Coordonator:

Gl. bg. prof. dr. univ. Costică Țenu

Autori:
Lucian Ştefan COZMA Daniela Georgiana GOLEA Cătălin Robertino HIDEG
doctor în Ştiinţe Militare drd. Securitate și Informații drd. Securitate și Informații
fizician economist economist

ZIDUL TĂCERII
incursiuni în știința secretă
SOLUŢII TEHNOLOGICE NECONVENŢIONALE ÎN
INDUSTRIA DE APĂRARE
Vol. 2

Centrul Tehnic Editorial al Armatei

BUCUREŞTI, 2017
-1-
 CUPRINS
(lucrarea este realizată în co-autorat; indicațiile din paranteze în dreptul fiecărui capitol
sunt pur orientative și se referă la ponderea participării autorilor)

Volumul 2
CAPITOLUL 5
PERFECȚIONĂRI ALE ARMELOR
NECONVENȚIONALE .......................................................................................6
(Cătălin R. Hideg)

5.1 Biologic și chimic în lupta armată...........................................................7

5.2 Ingineria genetică și armele biologice..................................................11
5.3 Microorganisme pentru arme biologice……........................................21
5.4 Bioingineriile și industria farmaceutică..............................................48
5.5 Arma chimică- mijloc de luptă...............................................................64
5.6 Arma radiologică de tip compozit.......................................................104
5.7 Nanotehnologiile- baza armelor compozite .....................................117
5.8 Echipamente de protecție și intervenție .............................................120
5.9 Agenți de luptă bio-chimici...................................................................131
5.10 Riscurile NBC în contextul actual ...………………................……136
(D. G. Golea, Cătălin R. Hideg, Lucian Șt. Cozma)

CAPITOLUL 6
MANAGEMENTUL SECURITĂȚII ÎN CONDIȚIILE
MEDIULUI DE SECURITATE FLUID ..............................................151
(Daniela G. Golea)

6.1 Managementul de securitate în era (in)securității............................151

6.2 Determinări conceptuale elaborate.......................................................181
6.3 Managementul securității naționale într-un mediu de confruntare
multidimensional........................................................................................................ 188
6.4 Societate informațională, intelligence, securitate.............................195
6.5 Limite în sistemul de management al securității .............................211

CAPITOLUL 7
SOLUȚII PROPUSE ÎN MANAGEMENTUL SISTEMULUI DE
SECURITATE .......................................................................................................237
(Daniela G. Golea / Cătălin G. Hideg / Lucian Șt. Cozma)

7.1 Multiple provocări din mediul de securitate......................................239

-4-
 7.2 Precaritatea resurselor.............................................................................242
7.3 Câteva probleme identificate................................................................257
7.4 Centrul de greutate și direcțiile de efort ...........................................263
7.5 Reperele unei strategii de securitate....................................................269

Câteva concluzii privind managementul..........................................................271

CONCLUZII GENERALE ..................................................................................273

BIBLIOGRAFIE

-5-
 Capitolul 5 PERFECȚIONĂRI ALE ARMELOR
NECONVENȚIONALE
(Cătălin R. Hideg)

Primele decenii ale secolului XXI au adus cu ele noi și noi provocări, mai ales în
ceea ce privește modalitățile și mediile de confruntare, implicând cel mai adesea actori cu
totul și cu totul noi, oferind mediului de securitate un caracter tot mai fluid. Printre aceste
provocări se înscrie și tendința tot mai evidentă de perfecționare a armamentelor NBC 1 și
trecere a acestora de sub controlul strict al statelor, în apanajul unor grupări mai mult sau
mai puțin obscure.
Tehnologiile de fabricație a acestor categorii de arme de multe ori s-au
simplificat, au devenit mai accesibile pe fondul progresului tehnologic, iar armele propriu
zise tind să devină mai compacte, mai precise și având acțiune concentrată pe o arie mai
redusă. Una din tendințe, așa cum s-a arătat, este aceea de miniaturizare, compactizare.
Tototdată, armele NBC tind să devină modulare, unele din componentele lor putând fi
achiziționate direct de pe piață, iar altele pot fi fabricate chiar și în condiții artizanale.
Dintre armele NBC, a căror fabricare și comercializare este actualmente interzisă
prin prevederile tratatelor și convențiilor internaționale, lucrarea noastră se va opri în mod
deosebit doar asupra câtorva, pe care le vom identifica în enumerarea de mai jos.
1. Armele biologice atipice, rezultate în urma unor manipulări genetice având
drept scop:
-transformarea unor microorganisme cunoscute ca aparent inofensive, în agenți patogeni
care se activează sub acțiunea unor factori de o natură sau alta, cel mai adesea dintre acei
factori care acționează numai în interiorul corpului omenesc la nivelul anumitor organe
interne, cum ar fi stomacul sau ficatul etc.;
-obținerea unor noi tipuri de microorganisme, de obicei hibride, capabile să producă o
cantitate foarte mare de toxine atunci când sunt puse în anumite condiții fizico-chimice,
dar care altminteri au capabilitatea de a trece neidentificate, din cauză că nu sunt identice
cu microorganismele patogene cunoscute deja.
2. Arme bio-chimice realizate prin hibridizarea tehnologiilor cunoscute și crearea
de noi tipuri de arme biologice sau chimice care pot acționa concomitent și chiar depind
unele de altele; de pildă, punerea la punct a unor microorganisme care sunt în mediul
liber inofensive dar care în prezența unor substanțe toxice de luptă (în general de slabă
toxicitate) capătă proprietăți toxice deosebite și mai ales, se diseminează foarte mult, în
acest fel infectând mediul; sau dimpotrivă, microorganisme care în prezența unor agenți
chimici, devin active și eliberând toxine, dau mediului o toxicitate foarte ridicată.
3. Arme radiologice și bio-radiologice rezultate în special din utilizarea unor
izotopi radioactivi cu timp de înjumătățire relativ mic; dar și a microorganismelor care
viețuiesc în medii radioactive și care pot stoca în interiorul lor mici cantități de substanțe
radioactive pe care le pot secreta în anumite condiții.
Totodată, vom aborda pe larg și problema perfecționării tehnologiilor destinate
obiectivelor sus-menționate, în contextul istoric actual. Luând în calcul și experiența
istorică, acest capitol va trece în revistă unele aspecte istorice legate de utilizarea armelor
chimice și biologice.

