Suportul Juridic Si Administrativ Al Afacerilor in Romania C

UNIVERSITATEA VIRTUALĂ DE AFACERI
Suportul juridic şi administrativ al

afacerilor în România
Dragoş Pîslaru
Suportul juridic şi administrativ al afacerilor în România
– CURS –
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative,
Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“
Strada Povernei 6-8, Bucureşti

Tel./fax: (021) 313.5895
E-mail: editura@comunicare.ro
www.comunicare.ro
Proiect finanţat de Uniunea Europeană prin PHARE şi Guvernul României.

Cuprins
Introducere.................................................................................................................................... 9
I. Intrarea pe piaţă. Prezentarea procedurilor de înregistrare şi autorizare a
funcţionării comercianţilor...................................................................................................... 11
1. Înregistrarea firmelor în România................................................................................... 11
a. De ce este nevoie să înregistrăm firma pe care o creăm? ........................................ 11
b. Ce este Registrul Comerţului şi de cine aparţine în prezent? ................................12
c. Ce este Biroul Unic şi la ce ajută?................................................................................ 13
d. Cum înregistrăm o firmă în Registrul Comerţului? ................................................ 13
e. Cât durează şi cât costă să înregistrez o firmă în România?...................................15
2. Autorizarea firmelor în cadrul procesului de înregistrare. ......................................... 16
a. De ce este nevoie de autorizaţii?................................................................................. 17
b. Care sunt cele cinci avize/autorizaţii minimale de care am nevoie
pentru ca să pot să demarez o afacere? Care sunt procedurile de obţinere ale
acestor avize/autorizaţii? ................................................................................................ 17
Bibliografie on-line (selectiv):.......................................................................................... 19
II. Derularea afacerilor. Proceduri administrative intervenite
pe durata de funcţionare a firmelor. ...................................................................................... 21
1. Avize/autorizaţii necesare în diferite situaţii şi stadii ale derulării afacerii ............ 21
a. Cu ce alte avize/autorizaţii specifice mă mai pot confrunta,
ca întreprinzător, în derularea afacerii pe care am iniţiat-o?...................................... 21
2. Proceduri generale de obţinere a avizelor/autorizaţiilor............................................ 22
a. Procedura birocratică „clasică”................................................................................... 22
b. Procedura aprobării tacite ...........................................................................................23
c. Declaraţia pe proprie răspundere............................................................................... 25
3. Operaţiunile de control din partea autorităţilor administrative ................................27
a. Care este justificarea operaţiunilor de control? ........................................................ 27
b. Care sunt tipurile de control cele mai frecvente?..................................................... 27
c. Controalele financiare – Garda Financiară, Poliţia Economică .............................. 28
d. Alte controale – inspecţii ministeriale specifice, inspecţii primării, inspecţii
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului........................................... 29
Bibliografie on-line (selectiv):.......................................................................................... 30
III. Ieşirea de pe piaţă. Procesul de dizolvare /lichidare / faliment al firmelor ............ 31
1. Modalităţi de încetare a existenţei unei firme. .............................................................. 31
a. Cum pot eu, ca întreprinzător, să ies de pe piaţă dacă decid
să nu mai continui afacerea pe care am început-o? Condiţiile generale de dizolvare
a unei firme ........................................................................................................................ 31
6 6 Dragoş Pîslaru
b. Ce înseamnă procedura de lichidare şi ce presupune aceasta

pentru mediul de afaceri?................................................................................................ 32
c. Elemente juridice ale procedurii de reorganizare judiciară ................................... 33
d. Elemente juridice ale procedurii de faliment ........................................................... 33
2. Viitorul reglementărilor privind reorganizarea judiciară
şi falimentul din România.................................................................................................... 34
Bibliografie on-line (selectiv) .......................................................................................... 35
IV. Relaţia între întreprinzător şi administraţia publică centrală şi locală ................... 37
1. Relaţia între Guvern şi mediul de afaceri ...................................................................... 37
a. De ce trebuie ca întreprinzător să fiu interesat de politica Guvernului
în legătură cu mediul de afaceri? ................................................................................... 37
b. Cum poate Guvernul să intervină în desfăşurarea afacerilor? .............................. 37
c. Care sunt instituţiile Guvernului cu care pot dialoga ca întreprinzător?
Scurte prezentări............................................................................................................... 38
2. Relaţia între administraţia locală şi mediul de afaceri................................................. 41
a. Care este legătura între administraţia locală
şi afacerile mele ca întreprinzător?................................................................................. 41
3. Alte instituţii ale statului şi impactul lor asupra derulării afacerilor. Rolul şi
influenţa Preşedinţiei şi a Parlamentului asupra cadrului juridic şi administrativ
al afacerilor ............................................................................................................................. 42
a. Care este rolul Parlamentului în definirea cadrului afacerilor? ............................ 42
b. Poate Preşedintele României să influenţeze mediul de afaceri? ........................... 43
c. În ce măsură viaţa politică îmi poate afecta afacerile ca întreprinzător? ................ 45
Bibliografie on-line (selectiv) .......................................................................................... 46
V. Reglementări privind căile de participare a întreprinzătorului la formularea
cadrului afacerilor ..................................................................................................................... 47
1. Transparenţa şi accesul la informaţiile privind reglementarea
mediului de afaceri................................................................................................................ 47
a. De ce este important, în calitate de întreprinzător, să am acces facil la
informaţiile privind reglementarea mediului de afaceri ? ......................................... 47
b. Cum poate un întreprinzător afla din vreme ce i se pregăteşte din punct de
vedere al modificării cadrului instituţional al afacerilor? .......................................... 48
2. Modalităţi de influenţare a deciziilor de politică economică
privind mediul de afaceri..................................................................................................... 51
a. De ce este normal, ca întreprinzător, să încerc influenţarea legislaţiei şi a
deciziilor administrative care afectează mediul de afaceri?....................................... 51
b. Cum pot efectiv, în calitate de întreprinzător, să influenţez deciziile privind
cadrul afacerilor în favoarea mea? Advocacy, lobby şi trafic de influenţă .............. 51
3. Principiile etice ale influenţării deciziei de politică economică
sau administrativă şi efectele negative ale corupţiei........................................................ 52
a. De ce este benefic să urmezi principii etice în afaceri? ........................................... 52
b. Există corupţie cu efecte pozitive şi corupţie cu efecte negative? ......................... 53
Cuprins 7 7
c. Cum poate rezista un întreprinzător cu principii etice într-un mediu

concurenţial corupt? ......................................................................................................... 53
Bibliografie on-line (selectiv):..........................................................................................54
VI. Reglementări privind oportunităţile asociative de participare a întreprinzătorului
în cadrul mediului de afaceri .................................................................................................. 55
1. Comunitatea de afaceri .....................................................................................................55
a. Ce înseamnă o comunitate de afaceri?....................................................................... 55
2. Dialogul social şi cadrul instituţional al desfăşurării acestuia......................................56
a. La ce foloseşte formarea de patronate şi asociaţii de ramură?...............................56
b. La ce îmi foloseşte ca întreprinzător să mă înscriu
într-o structură de tip patronat? .....................................................................................57
c. Care este forţa patronatelor în dialogul tripartit? .................................................... 58
3. Camerele de comerţ şi alte forme asociative de suport al mediului de afaceri ........ 59
a. Care sunt serviciile pe care le poate obţine un întreprinzător prin afilierea
la organizaţii antreprenoriale? ........................................................................................59
b. Ce sunt Grupurile de interes economic şi care sunt avantajele
participării/fondării unui astfel de grup?..................................................................... 59
Bibliografie on-line (selectiv)........................................................................................... 60
VII. Reglementări privind libera întreprindere în Uniunea Europeană. Alte
reglementări internaţionale privind cadrul afacerilor ....................................................... 61
1. Reglementări privind libera întreprindere în UE ......................................................... 61
a. Importanţa IMM-urilor în economia europeană...................................................... 61
b. Care este impactul reglementărilor UE asupra afacerilor din România?
Va fi mai favorabil mediul de afaceri în condiţiile aderării României
la Uniunea Europeană? .................................................................................................... 63
2. Banca Mondială, OECD şi „bunele practici” ale ţărilor dezvoltate ..............................66
3. Responsabilitatea socială a firmelor................................................................................ 68
a. Ca întreprinzător, în România, am obligaţia de a contribui la dezvoltarea
comunităţii în care funcţionez?....................................................................................... 68
b. Care sunt instrumentele prin care îmi pot manifesta responsabilitatea
socială şi comunitară?....................................................................................................... 68
Bibliografie on-line (selectiv)........................................................................................... 69
Bibliografie................................................................................................................................. 71
Legislaţie naţională şi europeană ........................................................................................ 71
Lucrări publicate.................................................................................................................... 72
Pagini de Internet .................................................................................................................. 72
Introducere
Mediul de afaceri din România este în plin proces de maturizare. Pe de-o parte,
economia naţională începe să se aşeze pe fundamente de piaţă, procesul de restructura-
re caracteristic perioadei de tranziţie apropiindu-se de finalizare. Pe de altă parte,
investiţiile străine aduc cu sine tehnologie, know-how şi standarde moderne care au un
efect clar de demonstrare şi antrenare la nivelul economiei româneşti.
Reforma cadrului juridic şi administrativ al afacerilor este departe de a se fi încheiat.
Pe lângă procesul de ajungere din urmă pe care România trebuie să îl parcurgă, şi la ni-
velul UE există o permanentă dinamică în ceea ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de
afaceri. Prin urmare ţinta de convergenţă legislativă şi administrativă a României cu UE
este una mobilă şi nu fixă.
Cadrul juridic şi administrativ al mediului de afaceri din România este într-un plin
proces de reformulare şi îmbunătăţire. Deşi sunt încă suficiente probleme legate de
implementarea reglementărilor deja adoptate, tendinţa este una pozitivă. Procesul de
aderare la UE a impulsionat ritmul acestor schimbări benefice, şi a oferit modele şi bune
practici. Aderarea potenţială a României, impune ca până în 2007, mediul de afaceri din
ţara noastră să fie comparabil ca funcţionalitate cu cel din statele UE.
Plecând de la premizele descrise mai sus, lucrarea de faţă oferă informaţii practice
asupra cadrului juridico-administrativ şi de reglementare în care se derulează afacerile
în România. Abordarea va fi directă, lucrarea fiind adresată actualilor şi mai ales poten-
ţialilor întreprinzători, care doresc să afle care sunt raporturile cu administraţia publică
din momentul înregistrării firmei lor şi până la retragerea acesteia de pe piaţă.
În prima parte a lucrării (capitolele I-III), sunt explorate procedurile de înregistrare,
autorizare în diferite stadii de activitate, precum şi de lichidare/faliment pe care le are
de urmat un întreprinzător. Al IV-lea capitol oferă informaţii generale asupra raportării
întreprinzătorului faţă de administraţia publică, la nivel central-guvernamental, sau
local. Mai apoi, capitolele V şi VI, investighează libertatea de acţiune a întreprinză-
torului în mediul de afaceri, şi oferă informaţii importante privitoare la capacitatea
acestuia de a se asocia cu alţi întreprinzători, de a încerca în mod legal să-şi promoveze
propriile interese, toate acestea în condiţiile cadrului juridic existent în România. În
final, dar nu în cele din urmă, capitolul VII prezintă informaţii actualizate asupra cadru-
lui de reglementare din Uniunea Europeană, şi impactul acestui cadru asupra mediului
de afaceri românesc. În acelaşi ultim capitol este abordată şi contribuţia altor institu-
ţii/organizaţii internaţionale la îmbunătăţirea climatului de afaceri din România.
I. Intrarea pe piaţă. Prezentarea procedurilor de
înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor.
Privită în ansamblul ei, o economie de piaţă este într-o permanentă dinamică. Această
trăsătură a pieţei este dată de faptul că la baza pieţei stă raportul dintre cerere şi ofertă,
care determină în cele din urmă comportamentul agenţilor economici, al firmelor.
În fiecare moment un nou întreprinzător poate decide să intre pe piaţă, considerând
că poate satisface prin activitatea sa o cerere insuficient acoperită, cantitativ sau calita-
tiv. Întreprinzătorul se bazează în decizia sa pe anumite avantaje care îl pot face mai
competitiv decât agenţii economici deja prezenţi pe piaţă, cum ar fi inovaţia sau experti-
za personală.
În paralel, oricând un agent economic poate fi constrâns să iasă de pe piaţă, nemai-
reuşind să facă faţă concurenţei. În momentul in care agentul economic nu mai poate
obţine profit, costurile depăşind veniturile sale, ieşirea de pe piaţă devine iminentă. Un
mare istoric al gândirii economice, Schumpeter, definea acest mers al pieţei, bazat pe
sistemul capitalist, ca pe o „distrugere creatoare1”. În permanenţă noi inovaţii apar ast-
fel încât vechile tehnologii devin ineficiente şi firmele care le folosesc sunt fie silite să
inoveze la rândul lor, fie să părăsească spaţiul pieţei.
Putem să ne imaginăm o piaţă de legume, unde numărul de tarabe este atât de mare
încât nu se pune problema de spaţiu. Într-o anumită parte a pieţei se comercializează
cartofi. Pentru Badea Ion, costul producerii kilogramului de cartofi a fost de 8000 lei.
Încercând să obţină şi ceva profit, el a venit în piaţă pentru a-şi vinde cartofii cu 10000
lei. În prima parte a zilei, Badea Ion a vândut ceva cartofi, dar a tot fost nevoit să reducă
din preţ, până a ajuns chiar la 8000 lei. Asta s-a întâmplat pentru că au venit în piaţă
câţiva săteni din sud cu cartofi chiar mai frumoşi, şi cu preţuri mai mici, care au atras
toţi cumpărătorii. După-amiază însă, Badea Ion şi-a dat seama că nu mai are sens să
rămână la piaţă în acea zi. Un camion venise din Galaţi şi descărcase cartofi care erau
superbi şi se vindeau cu 7000 lei. Badea Ion a decis să revină pe piaţă în altă zi. În plus
s-a hotărât ca la anul să folosească un insecticid mai bun pentru combaterea gândacilor
de Colorado, pentru ca să nu mai piardă aşa mult din recoltă. Astfel va putea avea
costuri mai mici pe kilogram la anul şi va vinde în mod cert mai bine.
1. Înregistrarea firmelor în România

a. De ce este nevoie să înregistrăm firma pe care o creăm?
Într-o economie cu o piaţă perfectă, înregistrarea firmelor nu ar fi necesară. O piaţă
perfectă presupune informaţie perfectă, adică oricine cunoaşte activitatea economică a
oricărui agent de pe piaţă. Spre exemplu, dacă o firmă oarecare nu şi-ar respecta un
contract cu un partener, ea ar rămâne complet izolată imediat, întrucât toţi ceilalţi
potenţiali parteneri de afaceri ar afla despre comportamentul ei imoral.
1 Creative destruction, trad. Eng.;

1212 Dragoş Pîslaru
Însă în realitate chiar şi economiile de piaţă avansate nu sunt perfecte. Nu demult

premiul Nobel în economie a fost câştigat de doi economişti (Joseph Stiglitz şi Michael
Spence, în anul 2001) care arătau asimetria informaţiei şi caracterul imperfect al distri-
buţiei acesteia. Prin urmare devine necesar să existe un loc în care să fie înregistrat un
minim de informaţii despre o firmă, pentru a se putea compensa lipsa de transparenţă a
pieţei reale.
Un alt motiv, cel puţin la fel de important, este legat de existenţa statului, şi de nece-
sitatea finanţării activităţilor acestuia. Nu este aici locul pentru a dezbate rolul statului
în societate, dar dacă acceptăm că statul este necesar pentru a asigura ordinea politică,
economică şi socială, atunci acceptăm şi necesitatea perceperii taxelor şi a impozitelor.
O proporţie covârşitoare a acestor impozite provine de la agenţii economici, prin diferi-
te taxe, directe sau indirecte. Prin urmare, pentru a se asigura de plata taxelor de către
firmele contribuabile, statul are nevoie de o evidenţă riguroasă a activităţilor economice
desfăşurate de acestea.
De aici şi necesitatea creării Registrului Comerţului, ca serviciu public de înregistrare a
firmelor la intrarea şi ieşirea lor de pe piaţă. Prin urmare, firmele au obligaţia de a se
înscrie la Registrul Comerţului înainte de a-şi începe activitatea, iar pe durata de activi-
tate, respectiv la încetarea acesteia, au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi Registru
a menţiunilor privind actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
b. Ce este Registrul Comerţului şi de cine aparţine în prezent?

Primele evidenţe ale comercianţilor datează din evul mediu, când breslele ţineau
date despre comercianţi şi meseriaşi. După Unirea Principatelor Române o dată cu
punerea bazelor statului român modern, prin legi şi amendamente noi, se acorda o
importanţă crescândă ţinerii în evidenţă a structurii şi activităţii firmelor:
Aşa cum vedem mai sus, cadrul legal privind organizarea şi funcţionarea Registrului
Comerţului este dat de Legea 26/1990, cu modificările şi completările ei ulterioare. Nu
mai este un secret pentru nimeni că în România cadrul legislativ este destul de instabil.
Aşa s-a întâmplat şi în ceea ce priveşte Registrul Comerţului. În anul 1998, Legea
26/1990 a fost republicată pentru a include într-un text compact toate modificările sur-
venite după 1990. Însă în 2002 legea a fost din nou amendată radical prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului 129/2002. Prin urmare, cadrul legal actual se bazează pe
versiunea republicată în 1998 a Legii 26/1990 şi pe amendamentele aduse în anul 2002.
Până în anul 2002, Registrul Comerţului era gestionat ca un serviciu public de către
Camerele de Comerţ şi Industrie. Începând cu luna noiembrie 2002, registrul comerţului a
suferit o schimbare instituţională majoră, ieşind din structura Camerei de Comerţ şi fiind
trecut în cadrul Ministerului Justiţiei, pe baza Ordonanţei de Urgenţă 129/2002. Întreg
patrimoniul legat de activitatea Registrului Comerţului a fost preluat de la Camerele de
Comerţ pe baza unei alte ordonanţe, OUG 156/2002, aceasta fiind de altfel explicaţia
pentru care marea majoritate a operaţiunilor legate de registrul comerţului se desfăşoară
încă în incinte aflate în imediata vecinătate a structurilor Camerelor de Comerţ.
Conform prevederilor legale, registrul comerţului se ţine de către Oficiul registrului
comerţului, organizat în fiecare judeţ, şi în municipiul Bucureşti. În plus, există şi
Registrul central al comerţului, care se ţine de către Oficiul Naţional al Registrului
Suportul juridic şi administrativ al afacerilor în România 1313
Comerţului (ONRC), instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din

venituri proprii, organizată în prezent în subordinea Ministerului Justiţiei. Din punct de
vedere administrativ, oficiile registrului comerţului din ţară funcţionează pe lângă
instanţele judecătoreşti la nivel judeţean (tribunale), şi se organizează în subordinea
ONRC. Strânsa legătură cu tribunalele provine din procedura de înregistrare, care im-
plică încheierea procedurii de către un judecător delegat sau emiterea unei hotărâri
judecătoreşti definitive, după caz.
Din punct de vedere operaţional, oficiile registrului comerţului comunică Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului orice înmatriculare sau menţiune operată, în termen
de 15 zile de la efectuare. Prin urmare, la nivelul ONRC există o bază de date agregată,
conţinând toate înregistrările privind activitatea firmelor la nivel naţional.
c. Ce este Biroul Unic şi la ce ajută?

Aşa cum am văzut, pentru a putea înfiinţa o firmă în România un întreprinzător
trebuie să o înregistreze la Registrul Comerţului. Pentru a putea însă să-şi înceapă
efectiv activitatea, firma trebuie însă să parcurgă şi o procedură de autorizare din partea
anumitor instituţii publice stabilite prin lege.
Până nu demult, un întreprinzător trebuia să meargă, la diferite instituţii pentru a
solicita avizele de funcţionare. În anumite cazuri procedura impunea chiar ca avizele să
fie luate într-o anumită ordine. Ca urmare, durata de obţinere a autorizaţiilor necesare
era considerabilă. La această durată se adăuga mai apoi timpul de aşteptare a deciziei
tribunalului, care permitea înregistrarea legală a viitoarei firme în Registrul comerţului.
Pentru a evita această situaţie descurajantă pentru întreprinzători, în luna mai 2001
Guvernul a adoptat OUG 76 privind simplificarea formalităţilor administrative pentru
înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor. Marea noutate adusă de această
reformă procedurală este crearea Biroului Unic, ca unic organism pentru înregistrarea şi
autorizarea firmelor.
Ideea creării unei astfel de structuri noi a fost inspirată de bunele practici la nivel euro-
pean, care demonstrează efectele benefice substanţiale ale concentrării procedurilor admi-
nistrative într-o singură locaţie, conform principiului că cetăţeanul/ întreprinzătorul tre-
buie să poată rezolva problemele sale printr-o singură oprire2 la structurile administraţiei.
Astfel, în prezent, în cadrul fiecărui oficiu al registrului comerţului de pe lângă tribu-
nal există câte un Birou unic, în care se urmăreşte o procedură unică de înregistrare şi
autorizare a funcţionării comercianţilor.
d. Cum înregistrăm o firmă în Registrul Comerţului?

Pentru a înmatricula o firmă, trebuie să ne adresăm la oficiul registrului comerţului
din judeţ, respectiv din Municipiul Bucureşti, în funcţie de locul unde firma îşi va avea
sediul social.
Solicitarea înregistrării sau, după caz, autorizării funcţionării comerciantului la Bi-
roul unic din cadrul oficiului registrului comerţului se face de către asociat, acţionar,
administrator, comerciant sau de împuterniciţi ai acestora.
2de altfel termenul folosit în limba engleză pentru a defini acest gen de structuri este “one stop shop”,
sugerând necesitatea unei singure opriri pentru a rezolva problemele administrative;
Pentru a solicita înregistrarea şi autorizarea funcţionării unei firme, solicitantul tre-

buie să întocmească un dosar care să conţină următoarele documente:
1. cerere de înregistrare şi autorizare a funcţionării (formular tip). Formularul se poate
obţine la Biroul unic sau poate fi descărcat direct de pe internet la pagina ONRC;
2. dovada verificării disponibilităţii firmei şi/sau a emblemei. Întreprinzătorul trebuie să
verifice în prealabil, la oficiul registrului comerţului, dacă numele firmei pe care doreşte
să o înfiinţeze este disponibil. Verificarea se poate face la nivel de judeţ, sau la nivel
naţional. Dacă numele firmei este disponibil, acesta poate fi rezervat contra unei taxe;
3. actul constitutiv. Elaborarea actului constitutiv se face în conformitate cu Legea
31/1990 republicată în 1998 privind societăţile comerciale;
4. dovada sediului social al firmei. Acest document poate fi, după caz, contract de
vânzare-cumpărare, de închiriere, de leasing imobiliar, de comodat, certificat de
moştenitor etc. În cazul în care sediul social este situat într-un apartament de bloc este
necesar în plus acordul în scris al asociaţiei de locatari;
5. dovezile privind efectuarea vărsămintelor aporturilor subscrise şi/sau vărsate de asociaţi la
capitalul social. Pentru aporturile în numerar documentele necesare pot fi foaia de
vărsământ, ordin de plată sau chitanţă CEC. Pentru aporturile în natură, documentele
cerute sunt titlul de proprietate, precum şi raportul de evaluare a bunurilor întocmit de
persoanele autorizate prin lege;
6. declaraţii date pe proprie răspundere de către fondatori, precum că îndeplinesc
condiţiile legale pentru a deţine această calitate;
7. declaraţii date pe proprie răspundere de către administratorul sau administratorii viitoarei
firme. În anumite cazuri specifice, o serie de alte astfel de declaraţii sunt necesare (de
exemplu pentru un SRL cu mai mult de 15 asociaţi, cenzorii trebuie să depună la rândul
lor o astfel de declaraţie). În plus, administratorii viitoarei firme trebuie să depună şi un
specimen de semnătură;
8. acte de identitate ale asociaţilor;
9. documentele pentru obţinerea avizelor/autorizaţiilor şi/sau acordurilor de funcţionare
prevăzute în opisul inclus în cererea de înregistrare;
10. dovezile privind plata taxelor legale: taxa judiciară de timbru, timbre judiciare, taxa
de publicare în Monitorul Oficial, taxa de registru, tarifele de prestări servicii de către
Biroul Unic, taxe şi tarife pentru eliberarea avizelor şi/sau autorizaţiilor necesare;
11. cazierul fiscal al asociaţiilor. Cazierul fiscal a fost introdus recent în legislaţia
românească (OG 75/2001 şi HG 31/2003), constând în ţinerea unei evidenţe a persoane-
lor fizice şi juridice, precum şi a asociaţilor, acţionarilor şi a reprezentanţilor legali ai
persoanelor juridice, care au săvârşit fapte sancţionate de legile financiare/fiscale şi
vamale, sau care privesc în general disciplina financiar-fiscală. Scopul introducerii ca-
zierului fiscal a fost prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, şi întărirea capacităţii de
urmărire şi colectare a impozitelor şi taxelor datorate la bugetul de stat. Certificatul de
cazier fiscal se eliberează numai la cererea scrisă a contribuabililor sau a reprezentanţi-
lor acestora, depusă la direcţia generală a finanţelor publice a judeţului sau a munici-
piului Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul;
12. alte documente, dacă este cazul, în funcţie de situaţia specifică a persoanei care de-
rulează procedura de înregistrare.
e. Cât durează şi cât costă să înregistrez o firmă în România?

