RALUCA MOSORA

CRIZELE DE FURIE
DE LA 1 LA 3 ANI
(EDITIE REVIZUITĂ)

Ce sunt?

De ce apar?

Și, mai ales,

Cum să le oprești?
Brasov, 2020
 CRIZELE DE FURIE
ÎNTRE 1 ȘI 3 ANI

CE SUNT, DE CE APAR
ȘI MAI ALES
CUM SĂ LE OPREȘTI

Brașov, 2020
Cod ISBN 978-973-0-31471-7
 HAI SĂ AFLĂM TOTUL DESPRE CRIZELE DE FURIE!

Puține momente din viața ta de părinte sunt mai penibile decât acelea în care copilul
se tăvălește pe jos urlând, în public, de-ți vine să intri în pământ de rușine. Uneori îngerașul
de peste zi se transformă într-un mic monstru care urlă cât îl țin plămânii, e roșu ca racul, te
lovește, dă din picioare și puțin îi mai lipsește ca să scoată fum pe nas. Dacă încerci să te
apropii de el nu faci decât să agravezi situația, ba chiar s-ar putea să-ți iei o palmă. Și, cu cât
sunt țipetele lui mai stridente, cu atât sunt nervii tăi mai întinși. Într-o clipă, totul se
transformă într-un dezastru: îți pierzi cumpătul, îl ameninți, ba chiar îi mai dai și câte o palmă
la fund iar apoi imediat te simți cel mai groaznic părinte din lume. Dacă reușești să te
controlezi totuși, nu îți rămâne decât să te uiți deznădăjduit la micul urlător care ți-a distrus
speranța că vei mai putea fi vreodată un părinte bun. Și, când totul pare pierdut, micul
monstru dispare și la fel de brusc apare iar îngerașul cu ochii limpezi, cuminte și liniștit, ca
și când tocmai s-ar fi trezit dintr-un vis. Doar tu rămâi confuz, cu nodul în stomac și cu o mie
de frământări în minte: copilul meu are o problemă, poate suferă cu nervii. Tocmai i-am dat o
palmă, sunt un părinte groaznic. Este un răsfățat și i-au crescut cornițele. Dacă face așa când
e mic, ce o să mă fac cu el când crește? Oare să îl duc la un psihiatru?
Crizele de furie sunt unele dintre cele mai mari provocări ale relației dintre părinte și
copil. Deși durează doar câteva minute au un impact negativ puternic asupra ta: din cauză
că sunt așa intense te fac să te simți copleșit și neputincios. Din cauză că sunt imprevizibile
îți creează o stare de tensiune permanentă. Din cauză că sunt provocatoare scot ce e mai
rău din tine, făcându-te să devii părintele care nu ai vrut niciodată să fii. Nu e de mirare că,
dacă se repetă, îți vine să apelezi la ajutor de specialitate.
Acest ghid își dorește să vină în sprijinul tău, ca părinte, ca să te ajute să treci cu bine
prin perioada tantrumurilor. Îmi doresc ca, urmându-l, să te simți iar în control, să fii stăpân
pe situație și să îți redobândești încrederea în viitorul tău de părinte. Și mai ales, îmi doresc
ca acest ghid să te ajute să repari relația cu copilul tău și să o aduci într-o nouă etapă, mai
evoluată (pentru că, oricât ți se par acum de groaznice, ele sunt o ocazie să evoluați și să vă
întăriți relația).
 Chiar dacă crizele de furie sunt o problemă urgentă și presantă îți recomand să
parcurgi toata cărțulia (știu că nu ai timp, normal că nu ai timp, doar trăiești în secolul XXI!
Ți-aș împrumuta eu dar mă tem că îl dormi pe tot).
Ok, deci citește cât vrei și alege ce paragrafe te interesează mai mult, însă eu îmi fac
datoria și îți prezint structura cărții!
• Mai întâi aflăm ce sunt crizele de furie, de ce apar și alte lucruri generale despre ele
• Apoi ne dăm seama care este specificul crizelor de furie de la 1 la 3 ani.
• După prezentarea cauzelor generale urmează câteva repere prin care să-ți dai
seama care dintre cauzele enumerate i se potrivesc copilului tău (tot aici încep și
temele tale pentru acasă, pentru că va trebui să observi, să te gândești,să analizezi
ce se întâmplă cu copilul tău).
• Odată ce ți-ai format o idee despre cauzele pentru care micuțul (cu gură mare,
totuși) face tantrumuri, putem trece la soluții. Începem prin a diferenția între
soluțiile de moment (care sunt totuși, prioritare) și soluțiile de lungă durată (care
sunt de fapt cele care elimină crizele de furie).
• Discutăm concret despre 3 tipuri de soluții: Soluții de urgență, pe care să le aplici în
timpul unui tantrum, ce să faci când se apropie o criză de furie și (extrem de
surprinzător, știu) ce să faci imediat după o criză de furie. Acestea sunt splendide și
minunate dar nu tratează cauza problemei ci doar ameliorează situația.
• Așa că cea de-a patra categorie de soluții este cea care merge de fapt la rădăcina
problemelor. Am ales soluții testate și adaptate pentru vârstele mici și acoperă toate
cauzele care pot duce la crize de furie (sau cel puțin cele la care m-am gândit eu).
• La final ne strângem mâinile călduros, îți las o pereche de căști antifonice și numărul
meu (just in case, nu sugerez nimic) și te întorci la viața ta calmă dintotdeauna. Ah,
nu înainte de a-ți spune soluția fără de care niciuna din soluțiile de mai sus nu
funcționează.
 ÎN CEASTĂ CARTE VORBIM DESPRE:

CAPITOLUL 1: CE SUNT CRIZELE DE FURIE

Cum arată crizele de furie de la 1 la 3 ani?
Sunt crizele de furie normale sau sunt semnul unor probleme psihice?

CAPITOLUL 2: DE CE APAR CRIZELE DE FURIE?

Motive generale:
Motive ce țin de copil și de specificul vârstei
– Tipul de gândire al copilului mic
– Dezvoltarea insuficientă a limbajului
– Lipsa autocontrolului
– Abilitățile sociale insuficiente
– Foamea și oboseala

Motive ce țin de mediul în care este crescut copilul

− Certurile din familie
− Disciplinare incorectă
Motive ce țin de experiențele din viața copilului: traume, boli, accidente
De ce face copilul tău crize de furie?

CAPITOLUL 3: CE SĂ FACI CA SĂ SCAPI DE CRIZELE DE FURIE?

Soluții de urgență: ce să faci în timpul unei crize de furie
Soluția 2: ce să faci când presimți că se apropie o criză de furie
Soluția 3: ce să faci imediat după o criză de furie
Soluția 4: cum tratăm cauzele care stau la baza crizelor de furie
Soluția 5: soluția fără de care celelalte soluții nu funcționează

În loc de final
Surse de inspirație și informații suplimentare
CAPITOLUL 1

CUM ARATĂ CRIZELE DE FURIE DE LA 1 LA 3 ANI?

Avem noroc că cei mici nu au înălțimea și greutatea noastră, spunea cineva, pentru că
probabil ne-ar omorî într-un acces de furie de așa anvergură. Într-adevăr, pe cât de mici copiii,
pe atât de puternice crizele de furie.
În primii ani tabloul unei crize de furie este impresionant: timp de 5-15 de minute
copilul plânge în hohote disperat, țipă, lovește pe oricine încearcă să se apropie de el, se
poate lovi singur și în general este de neconsolat. Dacă pleci de lângă el și îl lași singur face
și mai urât, dacă încerci să te apropii te respinge. În timpul tantrumului copilul uneori se
oprește și chiar se liniștește dar de multe ori pare că doar a făcut o pauză să-și refacă forțele
și să continue cu o forță uraganică și mai mare.
Trăite din interior, crizele de furie sunt izbucniri incontrolabile ale unor emoții care
au ajuns la maxim: furie neputincioasă, frustrare, neglijare, frică, respingere sau îngrijorare.
Mormolocul care face crize de furie nu mai poate vedea dincolo de frustrarea de moment
și nu are autocontrolul format, astfel încât nu are nici un instrument ca să își țină sub control
furia. Pentru el furia este FURIA CEA CARE A VENIT SĂ NE COPLEȘEASCĂ TOATĂ FIINȚA.
Dacă la începutul unui tantrum furia este emoția cea mai pregnantă care apare,
treptat ea este înlocuită de tristețe, îngrijorare sau disperare. Cu cât criza de furie durează
mai mult cu atât tinde să devină o criză de plâns.
La această vârstă crizele de furie pot apărea în orice moment, cu oricine și în orice loc
(pe măsură ce crește va devini mai selectiv șmecherul). Dacă copilul a acumulat frustrări și
este într-o stare de activare, te simți ca pe teren minat în preajma lui. Crizele de furie pot
izbucni din orice fleac, și, dacă mai este și obosit sau înfometat, aproape că ai garanția
apariției lor.
SUNT CRIZELE DE FURIE NORMALE SAU SUNT SEMNUL UNOR
PROBLEME PSIHICE?

Văzând anvergura crizelor, prima întrebare pe care și-o pun părinții când apar
simpaticele crize de furie este dacă sunt normale sau sunt semnul unor probleme mai mari,
de ordin psihiatric.
Crede-mă, mi-ar plăcea să îți spun că sunt normale, pentru că, da, majoritatea sunt
normale. E normal și este specific vârstei ca în această perioadă să apară crizele de furie:
micuțul este o creatură a prezentului și a plăcerii, nu înțelege mare lucru din lume, își
dorește lucruri intens, nu suportă interdicțiile, se frustrează ușor și nu are autocontrolul
format. Nu e de mirare deci de ce se furia lui atinge maximul.
În același timp însă, furia este o emoție care poate ascunde în spatele ei orice altă
emoție și orice altă problemă. Criza de furie poate fi doar o furie și atât sau poate fi un semn
că ceva mult mai profund este în neregulă cu copilul. Crize de furie fac și copiii normali dar
și cu cei care au tulburări psihice. Așa că ai nevoie de câteva repere ca să verifici dacă are
rost să te îngrijorezi sau nu.

Când să te îngrijorezi?
1. Primul și cel mai important indiciu este dispoziția copilului tău de peste zi, în afara
momentelor în care face crize de furie. Este el ok sau nu? E jucăuș, atent la ceilalți,
liniștit, se poartă normal? Dacă copilul are o dispoziție morocănoasă sau e trist,
abătut, cu mintea în altă parte, dificil de consolat, iritat, asta nu e prea bine. La fel,
e îngrijorător și dacă se poartă altfel decât de obicei, fiind cuminte în loc de energic,
fără stare în loc de cuminte, etc.
2. Orice regres în dezvoltare este de asemenea un semn că ceva nu e ok cu copilul. Spre
exemplu, dacă micuțul era obișnuit cu olița dar acum face iar pe el, dacă revine la
biberon, dacă vorbește iar stâlcit, toate acestea indică faptul că s-ar putea să fie mai
mult decât o furie trecătoare.
3. Frecvența crizelor de furie contează și ea. Ăsta este un criteriu relativ pentru că în
etapa crizelor de furie, ei bine, ele sunt dese. Ca reper dat de Asociația Psihologilor
 Americani, copilul nu ar trebui să facă mai mult de o criză de furie pe zi, iar dacă
pentru o perioadă mai lungă de timp sunt mai multe de 5 pe zi, există suspiciunea
că poate fi ceva în neregulă cu el, de ordin psihiatric.
4. Durata crizelor de furie indică și ea apariția unei probleme. În majoritatea lor,
tantrumurile durează aproximativ 5 minute. Dacă cele pe care le face copilul durează
în mod normal mai mult de 25 de minute, s-ar putea să fie o problemă.
5. Nu în ultimul rând, e important să observi dacă micuțul se poate calma singur. În
cazul în care, în lipsa ajutorului exterior, tantrumul durează la nesfîrșit, e un semn că
ceva nu e ok cu el.
Bineînțeles, cu cât sunt mai multe semne îngrijorătoare din cele de mai sus, cu atât
riscul ca în spatele unui tantrum să fie și o altă problemă sunt mai mari. Ce faci în acest caz?
Păi, s-ar putea ca simpla parcurgere a cărții să nu fie suficientă. Mai bine mergi la psiholog
sau la psihiatru, iar ei îl vor evalua cu atenție pe micuț și îți vor spune ce să faci în continuare.
Ce faci dacă nu prea sunt semne îngrijorătoare? Te calmezi, dar nu de tot. Deoarece
chiar dacă crizele de furie nu sunt anormale, asta nu înseamnă nici că reprezintă un
comportament normal, adică cu care e firesc să te întâlnești zi de zi. E ca atunci când copilul
plânge în hohote: simplul fapt că plânge nu înseamnă că are depresie clinică dar nici nu te
aștepți să plângă în hohote de câteva ori pe zi.
Crizele de furie nu ar trebui să intre în tabloul de manifestări zilnice ale copilului tău.
Ele sunt comportamente extreme și nu ar trebui să rămânem impasibili când apar. De
aceea, când copilul face o criză de furie este important să fim receptivi la suferința lui și să
ne mobilizăm ca să-l ajutăm să o depășească. Cu alte cuvinte te rog, nu le ignora doar pentru
că sunt normale.
CAPITOLUL 2
DE CE APAR CRIZELE DE FURIE?

Ca părinte care trăiești printre alți părinți, cu siguranță ai și tu în minte câteva

posibile ipoteze pentru care copilul tău face crize de furie: din răsfăț, vrea să te manipuleze,
are o suferință ascunsă, este doar obosit, are probleme cu capul, seamănă cu taică-su, etc
etc. Oare care din toate aceste motive este adevărat?
Bineînțeles, nu există un singur motiv care să explice toate crizele de furie (dacă
exista, îl aflai deja și găseai și soluția). Copiii fac crize de furie din motive foarte diferite ce
țin de vârsta, personalitatea, mediul și contextul în care se află. Practic, fiecare criză de furie
are în spate o combinație de motive, care, la fel ca stelele, s-au aliniat să îți facă ziua mai
insuportabilă.
Deci, dacă sperai la un răspuns simplu, te dezamăgesc (din nou. Pentru că,
paranteză în paranteză, ce în viața asta e simplu?). De fapt, motivele care stau la baza
crizelor de furie sunt atât de numeroase încât, ca să le înțelegem, ar fi mai util să le împărțim
pe categorii. Există nenumăratele modalități după care le putem împărți, dar eu am ales
următoarea împărțeală:
A. Sursa crizelor de furie: specificul vârstei
• Tipul de gândire al copilului mic
• Insuficienta dezvoltare a limbajului
• Lipsa autocontrolului
• Insuficienta dezvoltare a abilităților sociale
• Foamea și oboseala
B. Sursa crizelor de furie: mediul familial
• Conflicte sau tensiuni în familie
• Disciplinarea incorectă
C. Sursa crizelor de furie: experiențele din viața copilului: traume, boli,
accidente, etc).

Îți dai seama, sper, că vom discuta mai detaliat despre fiecare cauză.
A. MOTIVE CE ȚIN DE COPIL ȘI DE SPECIFICUL VÂRSTEI

Acestea sunt cauze care, din fericire, nu apar din vina ta, ci din vina vârstei fragede
a micului om necopt. Nu știu dacă tu mai ai câte o străfulgerare de amintire din primii tăi
ani (poate că e doar o trăire dureros de intensă, poate e ca un vis), dar sigur felul în care
trăiai lumea când erai mic este total diferit decât felul în care o faci acum. Din păcate nu am
cum să te transpun în lumea micii copilării, oricât de mult mi-aș dori (și mi-aș dori asta tare
mult pentru că sunt sigură că ar schimba cu totul felul în care te porți acum cu copilul tău).
Așadar, tot ce pot să fac este o expunere teoretică a felului în care văd copiii așa mici lumea,
sperând ca tu să umpli cu detalii personale golurile rămase.

PRIMA CAUZĂ CE ȚINE DE SPECIFICUL VÂRSTEI: TIPUL DE GÂNDIRE

Până la 2 ani și mai bine gândirea copilului este în stadiul senzorio-motor. Asta
înseamnă că gândirea este legată de simțuri: văz, auz, pipăit, gustat, mirosit. Deci
activitatea mentală de bază constă în preluarea acestor senzații și folosirea lor pentru
formarea reprezentărilor. Reprezentările sunt imagini mentale ale obiectelor din exterior:
imaginea unui măr, a figurii mamei, a jucăriilor. Cu cât copilul are șansa să observe mai în
profunzime obiectele din jur, cu atât va avea reprezentări mai clare și mai bogate.

Așadar, pentru ca copilul să se gândească la ceva, are nevoie mai întâi să cunoască
acel ceva cât mai mult, prin simțuri. Practic, momentele în care copilul gândește cel mai
intens nu sunt atunci când stă pe gânduri, ci când întoarce o jucărie pe toate fețele și o bagă
în gură.

După 2 ani copilul începe să devină atent nu numai la obiecte izolate, ci la legăturile
dintre ele. El vrea să știe care e legătura între evenimente, persoane, obiecte. În mintea lui
însă informațiile se leagă cu totul diferit decât în mintea ta. Dacă tu poți să-ți dai seama care
sunt relațiile cauză-efect care guvernează lumea și înțelegi logica din spatele regulilor,
copilul nu o poate face încă. El nu poate înțelege consecințele pe termen lung ale acțiunilor
lui (dacă mănânci ciocolată azi îți strici dinții peste câțiva ani) și nici explicațiile complexe,
care implică mai multe etape (dacă nu ne trezim devreme mama întârzie la muncă și nu o să
mai aibă bani de jucării).

Tot ce poate face micuțul cu creier mare dar imatur este ca, în urma unor observații
repetate, să facă câteva asocieri mai mult sau mai puțin corecte între lucrurile care i se
întâmplă (de câte ori vărs apă mama țipă).

Mai mult decât atât, cum în această perioadă gândirea e în stadiul egocentrist (nu
egoist,da?), el va explica tot ce se întâmplă în lume în funcție de propria persoană. El se
crede cauza și miezul tuturor lucrurilor și atunci va crede că totul din jur are legătură cu
acțiunile lui (afară plouă pentru că eu am plâns).

În ce fel duce gândirea copilului mic la crizele de furie?

În primul rând pentru că nevoia de a-și dezvolta gândirea e principalul motor care îl
face să exploreze lumea. Dacă nu e lăsat să exploreze destul copilul se simte sub-stimulat
și caută automat noi stimuli cu care să își hrănească foamea de cunoaștere. Dacă tot nu e
lăsat și tot nu e lăsat se supără foarte tare și deci va face tantrumuri intense

În al doilea rând, el nu are încă un simț al realității și deci nu poate separa lucrurile
care se pot face de lucrurile care nu se pot face (nu se poate să fac iar să fie zi, nu se poate
să repar ceva stricat). El crede că totul este posibil, așadar are o grămadă de cereri
imposibile. Și, oricât de mult ai vrea să-i explici că nu poți face chiar totul s-ar putea să te
trezești cu un tantrum din cauză că nu vrei să zbori, să faci să fie iar zi sau să pui la loc bucata
de măr pe care tocmai ai înghițit-o.
Faptul că prichindelul nu are încă conceptul de imposibil stă și la baza unor frici
absolut puerile: că ar putea să cadă în scurgerea de la chiuvetă, că ar putea să treacă un
tren prin casă, că ar putea să fie mâncat de-adevăratelea de cei care spun, cu zâmbetul pe
buze, te mănânc! (E ok să ai un zâmbet în colțul gurii când auzi cum îți spune aceste naivități,
dar ia în serios spaimele lui iraționale, pentru că nevoia de sprijin, liniștire și înțelegere este
la fel de mare).
Al treilea motiv are legătură cu incapacitatea de a înțelege consecințele pe termen
lung ale acțiunilor. Pentru că nu poate gândi în viitor micuțul chiar nu înțelege de ce să se
abțină de la o plăcere facilă. Dacă o acțiune nu are consecințe imediate atunci nu are
consecințe pentru el. Așadar el nu e motivat să se oprească acum dintr-o activitate bună
(cum ar fi să mănânce a treia ciocolată) de dragul unui viitor cețos (în care are dinții
stricați).
Nu în ultimul rând, copilul se simte dezamăgit și frustrat când observă că ceilalți nu
îi ghicesc intențiile. În mintea lui există un singur fel de a se îndeplini anumite lucruri, și,
dacă nu îl ghicești, îi răstorni ordinea lumii. El încă nu poate înțelege că trebuie să spună cu
cuvinte ce vrea, și că ceilalți nu îi cunosc gândurile din minte. Și iată de ce ne mai trezim cu
încă un tantrum din această cauză.

A DOUA CAUZĂ CE ȚINE DE SPECIFICUL VÂRSTEI: DEZVOLTAREA INSUFICIENTĂ A

LIMBAJULUI

Oricât pare de avansat copilul mic cu dezvoltarea limbajului (vorbește corect, știe
deja multe cuvinte), să nu ne iluzionăm: el nu mânuiește încă acest instrument atât de bine
încât să își reducă frustrările cu ajutorul lui. Copiii mici își exprimă dorințele, gândurile și
emoțiile în primul rând prin corp, în al doilea rând prin tonul vocii și doar în ultimul rând prin
cuvinte. Așadar limbajul, acest instrument minunat de exprimare și reducere a tensiunilor,
încă nu poate fi folosit la deplina lui valoare.

Insuficienta dezvoltare a limbajului poate duce la crize de furie pentru că:

• Copilul nu poate spune exact ce vrea și deci e posibil ca ceilalți să nu îi

ghicească dorințele (iar frustrarea aferentă ghici în ce se transformă?)
• Copilul nu se poate elibera prin limbaj de o experiență negativă pe care a
trăit-o și atunci își va exprima furia, teama sau nesiguranța prin corp și voce
(care se împletesc armonios într-un tantrum)
• Copilul nu are cuvinte suficiente pentru a înțelege ce i se întâmplă (adică nu
știe să pună în cuvinte faptul că se simte furios, trist, nedreptățit sau
supărat).
A TREIA CAUZĂ CARE ȚINE DE SPECIFICUL VÂRSTEI: LIPSA AUTOCONTROLULUI

Autocontrolul este o abilitate cheie pentru buna funcționare în societate. El ne ajută

să ne ținem în frâu impulsurile, emoțiile, reacțiile. Tot autocontrolul ne ajută să nu cedăm
poftelor de moment și să continuăm o activitate, chiar dacă e neplăcută. Deși este atât de
important, autocontolul se dezvoltă incredibil de greu și de târziu. Practic, nici la 16 ani nu
putem vorbi despre o abilitate complet dezvoltată de autocontrol. Asta se întâmplă pentru
că sediul autocontrolului din creier se găsește în cortexul prefrontal, porțiunea care se
dezvoltă cel mai tîrziu. Practic, până la 4 ani neuronii nu sunt nici măcar complet mielinizați
în acea zonă.
Fără un autocontrol suficient de format, prichindeii au o capacitate redusă de a-și
stăpâni furia și frustrările și sunt luați pe sus de emoțiile puternice pe care le trăiesc. Când
îi cuprinde furia ei efectiv nu pot să își controleze nici tumultul emoțional și nici
comportamentele pe care le fac. Ei nu pot să aștepte, să amâne o dorință, să fie răbdători,
să se oprească din ce fac. Dacă mai sunt și impulsivi vor avea dificultăți și mai mari cu
autocontrolul.