1
Acronimul de la Nuclear-Biologic-Chimic.

-6-
5.1 Biologic și chimic în lupta armată
Mediul de luptă modern a deschis posibilitatea utilizării biotehnologiilor în scopul
realizării de noi tipuri de arme neconvenționale, cel mai adesea modele hibride între
armele chimice și cele biologice.
Aceasta ar presupune intervenții genetice asupra unor agenţi biologici (cum ar fi
vaccinuri, fie ele de origine bacteriană sau de origine virală, diverse antigene ori
antitoxine şi respectiv produsele analoge, serul, plasma medicinală şi derivatele sanguine)
în scopul de a determina o anumită reacție în prezența unor agenți fizico-chimici externi,
inclusiv determinarea unor bacterii aparent inofensive de a secreta endotoxine în anumite
condiții cunoscute de către cel care face intervenția genetică.

Fig. 1 Mediu de cultură tipic; prin tehnologii relativ simple se pot crea produse microbiologice apte de a
determina efecte majore în cadrul ecosistemului, ca să nu mai vorbim de aplicațiile industriale, în special în
industria alimentară (imagine preluată de la S.C. Sanimed International SRL).

O altă direcție urmărită în crearea armelor bio-chimice de ultimă generație este

aceea de a altera agenţii diagnostici (acei produşi folosiți în scopul de a facilita depistarea
și identificarea bolilor, indiferent că se prezintă sub formă de substanţe anorganice sau
organice) obișnuiți, punând astfel în mare dificultate personalul medical în ceea ce
privește diagnosticarea corectă a unor afecțiuni, identificarea agentului patogen și a
tratamentului eficace, mai ales dacă modificarea genetică a produs -printre altele-
rezistența la antibiotice.
Un alt posibil scop îl poate reprezenta introducerea unor materiale bacteriale
aparent inofensive și inerte în cadrul excipienţilor (acei constituienţi inerţi care fac de
regulă parte din structura medicamentelor și pot influenţa de pildă viteza de absorbţie,
modul de disoluţie şi distribuţia în organism a substanței medicamentoase) urmând ca în
anumite condiții fizico-chimice (de pildă, la o anumită temperatură sau în prezența unei
anumite substanțe, bacteriile respective să se activeze brusc, elibercând endotoxine în
cantități letale.
O altă direcție de acțiune o reprezintă crearea de bacterii cât mai rezistente la
acțiunea medicamentelor (acele substanţe active caracterizate prin acțiuni sau efecte de
natură fizică și chimică în cadrul organismului, având drept rol diminuarea sau
îndepărtarea unor agenți patogeni sau/și a efectelor produse de aceștia) astfel încât după
intrarea bacteriilor mutante în cadrul organismelor, eventualele tratamente aplicate să fie
complet ineficace.