Prin lege, în maxim 20 de zile de la depunerea la Biroul unic al dosarului de către
solicitant, se eliberează certificatul de înregistrare al firmei, care cuprinde atât codul
unic de înregistrare, cât şi anexa cu autorizaţii, sau se răspunde negativ, precizându-se
neconformităţile constatate şi actele normative ale căror prevederi nu sunt îndeplinite.
Cu alte cuvinte, dacă documentaţia depusă este conform legii, după maxim 20 de zile
firma poate să îşi înceapă activitatea.
În anumite cazuri, în care întreprinzătorul doreşte doar înregistrarea firmei, dar nu şi
autorizarea acesteia, sau în cazurile în care autorizarea nu este necesară, întrucât la
sediul social al firmei nu se desfăşoară nici o activitate, există posibilitatea încheierii
procedurii de înregistrare mai rapid, în 6-10 zile de la depunerea documentaţiei cerută
prin lege. Această scurtare a duratei de înregistrare se poate obţine prin plata unei taxe
de urgenţă. Cum însă în cele mai multe cazuri de înregistrare a unor noi firme este nece-
sară şi autorizarea acestora pentru a le permite funcţionarea, ca regulă generală rămâne
tot durata maximă legală de 20 de zile.
În ceea ce priveşte costurile pe care le implică procesul de înregistrare şi autorizare,
acestea variază de la caz la caz în funcţie de o multitudine de factori cum ar fi mărimea
capitalului social al firmei, numărul de obiecte de activitate, numărul de asociaţi, numă-
rul de sedii secundare etc. În plus, în cazul în care întreprinzătorul solicită servicii de asis-
tenţă pentru pregătirea documentaţiei necesare (de exemplu redactarea actului cons-
titutiv), atunci apar costuri suplimentare. Încercând o estimare grosieră a costurilor pro-
cedurii de înregistrare/autorizare, putem aprecia totalul acestora la o sumă de circa 7-8
milioane de lei, neincluzând în această evaluare vărsămintele în contul capitalului social.
Legislaţia în vigoare prevede însă acordarea unor facilităţi fiscale studenţilor care do-
resc să înfiinţeze o afacere proprie, pe baza Hotărârii Guvernului nr. 166/2003. Studen-
ţii beneficiază astfel de importante scutiri de taxe şi tarife, cum ar fi taxele pentru opera-
ţinnile de înmatriculare, taxele pentru serviciile de asistenţă prestate de oficiile registru-
lui comerţului la înregistrare, taxele pentru autorizarea funcţionării, taxele pentru pu-
blicarea în Monitorul Oficial, anumite taxe de timbru etc. Rezultatul acestor prevederi
este că studenţii care doresc să demareze propria lor firmă au de plătit doar o sumă
modică pentru procedura de înregistrare şi autorizare, beneficiind şi de asistenţă gratu-
ită în acest proces. Conform legii, pentru a beneficia de aceste facilităţi, studenţii trebuie
să urmeze cursurile unei forme de învăţământ superior, să fie cel puţin în anul II de
studii şi să aibe o vârstă sub 30 de ani.
În ceea ce priveşte HG 166/2003, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a precizat ulterior
că textul legal face referire doar la instituţiile de învăţământ superior acreditate, de stat
sau private, de lungă sau de scurtă durată şi indiferent de forma de învăţământ. Mai
mult, acelaşi minister a trimis o circulară în care precizează explicit că facilităţile prevă-
zute în HG 166/2003 se acordă şi studenţilor de la studii aprofundate şi masterat. Din
păcate confuzia încă persistă în ceea ce priveşte aplicabilitatea HG la doctoranzi şi la
alte categorii de studii postuniversitare. În mod normal, şi aceştia ar trebui să beneficie-
ze de prevederile legale mai sus amintite. Din păcate însă, dată fiind interpretarea expli-
cită, dar şi neclară totodată a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, există încă probleme
cu stabilirea cu exactitate a tuturor categoriilor de studenţi care pot beneficia de facilită-
ţile fiscale prezentate.
2. Autorizarea firmelor în cadrul procesului de înregistrare.

Procedura de autorizare a funcţionării comercianţilor poate fi văzută ca având două
componente majore: pe de o parte, autorizarea iniţială a funcţionării, respectiv înregi-
strarea firmei, ce condiţionează dobândirea personalităţii juridice şi posibilitatea sa de
principiu de a funcţiona şi, pe de altă parte, autorizarea funcţionării efective care îşi
propune impunerea respectării unor standarde şi norme minimale, de ordin tehnic, care
pot fi generale, aplicabile oricărei activităţi lucrative, sau specifice, în raport cu tipul de
activitate prestat.
În ceea ce priveşte procesul de autorizare iniţială a firmelor, acesta presupune în pre-
zent obţinerea a cinci tipuri de avize, acorduri şi autorizaţii care sunt de natură a con-
diţiona desfăşurarea oricărui tip de activitate lucrativă, şi anume avizele din domeniile:
protecţia contra incendiilor (PSI), sanitar, sanitar-veterinar, mediu şi protecţia muncii.
Împreună, cele cinci tipuri de avize au dobândit calificarea legală de „strict necesare”
începerii activităţii, ele însoţind în mod obligatoriu procedura de înmatriculare la Regis-
trul Comerţului.
Dacă înainte de anul 2001, întreprinzătorul trebuia să obţină avizele de mai sus direct
de la structurile descentralizate ale administraţiei de stat emitente, odată cu înfiinţarea
Biroului Unic, procedura de avizare a fost unificată. Biroul Unic a preluat atribuţia de
autorizare a funcţionării comercianţilor, prin cuprinderea în sfera sa de operare a opera-
ţiunilor de avizare aparţinând instituţiilor publice implicate în acordarea celor cinci
tipuri de avize. Prin urmare, Biroul Unic cuprinde atât structuri ce îi sunt integrate
(serviciile de asistenţă, birourile componente), dar şi structuri externalizate ale instituţii-
lor implicate în acordarea celor cinci tipuri de avize. Cu alte cuvinte, fiecare din institu-
ţiile de stat avizatoare este în prezent obligată să îşi delege un reprezentant cu drept de
decizie în cadrul Biroului Unic.
Această procedură rămâne însă o condiţie suplimentară şi de netrecut în vederea de-
marării activităţii statutare propuse, supunând drepturile obţinute prin înregistrarea în
Registrul Comerţului unei adevărate condiţionări de existenţă; astfel, refuzul eliberării
unuia sau mai multora din cele cinci tipuri de autorizaţii blochează începerea activităţii,
obligă comerciantul solicitant la conformare conform observaţiilor din avizul de refuz
şi, într-un termen de 90 de zile, determină anularea sau radierea înregistrării (înmatricu-
lării) ce fusese încuviinţată iniţial prin încheierea judecătorului delegat.
Constatarea îndeplinirii condiţiilor de funcţionare edictate de normele legale care re-
glementează eliberarea celor cinci avize este posibilă, conform legii, în două forme: fie
ca urmare a unei evaluări a spaţiului respectiv realizată de împuterniciţi ai celor cinci
instituţii emitente, fie ca urmare a unei declaraţii pe proprie răspundere, emanând de la
comerciantul însuşi. Valenţa celor două forme este egală: se consacră astfel calitatea
spaţiului şi a activităţilor desfăşurate în spaţiul respectiv de a fi conforme cu normele
care le reglementează, însuşire infirmabilă sau nu în viitor, prin intermediul controale-
lor de specialitate.
Pe de altă parte, odată cu adoptarea Legii nr.370/2002, de aprobare a OUG nr. 76/2001
privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea
funcţionării comercianţilor, s-a operat o dublă distincţie, în raport de care se declanşează
sau nu procedura de avizare. În primul rând, în raport de destinaţia dată spaţiului care
aparţine respectivului comerciant, dacă funcţia lui este exclusiv aceea de birou, nu mai
este nevoie de nici un fel de autorizaţie (în acest caz, anexa la certificatul de înregistrare
fiind doar semnată de reprezentanţii celor cinci autorităţi cu atribuţii de avizare).
Dacă, însă, la sediul social sau la sediile secundare urmează a se desfăşura vreo acti-
vitate din cele care trebuie să fie supuse procedurii de autorizare, aceasta implică deru-
larea procedurii de avizare.
În acelaşi timp, legea stabileşte în mod expres mai multe domenii de activitate care
nu trebuie să facă obiectul procedurii de autorizare, caz în care procedura autorizării
este aproape inoperantă, singurele ei incidenţe manifestându-se prin verificări ale docu-
mentaţiei, verificări în urma cărora se concluzionează în sensul că nu este necesară pro-
cedura de avizare.
a. De ce este nevoie de autorizaţii?

Din punct de vedere al mediului de afaceri, orice autorizaţie în plus este considerată
o barieră administrativă în calea liberei întreprinderi. Există doctrine economice care
arată clar că orice intervenţie statală de reglementare a pieţei duce la distorsiuni care
reduc optimalitatea alocării resurselor. Cu alte cuvinte, dacă statul încearcă să regle-
menteze sectorul privat, atunci în societate se va crea mai puţină bogăţie.
Există însă alte doctrine, cu argumente la fel de solide, care susţin că intervenţia sta-
tului este absolut necesară pentru a preveni situaţiile în care piaţa liberă poate deveni
dăunătoare3. Lăsând la o parte dezbaterile doctrinare, în general în lume se acceptă
reglementările guvernamentale care au ca justificare urmărirea interesului global al
societăţii, sau preocuparea pentru societate în general. Deja am văzut că statul consumă
resurse pentru a asigura procesul de înregistrare al firmelor, în încercarea de a compen-
sa lipsa de transparenţă a pieţei. Acest gen de birocraţie, mai mult sau mai puţin tolera-
tă, se mai regăseşte în domenii care sunt legate de sănătatea publică, de protecţia me-
diului, de protecţia socială, de competiţie, etc.
În România, din păcate, birocraţia reglementărilor care privesc comercianţii depăşeş-
te cu mult aceste domenii fundamentale. Rezultatul este un mediu de afaceri dăunător
şi nefast în care firmele nu se dezvoltă suficient sau decid să intre în economia subtera-
nă. Fiecare barieră birocratică sau legislativă este o taxă implicită, exprimată în bani sau
timp4. Orice autorizaţie, aviz sau licenţă deturnează resurse productive care pot aduce
un surplus de bunăstare.
Având în vedere toate cele de mai sus, vom trece în continuare la analiza autorizaţii-
lor obligatorii pentru înregistrarea şi funcţionarea unei firme.
b. Care sunt cele cinci avize/autorizaţii minimale de care am nevoie

pentru ca să pot să demarez o afacere? Care sunt procedurile de obţinere
ale acestor avize/autorizaţii5?
Autorizarea funcţionării comercianţilor din punct de vedere al prevenirii şi stingerii
incendiilor (Autorizaţia PSI )
3 în engleză termenul folosit pentru a descrie aceste disfuncţionalităţi este “market failures”;
4USAID şi IRIS Center Romania, “Reglementările şi birocraţia în România”, Bucureşti, 2000, pag. 5-6;
5 procedurile de autorizare a funcţionării comercianţilor legate de înregistrarea unui comerciant sunt
reglementate prin HG573/2002 publicată în M.Of. nr. 414 din data 06/14/2002;
Autorizaţia PSI reprezintă actul care condiţionează funcţionarea comercianţilor de

respectarea legislaţiei privind prevenirea şi stingerea incendiilor. Autorizaţia se emite
de către autoritatea competentă în a cărei rază teritorială se află sediul social şi/sau se-
diile secundare ale comerciantului, respectiv brigada/grupul de pompieri militari, prin
reprezentantul delegat la Biroul unic. În vederea obţinerii autorizaţiei solicitantul va de-
pune la Biroul unic cererea de înregistrare, în care se vor înscrie atât datele de identifi-
care a sediului social şi sediilor secundare, cât şi activităţile pe care urmează să le des-
făşoare efectiv în aceste sedii, codificate în conformitate cu nomenclatorul CAEN. Auto-
rizaţia îşi păstrează valabilitatea pe toată durata menţinerii condiţiilor şi a păstrării
documentelor vizate, care au stat la baza emiterii acesteia. Pentru autorizarea funcţio-
nării din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor se percepe un tarif de
500.000 lei pentru fiecare sediu, în care se declară activităţile, indiferent de numărul
activităţilor declarate.
Autorizarea sanitară a funcţionării comercianţilor
Autorizarea sanitară reprezintă procesul de analiză şi investigaţie sanitară care
condiţionează, din punct de vedere tehnic şi juridic, punerea în funcţiune şi desfăşura-
rea activităţii comercianţilor de conformarea la normele de igienă şi de sănătate publică.
Autorizaţia reprezintă actul care condiţionează funcţionarea comercianţilor de respecta-
rea legislaţiei sanitare şi se emite de către autoritatea competentă în a cărei rază terito-
rială se află sediul social şi/sau sediile secundare ale comerciantului, respectiv direcţia
de sănătate publică judeţeană ori a municipiului Bucureşti sau ministerele cu reţea pro-
prie de sănătate publică, prin reprezentantul delegat la Biroul Unic. În vederea obţinerii
autorizaţiei solicitantul va depune la Biroul unic cererea de înregistrare, în care se vor
înscrie atât datele de identificare a sediului social şi sediilor secundare, cât şi activităţile
pe care urmează să le desfăşoare efectiv în aceste sedii, codificate în conformitate cu
nomenclatorul CAEN. Autorizaţia este valabilă atâta timp cât nu s-au modificat condi-
ţiile iniţiale pentru care aceasta a fost eliberată. Tarifele pentru serviciile prestate în
vederea autorizării sanitare de funcţionare variază în funcţie de numărul de personal
angajat, fiind între 500.000 lei pentru până la 9 persoane, şi 3.000.000 lei pentru peste 250
de persoane angajate.
Autorizarea funcţionării comercianţilor din punct de vedere sanitar veterinar
Autorizaţia sanitară veterinară reprezintă actul care condiţionează funcţionarea comer-
cianţilor de respectarea legislaţiei sanitare veterinare. Autorizaţia se emite de către
autoritatea sanitară veterinară în a cărei rază teritorială se află sediul social şi/sau sediile
secundare unde comerciantul deţine obiective în care se desfăşoară activităţi supuse auto-
rizării sanitare veterinare, prin reprezentantul delegat la Biroul unic din cadrul camerei
de comerţ şi industrie teritoriale. Autoritatea sanitară veterinară este reprezentată de au-
toritatea veterinară centrală, pentru obiectivele de interes naţional, şi de direcţiile sanitare
veterinare judeţene şi a municipiului Bucureşti, pentru celelalte obiective. În vederea
obţinerii autorizaţiei solicitantul va depune la Biroul unic cererea de înregistrare, în care
menţionează datele de identificare a sediului social şi sediilor secundare, precum şi
obiectivul şi activitatea pentru care solicită autorizaţia sanitară veterinară de funcţionare,
codificate în conformitate cu nomenclatorul CAEN. Autorizaţia sanitară veterinară de
funcţionare îşi păstrează valabilitatea pe perioada în care sunt îndeplinite condiţiile
sanitare veterinare legale pentru care comerciantul a fost autorizat. Taxele de autorizare
sanitară veterinară variază în funcţie de obiectul de activitate al firmei care se înfiinţează,
variind de la 30.000 lei pentru o stână, la 2.000.000 lei pentru un combinat de carne.
Autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului înconjurător
Autorizaţia de mediu reprezintă actul care condiţionează funcţionarea comercianţilor
de respectarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător. Autorizaţia se emite
de către autoritatea competentă în a cărei rază teritorială şi competenţă se află sediul
social şi/sau sediile secundare ale comerciantului, respectiv autoritatea publică pentru
protecţia mediului, în conformitate cu prevederile capitolului II secţiunea 1 din Legea
protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată, cu modificările ulterioare, prin reprezen-
tantul delegat la Biroul unic din cadrul Oficiului registrului comerţului. Durata de vala-
bilitate a autorizaţiei de mediu este de 5 ani dacă în această perioadă nu intervin schim-
bări care să afecteze condiţiile stabilite prin autorizaţie. Autorităţile publice competente
pentru protecţia mediului verifică şi vizează anual situaţia conformării. Taxele în contul
autorizaţiei de mediu variază în funcţie de impactul stabilit asupra mediului, fiind între
300.000 şi 12.000.000 lei.
Autorizarea funcţionării comercianţilor din punct de vedere al protecţiei muncii
Autorizaţia reprezintă actul care condiţionează funcţionarea comercianţilor de respec-
tarea legislaţiei de protecţie a muncii, în scopul prevenirii accidentelor de muncă şi bolilor
profesionale. Autorizaţia se emite de către autoritatea competentă în a cărei rază terito-
rială se află sediul social şi/sau sediile secundare ale comerciantului, respectiv inspecto-
ratul teritorial de muncă, prin reprezentantul delegat la Biroul unic. În vederea obţinerii
autorizaţiei solicitantul va depune la Biroul unic cererea de înregistrare, în care se vor
înscrie atât datele de identificare a sediului social şi sediilor secundare, cât şi activităţile
pe care urmează să le desfăşoare efectiv în aceste sedii, codificate în conformitate cu
nomenclatorul CAEN. Autorizaţia este valabilă atâta timp cât nu s-au modificat condiţiile
iniţiale pentru care aceasta a fost eliberată. Tarifele pentru serviciile prestate în vederea
autorizării din punct de vedere al protecţiei muncii sunt între 450.000 lei pentru firmele
cu mai puţin de 9 angajaţi şi 2.250.000 lei pentru firmele cu peste 250 de angajaţi.
Bibliografie on-line (selectiv):

http://www.onrc.ro - Site-ul oficial al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului
http://www.iriscenter.ro - Fostul site oficial IRIS (Centrul pentru Reformă
Instituţională şi Sectorul Informal)
*****
II. Derularea afacerilor. Proceduri administrative
intervenite pe durata de funcţionare a firmelor.
Aşa cum arătam în capitolul anterior, statul se implică în reglementarea mediului de

afaceri, cu scopul declarat de a asigura o mai bună şi echilibrată desfăşurare a activită-
ţilor antreprenoriale. Dată fiind însă complexitatea vieţii economice din prezent, statul
s-a văzut nevoit să se tot extindă în materie de reglementare, umflând aparatul birocra-
tic până la dimensiuni care au început să fie puternic resimţite, atât de contribuabilii
care finanţează prin taxe administraţia, cât şi de comercianţi, care trebuie să se descurce
într-un adevărat hăţiş de formalităţi. Dintre formalităţile generice cu care se confruntă
omul de afaceri în prezent, cele mai importante sunt procedurile de autorizare şi cele de
control, care vor fi descrise pe larg în cele de mai jos.
1. Avize/autorizaţii necesare în diferite situaţii şi stadii ale

derulării afacerii
În funcţie de tipul activităţii, poate fi necesar să se obţină o autorizaţie, o aprobare,
un permis sau o licenţă de la ministerul, agenţia, autoritatea locală sau regia de resort.
Licenţele pot fi extrem de problematice pentru că sunt şi un potenţial obstacol în calea
competiţiei libere pe piaţă. Cerinţele nefondate sau un proces anevoios, în cazul obţine-
rii unei licenţe, pot împiedica dezvoltarea normală a pieţei. De pildă, o licenţă de la Mi-
nisterul Culturii şi Cultelor pentru funcţionarea unui cinematograf este lipsită de sens.
În schimb, este firesc ca Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului să ceară
licenţă pentru fabricarea produselor alimentare. Existenţa licenţelor în cazul acestei acti-
vităţi este în acord cu scopul de a proteja consumatorul împotriva proceselor de fabri-
care improprii. Consumatorul nu are acces la informaţii privind procesele de producţie
ale diverselor companii, şi atunci licenţa devine mecanismul de reglementare potrivit.
Dacă însă obţinerea licenţei presupune o procedură nejustificat de complicată pentru
potenţialul fabricant, ea devine anti-competitivă6.
a. Cu ce alte avize/autorizaţii specifice mă mai pot confrunta, ca

întreprinzător, în derularea afacerii pe care am iniţiat-o?
La sfârşitul anului 2002, fostul Minister al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Coo-
peraţiei (MIMMC)7 a elaborat un inventar comprehensiv al autorizaţiilor, aprobărilor,
avizelor etc. necesare pentru înfiinţarea şi funcţionarea companiilor private8.
6 USAID şi IRIS Center Romania, “Reglementările şi birocraţia în România”, Bucureşti, 2000, pag.10;
7 Care a devenit în luna iulie 2003 Agenţia Naţională a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei
(ANIMMC), odată cu restructurarea Guvernului;
8 adresa pe care se poate accesa inventarul autorizaţiilor este:
http://www.mimmc.ro/inventarul_autorizatiilor/;
În luna decembrie 2002, Guvernul a creat şi implementat, cu sprijinul Foreign Invest-

ment Advisory Service (FIAS) din cadrul Grupului Băncii Mondiale, un instrument de
măsurare a progresului în soluţionarea problemelor şi a impactului progresului
reformei asupra experienţei întreprinzătorilor privaţi. Acest instrument de analiză s-a
bazat pe elaborarea unui chestionar aplicat pe un panel reprezentativ de firme şi a unor
interviuri directe cu un număr important de instituţii administrative şi ministere.
Conform anchetei FIAS, în România, autorizaţile/licenţele cele mai răspândite în
mediul de afaceri sunt licenţele de comerţ (48%), construcţii (25%), restaurant (13%) şi
transporturi (13%). Deţinătorii de licenţe dintr-un domeniu tind să aibă mai multe licen-
ţe în domeniul respectiv. Numărul mediu de licenţe este cel mai ridicat în export şi
import (2.2) şi transport (2.1), iar cel mai scăzut în turism (1.2) şi construcţii (1.4).
Numărul mediu de tipuri de licenţă este 1.3.
În medie, întreprinzătorii privaţi au cheltuit 21 de zile pentru obţinerea unei licenţe.
Durata medie a fost de aproape două ori mai mare în construcţii (39 de zile) şi de 20 de
zile în turism. Cel mai puţin a durat, în medie, dobândirea unei licenţe de ex-
port/import (11 zile).
Taxele notariale pentru o licenţă au costat în medie 80 USD. Ele au depăşit media în
cazul licenţelor pentru construcţii (134 USD) şi transporturi (85 USD). În plus faţă de
taxele notariale investitorii au plătit în medie pentru o licenţă 110 USD taxe oficiale la
instituţia respectivă. Aceste taxe oficiale au fost mai mari în construcţii (149 USD) şi
transporturi (137 USD).
Aproximativ unul din şapte solicitanţi (14%) au dat mită pentru obţinerea licenţei.
Procentul celor care au dat mită a fost mai mare în construcţii (21%), în turism (18%) şi
în transporturi (14%). Cuantumul mediu al mitei a fost 80 USD. Dar în construcţii
valoarea medie a plăţilor neoficiale a fost de 158 USD.
2. Proceduri generale de obţinere a avizelor/autorizaţiilor

În anul 1999 a fost efectuat un sondaj9 în rândul firmelor din România, pentru a se
evalua amploarea formalităţilor birocratice din mediul de afaceri autohton. Astfel, unei
companii „tipice” din România i s-a cerut într-un an de zile să obţină între 23 şi 29 de
aprobări, autorizaţii, licenţe şi permise diferite, de la diverse ministere şi agenţii locale.
Aceste aprobări au costat firma-tip între 11.050.000 lei şi 64.090.000 lei. Pentru a comple-
ta formularele necesare obţinerii aprobărilor, firma-tip a cheltuit între 49 şi 102 zile de
lucru. După completarea fiecărei cereri, firma a aşteptat în medie peste 50 de zile pentru
a primi aprobarea cerută.
a. Procedura birocratică „clasică”.