În ce fel duce lipsa autocontrolului la crizele de furie:

• Lipsa autocontrolului e principala responsabilă pentru urletele care apar când îi ceri
copilului să întrerupă o activitate plăcută. Practic, noi îi cerem să dea dovadă de
autocontrol când îi interzicem ceva, adică să renunțe la plăcerea de moment de
dragul unui scop mai important (să nu își strice ochii, să nu facă diabet, etc.) Însă, și
dacă printr-o minune ar înțelege de ce e bine să facă un anumit lucru, tot i-ar fi
imposibil să se abțină.
• Tot lipsa prețiosului autocontrol îl face pe copil să nu tolereze prea bine frustrările,
așadar ne așteptăm să facă urât când e frustrat. Și tot lipsa lui îl face să nu se poată
calma singur când e furios sau trist, și asta înseamnă că emoțiile pot escalada tot
mai tare, fără opreliști.
A PATRA CAUZĂ CE ȚINE DE SPECIFICUL VÂRSTEI: ABILITĂȚILE SOCIALE INSUFICIENTE

La copiii mai mici de 3 ani socializarea nu seamănă nici de departe cu felul în care o
cunoaștem noi. Copiii nu știu să se joace împreună, nu cunosc regulile de comportament și
sunt copleșiți de emoții când sunt cu ceilalți. Chiar dacă sunt avizi după compania celorlalți
și absorb ca un burete ce fac alții (imitându-i), totuși ei nu sunt pregătiți să facă față
situațiilor delicate care apar între ei. Așadar, ne așteptăm la o grămadă de crize de furie în
parc, la grădi, în Mall și în general în orice loc în care sunt mai mulți martori care dau
dezaprobator din cap.

Lipsa abilităților sociale duce la crize de afect mai ales în următoarele situații:
• Când copilul trebuie să împartă jucăriile cu ceilalți
• Când trebuie să se integreze într-un grup nou, în care nu cunoaște regulile de
comportament și nu înțelege de ce fac ceilalți anumite lucruri.
• Când trebuie să inițieze contactul cu copii noi și o face într-un mod inadecvat (îi
lovește fără să fie furios, țipă de entuziasm speriindu-i, merge și le smulge jucăriile
din mână).
• Când e respins sau agresat de alți copii și nu știe să se descurce cu furia, frustrarea
sau tristețea pe care le trăiește.

A CINCEA CAUZĂ CARE ȚINE DE SPECIFICUL VÂRSTEI: FOAMEA ȘI OBOSEALA

Nu știu de ce, dar tindem să bagatelizăm importanța acestor factori în apariția

tantrumurilor. Însă cu cât copilul este mai mic cu atât foamea și oboseala dereglează mai
mult comportamentul acestuia.
Chiar dacă le cad ochii în gură, copiii obosiți nu se vor cere la somn ci, dimpotrivă, vor
părea băgați în priză. Pe lângă energia lor, tu pari o lămâie stoarsă. Dar nu te lăsa păcălit!
Copiii obosesc mult mai ușor decât adulții deci, dacă tu ești obosit, cu atât mai mult sunt și
ei. Numai că la ei oboseala se manifestă prin agitație și activism. Diferența cheie între
agitația de voie bună și cea de oboseală e că agitația de oboseală e fără bucurie. Asta
înseamnă că el aleargă de colo-colo dar nu se mai distrează, nu mai e bucuros, nu își mai
găsește locul. Devine mai irascibil, mai agresiv și mai nemulțumit de tot ce e în jur. Dacă
copilul a ajuns în starea asta cel mai bine e să-l iei acasă, pentru că efectiv nu există o altă
cale de a-și reveni decât odihna.
A, și încă ceva: nu te aștepta ca micuțul să recunoască vreodată că îi e somn! Pentru
el a-i spune că e obosit e de-a dreptul o insultă! :)

B. MOTIVE CE ȚIN DE MEDIUL ÎN CARE ESTE CRESCUT COPILUL

Well well well, am ajuns și la temutele cauze ce provin din mediul exterior (da, adică
tu ești de vină), și îți simt deja anxietatea cum crește pentru că, nu-i așa, ce părinte nu se
teme că din cauza lui suferă copilul? În această vastă categorie m-am gândit să încep cu
conflictele din familie (luăm taurul în coarne) și apoi să vorbim despre problemele de
disciplinare.

PRIMA CAUZĂ CE ȚINE DE MEDIUL ÎN CARE E CRESCUT COPILUL: CERTURILE DIN FAMILIE

Dacă ești la fel ca 95% din părinții de copii mici, te cerți. Te cerți cu soțul și nu sunt
neapărat certuri mici și trecătoare ca o ploaie de vară. Sunt certuri care, e la mintea
cocoșului, nu sunt tocmai benefice pentru copil. Și asta ce înseamnă oare? Că și tu și ceilalți
95% din părinți le faceți rău copiilor voștri pentru că îi expuneți la conflictele voastre?
Păi, e clar că răspunsul e mai nuanțat! Gradul în care cearta din familie îl va influența
pe copil depinde de atât de mulți factori! Hai să-ți enumăr câțiva:
• Contează în primul rând cât sunt de puternice, agresive, prelungite, amenințătoare
conflictele. Cu cât scandalul e mai mare și mai frecvent cu atât șansele să îl afecteze
pe copil sunt mai mari.
• Apoi contează cum este atmosfera din familie când nu sunt certuri. Dacă cearta
deteriorează atmosfera ducând la ură, ostilitate, resentimente sau răceală, atunci și
copilul va avea de suferit.
 • Cât va fi afectat copilul de ceartă depinde mult și de el, de cât e de sensibil, de cât e
de temător, de cât e de încrezător în sine și în ceilalți.
• Nu în ultimul rând contează tare mult cum se fac împăcările de după ceartă și
consecințele pe care aceste conflicte le au asupra familiei (dacă cearta duce la
separări, plecarea unuia din soți, etc.).

Dar oare cearta îi afectează așa de tare și pe copiii așa mici? La întrebarea asta circulă
două tipuri de răspunsuri: Primul e că ei sunt prea mici ca să înțeleagă și nu-și dau seama
exact ce se întâmplă. Celălalt e că copiii, indiferent de vârstă, simt tot și preiau starea din
familie. Apelând la ce știm deja despre specificul vârstei la copiii așa mici, hai să încercăm
un nou răspuns.
- Copilul așa mic nu înțelege de ce se ceartă părinții (nu înțelege relațiile cauză-efect)
și va crede automat că cearta are legătură cu el (gândirea egocentrică, remember?). Așadar,
tot ce înțelege e: mami și tati se ceartă din cauza mea.
- Copilul nu are încă o separare clară între emoțiile lui și ale celorlalți și deci se
contaminează cu emoțiile negative intense din timpul cerții. El le ia și le exprimă mai
departe, agravând de multe ori situația. Asta poate duce chiar la atragerea furiei asupra lui,
ceea ce accentuează credința că el e cauza conflictului.
- Mic și neputincios față de titanii agresivi din fața lui, copilul se poate simți speriat
și se poate teme că el sau un părinte va fi agresat.
- Copilul așa mic trăiește într-un prezent continuu și încă nu e în stare să înțeleagă că
cearta va avea un final. În mintea lui apare gândul: acum e groaznic și va fi așa mereu.
- Din cauză că nu poate controla apariția conflictelor, copilul are un sentiment de
nesiguranță permanentă, așteptându-se ca din clipă în clipă să izbucnească iar scandalul. El
devine hiper-receptiv la nervozitatea părinților și vrea să intervină și să aplaneze orice
situație în care crede că poate apărea o ceartă. El gândește: trebuie să intervin ca să îi opresc
pe părinți.
Toate aceste gânduri distorsionate și emoții puternice îi creează copilului o stare de
tensiune care se vede cu ochiul liber. Însă, în plus față de tensiunea dată de asistarea la
ceartă, se adaugă și tensiunea dată de posibilele consecințe pe termen lung ale certurilor:
• Dacă părinții sunt la rândul lor copleșiți de conflicte pot deveni iritați, lipsiți de
răbdare sau neatenți cu copilul și asta va afecta relația cu el.
 • Dacă conflictele sunt permanente copilul își pierde sentimentul de siguranță și va
sta mereu ca pe ace, devenind vigilent la orice semn prevestitor de ceartă.
• Dacă certurile pun sub semnul întrebării relația dintre părinți și apar amenințări cu
plecarea unuia, copilului i se poate declanșa anxietatea de separare de părinți.
Așadar, cei mici sunt afectați de certurile dintre părinți, nu neapărat pentru că simt mai mult
ca ceilalți ci pentru că nu înțeleg bine ce se întâmplă într-o ceartă. Ei interpretează greșit
semnificația, durata și consecințele unei cerți și deci sunt vinovați, speriați și în alertă. Și,
pentru că la vârsta asta nu prea există strategii mai subtile de eliberare a tensiunii sunt șanse
mari ca ea să se descarce direct, sub forma unor tantrumuri.

A DOUA CAUZĂ CE ȚINE DE MEDIUL ÎN CARE E CRESCUT COPILUL: DISCIPLINAREA

INCORECTĂ

Chiar dacă nu trebuie făcută prea abrupt, disciplinarea trebuie totuși să înceapă
până la 3 ani. Prin disciplinare la această vârstă mă refer la:
• Formarea rutinelor pentru principalele momente ale zilei
• Cunoașterea primelor reguli generale de comportament
• Așteptarea ca aceste reguli să fie respectate de toată lumea
• Încurajarea respectării regulilor prin observarea micilor progrese, aprecieri, laude și
chiar recompense.
• Cunoașterea consecințelor naturale ale nerespectării regulilor (prin consecință
naturală nu mă refer în nici un caz la pedepse!!!)
La polul opus celor care nu încep disciplinarea se află cei care au așteptări nerealiste
față de bondoci. Din teama de a nu fi judecați, din convingerea că un copil trebuie să știe
de Nu sau pur și simplu din exces de zel, mulți părinți încep disciplinarea mult prea devreme
și mult prea dur. Ei chiar se așteaptă ca micuțul de 1-2 ani să înțeleagă, să respecte și să nu
protesteze când i se pun reguli (mai ales dacă au un copil mai precoce). Însă copiii de
această vârstă efectiv nu sunt pregătiți să renunțe la lucrurile plăcute sau să se abțină de la
a face anumite lucruri numai pentru că așa le cer părinții!

Cum duce disciplinarea incorectă la un tantrum?

 • Dacă copilul nu cunoaște regulile și rutinele nu va ști la ce să se aștepte în fiecare
situație. Asta îi va da un sentiment de nesiguranță și lipsă de control, care se poate
transforma ușor în frustrare.
• Dacă începe să meargă într-un mediu structurat (creșă sau grădiniță) și nu și-a însușit
regulile șansele de a riposta prin crize de furie sunt mult mai mari.
• Copilul va refuza să respecte o regulă când vede că nici alții nu o respectă. Simplul
fapt că vede cum alții nu respectă regulile poate provoca un tantrum la copil, care
este destul de rigid în privința asta.
• Copilul nu e capabil să înțeleagă ce e cu pedeapsa, el o percepe doar ca pe o
agresiune împotriva lui, și va protesta vehement. El are nevoie să fie ajutat să
înțeleagă ce a făcut greșit, adică ce consecință are fapta lui, astfel încât să lege clar
acțiunile de consecințe.
Nici copiii de la polul opus nu o duc prea bine. Un copil constrâns cu disciplinarea de
la o vârstă prea fragedă reacționează de obicei în două feluri: fie devine cuminte, dar surd
și închis în sine (ignorând pe cât posibil cererile adultului), fie devine extrem de încăpățânat
și se revoltă la orice mică interdicție. Și, dacă dintre cele două alternative te seduce
imaginea cumințelului de câțiva anișori, află că nici acestuia nu îi va fi prea bine pe termen
lung. Copiii prea cuminți sau cumințiți de la o vârstă prea mică au toate șansele să dezvolte
probleme emoționale mai târziu.

C. SURSA CRIZELOR DE FURIE: EXPERIENȚELE DIN VIAȚA COPILULUI: TRAUME, BOLI,

ACCIDENTE, ETC.

Când ne gândim la probleme emoționale ne vin în minte mai ales copii nesiguri, cu
stimă de sine scăzută. Și te poți întreba: Haide măi, până și copiii așa mici au probleme
emoționale? Din păcate da. Numai că ele nu provin din interiorul lor ci din experiențele sau
evenimentele negative pe care le-au avut. În viața asta absolut nedreaptă multe lucruri rele
li se pot întâmpla copiilor așa mici: abandon, boli fizice, răniri, violență în familie, agresarea
copilului, decese în familie, accidente, sperieturi, schimbări majore pentru care nu au fost
pregătiți, plecarea unui părinte.
Personal, când văd un copil așa de mic că trece printr-un eveniment care îl
marchează simt o milă imensă și de-abia îmi înghit lacrimile, pentru că știu că mila nu ajută
niciodată în procesul terapeutic. Și atunci îmi aduc aminte că orice traumă are și vindecare
și mai ales că, la vârste mici, sunt șanse mai mari ca un copil să treacă mai ușor peste traumă.
Și mai e ceva: unii copii, din păcate, nu au avut parte de experiențe traumatizante ci
trăiesc într-un mediu traumatizant. Adică sunt asaltați în continuu de experiențe
traumatizante. Sunt acei copii care tresar când intră tatăl beat pe ușă pentru că știu că
urmează scandalul, copii care se ascund sub pernă când părintele bolnav psihic are un delir,
copii înfometați și fără șosete în ghete, iarna, copii care se leagănă ore în șir în casele de
copii, copii care suferă de boli grave. Copii pentru care trauma e la ordinea zilei. Și care nu,
nu sunt obișnuiți cu asta și nici știu cum să facă față acestor situații. Ei sunt traumatizați
cronic și această traumatizare constantă prin care trec, din păcate, are efecte negative în
toată dezvoltarea lor (fizică, cognitivă și emoțională).
Dincolo de frica ce rezultă din experiențele neplăcute, la această vârstă mai vorbim
și despre frica de separare (sau anxietatea de separare) precum și de frica de rănire.
Acestea nu sunt probleme emoționale în sine pentru că sunt normale și de așteptat, dar de
multe ori duc la tantrumuri. Așadar, în secțiunea de soluții le vom aborda și pe ele.

Cum duc problemele emoționale la tantrumuri?

De regulă la vârste mici problemele emoționale duc la manifestări destul de vizibile:

o stare generală de agitație, irascibilitate, pierderea apetitului, tulburări de somn, regresie
la stadii anterioare de dezvoltare. Practic, toată viața copilului este bulversată, iar
tantrumurile, deși sunt deranjante, nu sunt problema principală.
Indiferent din ce cauză apare, frica este foarte ușor de observat: copilul se ascunde,
plânge și dacă nu reușește să se calmeze face direct criză de furie pentru a scăpa de situația
înspăimântătoare în care se află.
Din păcate, mecanismele fricii se activează și în momentele care nu sunt periculoase
dar pe care ei le asociază cu evenimentul înfricoșător pe care l-au trăit. Spre exemplu, dacă
s-au speriat în spital, e posibil să urle de câte ori văd o persoană îmbrăcată în alb. Dacă au
fost pierduți în magazin vor fi speriați și în casă dacă părintele pleacă la baie. Frica e și în
aceste situații banale la fel de intensă ca și când pericolul e real, iar această reacție
disproporționată îi face pe părinți să-și piardă răbdarea și să minimizeze teama copilului (nu
are de ce să-ți fie frică, doar vezi bine că sunt doar la baie, nu am plecat!)
 Tulburările emoționale reprezintă un subiect prea complex pentru scopul acestei
cărțulii. Așa că în cazul în care crezi că micuțul tău are probleme emoționale care duc la
tantrumuri cel mai bine este să lași cartea asta și să apelezi direct la un psiholog.

Ok, ai acum lista principalelor cauze ale crizelor de furie! Ce să faci cu ea? Cum știi care dintre
cauzele din listă i se aplică copilului tău? În mod normal, psihologul este cel care, în urma
unei evaluări atente, își dă seama care sunt cauzele din spatele crizelor de furie. Dar astăzi
te voi învăța și pe tine să fii un mic psiholog pentru copilul tău! În secțiunea următoare vedem
exact cum să îți dai seama de ce face copilul tău crize de furie.

DE CE FACE COPILUL TĂU CRIZE DE FURIE?

Să ne mai uităm puțin la lista de mai jos.

Sursa crizelor de furie: specificul vârstei
• Tipul de gândire al copilului mic
• Dezvoltarea insuficientă a limbajului
• Lipsa autocontrolului
• Insuficienta dezvoltare a abilităților sociale
 • Foamea și oboseala
Sursa crizelor de furie: mediul familial
• Conflicte în familie
• Disciplinarea incorectă
Sursa crizelor de furie: Evenimente care au dus la probleme emoționale
Ți-am promis că ne dăm seama care din ele i se aplică copilului tău. Acum, e clar că
primele, cele care țin de specificul vârstei, i se aplică din oficiu și copilului tău (pentru că e
prizonierul vârstei lui). Dar trebuie să vezi ce mai exact din specificul vârstei declanșează
criza lui de furie: a interpretat greșit ceva și se simte vinovat? E mai în urmă cu limbajul? E
mai impulsiv și deci lipsa autocontrolului îi dă de furcă?
Și apoi, după ce lămurim cum stă treaba cu ele, urmează să vedem dacă nu cumva
ceva din mediul familial îi alimentează crizele de furie. Dacă copilul asistă la certuri, a avut
experiențe traumatizante sau presimți o problemă de disciplinare, probabil vrei să-ți dai
seama de măsura în care acești factori produc crize de furie.

Cum știi care din motivele ce țin de specificul vârstei determină tantrumuri la
copilul tău?

Nu știu dacă ai realizat asta până acum, dar eu nu te cunosc nici pe tine și nu-ți știu
nici prichindelul (bănuiesc că e tare simpatic totuși). Asta înseamnă că nu am cum să-ți
răspund la întrebarea de mai sus. Ce pot eu în schimb să fac, ca simplă carte (știu că sunt
om, dar acum vocea mea e sub formă de carte), este să-ți dau o grilă de observație. Ce ai tu
de făcut este să privești grila și apoi să-ți observi cu mare atenție copilul. Face lucrurile din
grila de mai jos? Dacă da, felicitări! Ai găsit o cauză a crizelor de furie. Nu le face? Atunci
treci la următoarea grilă.
Așadar, vor urma mai multe grile, care corespund principalelor cauze ale
tantrumurilor, descrise în capitolul anterior.
Mai întâi citește-le cu atenție.
După asta, printează grila de observație generală pe care o vei găsi mai jos. Ea
conține pe scurt tot ce trebuie să observi la copil, și am gândit-o astfel încât să fie ușor de
bifat.
 Și apoi urmează proba realității: observă-ți copilul în mod repetat, mai ales în
momentele în care face tantrumuri, și completează grila. Trebuie să observi:
• În ce momente apar crizele de furie: momentul zilei și activitatea concretă pe care
o face copilul fix înaintea tantrumului.
• Care este situația punctuală de la care a pornit criza de furie
• Ce comportamente negative face copilul pe parcursul tantrumului
• Care este reacția celorlalți pe parcursul crizei de furie
• Cum se încheie criza de furie
• Cât a durat criza de furie.
Poate părea complicat acum, cât timp citești, dar în realitate nu e așa de greu.
Trebuie practic doar să iei informația din carte și să verifici dacă se potrivește cu realitatea.
După câteva observații atente ești mai luminat și ai deja o intuiție asupra situațiilor
în care se declanșează crizele de furie, însă este indicat să nu te oprești din observat.
Urmărește-ți copilul măcar 2-3 zile, ca să-ți faci o imagine cât mai complexă a întregului
spectru de situații problematice.

În continuare, îți prezint toate grilele de observație:

Grila 1: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza tipului de gândire

În ce moment Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte,

apare (Declanșatori) comportamentele se întâmplă asta
copilului fix înainte
de tantrum
Orice moment Copilul îți cere Insistă să-i Copilul nu îți înțelege
al zilei (inclusiv ceva imposibil de îndeplinești dorința explicațiile, la fel cum
cele relaxate, rezolvat imposibilă, în ciuda nu înțelege legile
spre disperarea (fă să fie iar explicațiilor tale generale ale
ta). dimineață, Universului.
pune coaja de la Impossible is nothing nu
banană la loc e o metaforă la vârsta
Vreau să stea asta, este un adevăr
jucăria singură în
aer)

Când Îi interzici să Face o mică obsesie A gândi înseamnă la

descoperă un umble cu un pentru lucrul interzis, vârsta asta a face și a
lucru nou anumit lucru care i se pare cel mai atinge (stadiul senzorio-
important din lume motor). Dacă copilul e
fascinat sau intrigat de
un obiect trebuie să își
satisfacă nevoia de a-l
cunoaște prin simțuri (în
special mâinile lipicioase
și gurița).

Când repetă la Îi ceri să nu mai Repetă acțiunea de o Copilul își formează

nesfârșit o repete acțiunea de mie de ori reprezentările
acțiune (de cele o mie de ori mișcărilor prin
mai multe ori repetarea acțiunilor. El
zgomotoasă) nu își poate imagina că
face acțiunea
respectivă, ci trebuie să
o facă și în realitate. E
singura lui cale de a o
 învăța și de a o
interioriza.

În momentele Faci ceva ce nu e Observă imediat ce Gândirea e foarte rigidă

repetitive de conform nu ai făcut bine (adică în perioada asta, practic
peste zi așteptările lui (îi așa cum faci de el crede că există o
pui laptele în altă obicei) și protestează singură înlănțuire
cană decât de vehement corectă de acțiuni care
obicei, îi dai alți duc la un anumit
papuci de casă) rezultat. Regulile conțin
multe elemente
particulare și detalii
specifice
Regula lui pentru cum
se bea laptele: trebuie
mai întâi să îl încălzești
în ibricul mic și apoi să îl
torni în cana albă. Cu
mâna dreaptă. Orice
altceva înseamnă că nu
respecți regula și asta
trebuie sancționat!