-7-
Fig. 2 În imagine, virusul Ebola. Ebola denumită și febra hemoragică Ebola reprezintă o boală virală
infecțioasă severă, cu grad mare de letalitate, provocată de un virus. Această boală face parte din categoria
zoonozelor, afectând atât oamenii cât și animalele și manifestându-se la oameni prin hemoragii severe. Ca
și în cazul HIV-SIDA, focarele epidemice ale EBOLA au fost plasate în Africa Centrală și Africa de Vest.
Virusul Ebola a fost identificat încă din 1976 în Sudan și Congo. Localitatea Yambuku unde s-a înregistrat
primul focar serios se află lângă râul Ebola, de unde a provenit numele virusului și a bolii. Rata de
mortalitate atinge 90% la om, care, exceptând rabia, reprezintă cea mai mare mortalitate a unei boli
infecțioasa la om. După un scenariu foarte asemănător celui legat de proveniența HIV-SIDA, s-a presupus
că virusul Ebola ar proveni de la niște animale, anume liliecii frugivori ce fac parte din familia
Pteropodidae și care ar fi pasămite, gazde naturale pentru virusul Ebola. Potrivit unui asemenea scenariu,
virusul Ebola ar fi trecut la oameni în momentul contactului acestora cu elemente precum ar fi sânge,
secreții, organe ori fluide biologice ale animalelor deja infectate, cum ar fi cazul cimpanzeilor (responsabili
zice-se și de HIV-SIDA), gorilelor, liliecilor frugivori, antilopele duiker sau porcii spinoși. Mai departe,
infecția se va propaga în cadrul comunităților umane prin contact direct cu sânge, secreții sau diverse
lichide biologice provenite de la persoanele infectate. La Ebola, perioada de incubație este de cca. o
săptămână, cea mai scurtă fiind de 48 de ore iar cea mai lungă de 21 de zile. În toate cazurile, debutul este
brusc, cu febră mare și frisoane, dureri de cap, erupții cutanate. După câteva zile apare starea de greață,
diarea și fenomenele hemoragice, cu afectarea gravă a funcțiilor renală și hepatică. Ulterior vor apare
tulburările nervoase, confuzia și pierderile de memorie. De regulă, moartea survine după un interval de 6
până la 9 zile de la debutul bolii, prin șoc și hemoragii generalizate. Rata de mortalitate este cuprinsă între
50-90%. Deși nu există practic (în regim public, neclasificat) niciun tratament specific contra febrei
hemoragice Ebola, s-a elaborat seroterapia cu IgG anti-EBOV sau terapiile imunitare Zmapp și Zmab,
alături de administrarea unor medicamente din categoria oligonucleotidelor morfolino-fosforodiamidate etc.
De asemenea, s-au elaborat și două posibile vaccinuri, ChAd3-ZEBOV și rVSV-ZEBOV, unul din ele
testat cu succes în iulie 2015. Să mai notăm și faptul că, Stanley Norman Cohen în 1973 a realizat în
laborator primul plasmid bacterian (codificat pSC 101) ce a fost utilizat ca vector destinat transferului de
gene. Ebola a fost identificată pentru prima oară în 1976; iar SIDA în 1983. În cazul Ebola avem de-a face
practic cu același scenariu ca și în cazul virusului HIV-SIDA, aplicat exact în același spațiu geografic. Acel
spațiu geografic este caracterizat prin câteva elemente comune: populat doar de negri, ființe considerate ca
lipsite de valoare, apropiate de nivelul animalic, primitiv; statele din zonă au fost dintotdeauna nealiniate,
deci în afara oricăror alianțe politico-militare globale (cum ar fi NATO sau Pactul de la Varșovia); statele
respective sunt cel mai adesea neguvernabile, dominate deseori de dictatori sângeroși iar când aceștia nu
(mai) există, sunt nesfârșite războaie civile, inter-tribale. În aceste condiții, încă din perioada Războiului
Rece țările centrafricane au fost: regiunea de desfacere a industriei de armament a NATO sau/și Pactului de
la Varșovia; zona experimentală pentru armament și tactica luptei clasice; zone de influență foarte fluide.
Prin urmare este foarte probabil ca atât HIV-SIDA cât și Ebola să nu reprezinte în definitiv altceva decât
rezultatul unor experimente de arme biologice, aplicate inițial doar în regiunea experimentală, pe o
populație umanoidă (neagră, subdezvoltată, încă în pragul comunei primitive) de a cărei soartă nu-i pasă
nimănui în cadrul civilizației albe sau galbene din Europa, ambele Americi, Asia sau Australia. Acești negri
sunt ființe care dintotdeauna au reprezentat o marfă, sub o formă sau alta: sursele de sclavi din secolele
trecute, masa de cobai pentru noile sisteme de armamente pe timpul Războiului Rece... Să fie oare o simplă
întâmplare faptul că virușii cei mai redutabili (HIV-SIDA, Ebola etc.) au apărut din senin, chiar în regiunile
țărilor nealiniate, cunoscute ca fiind zone de experimentare a armamentelor ?!!

Obținerea unor astfel de efecte privind rezistența noilor tipuri de bacterii mutante
față de tratamente (antibiotice, în speță) constă în studii și experimente avansate în
domeniul farmacocineticii (disciplină care studiază transformările suferite de

-8-
medicamentue în cadrul organismului; dar și procesele metabolice de absorbţie, de
distribuţie, acțiune şi eliminare a sa) dar și farmacodinamicii (disciplină care studiază
acţiunea exercitată de medicamente în organism, funcţie de structură chimică şi loc de
acţiune, interacțiunile biochimice şi cele fiziologice etc.) urmărind stabilirea
interacțiunilor dintre diverși agenți chimici și bacterii, astfel încât să se stabilească
miloacele chimice de activare a unor agenți patogeni care aparent sunt inofensivi în
anumite condiții.

Fig. 3 În imagine, bacteria (Yersinia pestis) ce provoacă ciuma. Ciuma, denumită și pestă, reprezintă este o
boală infecțioasă gravă, foarte contagioasă, produsă de microorganimsul Yersinia pestis. Foarte temută în
secolele trecute, mai ales datorită pandemiilor întinse chiar pe câteva continente. În momentul de față încă
se mai înregistrează cca. 1000 – 2000 de cazuri pe întregul Glob. Istoria ultimelor două mii de ani ne-a
demonstrat că astfel de pandemii au izbucnit în perioada lui Iustinian, între anii 541-542, alta în perioada
1347-1351, apoi între 1665-1666 și ultima oară, în 1855. Există mai multe forme de pestă, cele mai
frecvente fiind totuși forma bubonică și cea pulmonară. Însă aceste forme pot fi înrudite între ele, astfel
încât în cazul lipsei unui tratament adecvat, forma bubonică se poate transforma într-o formă septicemică
iar aceasta conduce la forma pulmonară, în acest din urmă caz mortalitatea fiind cuprinsă între 90-100%
pentru bolnavii netratați. În cazul formei bubonice infectarea este practic produsă de pișcătura venită din
partea puricelui de șobolan, acesta fiind vectorul bolii, lucrând pe post de gazdă intermediară care transmite
agentul patogen preluat de la șobolan, în sângele omului. Puricele este foarte puțin activ la temperaturi sub
12° C, de aceea iarna nu se produc infecții cu aceiași viteză de propagare și nici în regiunile relativ reci.
Cum o atare schimbare a gazdei pentru purici nu poate fi provocată decât de moartea și dispariția populației
de rozătoare, orice reducere a populației de șobololani a putut conduce în trecut la izbucnirea epidemiei de
pestă la om. Perioada de incubație este în general scurtă, de la câteva ore până la o săptămână. Simptomele
debutează cu febră mare, dureri de cap și de articulații, stare de moleșeală și inapetență. În cazul ciumei
bubonice se umflă ganglionii limfatici (din regiunea gâtului) care devin dureroși, tumefierile putând atinge
dimensiuni mari iar hemoragiile din țesuturi conduc la formarea de ulcerații purulente. În cazul intrării în
sânge a agentului patogen, se ajunge la forma septicemică, aceasta reprezentând în mod obișnuit o formă
secundară, caracterizată prin febră mare și frisoane, dureri de cap, inapetență, zone hemoragice întinse,
evoluție supra acută cuprinsă între câteva ore și 36 de ore, letalitatea fiind de 90-100% pentru bolnavii
netratați. Din rândul antibioticelor actuale, au dat rezultate bune cloramfenicolul, tetraciclina,
streptomicina, doxiciclina și gentamicina, în cazul sistemului imunitar solid al omului boala putându-se
manifesta în așa-numita forma abortivă, caracterizată prin simptome ușoare, cum ar fi febra moderată, o
oarecare inflamație a ganglionilor limfatici și în final vindecarea.