Prin procedura „clasică” definim modalitatea prin care un întreprinzător se loveşte
de maximum de bariere administrative în obţinerea unei autorizaţii sau licenţe. Din
păcate suntem destul de obişnuiţi cu acest gen de procedură, pe care îl putem imagina,
ca tipologie, în modul următor.
La un moment dat, întreprinzătorul află din mass-media că brusc Guvernul a schim-
bat legislaţia privind domeniul său de activitate, fiind necesară obţinerea unei autoriza-
9 USAID şi IRIS Center Romania, “Reglementările şi birocraţia în România”, Bucureşti, 2000, pag.6-7;
ţii suplimentare de funcţionare. Detaliile procedurale nu sunt încă publicate, ele

urmând să apară în Normele metodologice de aplicare a legii. Întreprinzătorul se duce
la autoritatea administrativă competentă pentru a se interesa de obligaţiile sale adiţio-
nale. El este trimis la direcţia locală a autorităţii competente pentru detalii. Odată ajuns
acolo, găseşte un bilet afişat pe uşă în care se precizează că departamentul din cadrul
direcţiei care se ocupa cu domeniul său de activitate s-a relocalizat în cadrul Primăriei.
Ajungând la departamentul cu pricina într-un bun sfârşit, întreprinzătorul descoperă o
mulţime de alţi oameni de afaceri nervoşi care stau la o coadă interminabilă generată de
lipsa de personal a instituţiei administrative. Totuşi, întreprinzătorul găseşte pe uşă
lista documentelor necesare pentru obţinerea licenţei. El revine peste câteva zile cu
documentele şi după multe ore de aşteptare, descoperă că nu a plătit taxele aferente la
trezorerie. Reîntors de la trezorerie, află cu stupoare că un document trebuia legalizat.
În fine, peste alte câteva zile reuşeşte să depună documentaţia, aflând totodată că proce-
dura de autorizare va dura 20 de zile. După scurgerea acestui interval de timp, între-
prinzătorul descoperă că dosarul său nu a fost încă soluţionat, întrucât fluxul de
solicitări a depăşit capacitatea instituţiei. Întreprinzătorul nu a putut să nu remarce însă
faptul că aproape jumătate din solicitaţi intrau direct fără a sta la rând, şi ieşeau conduşi
zâmbitor de câte o funcţionară din cadrul departamentului administrativ în cauză, în
timp ce odată reîntoarse la birou acestea reîncepeau să se răstească la solicitanţii care nu
erau „descurcăreţi” şi aşteptau desfăşurarea procedurii legale.
Descrierea ipotetică de mai sus poate fi chiar mai complicată în realitate. Consecinţe-
le pentru un comerciant sunt dramatice, mai ales dacă talia afacerii sale este mică. Din
fericire, acest gen de procedură începe să devină ceva mai rar, pe de o parte datorită
conştientizării de către Guvern a necesităţii dereglementării mediului de afaceri, şi pe
de altă parte datorită interpelărilor repetate din partea reprezentanţilor mediului de
afaceri, care au început să fie mai unitari şi mai bine organizaţi.
b. Procedura aprobării tacite

În ultimii ani, Guvernul a redescoperit ca prioritate îmbunătăţirea mediului de afaceri.
Mai din proprie iniţiativă, conştientizând importanţa îmbunătăţirii mediului de afaceri
pentru stimularea creşterii economice, mai împinşi de la spate de organizaţiile internaţio-
nale şi de normele şi standardele Uniunii Europene, executivul a definit o agendă
ambiţioasă pentru a crea un mediu de afaceri mai „prietenos” pentru întreprinzători.
Între măsurile iniţiate de Guvern în ultima perioadă (2001-2003), putem regăsi şi pre-
ocuparea pentru reformarea procedurii de autorizare, în sensul simplificării acesteia. Ca
alternativă la procedura birocratică „clasică” definită mai sus, au fost identificate ca
bune practici procedura aprobării tacite şi procedura declaraţiei pe proprie răspundere,
şi s-au creat deja premizele implementării acestora în mediul de afaceri autohton.
Pe data de 18 aprilie 2003, Guvernul a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr. 27 care re-
glementează procedura aprobării tacite, ca modalitate alternativă de emitere sau reînno-
ire a autorizaţiilor de către autorităţile administraţiei publice. Promovarea acestui act
normativ favorizează dezvoltarea economică (prin costuri de autorizare cât mai mici
pentru investitori), combaterea corupţiei (prin diminuarea arbitrariului în decizia admi-
nistraţiei), promovarea calităţii serviciilor publice (prin simplificarea procedurilor admi-
nistrative) şi înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri. Procedura
aprobării tacite se aplică cererilor de autorizare (de emitere, respectiv de reînnoire a au-
torizaţiilor, precum şi procedurilor de reautorizare) depuse după intrarea sa în vigoare,

care a avut loc pe data de 10 mai 2003.
Toate autorităţile administraţiei publice care au competenţa de a emite autorizaţii au
obligaţia ca, în termen de 60 zile de la intrarea în vigoare a Ordonanţei, să afişeze la
sediu şi pe pagina de Internet proprii, pentru fiecare tip de autorizaţie, următoarele in-
formaţii:
- Formularul cererii care trebuie completată de către solicitant, precum şi modul de
completare a acesteia;
- Lista cu toate documentele necesare pentru eliberare autorizaţiei şi modul în care
acestea trebuie prezentate autorităţii administraţiei publice;
- Toate informaţiile privind modul de întocmire a documentelor. Dacă este cazul, vor
fi indicate autorităţile administraţiei publice care au competenţa de a emite acte norma-
tive incluse în documentaţie, precum şi datele de identificare ale acestora (adresa,
număr de telefon, fax, program de lucru cu publicul).
Orice persoană interesată poate obţine o copie a acestor informaţii, avându-se în ve-
dere şi posibilitatea elaborării unor ghiduri privind procedurile de autorizare şi consti-
tuirea documentaţiei necesare pentru emiterea autorizaţiilor.
Autorizaţia se consideră acordată sau după caz, reînnoită, dacă autoritatea admini-
straţiei publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea
sau reînnoirea sa. Dacă nu este prevăzut un termen pentru soluţionarea cererii de auto-
rizare, autorităţile administraţiei publice sunt obligate să soluţioneze cererea de autori-
zare în termen de 30 de zile de la depunerea acesteia. Solicitantul autorizaţiei va depu-
ne, odată cu cererea, şi documentaţia completă necesară obţinerii autorizaţiei.
În cazul în care documentaţia nu îndeplineşte criteriile legale, autoritatea va notifica
solicitantul, cu cel puţin 10 zile înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru
emiterea autorizaţiei şi va indica modul de remediere a deficienţelor constatate.
După expirarea termenului stabilit de lege pentru emiterea autorizaţiei şi în lipsa
unui răspuns din partea autorităţii administraţiei publice, solicitantul se poate adresa
autorităţii, aducându-i la cunoştinţă existenţa aprobării tacite cu privire la autorizaţie şi
solicitând eliberarea documentului oficial de confirmare a acesteia sau se poate adresa
direct instanţei. Cererea de chemare în judecată a autorităţii administraţiei publice, a-
vând ca obiect constatarea aprobării tacite se introduce la instanţa judecătorească de
contencios administrativ competentă. Instanţa va soluţiona cererea în termen de cel
mult 30 zile de la primirea acesteia. Cererea este scutită de taxa de timbru.
Reclamantul va depune la instanţă, anexată la cererea de chemare în judecată, copia
cererii de autorizare purtând numărul şi data înregistrării la autoritatea administraţiei
publice pârâte.
Dacă instanţa constată existenţa răspunsului autorităţii administraţiei publice sau,
după caz, a notificării, anterioare expirării termenului legal pentru emiterea autorizaţiei,
va respinge cererea reclamantului.
În cazul în care se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Ordonanţă, instanţa
va pronunţa o hotărâre prin care obligă autoritatea administraţiei publice să emită
autorizaţia solicitată, în cel mult 5 zile de la comunicarea solicitării. Dacă, în urma admi-
terii acţiunii, acest termen nu este respectat, instanţa, la cererea reclamantului, poate
obliga conducătorul autorităţii administraţiei publice la plata unei amenzi judiciare,
reprezentând 20% din salariul minim net pe economie pentru fiecare zi de întârziere,
precum şi la plata unor despăgubiri pentru daunele cauzate prin întârziere. Cererea se
judecă de urgenţă şi este scutită de taxa de timbru.
În acest caz, conducătorul autorităţii administraţiei publice poate chema în garanţie
persoanele vinovate de neexecutarea hotărârii şi/sau poate introduce acţiune judiciară,
potrivit dreptului comun, împotriva celor vinovaţi de neexecutarea hotărârii, pentru
recuperarea despăgubirilor.
Dacă o autorizaţie a fost acordată potrivit procedurii aprobării tacite şi se constată ul-
terior neîndeplinirea unor condiţii importante, necesare pentru eliberarea sa, autoritatea
administraţiei publice va notifica titularului, în cel mult 3 luni de la data expirării ter-
menului legal, neregularităţile constatate, modul de remediere a deficienţelor şi
termenul în care trebuie realizată această acţiune.
Autoritatea administraţiei publice poate anula autorizaţia în cazul în care constată
neîndeplinirea unor condiţii care aduc o gravă atingere interesului public, siguranţei
naţionale, ordinii sau sănătăţii publice şi care nu pot fi remediate.
Aşa cum putem vedea, procedura aprobării tacite este o adevărată revoluţie în com-
paraţie cu procedura birocratică de până acum. Sfera sa de aplicare este extrem de largă,
acoperind teoretic toate cele 477 de autorizaţii/avize/licenţe identificate de autorităţi.
Există într-adevăr şi excepţii, acolo unde legea prevede în mod explicit o altă procedură.
Un semn de întrebare rămâne legat de implementarea efectivă a procedurii. Este de
aşteptat ca administraţia să aibe o inerţie considerabilă în aplicarea acestei reforme pro-
cedurale. Pe de altă parte, Guvernul pare destul de hotărât să ducă la bun sfârşit aplica-
rea aprobării tacite, şi a iniţiat în acest sens o campanie extrem de extinsă de promovare
a procedurii şi de monitorizare a reacţiilor mediului de afaceri şi a cetăţenilor în general
faţă de implementarea sa10.
c. Declaraţia pe proprie răspundere

Procedura declaraţiei pe proprie răspundere este un pas mai avansat, de reducere a bi-
rocratizării administraţiei, care dă dreptul semnatarilor la o „auto-autorizare/certificare”.
Cu alte cuvinte, semnatarul declaraţiei are obligaţia de a se informa cu privire la normele
legale pe care trebuie să le îndeplinească, şi îşi asumă în consecinţă îndeplinirea acestor
norme. Rolul administraţiei rămâne acela de a lua la cunoştinţă declaraţiile semnatarilor,
dispunând controale de verificare ex-post şi nu ex-ante. În cazul în care în urma unui
control declarantul se dovedeşte a fi minţit cu privire la îndeplinirea nomelor prevăzute
de lege, penalităţile sunt deosebit de grave, cu implicaţii de drept penal.
Spre exemplu, în procedura de înregistrare a unei firme, am văzut deja că declaraţia
pe proprie răspundere este folosită în două cazuri. Primul caz este cel legat de îndepli-
nirea condiţiilor legale de către membrii fondatori ai unei firme. Legea nr. 31/1990
republicată (art. 6 alin.2) precizează că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii,
sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de în-
credere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de
mită, precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de art. 265-276 din legea societăţilor
comerciale. Declaraţia pe proprie răspundere este documentul din care rezultă că
10Agenţia pentru Strategii Guvernamentale a iniţiat o linie telefonică gratuită a Primului Ministru
dedicată procedurii aprobării tacite (număr verde – 0800 080200), la care se primesc reacţiile cetăţenilor;
fiecare declarant îndeplineşte condiţiile legale pentru deţinerea şi exercitarea calităţii pe

care o are în societatea comercială. Potrivit art. 48 din Legea registrului comerţului,
persoana care, cu rea credinţă, a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o
înregistrare în registrul comerţului, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amenda de la 1.000.000 lei la 5.000.000 lei, dacă, potrivit legii, fapta nu constituie o
infracţiune mai gravă. Declaraţia pe proprie răspundere poate avea una din următoare-
le forme: forma autentificată de notarul public; declaraţie tip, semnată în faţa judecăto-
rului delegat sau în faţa directorului oficiului registrului comerţului al municipiului
Bucureşti; atestată de avocat, în condiţiile Legii nr. 51/1995 sau poate fi inclusă în actul
constitutiv sau de modificare în formă autentică.
Al doilea caz în care se foloseşte cu succes declaraţia pe proprie răspundere este cel
legat de procedura de autorizare iniţială la Biroul unic. Aşa cum am văzut, pentru a pu-
tea funcţiona, o firmă are nevoie de cele cinci autorizaţii (PSI, sanitară, sanitar veterina-
ră, de mediu şi de protecţia muncii), care au fost descrise în capitolul I. Prin reformarea
în 2002 a procedurii de înregistrare şi autorizare a funcţionării comercianţilor, pentru a
obţine aceste autorizaţii, întreprinzătorul nu mai trebuie să aştepte verificarea prealabi-
lă, ci poate declara pe proprie răspundere că îndeplineşte condiţiile legale. Este adevă-
rat însă că procedura declaraţiei pe proprie răspundere se poate aplica doar pentru
anumite obiective şi activităţi codificate conform codului CAEN, care nu au un impact
considerat semnificativ de către autorităţile competente în procesul de autorizare. Deşi
procedura variază de la caz la caz pentru fiecare dintre cele cinci autorizaţii, în vederea
autorizării funcţionării se disting următoarele situaţii:
a) pentru obiectivele şi activităţile prevăzute explicit de lege11, autoritatea competen-
tă va efectua evaluarea în prealabil a condiţiilor minime la sediul social şi/sau sediile
secundare ale comercianţilor. În acest caz, procedura declaraţiei pe proprie răspundere
nu este aplicabilă şi se percep taxele şi tarifele prevăzute prin lege;
b) pentru obiectivele şi activităţile care nu se încadrează în anexa prevăzută în lege,
anexa la certificatul de înregistrare se va semna şi ştampila cu înscrierea menţiunii
„Funcţionează în baza declaraţiei pe propria răspundere conform art. 6 alin. (4) din
O.U.G. nr. 76/2001, republicată“; în acest caz nu se percep taxe şi tarife;
c) în cazul în care în sediul social sau sediile secundare nu se desfăşoară încă activită-
ţile ce constituie obiectul de activitate al comerciantului, dintre cele prevăzute explicit
de lege, nu este necesară obţinerea autorizaţiei; în această situaţie, în baza declaraţiei pe
propria răspundere a solicitantului date în acest sens, rubrica din anexa la certificatul de
înregistrare se va semna şi ştampila cu înscrierea menţiunii „Nu este necesară în această
etapă“ conform art. 3 alin. (8) din O.U.G. nr. 76/2001, republicată, caz în care nu se per-
cep taxe şi tarife, comerciantul fiind obligat să obţină autorizaţia înainte de începerea
oricăreia dintre activităţile prevăzute în actul constitutiv, respectiv modificator.
Procedura declaraţiei pe proprie răspundere este folosită cu succes şi în alte situaţii de
relaţionare cu structurile administrative la nivel central sau local. Un exemplu al acestei
tendinţe pozitive de dereglementare este folosirea declaraţiei pe proprie răspundere în
cazul plăţii taxei radio-tv. În acest caz, prin folosirea declaraţiei privind deţinerea sau nu
de aparate radio-tv, s-a evitat generalizarea plăţii pentru toate menajele din ţară.
11 HG573/2002 publicată în M.Of. nr. 414 din data 06/14/2002;

Putem deci aprecia că există evoluţii promiţătoare din punct de vedere al reducerii
presiunii administrative asupra mediului de afaceri. Atât procedura aprobării tacite, cât şi
cea a declaraţiei pe proprie răspundere limitează patologia tipică a aparatului birocratic
de a complica procedurile administrative. Procedura declaraţiei pe proprie răspundere
are costurile cele mai reduse atât pentru administraţie cât şi mai ales pentru întreprin-
zător, însă riscurile autorizării fără un control prealabil sunt substanţiale, mai ales într-un
mediu legal încă ezitant şi deseori inconsecvent. O generalizare a unei astfel de proceduri
trebuie însă privită cu mare grijă ţinând seama de gradul mare de infracţionalitate
comercială din economia românească. De aceea procedura aprobării tacite poate fi un
compromis excelent între procesul de autorizare birocratică de azi şi o potenţială ge-
neralizare a procedurii de auto-aprobare prin declaraţie pe proprie răspundere, cel puţin
până la maturizarea parţială a implementării prevederilor legale în domeniul comercial.
3. Operaţiunile de control din partea autorităţilor

administrative
Acelaşi sondaj în rândul firmelor, pe care îl menţionam anterior în prezentarea proce-
sului de autorizare, evidenţiază impactul operaţiunilor de control asupra mediului de
afaceri din România. Definind din nou ca medie o firmă-tip, observăm că aceasta a fost
inspectată între 11 şi 23 de ori pe parcursul anului 1999. În urma inspecţiilor, firma a
trebuit să plătească între 3.000.000 şi 17.540.000 lei. Timpul petrecut cu pregătirea docu-
mentelor necesare inspecţiilor a variat între 14 şi 38 de zile. Timpul cheltuit aşteptând
certificatele necesare după terminarea inspecţiilor a fost între 13 şi 20 de zile.
a. Care este justificarea operaţiunilor de control?

La fel ca şi în cazul autorizaţiilor, operaţiunile de control sunt motivate de respecta-
rea reglementărilor administrative în cadrul activităţii prestate de comercianţi. Dacă în
cazul autorizaţiilor verificarea este ex-ante, în sensul că procedura de autorizare este o
condiţie fără de care funcţionarea comerciantului nu este posibilă în domeniul supus
autorizării, în cazul operaţiunilor de control verificarea este ex-post, testându-se măsura
în care prevederile legale sunt respectate. Deseori controalele verifică dacă toate
condiţiile iniţiale care au dus la obţinerea unei autorizaţii sunt respectate cu adevărat.
b. Care sunt tipurile de control cele mai frecvente?

Nouă din zece firme private (91%) au fost inspectate sau controlate de diverse organis-
me guvernamentale în decursul ultimelor 12 luni. Patru agenţii au făcut cele mai multe
inspecţii12:
Procent de firme vizitate
Garda financiară 65%
Inspectoratul de muncă 57%
Inspecţia sanitară 57%
Administraţia finanţelor publice 50%
12Studiul Costurilor Administrative şi Procedurale Suportate de Investitorii Privaţi din România, Raport
Executiv realizat pentru Ministerul Dezvoltării şi Prognozei cu Sprijin FIAS, Bucureşti Decembrie 2002;
Numărul mediu de inspecţii la nivelul unei firme a fost de 8.3. În medie, aproximativ
opt din zece inspecţii (79%) sunt neanunţate. Cele mai multe inspecţii neanunţate sunt
efectuate de:
Procent din firmele vizate

de agenţia respectivă
Poliţie/Poliţia economică 90%
Pompieri 87%
Primăria 86%
Inspecţia sanitară/epidemiologică 84%
În medie, firmele private au fost inspectate pe parcursul ultimului an de 3.9 autorităţi

diferite. Durata medie a unei inspecţii a fost de o zi. Cel mai mult au durat inspecţiile de
la Administraţia Finanţelor Publice (2 zile în medie). Un procent mic admit că plătesc
mită, dar practica mitei este prezentă în toate tipurile de inspecţii.
c. Controalele financiare – Garda Financiară, Poliţia Economică

Controlul fiscal al statului se exercită prin aparatul specializat al Ministerului Finan-
ţelor Publice (Direcţia Generală de Îndrumare şi Control Fiscal, direcţiile controlului
fiscal din judeţe şi municipiul Bucureşti, precum şi de serviciile specializate de control
fiscal ale administraţiilor financiare teritoriale), şi are ca scop verificarea sincerităţii de-
claraţiilor contribuabililor, verificarea realităţii şi exactităţii înregistrărilor financiar-
contabile şi controlul îndeplinirii integrale a obligaţiilor financiare şi fiscale faţă de
bugetele publice ale tuturor agenţilor economici.
În scopul prevenirii şi combaterii evaziunii fiscale, precum şi pentru întărirea admi-
nistrării impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, în baza Ordonanţei Guvernu-
lui nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal, precum şi a Ordo-
nanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 190/2001, de modificare a Ordonanţei de Urgenţă
nr. 75/2001, a fost creat cadrul legal pentru organizarea cazierului fiscal al contribuabi-
lilor, ca mijloc de evidenţă şi urmărire a contribuabililor cu risc fiscal ridicat.
Cazierul fiscal, în format electronic, se organizează de Ministerul Finanţelor Publice
la nivel central şi la nivelul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene şi a muni-
cipiului Bucureşti.
Garda Financiară este un corp de control financiar, militarizat, care exercită controlul
operativ şi inopinat în spaţiile de producţie, depozitare şi comercializare a mărfurilor, în
scopul depistării şi sancţionării cazurilor de încălcare a legislaţiei fiscale şi vamale, ur-
mărind împiedicarea activităţilor de contrabandă, precum şi combaterea şi limitarea
evaziunii fiscale.
În scopul îndeplinirii acestor sarcini, Garda Financiară are competenţe deosebite faţă
de alte organe de control financiar-fiscal. Astfel, această instituţie are o organizare inter-
nă şi dotare specială, drepturi şi atribuţii exclusive (confiscare, percheziţie, inspecţii în
locuri publice şi proprietăţi particulare, atât pe timp de zi, cât si pe timp de noapte), iar
iniţierea acţiunilor de control este legiferată.
Poliţia Economică este formaţiunea specializată din sistemul organelor Ministerului de
Interne care acţionează pentru combaterea criminalităţii economico-financiare, apărarea
proprietăţii publice şi private, a intereselor legale ale cetăţenilor, contribuind la protejarea

populaţiei împotriva activităţilor comerciale ilicite, descoperirea actelor de contrabandă şi
corupţie sancţionate de lege precum şi a oricăror infracţiuni date în competenţă.
Poliţia Economică nu efectuează inspecţii la agenţii economici. Poliţia Economică
poate efectua acte premergătoare urmăririi penale care se rezumă la strângerea probelor
care se vor folosi în instanţă. Activitatea Poliţiei Economice nu se confundă cu inspecţii-
le şi verificările efectuate de Ministerului Finanţelor Publice, Curtea de Conturi a Româ-
niei, Banca Naţionale a României ori ale celorlalte ministere şi instituţii centrale, care au
statut de experţi în materie.
La primirea unei sesizări (de la alte instituţii ale statului, persoane fizice sau juridice,
anonime) Poliţia Economică stabileşte, la faţa locului, dacă există elemente reale care au
stat la baza sesizării, conservă aceste elemente şi sesizează organele de specialitate. An-
cheta penală şi cercetarea se pot face numai pe baza actelor de constatare emise de orga-
nele de specialitate (Ministerului Finanţelor Publice, Curţii de Conturi a României etc.)
care evidenţiază: prejudiciul, persoanele responsabile de încălcarea legilor.
Poliţia Economică întocmeşte Procese Verbale care nu au efect probator în instanţă.
Ele trebuie să fie însoţite de actele constatatoare emise de organele de specialitate. Con-
troalele nu sunt planificate, se fac doar în urma sesizărilor.
d. Alte controale – inspecţii ministeriale specifice, inspecţii primării,

inspecţii Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă desfăşoară inspecţii în dome-
niul protecţiei forţei de muncă. Această agenţie se subordonează direct Ministerului
Muncii şi Solidarităţii Sociale.
Administraţiile Finanţelor Publice Locale care se subordonează Direcţiilor Generale ale
Finanţelor Publice Judeţene/a Municipiului Bucureşti desfăşoară inspecţii legate de de-
claraţiile diferitelor impozite datorate. Acest tip de control fiscal are ca obiective principa-
le verificarea declaraţiei privind impozitul pe profit şi a cererii de rambursare TVA. Dura-
ta maximă a controlului fiscal este de 90 zile. În situaţia în care intervin elemente noi se
poate prelungi această perioadă, conform Ordonanţei 70 cu privire la controlul fiscal.
Ministerul Sănătăţii şi Familiei efectuează Inspecţia sanitară de stat care are ca scop
verificarea respectării normelor sanitare, şi/sau a îndeplinirii condiţiilor prevăzute în
autorizaţia sanitară.
Inspecţia privind paza contra incendiilor este efectuată de Inspectoratul General al
Corpului Pompierilor Militari, instituţie subordonată Ministerului de Interne. Ea are ca
scop printre altele, verificarea respectării condiţiilor legale implicate de autorizaţia PSI.
În domeniul construcţiilor, inspecţiile se fac de către inspectorii din cadrul Primăriilor.
O altă instituţie, Agenţia Naţională a Medicamentului se ocupă cu inspecţia şi moni-
torizarea produselor medicamentoase pe piaţă.
Inspecţia declaraţiilor cu privire la asigurările sociale este realizată de Casa Naţională
de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale. Aceasta se subordonează Ministerului
Muncii şi Solidarităţii Sociale. În cadrul MMSS există o Direcţie care coordonează activita-
tea Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale – Direcţia Generală de
Control al Contribuţiilor pentru Asigurări Sociale şi Fond pentru Piaţa Ajutorului de
Şomaj. Rolul acestei Direcţii este acela de a controla corectitudinea determinării cuantu-
mului contribuţiilor de asigurări sociale datorate de angajatori; procesele verbale de con-

trol sunt transmise caselor teritoriale de pensii pentru recuperarea debitelor constatate.
Inspecţia declaraţiilor cu privire la asigurările de sănătate este efectuată de Casa Na-
ţională de Asigurări de Sănătate şi de Casele de Asigurări de Sănătate Judeţene. Există
44 de Filiale ale Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate în toată ţara. De asemenea
mai există două Case de Asigurări de Sănătate care aparţin unor ministere: una a Mini-
sterului Apărării Naţionale şi a doua Ministerului Transporturilor.
În ceea ce priveşte Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC),
aceasta a devenit din ce în ce mai vizibilă în ultima vreme, cunoscând o dezvoltare im-
portantă mai ales datorită standardelor impuse de procesul de aderare la Uniunea Eu-
ropeană. Dat fiind faptul că un întreg capitol de negociere pentru aderare (cap.23) se
referă la protecţia consumatorilor şi a sănătăţii, România s-a văzut nevoită să adopte o
multitudine de acte normative care să întărească reglementările în domeniu. În conse-
cinţă, ANPC şi-a dezvoltat şi un sistem propriu de inspecţie, care controlează respecta-
rea dispoziţiilor legate de protecţia consumatorilor, referitoare la securitatea produselor
şi serviciilor, precum şi la apărarea drepturilor legitime ale consumatorilor, având pre-
rogative de investigare a întregului flux de activitate al comercianţilor. Structura ANPC
este extinsă la nivel naţional, existând oficii judeţene în toate judeţele ţării, precum şi un
oficiu al Municipiului Bucureşti. Activitatea de inspecţie a ANPC este concentrată în
cadrul Direcţiei de supraveghere şi control al pieţei produselor şi serviciilor.