Când face o Când îi interzici Privește prin tine și Copiii sunt creaturi ale
activitate în ceva, pentru o nu are nici cea mai prezentului. Pentru ei
exces consecință din mică intenție să se viitorul chiar nu există și
viitor oprească nu înțeleg o iotă din
Nu mai mânca explicațiile tale. Dacă
bomboane că îți lucrul pe care îl interzici
strici dinții nu are consecințe în
prezent (lovit= durere
acum), atunci pur și
 Culcă-te ca să nu fii simplu nu are
obosit mâine consecințe.
dimineață

Momente Folosești din Copilul se sperie de- La vârsta asta sunt

sigure și banale greșeală o adevăratelea că îl absolut incapabili să
expresie mănânci sau că îi furi opereze cu metafore,
metaforică de tipul ochișorii (brrr!) ironii, expresii, feluri de
Te mănânc a zice, etc. Pentru ei
Îți faci mâinile praf cuvintele au doar
Dă-mi mie ochișorii înțelesul propriu și atât.
tăi albaștri

Când nici prin Faci baie cu el și dai Se sperie că se scurge Copiii fac asocieri care
cap nu ți-ar drumul la dop, apa și el prin scurgere, nouă, adulților, ni se par
trece că va face începe să se odată cu apa imposibile. Ei chiar cred
un tantrum scurgă, el fiind în Se sperie că îi rupi că e posibil să alunece
vană. degetele prin scurgere, să intre în
Te joci cu degetele Se sperie că îl aspiri și aspirator, să-și rupă
lui pe el degetele dacă le atingi.
Dai cu aspiratorul
Adaugă aici ce
moment
neașteptat vrei tu
Grila 2: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza insuficientei
dezvoltări a limbajului

În ce moment Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte, se

apare (Declanșatori) comportamentele întâmplă asta
copilului fix înainte de
tantrum

În orice Vrea ceva și nu Îți cere tot mai Copilul e oarecum conștient
moment al înțelegi ce precipitat lucrul ăla pe că nu se poate face înțeles
vieții tale de spune care-l bolborosește și dar mai ales e frustrat că tu
părinte de vezi cum i se urcă nu vrei să-i îndeplinești
pre- frustrarea până la cer dorința. El habar n-are că tu
cuvântător nu știi care e dorința lui,
pentru că încă nu e capabil
să înțeleagă că în mintea ta
nu e aceeași informație
care e în mintea lui (se
numește lipsa teoriei
minții). Deci, el presupune
că tu știi ce vrea (pentru că
crede că știi din oficiu ce e
în mintea lui, și fără
cuvinte) dar nu îi dai.

Când nu ești I s-a întâmplat E agitat dar nu îți zice Copilul e marcat de
de față ceva rău sau de de ce experiența avută dar nu
neînțeles știe să întrebe ce s-a
L-a lovit cineva întâmplat și nici nu știe să
Cineva i-a zis se descarce de ea prin
ceva ce nu a cuvinte. El își folosește
înțeles (sau a corpul sau mâinile ca să se
înțeles greșit)
 A văzut ceva descarce de tensiunea prin
înfricoșător sau care a trecut.
de neînțeles

De o mie de Are o emoție Tot corpul lui Nu știe ce se întâmplă cu el

ori pe zi puternică transmite respectiva și are mare nevoie ca cineva
E furios, frustrat, emoție, dar gurița să îi pună în cuvinte starea,
speriat, supărat scoate doar țipete pentru a-l ajuta să și-o
Sau controleze
fericit și
surescitat

Grila 3: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza lipsei autocontrolului

În ce moment Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte, se

apare (Declanșatori) comportamentele întâmplă asta
copilului fix înainte de
tantrum

La finalul unor Vrei să oprești Se preface că nu te Copilul e guvernat de

activități desenele aude și, dacă chiar principiul plăcerii, așa că
plăcute Vrei să plecați din întrerupi activitatea, nu are nici un motiv care
parc sau de la protestează să se oprească din ceva
locul de joacă vehement. plăcut. Și nu,
Vrei să se argumentele raționale
oprească din chiar nu sunt
mâncat convingătoare!
bomboane

În activitățile Nu reușește să își E tot mai frustrat dar Condus de nevoia de a se

noi și dificile ia pantalinii pe el se încăpățânează să simți capabil să facă
Turnulețul i se tot facă respectivul lucru anumite lucruri, copilul
dărâmă și nu te lasă să-l ajuți nu realizează că e tot mai
 Nu poate potrivi frustrat. Când frustrarea
piesa în formă îl depășește, efectiv nu
poate să o oprească.

Trebuie să Îi ceri să stea într- Zici că are un arc în Controlul propriului corp
stea locului un loc fund sau motorașe la este cea mai primitivă
La medic călcâie formă de auto-control. Și
Pe scăunel nu, nici măcar el nu e încă
La masă suficient de dezvoltat cât
La restaurant să-l țină locului pe cel
aflat mereu în mișcare.

Are o emoție Nu se oprește din E deja într-o emoție Emoțiile sunt pentru
puternică de supărare, furie, puternică doar că nu acești prichindei mult
ceva timp surescitare. mai termină cu ea mai puternice decât
(câteva Nu se poate calma pentru noi și capacitatea
minute, dar ție nicicum, plânge de de a le stăpâni este mult
ți se par câțiva parcă se termină mai scăzută. Așadar,
ani). lumea, lovește dacă pe noi ne ia valul, pe
mereu ei îi ia tzunami-ul

Își dorește Insistă să îi Se blochează pe Copilul simte dorințele

ceva intens îndeplinești VREAU!!! VREAU!!!! mult mai puternic decât
dorința în ciuda VREAU!!! o facem noi și încă nu are
oricărei explicații mecanisme de
Vreau mașinuța resemnare sau amânare.
aia! Vreau acolo! Pentru el dorințele sunt
Vreau să zbor! mistuitoare!

Grila 4: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza lipsei abilităților
sociale
În ce moment Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte,
apare (Declanșatori) comportamentele se întâmplă asta
copilului fix înainte de
tantrum

În momentul Copiii sunt prinși în Îi lovește când îi vede, Nu înțelege jocul

întâlnirii cu un jocul lor și nu îl chiar dacă nu e furios celorlalți și se simte
grup de copii bagă în seamă. Se plimbă agitat exclus.
care se joacă printre ei Vrea să inițieze
Țipă de entuziasm contactul dar nu știe
speriindu-i pe alții cum să o facă

Socializează Trebuie să împartă Trage jucăria din Nu a învățat să împartă,

jucăriile mână, zgârie mânuța să facă schimb, să își
care vrea să îi ia îndrepte atenția către
jucăria, scuipă, țipă altceva. Trasul de jucărie
este singura strategie
care funcționează acum

Socializează E respins sau Ori lovește înapoi, ori Nu înțelege de ce i s-a

agresat de alți vine plângând spre întâmplat așa ceva și nu
copii. Agresiunea e tine ori rămâne știe să se descurce cu
fie fizică fie verbală neclintit cu o expresie furia, frustrarea sau
fie sonoră (cineva de stupefacție pe tristețea pe care le
țipă tare) fățucă trăiește. El caută sens și
consolare, ca să știe ce
are de făcut când i se mai
întâmplă asta.

Înainte de a se Când îl anunți că se Se agață de tine, Copilul percepe

întâlni cu va întâlni cu X sau refuză vehement, face respectiva situație sau
cineva sau de a că va merge în un tantrum de persoană ca
merge undeva locul Y proporții amenințătoare sau
 neplăcută și vrea să o
evite cu orice chip.
Repulsia e reală, nu
exagerată!

In locuri Intri în Mall sau în Protestează vehement Copilul e copleșit de

închise, locul de joacă sau șa intrare sau stimuli și simte un
aglomerate ești de ceva timp Intră dar la cea mai disconfort real. Faptul că
sau aici și totul părea mică frustrare urlă și i nu poate să plece singur
zgomotoase bine se rupe filmul de acolo îi dă o senzație
de panică și intră în
modulul Trebuie să scap
de aici cu orice preț!

Grila 5: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza foamei

În ce Triggere (Declanșatori) Care sunt De ce, Doamne

moment comportamentele sfinte, se întâmplă
apare copilului fix înainte de asta
tantrum

Înainte de Are o stare de Cere dulciuri Nivelul scăzut de

ora de nemulțumire generală, Refuză mâncarea glucoză din sânge
masă chiar și dacă îl E super iritat transformă micul
ademenești cu animăluț într-un
activitățile preferate mare animal!

Grila 6: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza oboselii

În ce Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte,

moment (Declanșatori) comportamentele se întâmplă asta
apare copilului fix înainte de
tantrum
 Înainte de Caută în continuu Pare băgat în priză dar E suprastimulat și nimic,
ora de ceva nou dar nimic este o agitație fără dar absolut nimic în
somn nu îl mai mulțumește bucurie afară de odihnă nu îi va
Când e de E iritat și plângăcios mai reîncărca bateriile
ceva timp Pare că se alintă
într-un loc

Grila 7: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza conflictelor din
familie

În ce moment Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte,

apare (Declanșatori) comportamentele se întâmplă asta
copilului fix înainte de
tantrum

Jocul liber al Trântește, țipă, E foarte prins în jocul Copilul își descarcă
copilului lovește, ceartă lui și protestează tensiunile pe care le
jucăriile. vehement dacă îl resimte în timpul
întrerupi certurilor dintre părinți
Repetă la nesfârșit o Copilul pune în scenă
activitate distructivă cearta la care a
participat pentru a se
elibera de emoții și
pentru a o înțelege
mai bine.

Părinții (sau Când unul din voi Devine vigilent Copilul vrea să evite
persoanele care ridică tonul sau Vă cere să nu vă certați cearta și folosește
se ceartă de pare că începe o Încearcă să atragă singurele strategii pe
obicei) sunt ceartă atenția asupra lui, care le are la
împreună devenind zgomotos îndemână
sau agitat
 Noaptea, după Țipă, se zbate în Nu face concret un Sistemul lui nervos a
o zi cu ceartă, în somn, plânge tantrum dar e agitat și fost suprasolicitat și
primele ore de nu îl poți trezi acum se descarcă
somn printr-un pavor
nocturn

Grila 8: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza problemelor
emoționale

În ce moment Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte,

apare (Declanșatori) comportamentele se întâmplă asta
copilului fix înainte
de tantrum

Vede ceva care Asociază o Face foarte urât: țipă, Este marcat emoțional
îi aduce aminte persoană, o se zbate, urlă, se de situația în care s-a
de un imagine, un miros ascunde aflat și nu are altă
eveniment sau un anumit loc cu strategie de a se
traumatizant un eveniment descurca cu emoțiile
Sau își dă amenințător sau devastatoare de atunci
seama că vrei traumatizant decât încercând să
să îl duci într-un scape din prezenta
loc neplăcut situație

O persoană din Este sau a fost Copilul imită acea Nu știe cum să exprime
jurul lui este recent lângă o persoană direct sau frica pe care i-o
agresivă persoană agresivă prin joc trezește respectiva
Uneori se auto- persoană altfel decât
agresează imitând-o sau punând
iar în scenă ce i-a făcut
respectiva persoană
A asistat la Imediat după ce a Se joacă de-a Pune în scenă și re-
lucruri care l-au asistat la un respectivul derulează evenimentul
marcat eveniment neplăcut eveniment e agresiv, traumatizant prin care
lovește sau se lovește a trecut, eliberându-se
în felul acesta de el

Este într-o E pe un gard înalt Este crispat și nu mai I s-a declanșat frica
situație A căzut sau se teme poate continua fundamentală de
periculoasă să cadă activitatea rănire fizică.
fizic

Copilul a Orice mică scânteie E într-o permanentă Copilul a pierdut o

pierdut o care face ca totul să agitație și nu poate persoană și nu știe ce
persoană dragă sară în aer sta locului, nici la să facă cu emoțiile
din jurul lui activitățile care îi copleșitoare de dor,
plac. suferință, așteptare
Pare că își caută perpetuă.
motive să plângă sau
să țipe

La despărțirea Când e momentul să Se agață de părinte, Se simte abandonat,

de părinți plece un părinte sau refuză să-i dea nefericit, disperat.
când vine altul drumul Copilului i s-a declanșat
anxietatea de
separare, care este una
din fricile
fundamentale ale
acestei perioade.
Grila 9: Cum îți dai seama dacă copilul tău face crize de furie din cauza disciplinării incorecte

În ce Triggere Care sunt De ce, Doamne sfinte, se

moment (Declanșatori) comportamentele întâmplă asta
apare copilului fix înainte de
tantrum

Înaintea și Îi ceri să facă o rutină: Încearcă să plece de la Copilul ori nu știe ce are
în timpul să se spele pe dinți, respectiva activitate de făcut ori respectiva
rutinelor să îl îmbraci, să vă sau nu cooperează activitate i se pare
așezați la masă, etc. deloc neplăcută sau
neinteresantă.

În timpul Se termină o Copilul se agită și Activitățile nestructurate

tranzițiilor activitate și începe devine neliniștit creează un mediu haotic,
alta sau în Le cere atenție care pentru copil este
momentele libere de părinților într-un mod imprevizibil și neliniștitor
după o anumită nepotrivit Prichindelul încă nu știe
activitate să gestioneze frustrarea
de a termina ceva plăcut.

În afara Când i se cere să Se împortivește Nu știe ce are de făcut și

familiei respecte anumite respectării lor asta îi dă un sentiment
reguli Face invers față de ce i de neliniște
se cere Se poate simți exclus
când vede că toți pot și
știu să facă ceva ce el nu
poate

Trebuie să Vede că cei din jur nu În prima etapă a însușirii

respecte o respectă regula regulilor copilul
regulă consideră regulile foarte
stricte. Dacă alții nu le
 respectă se simte confuz
și contrariat.

A încălcat o Este pedepsit Protestează Copilul nu e capabil să

regulă Uneori e mai mult trist înțeleagă de ce apare
și sperat decât furios pedeapsa, el o percepe
doar ca pe o agresiune
împotriva lui

Să ne pregătim acum pentru a aplica în realitate informațiile acumulate. Concret, ți-

am pregătit două grile: în prima trebuie să notezi pentru fiecare tantrum momentul zilei în
care a apărut, să bifezi ce comportamente negative a făcut copilul în timpul crizei și durata
aproximativă a acesteia (momentul de final al crizei se consideră când el este cât de cât
liniștit și cooperează cu tine).

Notează momentul zilei în care a apărut Bifează comportamentele

tantrumul (ora și activitatea pe care o făcea negative ale copilului Durata
copilul)

Tantrum 1: Țipă
Lovește
Se lovește
Scuipă
Se trântește pe jos
Altele

Tantrum 2: Țipă
Lovește
Se lovește
Scuipă
Se trântește pe jos
Altele
 Tantrum 3: Țipă
Lovește
Se lovește
Scuipă
Se trântește pe jos
Altele

Tantrum 4: Țipă
Lovește
Se lovește
Scuipă
Se trântește pe jos
Altele

Tantrum 5: Țipă
Lovește
Se lovește
Scuipă
Se trântește pe jos
Altele

Completând grila de mai sus timp de câteva zile o să îți dai seama:
• Dacă crizele sunt mai frecvente înainte de somnul de prânz sau de seară
înseamnă că o cauză principală este oboseala
• Dacă crizele sunt mai frecvente înainte de masă înseamnă că foamea
declanșează crizele de furie
• Dacă copilul face crize doar în anumite contexte înseamnă că e ceva din acel
mediu care trebuie schimbat
• Dacă copilul face crize doar cu anumite persoane înseamnă că ceva din
relația dintre ei trebuie schimbat
 Cea de-a doua grilă este de fapt o listă succintă a grilelor de mai sus. După fiecare
tantrum trebuie să reflectezi asupra momentelor care au declanșat criza de furie și să le
bifezi în listă. Bineînțeles, lista de mai sus nu își propune să fie exhaustivă și deci este posibil
să nu regăsești absolut toate cauzele care au dus la crizele de furie. Așadar dă-ți voie să fii
vigilent și să completezi și tu, dacă e cazul, lista.

Marea grilă cu posibilele cauze ale tantrumurilor

Cauza posibilă Comportamente care au declanșat Bifează de

tantrumul fiecare dată
când apare

Specificul gândirii Ți-a cerut ceva imposibil

I-ai interzis să umble cu un anumit lucru
I-ai cerut să nu mai repete ceva
Ai făcut ceva ce nu e conform așteptările
lui
I-ai interzis ceva, pentru o consecință din
viitor
Ai folosit o expresie metaforică nepotrivită

Dezvoltare insuficientă A vrut neapărat ceva și nu ai înțeles ce

a limbajului spune
I s-a întâmplat ceva rău sau de neînțeles
A avut o emoție puternică pe care nu o
putea exprima prin cuvinte

Lipsa autocontrolului La finalul unor activități plăcute

S-a frustrat că nu a reușit să facă ceva
A trebuit să stea într-un loc
A dat dintr-o emoție puternică în tantrum
Își dorea neapărat ceva și nu a primit
Lipsa abilităților sociale La întâlnirea cu alți copii care erau prinși în
jocul lor și nu l-au băgat în seamă.
A trebuit să împartă jucăriile
A fost respins sau agresat de alți copii
Când l-ai anunțat că se va întâlni cu X sau că
va merge în locul Y
La intrarea în Mall sau în locul de joacă

Conflictele din familie - Trântește, țipă, lovește, ceartă jucăriile în

jocul liber, după ce a avut loc o ceartă în
familie
- Unul din părinți ridică tonul sau pare că
începe o ceartă
-Țipă, se zbate în somn, plânge

Disciplinare incorectă Înaintea și în timpul rutinelor

La finalul unei activități, în momentele
nestructurate
În afara casei când i s-a ceruut să respecte
anumite reguli
A observat că cei din jur nu respectă o
regulă
A fost pedepsit

Probleme emoționale La despărțirea de părinți

A văzut ceva care i-a adus aminte de un
eveniment traumatizant
Ai vrut să îl duci într-un loc neplăcut
Este sau a fost lângă o persoană agresivă
A asistat la lucruri care l-au marcat
A pierdut o persoană dragă din jurul lui
I s-a declanșat anxietatea de separare
 Se teme să nu fie rănit fizic

Dacă ai aplicat în realitate grila, te felicit! Ai făcut o adevărată muncă de psiholog! Acum, că
ai în față răspunsul la întrebarea de ce, putem avansa cu încredere către cel mai important
pas.
CAPITOLUL 3

CE SĂ FACI CA SĂ SCAPI DE CRIZELE DE FURIE?

Yuhuu, am ajuns și la cea mai importantă parte, în care găsim soluțiile de eliminare
a crizelor de furie!
Acum, dacă ai mers pe firul posibilelor cauze, probabil te aștepți să continuăm în
aceeași manieră: pentru fiecare cauză posibilă să găsim și soluții posibile. Sigur facem și
asta, numai că intervenția este mai complexă de atât.
Ca să înțelegi cum am gândit intervenția o să încep prin a-ți prezenta traiectoria unei
crize de furie:

Observăm că tantrumul are mai multe momente: la început, în momentul1, totul

este în regulă, copilul e liniștit, pare că ziua va fi minunată (se mai numește și zona naivității
părintești).
Dar iată că apare o situație 2 și 3 (triggerul, declanșatorul) dificilă pentru copil adică
frustrantă, tensionată sau nedorită. Cel mai probabil, în trecut a mai făcut crize de furie într-
o astfel de situație. De obicei, din momentul de agitație se escaladează rapid și se ajunge în
zona de vârf, în care deja suntem în plină criză de furie. La capătul acesteia există zona 6,
în care deja copilul se liniștește și, dacă are 3 ani apar sentimentele de vinovăție. Abia la
zona 7 putem spune că lucrurile s-au întors la normal.
Din păcate, părinții intervin cel mai mult când copilul e în zona de agitație și se
îndreaptă vertiginos către zona de accelerare: atunci îi cerem să se liniștească, îi spunem ce
nu are voie să facă, îl certăm, încercăm să îl mituim, să îl îmbunăm, etc. Însă acela este
momentul în care copilul este cel mai puțin receptiv la ce îi spunem noi! Din cauză că este
copleșit de furie el nu are cum să ne asculte, nici dacă ar vrea! În acele momente pentru el e
urgent să se elibereze de furie și nu să asimileze informații prețioase! Iată de ce la orice îi
spunem atunci el va răspunde cu un Nu! vehement și va refuza orice idee de-a noastră,
indiferent cât e ea de împăciuitoare sau avantajoasă pentru el. Și iată de ce orice metodă,
indiferent cât este de prețioasă, nu funcționează în momentele încărcate emoțional, în care
prioritatea copilului este să își descarce furia.
Cunoscând aceste lucruri o să împărțim soluțiile în mai multe categorii:
1. Soluții de urgență: ce să faci în timp ce copilul tău are o criză de furie
2. Soluții pentru momentele de agitare si accelerare: ce să faci când copilul
devine nervos și se apropie o criză de furie.
3. Soluții pentru momentele de de escaladare: ce trebuie făcut după o criză de
furie
4. Soluții pentru momentele de calm: aici va fi locul în care luăm cauzele
descoperite anterior și le tratăm împreună.
5. Soluția fără de care niciuna din soluțiile de mai sus nu funcționează

În principal, eforturile părinților nu ar trebui să se concentreze în momentele 2-5, ci

în cele de calm, adică atunci când copilul este receptiv (și fix atunci când nu simt că trebuie
să intervină). Soluțiile găsite în acele momente sunt cele mai trainice și îl ajută cu adevărat
pe copil.
Înainte să trecem efectiv la acțiune, mai am o observație: chiar dacă piciul tău e cel
care face crizele de furie, soluțiile sunt în cea mare parte la tine, adică țin de ceea ce trebuie
să schimbi tu ca ele să treacă. Tu ești cel care trebuie să își schimbe comportamentul și
atitudinea, tot tu trebuie să inginerești mediul din jurul copilului și tot tu trebuie să îl înveți
pe copil ce să facă.
La vârste mai mari (4+) cheia depășirii unei crize de furie se va muta de la tine către
copil, adică va conta în primul rând ca el să schimbe ceva. Dar, când e așa de mic, pur și
simplu nu ne putem aștepta ca el să poată învinge singur criza de furie. Bineînțeles, vom
vorbi și despre abilitățile pe care i le poți dezvolta copilului la această vârstă, însă nu este
realist să te aștepți ca dezvoltarea acestor abilități să fie suficientă pentru a opri crizele de
furie. Deci, dacă mai sperai că copilul va face, va înțelege, va trece prin propriile forțe de
crizele de furie, renunță la această iluzie și suflecă-ți mâinile, că ai de lucru!
 1. SOLUȚII DE URGENȚĂ: CE SĂ FACI ÎN TIMPUL UNEI CRIZE DE
FURIE?