Armele biologice sunt bazate pe obținerea unor principii active cu rol nociv, iar în
crearea lor se utilizează în principiu aceleași metode ca și în producția principiilor active
din domeniul farmaceutic, adică însămânțarea și fermentaţia, sinteză chimică de natură
organică şi apoi, extracţia biologică. Fermentaţia reprezintă acel proces biochimic în care
sunt utilizate anumite microorganisme special selectate, fiind aplicate tehnici de
microbiologie în vederea obţinerii unui anumit produs chimic. De regulă, fermentaţia

-9-
presupune trei etape, și anume prepararea unui inoculum, însămânţarea lui, fermentaţia
propriu-zisă şi în final izolarea mediului biochimic obținut. Prepararea un inoculum este
realizată prin prelevarea mai întâi a unui eşantion de spori provenit dintr-un anume mediu

Fig. 4 În imagine, bacilul responsabil pentru Antrax. Antraxul (boală denumită și cărbune sau dalac)
reprezintă o boală infecțioasă gravă produsă de un agent patogen denumit Bacillus anthracis (în imagine);
aceasta este o așa-numită zoonoză, adică o boală comună atât omului cât și animalelor, dar fiind cel mai des
întâlnită la paricopitate, adică bovine, caprine sau ovine. Bacilul a fost descoperit încî din 1849 de către
medicul german Aloys Pollender, care l-a încadrat în categoria bacililor aerobi, sporulați, prezenți sub
forma unor bastonașe. Antraxul îmbracă o formă cutanată, considerată în general ca fiind o formă mai
ușoară, caz în care la suprafața pielii apar vezicule, ulcerații și chiar necroza pielii, indicând de fapt chiar
locul de pătrundere în organism a bacilului; tratamentul cu antibiotice dă rezultate pozitive, iar în cazul
neaplicării tratamentului letalitatea este cuprinsă între 5 și 20 %, cel mai adesea datorată septicemiei. Mai
există și o formă pulmonară a antraxului, denumită popular și boala scărmănătorilor de lână, de această dată
căile aeriene reprezentând poarta de pătrundere în organism a sporilor, iar acest bacil pătruns în plămânul,
provoacă tuse convulsivă, frisoane și febră foarte mare, în formele mai severe, insuficiență respiratorie, iar
lichidul expectorat de bolnav este o importantă sursă de răspândire a infecției. Această formă gravă a
antraxului are o letalitate mare, moartea putând surveni în urma septicemiei la doar 3 până la 6 zile de la
infectare. Există totodată și o formă digestivă, cu letalitatea de peste 50%, caz în care agentul patogen a
pătruns în organism prin ingerare de alimente infectate, așadar pe cale orală. În acest caz va apare diarea
hemoragică, iar agentul patogen intrat în sânge poate produce septicemia, dar și grave insuficiențe cardiace,
renale, inclusiv edeme, hemoragii sau necroze localizate în organele interne. Bacilul Antrax este de fapt un
microorganism gram pozitiv, capsulat în forma sa vegetativă și protejat astfel de fagocitare înăuntrul
sângelui. Antraxul este cu precădere în locurile mai umede, cum ar fi mlaștinile, regiunile inundate, în care
pot fi mai ușor transportați sporii bacteriei, ce pot proveni de pildă, de la cadavrele animalelor infectate cu
antrax. În regiunile infectate cu spori de antrax, bacilul are capacitatea de a persista în sol chiar și zeci de
ani, astfel de locuri fiind denumite în folclor „pășuni blestemate”, din cauza numeroaselor îmbolnăviri ce
apar mai cu seamă în perioada primăverii dar și în perioadele cu precipitații abundente. În antichitate,
această boală era denumită de către medicii arabi, „focul persic”. În perioada modernă, renumitul Robert
Koch (cel care a descoperit bacilul responsabil de TBC) descria încă din anul 1877 bacilul antraxului,
acesta fiind în perioada contemporană utilizat și ca armă biologică, în forma sa naturală sau prin hibridizare
genetică, în combinație cu alte specii de microorganisme. La ora actuală, bacilul Antrax este din nenorocire
foarte ușor de realizat chiar și pe cale artizanală, utilizând însămânțarea unor medii de cultură, care pot fi
utilizate ca atare sau după o purificare. În acest din urmă caz, pulberea de antrax de înaltă puritate este
12
caracterizată printr-o concentrație de ordinul unui trilion (o mie de miliarde, adică 10 ) de spori pentru
fiecare gram de pulbere.

microbian selectat. Acesta este purificat și multiplicat în medii de cultură. Ulterior, sporii
sunt activaţi de regulă în prezenţa unor substanțe chimice anume destinate în acest scop
sau a elementelor nutritive, a luminii, căldurii etc. Se obține astfel niște bacterii care sunt
prelevate din cultură și ulterior multiplicate pe suprafața unor plăci, în tuburi sau în
flacoane, în anumite condiţii de mediu astfel încât se obţin suspensii dense. Acest

- 10 -
material este apoi amplasat în așa-numitele cuve de însămânţare unde va creşte acel
inoculum.

Fig. 5 HIV, virus de origine încă foarte controversată, producând o afecțiune încă nevindecabilă.