http://www.mimmc.ro - Site-ul oficial al Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderile
Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei (legătură la inventarul autorizaţiilor)
http://www.anpc.ro - Site-ul oficial al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consu-
matorilor
Instituţională şi Sectorul Informal)
*****
III. Ieşirea de pe piaţă. Procesul de dizolvare /lichidare /
faliment al firmelor
Activitatea unui comerciant pe piaţă nu trebuie să fie eternă. Un întreprinzător nu

este condamnat să facă în veci afaceri odată ce a ales să intre în circuitul comercial. Într-
o economie de piaţă, uşurinţa cu care comercianţii se pot retrage de pe piaţă este la fel
de importantă ca şi condiţiile de creare de noi întreprinderi. Condiţiile pieţei se schimbă
în permanenţă, iar un mediu cu adevărat competiţional presupune ca mereu să existe
un proces de triere a comercianţilor care la un anumit moment dat găsesc cele mai bune,
mai inovatoare şi competitive soluţii pentru a răspunde cererii de pe piaţă. Este absolut
normal, de exemplu, ca un comerciant să dorească la un moment dat să se retragă dintr-
o activitate comercială, pentru a încerca să investească în alta. În România comercianţii
în astfel de situaţii preferă mai degrabă să adauge noul domeniu în cadrul obiectului de
activitate deja existent. De aceea se ajunge la situaţii în care există comercianţi care pe
de o parte comercializează aparate electrocasnice, iar pe de altă parte montează
mobilier, pentru a da doar un exemplu, mai mult sau mai puţin ipotetic.
Pe lângă acest gen de probleme, se poate ajunge în situaţia paradoxală în care costul
dizolvării voluntare a firmei este mai mare decât cel al lăsării ei în umbră, ajungându-se
astfel la existenţa unui număr semnificativ de aşa-zise firme „fantomă”.
În cele ce urmează vom explora reglementările juridice şi administrative ale mediului
de afaceri privind ieşirea de pe piaţă în România, încercând să desluşim proceduri
precum dizolvarea, lichidarea sau reorganizarea judiciară, şi falimentul.
1. Modalităţi de încetare a existenţei unei firme.

a. Cum pot eu, ca întreprinzător, să ies de pe piaţă dacă decid să nu mai
continui afacerea pe care am început-o? Condiţiile generale de dizolvare
a unei firme
Dizolvarea este faza din ciclul de viată a unei societăţi comerciale cuprinzând opera-
ţiunile care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei societăţii. Dizolvarea poate fi
de trei feluri: de drept (prin efectul legii), judiciară (dispusă de instanţa judecătorească),
şi voluntară (hotărâtă de asociaţi).
În Legea 31/1990 privind societăţile comerciale se precizează condiţiile de dizolvare
a acestora. Astfel în articolul 222, se stabileşte faptul că o societate comercială se poate
dizolva în mai multe cazuri, cum ar fi:
- trecerea timpului stabilit în statut pentru durata societăţii;
- imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii, sau realizarea acestuia;
- declararea nulităţii societăţii;
- hotărârea adunării generale;
- hotărârea tribunalului, în anumite condiţii;
- falimentul societăţii.
În funcţie de forma juridică a societăţii comerciale, dizolvarea mai poate avea loc şi în
alte împrejurări, cum ar fi pentru societăţile pe acţiuni (SA), atunci când capitalul social
se reduce sub minimul legal sau scade sub 50% din valoarea iniţială, precum şi în cazul
în care numărul acţionarilor scade sub numărul minim legal13, dacă acestea nu se
reîntregesc în termen de 9 luni de la data constatării.
În plus, orice firmă care nu şi-a depus bilanţul contabil la Registrul Comerţului timp
de trei ani, sau care şi-a încetat activitatea, poate fi dizolvată prin decizie a tribunalului,
la sesizarea oricărei persoane sau a Camerei de Comerţ şi Industrie teritoriale.
Dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată (SRL), cu asociat unic, atrage după
sine transmiterea totală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare.
Operaţiunea de dizolvare nu se va putea efectua însă decât dacă firma nu are datorii
restante sau alte tipuri de plăţi neefectuate.
Operaţiunea de dizolvare a societăţilor comerciale trebuie menţionată în Registrul
Comerţului şi publicată în Monitorul Oficial.
Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării (cu excepţia fuziu-
nii ori divizării totale a societăţii). Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot
întreprinde noi operaţiuni, însă societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru
operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
b. Ce înseamnă procedura de lichidare şi ce presupune aceasta pentru

mediul de afaceri?
Aşa cum am văzut mai sus, în cele mai dese cazuri, dizolvarea unei societăţi comer-
ciale implică lichidarea acesteia. Când vorbim despre lichidare, avem în vedere un feno-
men economic şi juridic complex, care vizează rentabilizarea şi fluidizarea economiei de
piaţă precum şi creşterea competitivităţii acesteia.
Lichidarea, în sensul larg al cuvântului, este o modalitate prin care un comerciant
aflat în insolvenţă, adică în imposibilitatea de a-şi achita datoriile din lipsă de lichidităţi,
primeşte, prin intermediul instanţelor de judecată, ajutorul unor persoane specializate
pentru valorificarea patrimoniului societăţii sale. Comerciantul va obţine astfel lichidi-
tăţile necesare acoperirii pasivului patrimonial. Lichidarea poate fi realizată fie prin
reorganizare judiciară sau prin lichidarea unor bunuri din patrimoniu, fie prin faliment.
Procedura lichidării este reglementată expres de Legea nr. 82/2003, privind aprobarea
Ordonanţei Guvernului nr. 38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului. Această lege descrie procedu-
ra atât din punct de vedere al persoanelor şi instituţiilor care participă la lichidare, cât şi
din punctul de vedere al etapelor necesare pentru atingerea scopului lichidării.
Procedura este una strict judiciară, care se desfăşoară sub controlul instanţelor de ju-
decată, mai precis a tribunalului în jurisdicţia căruia se afla sediul principal al comer-
ciantului debitor. Preşedintele tribunalului va nominaliza un judecător sindic care sa se
ocupe de caz.
Un rol important în derularea procedurii îl joacă şi creditorii, organizaţi în adunarea
creditorilor şi în comitetul creditorilor. Procedura propriu-zisă este coordonată sau
condusă de administrator sau lichidator, după caz.
13O societate pe acţiuni trebuie să aibe un capital social de minim 25 milioane de lei şi respectiv un minim
de cinci acţionari, conform prevederilor legale în vigoare (L31/1990);
Cererile de declanşare a procedurii pot fi introduse de către comerciant, însuşi, sau

de către unul dintre creditorii săi. Odată deschisă procedura în urma cererii introducti-
ve, lichidatorul va conduce activitatea comerciantului în limitele prevăzute de lege pre-
cum şi de dispoziţiile judecătorului sindic. El va stabili masa activă precum şi masa pa-
sivă a debitorului şi, cu acordul creditorilor, va trece la efectuarea lichidării prin vânza-
rea activelor debitorului. Sumele obţinute din aceste vânzări vor fi distribuite creditori-
lor, în ordinea de preferinţă stabilită de lege. Periodic, lichidatorul are datoria de a in-
forma judecătorul sindic despre stadiul procedurii. După ce toţi creditorii au fost îndes-
tulaţi, sau în alte cazuri prevăzute de lege, procedura se va închide.
c. Elemente juridice ale procedurii de reorganizare judiciară

Procedura de reorganizare/faliment poate începe fie prin cererea adresată chiar de
către comerciantul aflat în insolvenţă, fie de către creditori, în următoarele condiţii:
- creditorii nu au fost plătiţi cel puţin de 30 zile;
- datoriile comerciantului provenite din raporturi de muncă sau civile sunt mai mari
decât şase salarii medii pe economie, stabilite conform legii;
- datoriile comerciantului provenite din raporturi comerciale depăşesc suma de 5000
euro.
Odată demarată procedura, comerciantul însuşi, acţionarii titulari a minim o treime
din capitalul social, dar şi creditorii titulari a cel puţin o treime din valoarea creanţelor
datorate, pot propune un plan de reorganizare a societăţii comerciale aflate în insolvenţă.
Planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare în raport cu specificul
activităţii comerciantului debitor, cu mijloacele financiare disponibile, cu situaţia cererii
şi ofertei pe piaţă, şi va cuprinde măsuri în concordanţă cu interesele creditorilor, acţio-
narilor şi cu ordinea publică. Planul va cuprinde totodată modalităţile de restituire,
totală sau parţială, a datoriei acumulate.
Judecătorul sindic va putea admite un plan propus, doar în condiţiile în care acesta
cuprinde toate informaţiile cerute de lege şi denotă şanse obiective de realizare, ducând
la redresarea societăţii aflate momentan în insolvenţă.
Mai apoi, judecătorul sindic convoacă o şedinţă cu creditorii societăţii comerciale, in-
diferent de tipul acestora (garantaţi, chirografari, acţionari, asociaţi, bugetari etc.). În
acea şedinţă se discută planurile propuse, şi se caută confirmarea unuia dintre acestea.
În cazul în care mai multe planuri sunt confirmate, planul comerciantului datornic are
prioritate. În cazul în care nici un plan nu este confirmat, tribunalul dispune ca judecă-
torul sindic să demareze procedura de faliment.
Dacă totuşi un plan este confirmat, comerciantul debitor va fi obligat să îl îndepli-
nească fără întârziere, altfel riscând intrarea în faliment. Singurul mod de evitare a fali-
mentului, şi implicit a dizolvării, rămâne aplicarea planului şi redresarea societăţii
comerciale în acest mod.
d. Elemente juridice ale procedurii de faliment

Intrarea în procedura de faliment este decisă de judecătorul sindic în următoarele ca-
zuri:
- comerciantul debitor a cerut explicit intrarea în faliment, iar nici una din celelalte
părţi îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare;
- comerciantul debitor a cerut reorganizarea judiciară, dar nici planul său de reorga-
nizare, şi nici planurile celorlalte părţi îndreptăţite nu au fost acceptate şi confirmate;
- obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite, în condiţiile con-
firmării unui plan de reorganizare, sau desfăşurarea activităţii comerciantului continuă
să aducă pierderi averii sale.
Prin decizia de intrare în faliment, judecătorul sindic va pronunţa dizolvarea societă-
ţii debitoare şi va ridica dreptul de administrare al debitorului. Totodată, va fi desemnat
un lichidator care va prelua gestiunea averii, precum şi lista de datorii existente.
Lichidatorul va căuta să valorifice cât mai bine patrimoniul rămas al comerciantului,
în scopul satisfacerii într-o proporţie cât mai mare a creditorilor existenţi. Lichidarea
bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului
sindic. La rândul său, acesta din urmă are nevoie de acceptul a două treimi din aduna-
rea creditorilor pentru a putea înstrăina bunurile de valoare mare din fostul patrimoniu
al comerciantului.
Procedura de faliment este considerată închisă după ce judecătorul sindic aprobă ra-
portul final elaborat de lichidator cu privire la valorificarea averii debitorului, când fon-
durile rezultate au fost deja distribuite creditorilor, iar cele rămase nereclamate au fost
depuse în bancă. Închiderea procedurii va avea ca efect descărcarea debitorului de obli-
gaţiile pe care acesta le avea iniţial.
2. Viitorul reglementărilor privind reorganizarea judiciară şi

falimentul din România
În ultima perioadă procedura de ieşire de pe piaţă a firmelor a fost revizuită în mai
multe etape succesive. Ultima etapă este încă în derulare, Guvernul înaintând Proiectul
de lege 322/2003, care este deja în dezbatere în Parlament.
Noul proiect propune următoarele îmbunătăţiri:
1. Accelerarea şi simplificarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului;
2. Crearea unui echilibru între procedura reorganizării judiciare şi procedura fali-
mentului, în scopul eliminării barierelor la ieşirea de pe piaţă;
3. Corelarea actelor normative care au impact asupra procedurii falimentu-
lui/reorganizării, pentru a elimina acele proceduri care se derulează în paralel şi care
afectează procedura falimentului/reorganizării;
4. Întărirea controlului asupra activităţii administratorilor şi a lichidatorilor;
5. Includerea societăţilor agricole şi a grupurilor de interes economic în sfera de
aplicabilitate a procedurii falimentului/reorganizării.
Totodată, potrivit noului proiect, se reduce valoarea datoriilor pentru care creditorii
pot cere deschiderea procedurii de la 5000 euro la 3000 de euro.
Trecând însă peste reglementările juridice propriu-zise, prezente sau viitoare, este
important de subliniat faptul că prin lichidare, sunt înlăturaţi de pe piaţă comercianţii
necompetitivi care datorită conjuncturii sau datorită propriilor carenţe manageriale nu
reuşesc să desfăşoare o activitate lucrativă. Lichidarea are şi un rol de asanare a econo-
miei de piaţă şi de fluidizare a comerţului care, în stadiul actual al ţării noastre precum
şi în perspectiva integrării europene este nu doar necesar ci şi indispensabil bunei deru-
lări a economiei de piaţă.
În aceste condiţii rolul lichidării trebuie corect înţeles şi trebuie delimitat de orice
conotaţii negative care i s-au atribuit în societatea noastră.
Bibliografie on-line (selectiv)

http://www.mjust.ro - Site-ul oficial al Ministerului Justiţiei (legătură la pagina
Proiect lege faliment, pentru noul proiect de lege);
http://www.indaco.ro
http://www.bnpconsult.ro/reorganizare.html
http://www.amahouse.ro/lichidare/lichidari/htm
http://www.avocatnet.ro/article74.html
*****
IV. Relaţia între întreprinzător şi administraţia publică
centrală şi locală
1. Relaţia între Guvern şi mediul de afaceri

a. De ce trebuie ca întreprinzător să fiu interesat de politica
Guvernului în legătură cu mediul de afaceri?
Pentru un întreprinzător, motivaţia principală a intrării pe piaţă, şi a iniţierii unei ac-
tivităţi comerciale, este obţinerea de profit. Profitul nu este expresia lăcomiei unor co-
mercianţi lipsiţi de scrupule, aşa cum poate fi greşit interpretat de unii, ci este recom-
pensa primită pentru satisfacerea nevoilor altor oameni. Nimeni nu spune că întreprin-
zătorii sunt nişte îngeri altruişti, dar frumuseţea jocului de piaţă este că succesul în
afaceri depinde în mare măsură de devotamentul pe care aceştia îl pot avea faţă de
dorinţele şi necesităţile celorlalţi, ale potenţialilor lor clienţi.
Interesul întreprinzătorului faţă de politica Guvernului este legat de gradul de inter-
venţie al statului în economie. Dacă statul ar fi complet absent, neimplicându-se în activi-
tăţile economice, atunci politica guvernamentală ar fi cel mult tangenţială cu preocupările
comercianţilor. În realitate însă, rolul statului în economie este extrem de important. Ca
organ executiv al statului, Guvernul poate avea prerogative extrem de diverse asupra de-
rulării proceselor şi activităţilor economice în societate, şi în relaţie cu alte societăţi/ţări.
b. Cum poate Guvernul să intervină în desfăşurarea afacerilor?

Guvernul nu are doar mandatul de a stabili liniile directoare ale politicii economice
de ansamblu, ci este responsabil totodată cu implementarea acestor politici până la
nivel de reglementare a activităţii economice. În acest fel, la nivelul puterii executive se
iau decizii care afectează direct mediul de afaceri.
Politica fiscală are ca obiect colectarea veniturilor bugetare, pentru a pune la dispozi-
ţia Guvernului resursele necesare intervenţiei statale în societate. Instrumentele politicii
fiscale sunt impozitele şi taxele care sunt percepute de la contribuabili, persoane fizice
sau comercianţi. În mod evident impunerea fiscală are un impact direct asupra desfăşu-
rării afacerilor, putând fi asimilată ca un cost adiţional.
Dacă plecăm de la premiza că scopul oricărui întreprinzător este obţinerea de profit,
şi că profitul se determină ca diferenţă între venituri şi costuri, putem sesiza că nivelul
fiscalităţii poate influenţa chiar intrarea sau menţinerea unei firme pe piaţă. Prin urma-
re, dacă Guvernul decide să crească nivelul impozitelor, rezultatul poate fi ieşirea vo-
luntară sau involuntară, prin faliment, a unui număr de firme de pe piaţă. La fel,
reducerea fiscalităţii poate crea premize favorabile pentru intrarea pe piaţă a unor noi
investitori, care intuiesc posibilitatea de a obţine un profit.
Politica de alocare bugetară este şi ea importantă pentru mediul de afaceri. Decizia
Guvernului de a investi banii publici în construirea unor autostrăzi poate duce la
reduceri semnificative de costuri de logistică pentru comercianţi, influenţându-le
pozitiv marja de profit.
Politica în domeniul concurenţei poate fi şi ea vitală. În anumite condiţii, pe piaţă ar

putea apărea monopoluri sau oligopoluri care ar avea forţa economică de a-şi elimina
concurenţii mai mici, fie prin înghiţire, fie prin falimentare. În aceste cazuri, intervenţia
Guvernului ar putea determina creşterea gradului de acces pe piaţă al comercianţilor,
de regulă prin aplicarea de măsuri antitrust, care presupun limitarea puterii monopolis-
te a unor comercianţi. În acelaşi timp însă, Guvernul poate acţiona şi în sens contrar,
limitând accesul comercianţilor în anumite domenii şi încurajând concentrarea acestora,
de exemplu prin emiterea unor licenţe de activitate.
Măsurile pe care le poate lua Guvernul pot fi direct cuantificabile în bani, dar pot fi şi
de natură strict administrativă, prin reglementarea unor bariere cu efect mai puţin di-
rect asupra profitului comercianţilor, cum ar fi impunerea unor proceduri de autorizare
care duc la pierderea unui timp preţios ce ar fi putut fi fructificat în mod productiv în
absenţa acestor autorizări.
Din punct de vedere legislativ, Guvernul este principalul iniţiator al legislaţiei. Ast-
fel, Guvernul poate adopta Proiecte de lege şi Ordonanţe pe care le poate propune
Parlamentului spre dezbatere şi aprobare. În plus, Executivul poate emite Hotărâri de
Guvern, reglementând amănuntele de implementare ale cadrului legislativ, care pot fi
adesea mai importante decât legile în sine, din punctul de vedere al comercianţilor.
O categorie specială de acte normative sunt Ordonanţele de Urgenţă, care pot fi emi-
se de Guvern atunci când se consideră că este necesară o reglementare imediată a unei
anumite activităţi. Ordonanţele de urgenţă se aplică imediat după publicarea lor în Mo-
nitorul Oficial, deşi ele se transmit ulterior Parlamentului spre adoptare. Acest tip de act
normativ poate amenda legi existente, având o forţă legislativă importantă. Deşi folosi-
rea Ordonanţelor de Urgenţă ar trebui să aibe un caracter excepţional, guvernele succe-
sive din ultimii ani au folosit acest instrument cu o frecvenţă ridicată, crescând astfel
prerogativele executivului în a iniţia şi aplica acte normative. Este de aşteptat totuşi ca
în viitor acest comportament să dispară, întrucât se lezează astfel principiul separării
puterilor în stat.
c. Care sunt instituţiile Guvernului cu care pot dialoga ca

întreprinzător? Scurte prezentări
Direcţia de îmbunătăţire şi monitorizare a mediului de afaceri – Ministerul
Economiei şi Comerţului (MEC)
Direcţia de îmbunătăţire şi monitorizare a mediului de afaceri a fost înfiinţată în anul
200014 în cadrul fostului Minister al Dezvoltării şi Prognozei (MDP). Această dezvoltare
instituţională a apărut în principal datorită condiţionalităţilor externe şi a angajamen-
telor asumate de România faţă de Banca Mondială şi Uniunea Europeană, aşa cum vom
vedea şi în capitolul VII. Este adevărat că în cadrul Programului de Guvernare existau
deja măsuri care vizau îmbunătăţirea mediului de afaceri. Aceste măsuri erau însă
disparate, neexistând un cadru instituţional unitar pentru implementarea lor.
Pentru crearea unei economii funcţionale de piaţă, care este unul din criteriile de
aderare a României la Uniunea Europeană, cât şi pentru îndeplinirea condiţionalităţii
convenite în programul cu Banca Mondială în vederea eliberării tranşelor de împrumut
14 H.G. nr. 161/2000, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei;

în cadrul PSAL II (Împrumut pentru Ajustarea Structurală a Sectorului Privat), Guver-

nul a decis impulsionarea eforturilor privind îmbunătăţirea mediului de afaceri prin
elaborarea unui instrument de implementare, care a fost denumit Planul de acţiune
pentru înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri.
Pentru asigurarea unui cadru instituţional necesar implementării acestui Plan de
acţiune, Guvernul a dispus crearea în cadrul MDP a unei direcţii distincte, care urma să
aibă următoarele atribuţii:
a) acţionează pentru implementarea şi completarea Planului de acţiuni privind
înlăturarea barierelor administrative din mediul de afaceri;
b) elaborează materiale şi documentaţii necesare informărilor periodice referitoare la
acţiunile întreprinse pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri;
c) coordonează campania de informatizare / mediatizare cu privire la promovarea şi
implementarea măsurilor guvernamentale cu impact semnificativ asupra mediului de
afaceri;
d) asigură menţinerea unei permanente legături între toate entităţile implicate în reali-
zarea obiectivelor stabilite prin Planul de Acţiuni cu respectarea termenelor stabilite
pentru fiecare obiectiv în parte;
e) coordonează activitatea Grupului de lucru având ca obiectiv principal iden-
tificarea problemelor şi a soluţiilor adecvate pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri;
f) creează şi gestionează baza de date cuprinzând asociaţiile patronale şi de afaceri,
precum şi a solicitărilor şi a răspunsurilor formulate de acestea;
g) monitorizează implementarea acţiunilor şi a măsurilor prevăzute în Planul de
acţiuni şi propune măsuri pentru eliminarea eventualelor întârzieri;
h) identifică şi testează metode de îmbunătăţire a mediului de afaceri (transparenţa
administrativă, codurile de bună practică, încurajarea şi sprijinirea iniţiativei antrepre-
noriale, asigurarea circuitului informaţional între instituţiile specializate);
i) asigură menţinerea unei strânse legături între principalii donori, precum şi coor-
donarea activităţilor desfăşurate de aceştia în legătura cu mediul de afaceri;
j) acordă asistenţă, consultanţă şi prestează servicii în domeniul său de activitate;
k) asigură realizarea unei imagini corecte şi pozitive privind mediul de afaceri prin
sistematizarea informaţiilor privind mediul de afaceri;
l) elaborează documentaţia necesară participării la conferinţe, seminarii, simpozioa-
ne, interne şi internaţionale, privind mediul de afaceri;
m) colaborează cu alte direcţii specifice sau cu structurile similare din alte ministere
în vederea elaborării unei strategii pe termen mediu şi lung pentru îmbunătăţirea me-
diului de afaceri.
Agenţia Naţională a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei (ANIMMC)
Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie (ANIMMC) a
fost înfiinţată prin Hotărârea de Guvern nr 753/3 iulie 2003, preluând întreaga structură
organizatorică, atribuţiile şi funcţiile Ministerului pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii
şi Cooperaţie. ANIMMC are ca scop realizarea Programului de guvernare în domeniul
dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii, a celui cooperatist şi în domeniul
comerţului interior. ANIMMC se află în subordinea Guvernului şi sub coordonarea
directă a Primului Ministru.
Principalele funcţii ale Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi

Cooperaţie:
- de strategie, prin care se asigură fundamentarea, elaborarea şi aplicarea strategiei şi
politicilor Guvernului în domeniile întreprinderilor mici şi mijlocii, organizaţiilor
cooperatiste precum şi ale activităţii de comerţ interior;
- de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar în vederea realizării obiectivelor şi programelor din domeniul său de activitate;
- de administrare a fondurilor bugetare şi a surselor financiare extrabugetare, precum
şi distribuirea acestora în vederea asigurării dezvoltării sectorului întreprinderilor mici
şi mijlocii, a sectorului cooperatist şi a comerţului interior;
- de reprezentare, prin care se asigură în numele statului român, cu aprobarea
Guvernului, reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate;
- de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea aplicării şi controlul respectării
reglementărilor în domeniul sau de activitate, precum şi al funcţionării instituţiilor şi
organismelor care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea sau în coordonarea sa.
În conformitate cu programul guvernamental, ANIMMC a stabilit o serie de
priorităţi pe care le are în vedere pentru sectorul IMM:
- Crearea unui mediu de afaceri favorabil înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor
mici şi mijlocii;
- Dezvoltarea activităţilor productive şi inovative ale IMM;
- Creşterea competitivităţii sectorului IMM pe diferite pieţe;
- Îmbunătăţirea accesului IMM la finanţare;
- Îmbunătăţirea accesului IMM pe pieţele externe;
- Promovarea culturii antreprenoriale.
Ministerul Finanţelor Publice (MFP)
Ministerul Finanţelor Publice este o instituţie extrem de importantă pentru mediul de
afaceri, cu rol de sinteză în desfăşurarea activităţii structurilor economice, financiare şi
fiscale din România, aplicând strategia şi programul de guvernare în domeniul finanţe-
lor publice.
Rolul Ministerului Finanţelor Publice este acela de constituire şi gestionare generală a
resurselor financiare publice printr-un sistem complex de bugete: bugetul de stat; buge-
tul asigurărilor sociale de stat; bugetele locale; bugetele trezoreriei statului şi ale altor
instituţii publice cu caracter autonom etc.
În acest sens, Ministerul Finanţelor Publice asigură încasarea veniturilor stipulate de
aceste bugete şi efectuează operaţiunile de trezorerie privind împrumuturile guverna-
mentale. La determinarea cheltuielilor publice, Ministerul Finanţelor Publice are în ve-
dere politica financiară a statului, care se bazează pe o sumă de criterii sociale şi de efi-
cienţă, menite să asigure cheltuirea cu cât mai mult folos al banului public.
Principalele direcţii de utilizare a fondurilor publice sunt îndreptate către: sectorul
social (învăţământ, sănătate, asigurări sociale, cultură, artă, tineret şi sport, refacerea şi
ocrotirea mediului înconjurător); susţinerea programelor de cercetare; sectorul econo-
mic (investiţii şi alte acţiuni economice de interes public, subvenţii, facilităţi etc.);
sectorul de apărare a ţării, ordinii publice şi siguranţei naţionale; administraţia publică
centrală şi locală; dobânzile aferente datoriei publice şi cheltuielile determinate de emi-
siunea şi plasarea valorilor mobiliare.
Ministerul Finanţelor Publice are ca preocupare majoră combaterea şi eliminarea

evaziunii fiscale şi a corupţiei şi gestionează implementarea politicii vamale a României.
În subordinea ministrului finanţelor publice intră Direcţia Generală a Vămilor, Garda
Financiară, Oficiul Concurenţei, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi
Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi Direcţia Generală de
Administrare a Marilor Contribuabili din municipiul Bucureşti şi judeţul Ilfov.
Consiliul Concurenţei
Consiliul Concurenţei este autoritatea administrativă autonomă din România în dome-
niul concurenţei. Consiliul Concurenţei, în conformitate cu legea concurenţei nr. 21/1996,
urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale privind practicile anticoncurenţiale (înţelegerile
anticoncurenţiale şi utilizarea abuzivă a poziţiei dominante) şi controlează concentrările
economice (fuziuni şi achiziţii) în scopul protejării, menţinerii şi stimulării concurenţei şi
a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.
Consiliul avizează proiectele de hotărâri ale Guvernului care pot avea impact anticoncu-
renţial şi propune modificarea actelor normative care au un asemenea efect.
Totodată, Consiliul avizează, din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei,
politica şi schemele de acordare a ajutorului de stat şi controlează respectarea acestor
reguli. Ajutorul de stat, în conformitate cu legea privind ajutorul de stat nr.143/1999, în-
seamnă orice sprijin, indiferent de formă, din surse de stat, acordat de autorităţi publice
sau alte organisme care le administrează în numele statului. Ajutorul de stat poate lua
forma unei scheme de ajutor de stat sau a unui ajutor individual. Orice ajutor de stat,
sub orice formă şi indiferent de beneficiar, trebuie autorizat de Consiliul Concurenţei
din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei, cu excepţia cazurilor când prezenta
lege prevede altfel. Un ajutor de stat nu poate fi acordat, iar modificările la un ajutor de
stat existent nu pot fi puse în aplicare până când Consiliul Concurenţei nu ia o decizie
de autorizare sau până când ajutorul nu este considerat ca fiind autorizat.
2. Relaţia între administraţia locală şi mediul de afaceri

a. Care este legătura între administraţia locală şi afacerile mele ca
întreprinzător?
Administraţia locală are un rol extrem de important în determinarea specificului lo-
cal al afacerilor. Dată fiind autonomia locală, autorităţile publice locale au dreptul, şi
obligaţia totodată, de a gestiona treburile publice, în numele şi în interesul colectivităţi-
lor locale pe care le reprezintă. Prin urmare, comunitatea de afaceri interacţionează di-
rect cu structurile administraţiei locale, pentru rezolvarea raporturilor comerciale sau
civile care se nasc la nivel local.
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comu-
ne şi oraşe sunt consiliile locale, comunale şi orăşeneşti, ca autorităţi deliberative, şi pri-
marii, ca autorităţi executive. Regimul general al autonomiei locale, precum şi organiza-
rea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale sunt reglementate prin
Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
Conform legii, pentru a-şi desfăşura activitatea autorităţile administraţiei publice loca-
le au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să aprobe
bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor şi judeţelor. De asemenea,

autorităţile locale coordonează serviciile publice, cum ar fi cele de termoficare, canalizare-
apă, iluminat public, infrastructură, transport public, salubrizare, mediu etc. Tot în sarci-
na autorităţilor publice locale intră şi problemele legate de urbanism şi amenajarea
teritoriului.
Din această gamă extinsă de atribuţii, se pot deduce tipurile de probleme pe care un
comerciant trebuie să le rezolve în raport cu autorităţile locale. Pe lângă plata taxelor
locale, comerciantul trebuie să obţină o multitudine de avize şi autorizaţii de la
autorităţi, care pot duce la costuri importante, exprimate în timp şi bani.
Ce este însă demn de remarcat este faptul că în ciuda reglementărilor generale, la scară
naţională, care oferă un cadru identic de acţiune pentru autorităţile locale, acestea din
urmă se diferenţiază puternic când este vorba de implementarea măsurilor juridice sau
administrative. Spre exemplu, există judeţe care sunt mai deschise în ceea ce priveşte
încurajarea afacerilor, cu prevederi locale mai favorabile, şi care reduc la limită numărul
barierelor din calea activităţii comercianţilor, şi judeţe care sunt extrem de conservatoare,
păstrând un nivel de birocraţie sufocant, ce descurajează întreprinzătorii. Este drept că
procesul de reformă administrativă şi legislativă începe să se facă simţit la nivel local, însă
nu toate autorităţile locale sunt capabile să implementeze programele de reformă.
Pe lângă autorităţile locale alese, care sunt autonome, Guvernul numeşte câte un pre-
fect, în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului
pe plan local şi conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlal-
te organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale. Numirea şi eliberarea din func-
ţie a subprefecţilor se fac prin decizie a primului-ministru, la propunerea prefectului şi
a Ministerului Administraţiei şi Internelor.
În calitate de reprezentant al Guvernului prefectul veghează ca activitatea consiliilor
locale şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene să se
desfăşoare în conformitate cu prevederile legii. Este important de reţinut însă, faptul că
între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale, primari, consiliile judeţene şi preşedinţii
consiliilor judeţene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
3. Alte instituţii ale statului şi impactul lor asupra derulării

afacerilor. Rolul şi influenţa Preşedinţiei şi a Parlamentului
asupra cadrului juridic şi administrativ al afacerilor
a. Care este rolul Parlamentului în definirea cadrului afacerilor?
Parlamentul este instituţia cheie care determină cadrul legislativ al societăţii. Prin
Parlament trec toate proiectele de lege referitoare la reglementarea mediului de afaceri.
Aceste proiecte sunt în mare parte iniţiate de Guvern, dar există numeroase situaţii în
care legile sunt iniţiate chiar de parlamentari. Atât în Senat, cât şi în Camera Depu-
taţilor, se pot decide amendamente importante asupra proiectelor iniţiale de lege, care
pot avea consecinţe directe asupra desfăşurării afacerilor.
Cele mai importante dezbateri la nivelul Parlamentului se desfăşoară în cadrul comi-
siilor parlamentare, care pot fi, după caz, permanente, speciale, de anchetă, de mediere
etc. În plen, votul este mai degrabă formal, întrucât cel mai adesea zarurile sunt deja
aruncate, deciziile fiind luate la nivelul comisiilor parlamentare.
Comisiile parlamentare sunt alcătuite cu respectarea configuraţiei politice a celor do-
uă camere ale Parlamentului. Membrii comisiilor se stabilesc cu acordul liderilor grupu-
rilor parlamentare. Şedinţele comisiilor nu sunt publice. În mod excepţional comisiile
pot hotărî invitarea la dezbateri a reprezentanţilor presei, precum şi condiţiile în care
lucrările pot fi transmise la radio sau televiziune, dacă acest lucru nu aduce atingere
unor interese de stat care recomandă păstrarea secretului acestor dezbateri. Miniştrii au
acces la lucrările comisiilor. Dacă li se solicită participarea, prezenţa lor devine obliga-
torie. Guvernul trebuie înştiinţat, prin preşedinţii celor două camere, de data la care au
loc şedinţele acestora. La şedinţele comisiilor au dreptul să participe deputaţii care au
făcut propuneri care stau la baza lucrărilor acestora (autori de propuneri legislative, de
amendamente etc.) precum şi, la cererea preşedintelui comisiei, specialişti ai Consiliului
Legislativ. Comisiile pot invita să participe la şedinţe persoane interesate, reprezentanţi
ai unor organizaţii neguvernamentale şi specialişti.
Comisiile permanente cu relevanţă directă asupra mediului de afaceri sunt Comisia
pentru politică economică, reformă şi privatizare, din Camera Deputaţilor (30 deputaţi)
şi respectiv Comisia economică din Senat (11 senatori). Între domeniile de activitate ale
acestor comisii se pot menţiona: restructurarea economiei la nivel macroeconomic şi la
nivel sectorial; programe de reconstrucţie şi dezvoltare; prognoză economică; mijloace
şi instituţii specifice ale economiei de piaţă; problemele preţurilor şi concurenţei; libera
iniţiativă; privatizarea; activitatea economică a APAPS, a regiilor autonome şi a societă-
ţilor comerciale cu capital integral de stat sau mixt; importul şi exportul de capital; alte
probleme privind strategia dezvoltării economice şi politica reformei.
b. Poate Preşedintele României să influenţeze mediul de afaceri?

Conform Constituţiei, Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul
independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Preşedintele Româ-
niei veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În
acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi
între stat şi societate.
Preşedintele nu are o influenţă directă asupra mediului de afaceri, dar deţine instru-
mente prin care poate influenţa Guvernul sau Legislativul. Spre exemplu, Preşedintele
României poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă
deosebită. Mai mult, Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în
care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării,
asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Preşedintele
României prezidează şedinţele Guvernului la care participă.
Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje cu privire la principalele
probleme politice ale naţiunii. Totodată, Preşedintele are ca prerogativă promulgarea le-
gilor adoptate de Parlament. Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamen-
tului, o singură dată, reexaminarea legii.
Preşedintele dispune în acelaşi timp de un aparat administrativ care îi asigură infor-
maţiile şi analizele necesare pentru a-şi exercita funcţiile. Problemele referitoare la
mediul de afaceri sunt gestionate de un departament specific al Administraţiei
Prezidenţiale, Departamentul Strategii Economice şi Sociale.
Departamentul dispune de cinci compartimente: strategii economice, strategii în

domeniul social, investiţii de capital străin, dezvoltare regională şi cooperare economică
internaţională, şi societate informaţională, ştiinţă şi cercetare ştiinţifică.
Principalele obiective ale activităţii departamentului sunt:
- evaluarea şi monitorizarea aplicării strategiilor economice şi sociale, îndeosebi a
strategiei naţionale de dezvoltare economică a României pe termen mediu şi a
Programului de Guvernare;
- promovarea şi coordonarea, în limitele prerogativelor prezidenţiale, a programului
de pregătire a integrării României în UE, în domeniile economic şi social, pe baza
cerinţelor Programului Naţional de Aderare a României şi a acquis-ului comunitar;
- asigurarea şi coordonarea operativă şi eficientă a parteneriatului între Administraţia
Prezidenţială, celelalte instituţii ale statului şi societatea civilă în scopul consolidării unei
economii de piaţă funcţionale bazate pe eficienţă economică, justiţie şi solidaritate socială;
- organizarea periodică a dezbaterilor şi consultărilor pe probleme şi domenii de im-
portanţă economică şi socială deosebită, în cadrul Consiliului Consultativ al Preşedinte-
lui României.
Fiecare compartiment specific din cadrul Departamentului are la rândul său atribuţii
detaliate. În cazul compartimentului strategii economice, atribuţiile specifice sunt:
- elaborarea periodică sau ori de câte ori este cazul a unor evaluări, analize şi studii
privind rezultatele aplicării strategiilor economice, concordanţa acestora cu obiectivele
stabilite;
- pregătirea unor puncte de vedere, poziţii şi opinii, la solicitarea Preşedintelui
României, asupra diferitelor proiecte de programe de măsuri, acte normative şi
reglementări în domeniul economic;
- participarea la dezbateri privind elaborarea unor proiecte de strategii şi programe la
nivelurile micro, mezo şi macroeconomice.
În plus, există atribuţii comune tuturor compartimentelor, cum ar fi :
- analiza materialelor, studiilor, scrisorilor, sesizărilor, memoriilor, propunerilor şi
sugestiilor adresate Preşedintelui României, pregătirea proiectelor de răspuns şi, după
caz, aducerea acestora la cunoştinţa instituţiilor interesate şi/ca atribuţii directe în do-
meniile respective;
- aducerea la cunoştinţa Şefului de departament şi, după caz, a Preşedintelui Români-
ei a oricărei probleme care ar putea prezenta interes sau genera neajunsuri în buna
desfăşurare a activităţii;
- menţinerea unui contact permanent cu instituţiile furnizoare (generatoare) de date
şi informaţii cu caracter economic şi social;
- efectuarea de deplasări în teren, cu obiective precise pentru o mai bună cunoaştere a
realităţii şi întocmirea de rapoarte şi note, cu concluzii şi propuneri;
Din cele de mai sus se poate observa faptul că Administraţia Prezidenţială procesea-
ză mesajele primite dinspre societate, incluzând şi cele provenite de la comercianţi,
persoane juridice române. Mesajele sunt preluate de Departament şi procesate pentru a
fi aduse la cunoştinţa Preşedintelui în cadrul informărilor periodice primite de acesta.
În cazul în care consideră necesar, Preşedintele se poate folosi de influenţa poziţiei sale
pentru a solicita îmbunătăţirea anumitor situaţii care i s-au adus la cunoştinţă.
Mesajele către Preşedinte se pot trimite prin poştă la Palatul Cotroceni, sau se pot
transmite prin intermediul Internetului, prin completarea în direct a formularului de
petiţie disponibil pe pagina Administraţiei Prezidenţiale15.
c. În ce măsură viaţa politică îmi poate afecta afacerile ca întreprinzător?

Aşa cum am văzut mai sus, statul se implică activ în reglementarea mediului de afa-
ceri. Instituţiile statului sunt însă influenţate la rândul lor de culoarea şi mesajul politic
al partidului sau coaliţiei aflate la putere. Este adevărat că putem defini un interes
naţional, alcătuit din obiective care sunt dezirabile pentru întreg spectrul politic, cum ar
fi creşterea prosperităţii sau reducerea sărăciei. Dacă acceptăm că obiectivele sunt în
mare măsură comune, metodele de a atinge aceste obiective pot diferi radical de la un
partid la altul. Un partid de stânga ar pune mai mult accent pe o prezenţă mai activă a
statului în societate, în scopul de a realiza o coeziune socială prin redistribuirea
veniturilor. Un partid de dreapta ar pune mai mult accent pe creşterea avuţiei naţionale,
acceptând diferenţe între bogaţi şi săraci, dacă aceste diferenţe duc la acumulări de
capital productiv şi la progres mai rapid.
Şi în ceea ce priveşte mediul de afaceri, acesta nu poate rămâne indiferent la opţiuni-
le politice ale partidelor. Să nu uităm că o bună parte din fondurile campaniilor electo-
rale se obţin din sponsorizări date de companii. În general, comercianţii ar trebui să
prefere o intervenţie statală cât mai redusă, concretizată în impozite şi taxe cât mai re-
duse, şi o libertate de acţiune cât mai mare. Există însă şi situaţii în care companiile cer
intervenţia statului pentru a le susţine, cum ar fi în comerţul exterior, când producătorii
interni pot cere măsuri protecţioniste pentru a evita competiţia deschisă cu producători
externi mai competitivi. Opţiunea politică a firmelor este evident puternic influenţată şi
de opţiunea personală a managementului şi respectiv a proprietarilor acestor firme.
Există şi neutralitate politică din partea comercianţilor, ceea ce poate fi o opţiune
prudentă şi înţeleaptă totodată, dată fiind posibila alternanţă la putere a formaţiunilor
politice. Şi bineînţeles, există şi oportunism politic, în sensul susţinerii de către comer-
cianţi a partidului politic aflat la putere pentru a obţine beneficiile pe termen scurt.
Indiferent însă de opţiunile sale politice, comerciantul trebuie să fie conştient că poli-
tica nu reprezintă doar jocuri de culise complicate şi uneori lipsite de scrupule, ci este în
fapt modalitatea de exprimare a cetăţenilor dintr-o societate, în ceea ce priveşte drumul
de urmat al acesteia. Dacă acceptăm acest principiu, atunci înţelegem de ce devine abso-
lut firesc pentru un comerciant să apeleze la sfera politicului pentru a încerca, de
exemplu, să ofere soluţii de îmbunătăţire a mediului de afaceri.
În acest sens, devine firesc să se apeleze la reprezentanţii aleşi (senatori, deputaţi) din
zona în care comerciantul îşi desfăşoară activitatea. Fiecare dintre parlamentari are la
dispoziţie fonduri şi timp pentru a-şi susţine un birou la nivelul circumscripţiei în care a
fost ales. La fel se poate proceda şi în cazul aleşilor locali, cum ar fi membrii consiliilor
locale şi judeţene.
În concluzie, este normal, poate chiar recomandat, ca în calitate de comerciant să fiu
informat despre activitatea la nivel politic. Poate fi extrem de util să cunoaştem ofertele
politice ale diverselor partide, să cunoaştem reprezentanţii aleşi ai acestor partide, şi de
ce nu, să decidem ce opţiune politică ar fi favorabilă afacerii derulate în perspectiva
următoarelor alegeri.
15 Pagina oficială a Preşedinţiei României este http://www.presidency.ro.

http://www.presidency.ro – Site-ul oficial al Preşedinţiei României

http://www.cdep.ro - Site-ul oficial al Camerei Deputaţilor
http://www.amr.ro - Site-ul oficial al Asociaţiei Municipiilor din România
http://www.administratie.ro - Site-ul Institutului Naţional de Administraţie
http://www.cs.ro/Consiliul_Judetean/index.html - Site-ul Consiliului Judeţean
Caraş-Severin
http://www.geocities.com/primariaresita/ - Site-ul Primăriei Reşiţa
http://www.pmb.ro - Site-ul Primăriei Municipiului Bucureşti
http://www.primariasector1.ro - Site-ul Primăriei Bucureşti Sector 1
http://www.mfinante.ro - Site-ul oficial al Ministerului Finanţelor Publice
http://www.competition.ro - Site-ul oficial al Consiliului Concurenţei
http://www.mapgov.ro - Site-ul oficial al Ministerului Administraţiei şi Internelor -
domeniul Administraţiei Publice
http://www.senat.ro - Site-ul oficial al Senatului
*****
V. Reglementări privind căile de participare a
întreprinzătorului la formularea cadrului afacerilor
1. Transparenţa şi accesul la informaţiile privind

reglementarea mediului de afaceri
Într-o societate cu adevărat democratică este necesară o transparenţă cât mai mare a
instituţiilor publice, care să atragă după sine o responsabilitate sporită a aparatului ad-
ministrativ faţă de interesele publice, şi să permită participarea activă a cetăţenilor la
procesul general de luare a deciziilor.
Deschiderea şi transparenţa în activitatea de reglementare a administraţiei înseamnă, pe
de o parte, liberul acces al persoanelor la informaţiile de interes public, şi pe de altă par-
te, atragerea cetăţenilor în procesul decizional şi cel de elaborare a actelor normative.
a. De ce este important, în calitate de întreprinzător, să am acces facil la

informaţiile privind reglementarea mediului de afaceri ?
Aşa cum am mai menţionat şi în capitolele anterioare, pentru orice comerciant, pro-
cesul de reglementare al mediului de afaceri este extrem de important. Orice reglemen-
tare administrativă, care ar putea aduce un cost suplimentar în activitatea unui comer-
ciant, poate in extremis să determine falimentarea acestuia, şi ieşirea sa de pe piaţă.
Fiecare comerciant îşi stabileşte înainte de a demara activitatea, şi chiar pe parcursul
acesteia, un plan de afaceri care se bazează pe un set de circumstanţe administrative
existente în mediul de afaceri la momentul conceperii planului. Orice schimbare a aces-
tor premize iniţiale duce la schimbarea rezultatului activităţii. Cu atât mai mult, o
schimbare neaşteptată a cadrului administrativ sau juridic al mediului de afaceri, îl
pune pe întreprinzător într-o situaţie limită, întrucât acesta nu are nici măcar timpul să
găsească soluţii alternative de evitare a posibilelor efecte negative generate de regle-
mentările decise de administraţie.
Iată deci un prim răspuns pragmatic la întrebarea legată de importanţa unui acces
facil al întreprinzătorului la informaţia privind reglementarea mediului de afaceri. În
plus, mai există şi un răspuns principial, care pleacă de la principiile fundamentale ale
unui stat democratic. Ca orice cetăţean, comerciantul are dreptul să fie informat asupra
măsurilor pe care statul se pregăteşte să le ia, şi care i-ar afecta activitatea. La fel, drep-
tul cetăţeanului de a avea acces la informaţiile de interes public se aplică şi în cazul co-
mercianţilor. Aceste drepturi sunt susţinute de calitatea comerciantului de contribuabil,
ca plătitor de taxe şi impozite, de a cunoaşte activitatea autorităţii publice, ca gestionară
şi utilizatoare a banului public.
b. Cum poate un întreprinzător afla din vreme ce i se pregăteşte din