Pornind de la încă un fleac, copilul tău urlă pentru a mia oară azi. Ai încercat să îți ții
cumpătul și să fii draguță cu el dar e deja seară și nu mai ai nici tu răbdare. Așa că, în ciuda
voinței tale, te trezești că-l iei de-o aripă și îi spui cele mai groaznice cuvinte, pe care apoi le
vei regreta amarnic.
Deci, ce altceva e de făcut? Ei bine, există o singură regulă de bază pentru momentele
în care copilul este în plină criză de furie: să nu acționezi! Chiar dacă-ți vine să vorbești cu
copilul, să îl convingi, să îl cerți sau să îl mituiești nu o fă, pentru că nu faci decât să îi dai
combustibilul care întreține furia. Nu uita, el nu este deloc receptiv să învețe ceva, nu vrea
nici consolare și singura lui prioritate e să își descarce furia. Așadar, orice tentativă de-a ta
de a-l ajuta nu face decât să agraveze și mai tare lucrurile. Deci tot ce trebuie să faci este să
îl lași să se calmeze.
A-l lăsa să se calmeze nu înseamnă să pleci de lângă el! Chiar dacă nu îți acceptă
prezența sau încercările de a-l consola, cea mai mare nevoie a copilului tău în aceste
momente este să fie consolat și înțeles. Este și el frustrat, a fost luat pe sus de furie, vede
că nu îți place și totuși nu se poate abține. Iată de ce, pe măsură ce furia trece, apare o stare
de tristețe tot mai accentuată. Așadar, încearcă să îl iei în brațe ca să-l consolezi dar nu o
lua personal dacă te refuză. Dacă nu poate să te accepte atunci stai prin preajmă, așteptând
să se calmeze sau cel puțin să îți accepte ajutorul de a-l calma.
Dacă acceptă să fie consolat fii prezent fizic, luându-l în brațe și mai ales dându-i voie
să plângă, dacă simte nevoia. După o criză de furie majoritatea copiilor mici simt nevoia să
se descarce prin plâns, mai ales dacă au fost foarte tensionați.
Și să nu intervin nici dacă devine violent? te întrebi tu. Ba da, atunci trebuie să
intervii, dar într-un mod minimal. Adică îl scoți din situație (îl îndepărtezi de cei pe care vrea
să îi lovească sau îi ții mâinile dacă vrea să te lovească pe tine) și îi spui doar atât: nu lovim,
lovitul doare. Faci asta ferm dar cât poți de calm, fără să pară o pedeapsă. Având în vedere
că acesta este cel mai dramatic moment al tantrumului, este foarte important să rămâi
stăpân pe tine. Oricât de greu îți e acum nu țipa la el, nu îl pedepsi, nu îl amenința. Dacă
treci cu bine de etapa asta atunci când totul se va sfârși copilul îți va fi foarte recunoscător
că nu l-ai agresat.
Faptul că nu ai răspuns la provocarea furiei cu furie este cea mai bună demonstrație
că furia poate fi stăpânită. Și atitudinea ta sigur va avea un impact pozitiv important asupra
lui, mai ales în aceste prime momente. Nu uita, la vârsta asta este un burete de informații
și felul în care vede că reacționează ceilalți la emoții va deveni felul în care reacționează el
la propriile emoții!
Dar dacă copilul tot insistă să-i dai/faci lucrul ăla de la care a început criza de furie?
Ei bine, așa cum e de așteptat, e interzis să îi oferi ce îți cere doar pentru că a făcut o criză
de furie. E el mic, dar tot își dă seama că dacă primește ce vrea pentru că țipă, a descoperit
o metodă eficientă. Iar orice instrument pe care îl descoperă copiii va fi folosit de excesiv
de multe ori (pentru că ei de fel nu prea au multe instrumente pentru a obține ce vor). Dacă
cedezi în momentele cele mai dramatice, adică atunci când țipă cel mai tare, el va înțelege
că trebuie doar să insiste mai mult ca sa obțină ce vrea. Deci îndepărtează-te de obiectul
cerut sau ieși din situația frustrantă, astfel încât să înțeleagă cât mai clar că nu mai are șanse
să obțină ce vrea în acest fel. Va fi el și mai supărat câteva clipe dar, după ce îi trece, va
începe să-și dea seama că țipetele nu rezolvă nimic.
Deci cu copilul cam atât ai de făcut: fii acolo dar tăcut fără să îi acorzi prea mare
atenție, oprește-l dacă te lovește și acceptă-l dacă vrea consolare. Nu ceda rugăminților
lui, mai ales dacă țipă și mai tare.
Însă mai e ceva foarte important ce trebuie să faci: să îți îndrepți atenția către tine.
Ce simți chiar atunci? Ce gânduri îți trec prin minte? Cum se simte corpul tău? Știu că numai
de introspecție nu-ți arde atunci, dar e foarte important să o faci. Pentru că acțiunile tale
sunt consecința felului tău de a gândi și simți în acea situație.
Deci, cum te simți când copilul are o criză de furie? Dacă nu ești un psihopat, probabil
că ești și tu cel puțin iritat. Și e normal, furia este una dintre cele mai contagioase emoții și
între părinți și copii emoțiile circulă nestingherite! În plus, pentru că îți pasă de el mai mult
decât orice pe lumea asta, e normal să fii supărat când vezi cum suferă!
Poate te simți neputincios, mai ales că ai încercat toate variantele și nimic nu pare
să funcționeze.
Poate ești profund îngrijorat, temându-te că s-ar putea să îi facă rău criza de furie
sau că poate are probleme mai grave.
 Poate ești rușinat, imaginându-ți ce cred ceilalți despre tine.
Poate ești revoltat, gândindu-te la cât de multe sacrificii ai făcut pentru acest copil
și cât de nerecunoscător pare.
Indiferent ce emoții ai, observă-le cu atenție și doar dă-le voie să fie. Iar apoi devino
tot mai atent la gândurile tale: ce cuvinte îți sună în minte?
E posibil să crezi că copilul are ceva cu tine. Că nu te vrea, că se răzbună pe tine sau
chiar te urăște.
Sau poate crezi că l-ai răsfățat și că trebuie să iei măsuri.
Sau întorci furia asupra ta și îți spui că ești un părinte incompetent, neputincios.
Poate îți și imaginezi ce cred despre tine alți părinți: că nu știi să-l educi, că i-ai dat
nas, că te va conduce el pe tine când va fi mai mare.
Poate vrei să te răzbuni pe el, pentru că din cauza lui suferi acum.
În funcție de aceste gânduri și reacții și corpul tău devine tensionat, gata de atac sau
neputincios, dornic să se ascundă.
Așadar, în afară de copil mai există cineva furios, îngrijorat, neputincios sau speriat.
Cineva care are nevoie să se calmeze, să nu-și piardă optimismul, să știe că nu e neajutorat.
Cum ar fi să îți îndrepți atenția asupra corpului tău câteva clipe? Cum ar fi să îți dai voie să
respiri profund, de câteva ori, astfel încât să mai eliberezi din tensiune?
Cum ar fi să alungi pur și simplu gândurile care roiesc în capul tău? Sunt doar prostii
neadevărate, spuse de oameni care nu înțeleg psihologia copilului și etapele lui de
dezvoltare. În locul lor, pe măsură ce respiri profund, îți poți spune alte lucruri, mai
adevărate:
• Copilul meu nu e răsfățat, e doar mic. Nu știe cum să facă față frustrărilor.
• Copilul meu încearcă să vadă ce se întâmplă dacă își dă frâu liber furiei. E de datoria
lui să experimenteze, este vârsta încercărilor. Cu calm, îi voi arăta că aceste furii nu îi
sunt de folos.
• Copilul meu nu are ceva cu mine de face crize de furie. Are ceva cu frustrările și cu
lipsa de înțelegere corectă a lumii. Față de mine simte ceea ce simt toți copiii mici față
de părinții lor: o iubire întreagă și nețărmuită.
• Copilul nu vrea să îmi submineze autoritatea, el face ce fac toți copiii de vârsta lui:
devine conștient de realitate și testează limitele acesteia.
 • Nici dacă aș fi super-erou nu aș putea opri tantrumurile. Ele sunt o consecință a
vârstei, nu a mea. Deci, da, sunt oarecum neputincios, dar nu definitiv!
• Și asta va trece. Știu ca acum nu pare deloc așa, dar va trece. Și, pentru că tocmai
citesc această cărțulie, va trece cu bine!
Dacă îți dai voie să respiri de câteva ori și să îți lași corpul să se detensioneze, s-ar
putea să ai o surpriză: după un oftat prelung, fața pătată de lacrimi a copilului ar putea fi
luminată de zâmbețelul ăla inegalabil.
SOLUȚIA 2: CE SĂ FACI CÂND PRESIMȚI CĂ SE APROPIE O CRIZĂ DE
FURIE

Dacă ai fost conștiincios și ți-ai observat copilul în timpul unui tantrum, așa cum te-
am învățat, ai acum o mică listă cu situațiile în care e foarte posibil să facă crize de furie.
Sunt situații în care a mai făcut deja crize de furie și în care e evident tensionat. Cum
majoritatea crizelor de furie se petrec în aceste situații, e de la sine înțeles că trebuie să le
acordăm o atenție sporită și să intervenim preventiv. Adică să reușim cumva să evităm criza
de furie, chiar dacă copilul este deja nervos. Cum o vom face? Păi avem două direcții de
acțiune.
A. Schimbăm situația stresantă, astfel încât să nu mai fie așa de dificilă pentru copil
B. Îl ajutăm pe copil să reducă din frustrare, astfel încât să nu ajungă la o criză de furie.

A. CUM SCHIMBĂM SITUAȚIILE STRESANTE ASTFEL ÎNCÂT SĂ NU MAI FIE AȘA DE DIFICILE
PENTRU COPIL

Hai să ne uităm iar pe listă, la situațiile în care copilul tău face crizele de furie. O să observi
că ele se pot împărți cu ușurință în 3 categorii:
Categoria 1: Tranzițiile: acestea sunt momentele în care copilul fie trebuie
să încheie o activitate fie trebuie să înceapă una nouă.
Categoria 2: Situațiile în care copilul a avut deja o experiență neplăcută
(locul de joacă în care a fost lovit de un copil, toboganul de pe care a căzut,
etc).
Categoria 3: Situațiile în general neplăcute: mersul la doctor, la dentist,
zborul cu avionul etc.

Restul de situații punctuale care nu intră în aceste categorii sunt cele în care copilului
îi lipsesc anumite abilități specifice, și vom vorbi despre ele peste 2 capitole. Momentan
însă, îți propun să vedem ce schimbări trebuiesc făcute în timpul fiecăreia dintre cele 3
categorii.
CATEGORIA 1: TRANZIȚIILE

Tranzițiile se referă la situațiile în care trebuie să încheiem o activitate și să începem

una nouă. Ele pot fi problematice când presupun renunțarea la o plăcere (ce copil nu mai
vrea încă un episod de desene, încă o bucată de ciocolată, încă o tură pe leagăn?) sau când
aduc dezorganizare și imprevizibil (copiii mici nu se descurcă prea bine cu situațiile greu de
controlat, imprevizibile sau haotice).
Dacă adăugăm și presiunea timpului (trebuie să plecăm dimineața de acasă, ne
grăbim la somn), avem toate ingredientele pentru un tantrum în timpul tranziției.
Deci, ca să te descurci mai bine cu tranzițiile ai de făcut două lucruri:
• Să știi cum să închei o activitate plăcută
• Să adaugi rutine (activități repetitive și plăcute) care să acopere nevoia de
previzibil și ușor de controlat.

Cum să închei o activitate plăcută?

Știu că, de frica unui nou tantrum, îți vine să cedezi și să îl mai lași pe copil să facă ce
vrea. Și totuși, asta nu e o soluție. Excesul este întotdeauna dăunător și, în plus, plăcerea
de a face ceva se diminuează în timp. Mai mult, în zilele noastre este de o importanță
crucială să-i formezi copilului puterea de a se opri din ceva. Trăim într-o lume plină de
tentații și plăceri facile și tuturor ni se spune să vrem mai mult, să consumăm, să nu ne
oprim, să nu ne săturăm. Copiii noștri, ființe naive și orientate spre plăcere, pot fi cu ușurință
prinși într-un cerc al dependenței și al neputinței de a refuza. Așadar, dacă îi formezi
copilului tău puterea de a spune astăzi nu încă unui episod din desenele preferate, poate
că mâine va putea să spună nu celui de-al doilea pahar de vin, jocurilor de noroc, drogurilor.
Cel mai potrivit mod de a încheia o activitate este prin anunțarea următoarei
activități, care trebuie să fie tot interesantă sau plăcută. Cu alte cuvinte, să îl ajuți să își mute
atenția de la mâhnirea că se termină la anticiparea plăcerii a ceea ce va urma.
Ajută-l să facă tranziția către noua activitate povestindu-i cât mai multe despre ea,
astfel încât să nu aibă prea mult timp să se gândească cât de rău îi pare că s-a terminat
activitatea prezentă.
 Bineînțeles, copilul nu va renunța din prima la activitatea pe care o făcea și e de
așteptat să protesteze, să negocieze sau să tragă de timp. Dacă îți consumi energia
negociind cu el, certându-te sau explicându-i de ce e necesar să terminați, nu faceți decât
să continuați să discutați despre problemă (regretul încheierii) în loc să vă concentrați pe
soluție (bucuria unei alte activități faine). Așadar, spune-i copilului doar Te înțeleg că ai mai
vrea să faci asta și apoi treci la Dar acum e timpul să….
În fața încercărilor copilului de a trage de timp sau de a re-începe activitatea e
important să fii prompt, arătându-i clar că nu are cum să continue ceea ce face (stingi
televizorul, pleci din parc, îi iei tableta din față, etc). Cu cât el își dă seama mai repede că nu
mai are nici o șansă să continue cu atât se va resemna mai repede.

Pregătește rutine pentru momentele de tranziție

În momentele de tranziție pe copil îl ajută să știe ce are de făcut, astfel încât să nu

mai fie haos și dezorganizare. Tipul de activitate care ordonează momentele de tranziție se
numește rutină. Rutina este o activitate în care toate lucrurile se desfășoară cam la fel, în
aceeași ordine și cu aceleași rezultate. Spre deosebire de noi, adulții, care detestăm
rutinele, pentru copil rutina este cea mai mare binecuvântare pe care i-o poți oferi.
Există rutine potrivite pentru fiecare tranziție sau situație care se repetă în viața
copilului tău. Rutinele de dinaintea unor activități (spălatul pe mâini înaintea mesei,
îmbrăcarea, pregătirea jucăriilor pentru parc), rutinele de după activități (strânsul jucăriilor,
dezbrăcarea), activități de îngrijire (spălat pe păr, pe dinți). Practic orice activitate care se
repetă în viața copilului se poate transforma într-o rutină! Dacă încă nu ai suficient de multe
rutine pentru copilul tău, iată cum le poți forma:
• Creează programul rutinei, adică arată-i copilului ce se va întampla, pas cu pas.
Folosește formulări clare, în termeni pozitivi (asta înseamnă să spui ce va face
copilul, nu ce nu va face). Spune-i ce trebuie să facă el în timpul rutinei, dar și ce vei
face tu (eu voi sta lângă tine până te speli pe dinți sau: mă voi spăla și eu pe dinți odată
cu tine sau eu te voi spăla pe dinți). Dacă copilul este mic, poate fi necesar să repetați
prin joc ce aveți de făcut (să vă jucați de-a spălatul pe cap, să vă jucați de-a spălatul
pe dinți).
 • Orice ar fi, ține-te de program, așa cum ai anunțat. Consecvența este cheia
succesului. Începe activitatea așa cum ai spus și ține-te de partea ta de treabă, chiar
dacă copilul nu participă încă la ea (de fapt, e foarte posibil ca copilul să nu vrea la
început să facă ce spui tu, ci doar să observe dacă tu chiar faci ce ai spus). Dacă vede
că mereu faci lucrurile în același fel și că reacțiile lui nu schimbă rutinele, va începe
să facă și el ce îi ceri.
• În momentul în care copilul tău începe să participe la activitate, chiar și puțin,
apreciază-l și arată-i ce mulțumit ești de el.
Pentru ca micuțul să se implice în rutină e important să i se pară interesantă și
plăcută. Iată ce poți face în această privință:
• Include în activitate jucăria preferată a copilului. Aceasta jucărie va face şi ea tot ce
face copilul: se va spăla pe dinți, se va duce la gradiniță, etc. Uneori, simpla ei
prezență este un factor liniștitor pentru copil.
• Acompaniază activitatea cu cântecelele preferate ale copilului
• Lasă-l pe copil să aleagă modalitatea de a realiza anumite activități: cum să mergem
spre masă: mersul piticului sau pasul ştrengarului? Ce jucărie să stea azi cu noi la ora
de somn: Winnie sau Mickey?
• Creează un mic scenariu de poveste, care să includă respectiva activitate. Spre
exemplu, la îmbrăcare, vă îmbrăcați în costumele de roboți. În timpul spălatului pe
dinți sunteți dinozauri care își ascut dinții. Când strângeți jucării adunați comori și le
puneți înapoi în coș.

CATEGORIA 2: SITUAȚIILE ÎN CARE COPILUL A AVUT DEJA O EXPERIENȚĂ NEPLĂCUTĂ

(LOCUL DE JOACĂ ÎN CARE A FOST LOVIT DE UN COPIL, TOBOGANUL DE PE CARE A
CĂZUT, CABINETUL DOCTORULUI CARE I-A FĂCUT INJECȚIE, ETC).

Una din reacțiile de bază ale unui copil care a avut o experiență neplăcută este să o
evite pe viitor. Dacă experiența a fost extremă sau traumatizantă, copilul va evita nu numai
respectiva situație ci și lucruri sau persoane pe care le asociază cu respectiva situație
(persoane îmbrăcate în alb, locuri înalte, etc). Iată de ce uneori este al naibii de greu să
relaxezi un copil și să îl expui iar la o situație în care a avut în trecut o experiență neplăcută.
 Având în vedere vârsta micuță a copilului tău, cel mai bun lucru este să eviți
momentan aceste situații, mai ales dacă copilul face mereu urât când anticipează apropierea
ei. Faptul că un copil urlă când e pus într-o situație care l-a speriat nu e de fapt un tantrum,
ci o spaimă extremă transformată în furie. Iar dacă tu continui să îl expui riști să îl re-
traumatizezi și deci să îi întărești emoțiile negative pe care le-a trăit atunci.
Pentru ca un copil să reînceapă să accepte o situație care nu i-a plăcut, este necesar
să se simtă în siguranță. Să simtă că nu mai este copleșit de situație ci că e pregătit pentru
ea. Și, când e așa mic doar o prezență de încredere îl poate ajuta. Doar alături de tine sau
de alt adult în care are încredere el se va încumeta să înfrunte iar situația primejdioasă. Și
nu o va face dintr-o dată ci treptat, puțin câte puțin. La soluțiile formative, de peste 2
capitole voi relua acest subiect, pentru a vedea concret ce altceva mai poți face, în alte
momente. Momentan, e important să reții că expunerea unui copil mic la ceea ce îi provoacă
frică, în speranța în care se va obișui, este o strategie absolut dezastruoasă.

CATEGORIA 3: SITUAȚIILE ÎN GENERAL NEPLĂCUTE: MERSUL LA DOCTOR, LA DENTIST, CU

AVIONUL, ETC.

Aceste situații pot duce la tantrumuri pentru că presupun durere, disconfort, frică,
necunoscut sau separarea de părinți. Chiar dacă copilul nu a mai fost pus într-o astfel de
situație, deci nu știe la ce să se aștepte, noi totuși trebuie să îl pregătim, ca să nu se
transforme în evenimente potențial traumatizante. Iată câteva idei (pentru prescurtare am
folosit situația dentistului, dar poți înlocui mersul la dentist cu orice altă situație de genul):
• Nu îți păcăli copilul. Dacă a mai fost deja și știi că nu îi place, nu îl lua cu minciuna.
Din dorința de a-i scurta chinul, poate crezi că e mai bine să nu-i spui că îl duci la
dentist decât atunci când eşti chiar în fața cabinetului. Dacă vei face asta într-adevăr
el nu va suferi decât din momentul în care îşi dă seama unde e, însă suferința lui va
fi mult mai intensă. În plus, el se va simți îngrozitor de trădat de tine şi va avea
tendința să se revolte. Ca să nu mai spun că îi va scădea încrederea în tine şi că va fi
neliniştit la orice plimbare în locuri noi. Aşadar, spune-i cu măcar două zile înainte că
trebuie să mergeți la dentist, ca el să aibă timp să se pregătească.
• Răspunde-i la toate întrebările. Fii sincer şi spune-i cât mai clar ce se va întâmpla pe
parcursul mersului la dentist. Bineînțeles, nu vei accentua detaliile înfricoşătoare,
 însă nici nu trebuie să omiți aspecte importante, chiar dacă sunt neplăcute (polizorul
doare, i se va face o injecție, etc). Copiilor nu le plac lucrurile imprevizibile şi au
nevoie să ştie la ce să se aştepte, mai ales dacă merg prima oară în acel loc. Cu cât
micuțul tău îşi va face o părere mai realistă despre ce se va întâmpla, cu atât va fi
mai puțin surprins neplăcut în timpul experienței.
• Dă-i voie să fie îngrijorat. Grijile şi scenariile îngrozitoare de dinaintea mersului la
dentist, oricât par de inutile, îşi au rolul lor. Ele se numesc anxietate anticipatoare şi
îl pregătesc emoțional pentru ce va urma. Se pare că micuții care trăiesc anxietatea
anticipatoare se descurcă mai bine în timpul evenimentului stresant decât cei care
nu au avut timp să se pregătească pentru el. Aşadar, nu considera frica de dinaintea
dentistului ca fiind în plus față de frica din timpul evenimentului, ci în locul ei.
• Nu-l ruşina pentru frica lui. În cazul în care micuțul e speriat abține-te să îi dai una din
replicile Nu are de ce să-ți fie frică, Celorlalți nu le e frică, Eşti băiat mare şi nu trebuie
să plângi, Las că-ți trece până te măriți. Cum am mai tot spus, emoțiile au o viață a lor
şi nu se pot opri după cum vrem noi. În loc să-i negi frica e mai bine să-i spui Te
înțeleg, e normal să îți fie frică. Hai să vedem cum să facem să o diminuăm.
• Nu-i da voie să se eschiveze. În mod natural, copilul va încerca să amâne cât mai mult
mersul în acel loc. În fața încercărilor lui de a evita e nevoie să te menții pe poziții şi
să nu cedezi. Faci asta nu pentru că eşti lipsit de inimă, ci pentru că ştii că, cu cât
amâni mai mult, cu atât le dai temerilor proporții mai mari.
• Explică-i de ce e absolut necesar să mergeți la dentist. Accentuează beneficiile
imediate: ca să îi repari dinții, ca să mestece alimentele bine, să aibă o respirație
frumos mirositoare, să arate mai bine, etc. Astfel, el va înțelege că mersul la dentist
nu este o tortură fără sens, ci că presupune o mică durere trecătoare, în schimbul
unor avantaje mai mari.
• Pregăteşte-i o mică recompensă pentru reuşită. Ştiu, recompensele sunt o formă de
motivație exterioară, însă sper că nu te aştepți ca micuțul să meargă la dentist din
plăcere sau interes. Recompensele sunt potrivite tocmai pentru acest tip de situații:
neplăcute, nedorite, dar care nu pot fi evitate. Gândul la recompensa dorită de după
dentist s-ar putea să-l ajute să rabde până la capăt eventuala durere.
În plus față de pregătirile de moment, peste 2 capitolele vorbim și despre alte soluții care îl
pot ajuta să se pregătească mai din timp.