După ce creșterea dorită s-a produs, se va face transferul din cadrul cuvelor de
însămânţare în așa-numitul fermentator. Aici, elementele nutritive anterior sterilizate, vor
declanşa procesul propriu-zis de fermentare care poate fi aerobică sau anaerobică. În final
se va proceda la filtrarea așa-numitului bulion de fermentaţie în vederea extracţiei
produsului dorit, și anume microorganismele. O astfel de extracție a produsului se face cu
ajutorul unor solvenți, prin precipitare, prin schimbul de ioni ori metoda absorbţiei.
Odată cu deschiderea acestui subiect de discuții s-au exprimat serioase temeri
privind posibilitatea răspândirii necontrolate a microorganismelor care poartă genele
transplantate. Nu în ultimul rând, s-a pus în vedere faptul că nu trebuie exclus din calcul
mecanismul natural de adaptare și evoluție, astfel încât acele microorganisme create de
om și eliberate în mediul natural, pot fi supuse unor direcții de adaptare și evoluție care
scapă de sub controlul artificial. În acest fel, OMG pot deveni cât se poate de periculoase
pentru întregul biosistem, evident și pentru om. Iar aceasta tocmai din cauza producerii
unor procese ireversibile.
Pornind de la observarea acestor riscuri, încă din anul 1975, cu prilejul
Conferinţei Internaţionale de la Asilomar (SUA) raportul întocmit a trasat o serie de
strategii biologice şi (bio)fizice privind limitarea acelor riscuri previzibile legate de
tehnologiile de manipulare genetică, astfel fiind formulate o serie de interdicții dar niciun
mecanism realist, aplicabil, prin care astfel de interdicții să poată fi aplicate ori să se
realizeze la nivel (inter)național controlul eficace asupra respectării lor.

5.2 Ingineria genetică și armele biologice

Odată cu realizarea descriptajului asupra codului genetic, biotehnologia modernă
a reuşit și o primă experienţă în materie de clonare a unui ADN încă din anul 1972. Odată
cu acest eveniment științific a început să se înţeleagă puterea (militară) ascunsă în spatele
acestor tehnici. Din punct de vedere științific și industrial, manipulările genetice s-au
dovedit a fi deosebit de promiţătoare dar nu în ultimul rând, riscante, generând astfel
ample dezbateri la nivel mondial privind evaluarea riscurilor şi potențialului de a scăpa de
sub control modificările asupra biosistemului.

- 11 -
 Realizarea unor astfel de sisteme hibride de armamente neconcenționale
urmărește câteva mari scopuri și obiective, iar dintre acestea vom sublinia doar câteva pe
care le considerăm mai importante:

Fig. 6 Vibrioni (a), spirili (b) și spirocheți (c). Dintre bacteriile cele mai nocive și care pot fi utilizate în
cadrul armamentului biologic, amintim: Staphyloccocus Aureus, Streptococus Pyagenes, Streptococcus
Pneumoniae, Bacillus Cereus, Vibrio Cholerae, Klebsiella Pneumoniae, E. Coli Salmonella,
Cornybacterium Diphteriae, Heliobacter Pilori, Bordetela Pertussis, Treponema Pallidum, Clostridium
Botulinum, Clostridium Tetani, Neisseria Gonorrhoeae.

* scopuri
 punerea la punct a unor sisteme de armamente capabile să eludeze
interdicțiile dreptului internațional public (tratatele și convențiile internaționale privind
interzicerea armamentului NBC), astfel încât, noile arme nu ar mai putea fi clar încadrate
practic în nicio categorie clasică (NBC) de arme neconvenționale și astfel, ar deveni greu

Fig. 7 Modul de plasare în organisme al genei purtătoare de informații: 1- celula, 2- țesut, limfă, sânge,
medii de viață a celulelor, 3- cromozomul; 4- dubla elice a ADN- ului, 5- gena purtătoare a informației, 6-
nucleul celular, 7- structura ADN- ului, ca lanț al informației genetice.
([Link]

de dovedit odată cu utilizarea acestor noi sisteme de armamente, că s-ar fi încălcat vreo
normă de drept internațional de către statul agresor; dăm ca exemplu în acest sens armele
chimice binare formate din substanțe independente care nu prezintă de fel proprietăți
toxice, dar care odată puse împreună formează (prin reacție chimică) o nouă substanță cu

- 12 -
proprietăți toxice deosebite; de asemenea, biotehnologiile moderne deschid posibilitatea
realizării de culturi microbiene care în mod obișnuit se găsesc în diverse produse
alimentare, dar care prin modificări genetice pot fi transformate de așa-natură încât să

Fig. 8 Lanțuri și aglomerații de Cocci, în general purtând denumirea de streptococci, existând foarte multe
tipuri de bacterii care se prezintă sub această formă; de pildă, o mare parte din bacteriile care produc
afecțiunile ușoare ale căilor aeriene, dar și speciile care cauzează boli mai grave, așa cum ar fi de pildă,
pneumonia. Speciile Enterococcus și Lactococcus sunt responsabile pentru producerea acidului lactic,
substanță larg utilizată în industria alimentară, mai ales pentru producția iaurtului și altor alimente bazate pe
fermenți. Lactococcii sunt de asemenea utilizați pentru a ajuta digestia oamenilor. Aceste microorganisme
(chiar și cele care în mod obișnuit sunt utilizate pentru scopuri pașnice, în industria alimentară, de pildă)
pot fi modificate genetic pentru a căpăta caracteristici periculoase în cadrul noilor tipuri de armament
biologic, infectând astfel alimentele și producând un număr foarte mare de victime.

devină foarte agresive și totodată să fie activate doar sub acțiunea unor factori fizici sau
chimici bine stabiliți; prin urmare, arma biologică este în forma ei pasivă, absolut
insesizabilă și nu prezintă niciun fel de nocivitate, dar în anumite condiții (de ex., de
temperatură, în prezența unei anumite substanțe etc.) se activează brusc și începe
activitatea sa de armă biologică sau bio-chimică (de pildă, niște medii bacteriene încep
-în anumite condiții- să elimine toxine în apă, în lapte etc.);