punct de vedere al modificării cadrului instituţional al afacerilor?
În România atât accesul la informaţiile de interes public, cât şi transparenţa în pro-
cesul de luare al deciziilor de către administraţia publică sunt reglementate prin lege.
Liberul acces la informaţiile de interes public a fost introdus în legislaţia românească în
toamna anului 2001, prin adoptarea Legii 54416. Conform acestui act normativ, se subli-
niază faptul că accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţii de interes public,
constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile
publice. Autorităţile publice sunt toate instituţiile publice, precum şi orice regie
autonomă care utilizează resurse financiare publice şi care îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul României, potrivit Constituţiei. Prin informaţie de interes public se înţelege
orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice
sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare17.
Principiile de aplicare ale legii liberului acces la informaţiile de interes public sunt
următoarele:
- principiul transparenţei - autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să îşi desfăşoa-
re activitatea într-o manieră deschisă faţă de public, în care accesul liber şi neîngrădit la
informaţiile de interes public să constituie regula, iar limitarea accesului la informaţie să
constituie excepţia, în condiţiile legii;
- principiul aplicării unitare - autorităţile şi instituţiile publice asigură respectarea legii
în mod unitar, în conformitate cu prevederile acesteia şi ale prezentelor norme metodo-
logice.
- principiul autonomiei - fiecare autoritate sau instituţie publică va elabora propriul re-
gulament de organizare şi funcţionare a compartimentelor de informare şi relaţii
publice, în conformitate cu prevederile legii şi ale prezentelor norme metodologice.
În practică, accesul la informaţii se face prin două proceduri. Prima este cea din ofi-
ciu, prin care autorităţile sunt obligate să pună la dispoziţia cetăţenilor următoarele
informaţii minimale:
a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau
instituţiei publice;
b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare,
programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;
c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei
publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea,
sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;
e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
f) programele şi strategiile proprii;
g) lista cuprinzând documentele de interes public;
h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii.
16 Adoptarea acestui tip de lege este o „bună practică” la nivel internaţional, având numele generic de
FOIA (din limba engleză – Freedom of Information Act);
17 Legea 544/2001, art.2 lit. a) şi b);
Accesul la informaţiile de interes public comunicate din oficiu se realizează prin:

a) afişare la sediul autorităţii sau instituţiei publice ori prin publicare în Monitorul
Oficial al României sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum
şi în pagina de Internet proprie;
b) consultare la sediul autorităţii sau instituţiei publice, în punctele de informare-
documentare, în spaţii special destinate acestui scop.
Cea de-a doua modalitate de obţinere a informaţiilor este la cerere, prin depunerea
unei solicitări la autoritatea publică relevantă. Conform legii solicitarea de informaţii de
interes public este acţiunea verbală sau scrisă (pe suport de hârtie sau electronic) prin
care o persoană (fizică sau juridică, română ori străină) poate cere informaţii considera-
te ca fiind de interes public.
Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor următoarele informaţii:
a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac
parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) informaţiile privind deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele
economice şi politice ale României, dacă fac parte din categoria informaţiilor clasificate,
potrivit legii;
c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă publicitatea
acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii;
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii;
e) informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se
periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol
viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în
curs de desfăşurare;
f) informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce
atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile
implicate în proces;
g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor.
Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să răspundă în scris la solicitarea
informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile
de la înregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor
documentare şi de urgenţa solicitării. În cazul în care durata necesară pentru identifica-
rea şi difuzarea informaţiei solicitate depăşeşte 10 zile, răspunsul va fi comunicat soli-
citantului în maximum 30 de zile, cu condiţia înştiinţării acestuia în scris despre acest
fapt în termen de 10 zile. Refuzul comunicării informaţiilor solicitate se motivează şi se
comunică în termen de 5 zile de la primirea petiţiilor. Accesul la informaţiile de interes
public este gratuit.
În ceea ce priveşte transparenţa procesului decizional la nivelul administraţiei, aceas-
ta a fost reglementată prin adoptarea Legii nr.52 la începutul anului 2003. Acest act nor-
mativ stabileşte regulile procedurale minimale pentru asigurarea transparenţei decizio-
nale în cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi al altor
instituţii publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între
ele cu cetăţenii şi asociaţiile legal constituite ale acestora (inclusiv asociaţiile de afaceri
sau patronatele).
Legea urmăreşte sporirea gradului de responsabilitate a administraţiei publice faţă de
cetăţean, ca beneficiar al deciziei administrative, stimularea participării cetăţenilor în
procesul de luare a deciziilor administrative şi în procesul de elaborare a actelor normati-

ve, precum şi creşterea gradului de transparenţă la nivelul întregii administraţii publice.
Actul normativ are o sferă de aplicare foarte largă, vizând atât autorităţile admini-
straţiei publice centrale (ministerele, alte organe centrale ale administraţiei publice din
subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice descentralizate ale acesto-
ra, precum şi autorităţile administrative autonome), cât şi autorităţile administraţiei pu-
blice locale (consiliile judeţene, consiliile locale, primarii, instituţiile şi serviciile publice
de interes local sau judeţean).
Legea presupune în principal următoarele aspecte:
a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes
public care urmează să fie dezbătute de autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale, precum şi asupra proiectelor de acte normative;
b) consultarea cetăţenilor şi a asociaţiilor legal constituite, la iniţiativa autorităţilor
publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative;
c) participarea activă a cetăţenilor la luarea deciziilor administrative şi în procesul de
elaborare a proiectelor de acte normative, cu respectarea următoarelor reguli:
- şedinţele autorităţilor şi instituţiilor publice care fac obiectul prezentei legi sunt
publice, în condiţiile legii;
- dezbaterile vor fi consemnate şi făcute publice;
- minutele acestor şedinţe vor fi înregistrate, arhivate şi făcute publice, în condiţiile
legii.
Există şi anumite excepţii de la prevederile acestui act normativ, în situaţiile în care
procesul decizional vizează domenii cum ar fi:
a) apărarea naţională, siguranţa naţională şi ordinea publică, interesele strategice
economice şi politice ale ţării, precum şi deliberările autorităţilor, dacă fac parte din
categoria informaţiilor clasificate, potrivit legii;
b) valorile, termenele de realizare şi datele tehnico-economice ale activităţilor
comerciale sau financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului
concurenţei loiale, potrivit legii;
c) datele personale, potrivit legii.
În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative autoritatea admi-
nistraţiei publice are obligaţia să publice un anunţ referitor la această acţiune în site-ul
propriu, să-l afişeze la sediul propriu, într-un spaţiu accesibil publicului, şi să-l trans-
mită către mass-media centrală sau locală, după caz. Autoritatea administraţiei publice
va transmite totodată proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o
cerere pentru primirea acestor informaţii.
Anunţul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoştinţă
publicului, cu cel puţin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză, avizare şi adoptare
de către autorităţile publice. Anunţul va cuprinde o notă de fundamentare, o expunere
de motive sau un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ
propus, textul complet al proiectului actului respectiv, precum şi termenul limită, locul
şi modalitatea în care cei interesaţi pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu va-
loare de recomandare privind proiectul de act normativ.
Anunţul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ cu relevanţă asupra me-
diului de afaceri se transmite de către iniţiator asociaţiilor de afaceri şi altor asociaţii legal
constituite, pe domenii specifice de activitate. La publicarea anunţului autoritatea admi-
nistraţiei publice va stabili o perioadă de cel puţin 10 zile pentru a primi în scris propu-
neri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice.
Proiectul de act normativ se transmite spre analiză şi avizare autorităţilor publice
interesate numai după luarea în consideraţie a observaţiilor şi propunerilor formulate
de către asociaţiile de afaceri.
Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care
să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de
către o asociaţie legal constituită sau de către o altă autoritate publică.
În ceea ce priveşte participarea la procesul de luare a deciziilor, conform legii, per-
soanele interesate pot să participe la lucrările şedinţelor publice organizate de autorită-
ţile publice. Acestea din urmă trebuie să anunţe organizarea şedinţelor publice cu cel
puţin 3 zile înainte de desfăşurare şi să contacteze cetăţenii şi asociaţiile legal constituite
care şi–au manifestat interesul faţă de unul dintre domeniile de interes public care
urmează să fie abordat în şedinţă publică.
2. Modalităţi de influenţare a deciziilor de politică economică

privind mediul de afaceri
a. De ce este normal, ca întreprinzător, să încerc influenţarea legislaţiei
şi a deciziilor administrative care afectează mediul de afaceri?
Aşa cum am mai arătat de-a lungul cursurilor, întreprinzătorul are ca principal scop
în acţiunile sale obţinerea de profit. În momentul în care cadrul juridic şi administrativ
al mediului de afaceri consumă din resursele sale, orice comerciant ajunge să cuantifice
impactul acestui cadru asupra profitului pe care îl poate obţine. Este un comportament
absolut raţional din partea unui comerciant să încerce reducerea costurilor sale prin
influenţarea şi/sau modificarea favorabilă a cadrului juridico-administrativ al afacerilor
pe care le întreprinde.
b. Cum pot efectiv, în calitate de întreprinzător, să influenţez deciziile

privind cadrul afacerilor în favoarea mea? Advocacy, lobby şi trafic de
influenţă
Modalităţile de influenţare de către un întreprinzător a deciziilor administrative pot
îmbrăca mai multe forme, cum ar fi advocacy, lobby sau trafic de influenţă.
Advocacy18 este o formă legală generală de influenţare a deciziilor administrative.
Participarea într-o activitate de advocacy are în mare măsură motivaţii altruiste, legate
de realizarea unei societăţi echilibrate, juste şi prospere. O astfel de activitate urmăreşte
să îmbunătăţească cadrul instituţional şi administrativ pentru a aduce ameliorări con-
crete în vieţile cetăţenilor.
18Termenul de “advocacy” provine din limba engleză unde are semnificaţia de “apărare” sau “susţi-
nere”. În limba română este dificil de tradus, întrucât nu există nici un cuvânt care să redea semnificaţia
specifică a tehnicilor de reprezentare a intereselor;
Lobby19-ul este o activitate legală de influenţarea deciziei publice care este de obicei
asociată unor grupuri de interese specifice. Această acţiune izvorăşte din motivaţii
legate destul de clar de beneficiile potenţiale pentru iniţiatori. Scopul activităţii de lobby
este mai ales acela de a obţine o îmbunătăţire a cadrului juridic/administrativ în zona
de activitate a comerciantului.
Traficul de influenţă este o activitate ilegală, care este definit ca act de corupţie şi se
pedepseşte ca faptă penală. Mai concret, promisiunea, oferirea sau darea de bani, de da-
ruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar din administraţie, pentru a-l determina
să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 10 ani20.
Pentru a exemplifica, faptul că un comerciant sau o asociaţie de afaceri cere guvernului
să reducă nivelul general al fiscalităţii, poate reprezenta o acţiune de advocacy. Faptul că
acelaşi comerciant cere cu insistenţă, şi în mod public, modificarea unei taxe anume, care
îl afectează cu preponderenţă, atunci vorbim mai degrabă de lobby. În sfârşit, dacă acelaşi
comerciant abordează în mod direct, şi în secret, reprezentanţi ai administraţiei cu rol
executiv, pentru a-i determina să modifice taxa care îl deranjează, oferind în schimb, pe
lângă argumente economico-sociale, anumite beneficii materiale sau nemateriale, atunci
avem de-a face cu mită, corupţie şi/sau trafic de influenţă după caz.
3. Principiile etice ale influenţării deciziei de politică

economică sau administrativă şi efectele negative ale corupţiei
a. De ce este benefic să urmezi principii etice în afaceri?
„Dicţionarul explicativ al limbii române“, prin ediţia sa din 1975 defineşte etica ca
fiind: „ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare
istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de
conduită morală corespunzătoare unei anumite clase sau societăţi“.
O înţelegere a eticii este critică pentru noi ca indivizi, pentru că o etică sănătoasă re-
prezintă însăşi esenţa unei societăţi civilizate. Etica este fundaţia pe care sunt clădite
toate relaţiile noastre. Ea înseamnă ansamblul nostru de a ne relaţiona faţă de angajaţi,
de funcţionarii publici, de clienţi, de furnizori, faţă de comunitatea în care ne aflăm şi
unii faţă de alţii. Etica nu se referă la legăturile pe care le avem cu alte persoane - toţi
avem legături unii faţă de alţii - ci la calitatea acestor legături21.
David Murray22 identifică nu mai puţin de 12 provocări morale în viaţa de afaceri:
„aprecierea demnităţii muncii, bunele relaţii în afaceri, deservirea impecabila a clienţilor,
moralitate în achiziţionare, moralitate în desfăşurarea competiţiei, tratarea personalului cu
19 În limba engleză prin “lobby” se înţelege încercarea de a influenţa (pe cineva) pentru a obţine un
anume rezultat dorit. La fel ca şi în cazul termenului advocacy, denumirea de lobby nu are un echivalent
exact în limba română, fiind mai degrabă folosit ca atare;
20 Conform Legii 161/2003 Cartea II, Titlul I, art.I 3.
21 Adaptat după Trevino L.K.,. Nelson K.A. – “Managing Business. Ethics”, John Willey & Sons Inc., New
York, SUA, 1995, pag. 19;

22 David Murray - "Cele 7 valori esenţiale. IMM-urile şi beneficiarii lor", prezentare în cadrul conferinţei
internaţionale "Calitate şi integritate în afaceri" , octombrie 1999, Tg. Mureş, citat în Drăgoi C., „Morala şi
etica în afaceri – evaziunea fiscală”, Sesiune comunicări ştiinţifice, ASE Bucureşti, 2000;
demnitate şi respect, remunerarea corectă a personalului, respectarea legilor, protejarea mediului

înconjurător, încheierea de afaceri fără mituire, menţinerea onestităţii în afaceri, supravieţuire în
caz de schimbări majore“.
b. Există corupţie cu efecte pozitive şi corupţie cu efecte negative?

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului,
echităţii sociale şi a justiţiei, erodează principiile unei administraţii eficiente,
subminează economia de piaţă şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor statale.
În România, din păcate, fenomenul corupţiei este destul de extins, şi nu doar în me-
diul de afaceri, ci în toate sferele vieţii sociale. A devenit o obişnuinţă, parte din rutina
de zi cu zi acordarea unor „atenţii” atunci când se apelează la un serviciu, mai ales
atunci când acest serviciu este legat de sectorul public. Nivelul corupţiei variază de la
pachetul de ţigări oferit unui funcţionar mărunt al administraţiei pentru a obţine mai
repede rezolvarea unei simple formalităţi administrative, până la înalta corupţie în care
se ajunge la fraudări cu sume astronomice din banul public.
Există totuşi opinii cum că în anumite situaţii corupţia poate avea şi efecte pozitive.
Argumentarea acestei idei pleacă de la premiza că într-un mediu excesiv de birocratic, în
care pe deasupra funcţionarii administraţiei nu ar fi nici corupţi, costurile administrative
pentru comercianţi ar fi cu mult mai mari decât dacă un anumit nivel de corupţie este
generalizat. Cu alte cuvinte, plata unei mite ar putea fi privită ca un simplu cost
comercial, pentru a simplifica procedurile birocratice, care altfel ar falimenta comercianţii.
Acest tip de gândire este extrem de nociv, întrucât conferă un aparent grad de nor-
malitate practicilor de corupţie. În realitate, această practică nu numai că întreţine slăbi-
ciunea administraţiei, dar are şi efecte perverse asupra respectării legilor, şi a statului de
drept. În marea majoritate a cazurilor, odată ce un comerciant are succes în mituirea
unui funcţionar administrativ, este foarte probabil ca ulterior să propage, sau chiar să
generalizeze acest gen de practică în restul relaţiilor cu administraţia publică. Odată ce
principiul de bază este încălcat, trecerea la niveluri din ce în ce mai înalte de corupţie
poate veni de la sine. Nu degeaba înţelepciunea populară a consacrat proverbul „cine
fură azi un ou, mâine va fura un bou”. În plus, cadrul general al afacerilor are mult de
suferit în cazul existenţei practicilor corupte.
c. Cum poate rezista un întreprinzător cu principii etice într-un mediu

concurenţial corupt?
Dacă teoria privind beneficiile unui comportament etic şi efectele negative ale corup-
ţiei este atât de frumoasă, practica este mult mai dificilă. Atât din punct de vedere al în-
treprinzătorului cât şi al funcţionarului, refuzarea practicilor de corupţie ţine de caracte-
rul persoanelor implicate. Este greu pentru un comerciant să vadă cum un concurent de
pe piaţă profită de slăbiciunea administraţiei oferind mită pentru a-şi scurta eforturile şi
costurile administrative. Comerciantul onest riscă să fie scos de pe piaţă dacă asemenea
comportamente ale concurenţei persistă.
Şi totuşi, există alternative. Corupţia nu este un fenomen care nu poate fi evitat
şi/sau combătut. Dacă suficientă voinţă politică se formează la nivelul societăţii pentru
a elimina acest flagel, atunci societatea poate deveni mai puţin coruptă. Cu alte cuvinte,
cu cât sunt mai mulţi oameni care respectă principii etice, cu atât mai restrânsă va fi
corupţia. Şi invers, cu cât comercianţii vor ceda mai uşor tentaţiei de a corupe, cu atât
corupţia va fi mai extinsă.
În România, unde corupţia face încă parte din viaţa cotidiană, există totuşi iniţiative
atât din partea societăţii civile şi a oamenilor de afaceri, cât şi din partea instituţiilor
statului pentru a lupta împotriva acestui fenomen.

http://www.advocacy.ro - Site-ul oficial al asociaţiei Academia de Advocacy;
http://www.guv.ro/obiective/pganticoruptie/Anexa.pdf - Statistică
guvernamentală referitoare la corupţie;
http://www.just.ro - Site-ul oficial al Ministerului Justiţiei (legătură la pagina
Combaterea corupţiei în România);
http://www.transparency.org.ro - Site-ul oficial al Asociaţiei Române pentru
Transparenţă
*****
VI. Reglementări privind oportunităţile asociative de
participare a întreprinzătorului în cadrul mediului de
afaceri
1. Comunitatea de afaceri
a. Ce înseamnă o comunitate de afaceri?
Activitatea comercială este în primul rând o activitate socială. Comercianţii sunt nevo-
iţi să interacţioneze în multiple instanţe ale vieţii de afaceri. Fie din necesitatea de a găsi
noi furnizori, fie din dorinţa de a găsi noi clienţi, fie din obligaţia de a interacţiona cu
instituţiile statului, întreprinderile iniţiază nenumărate contacte sociale, care sunt în final
circumscrise generic termenului de mediu de afaceri. În interiorul mediului de afaceri,
firmele în calitatea lor de actori principali, definesc un submediu specific, care poate fi
denumit comunitate de afaceri. Precum orice altă comunitate socială, comercianţii mem-
bri ai comunităţii de afaceri au ceva în comun care îi uneşte, şi anume numeroasele pro-
bleme similare cu care se confruntă, izvorâte din natura activităţii comerciale. Desigur
există şi multe diferenţe care singularizează sectoarele comerciale unul de altul. La fel,
există deosebiri de activitate şi interese în funcţie de talia firmei, de localizarea geografică,
de forma juridică, sau de provenienţa capitalului social. Cu toate acestea, în economia
unei ţări, delimitată geografic de graniţele politice, şi juridico-administrativ de
reglementările în vigoare în legislaţia naţională, comercianţii se confruntă cu multe pro-
bleme similare, mai ales când e vorba de cadrul juridic şi instituţional al afacerilor.
Deşi într-o economie de piaţă definitorie este concurenţa, şi lupta pentru a satisface cât
mai bine clienţii în scopul obţinerii de profit, există deseori situaţii în care cooperarea se
dovedeşte a fi mai potrivită, servind interese comune ale comercianţilor. Cooperarea nu
înseamnă neapărat mai puţină concurenţă, existând de altfel reglementări în domeniul
politicii de concurenţă care limitează practicile concertate sau aranjamentele de preţ între
firmele care încearcă să profite în mod direct de poziţia lor mai importantă într-un anu-
mit sector de activitate. Pe de altă parte însă, cooperarea la nivelul comunităţii de afaceri
facilitează schimbul de informaţii, găsirea de noi parteneri de afaceri, lansarea de noi în-
treprinderi, şi nu în ultimul rând relaţia cu autorităţile publice şi de reglementare.
Cooperarea între comercianţi poate fi instituţionalizată în diverse forme juridice, cum
ar fi structuri patronale, camere de comerţ, asociaţii de afaceri, grupuri de interes econo-
mic etc. Toate aceste structuri câştigă o putere mai mare de reprezentare pentru interesele
firmelor lor membre, având şanse mai mari de reuşită în promovarea acestor interese.
În ceea ce priveşte cadrul juridic şi instituţional al afacerilor, interesele comercianţilor
converg imediat spre susţinerea unei fiscalităţi mai reduse, spre reducerea barierelor
administrative, spre facilitarea accesului la finanţare etc. Aceste obiective pot fi însă în
contradicţie cu interesele altor structuri instituţionale şi sociale din societate. Bunăoară
reprezentanţii Guvernului pot dori o fiscalitate mai accentuată, pentru a avea la dispo-
ziţie mai multe resurse financiare în vederea acoperirii programelor de cheltuieli propu-
se. La fel, reprezentanţii angajaţilor, organizaţiile sindicale, pot dori anumite reglemen-
tări care să nu fie favorabile comercianţilor. Un exemplu ar putea fi creşterea obligatorie
a salariului minim, care pentru angajaţi este un deziderat, în timp ce pentru comercianţi
reprezintă doar un cost suplimentar cu forţa de muncă. De aceea, este permanent nece-
sară consultarea între părţile cu interese diferite, pentru a se găsi soluţii acceptabile, şi
corespunzătoare cu dezvoltarea de ansamblu a ţării. Unul din instrumentele utilizate cu
succes în acest sens este instituirea dialogului social tripartit, ca negociere între admini-
straţia care reglementează, sindicate şi comunitatea de afaceri.
2. Dialogul social şi cadrul instituţional al desfăşurării acestuia

În România, de-a lungul ultimului deceniu, relaţiile dintre partenerii sociali au cu-
noscut o evoluţie sinuoasă, cu multe momente critice, pentru a ajunge, în final, la crea-
rea unei relaţii bazate pe informare, consultare, consens şi dialog social. Treptat, a fost
stabilit cadrul legislativ şi instituţional necesar bunei desfăşurări a dialogului social.
În România, cea mai importantă instituţie pentru dialogul social este Consiliul Eco-
nomic şi Social (CES)23 care a luat fiinţă în urma Legii 109/2 iulie 1997. Conform acestei
Legi, CES este o instituţie publică de interes naţional, tripartită, autonomă, constituită în
scopul realizării dialogului social la nivel naţional dintre patronat, sindicate şi Guvern
şi a climatului de stabilitate şi pace socială. De asemenea, CES are un rol de consultare şi
mediere în cazul conflictelor dintre partenerii sociali.
Consiliul Economic şi Social analizează situaţia economică şi socială şi face propu-
neri, in condiţiile prevăzute de lege, privind: restructurarea şi dezvoltarea economiei
naţionale; privatizarea agenţilor economici; relaţiile de muncă; politica salarială; protec-
ţia socială şi ocrotirea sănătăţii; învăţământul şi cercetarea.
CES este consultat pentru realizarea actelor normative (legi, ordonanţe de urgenţă,
ordonanţe de guvern şi decizii) şi poate recomanda Guvernului necesitatea adoptării de
noi acte normative.
Dreptul de liberă asociere a patronilor pentru promovarea şi apărarea intereselor
specifice este un drept constituţional, conform Art. 37 din Constituţia României, iar o
serie de acte normative vin să întărească acest drept: Ordonanţa de Guvern 26/2000
privind asocierile; Legea 31/1991 privind companiile comerciale şi Legea 130/1996 pri-
vind contractul colectiv de muncă. Cel mai important act normativ privind organizarea
şi funcţionarea organizaţiilor patronale – Legea Patronatelor - a fost adoptat abia în anul
2001 (Legea 356/2001).
a. La ce foloseşte formarea de patronate şi asociaţii de ramură?