B. CUM SĂ ÎL AJUTĂM PE COPIL SĂ-ȘI REDUCĂ DIN FRUSTRARE, ASTFEL ÎNCÂT SĂ NU

AJUNGĂ LA O CRIZĂ DE FURIE

Adică, cu alte cuvinte, cum să fii atent la cel mai mic semn că frustrarea îi crește, ca
să preîntâmpini un tantrum. Știu că în perioada asta ultimul lucru pe care-ți vine să-l faci
este să bagi în seamă orice mică frustrare. Știu că-ți vine să ignori micile iritări ale copilului
tău, doar doar se sting de la sine. În plus, poate te temi că, băgând în seamă orice mică
supărare, o amplifici. Și totuși, în situațiile problematice cel mai bun lucru e să fii atent la
orice mică frustrare, astfel încât să intervii în timp util (adică până când copilul nu e copleșit
de furie). Dacă aștepți până e prea nervos practic ai pierdut șansa de a-l devia și nu-ți mai
rămâne decât să asiști la încă o criză de furie.
Când vezi așadar că se enervează, iată ce poți să faci:
• Ajută-l să-și dea seama că se enervează. Bineînțeles, tu observi cu ușurință când
micuțul începe să scoată fum pe nări dar, surprinzător, el s-ar putea să nu fie
conștient de asta (e încă mic, remember?). Așa că e nevoie să pui în cuvinte această
observație de bun simț: Oh, te-ai supărat. Spune-i-o pe un ton cât mai puțin acuzator,
astfel încât el să vadă că îl înțelegi și îi accepți emoția, chiar dacă este neplăcută și te
deranjează. Îi vei vorbi copilului în alte momente despre furie (și în următorul capitol
îți voi spune cum), dar pentru moment reține doar că e important să pui în cuvinte
faptul că se enervează și că nu trebuie să îl acuzi că e furios.
• Decide-te dacă vrei să-i oferi ce-și dorește sau nu. În mod normal, copilul vrea exact
lucrurile pe care nu are voie să le facă. Așa că e momentul să te decizi dacă vrei să îi
oferi ce vrea sau te menții pe poziții și interzici, cu riscul unui nou tantrum. Decizia
trebuie luată înainte ca furia să ajungă la maxim, pentru că altfel, dacă cedezi, îi
transmiți copilului mesajul că a primit doar pentru că a țipat.
• Dacă decizi că vrei să îi oferi ce îți cere, spune-i așa: îți voi da ce vrei dar vreau să îmi
ceri cu cuvinte și să te liniștești. Cu alte cuvinte, îl ajuți să își verbalizeze dorințele și
să înțeleagă că liniștea, și nu țipetele, l-au făcut să obțină ce vrea. Punând în cuvinte
 ce vrea, copilul nu se mai gândește la ce-l frustrează și deci se mută accentul de pe
problemă pe soluții.
• Dacă decizi că nu vrei să-i oferi ce îți cere, mai ai la îndemână o soluție care încă
funcționează bine la vârste mici: distragerea atenției. Adică, în loc să rămâi blocat pe
refuz (nu, nu ai voie, nu poți) să îl atragi spre altceva care să-i schimbe dispoziția. Din
păcate de prea multe ori am văzut părinți care lasă copilul să persiste în starea de
frustrare în ideea că se va obișnui și va învăța să se liniștească singur. Sau am văzut
părinți care se simt inconfortabil cu distragerea atenției pentru că cred că e o formă
de păcăleală. Însă distragerea atenției rămâne una dintre cele mai eficiente strategii!
Practic, disipăm tensiunea dată de un refuz, orientând atenția către lucruri mai
plăcute.
De ce ai ține un copil în disconfortul dat de un refuz, mai ales la vârsta la care nu
suportă refuzurile? Nu e mai înțelept să îl atragem către o activitate mai plăcută, care să îl
binedispună? Singurul lucru la care trebuie să fii atent e să nu folosești pentru distragerea
atenției mereu aceleași activități, care să devină recompense în sine: desene animate,
dulciuri, etc. Nu de alta dar copilul ar putea învăța să facă un tantrum doar pentru obținerea
lor. Cel mai bine e să îi distragi copilului atenția cu o activitate din jur sau să îl duci într-un alt
loc, mai interesant.
SOLUȚIA 3: CE SĂ FACI IMEDIAT DUPĂ O CRIZĂ DE FURIE

De obicei, după o criză de furie copilul are două posibile reacții: fie pare că se
resetează și se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, fie rămâne moale, vinovat și hiper-
cuminte.
Indiferent de reacția lui, nevoia pe care o are acum este să repare relația cu tine.
Așadar, el începe să fie receptiv la ce ai să-i spui și, mai ales, devine mai compliant. Iată de
ce acesta este un moment foarte prețios, pentru că ai șansa ca el chiar să te asculte.
Însă problema e că, deși copilul tău a devenit iar cuminte, cel mai probabil ție încă
nu ți-au trecut nervii sau supărarea. Deci îți va veni să-l cerți, rușinezi sau să îl faci să se simtă
vinovat. Știi deja ce îți voi spune: indiferent cât de greu îți e, abține-te să faci asta, ca să nu
se închidă iar și să nu rămână cu imaginea de sine șifonată și cu eticheta de copil rău. În locul
cerții, poți avea o scurtă discuție cu el (contează să fie scurtă, pentru că el totuși nu mai are
energie), în care să atingi următoarele aspecte:
• Apreciere pozitivă la început. Cum adică, îmi vei spune, după tot tărăboiul să-l felicit
și să-i spun că a fost minunat? Ei, îti răspund eu, nici chiar așa, însa caută un lucru
pozitiv pe care l-a facut, unul cât de mic, și începe cu el: Bine că de data asta ai zis ce
vrei. Apreciez că mi-ai spus ce-ți dorești. Am văzut că nu ai mai aruncat cu jucăriile. Iată
câteva propoziții de început foarte potrivite: Văd că te-ai străduit să..... Chiar dacă
încă nu ai putut să îți stăpânești nervii măcar ai reușit să..... Față de dățile trecute, de
data asta ai putut să...... Aceasta mică apreciere are un impact psihologic mare: în
primul rând, copilul se așteaptă să fie certat iar faptul că nu o faci îl surprinde plăcut
și îl face să se destindă. Apoi, îi mai slăbești din eticheta de copil rău, pe care și-o
pune automat după criza de furie. În al treilea rând, el se va strădui în viitor să facă
lucrul bun pe care l-ai observat, pentru că știe că îl apreciezi.
• Ce ar fi trebuit să facă. Adu-i aminte ce așteptări ai de la el când se supără: știu că îți
mai doreai să te uiți la desene, dar eu știu când e momentul să te oprești. Când îți spun
stop vreau să te oprești și să te pregătești de mersul în parc. Sau: știu că ești supărat
că Edi ți-a luat jucăria, dar vreau să vii la mine când te superi, nu să îl lovești. Sau: știu
că ești obosit, dar vreau să îmi ceri cu cuvinte când vrei să mergem acasă, nu cu țipete.
• Felul în care te-ai simțit tu. Nu puteți încheia discuția înainte să-i spui cum te-ai simțit
tu pe parcursul tantrumului. Faci asta nu ca să îl învinovățești, ci ca să conștientizeze
faptul că acțiunile lui au un impact asupra celorlalți. De asemenea, dacă încă ești
supărat pe el poți să-i spui asta sincer, cu mențiunea că emoțiile vin și pleacă, și
supărarea mea va trece.
• Cerința de a repara. Ca să nu rămână cu sentimente persistente de rușine, este
foarte important să-i ceri să facă ceva pentru a repara răul făcut. La vârsta asta, să
spună îmi pare rău sau scuze este suficient.
• Încheierea episodului negativ. Finalul trebuie să fie explicit: ori dați mâna ca să vă
împăcați, ori îl îmbrățișezi, ori găsiți voi ceva. Nu îi cere copilului să îți promită că nu
va mai face, pentru că e foarte posibil să nu se poată ține de cuvânt. Mai bine îi ceri
să se străduiască mai mult data viitoare și îi spui că vei încerca să îl ajuți să alunge
supărarea cât mai repede.
 SOLUȚIA 4: CUM TRATĂM CAUZELE CARE STAU LA BAZA
CRIZELOR DE FURIE

Odată ce prioritățile au fost îndeplinite urmează să abordezi cauzele problemei. Asta

presupune, așa cum am mai spus, să îl înveți pe copil alte tipuri de reacții în situațiile care îi
dau de furcă. Scopul e ca el să înlocuiască crizele de furie cu alte răspunsuri mai avantajoase
pentru el (și mai puțin consumatoare de nervi pentru tine).
Ce ne propunem în această etapă este să-l învățăm pe copil ce altceva să facă în
momentele care îi dau de furcă. Învățarea, la această vârstă constă în:
• Explicații, cu cuvinte cât mai simple. Îi vorbim copilului, punând în cuvinte ce i se
întâmplă, de ce i se întâmplă, ce se întâmplă cu ceilalți. Îi explicăm ce vrem de la el
și ce nu vrem. Îi răspundem la întrebări și nu abținem să îl întrebăm prea multe
(pentru că nu știe să răspundă așa cum vrem noi).
• Joacă: Îi arătăm prin intermediul jocului cu păpuși (sau orice alte personaje) ce i se
întâmplă, ce vrem de la el, ce nu vrem, ce nevoi avem de la el, ce nevoi are el, cum
să se descurce cu ele, etc.
• Povești. Construim povești prin care eroii trec prin probleme similare cu ale lui și
învață cum să le facă față.
Indiferent ce modalitate de învățare alegi e foarte important să alegi și momentul
potrivit, adică atunci când copilul este pregătit să învețe. Iată de ce trebuie să ții cont:
- Copilul să fie odihnit și într-o dispoziție bună (sau neutră)
- Să fie liniștit, adică ne-răvășit de emoții puternice
- Să nu fiți certați
- Să aibă chef să se joace
Și acum, păstrând ordinea pe care am început-o cu grilele cauzelor, să găsim soluții
pentru fiecare! (din motive ușor de înțeles am exclus grilele cu somnul și foamea, bănuiesc
că intuiești soluțiile în acest caz) :) Pentru unele probleme am găsit soluții scurte și la obiect,
la altele am simțit nevoia să detaliez. La unele m-am simțit inspirată, la altele nu. Oricum,
toate soluțiile sunt testate în practică, deci măcar atât știm că, chiar dacă nu e o listă
completă, măcar e o listă valabilă :) Cu drag, te invit să participi și tu la lista de mai jos cu
propriile soluții (serios, trimite-mi-le pe mail și eu le voi adăuga).
SOLUȚII ADAPTATE TIPULUI DE GÂNDIRE AL COPILULUI MIC SAU CUM SĂ NE PUNEM LA
MINTEA UNUI COPIL MIC

PROBLEMA PUNCTUALĂ: COPILUL ÎȚI CERE CEVA IMPOSIBIL DE REZOLVAT (să fie iar
noapte, să pui coaja la banană la loc, să vină SpiderMan la el).

Explicația (recapitulare): Copilul nu îți înțelege explicațiile, la fel cum nu înțelege legile
generale ale Universului. Impossible is nothing nu e o metaforă la vârsta asta, este un adevăr

Idei și soluții:

Probabil că primul lucru pe care îți vine să-l faci când copilul cere ceva imposiil este
să începi o discuție complicată în care să-i explici de ce nu-i poți îndeplini dorința. Lăudabilă
intenție, dar asta nu face decât să-i mărească frustrarea (care și așa urcă vertiginos). Sau
poate vrei să găsești o cale de a-l păcăli că îi îndeplinești dorința (hocus pocus, e noapte).
Eu cred că și aici ai șanse mici de reușită și la fel, îl ții pe copil într-o așteptare tot mai
frustrată.

Ok, și atunci care e soluția? Păi…. nu prea sunt soluții care merg garantat. Copilul
chiar își dorește ceva, chiar crede că se poate îndeplini și chiar nu știe cum să-și domolească
o dorință arzătoare. Ce aș face eu ar fi să îi ofer o explicație foarte simplă pentru care nu îi
pot îndeplini dorința (nu pot face să fie noapte pentru că acum e soare pe cer) și apoi să îi
spun că îl înțeleg (Și eu aș vrea să fie noapte acum). Iar apoi m-aș duce direct la soluția de
urgență: distragerea atenției, care să includă luarea lui din locul în care se simte frustrat (hai
să mergem să cautăm într-un loc în care este întuneric, ca noaptea).

PROBLEMA PUNCTUALĂ: ÎI CERI SĂ NU UMBLE CU UN ANUMIT LUCRU

Explicația (recapitulare): A gândi înseamnă la vârsta asta a face și a atinge (stadiul

senzorio-motor). Dacă copilul e fascinat sau intrigat de un obiect trebuie să își satisfacă
nevoia de a-l cunoaște prin simțuri (în special mâinile lipicioase și gurița).

Idei și soluții
Lasă-l să exploreze suficient. Dă-i voie să pipăie, să guste, să vadă, să audă, să miroasă. Adu-
ți aminte, cu cât va cunoaște lumea mai bine și mai profund, cu atât își va dezvolta gândirea
mai mult! Cheia este să înțelegi că aceasta este o etapă care trece de la sine, când copilul
avansează în următoarea etapă de gândire. Singurul caz în care copilul rămâne blocat în
etapa explorării este dacă nu îi permiți să exploreze suficient. Așa că ia din calea lui
obiectele periculoase și lasă-l să bage în gură jucăria aia colorată!

PROBLEMA PUNCTUALĂ: ÎI CERI SĂ NU MAI REPETE O ACȚIUNE DE O MIE DE ORI

Explicația (recapitulare): Copilul își formează reprezentările mișcărilor prin repetarea

acțiunilor. El nu își poate imagina că face acțiunea respectivă, ci trebuie să o facă și în
realitate. E singura lui cale de a o învăța și de a o interioriza.

Idei și soluții:

Cel mai probabil, durerea ta de cap e accentuată și de impresia că face ceva inutil. Dacă
înțelegi că această activitate este de fapt foarte utilă pentru dezvoltarea gândirii, poate o
s-o găsești mai tolerabilă. Sau poate că nu. Așa că, pe cât posibil, îndepărtează-te tu de
sursa de zgomot sau propune-i o altă activitate. Dacă tot revine la ea înseamnă că e
important pentru el să o facă deci adună-ți răbdarea. În cele din urmă copilul se va plictisi
și de ea!

PROBLEMA PUNCTUALĂ: FACI CEVA CE NU E CONFORM CU AȘTEPTĂRILE LUI (îi pui

laptele în altă cană decât de obicei, îi dai alți papuci de casă)

Explicația (recapitulare): Precum am mai tot spus, gândirea e foarte rigidă în perioada
asta. Practic copilul crede că există o singură înlănțuire corectă de acțiuni care duc la un
anumit rezultat. Regulile conțin multe elemente particulare și detalii specifice
Regula lui pentru cum se bea laptele: trebuie mai întâi să îl încălzești în ibricul mic și
apoi să îl torni în cana albă. Cu mâna dreaptă. Orice altceva înseamnă că nu respecți regula
și asta trebuie sancționat!
 Idei și soluții:

Având în vedere că el este atât de fixist în ceea ce privește regulile, indicat ar fi să faci
pe moment după cum vrea el. Ah, scuze, am uitat că laptele se bea doar din cana albă! Data
viitoare, știind că a înțeles greșit regula, i-o poți explica de dinainte: uite, laptele se poate
bea din mai multe căni. Eu o să beau azi din cana maro. Tu din care vrei să bei? Astfel, îi
corectezi pas cu pas regulile, deși te aștepți să își păstreze fixismul specific etapei și să-l
manifeste în altă situație.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: ÎI INTERZICI CEVA, PENTRU O CONSECINȚĂ DIN VIITOR (Nu

mai mânca bomboane că îți strici dinții, Culcă-te ca să nu fii obosit mâine dimineață

Explicația (recapitulare): Copiii sunt creaturi ale prezentului. Pentru ei viitorul chiar nu
există și nu înțeleg o iotă din explicațiile tale. Dacă lucrul pe care îl interzici nu are
consecințe în prezent (lovit= durere acum), atunci pur și simplu nu are consecințe

Idei și soluții:

E clar, nu te poți aștepta ca micuțul să înțeleagă o consecință pe termen lung. Dar nu ești
obligat să i-o prezinți fix pe ea ca argument forte! Dintre numeroasele motive care stau la
baza oricărei reguli, alege-le pe cele mai ușor de înțeles și pune-le în cuvinte cât mai
puține. Spre exemplu:

Nu lovim, lovitul doare.

Nu mai mâncăm ciocolată că ni se umple burtica și nu mai avem loc de altă mâncare.
Nu mai mâncăm încă o ciocolată ca să nu ne doară burtica
Împărțim jucăriile ca să se joace și alți copii cu noi

E rău să lovim pentru că: ceilalți nu se mai joacă cu noi,

Ceilalți se pot supăra pe noi și ne pot lovi și ei,

Lovitura îi doare,
 Dacă lovim vom fi pedepsiți sau certați

Ok, ideal ar fi să găsești consecințe simple pentru toate regulile, dar uneori pur și
simplu nu îți vin la momentul respectiv. În lipsa lor, folosește consecințe și explicații
complicate. Ele sunt o alternativă mai bună la facem asta că așa trebuie, că așa zic eu sau că
așa se face. Copilul are nevoie de explicații pentru a-și forma impresia că lumea este un loc
guvernat de legi, în care lucrurile se întâmplă cu un motiv. Chiar dacă el nu va înțelege exact
de ce se întâmplă anumite lucruri, totuși el va înțelege că există un motiv pentru fiecare faptă
și asta îi dă un sentiment de siguranță. Așadar, o explicație mai greu de înțeles este
întotdeauna mai bună decât nici o explicație.

O altă soluție este să-l ajuți să-și dea seama singur care sunt consecințele unor acțiuni. Ok,
nu-l lăsa să-și taie degetele ca să descopere că cuțitele taie. Dar permite-i să vadă că apa
răsturnată pe el îl udă, că dacă trage de o jucărie o strică, că dacă apasă pe întrerupător se
aprinde lumina. Și da, e ok să facă asta la nesfârșit. Altfel cum ar învăța un copil că
întotdeauna când apasă pe întrerupător se aprinde lumina, dacă nu s-ar convinge de o sută
de ori că e așa?

PROBLEMA PUNCTUALĂ: Folosești din greșeală o expresie metaforică de tipul: Te

mănânc, Îți faci mâinile praf, Dă-mi mie ochișorii tăi albaștri

Explicația (recapitulare): La vârsta asta sunt absolut incapabili să opereze cu metafore,

ironii, expresii, feluri de a zice, etc. Pentru ei cuvintele au doar înțelesul propriu și atât.

Idei și soluții:

Cel mai bine ar fi să-ți controlezi limbajul dar noh, dacă ai comis-o ai comis-o.
Pentru a-l face să înțeleagă asta e indicat să îi introduci o expresie prin care să delimitezi
adevărul de ficțiune/ireal/imposibil: e doar în joacă, doar ziceam că, doar ne prefacem că,
e imposibil Expresia asta îi va rămâne foarte folositoare când va trebui să îi elimini teama
de monștri, fantomițe sau alte lucruri (ele nu există, ele sunt în glumă, zicea fiu-miu care își
alesese expresia asta pentru a delimita realul de ireal).
PROBLEMA PUNCTUALĂ: ORICE MOMENT NEAŞTEPTAT: Faci baie cu el și dai drumul la
dop, apa începe să se scurgă, el fiind în vană. Te joci cu degetele lui dai cu aspiratorul,etc.

Explicația (recapitulare): Copiii fac asocieri care nouă, adulților, ni se par imposibile. Ei
chiar cred că e posibil să alunece prin scurgere, să intre în aspirator, să-și rupă degetele
dacă le atingi.

Idei și soluții:

Chiar dacă ție lucrurile ăstea ți se par puerile și amuzante, pentru copii chiar sunt
motive de spaimă. Deci ia în serios frica ghindocului cuibărit în brațele tale și spune-i că
ești aici pentru el, că e în siguranță, că tu ești puternic și că îl protejezi. A-l lua în serios nu
înseamnă să îi validezi frica (ah, da, scurgerea, fii atent la scurgere, să nu te ia!) ci să nu râzi
de frica lui. Poți, normal, să îi spui că nu are cum să îl ia scurgerea, dar, dacă nu înțelege, fii
tu cel înțelegător cu el.

SOLUȚII PENTRU CEI CARE NU SE POT EXPRIMA BINE PRIN LIMBAJ

PROBLEMA PUNCTUALĂ: VREA CEVA ȘI NU ÎNȚELEGI CE SPUNE

Explicația (recapitulare): Copilul e oarecum conștient că nu se poate face înțeles dar mai
ales e frustrat că tu nu vrei să-i îndeplinești dorința. El habar n-are că tu nu știi care e
dorința lui, pentru că încă nu e capabil să înțeleagă că în mintea ta nu e aceeași informație
care e în mintea lui (se numește lipsa teoriei minții). Deci, el presupune că tu știi ce vrea
(pentru că crede că știi din oficiu ce e în mintea lui, și fără cuvinte) dar nu îi dai.