Fig. 9 Diverse specii de cocci. Cel mai adesea, termenul „coccus” se referă la bacteriile de formă sferică
sau ovală; deseori aceste microorganisme formează adevărate lanțuri de bacterii, caz în care vorbim generic
despre „cocci”, spre diferență de cazul unei bacterii solitare, când avem de-a face cu un „monococcus”.
Există foarte multe specii, unele benefice, altele malefice.

 realizarea de armamente biologice și chimice care în perioada stocării și a

transportării să nu prezinte niciun pericol ori să prezinte doar un grad scăzut de

- 13 -
periculozitate pentru personalul și sediile care se ocupă de stocare, dar și pentru
personalul însărcinat cu transportul sau utilizarea acestor noi tipuri de arme;

Fig. 10 Bacterii sub formă de bastonașe (de pildă, Antraxul).

 punerea la punct a unor sisteme de armamante bio-chimice a căror acțiune

nocivă să fie limitată strict în timp și spațiu, nelăsând zone contaminate și neprezentând
astfel riscul de a afecta forțele proprii; o armă biologică sau chimică ideală este aceea
care nu acționează decât într-un interval de timp bine determinat de către operator și doar
asupra ariei pentru care s-a dorit infectarea, urmând ca, după un interval de timp
decontaminarea să se facă de lasine prin dezactivarea microorganismelor respective și
astfel, păstrarea terenului în formă necontaminată atunci când forțele proprii vor înainta
în cadrul fostului spațiu inamic;
 obținerea de arme bio-chimice la care nivelul de toxicitate să fie variabil și
comandat, adică să se poată opta de către utilizator acestor arme în ce măsură efectele
armei respective să fie nocive și pentru cine/ce anume; se poate dori de pildă, numai
distrugerea culturilor agricole, sau numai alterarea apei etc.; capacitatea de a alege
măsura nocivității unei arme și de a controla o astfel de variație chiar și pe timpul cât
terenul este deja contaminat, reprezintă o posibilă dezvoltare tehnologică urmărită ca
atare în momentul de față;
* obiective
 stabilirea la nivel teoretic (în cadrul colectivelor și activităților de
cercetare) a tehnologiilor de hibridizare a armelor biologice și chimice și identificarea
căilor de evitare a restricțiilor legale privind producerea și utilizarea armamentului NBC;
 trasarea unor direcții de acțiune în domeniul cercetării-dezvoltării și
formarea de colective pluri-disciplinare dedicate fiecărei direcții de acțiune;
 stabilirea și adoptarea măsurilor administrative și instituționale necesare
bunei desfășurări a activităților menite atingerii obiectivelor sus-menționate;
 obținerea în laboratoare (în special în mediile de cultură) a unor produse
apte de a fi utilizate deopotrivă în aplicații civile și militare; astfel, activitatea ar avea o
acoperire perfectă, neputând fi împieddicată de prevederile dreptului internațional public;
 realizarea de importante investiții în ceea ce privește cercetarea în
domeniul biochimiei și experimentarea la nivel avansat prin utilizarea diverselor medii de
cultură, cu aplicații deopotrivă civile și militare;

- 14 -
  punerea la punct a unui sistem inter-instituțional hibrid (de stat și privat) în
cadrul căruia să se facă selecția, pregătirea de specialitate, specializarea și perfecționarea
personalului destinat activităților din domeniul biochimiei și biofizicii cu aplicații civile
și militare, în sensul celor arătate mai înainte.
În general, biotehnologia se poate reduce la ideea aplicării unor biosisteme în
cadrul poceselor tehnice, cu aplicații industriale în care se utilizează pe de o parte
(micro)organisme tradiţionale, dar şi cele transgenice. În varianta tradițională,
biotehnologiile reprezintă rezultatul aplicării unor metode clasice de hibridare, de
(re)producere sau de creştere controlată a diverselor (micro)organisme în scopul final de
a crea altele noi. Astfel de tehnici de intervenție biologică s-au aplicat din cele mai vechi
timpuri, mai ales în domeniul culturilor agricole, dar la fel de bine putem vorbi și despre
o serie de tehnici ancestrale utilizate de-a lungul istoriei cunoscutea a omenirii în scopul
fabricării unor alimente, așa cum ar fi pâinea, brânza, plantele altoite (hibride), berea,
culturile de vitamine sau de antibiotice.

Fig. 11 Larvele unor insecte dăunătoare care pot transmite boli, fie din cauză că sunt parazitare, fie din
cauză că trăiesc în medii predispuse a fi infectate (cadavre, materii fecale etc.) sau în culturile și casele
oamenilor, provocând diverse distrugeri și transportând agenții patogeni; dintre aceste insecte menționăm
cu titlu exemplificativ următoarele specii: Alodermanyssus Sanguineus, Ixodes Ricinus, Amblyomma
Clypeolatum, Dermanyssus Gallinae, Acarus Siro, Trombicula Autumnalis, Argulus Pugettensis, Sacculina
Carcini, Lithobius Forficatus, Scutigera Coleoptatra, Acerentonom Quercinum, Lepisma Saccharina,
Forficula Auricularia, Blatta Orientalis, Gryllotalpa gryllotalpa, Pediculus Humanus Capitis, Pediculus
Humans Corporis, Phtirius Pubis, Eurygaster Maurus, Notenecta Glauca, Phylloxera Vastatrix, Aphis
Mali, Necrophorus Germanicus, Cincidela Hybrida, Carabus Cancellatus, Calosoma Sycophanta,
Necrophorus Vespillo, Melolontha Melolontha, Geotrupes Stercorarius, Lethrus Apterus, Leprinotarsa
Decemlineata, Cerambyx Cerdo, Tenebrio Molitor, Byctiscus Betulae, Hister Quadrimaculatus, Trichodes
Apilarius. Aceste insecte pot fi buni transportatori ai germenilor eliberați de armamentul biologic modern.