În prezent, în România activează peste 70 de organizaţii patronale, federaţii, confede-
raţii si uniuni. Dintre acestea, conform Legii 130/1996, opt patronate sunt reprezenta-
tive şi joacă rolul cel mai important în desfăşurarea dialogului social24:
- Consiliul Naţional al Patronilor din România (Co.N.P.R.);
http://www.ces.ro Site-ul oficial al Consiliului Economic şi Social;

23
24Ciutacu, Constantin (coordonator) – “Social dialogue in Romania”, Academia Română de Ştiinţe,
martie 2001;
- Patronatul Naţional Român (PNR);

- Uniunea Generală a Industriaşilor din România 1903 (UGIR-1903);
- Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici si Mijlocii din România
(CNIPMMR);
- Confederaţia Patronală din Industria României (CONPIROM);
- Uniunea Generală a Industriaşilor din România (UGIR);
- Confederaţia Naţională a Patronatului Român (CNPR);
- Uniunea Naţională a Patronatului Român (UNPR).
În România, există tendinţa realizării de confederaţii puternice a patronatelor pentru
a contrabalansa puterea de negociere a sindicatelor, pentru a face ca dialogul social să
fie eficient la toate nivelurile.
Organizaţiile patronale şi asociaţii de ramură reprezintă un factor important pentru
îmbunătăţirea mediului de afaceri şi pentru crearea condiţiilor necesare creşterii
economice într-un climat de concurenţă loială.
Patronatele nu numai că reprezintă, susţin şi apără interesele membrilor săi în relaţii-
le cu autorităţile publice, cu sindicatele şi cu alte persoane fizice şi juridice, pe plan na-
ţional şi internaţional, dar şi participă la elaborarea de acte normative ce au un impact
direct asupra activităţilor patronale. De asemenea, Guvernul este obligat ca, la iniţierea
şi promovarea programelor de dezvoltare, restructurare, privatizare, lichidare şi coope-
rare economică, să consulte organizaţiile patronale.25
Ca partener în dialogul tripartit ce se desfăşoară în România, patronatele participă la
negocierile colective şi la semnarea contractelor colective de muncă. În cadrul instituţii-
lor tripartite, patronatele reprezintă un factor de decizie la stabilirea şi implementarea
diferitelor politici sociale.
Organizaţiile patronale sunt reprezentate ale membrilor săi în relaţia cu puterea le-
gislativă, societatea civilă şi cu diverse organismele internaţionale. Ele au rol de media-
tor în conflictele ce pot interveni între membrii săi şi, de asemenea, participă la soluţio-
narea conflictelor de muncă.
b. La ce îmi foloseşte ca întreprinzător să mă înscriu într-o structură de

tip patronat?
Prin aderarea la o asociaţie de ramură/sub-ramură, la o organizaţie patronală sau
confederaţie, interesele agenţilor economici/întreprinzătorilor sunt reprezentate în rela-
ţiile cu administraţia publică, la nivel local sau central, cu sindicatele şi cu diferite
organisme internaţionale.
Prin formarea de patronate reprezentative la nivel naţional, puterea de negociere şi de
lobby a patronilor în cadrul dialogului cu Guvernul şi cu sindicatele este sensibil sporită.
În cazul negocierilor pentru contractele colective de muncă, organizarea patronilor în
federaţii/confederaţii face să contrabalanseze puterea de negociere a sindicatelor, în acest
fel interesele patronilor nu au de suferit din cauza poziţiei mai puternice a sindicatelor.
În acelaşi mod, prin puterea de lobby a organizaţiilor patronale, interesele patronilor
sunt mai bine reprezentate în procesul de luare a deciziilor cu impact asupra ramuri-
lor/sub-ramurilor de activitate a respectivilor patroni.
25 “Dialogul social în România – Raport de evaluare”, Consiliul Economic şi Social, 2002;

Membrii unei organizaţii patronale pot beneficia de asistenţă tehnică, financiară şi de

management precum, iar accesul la diferite oportunităţi de afaceri le este facilitat prin
structurile instituţionale ale patronatelor.
c. Care este forţa patronatelor în dialogul tripartit?

În România, principala instituţie de dialog social este Consiliul Economic şi Social
(prezentat pe scurt mai sus). Prin Hotărârea de Guvern 314/2001, au luat fiinţă comisii
de dialog social în cadrul ministerelor şi al prefecturilor, în scopul de a asigura dialogul
social la nivel sectorial şi teritorial.
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale (instituţia responsabilă cu coordonarea siste-
mului de informare, consultare şi negociere cu partenerii sociali) împreună cu Consiliul
Economic şi Social, Comisiile de Dialog Social din Ministere şi Prefecturi formează
structura instituţională de promovare a dialogului social la nivel naţional, sectorial si te-
ritorial-judeţean.26
Influenţa patronatelor (şi a sindicatelor) în procesul decizional depinde în primul
rând de reprezentativitatea organizaţiilor patronale, de numărul de iniţiative şi, în mod
evident, de sprijinul public pentru finalizarea activităţilor legislative, implementarea lor
şi aplicarea programelor sociale.27
În cadrul sistemului de dialog tripartit, patronatele au avantajul de a participa (fie şi
numai la nivel de dezbatere) la mecanismele de decizie macro-economică, putând semna-
la eventualele discordanţe între interesele patronilor, cadrul legislativ şi politicile econo-
mice. Pe de altă parte, poziţia patronatelor şi influenţa lor efectivă poate fi subminată de
poziţia dominantă a Guvernului. De cele mai multe ori, reprezentanţii Guvernului se gă-
sesc într-o poziţie favorabilă prin stabilirea agendei şi a documentelor supuse
dezbaterilor.
Din cauza evoluţiilor rapide a structurilor economice şi sociale, a încercărilor succesi-
ve de asociere în organizaţii reprezentative, s-a creat o asimetrie inevitabilă între
structurile şi puterea de negociere a sindicatelor şi, respectiv, a patronatelor, în favoarea
celor dintâi, cu atât mai mult cu cât coeziunea internă pare a fi mult mai mare în cadrul
sindicatelor decât în cadrul patronatelor.28
Deşi Guvernul este considerat ca „jucător principal” în cadrul dialogului tripartit, pot
fi luate o serie de măsuri care să întărească puterea de negociere a reprezentanţilor
patronilor.
Un dialog sporit în cadrul organizaţiilor patronale şi realizarea unei agende comune
şi coerente, care, fără a se pierde în amănunte, să includă probleme legate de dinamica
pieţei muncii, economia subterană, competitivitatea economică, ar putea constitui un
punct de plecare în consolidarea coeziunii interne şi a puterii de negociere a patrona-
telor pentru reprezentarea eficientă a drepturilor şi intereselor membrilor săi.
26 “Dialogul social în România – Raport de evaluare”, Consiliul Economic şi Social, 2002

27 Sandor, Dorel - “Consiliul Economic şi Social şi Dialogul Social – Raport de evaluare: performanţe,
vulnerabilităţi, oportunităţi şi riscuri”,
28 Sandor, Dorel, op. cit.
3. Camerele de comerţ şi alte forme asociative de suport al

mediului de afaceri
a. Care sunt serviciile pe care le poate obţine un întreprinzător prin
afilierea la organizaţii antreprenoriale?
Pentru promovarea comerţului şi industriei româneşti pe plan intern şi internaţional,
pentru apărarea intereselor comunităţilor de afaceri, a investitorilor autohtoni şi străini,
diverse organizaţii şi asociaţii au luat fiinţă în ultimii ani în România, la nivel naţional şi
local.
Pe de o parte, există organizaţiile care reprezintă şi apără interesele comunităţilor de
afaceri române, dintre care Camera de Comerţ şi Industrie a României este cea mai im-
portantă şi are cea mai dezvoltată structură instituţională, cu filiale în toate judeţele
ţării.
Pe de altă parte, există asociaţii care apără interesele investitorilor străini, cum ar fi
Consiliul Investitorilor Străini (FIC) şi Camera Americană de Comerţ (AMCHAM), re-
prezentanta comunităţii americane a oamenilor de afaceri.
b. Ce sunt Grupurile de interes economic şi care sunt avantajele

participării/fondării unui astfel de grup?
Una din marile noutăţi legislative ale anului 2003 referitoare la oportunităţile de aso-
ciere în cadrul comunităţii de afaceri a fost adoptarea premizelor legislative pentru cre-
area Grupurilor de interes economic – GIE.
Conform Legii 161/2003, Grupul de interes economic reprezintă o asociere între
două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată,
în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Grupul de interes economic este persoa-
nă juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomer-
ciant. Numărul membrilor unui grup de interes economic nu poate fi mai mare de 20.
Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi
să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
Prevederile legale privind organizarea şi funcţionarea GIE sunt în mare măsură
similare cu cele referitoare la societăţile comerciale, parcurgându-se aceleaşi etape de în-
registrare, autorizare şi în final dizolvare.
Caracterul de noutate este dat de avantajele formei juridice de GIE pentru realizarea
de acţiuni economice prin consolidarea eforturilor mai multor comercianţi. O primă
aplicabilitate al GIE ar putea fi în activităţile economice agricole, unde fărâmiţarea pro-
prietăţilor agricole nu permite performanţă economică. Înfiinţarea de GIE nu reprezintă
nici pe departe refacerea CAP-urilor, întrucât elementul voluntar de participare este ho-
tărâtor pentru formarea unui GIE.
Dar GIE se pot forma şi în alte ramuri de activitate, şi pot aduce beneficii majore prin
concentrarea investiţiilor şi a instrumentelor inovative de derulare a afacerilor.
Modelul grupurilor de interes economic a fost preluat din spaţiul UE, stabilindu-se în
acelaşi timp şi cadrul legislativ pentru funcţionarea Grupurilor europene de interes
economic în ţara noastră.

http://www.ces.ro - Site-ul oficial al Consiliului Economic si Social
http://www.ugir.ro - Site-ul oficial al Uniunii Generale a Industriaşilor din
România-1903;
http://www.cnipmmr.ro - Site-ul oficial al Consiliului Naţional al Întreprinderilor
Private Mici şi Mijlocii
http://www.ccir.ro - Site-ul oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie a României
http://www.ccirb.ro - Site-ul oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi
a Municipiului Bucureşti
http://www.aoar.ro - Site-ul oficial al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România
http://www.fic.ro - Site-ul oficial al Consiliului Investitorilor Străini
http://www.amcham.ro - Site-ul oficial al Camerei Americane de Comerţ
*****
VII. Reglementări privind libera întreprindere în
Uniunea Europeană. Alte reglementări internaţionale
privind cadrul afacerilor
1. Reglementări privind libera întreprindere în UE

Cea mai mare parte a reglementărilor juridice şi administrative privind mediul de
afaceri european sunt evaluate de Comisia Europeană prin Directoratul General Între-
prinderi29. Această instituţie, similară întrucâtva cu un minister, se ocupă în general cu
stimularea competitivităţii firmelor europene. Rolul asumat de DG Întreprinderi este
acela de a crea un mediu de afaceri în care firmele să prospere, facilitând accesul pe pia-
ţă şi promovând antreprenoriatul şi inovaţia. DG Întreprinderi se ocupă în activitatea sa
de toate tipurile de firme, indiferent de mărime sau tip, dar se concentrează în principal
pe problemele specifice ale întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Această prioritizare
pleacă de la principiul „gândeşte mai întâi la cei mici30”, ţinând seama că IMM sunt cele
mai sensibile la modificările cadrului juridic şi administrativ al afacerilor.
a. Importanţa IMM-urilor în economia europeană.

La Consiliul European de la Lisabona, din martie 2000, s-a decis transformarea UE în
cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă să
susţină o dezvoltare durabilă, crearea de noi locuri de muncă şi o mai bună coeziune
socială.
În procesul de elaborare a strategiei pentru a ajunge la o astfel de performanţă, s-a re-
cunoscut că, în cadrul economiei europene, coloana vertebrală este formată din cele pes-
te 20 milioane de întreprinderi mici şi mijlocii. Acestea sunt o sursă cheie de locuri de
muncă şi un teren fertil pentru inovaţie şi dezvoltare.
Având în vedere aceste considerente, la Feira în luna iunie 2000, Consiliul European
a adoptat Carta Europeană a Întreprinderilor Mici, document strategic care descrie
viziunea EU privind modalităţile de îmbunătăţire a competitivităţii mediului de afaceri.
În cadrul Cartei se disting mai multe linii de acţiune, cum ar fi:
- Promovarea învăţământului şi pregătirii antreprenoriale;
- Încurajarea intrării pe piaţă în condiţii mai rapide şi mai ieftine;
- Îmbunătăţirea cadrului legislativ şi de reglementare;
- Susţinerea perfecţionării continue a forţei de muncă;
- Încurajarea comunicării pe format electronic;
- Încurajarea activităţii investiţionale şi a comerţului pe pieţe externe;
- Îmbunătăţirea cadrului fiscal şi financiar;
- Încurajarea dezvoltării tehnologice a IMM.
29 DG Enterprise (eng.);
30 “Think small first”(eng.);
În urma adoptării Cartei Europene, a fost lansat un program de susţinere a proiecte-

lor legate de IMM, pe perioada 2001-2005, cu un buget anual de circa 90 milioane Euro.
Programul multianual nu se limitează la cele 15 state membre ale UE, ci este destinat şi
celor 10 state care vor adera din 2004, precum şi României, Bulgariei şi Turciei, în
sprijinirea demersurilor acestora de pregătire pentru aderare.
Priorităţile acestui program sunt preluate din liniile de acţiune ale Cartei Europene,
concentrându-se în special pe promovarea antreprenoriatului, facilitarea participării
IMM la construcţia unei economii europene bazată pe cunoaştere, simplificarea mediu-
lui juridic şi administrativ al afacerilor, îmbunătăţirea cadrului financiar de derulare a
afacerilor, precum şi facilitarea accesului comercianţilor la mecanismele comunitare de
sprijin al iniţiativelor antreprenoriale.
Ca exemplu al instrumentelor de facilitare a asistenţei oferită de Uniunea Europeană
pentru mediul de afaceri, merită menţionată crearea unei reţele de Centre Euro Info în
peste 42 de ţări, cu rol de a promova programele de finanţare europene, precum şi de a
oferi informaţii privind bunele practici la nivel comunitar în domeniul derulării
afacerilor.
Proiectele de susţinere finanţate de Comisia Europeană vizează arii diverse de
dezvoltare a mediului de afaceri, încurajând printre altele transferul tehnologic, siste-
mele de protecţie a mediului, redemararea afacerilor după situaţii de faliment etc.
Politica europeană referitoare la sectorul întreprinderilor este strâns legată de alte po-
litici, cum ar fi politica pentru formarea pieţei unice sau politica de cercetare-dezvoltare
şi inovare. În cadrul UE se pleacă de la premiza că numai prin coordonarea unui întreg
set de politici se poate ajunge la creşteri de competitivitate. Spre exemplu, au fost
dezvoltate instrumente specifice de capital de risc pentru a permite micilor întreprin-
deri să intre pe piaţă în domenii de înaltă tehnologie unde altfel startul unei afaceri ar fi
fost aproape imposibil. În acelaşi timp, la nivel comunitar au fost concepute programe
speciale de finanţare pentru a se asigura participarea IMM în cadrul general al proiecte-
lor de cercetare şi inovare. Politica de cercetare este privită, la nivelul Uniunii Europene,
ca fiind vitală pentru întreprinzători, deoarece inovaţia nu implică doar crearea de noi
tehnologii, ci şi dezvoltarea de noi concepte de afaceri, de noi linii de design, sau de
modalităţi noi de distribuţie a produselor.
O nouă iniţiativă a Comisiei Europene pentru încurajarea activităţii IMM s-a concre-
tizat la începutul anului 2003, când a fost adoptat un set de documente care subliniază
importanţa politicii la nivel european faţă de IMM. Această evaluare a Comisiei arată că
performanţele în ceea ce priveşte îmbunătăţirea mediului de afaceri sunt mult diferite
între statele membre ale UE. Spre exemplu, ţări precum Austria şi Danemarca au reuşit
să pună la punct un sistem complet on-line de înregistrare a comercianţilor, în timp ce
alte state membre încă se chinuiesc cu proceduri greoaie de intrare pe piaţă. Concluziile
evaluării sunt însă pozitive, arătând că în ultimii 2-3 ani progresele în domeniul regle-
mentării juridice şi administrative ale mediului de afaceri la nivel european au fost
substanţiale.
Pentru a se sublinia importanţa acordată IMM la nivel comunitar precum şi pentru a
susţine măsurile de politică europeană privind IMM, în cadrul Comisiei Europene a fost
numit un funcţionar înalt cu rang de Emisar al IMM. Rolul emisarului este de a se
asigura că interesele şi nevoile specifice IMM sunt luate în consideraţie în toate progra-
mele şi politicile la nivelul UE. Această măsură asigură întărirea cadrului instituţional,
şi oferă premize excelente pentru dezvoltarea sectorului întreprinderilor în anii ce vin.
b. Care este impactul reglementărilor UE asupra afacerilor din

România? Va fi mai favorabil mediul de afaceri în condiţiile aderării
României la Uniunea Europeană?
Aderarea României la Uniunea Europeană aduce cu sine pentru firmele româneşti
atât un set de provocări fără precedent, cât şi oportunităţi extraordinare de dezvoltare a
afacerilor.
România va prelua o mare parte a normelor şi certificărilor europene în domeniul
reglementării mediului de afaceri, care sunt deja testate de ani buni în ceea ce priveşte şi
impactul lor favorabil asupra derulării afacerilor.
Multe din întreprinderile din România au înţeles că aderarea la Uniunea Europeană
aduce cu sine modificări legislative şi administrative importante, rezultate prin transpu-
nerea prevederilor aquis-ului comunitar, totuşi pentru mulţi actuali şi potenţiali între-
prinzători nu este clar care anume sunt aceste modificări. Mai mult, majoritatea comer-
cianţilor din România nu sunt la curent cu programele comunitare de susţinere, directă
sau indirectă, a afacerilor, care vizează exact pregătirea lor pentru extinderea pieţei
unice europene.
Majoritatea prevederilor acquis-ului comunitar au fost deja transpuse în legislaţia
naţională. O mare parte din puzderia de noi legi, de reforme legislative cu impact asu-
pra mediului de afaceri, a fost adoptată pentru a se armoniza cadrul juridic şi admi-
nistrativ al afacerilor din România cu reglementările specifice din Uniunea Europeană.
Există două tipuri generice de reglementări în cadrul UE, cele prevăzute în mod
expres ca fiind obligatorii, consituind nucleul dur al acquis-ului comunitar, şi cele care
sunt relativ facultative, exprimate prin recomandări, coduri de conduită, rapoarte, bune
practici, care formează aşa numitul „acquis moale31”.
Reglementările obligatorii au la bază textul tratatelor, Directive, Reglementări sau
Decizii ale Consiliului de Miniştri al UE, şi pot fi regăsite în documentele de poziţie pe
care România le prezintă Uniunii Europene în cadrul negocierilor de aderare. În ceea ce
priveşte cadrul juridic şi administrativ al afacerilor, două capitole de negocieri sunt
extrem de important de urmărit – Cap.16-Întreprinderi Mici şi Mijlocii, şi Cap.5-Dreptul
Societăţilor Comerciale.
Urmărind aceste documente descoperim că programele de finanţare ale Agenţiei Na-
ţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii nu sunt întâmplătoare, ci datorate Deciziei
Consiliului 98/347/EC, care prevede ca IMM să beneficieze de asistenţă financiară
pentru export, pentru intrarea pe piaţă, pentru acces la finanţare etc. La fel, legislaţia
autohtonă, precum cea referitoare la faliment, are la bază prevederi europene stabilite
prin Reglementarea Consiliului 1346/2000. Şi astfel de exemple pot continua.
Unele din aceste noi prevederi legislative importate din legislaţia UE pot duce la
apariţia unor costuri suplimentare pentru întreprinderi, cum ar fi cazul noilor norme
obligatorii de calitate, noilor standarde de contabilitate, noilor standarde în ceea ce pri-
veşte protecţia mediului etc. Toate aceste costuri trebuie însă privite din perspectiva
pregătirii comercianţilor autohtoni pentru concurenţa liberă pe o piaţă unică europeană,
unde numai competitivitatea şi standardele înalte pot asigura succesul. Bineînţeles că
impactul pe care îl va avea aderarea României la UE asupra firmelor din România va fi
31 “acquis soft” (eng.);

diferenţiat. Primele firme care vor fi afectate, vor fi cele mici, datorită vulnerabilităţii lor
la reformele mediului de afaceri. Întreprinderile mari vor putea mai degrabă să interna-
lizeze costurile aderării, profitând mai uşor de creşterea de scală oferită de extinderea
pieţei de desfacere, şi de intensificarea potenţială a schimburilor cu parteneri din statele
membre ale UE. În acelaşi timp însă, firmele mici se pot adapta uşor, dacă găsesc
resurse pentru a fi inovatoare şi dinamice.
Pe lângă normele obligatorii cu caracter legislativ impuse de aderarea la UE, menţio-
năm mai sus că există şi alte tipuri de reglementări, cu caracter mai mult sau mai puţin
indicativ. Adeziunea României la obiectivele Cartei Europene a Întreprinderilor Mici, în
2002 în Slovenia, este un act voluntar al ţării noastre, care confirmă dorinţa de a urma
strategia de dezvoltare economică a economiei europene, şi de a contribui la succesul
acesteia. În urma acestei adeziuni, România a semnat Declaraţia de la Maribor, prin care
s-a angajat să urmărească acţiunile specifice propuse şi să raporteze progresele obţinute
în timp. Ulterior, acest act a fost asumat şi în legislaţia internă ca HG 656/2002, stabilin-
du-se concret paşii necesari pentru implementarea prevederilor Cartei.
Comisia Europeană propune şi o serie de recomandări, comunicate, opinii, dezbateri32
etc., care conţin de obicei măsuri de politică economică care au fost testate cu succes în
state membre UE. De exemplu, Recomandarea C(97) 1161 privind îmbunătăţirea şi sim-
plificarea mediului de afaceri pentru crearea de noi întreprinderi, nu poate fi ignorată
de autorităţile administrative române, întrucât sugerează căi de creştere a competitivi-
tăţii mediului de afaceri, în conformitate cu obiectivele europene. Deşi recomandarea în
sine nu este obligatorie, prevederile sugerate trebuie analizate cu atenţie şi chiar imple-
mentate acolo unde constituie soluţii la disfuncţionalităţi curente ale mediului juridic şi
administrativ autohton. Ca urmare, deşi legislaţia europeană nu impune crearea unui
Birou Unic pentru înregistrarea comercianţilor, prin recomandările pe care le face, su-
gerează că adoptarea unei astfel de proceduri ar fi binevenită. Iată aşadar de unde a
apărut ideea înfiinţării Biroului Unic în România.
În general Comisia Europeană pune mare accent pe aşa numitele „bune practici” 33
pe care le identifică în statele membre. Prin bune practici se înţeleg acele măsuri care
sunt testate şi recomandate ca fiind cel mai adecvat răspuns de politică economico-so-
cială pentru rezolvarea diferitelor probleme ale economiei de piaţă. Deşi acceptă faptul
că în fiecare stat membru sau candidat există particularităţi specifice ale mediului de
afaceri, Comisia Europeană încearcă armonizarea cadrului juridic şi administrativ al
pieţei unice europene prin promovarea acestor experienţe-model care sunt bunele prac-
tici. Promovarea acestora se face fie prin includerea lor în acquis-ul comunitar, acolo
unde există acceptul statelor membre, fie prin recomandarea lor ori de câte ori statele
membre sau candidate au probleme în domeniul respectiv.
O altă preocupare a Comisiei este tocmai evaluarea problemelor existente în ceea ce
priveşte reglementarea mediului de afaceri, precum şi estimarea progresului înregistrat
de statele membre şi candidate în efortul de a urmări strategia de la Lisabona. Pentru
aceasta, Comisia Europeană foloseşte un sistem de puncte de referinţă34 definite cât mai
32 Uneori dezbaterile sunt lansate sub forma de Carte Verde (Green Paper), care reprezintă un document
cadru de discuţie elaborat de experţii Comisiei, la care se aşteaptă comentariile tuturor părţilor interesate;
33 best practices (eng.);
34 benchmarks (eng,);
obiectiv cu putinţă, în funcţie de care clasifică performanţele statelor membre şi a celor

candidate.
România nu ocupă o poziţie prea strălucită în clasificările legate de cadrul de regle-
mentare al mediului de afaceri, însă în ultimii ani progresul a fost substanţial. În Româ-
nia, dificultăţile legate de transpunerea legislaţiei europene nu sunt provocate numai de
procesul de preluare legislativă în sine, ci şi de capacitatea redusă a administraţiei de
implementare a noilor prevederi. Este de aşteptat însă ca pe măsura trecerii timpului,
reforma instituţională la nivelul administraţiei să aducă performanţe de implementare
din ce în ce mai bune.
În legătură cu programele destinate pregătirii comercianţilor pentru aderarea Româ-
niei la UE, acestea sunt de două mari tipuri: pe de o parte sunt programele naţionale,
gestionate de administraţia centrală şi locală, iar pe de altă parte, sunt programele de
susţinere directă ale Uniunii Europene.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii, Guvernul
României, prin ANIMMC, a lansat mai multe subprograme multianuale finanţate de la
bugetul de stat, cum ar fi Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002-2005 de
susţinere a investiţiilor realizate de întreprinderi nou-înfiinţate şi micro-întreprinderi,
sau Subprogramul naţional multianual pe perioada 2002-2005 de sprijinire a IMM în
dezvoltarea exportului.
Pe de altă parte, Uniunea Europeană a oferit prin intermediul programelor PHARE
2000 şi 2001, componenta Coeziune Economică şi Socială, o serie de finanţări destinate
IMM pentru crearea de noi întreprinderi, pentru efectuarea de investiţii, pentru consi-
liere şi consultanţă etc. Această asistenţă financiară din partea UE are caracter neram-
bursabil, fiind gestionată de Agenţiile de Dezvoltare Regională din România.
Informaţiile cu privire la programele de asistenţă pentru comercianţi se pot obţine atât
de la structurile administraţiei publice centrale şi locale care au legătură cu integrarea
europeană şi cu mediul de afaceri, cât şi de la Centrul de Informare al Comisiei Europene
în România, sau de la reţeaua de multiplicatori regionali de informaţie europeană,
constituită de Centrele Euro-Info şi Centrele de Informare Europeană locale şi regionale.
Pe lângă asistenţa destinată comercianţilor, Uniunea Europeană se concentrează şi
asupra reformei instituţionale la nivelul cadrului administrativ al afacerilor. Programele
PHARE, dar şi cele de twinning, aduc resurse financiare şi asistenţă tehnică menite să
contribuie la îmbunătăţirea cadrului juridic şi administrativ al afacerilor.
Având în vedere cele de mai sus, vestea bună pentru comercianţii din România este
că mediul de afaceri se va îmbunătăţi substanţial în anii ce urmează, în mare parte
datorită condiţionalităţilor şi sprijinului UE legate de procesul de aderare. Nu trebuie
însă uitat faptul că noul mediu de afaceri va fi extrem de competitiv, necesitând eforturi
sporite din partea comercianţilor. Altfel spus, vor exista condiţii de luptă mai bune, dar
şi concurenţi mai redutabili.
Capacitatea de adaptare, flexibilitatea, spiritul inovator al întreprinzătorilor vor fi in-
gredientele esenţiale pentru succes. În acelaşi timp, administraţia va trebui să ţină pasul
cu reformele destinate îmbunătăţirii cadrului de reglementare, pentru a încuraja agenţii
economici în eforturile lor. Nu în ultimul rând, capacitatea de a valorifica asistenţa ofe-
rită de Uniunea Europeană pentru pregătirea aderării este esenţială atât pentru comer-
cianţi, cât şi pentru administraţie.
2. Banca Mondială, OECD şi „bunele practici” ale ţărilor