Idei și soluții:

Nu știi ce vrea, îți arată și tot nu înțelegi, îi dai sugestii și tot nu ghicești, deci ești
total neajutorat. Iar o situație destul de dificilă, la care nu există soluții sigure. Poate că cel
mai bine e să îi spui clar că nu înțelegi ce vrea, că vrei să îl ajuți dar nu știi cum, că îți pare
rău, dar nu îl poți ajuta. Ok, asta nu schimbă cu nimic situația, zici tu, doar îi accentuează
frustrările. Ei bine, nu e chiar așa, pentru că declararea neputinței măcar l-a făcut conștient
că nu îl refuzi cu intenție, ci că nu știi cum. Bine, s-ar putea să fie tot amărât sasu chiar să
facă un tantrum din asta, dar măcar îi arăți că ești de partea lui și că nu e singur în neputința
lui.

Când îi mai trece din supărare poți să adaugi: dar las că te faci tu mare și vorbești tot
mai clar și eu te voi înțelege mai bine!

PROBLEMA PUNCTUALĂ: I S-A ÎNTÂMPLAT CEVA RĂU SAU DE NEÎNȚELES: l-a lovit cineva,
cineva i-a zis ceva ce nu a înțeles (sau a înțeles greșit), a văzut ceva înfricoșător sau de
neînțeles

Explicație (recapitulare): Copilul e marcat de experiența avută dar nu știe să întrebe ce s-a
întâmplat și nici nu știe să se descarce de ea prin cuvinte. El își folosește corpul sau mâinile
ca să se descarce de tensiunea prin care a trecut.

Idei și soluții:

Ei, iată o situație tare dificilă. E dificilă pentru că de cele mai multe ori tu habar n-ai
că s-a întâmplat ceva, și vezi doar o furie sau o frică din senin. Și atunci îți vine să țipi și tu la
el, să crezi că e răsfățat, să îl repezi. Iar el, tensionat fiind, reacționează și mai rău.

Ca regulă, copiii așa mici nu sunt agresivi din senin. Majoritatea sunt copleșiți de
emoții și se descarcă printr-o stare de agitație sau de furie. Deci, dacă îl vezi așa, e clar că
ceva s-a întâmplat. Acum, e clar că nu ai cum să afli de la el ce, deci, dacă chiar vrei să faci o
muncă de detectiv, întreabă-i pe cei care au stat cu el ce s-a întâmplat. Dacă, să zicem, tot
nu afli răspunsul, trebuie să răspunzi la întrebarea: cum îmi ajut copilul să treacă peste o
frică pe care nu o cunosc?

Răspunsul, cred eu, are două etape: în prima etapă îi dai voie să se elibereze de
emoția pe care a trăit-o. Cel mai probabil va pune în scenă ce a văzut, sau ce anume l-a
impresionat din ce a văzut. Dacă a fost lovit va lovi sau se va ascunde. Dacă s-a speriat se va
mai speria. Orice a fost, lasă-l să exprime, pentru că în felul ăsta se eliberează. Iar apoi
urmează cea de-a doua etapă care are legătură cu starea de siguranță. Să îl ajuți să se simtă
iar în siguranță. Adică protejat, în confort, liniștit. Așadar, după ce s-a exprimat găsește
propria ta cale de a-i transmite următoarele mesaje: sunt aici pentru tine. Eu am grijă de
tine. Nu ți se va întâmpla nimic rău. Ce a fost rău a trecut. Liniștește-l cu cuvinte, liniștește-
l cu gesturi și cu îmbrățisări. Fii lângă el până când se relaxează și până când își revine.

În mod normal, revenirea se va face în valuri: la început va exprima cu forță ce simte,

apoi se va liniști parțial. Va urma încă o reacție, dar mai estompată și apoi încă una și mai
mică. Și apoi se va liniști de tot.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: ARE O EMOȚIE PUTERNICĂ: E furios, frustrat, speriat,

supărat sau fericit și surescitat.

Explicație: Nu știe ce se întâmplă cu el și are mare nevoie ca cineva să îi pună în cuvinte

starea, pentru a-l ajuta să și-o controleze

Idei și soluții:

Spune tu, în locul lui, ceea ce el nu poate spune încă: Ah, observ că te-ai supărat că
nu se potrivesc piesele de puzzle. Cred că ești trist când te desparți de mine. Ești furios că el ți-
a luat jucăria din mână. Vorbitul despre emoții nu doar că îi dezvoltă vocabularul dar le dă și
un sens, le normalizează. Pentru că emoțiile sunt o reacție normală la ce ni se întâmplă și
ne însoțesc în tot ceea ce facem. Am observat că unii părinți se tem să pună în cuvinte
trăirile copilului, ca să nu i le accentueze. Dacă nu pun accentul pe faptul că e supărat, el nu
se va mai gândi la supărare și va trece mai repede, își spun ei. Eu nu cred așa. Dimpotrivă,
cred că emoțiile negative trec cu atât mai repede cu cât sunt recunoscute mai din timp și
cu cât sunt exprimate mai corect prin limbaj. Dacă ai teama că, vorbind despre emoții i le
vei accentua adaugă următoarea propoziție magică: Dar emoțiile vin și pleacă. Și furia, și
supărarea, și tristețea, vin și pleacă.
 Vorbește-i despre furie. Chiar dacă o trăiește intens, este foarte posibil ca piciul să
nu înțeleagă prin ce trece în momentele în care este furios. Așadar, el are nevoie să o
recunoască, să o denumească, să o înțeleagă și abia apoi să știe ce să facă atunci când o
simte. Iată ce cred eu că poți vorbi la această vârstă despre furie:
− Toată lumea e furioasă uneori. Chiar dacă este o emoție neplăcută, furia este in
același timp o emoție de bază, pe care o simt și mama, și tata, și copiii, chiar și câinii
și pisicile. Așadar, nu e ceva e în neregulă cu tine dacă te simți nervos.
− Ca orice altă emoție, furia vine și pleacă. Acum ești furios și vrei să strici sau să
lovești, dar apoi furia pleacă și suntem iar fericiți și liniștiți.
− Chiar dacă suntem furioși nu lovim, pentru că lovitul doare. E în regulă să țipăm, să
dăm din picior sau să ne încruntăm când suntem furioși dar nu avem voie să lovim,
să stricăm sau să ne trântim pe jos.
− Vorbește-i despre emoții. Discuția despre furie poate sta în contextul mai general al
discuției despre emoții. Abilitatea de a conștientiza și verbaliza emoțiile este o
componentă cheie a inteligenței emoționale, iar bazele ei se pun chiar de la această
vârstă.
− Toate emoțiile au nume. Copiii sunt fini observatori ai emoțiilor celorlalți, însă nu știu
cum să le denumească. Folosește orice ocazie ca să denumești emoțiile pe care le
simte el sau alții: când îi citești o poveste spune și cum se simt personajele. Când îi
povestești o întâmplare pune accent și pe felul în care te-ai simțit, când un om
trăiește o emoție intensă observă asta: tanti de pe bicicletă era foarte fericită.
− Nimeni nu mă judecă pentru felul în care mă simt. Dacă micuțul zice că e trist sau
supărat abține-te să îi spui Nu ai de ce să te simți așa/ lasă că îți trece/nu mai fii
supărat. Aceste propoziții îi transmit copilului mesajul că e ceva în neregulă cu el
dacă simte furie sau supărare sau tristețe. În realitate, toate emoțiile sunt normale
și e firesc să le trăim pe toate.
 SOLUȚII PENTRU DEZVOLTAREA AUTOCONTROLULUI

PROBLEMA PUNCTUALĂ: COPILUL NU SE POATE OPRI DIN CEVA PLĂCUT : Vrei să oprești
desenele, vrei să plecați din parc sau de la locul de joacă, vrei să se oprească din mâncat
bomboane

Explicația: Copilul e guvernat de principiul plăcerii, așa că nu are nici un motiv să se

oprească din ceva plăcut. Mai mult, el poate fi absorbit cu totul de activitatea pe care o
face, ceea ce face cu atât mai greu să îl scoți din transă. Și nu, argumentele raționale chiar
nu sunt convingătoare!

Idei și soluții:

Asta este de departe una dintre cauzele cele mai frecvente ale tantrumurilor. Probabilitatea
ca un copil să facă tantrum când încerci să îl oprești e atât de mare încât mulți părinți nici
nu-i mai oferă copilului ceva plăcut, că știu cum va reacționa după.
Uite ce îți propun eu:
• Mai întâi anunță-l despre încheiere, spunându-i că mai are puțin și gata. Să nu te
aștepți ca asta să fie suficient să îl oprească, pentru că la vârsta asta el nu știe ce
înseamnă 5 minute, un pic, imediat. Chiar dacă pe moment nu obții nici o reacție,
faptul că îi spui îl ajută ca pe termen lung să își formeze conceptul de pregătire
pentru încheiere.
• Înainte de a încheia pregătește o activitate plăcută pentru imediat după: gustare,
plimbare, etc.
• Pentru ca copilul să poată face trecerea către noua activitate trebuie să îl scoți
cumva din transa în care se află. Poți face asta așezându-te lângă el și întrebându-l,
aratându-i sau spunându-i tu ceva. Astfel dirijezi o parte din atenție spre tine. Dacă
te ignoră total continuă să-i vorbești, până când își mută ochii către tine.
• Doar când ai parte de atenția lui propune-i noua activitate și mai așteaptă puțin până
procesează (adică dacă a zis nu din reflex mai așteaptă și apoi spune-i iar ce minunat
o să fie).
 • Momentul întreruperii trebuie să fie ferm și fără posbilitatea ca copilul să continue
respectiva activitate: gata, acum mergem la masă. Acum sting televizorul. Cel mai
probabil va protesta, însă durata protestului depinde de cât de mari sunt șansele ca
el să continue activitatea. Dacă copilul poate face ceva ca să o continue (își deschide
singur televizorul), va încerca să o facă și va protesta îndelung. Dacă, dimpotrivă,
înțelege că s-a terminat va fi supărat dar îi va trece mai repede.
Aș vrea să înțelegi că reacția lui de supărare este firească și să o accepți și tu ca fiind
normală. Pe cât posibil să ai un ton înțelegător cu el și nu unul certător. Iar dacă e compliant
și a reușit să se desprindă de activitate fără tantrum, apreciază-l cum se cuvine! (am scris
aici cum).

PROBLEMA PUNCTUALĂ: ESTE FRUSTRAT: Nu reușește să își ia pantalonii pe el, turnulețul

i se tot dărâmă, nu poate potrivi piesa în formă,etc.

Explicația: Condus de nevoia de a se simți capabil să facă anumite lucruri, copilul nu

realizează că e tot mai frustrat. Când frustrarea îl depășește, efectiv nu poate să o
oprească.

Idei și soluții:

La fel ca un adult încăpățânat, și copilul crede cumva că, dacă își pune ambiția, va
reuși. Pe de o parte asta e foarte bine pentru el dar pe de altă parte, după un anumit punct,
își pierde controlul.
Una din soluții este ca atunci când e frustrat să te așezi lângă el și să încerci să îl ajuți
cât mai discret. Dacă îți acceptă ajutorul și reușiți, super! Bucurați-vă și apoi plecați cât mai
departe de activitate, până nu se înfurie iar.
Dacă nu îți acceptă ajutorul și se frustrează tot mai tare pregătește-te să îi distragi
atenția către altceva. Dar sunt șanse ca el chiar să vrea să facă chestia aia și să nu ai cum să-
l oprești. Ei, până la urmă asta e o experiență de învățare negativă, din care va înțelege ceva.
Și, dacă nu poți preveni furtuna, măcar știi cum să îl calmezi după: te-ai supărat că s-au
răsturnat cuburile și ai plâns. Bine că supărarea vine și pleacă și, pe măsură ce crești tot mai
mare, o să pui tot mai multe cuburi.
PROBLEMA PUNCTUALĂ: ÎI CERI SĂ STEA ÎNTR-UN LOC: la medic, pe scăunel, la masă, la
restaurant

Explicație: Controlul propriului corp este cea mai primitivă formă de auto-control. Și nu, nici
măcar el nu e încă suficient de dezvoltat cât să-l țină locului pe cel aflat mereu în mișcare.

Idei și soluții:

În mod normal nu ar trebui să îi ceri să stea nemișcat o perioadă așa de lungă. Dar,
dacă trebuie, măcar încearcă să îi ții mintea ocupată cu altceva, să fie absorbit de o
activitate. Statul cuminte pe scăunel pur și simplu nu e ceva ce fac copiii mici.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: NU SE OPREȘTE DIN SUPĂRARE, FURIE, SURESCITARE. Nu se

poate calma nicicum, plânge de parcă se termină lumea, lovește mereu

Explicație: Emoțiile sunt pentru acești prichindei mult mai puternice decât pentru noi și
capacitatea de a le stăpâni este mult mai scăzută. Așadar, dacă pe noi ne ia valul, pe ei îi ia
tzunami-ul

Idei și soluții:

Ca o emoție prea puternică să se stingă nu există neapărat cuvinte magice (e

suficient să îi spui: acum ești furios), cât gesturi magice. Sper din inimă că știi ce îl calmează
pe copilul tău, la fel cum sper din inimă și că ce îl calmează e legat de contactul cu tine: îl ții
în brațe, îi cânți, îl pupi, îl îmbrățișezi.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: INSISTĂ SĂ ÎI ÎNDEPLINEȘTI DORINȚA IMPOSIBILĂ ÎN CIUDA

ORICĂREI EXPLICAȚII: Vreau mașinuța aia! Vreau acolo! Vreau să zbor!

Explicație: Copilul simte dorințele mult mai puternic decât o facem noi și încă nu are
mecanisme de resemnare sau amânare. Pentru el dorințele sunt mistuitoare!
Idei și soluții:

La fel ca mai înainte, nu ai nevoie de multe cuvinte (știu că îți dorești asta dar din
păcate nu se poate) cât de multe modalități prin care să îl liniștești pe copil. Ideea nu e să îl
convingi să nu mai aibă dorința respectivă, cât să poată trăi cu dorința respectivă fără să fie
mistuit de ea.

SOLUȚII PENTRU DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR SOCIALE

PROBLEMA PUNCTUALĂ: COPIII SUNT PRINȘI ÎN JOCUL LOR ȘI NU ÎL BAGĂ ÎN SEAMĂ.

Explicație: Copilul nu înțelege jocul celorlalți și se simte exclus. El vrea să inițieze contactul
dar nu știe cum să o facă.

Idei și soluții:

Chiar dacă caută compania altor copii, de multe ori piciul nu știe cum să inițieze
contactul sau o face inadecvat. Tu tebuie să intervii și să mediezi relația lui cu ceilalți,
arătându-i cum să acționeze. Ce poți face e să observați cum se joacă ceilalți copii, de pe
margine, explicându-i în cuvinte simple ce face fiecare copil și în ce constă jocul lor. Apoi
intermediază tu jocul cu alți copii adică prezintă-l pe copil, spune-le că ar vrea și el să se
joace puțin, stai lângă el și ajută-l să se integreze în joc. Dacă, din anumite motive, ceilalți
copii nu vor să se joace cu el, distrage-i atenția către alt joc în loc să îi faci pe ceilalți să îl
respingă.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: TREBUIE SĂ ÎMPARTĂ JUCĂRIILE

Explicație: Nu a învățat să împartă, să facă schimb, să își îndrepte atenția către altceva.
Trasul de jucărie este singura strategie care funcționează acum
Idei și soluții:

Simțul proprietății apare încă de la vârste foarte fragede la toți copiii, însă pentru
unii este o adevarată tragedie când alt copil vrea să se joace cu jucăria lor. Abilitatea de a
împărți însă este foarte valoroasă pe termen lung: copiii care știu să împartă își fac prieteni
mai ușor, sunt mai puțin materialiști și se integrează mai repede în grup. Concret:
• Pentru început învață-l să facă schimb: ia jucăria mea și dă-mi-o pe a ta. Astfel,
el nu se mai concentrează atât de mult la faptul că a pierdut o jucărie cât la
faptul că are una nouă. Iar apoi treptat va face din nou schimb cu vechea
jucărie, până se obișnuiește să lase din mânuță ceva.
• Nu uita că el vrea cu atât mai mult jucăriile celor pe care îi place. La vârsta
asta cel de care îi place va fi imitat, deci copilul va vrea să facă tot ce face
copilul celălalt. Asta presupune, normal, și să se joace cu exact aceleași jucării
în același fel. În situația asta așteaptă sau distrage-i atenția către altă jucărie.
• Bineînțeles, distrage-i atenția către o nouă jucărie.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: E RESPINS SAU AGRESAT DE ALȚI COPII. Agresiunea e fie fizică
fie verbală fie sonoră (cineva țipă tare, nu neapărat la el)
Explicația: Nu înțelege de ce i s-a întâmplat așa ceva și nu știe să se descurce cu furia,
frustrarea sau tristețea pe care le trăiește. El caută sens și consolare, ca să știe ce are de
făcut când i se mai întâmplă asta.

Idei și soluții:

Probabil că cel mai cunoscut scenariu la această vârstă este frustrare-furie-ridicat-

mânuța-lovit, evident într-o fracțiune de secundă. Dacă majoritatea părinților se
dezmeticesc doar după ce lovitura s-a întâmplat, o mică parte își dau seama că e mai bine
să fie prin preajma copiilor în toate situațiile în care aceștia pot deveni furioși. Nu de alta
dar dar nu ne putem aștepta ca ei să aibă suficient autocontrol încât nici ei nici ceilalți să își
țină mânuțele în buzunar
Este important să fii în preajma copilului și pentru a-i media conflictele cu alți copii.
Până la această vârstă copiii nu au cum să își facă singuri dreptate și nu știu să de-escaladeze
un conflict. Așadar cel mai cunoscut scenariu se poate transforma în și mai cunoscutul Hai
să vedem ce găsim ca să îți distragă atenția de la frustrările tale…. Ăăăă, uite ce avion frumos
e pe cer!
Dacă copilul tău este cel ce inițiază contactul într-un mod nepotrivit (cum altfel
decât lovind sau țipând) spune-i concret ce sa facă: hei, eu cred că ai vrea sa o rogi pe fetiță
să îți dea mingea și ție. Hai să i-o cerem cu cuvinte!

PROBLEMA PUNCTUALĂ: INTRI ÎN MALL SAU ÎN LOCUL DE JOACĂ SAU EȘTI DE CEVA TIMP
AICI ȘI TOTUL PĂREA BINE

Explicația: Copilul e copleșit de stimuli și simte un disconfort real. Faptul că nu poate să

plece singur de acolo îi dă o senzație de panică și intră în modulul Trebuie să scap de aici cu
orice preț!

Idei și soluții:

Trebuie să pleci de acolo! Suprastimularea, la fel ca oboseala, are o singură formă de

terminare: prin somn sau odihnă.

SOLUȚII PENTRU SITUAȚA ÎN CARE COPILUL E AFECTAT DE CONFLICTELE DIN FAMILIE

Dacă ar fi să fiu puțin sarcastică, ți-aș trânti în față soluția care funcționează
garantat: să nu vă mai certați! Astfel, copilul va trăi într-un mediu de pace și armonie
permanentă.
Bun, revenind la realitate, e clar că nu e aici spațiul în care să vă dau sfaturi despre
cum să nu vă mai certați (nu pentru că nu ai avea nevoie ci pentru că sunt mii de cărți scrise
pe tema asta). Ce voi face însă va fi să vedem cum anume ajutăm copilul să treacă cât mai
ușor prin momentele de tensiune dintre voi. Cred că sunt câteva idei pe care e important
să i le transmiți:
− Nu e vina ta! Dacă pentru tine e de la sine înțeles că nu vă certați din vina lui, pentru
el e chiar invers! Din cauza egocentrismului specific vârstei el este convins că e vina
 lui pentru că voi vă certați! (adu-ți aminte că la vârsta asta el crede că tot ce fac
ceilalți are legătură cu el!). Așadar, pune în cuvinte și accentuează cu orice ocazie pe
care o prinzi că nu e vina lui, că oamenii mari au motivele lor de oameni mari pentru
care se ceartă și că dimpotrivă, el e motivul pentru care vreți să vă împăcați și să stați
împreună.
− Cearta vine și pleacă. După ceartă vine iar împăcarea și totul se va întoarce la
normal. Repet, pentru copil nu e de la sine înțeles că ceva se termină pentru că încă
nu are capacitatea de a anticipa viitorul. Așadar, el e prins în momentul prezent al
conflictului, e luat pe sus de emoții și are nevoie să știe că asta nu va dura la
nesfârșit.
− Un subiect mai delicat este dacă să îi spui sau nu motivele pentru care voi vă certați.
Mulți părinți consideră că nu e bine să minți copilul, chiar dacă e mic, și deci trebuie
să îi spui motivul certei. Și eu sunt de acord să nu mințim copilul. Însă. E un mare însă
aici. Am văzut prea mulți copii împovărați de problemele părinților, copleșiți de ele,
neputincioși sau speriați de ele. Am văzut adulți traumatizați de adevăruri pe care
nu le-au înțeles (mama îmi tot spunea când eram mică despre cum tata vrea sex de
la ea și ea nu vrea). Am atâtea exemple în minte că aș putea scrie o carte despre ele.
Din cauza asta am ajuns la următoarea concluzie personală (nu trebuie să fie și a ta.
Eu doar ți-o expun): în universul copilului nu ar trebui încă să punem adevăruri
dureroase: tati bea, mami are un alt iubit, tati o bate pe mami, mami are o boală
gravă și se teme că va muri. Asta cu atât mai mult dacă adevărul nu vine și cu o
soluție liniștitoare (Așa va bea mereu tati, nu îl putem opri). Ok, nu îl mințim că totul
e ok, dar nici nu intrăm în detalii. Spunem doar un strict necesar care nu e nici
minciună, dar nici nu e împovărător: tati și mami sunt mai supărați acum dar se vor
împăca. Iar apoi, după ce am pus în cuvinte simple ce s-a întâmplat neapărat trebuie
un gând optimist: Tati țipa atunci pentru că a băut alcool, dar el și-a dat seama că a
greșit și nu va mai bea. Mami are o boală dar e puternică și merge la doctori și boala va
trece. Adică, cu alte cuvinte, nu lăsăm copilul în anxietatea adevărului dureros ci
venim și cu o soluție liniștitoare.
Pe de altă parte însă, dacă copilul a asistat la scene pe care nu le poate
înțelege, e obligatoriu să le dăm sens și să spunem ce s-a întâmplat, dar o vom face
 cu la fel de multă grijă și atenție la soluții. Iar dacă copilul întreabă mai mult mai
adăugăm detalii, altfel momentan lăsăm lucrurile așa.