Odată cu dezvoltatea acestor tehnologii, microorganismele au început să fie

utilizate pentru tratarea apelor reziduale şi descompunerea deşeurilor toxice industriale
sau altor materii cu potențial toxic. Putem afirma, prin urmare, faptul că biotehnologiile
moderne sunt în măsură să combine principii de lucru preluate din domeniul chimiei dar
şi din acela al biologiei (incluzând deopotrivă imunologia, biologia moleculară şi
celulară, genetica etc.) sau fizicii, cu cele ale specifice disciplinelor tehnologice, anume
ingineria, informaticaetc.
Scopul final ar fi acela al obţinerii unor bunuri şi servicii legate direct de
intervenția asupra proceselor biologice și în anumite situații, chiar și asupra unor factori

- 15 -
de mediu biotici. Prin aceasta se poate realiza gestionarea mediului și obținerea unor
modificări structurale și funcționale în cadrul biosistemului la nivel mai larg sau mai
restrâns.

Fig. 12 Simptomele infecției cu HIV: 1- dureri de cap și dificultăți de concentrare; 2- apariția pe piele a
unor infecții (eczeme, ciuperci etc.); 3- tulburări ale aparatului digestiv și simptome specifice (indigestie,
vomă etc.); 4- apariția de anomalii ale unghiilor, inclusiv căderea acestora sau modificări anormale de
culoare; 5- dureri de articulații; 6- dureri musculare având sursă greu de localizat; 7- anomalii ale aparatului
respirator (tuse convulsivă, dezvoltarea de infecții etc.); 8- umflarea ganglionilor.

În acest sens, se poate recurge la așa-numitele enzime de restricţie în cadrul

transferului informaţiei genetice conținute în ADN, către celule externe. O astfel de
reintroducere a unui ADN compozit în cadrul celulelor gazdei se poate face urmărind ca
atare exprimarea unui caracter genetic anume sau obținerea anumitor modificări. În acest
mod, ca produse ale manipulărilor genetice realizate, celulele obținute poartă denumirea
generică de clone, recombinanţi sau mai general, organisme modificate genetic (OMG),
acestea prezentând permanent un potențial pericol.
Astfel de reale pericole pot proveni cel mai adesea din avantajul pe care-l
prezintă celulele gazdă modificate în cadrul mecanismelor generale de adaptare și
evoluție naturală din cadrul biosistemului. Asemenea avantaje le-ar putea permite
supravieţuirea și chiar impunerea lor (în cadrul permanentei lupte de supraviețuire) în
cadrul ecosistemului, alterând sau eliminând (micro)organismele naturale.
Tocmai din această cauză s-au formulat o serie de interdicţii privind lucrul cu
OMG dar nicio măsură clară privind garantarea aplicării acestor interdicții. Astfel,
teoretic s-au interzis manipulările genetice în modurile ce for fi expuse în continuare.
 Manipulări genetice asupra ADN- ului provenit de la microorganismele patogene
şi mai ales de la acelea cancerigene (oncogene), din pricina pericolului de a dezvolta
aceste fenomene pe direcții imprevizibile și necontrolabile, de manieră să altereze
echilibrul biosistemului și sănătatea speciei umane în mod particular; deși interdicția
aceasta este în principiu cunoscută de întreaga lume, nimeni nu a putut dezvolta la nivel

- 16 -
suprastatal niciun mecanism eficace destinat controlului și garantării certe a nedezvoltării
unor activități de manipulare genetică asupra microorganismelor patogene.

Fig. 13 Larvele diverselor specii de insecte dăunătoare; acestea nu numai că provoacă în mod obișnuit
efecte distructive sau pun chiar în pericol viața oamenilor (mai ales atunci când este vorba de ființe
parazite) dar au de asemenea capacitatea de a înmagazina rezervoare de agenți patogeni și deci, a transporta
încărcăturile armelor biologice, participând la diseminarea agenților patogeni.

Potrivit zvonurilor care circulă tot mai insistent în mass-media, chiar și sindromul
imunodeficitar dobândit (SIDA) ar putea fi efectul unui experiment de modificare
genetică asupra unor tulpini de virus care produceau boli asupra unor specii de maimuțe
africane (cimpanzei) în Congo, Mali, Mauritania, Nigeria and Sierra Leone. Se bănuiește
la ora actuală faptul că SIDA (produsă de virusul HIV) a fost inițial o boală a maimuțelor
(cimpanzeilor) dar a rămas încă neclar în ce mod s-ar fi putut auto-modifica genetic
SIDA astfel încât să afecteze organismul uman.
Oficial, transmiterea la om a fost pusă pe seama vânătorii de cimpanzei și
consumului de carne de cimpanzeu, dar aceasta este o practică veche de mii de ani și în
final nu poate constitui o justificare solidă. În orice caz, nu explică în ce mod s-a produs
modificarea genetică a virusului pentru a afecta organismul uman. Ceea ce cunoaștem
destul de clar în momentul de față este faptul că o infecție cu HIV are o evoluție în
general lentă, progresând încet și sigur pe parcursul multor ani, după o îndelungată
perioadă de incubație. S-a stabilit de pildă faptul, că boala parcurge patru stadii de
evoluție până să ajungă la forma letală, care alterează sistemul imunitar în mod grav:
infectarea/multiplicarea (0-72 ore), fereastra serologică (3 – 6 luni) în care semnele deși
nu sunt evidente, continuă multiplicarea și fixarea virusului, etapa ARC (AIDS- Related
Complex, ce poate dura mai mulți ani) și respectiv, etapa SIDA propriu-zisă (care cel mai
adesea, fără un tratament adecvat, nu poate dura mult timp, organismul nemaiavând
rezistență imunitară).
Sub aspect clinic această evoluție este greu de precizat, pentru că afectarea
sistemului imunitar deschide calea apariției și evoluției unui spectru foarte larg de infecții
de tot felul, cu localizare practic în orice regiune a organismului. În schimb, sistemul
imunitar este serios afectat, încărcătura limfocitelor tip CD4+ dat și raportul CD4+/CD8+
fiind o dovadă în acest sens. Practic, pentru orice valoare >500 prezentată de LTH CD4+
organismul poate fi considerat ca bine apărat, valoarea fiind suficientă de mare pentru a