dezvoltate
Pe lângă condiţionalităţile pe care România trebuie să le îndeplinească pentru a adera
la Uniunea Europeană, există şi alte măsuri privind mediul de afaceri care sunt sugerate
de instituţii internaţionale pentru a fi implementate. Dintre aceste instituţii, două sunt
extrem de active în ceea ce priveşte reglementarea mediului de afaceri – Banca Mondia-
lă şi OECD. În cele ce urmează vom analiza succint activitatea acestor instituţii, precum
şi impactul lor asupra reformării mediului de afaceri din România.
Banca Mondială reprezintă în fapt un ansamblu de instituţii35 centrate în jurul Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), cu misiunea generală de a
sprijini dezvoltarea ţărilor membre. Creată în acelaşi moment cu Fondul Monetar Inter-
naţional în anul 1945 la Bretton Woods, BIRD a fost însărcinată iniţial să susţină pro-
cesul de reconstrucţie al Europei după cel de-al doilea Război Mondial. Ulterior, Banca
Mondială s-a reorientat către ţările în dezvoltare, asumându-şi ca obiective majore com-
baterea sărăciei şi dezvoltarea durabilă. România a devenit membră a Băncii Mondiale
în anul 1972.
Grupul Băncii Mondiale îşi foloseşte resursele financiare, personalul şi cunoştinţele
acumulate pentru a ajuta la realizarea, în ţări în curs de dezvoltare precum România, a
unei creşteri economice stabile, durabile şi echitabile. Activitatea Băncii Mondiale în Ro-
mânia în perioada de tranziţie datează din 1991; de atunci, portofoliul operaţiunilor Băn-
cii a crescut, ajungând la un total al sumelor angajate ce depăşeşte 3 miliarde de dolari.
Proiectele Băncii Mondiale în România se desfăşoară în domenii foarte variate cons-
tând în împrumuturi rambursabile şi nerambursabile, precum şi într-o valoroasă asis-
tenţă tehnică. Unul din domeniile importante din portofoliul de proiecte al Băncii Mon-
diale în România este consolidarea mediului de afaceri.
Principalul instrument în derulare prin care se vizează acest domeniu este Împrumutul
pentru ajustarea sectorului privat – PSAL II, iniţiat la finalul anului 2001. Obiectivul
principal al programului PSAL II este sprijinirea reformelor structurale în domeniul
privatizării întreprinderilor de stat, reforma sistemului bancar, dezvoltarea unui mediu
de afaceri care să sprijine investitorii, precum şi un program îmbunătăţit de asistenţă
socială pentru muncitorii disponibilizaţi ca rezultat al programului de ajustare.
În cadrul PSALII, la recomandarea Băncii Mondiale, Guvernul României se angajea-
ză să intensifice reformele privind eliminarea obstacolelor din calea dezvoltării şi desfă-
şurării afacerilor, simplificarea procedurilor de autorizare, introducerea unor reforme
fiscale care să asigure un tratament mai echitabil şi uniform pentru lărgirea bazei fiscali-
tăţii, adoptarea şi utilizarea pe scară mai largă a standardelor internaţionale de
contabilitate, precum şi introducerea unor proceduri de faliment mai eficiente.
Putem observa din cele de mai sus faptul că acest program negociat cu Banca Mondia-
lă a avut deja influenţe notabile asupra procesului de reformă al cadrului juridic şi
administrativ legat de mediul de afaceri. Multe din măsurile recente de îmbunătăţire ale
35Instituţiile componente ale Grupului Băncii mondiale sunt: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (IDA), Agenţia Multilaterală de Garantare a
Investiţiilor (MIGA), Societatea de Finanţare Internaţională (IFC) şi Centrul Internaţional pentru Re-
glementarea Diferendelor privind Investiţiile (ICSID). Ultimele patru instituţii au statut de filiale ale BIRD.
mediului de afaceri, care au fost trecute în revistă până acum, au fost propuse şi iniţiate
datorită demersurilor Băncii Mondiale. Spre exemplu, un important program guverna-
mental, Planul de acţiune pentru eliminarea barierelor administrative din mediul de afaceri, a
fost iniţiat ca urmare a recomandărilor Băncii Mondiale şi a unui grup de experţi PHARE.
Influenţa Băncii Mondiale este mult întărită şi datorită relaţiilor sale speciale cu cea-
laltă instituţie de prestigiu bazată la Washington, şi anume Fondul Monetar Internaţio-
nal (FMI). Evaluările şi recomandările Băncii Mondiale au un impact semnificativ
asupra deciziei FMI de a încheia acorduri de împrumut cu România.
Prin urmare, Banca Mondială este una din cele mai influente instituţii internaţionale
în ceea ce priveşte reforma mediului de afaceri din România, având un rol important în
iniţierea măsurilor de reformă şi crearea sprijinului politic necesar pentru implementa-
rea acestora.
O altă instituţie internaţională influentă în ceea ce priveşte mediul de afaceri din Ro-
mânia este, aşa cum am menţionat, Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvol-
tare (OECD). În anul 1961, OECD a apărut prin transformarea Organizaţiei pentru Coo-
perare Economică Europeană, care gestionase după cel de-al doilea război mondial
ajutorul american şi canadian oferit Europei sub forma Planului Marshall de reconstruc-
ţie postbelică.
OECD are în prezent 30 de membri, printre ţările cele mai dezvoltate din lume, şi
constituie un forum unic de dezbatere, dezvoltare şi îmbunătăţire al politicilor economi-
ce şi sociale. Criteriul de a deveni membru în OECD este angajamentul unei ţări de a
avea o economie de piaţă şi a promova un sistem democratic pluralist. România nu este
ţară membră a OECD, însă aspiră la acest statut. Din Europa Centrală şi de Est patru
ţări au fost deja acceptate în OECD, şi anume Cehia, Ungaria, Polonia şi Slovacia.
În cadrul OECD, ţările membre îşi compară experienţele, caută răspunsuri la probleme
comune şi conlucrează la coordonarea politicilor interne şi internaţionale pentru a ajuta
ţările membre şi cele nemembre să facă faţă la o lume din ce în ce mai globalizată. Aceste
exerciţii au dus la adoptarea unor acorduri cu putere juridică, pentru reducerea corupţiei,
pentru asigurarea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor etc. Aceste acorduri sunt
inspirate deseori din prevederi ale unor legislaţii naţionale, care au dat rezultate excelente
în rezolvarea anumitor probleme economico-sociale, devenind bune practici.
Pentru o ţară ca România, care doreşte să adere la clubul select reprezentat de OECD,
adoptarea acestor bune practici este o condiţie absolut obligatorie. Pe lângă acest carac-
ter de obligativitate, marea parte a măsurilor de îmbunătăţire a mediului de afaceri
propuse de OECD sunt realmente benefice, având un potenţial cert de impulsionare şi
dinamizare a activităţii antreprenoriale. În relaţia cu România, OECD realizează mai
multe tipuri de analize şi rapoarte, pe baza unor consultări prealabile cu autorităţile pu-
blice, comunitatea de afaceri şi experţi locali. Această activitate de raportare, extrem de
transparentă de altfel, conţine inclusiv recomandările de politică economică şi socială pe
care experţii OECD le fac României pentru apropierea de standardele agreate de ţările
membre OECD. Pe măsură ce România va îndeplini cât mai multe din aceste standarde,
şansele ţării noastre de a adera la OECD cresc.
Pe lângă cele două instituţii menţionate mai sus, Banca Mondială şi OECD, există şi
alte instituţii cu o influenţă considerabilă asupra cadrului general de politică economică
legat de mediul de afaceri. Printre acestea putem menţiona instituţii de tip financiar
cum ar fi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană de
Investiţii, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, dar şi instituţii multilaterale sub

egida ONU, cum ar fi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare etc.
Mai mult, majoritatea ţărilor dezvoltate au propriile lor instituţii de acordare a asis-
tenţei bilaterale către ţările în dezvoltare, cum este România. Între acestea putem enu-
mera USAID (SUA), DFID (Marea Britanie), GTZ (Germania), precum şi programele di-
namice de asistenţă din partea Japoniei sau Olandei. Toate aceste programe oferă gran-
turi sau împrumuturi pe proiecte specifice, contribuind la dezvoltarea mediului de
afaceri din România.
3. Responsabilitatea socială a firmelor

Conceptul de responsabilitate socială a firmelor este foarte în vogă în prezent, mai
ales în ţările dezvoltate. Conform acestui concept, firmele au obligaţia, cel puţin morală,
de a contribui activ la dezvoltarea comunităţii sociale în care activează. Profitul nu tre-
buie obţinut cu orice preţ, ci doar în cazul în care şi comunitatea are de câştigat ceva.
a. Ca întreprinzător, în România, am obligaţia de a contribui la

dezvoltarea comunităţii în care funcţionez?
Comisia Europeană a prezentat în Iulie 2001 o Carte Verde privind promovarea unui
cadru european pentru responsabilitatea socială a firmelor. Acest document a fost menit
să lanseze o dezbatere, la nivel comunitar, asupra responsabilităţii sociale, care a fost
definită ca un concept prin care companiile integrează în mod voluntar preocupări so-
ciale şi de mediu în cadrul operaţiunilor lor comerciale şi în interacţiunea lor cu
partenerii din comunitatea în care îşi desfăşoară activitatea.
Atât din concluziile dezbaterii la nivel european, cât şi din practica responsabilităţii
sociale la nivel corporativ pe continentul nord-american, reiese caracterul voluntar al
asumării unor astfel de responsabilităţi, în condiţiile în care acţiunile rezultate sunt con-
siderate a fi în concordanţă cu interesele pe termen lung ale companiilor. Responsabili-
tatea socială a firmelor trebuie analizată în strânsă legătură cu dezvoltarea durabilă,
fiind legată de impactul social şi de mediu al activităţilor economice. În sfârşit, respon-
sabilitatea socială nu trebuie privită ca o anexă a activităţii comerciale, ci ca un mod în
sine de derulare a afacerilor.
În România nu există reglementări legale în ceea ce priveşte responsabilitatea socială
a firmelor. Este la latitudinea firmelor să îşi asume o astfel de responsabilitate, contribu-
ind la dezvoltarea comunităţii în care îşi desfăşoară activitatea. În mod evident, implica-
rea socială a firmelor antrenează costuri suplimentare, ceea ce aparent ar fi nefavorabil
firmelor din punct de vedere al competiţiei pe piaţă. Pe de altă parte însă, firma obţine
şi beneficii, cum ar fi îmbunătăţirea imaginii sale, publicitate gratuită, sprijin din partea
administraţiei publice locale şi/sau centrale, precum şi o potenţială creştere a vânză-
rilor, ceea ce ar putea în final să compenseze costurile acţiunilor sociale.
b. Care sunt instrumentele prin care îmi pot manifesta

responsabilitatea socială şi comunitară?
Legislaţia românească prevede posibilitatea deducerii unor sume din impozitul pe
profit datorat de o firmă, pentru cheltuieli făcute ca sponsorizare sau mecenat. O firmă
poate decide să susţină activităţi culturale, artistice, burse, manifestări ştiinţifice, activi-
tăţi sportive etc., aceste cheltuieli putând fi deduse anual până la un plafon de 0,003 din
cifra totală de afaceri a firmei.
Asumarea responsabilităţii sociale nu trebuie însă înţeleasă ca fiind limitată la spon-
sorizare. Responsabilitatea socială implică mai mult decât un câştig de imagine pe baza
unor deduceri fiscale. Ea implică existenţa unor costuri reale, care sunt justificate de in-
teresul pe termen lung al companiilor de a împărtăşi problemele comunităţii în care se
află, de a participa activ la dezvoltarea acesteia.

http://www.europa.eu.int - Site-ul oficial al Uniunii Europene
(http://europa.eu.int/comm/enterprise/enlargement/doc/questions-answers.pdf)
http://www.infoeuropa.ro - Site-ul oficial al Centrului de Informare al Comisiei
Europene in România
http://www.worldbank.org - Site-ul oficial al Băncii Mondiale
http://www.worldbank.org.ro - Site-ul oficial al Misiunii Băncii Mondiale in
România
http://www.imf.org - Site-ul oficial al Fondului Monetar Internaţional
http://www.fmi.ro - Site-ul oficial al Reprezentanţei Fondului Monetar in România
http://www.oecd.org - Site-ul oficial al Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare
*****
Bibliografie
Legislaţie naţională şi europeană

1. Constituţia României – 1991 şi 2003;
2. Decizia Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene 98/347/EC;
3. HG nr. 161/2000, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării şi
Prognozei;
4. HG nr. 166/2003 privind acordarea unor facilităţi fiscale studenţilor care doresc să
înfiinţeze o afacere proprie;
5. HG nr. 573/2002 pentru aprobarea procedurilor de autorizare a funcţionării
comercianţilor;
6. HG nr. 656/2002 privind acceptarea Cartei Europene pentru Întreprinderi Mici;
7. Legea nr. 109/1997 privind înfiinţarea Consiliului Economic şi Social;
8. Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă;
9. Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului;
10. Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat;
11. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei in exer-
citarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi in mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei;
12. Legea nr. 21/1996 privind concurenţa;
13. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului;
14. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
15. Legea nr. 31/1991 privind societăţile comerciale;
16. Legea nr. 356/2001 privind patronatele;
17. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa procesului decizional in administraţia
publică;
18. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţie;
19. Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului;
20. OG nr. 26/2000 privind asocierile;
21. OG nr. 75/2001 privind organizarea şi funcţionarea cazierului fiscal,
22. OUG nr. 190/2001, de modificare a Ordonanţei Guvernului nr. 75/2001;
23. OUG nr. 129/2002 pentru modificarea Legii nr. 26/1990 privind registrul
comerţului şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001;
24. OUG nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite;
25. OUG nr. 38/2002 (aprobată prin Legea 82/2003) pentru modificarea şi
completarea Legii 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului;
26. OUG nr. 76/2001 (aprobată prin Legea 370/2002) privind simplificarea unor
formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării
comercianţilor;
Lucrări publicate
1. Ciutacu, C. (coordonator) – “Social dialogue in Romania”, Academia Română de
Ştiinţe, Bucureşti, martie 2001.
2. Murray D. - "Cele 7 valori esenţiale. IMM-urile şi beneficiarii lor", prezentare în cadrul
conferinţei internaţionale "Calitate şi integritate în afaceri" , Tg. Mureş, octombrie
1999.
3. Sandor, D. - Consiliul Economic şi Social şi Dialogul Social – Raport de evaluare:
performanţe, vulnerabilităţi, oportunităţi şi riscuri, CPSCA, Bucureşti, 2002.
4. Trevino L.K.,. Nelson K.A. – “Managing Business Ethics”, John Wiley & Sons Inc.,
New York, SUA, 1995.
5. *** - “Reglementările şi birocraţia în România”, USAID şi IRIS Center Romania,
Bucureşti, 2000.
6. *** - Studiul Costurilor Administrative şi Procedurale Suportate de Investitorii
Privaţi din România, Raport Executiv realizat pentru Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei cu Sprijin FIAS, Bucureşti, 2002.
7. *** - Ghidul serviciilor şi produselor oferite comunităţii de afaceri, CCIRB,
Bucureşti, 2003
8. *** - Enlargement: What can enterprises in the new member states expect?, DG
Întreprinderi, Comisia Europeană, Bruxelles, 2003
(http://europa.eu.int/comm/enterprise/enlargement/doc/questions-
answers.pdf);
Pagini de Internet
http://www.avocatnet.ro/article74.html;
http://www.administratie.ro - Site-ul Institutului Naţional de Administraţie;
http://www.advocacy.ro - Site-ul oficial al Associaţiei Academia de Advocacy;
http://www.amahouse.ro/lichidare/lichidari/htm;
http://www.amcham.ro - Site-ul oficial al Camerei Americane de Comerţ;
http://www.amr.ro - Site-ul oficial al Asociaţiei Municipiilor din România;
http://www.anpc.ro - Site-ul oficial al Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor
http://www.aoar.ro - Site-ul oficial al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România;
http://www.bnpconsult.ro/reorganizare.html
http://www.ccir.ro - Site-ul oficial al Camerei de Comerţ şi Industrie a României şi a
Municipiului Bucureşti;
http://www.cdep.ro - Site-ul oficial al Camerei Deputaţilor;
http://www.ces.ro - Site-ul oficial al Consiliului Economic şi Social;
http://www.cnipmmr.ro Site-ul oficial al Consiliului Naţional al Întreprinderilor
Private Mici si Mijlocii;
http://www.competition.ro - Site-ul oficial al Consiliului Concurenţei;
http://www.cs.ro/Consiliul_Judetean/index.html - Site-ul Consiliului Judeţean
Caraş-Severin
http://www.europa.eu.int - Site-ul oficial al Uniunii Europene;
http://www.fic.ro - Site-ul oficial al Consiliului Investitorilor Străini;

http://www.fmi.ro - Site-ul oficial al Reprezentantei Fondului Monetar în România;
http://www.geocities.com/primariaresita/ - Site-ul Primăriei Reşiţa
http://www.guv.ro/obiective/pganticoruptie/Anexa.pdf - Statistică guvernamentală
referitoare la corupţie;
http://www.imf.org - Site-ul oficial al Fondului Monetar Internaţional;
http://www.indaco.ro;
http://www.infoeuropa.ro - Site-ul oficial al Centrului de Informare al Comisiei
Europene in România;
Instituţională şi Sectorul Informal);
http://www.mapgov.ro - Site-ul oficial al Ministerului Administraţiei şi Internelor -
domeniul Administraţiei Publice;
http://www.mec.ro - Site-ul oficial al Ministerului Economiei şi Comerţului;
http://www.mfinante.ro - Site-ul oficial al Ministerului Finanţelor Publice;
http://www.mie.ro - Site-ul oficial al Ministerului Integrării Europene (documente
poziţie negocieri);
http://www.mimmc.ro - Site-ul oficial al Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici
şi Mijlocii şi Cooperaţie;
http://www.just.ro - Site-ul oficial al Ministerului Justiţiei;
http://www.oecd.org - Site-ul oficial al Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi
Dezvoltare;
http://www.onrc.ro - Site-ul oficial al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului;
http://www.pmb.ro - Site-ul Primăriei Municipiului Bucureşti;
http://www.presidency.ro - Site-ul oficial al Preşedenţiei României;
http://www.primariasector1.ro - Site-ul Primăriei Bucureşti Sector 1;
http://www.senat.ro - Site-ul oficial al Senatului;
http://www.transparency.org.ro - Site-ul oficial al Asociaţiei Române pentru
Transparenţă;
http://www.ugir.ro Site-ul oficial al Uniunii Generale a Industriaşilor din România-
1903;
http://www.worldbank.org - Site-ul oficial al Băncii Mondiale;
http://www.worldbank.org.ro - Site-ul oficial al Misiunii Băncii Mondiale în România.

Suportul Juridic Si Administrativ Al Afacerilor in Romania C

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suportul Juridic Si Administrativ Al Afacerilor in Romania C

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA VIRTUALĂ DE AFACERI

Suportul juridic şi administrativ al

Suportul juridic şi administrativ al afacerilor în România

Strada Povernei 6-8, Bucureşti

Proiect finanţat de Uniunea Europeană prin PHARE şi Guvernul României.

b. Ce înseamnă procedura de lichidare şi ce presupune aceasta

c. Cum poate rezista un întreprinzător cu principii etice într-un mediu

1. Înregistrarea firmelor în România

1 Creative destruction, trad. Eng.;

Însă în realitate chiar şi economiile de piaţă avansate nu sunt perfecte. Nu demult

b. Ce este Registrul Comerţului şi de cine aparţine în prezent?

Comerţului (ONRC), instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din

c. Ce este Biroul Unic şi la ce ajută?

d. Cum înregistrăm o firmă în Registrul Comerţului?

Pentru a solicita înregistrarea şi autorizarea funcţionării unei firme, solicitantul tre-

e. Cât durează şi cât costă să înregistrez o firmă în România?

2. Autorizarea firmelor în cadrul procesului de înregistrare.

a. De ce este nevoie de autorizaţii?

b. Care sunt cele cinci avize/autorizaţii minimale de care am nevoie

Autorizaţia PSI reprezintă actul care condiţionează funcţionarea comercianţilor de

Bibliografie on-line (selectiv):

Aşa cum arătam în capitolul anterior, statul se implică în reglementarea mediului de

1. Avize/autorizaţii necesare în diferite situaţii şi stadii ale

a. Cu ce alte avize/autorizaţii specifice mă mai pot confrunta, ca

În luna decembrie 2002, Guvernul a creat şi implementat, cu sprijinul Foreign Invest-

2. Proceduri generale de obţinere a avizelor/autorizaţiilor

a. Procedura birocratică „clasică”.

ţii suplimentare de funcţionare. Detaliile procedurale nu sunt încă publicate, ele

b. Procedura aprobării tacite

torizaţiilor, precum şi procedurilor de reautorizare) depuse după intrarea sa în vigoare,

c. Declaraţia pe proprie răspundere

fiecare declarant îndeplineşte condiţiile legale pentru deţinerea şi exercitarea calităţii pe

11 HG573/2002 publicată în M.Of. nr. 414 din data 06/14/2002;

3. Operaţiunile de control din partea autorităţilor

a. Care este justificarea operaţiunilor de control?

b. Care sunt tipurile de control cele mai frecvente?

Procent din firmele vizate

În medie, firmele private au fost inspectate pe parcursul ultimului an de 3.9 autorităţi

c. Controalele financiare – Garda Financiară, Poliţia Economică

proprietăţii publice şi private, a intereselor legale ale cetăţenilor, contribuind la protejarea

d. Alte controale – inspecţii ministeriale specifice, inspecţii primării,

mului contribuţiilor de asigurări sociale datorate de angajatori; procesele verbale de con-

Bibliografie on-line (selectiv):

Activitatea unui comerciant pe piaţă nu trebuie să fie eternă. Un întreprinzător nu

1. Modalităţi de încetare a existenţei unei firme.

b. Ce înseamnă procedura de lichidare şi ce presupune aceasta pentru

Cererile de declanşare a procedurii pot fi introduse de către comerciant, însuşi, sau

c. Elemente juridice ale procedurii de reorganizare judiciară

d. Elemente juridice ale procedurii de faliment

2. Viitorul reglementărilor privind reorganizarea judiciară şi

Bibliografie on-line (selectiv)

1. Relaţia între Guvern şi mediul de afaceri

b. Cum poate Guvernul să intervină în desfăşurarea afacerilor?

Politica în domeniul concurenţei poate fi şi ea vitală. În anumite condiţii, pe piaţă ar

c. Care sunt instituţiile Guvernului cu care pot dialoga ca

14 H.G. nr. 161/2000, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei;

în cadrul PSAL II (Împrumut pentru Ajustarea Structurală a Sectorului Privat), Guver-

Principalele funcţii ale Agenţiei Naţionale pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi

Ministerul Finanţelor Publice are ca preocupare majoră combaterea şi eliminarea

2. Relaţia între administraţia locală şi mediul de afaceri

bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor şi judeţelor. De asemenea,

3. Alte instituţii ale statului şi impactul lor asupra derulării

b. Poate Preşedintele României să influenţeze mediul de afaceri?