Un alt aspect important de clarificat e ce facem cu emoțiile tale din timpul

conflictului. Ce îi spui despre faptul că și tu ești furios, supărat, poate trist, poate disperat.
Te rog, nu încerca să le ascunzi, ca și când poate poate dispar. Așa cum și tu știi dintr-o
privire când mama ta e furioasă/tristă/etc, așa și el te știe. Deci, dacă îți negi emoțiile, nu-l
înveți decât să se îndoiască de capacitatea lui de a te observa. În plus, îi transmiți mesajul
că emoțiile negative sunt ceva periculos, rușinos sau anormal, ceea ce iar nu vrem (nu știu
dacă știi dar toate emoțiile sunt normale. E normal să le avem pe toate). Bun, deci am
stabilit că i le arăți. Dar ce facem ca el să nu fie copleșit de ele? Simplu: ne asumăm
responsabilitatea pentru ele. Adică nu ne așteptăm ca copilul să ne salveze, să ne fie
confident, să ne schimbe dispoziția, să ne vindece. El este doar un martor la ele și atât.
Puterea și responsabilitatea de a te descurca cu ele îți aparține ție și numai ție. Dacă
ai înțeles acest adevăr, spune-i-l și lui: Acum mami e supărată și plânge, dar supărarea va trece
și mami o să fie bine iar. Nu trebuie să faci tu nimic, mami o să alunge singură tristețea.

Chiar dacă la vârsta asta întrebarea fundamentală pe care și-o pun copiii când părinții
se ceartă nu este încă conturată, poți veni totuși cu un răspuns la ea. Întrebarea
fundamentală este: ce se va întâmpla cu mine dacă mami și tati se ceartă? Răspunsul ar
trebui să fie simplu: chiar dacă mami și tati se ceartă, fiecare din ei te iubește și te va iubi
mereu, și fiecare va fi aici pentru tine mereu! Nici mami nici tati nu va pleca de lângă tine,
orice ar fi.

Acum, dacă vorbim despre un conflict prelungit sau despre o relație toxică, lucrurile
sunt mai complicate. Așa cum spuneam, ne așteptăm ca în această situație copilul să fie
într-o stare permanentă de agitație și iritabilitate, mai ales când simte un potențial pericol.
A fi mereu în alertă este un factor major de risc pentru copil. Vorbim despre un
mediu toxic care, cel mai probabil (urăsc să te sperii dar ăsta e adevărul), va lăsa sechele.
Și, oricât de apăsat te sfătuiesc să ieși din această relație știu că asta nu e o decizie deloc
ușoară pentru tine. Acum nu e momentul să avem discuția asta ci vom vorbi doar despre
faptul că una din marile tale priorități e copilul, mai exact sănătatea lui psihică. Copilul care
trăiește într-un mediu toxic are nevoie de sprijinul tău. Are nevoie să fii lângă el ca să-l
calmezi, să-l liniștești, să-l faci să se simtă în siguranță, acceptat, iar și iar. Are nevoie să-i
răspunzi la întrebările pe care le are, să îi domolești spaimele, sa îl întărești. Iată câteva idei
cheie pe care mi-ar plăcea să i le transmiți copilului, în această situație.
• Nu ești singur. Întotdeauna mami, tati sau altcineva va sta lângă tine și va avea grijă
de tine. Chiar dacă știi că în fond asta e o iluzie, pentru că nu există în viață nici o
garanție că persoanele rămân lângă noi, totuși pentru copilul mic este o iluzie
absolut necesară. Dincolo de promisiunea făcută lui e important să te întrebi dacă
poți fi tu acea persoană caldă și disponibilă de care are nevoie copilul tău. Dacă ai și
tu o perioadă grea și nu poți gândește-te la o altă persoană care să îi asigure aceste
nevoi momentan.
• Orice om suferă. Una dintre durerile suferinței este să te simți singur și izolat în ea.
Dar suferința este universală, practic orice om suferă! Numai că prichindeii nu
cunosc acest adevăr, mai ales dacă nu văd în jur oameni care trec prin aceeași
situație. Așa că oferă-i tu exemple de oameni sau personaje care trec prin aceleași
greutăți ca el, ca să înțeleagă că nu este singur, și mai ales să vadă cum s-au
descurcat ei în acea perioadă.
• Unele lucruri se vor schimba, altele vor rămâne la fel. Ghindocii așa mici habar n-au
ce presupune schimbarea, deci trebuie să le spui tu ce anume va fi diferit și mai ales
ce va rămâne la fel de acum înainte. Pune accentul mai ales pe lucrurile care rămân
la fel și pe cât posibil prezintă schimbarea în mod pozitiv (tati e în spital dar noi
mergem la el și îi pregătim în fiecare zi o surpriză).
• Orice greutate ne învață ceva. Suferința este inevitabilă însă asta nu înseamnă că
suntem victime neputincioase. Oricat pare de lipsită de sens sau de nedreaptă, ea
este o șansă de a ne transforma. Încă de la această vârstă poți să îi transmiți
micuțului că greutățile ne formează și ne călesc. Ele ne formează calități pe care
înainte nu le aveam și ne obligă să progresăm și să ne descoperim noi resurse
interioare. Sigur, acum copilul nu va înțelege mare lucru din ce îi spui, dar ăsta este
începutul formării unei atitudini pozitive în fața suferinței. Ca să îi transmiți acest
mesaj te poți folosi de orice basm sau povestire, pentru ca toate sunt în esență
exemple de depășire cu bine a greutăților. Alege povești similare cu situația în care
 se găsește copilul tău și atunci când i le spui pune accentul pe beneficiile finale ale
suferinței. Acestea îi pot reda optimismul și încrederea că totul va fi bine.

Și mai e un lucru important de adăugat: dacă copilul este permanent tensionat, ne

așteptăm să fie agitat. Deci trebuie să aibă o supapă de siguranță prin care să-și descarce
tensiunile. Această supapă este, bineînțeles, jocul agresiv: lovitul pernelor, aruncatul,
împușcatul, trânta. Jocul liber agresiv este o oportunitate extraordinară de ventilare a
tensiunilor și de a da un alt sens experiențelor prin care trece. Așa că dă-i voie să îl aibă, nu
îl blama pentru el, nu îl învinovăți. Dacă în joc depășește limite trasează-le iar (nu lovim,
lovitul doare), dar apoi acceptă-l. Și, de ce nu, alătură-te și tu lui. În fond, nu e eliberator să
împușcăm balauri?

SOLUȚII PENTRU SITUAȚIA ÎN CARE COPILUL ESTE SPERIAT

Frica e o emoție serioasă la vârsta asta. E irațională, instinctivă, copleșitoare. Pentru

copilul mic lumea e un loc nou, necunoscut, potențial periculos. Oamenii mari sunt
puternici, omniprezenți, potențial periculoși. Copilul chiar e cu adevărat mic, fragil și
dependent de oamenii mari. E de înțeles de ce frica e atât de prezentă la vârsta asta. Și din
cauză că în fața ei copilul nu are alte strategii decât refugiul în brațele părintelui sau țipătul
disperat când se confruntă cu frica, ne așteptăm la o grămadă de crize de furie care au ca
bază frica în această perioadă.

Deci, ne așteptăm în perioada asta și la frici justificate (frica de separarea de părinți,

frica de rănire, frica care rezultă după o experiență traumatizantă) dar și la frici absolut
iraționale și puerile (frica de apa din scurgere, frica de persoane cu barbă, frica de a se uda
pe cap, etc).
Hai să vedem câteva soluții pentru fiecare:

PROBLEMA PUNCTUALĂ: FRICA DE SEPARAREA DE PĂRINȚI:

Explicația: Anxietatea de separare este o teamă fundamentală a vârstei mici și constă în
frica de a fi părăsit de persoanele cele mai importante din viața lui. Teama de străini, care
apare în aceeaşi perioadă, indică acelaşi lucru: că micuțul preferă să stea cu cei pe care îi
ştie şi îi evită pe cei pe care nu îi cunoaşte.

Idei și soluții:
Fiind vorba despre o frică normală, cea mai de dorit soluție e pur și simplu să nu i-o
declanșezi, adică să nu pleci de lângă el. Copilul are nevoie de prezența și disponibilitatea
ta pentru a-și forma atașamentul securizant. În primul an nu ar fi de dorit să pleci deloc mai
mult de câteva ore din preajma lui iar în următorii ani plecările să fie scurte și previzibile.
Acum, cu toții știm că viața bate.. vântul. Deci, cel mai probabil trebuie să pleci din
când în când de lângă el. În acest caz prima soluție e să-l lași cu o altă persoană de care este
ataşat: celălalt părinte, bunica, etc. Fă astfel încât acea persoană să stea cu voi minim 30 de
minute înainte de pleci, ca să se obișnuiască cu ea.

Un ajutor maxim în perioadele de separare este consolarea dată de un obiect de

atașament (ursulețul preferat, păturica, etc). Acesta este exact ca o persoană pentru
micuțul tău, care se alină și se consolează cu obiectul magic. În absența unui asemenea
obiect, lasă-i un alt obiect care să îi aducă aminte de tine sau fă astfel încât să îți audă vocea
cât timp lipseşti.

În momentul plecării anunță-l întotdeauna când trebuie să pleci şi nu pleca pe furiş.

Când pleci pe furiş copilul nu plânge pe moment, însă devine nesigur pe termen lung. Un
protest vehement de moment este mult mai sănătos decât îngrijorarea pe termen lung.

Și mai ales, nu dramatiza momentul despărțirii. Având în vedere cât de puternice

sunt reacțiile copilului tău la despărțire, s-ar putea ca şi pentru tine acest moment să fie
foarte dureros. Însă durerea şi îngrijorarea ta doar agravează plânsul copilului. Aşadar, pe
cât posibil, umple momentul despărțirii cu optimism, şi lucrurile vor fi puțin mai simple.

Ca să îți obișnuiești copilul cu separările ajută și strategia pașilor mici. Adică mai întâi
mergi în altă cameră şi lasă-l singur câteva momente. Când devine neliniştit, cântă-i sau
spune-i ceva, astfel încât să îți audă vocea, chiar dacă nu te vede. Astfel, îi arăți ca tu exişti
chiar şi dacă nu eşti văzut. Următoarea etapă este să pleci doar puțin și apoi să crești treptat
timpul în care ești plecat.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: FRICA DE RĂNIRE ȘI DE PERICOL

Explicația: În afară de masochiști, cu toți avem spaima să nu ne rănim, să nu ne doară, să nu

agonizăm. Dar la pitici e cu atât mai puternică cu cât ei sunt mult mai expuși la căzături,
lovituri și accidentări. Ai văzut de câte ori fac cunoștință cu podeaua ăștia mici? Probabil că
noi nici nu ne-am mai mișca din pat ca să nu mai dăm încă o mie de capete și coate, dar cei
mici par de neoprit în fața pericolelor. Și totuși, uneori le e frică și lor. Se panichează, își
imaginează că sunt răniți, se sperie. Și atunci, frica lor de accidentare devine groază și îi
paralizează.

Idei și soluții:

Ei bine, strategia cea mai potrivită este de expunere treptată la pericol în paralel cu
re-crearea sentimentului de siguranță. Adică mai întâi îl iei din situția stresantă, pentru că e
clar că e copleșit emoțional și faptul că îl expui nu face decât să îi accentueze frica.
Iar apoi îl expui treptat la situați care îl sperie: începi cu ceva puțin periculos și
continui cu expunerea la situații mai periculoase, până...te ceartă partenerul tău (care
oricum se teme de orice și vede pericole peste tot).
Cheia expunerii treptate este ca copilul să aibă foarte clar în minte că se poate
retrage oricând într-un loc sigur (cel mai sigur ar fi brațele părintelui). Doar dacă știe că e în
siguranță își poate strânge curajul să înfrunte locurile periculoase. Așa că nu ezita la început
să îi spui și să îi arăți că ești lângă el și că îl sprijini. Treptat, cu cât prinde mai multă încredere
în abilitățile proprii, cu atât va deveni mai deprins de tine și nu a mai simți nevoia să fii în
preajma lui. Dar pentru moment, e pur și simplu prea mult pentru el să își înfrunte frica
singur.
Nu știu dacă merită să mai menționez că fricile de rănire pot fi induse și exagerate
de propriile tale frici de rănire. Astfel, dacă în continuu îi spui ce periculos e pe scări, pe
stradă, ce microbi sunt în jur, e clar că îi formezi o perspectivă înfricoșătoare asupra
realității. Și, chiar dacă faci eforturi maxime să nu îi spui că ți-e teamă, dar îți vede fața
panicată tot îi transmiți frica, pentru că copilul e expert în a citi indici ai fricii pe fața
celorlalți.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: FRICILE CARE AU REZULTAT ÎN URMA UNOR EXPERIENȚE

TRAUMATIZANTE

Explicații: După o experiență care l-a marcat, copilul rămâne cu teama intensă de acea
situație, și orice îi aduce aminte de ea declanșează o criză, care are ca scop evitarea situației.
E ca și cum copilul urlă cu toată ființa lui: să nu care cumva să mă duci iar acolo!

Idei și soluții:

În cazul acestor frici cea mai bună strategie este exact opusul celei de confruntare
directă. Mai exact, ea constă în împărțirea fricii celei mari în frici mai mici, pe care le vom
depăşi pas cu pas, începând cu frica cea mai mică. Cu alte cuvinte, nu ne propunem direct
să atacăm cea mai mare frică, ci ne apropiem de ea treptat, pe măsură ce depăşim fricile
mai mici care o formează.
Probabil că în acest moment te întrebi ce înseamnă împărțirea fricii celei mari în frici
mai mici. Cel mai simplu mod să înțelegi este prin exemple de frici comune la vârsta asta:

Frica de câini, una dintre cele mai frecvente frici ale copiilor, se poate împărți în
următoarele frici mai mici:
− Frica de a vedea un câine (chiar şi când acesta nu are cum să ajungă la copil:
spre exemplu este după un gard sau este văzut de departe)
− Frica de a fi în preajma unui câine, chiar dacă nu ne poate atinge
− Frica de a atinge un câine (chiar şi când e legat sau este mic şi blând)
− Frica de a interacționa cu un câine legat (mai întâi unul mic, apoi unul mare dar
blând)
− Frica de a interacționa cu un câine liber (mai întâi unul mic, apoi unul mare şi
liniştit, apoi unul mare şi agitat)
− Frica de a interacționa cu un câine liber şi potențial agresiv (de obicei asta este
cea mai mare frică a copilului).
 Precum vezi, în categoria mare Frică de câini există mai multe situații înfricoşătoare
care presupun câini, unele mai intense ca celelalte.
Ele pot fi aşezate progresiv, începând cu situațiile cele mai puțin înfricoşătoare, deci
care pot fi cel mai uşor depăşite. Următoarele situații sunt tot mai înfricoşătoare, însă nu
ne propunem să le confruntăm până când cele de dinainte nu sunt trecute cu bine. Pe
măsură ce o frică mai mică este depăşită se trece la următoarea, puțin mai intensă,
ajungând în cele din urmă la confruntarea cu cea mai mare frică.
Hai să înțelegem mai în detaliu felul în care trebuie să pui în practică această strategie
la vârstă mică

• Nu-ți propune ca obiectiv final dispariția fricii. Ok, sunt șanse foarte mari ca fricile ăstea
imense de acum să dispară cu totul, dar nu vor dispărea forțate de noi. Ele vor pleca
natural, dacă vor pleca. Deci obiectivul tău nu trebuie să fie ca copilul să nu mai simtă
frici, este nerealist să ne propunem să nu mai simțim o emoție. Ce poți să-ți propui însă
este ca atunci când teama va apărea copilul să o poate ține sub control, adică să nu-l
copleşească. Acest lucru trebuie explicat şi copilului: tuturor ne este frică uneori, dar
noi suntem puternici și curajoși și putem alunga frica!
• Împarte frica cea mare în cât mai multe frici mai mici. În dorința ta de a depăşi cât mai
repede frica, vei avea tendința să grăbeşti lucrurile şi să sari anumiți paşi. Însă, dacă
saltul de la un pas la altul este prea mare, copilul s-ar putea simți blocat şi s-ar putea să
nu mai vrea să continue. Aşadar, cu cât găseşti mai mulți paşi intermediari, cu atât este
mai uşor pentru copil să facă trecerea de la un pas la altul. În plus, dacă copilul chiar
simte că face progrese, s-ar putea să facă singur 2 paşi deodată şi asta îi va oferi un plus
de încredere în sine. Deci, dacă ai depistat ce anume îl sperie pe copil, fă un plan de
apropiere treptată de frică.

• Prima frică trebuie să fie foarte uşor de depăşit. Prima situație care-i provoacă frică
trebuie să fie atât de puțin intensă încât să nu prea existe posibilitatea unui eşec. Ea
poate include simpla expunere la ceva ce doar sugerează lucrul de care copilul se teme.
Iată câteva exemple: un filmuleț cu un doctor, un desen cu un câine, să îşi imagineze
cum arată un clovn, fără să îl vadă (pentru mulți copii, simpla vedere a unei imagini cu
un clovn este deja înfricoşătoare), jocul de-a mersul la doctor. Chiar dacă depăşirea
acestui pas ți se pare o nimica toată, pentru copil faptul că poate sta în preajma unui
 lucru care-i sugerează pericolul este mare lucru. Repetă fiecare pas de mai multe ori,
până când copilul se obişnuieşte cu el. Una din tentațiile cele mai mari este când copilul
îşi depăşeşte frică o dată şi tu vrei deja să treci la următorul pas. Însă copilul nu trebuie
să ajungă să facă acel lucru cu emoții, ci trebuie să se obişnuiască să stea în situația
stresantă fără să mai simtă frică aproape deloc. Adică, spre exemplu, dacă copilul a
reuşit o dată să mângâie un câine blând şi legat nu trecem la următorul pas, şi anume să
mângâie un câine dezlegat. Mai repetăm acest lucru o perioadă, până când copilul e
obişnuit să mângâie câinii blânzi şi legați, şi până când o face fără emoții puternice.
• Învață-l pe copil ce reacții să aibă în situațiile de care se teme. În paralel cu obişnuirea cu
situația stresantă, copilul trebuie să învețe alte reacții, mai potrivite, de a se descurca
cu teama. Cea mai bună cale de a-l învăța este prin jocurile de rol. În cadrul acestora,
copilul îşi imaginează situația stresantă şi exersează noi reacții, noi atitudini, noi posturi.
Spre exemplu, puteți face un joc de rol prin care vă imaginați că el trebuie să alunge un
câine periculos. Sau vă puteți juca de-a doctorul care îi face o injecție, şi el exersează
cum este să stea liniştit cât timp primeşte injecția. Jocurile de rol sunt minunate pentru
că îi permit copilului să intre în situația înfricoşătoare fără ca frica să-i scape de sub
control (adică el ştie că este doar o simulare, şi asta îl ajută nu fie copleşit).
• Vorbește-i despre curaj. Adică atunci când ne e frică dar ne luptăm și suntem
puternici. Jucați-vă de-a cum arată un om curajos, ce face, ce postură are, ce zice.
Despre cum curajul alungă frica.
• Ai răbdare. Frica este una din cele mai persistente şi mai nesuferite emoții. Ea este trăită
la fel de neplăcut indiferent dacă apare la vederea unui păianjen sau la vederea unui urs.
Dacă te surprinzi că-ți vine să-ți grăbeşti copilul şi să-l forțezi să-şi depăşească frica, adu-
ți aminte ce greu îți este ție, ca adult, să-ți depăşeşti propriile frici şi adu-ți aminte că
vorbim despre o frică puternică şi nu despre o bagatelă. Aşa că lucrează temeinic, fii
optimist şi nu-ți pierde răbdarea.

Hai să exemplificăm ce pași concreți să facem pentru a-i ajuta pe pișcoți să-și
depășească fricile vârstei (sunt așa de multe frici și așa de specifice încât o să mă rezum
doar la câteva exemple obișnuite):
Frica de o persoană: Mai întîi să audă cum se vorbește despre respectiva persoană,
apoi să îi audă vocea fără să o vadă, apoi să o vadă dar să nu interacționeze cu ea (filmare
cu ea, poza ei), apoi să stea în brațele cuiva când e și persoana aia prin preajmă, și apoi să
stea un timp tot mai lung în preajma ei. Interacțiunea cu ea și acceptarea ei sunt ultimele
obiective pe care ni le punem.
Frica de doctor/spital/injecții sau pastile: Mai întîi ne jucăm de-a doctorul, fără ustensile
specifice (doar bețigașe, etc). Apoi introducem în joc obiecte mai specifice (seringă fără ac,
pansamente, etc). Apoi trecem pe lângă spital dar nu ne oprim (acolo e spitalul unde
oamenii se fac bine). Urmează să mergem doar pe coridorul unui spital, sau la medicul de
familie, unde știm că nu pățim nimic. Și doar când copilul acceptă să fie în acel mediu trecem
la intervenția medicală.
Frica de apă: ne jucăm cu apă mică, în chiuvetă. Ne băgăm în vana goală, fără apă.
Stăm puțin în vana cu apă. Stăm o secundă cu capul sub apă. Mergem la bazin și stăm puțin,
eventual doar pe margine. Mărim treptat timpul de stat în apă.

SOLUȚII PENTRU DISCIPLINAREA PITICILOR

Precum spuneam, deși nu ne putem aștepta ca un copil mai mic de 3 ani să respecte
regulile, totuși trebuie să începem disciplinarea până la această vârstă. Disciplinarea
presupune să îl înveți principalele reguli, să fii consistent în respectarea lor și să-i arăți care
sunt consecințele naturale ale nerespectării acestora. Încă o dată, nu voi aborda soluțiile
din grilă pas cu pas ci îți voi prezenta un tablou mai larg și mai coerent al disciplinării la
această vârstă.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: TREBUIE SĂ ÎL ÎNVEȚI PE COPIL CARE SUNT PRINCIPALELE reguli

Idei și soluții:
În primul și în primul rând, trebuie să te gândești tu la ce reguli vrei să respecte
copilul! Ceea ce nu e atât de simplu precum pare, pentru că de obicei regulile sunt
interiorizate și le respecți automat, fără să iei aminte la ele. Ei bine, copiii nu au acest
compas interior și e de datoria ta să decizi ce vrei să îl înveți și ce consideri că e important
la vârsta lui.
 Pentru a-ți fi mai ușor, împarte-le pe domenii: reguli pentru acasă, reguli pentru
grădiniță, reguli pentru afară/cu prietenii, reguli de siguranță. Pentru fiecare categorie fă o
lista cu reguli (nu mai mult de 4) pe care vrei sa le respecte. Nu menționa regulile care deja
sunt respectate intotdeauna, ca sa nu umpli inutil lista.
Dupa ce ai in minte clar regulile, este momentul sa le formulezi într-un limbaj pozitiv.
De obicei suntem obisnuiti sa incepem orice regulă cu NU. Nu țipa, nu te bate, nu te sui în
pat încălțat, nu alerga! Copilul înțelege că nu are voie să facă ceva, dar nu știe concret ce se
vrea de la el. Așa că tu ești cel care trebuie să formuleze regulile cât mai clar, evitând
folosirea lui Nu. Spre exemplu, în loc de „Nu te sui în pat încălțat” poți spune: „Ne
descălțăm înainte să ne suim în pat”. În loc de „Nu țipa” îi putem spune „Vorbește mai
încet”, în loc de „Nu te bate” putem să îi spunem „Joacă-te cu celalți copii”, etc.
Apoi, e important să îi spui copilului care sunt regulile ori de câte ori este cazul. Te
vei folosi de situațiile în care el sau ceilalți nu respectă regulile, le poți introduce în jocul de
rol al copilului (Ziceam că ursulețul îl lovește pe cățeluș, și mama ursulețului vine și îi spune Nu
lovim, lovitul doare), le poți pune când îi citești o poveste. Poți, bineînțeles să desenezi copii
care respectă regulile și să afișeză acest desen într-un loc cât mai vizibil.
Copiii de doi-trei ani vor înțelege regulile, chiar dacă nu îți pot arăta clar că au înțeles.
Semnul că un copil cunoaște regulile este că devine atent sau agitat când vede cum alții nu
le respectă (și de obicei vine în fugă să-ți semnalizeze că a văzut cum cineva face ceva
greșit).
Atenție! Abține-te să îi spui copilului că cel care nu respectă regula este rău! Copiii au
oricum o gândire de tip alb-negru, și această împărțire a oamenilor în buni sau răi nu îi face
niciun serviciu pe termen lung.

PROBLEMA PUNCTUALĂ: CUM SĂ ÎL ÎNVEȚI PE COPIL DESPRE CONSECINȚELE

NERESPECTĂRII ANUMITOR REGULI.

Idei și soluții:
Pentru mulți părinți aplicarea consecințelor reprezintă un punct nevralgic, pentru că
confundă consecințele cu pedepsele. Așadar trebuie să fiu cât se poate de clară: Copiii sub
3 ani nu trebuiesc pedepsiți sub nici o formă! Însă ei trebuie să cunoască consecințele
nerespectării regulilor!
 Așadar, care este diferența între consecință și pedeapsă? Să îți dau câteva exemple:
Exemple:
Consecință: Când lovim pe cineva, celălalt se supără pe noi și nu se mai joacă cu noi.
Pedeapsă: Dacă lovești te pun la colț.

Consecință: Când stricăm o jucărie nu ne mai putem juca cu ea și trebuie să o

aruncăm la gunoi.
Pedeapsă: Dacă strici o jucărie nu mai ai voie cu tableta.

Consecință: Dacă nu respectăm regulile de siguranță din parc va trebui să plecăm

acasă, ca să nu fim în pericol.
Pedeapsă: dacă nu respecți regulile de siguranță nu te mai duc mâine în parc.

Consecință: dacă nu ne spălăm pe mâini nu putem mânca, pentru că e pericolul să

ne imbolnăvim.
Pedeapsă: Dacă nu te speli pe mâini nu mai ai voie la desene,

Consecința este lucrul firesc care se întâmplă când nu respectăm anumite reguli. Ea
are legătură directă cu regula, pe când pedeapsa e ceva ce nu are legătură. Consecința îl
învață pe copil despre cauză și efect, pedeapsa nu-l învață pe copil decât că ești supărat pe
el și că din poziția ta de putere îi faci rău. Consecința pune accentul pe reparare și se încheie
imediat si copilul respectă regula (Spre exemplu, imediat ce se spală pe mâini puteți merge
la masă). Pedeapsa nu are legătură cu repararea, se termină când vrea adultul.
Așadar, arată-i copilului că există consecințe ale nerespectării regulilor și mai ales fii
consecvent cu aceste consecințe, indiferent de protestele lui. Majoritatea crizelor de furie
se întâmplă când copilul testează dacă aceste consecințe chiar se aplică sau nu. Când înțelege
clar că aceste consecințe se vor aplica întotdeauna, va renunța să mai încerce.
Dacă pedepsele sunt interzise, în schimb recompensele sunt binevenite în etapa de
învățare a regulilor. Cele mai bune recompense sunt îmbrățișările, laudele (chiar și
exagerate), privilegiile (mergem în parc, la locul de joacă etc). După ce regulile sunt însușite
și respectate poți renunța la acestea, însă momentan orice îl face pe copil mai dornic să
respecte regulile este de folos.
PROBLEMA PUNCTUALĂ: CUM SĂ FII CONSECVENT CU APLICAREA REGULILOR

Explicații: Pentru copil regulile sunt universale, și el nu poate înțelege încă că există
anumite excepții în respectarea lor. De asemenea pentru el este foarte bulversant să vadă
că într-un loc i se cere să respecte anumite reguli și în alt loc sau cu alte persoane regulile
se schimbă. Și mai bulversant este când vede cum alții nu respectă regulile și nu există nicio
consecință negativă când fac asta.

Idei și soluții:
În primul rând, pe cât posibil, încearcă să ajungi la un acord cu persoanele
semnificative din viața copilului în ceea ce privește regulile pe care să le respectați.
Apoi, o dată ce o regulă a fost enunțată să nu renunți la ea, indiferent dacă copilul
protestează. Este de datoria copilului să testeze regulile, să vadă dacă chiar există
consecințe, să vadă dacă poate negocia și în general să înțeleagă cât ești de ferm și dacă
te menții pe poziții. Dacă în urma protestelor cedezi îți faci o defavoare uriașă, pentru că
copilul înțelege că, dacă se revoltă cu putere, va reuși să evite regulile.
Mai mult decât atât, chiar dacă uneori ți se pare justificat să faci excepții de la
regulă, copilul nu va ști dacă este un caz de excepție sau nu și va încerca mereu să
negocieze. Așadar, în cazul în care simți că îți va fi greu să reziști protestelor copilului în ceea
ce privește respectarea unei reguli, mai bine nu o implementezi deloc!
SOLUȚIA 5: SOLUȚIA FĂRĂ DE CARE CELELALTE SOLUȚII NU
FUNCȚIONEAZĂ

Una din consecințele cele mai neplăcute ale crizelor de furie este înrăutățirea relației
dintre tine și copil. Copilul pare că te provoacă intenționat, că are ceva cu tine sau că vrea
să te necăjească. Nu e de mirare dacă îți vine să iei personal crizele copilului și te simți
ofensat, rănit sau scos din minți.
În urma unei crize de furie toată lumea pierde: pe de o parte tu ca părinte devii
nervos, simți că nu mai ai control asupra situației, reacționezi tot mai dur. Din cauză că îți
pierzi răbdarea faci lucruri pe care apoi le regreți: îl ameninți că pleci și îl lași singur, îi spui
că e rău, îl scuturi, îi dai câte o pălmuță la fund. Uneori, dacă reacțiile de furie ale copilului
sunt tot mai puternice te sperii, devii inconsecvent, renunți și îl lași să facă ce vrea.
Chiar dacă provoacă crizele de furie, copilul are și el foarte multe de pierdut în urma
lor: în primul rând amenințarea cu plecarea trezește în el una din cele mai mari temeri, că
rămâne fără părinți. Această teamă este acompaniată de vinovăție și poate sta la baza
convingerii că este rău sau că nu merită să fie iubit.
În al doilea rând, de cele mai multe ori tu ca părinte rămâi supărat pe copil, chiar
dacă vrei să îl ierți. Din această cauză devii mai rece și mai distant. El, bineinteles, simte
depărtarea dintre voi și vrea să verifice dacă chiar te-a pierdut sau nu. Și așa apare cercul
vicios al atenției negative: din cauza nesiguranței pe care o simte în relație cu tine, copilul
vrea să-l bagi în seamă cât mai mult. Tu, stresat fiind din cauza tantrumurilor și supărat pe
el, tinzi să observi mai ales ce face rău. În momentele când este liniștit te îndepărtezi de el,
ca să iei o gură de aer. În schimb, când face ceva rău, imediat îi acorzi atenție. Sigur, este o
atenție negativă, sub forma reproșurilor și a certurilor, însă tot atenție este. Astfel, fără să
vrei, îi transmiți mesajul că, dacă vrea să primească atenție, trebuie să facă ceva rău. Iată
cum se perpetuează o interacțiune negativă, în care tu te aștepți la ce-i mai rău de la copil
și îi acorzi atenție doar când e rău iar el, pentru că te vrea aproape, îți cere atenție în mod
negativ.
Dacă te regăsești în acest scenariu cam sumbru înțelegi cât este de important să rupi
cercul vicios, până când lucrurile nu se înrăutățesc și mai mult. Iar calea cea mai ușoară de
a o face este să repari relația cu copilul.
 Când relația dintre tine și copil se va îmbunătăți la loc vei observa imediat o scădere
a crizelor de furie. Știi de ce? Pentru că, indiferent dacă ești copil sau adult, când ții mult de
tot la cineva te străduiești cât de mult să nu-l superi și să nu rupi relația cu el. Cu cât cineva
ți-e mai drag cu atât vrei mai mult să-i faci pe plac și faci mai multe concesii de dragul lui.
Dimpotrivă, dacă ești mereu în plin conflict cu cineva, care oricum te consideră un om rău,
ce mai conteaza cum te porți?
Acestea fiind spuse, probabil vrei să trecem direct la modalitățile concrete prin care
îți poți îmbunătăți relația cu copilul. Din pecate însă acest lucru este mult mai ușor de spus
decât de făcut. Chiar dacă aparent e simplu să te conectezi cu copilul, în realitate lucrurile
sunt mult mai complicate. Asta se întâmplă din cauză că legătura dintre voi este asemenea
unui fluviu foarte mare și adânc, care are mulți afluenți și curenți ascunși. Relația dintre
părinte și copil este una dintre cele mai complexe și încărcate emoțional relații și este
influențată de o multitudine de factori. Dintre aceștia, unii sunt de suprafață și simplu de
schimbat, pe când alții sunt mai profunzi, mai greu de conștientizat și tocmai de aceea mult
mai greu de schimbat.
Faptul că relația ta cu copilul este influențată de o grămada de forțe inconștiente nu
înseamnă totuși că doar o psihoterapie de ani buni te mai salvează. Bineînțeles că poți face
schimbări care contează în relația cu el! Însă vreau doar să ai în minte așteptarea corectă că
acestea nu pot schimba din temelii relația ta cu el.

Deci, ce poți schimba în relație cu copilul?

• Încheie conflictul. Chiar dacă asta își dorește și el, ghindocul tău nu știe cum ă o facă,
altfel decât luându-te în brațe uneori sau agățându-se de tine. Iată de ce îți revine
ție sarcina de a iniția împăcarea dintre voi și de a înceta conflictul. Copilul are nevoie
să audă de la tine explicit că vrei să vă împăcați, să lăsați în urmă certurile și să fiți iar
prieteni. Așadar, când ți-a trecut supărarea pe el trebuie să îi spui clar: vreau să ne
împăcăm, vreau să fim iar prieteni) și preferabil să fie însoțit de un mic ritual
(împăcare-împăcare fără nici o supărare, îmbrățișarea împăcării, prăjiturica împăcării,
etc). Astfel, se pecetluiește schimbarea și copilul se mai eliberează din vina pe care
o resimte față de tine. Finalul conflictului nu este important pentru că încheie de-
adevăratelea tantrumurile ci pentru că îl face pe copil să vrea să se schimbe. Faptul
 că el a primit o nouă șansă este pentru el un impuls puternic să se străduiască să se
schimbe.
• Formulează așteptări pozitive față de el. După ce copilul a primit o nouă șansă el are
nevoie de îndrumare, ca să știe că e pe calea cea bună. Iată de ce este important să
te obișnuiești să-i spui cât mai clar ce vrei de la el. Asta presupune să-ți învingi
tendința de a-i spune ce nu are voie să facă (nu fugi, nu țipa, nu vorbi tare) și să pui
în loc comportamentele clare pe care vrei să le facă (mergem încet, vorbim încet,
etc). Am scris aici mai multe despre felul în care poți formula așteptări pozitive (ca
mod de viață).
• Apreciază-i micile progrese. Dacă până acum îți venea să acorzi atenție mai ales
momentelor negative, acum e vremea să îți muți atenția și pe momentele în care el
se străduiește să se poarte bine (din păcate, tot vor continua să-ți sară în ochi
comportamentele lui negative). La început e bine să-i apreciezi toate
comportamentele bune, indiferent cât sunt de mici (am văzut ce atent ai ascultat ce
ți-am spus, mă bucur că i-ai dat fetiței mingea, ce bine că ai așezat două jucării la
loc). Faptul că punctezi aceste mici progrese îi oferă încredere că se poate schimba
și îi întărește dorința de a-ți face pe plac. În timp nu va mai fi nevoie să spui tot ce
observi însă pentru moment acest pas este super important.
• Ignoră pe cât posibil comportamentele negative. În paralel cu oferirea de aprecieri
este important să ignori micile comportamente negative pe care le făcea ca să-ți
ceară atenție (tot va trebui să intervii când face lucruri periculoase sau care încalcă
reguli clare. Dacă reușești să te abții el va înțelege treptat că, dacă vrea atenția ta nu
mai e nevoie să apeleze la comportamentele negative. Acum, în loc să primească
atenție la pachet cu reproșuri, amenințări și teamă, va primi atenție și apreciere.
• Ajută-l să-și redobândească sentimentul de siguranță. Dacă în timpul confictelor
dintre voi l-ai amenințat că pleci, că-l lași singur sau că îl duci la azil, acum e vremea
să-ți retragi cuvintele spuse la nervi. Spune-i explicit că nu o să-l părăsești niciodată,
chiar dacă i-ai spus asta la supărare. De asemenea, așteaptă-te să te testeze puțin,
adică să te tot solicite, doar pentru a se aigura că vii. Cu cât îi refaci mai repede
sentimentul de siguranță cu atât etapa asta se va încheia mai rapid.
• Reia contactul cu lumea interioară a piciului tău. Spaima multor părinți e să nu mai
știe ce simte, ce gândește și ce vrea copilul lor. Din fericire, există o grămadă de
feluri prin care te poți reconecta cu el
• Și mai ales, adu-ți și adu-i aminte că-l iubești. Prinsi in vartejul micilor frustrari de zi
cu zi, uitam de multe ori sa fim atenti la emotiile de baza pe care le simtim fata de
cei din jur. Ramase in umbra, ele sunt ca niste plante insetate care au nevoie de
lumina si spatiu. Pentru a avea acces la ele nu trebuie sa faci mare lucru, ci doar sa
le dai voie sa iasa, macar pentru cateva clipe. Sunt sigura ca-ti poti lua zilnic o pauza
de doua minute in care sa te rupi din treburile de zi cu zi si sa iti observi copilul, asa
cum e el. Si, pe masura ce il observi tot mai mult, fii atent la emotile pozitive pe care
le simti fata de el. Daca apar si emotii negative alunga-le intentionat: oricum le acorzi
atentie prea mare in restul timpului. Acum e vremea sa-ti muti atentia doar pe cele
pozitive. Nu e nevoie sa te fortezi, sunt sigura ca imediat vor aparea, mai mult sau
mai putin puternice, fel de fel de trairi. Poate fi dorinta de a-l proteja, poate fi nevoia
de a-i fi bine, poate fi o dragoste imensa si o nevoie de a-i fi aproape. Da-ti voie sa
traiesti aceste emotii asa cum apar, fara sa le modifici in vreun fel. Este posibil ca ele
sa devina mai puternice, este posibil sa palpaie incet si constant. Nu incerca sa le
amplifici sau sa staruiesti prea mult asupra lor. Simplul fapt ca le lasi sa iasa uneori
te va ajuta in mod natural, in relatia ta cu copilul.
ÎN LOC DE FINAL

În cel de-al doilea an de blog am scris un articol despre crizele de furie. Simplu,
incomplet și tristuț. Cam așa cum era și cunoașterea mea de-atunci asupra temei. Deși
părinții care vin la cabinet din cauza crizelor de furie au fost dintotdeauna mulți, totuși,
concret, nu prea știam ce să le fac. Țin minte și acum ce mult m-au speriat primii copii care
făceau crizele de furie la grădinița unde eram psiholog, pentru că efectiv mă simțeam
neputincioasă. Când îi luam la cabinet erau niște îngerași care îmi povesteau despre ce
avem și ce nu avem voie să facem când suntem furioși, urmat de promisiunea că nu mai
țipă. Și apoi iar mă chemau educatoarele că au spart ușa cu piciorul sau că le înjură. Iar îi
luam, iar puneau placa cu o să fiu cuminte, iar se repeta scena. Cu astfel de copii, nu e de
mirare că m-am gândit serios să mă fac florăreasă.
Din fericire (sau din păcate, cine știe ce aranjamente florale aș fi făcut azi), am dat
repede peste un curs online, pe care l-am numit comoara. Practic, el stă la baza planului de
intervenție al acestei cărți (sper că nu credeai că e (doar) opera mea genială). Ce am făcut
eu a fost să îl testez în practică și să îl super adaptez. L-am pus în practică aproape 8 ani și
am văzut rezultatele. Și în timp, pe măsură ce am mai tot citit, am tot modificat pe ici colo,
astfel încât acum arată mult diferit față de varianta oficială (bine, în varianta oficială nu se
refereau explicit la crizele de furie ci la problemele generale de comportament ale copiilor
de la grădiniță).
Dar proba de foc, cea care m-a făcut să îi dau drumul, a fost propriul meu mic
urlător, care, cu gurița lui mare și cu pumnișorii hotărâți, m-au făcut să super adaptez și să
modific largi pasaje din carte. Practic, după ce am văzut pe propria piele cum simte un
părinte când copilul face un tantrum, am devenit mult mai înțelegătoare și mai dornică să
găsesc soluții care chiar funcționează.

Dacă, să spunem, nu ai reușit să mă urmărești cu totul în incursiunea mea

labirintică, ce idei cheie ar trebui să iei cu tine?
 • Crizele de furie nu sunt la această vârstă un semn de răsfăț și nici de indisciplină!
Ele sunt produsul direct al felului absolut imatur de a înțelege lumea și relațiile cu
cei din jur.

• Chiar dacă îți seamănă, copilul nu e la fel ca tine! La vârsta asta el gândește, vede
lumea și simte absolut diferit față de cât o faci tu! Cel mai probabil, ai uitat cum e
să fii la vârsta lui și cât de diferit și magic vede el lumea, așa că te rog nu te aștepta
ca el să fie rezonabil, rațional, înțelegător! Lumea, așa cum o vede el, e absolut
diferită de lumea pe care o vezi tu.

• Copilul nu face crize de furie că te urăște sau că are ceva cu tine. Indiferent cât de
mult de dor crizele lui, nu ai dreptul să rupi relația emoțională cu el doar pentru că
le face! Constant trebuie să repari și să rămâi conectat cu el!

• Chiar dacă el e cel care face crizele de furie, în această etapă cheia rezolvării
acestora nu e la el, ci la tine. Tu ești cel care trebuie să inginerească situațiile astfel
încât să fie mai puțin frustrante pentru el, tu ești cel care trebuie să repari relația
cu el, atitudinea ta va îmbunătăți sau înrăutăți situațiile. El e doar un pișcot dus de
val, de tine depinde să liniștești apele.

• În ceea ce privește soluțiile, la vârsta asta o singură soluție este de-a dreptul
magică, și se potrivește perfect doar acestei vârste: distragerea atenției. Adică să
nu te aștepți ca copilul să poată face față singur emoțiilor copleșitoare ci să îl ajuți
să iasă din starea de frustrare atrăgându-l înspre activități mai plăcute.

În ultimul rând, îmi imaginez că ți-ai pus speranțe în mine și vreau din suflet să te
ajut să treci cu bine prin aceste perioade. Însă conștientizez că, în cele din urmă, eu nu pot
decât să îți ofer un instrument și până la urmă depinde de tine ce faci cu el și cum îl
folosești. Și în calitate de carte dar și în calitate de psiholog pot doar să te încurajez, să fiu
lângă tine și să sper că folosești informațiile de aici într-un mod cât mai fructuos și mai
responsabil. Așadar, trage adânc aer în piept și, știind că asta este până la urmă menirea
ta de părinte, suflecă-ți mânecile și fii călare pe situație. Îți doresc din inimă mult succes!
 SURSE DE INSPIRAȚIE ȘI INFORMAȚII SUPLIMENTARE

CURSURI ONLINE:
1. Cursul comoara www.edx.org Positive Behavior Support for Young Children
2. Edx.org The science of parenting
3. www.coursera.org Understanding child development: from synapse to society
4. www.cursera.org Everyday Parenting: The ABCs of Child Rearing
5. www.coursera.org Psychology of Popularity

CĂRȚI:

1. Brownell,C., Kopp,C., (2007) Socioemotional Development in the Toddler Years:

Transitions and Transformations. The Guilford Press
2. Doherty, M. (2009)Theory of Mind: How children understand others thoughts and
feelings. Psychology Press.
3. Berger , C., (2014).The Developing Person Through the Life Span.
4. Russ, S., (2004) PLAY IN CHILD DEVELOPMENT AND PSYCHOTHERAPY LAWRENCE
ERLBAUM ASSOCIATES, PUBLISHERS
5. Lieberman,A,.Van Horn P., (2008). Psychotherapy with Infants and Young
Children: Repairing the Effects of Stress and Trauma on Early Attachment. The
Guilford Press
6. Miller, E., Almon,J., (2008) Crisis in the Kindergarten: Why Children Need to Play in
School. Alliance for children
7. Burns,G.(2005) Healing Stories for children and teens: Using Metaphors in
Therapy. John Wiley and sons Inc
8. Siegel, D. Bryson, T (2014). Creierul copilului tău. Editura For you.
9. Badea, M., (2018) Dor. Editura Sper
10. Freiberg,S., (2009) Anii Magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor.
Editura Trei
11. Winnicott, W.(2013) Copilul, familia și lumea exterioară. Editura Trei
12. Erikson, E. (2003) Copilărie și societate. Editura trei
13. Cooper, Redfern, S (2018). Ghid pentru înțelegerea minții copilului. Metoda
Parentajului reflexiv. Editura Trei
14. Piaget,J., (1947). Reprezentarea lumii la copil. Editura Cartier