- 17 -
se realiza răspunsil imunologic eficace. Sub aspect virusologic, organismele bolnave
prezintă numărul stabilit teoretic de ARN-HIV în sânge. În etapa inițială infecția
corespunde în general așa-numitei fereastre serologice de cca. 3 până la 6 luni,
reprezentând o perioadă „oarbă” în care virusul HIV nici măcar nu poate fi ușor detectat

Fig. 14 O parte din insectele nocive care în mod obișnuit transportă și diseminează agenții patogeni: Pulex
Irritans, Tipula Maxima, Calliphora Uralensis, Lucilia Sericata, Musca Domestica, Orthellia Caesarion,
Pyrellia Cadaverina; în cadrul atacurilor realizate cu armamentele biologice, importanța acestor vectori
naturali este foarte mare, tocmai de aceea este foarte bine dacă pe timp de pace se iau măsuri dintre cele
mai dure privind eradicarea acestor specii de insecte, cel puțin din regiunea marilor aglomerări urbane.

în testele de sânge, deși infecția poate fi deja transmisă altor persoane. Aceasta din
pricina faptului că, în primele 72 de ore de la infectare se produce o importantă
multiplicare a virusului în organism, dar și localizarea acestuia în zona creierului, în
splină și totodată în țesutul limfoid care este în mod normal asociat tubului gastric. Toate
aceste regiuni vor deveni ulterior adevărate rezervoare virale. Așa cum am arătat mai
devreme, infecția HIV în prima sa fază este de regulă asimptomatică (cel puțin inițial) sub
aspect clinic, deși pot apare eventual unele simptomele asemănătoare ce acelea ale unei
gripe sau viroze respiratorii.
Orice astfel de simptome sunt trecătoare, relative și cel mai adesea nu conduc la
niciun rezultat din punctul de vedere al diagnosticării corecte. O manifestare
asimptomatică a HIV se prezintă cel mai adesea prin observarea unui răspunsul puternic
din partea sistemului imunitar, în ciuda faptului că persoana infectată nu prezintă nicio
boală clar precizată. În decursul acestei replici dure a sistemului imunitar, cel mai adesea
o mare parte din viruși inoculați sunt distruși. De altfel, un aspect destul de puțin
cunoscut de către publicul larg în legătură cu SIDA îl constituie faptul că această
afecțiune este la ora actuală vindecabilă, dar cu condiția ca tratamentul să fie realizat în
primele 72 de ore de la infectare.

- 18 -
 Din nenorocire, infectarea cu HIV nu dă semne caracteristice imediat din
momentul în care se petrece și din această cauză în practică se întâmplă foarte rar ca
persoanele infectate să poată fi vindecate, o vindecare petrecându-se numai sub condiția

Fig. 15 Unul dintre cei mai teribili dușmani ai omului în cazul declanșării unui atac biologic ar fi aparent
banalul țânțar, capabil să transporte și să disemineze numeroși agenți patogeni foarte periculoși pentru om.

aplicării imediate a tratatmentului cu Zidovudina Aurobindo sau Lamivudina,

medicamente ce conţin în principal două substanţe active larg utilizate la ora actuală în
tratamentul infecţiei SIDA (HIV), și anume lamivudină şi zidovudină. Acestea fac parte
dintr-o clasă de medicamente antiretrovirale numite analogi nucleozidici inhibitori de
revers transcriptază (INRT). Lamivudina/Zidovudina Aurobindo nu vindecă în mod
complet infecţia cu HIV decât în primele 72 ore de la infectare, cu posibilitatea păstrării
seropozitivității la HIV.
Medicamentul, indiferent de durata de timp scursă de la momentul producerii
infectării, are capacitatea de a reduce încărcătura virală şi a o menţine la un nivel relativ
scăzut. Totodată, va conduce în mod indirect la creşterea numărului de celule CD4,
acestea reprezentând acel tip de globule albe aflate în sânge, care au un rol foarte
important în cadrul sistemului imunitar, participând în mod direct la distrugerea
infecţiilor.
Este cunoscut faptul că, ARN-ul HIV persistă cu mare succes în rezervoarele
virale anterior amintite, virusul fiind în acest fel bine pregătit pentru o nouă multiplicare
din momentul în care sistemul imunitar al organismului își va fi epuizat resursele
normale. Tocmai de aceea, primele 72 de ore de la infectare sunt cruciale, administrarea
medicației sus-amintite putând conduce cu succes la distrugerea virusului înainte ca
acesta să se fi multiplicat și fixat de așa natură încât să nu mai poată fi scos din organism.
După depășirea primelor două etape ale bolii, survine etapa terțiară, denumită
generic ARC (AIDS related complex) moment în care manifestarea devine simptomatică.
Astfel, în această etapă vom avea de-a face cu un număr de limfocite CD4+ drastic
scăzut, practic sub valoarea de 300 - 350. Examenul de endoscopie digestivă superioară
conduce în această etapă la observarea dispariției țesutului limfoid ce este în mod normal
asociat tubului digestiv, fapt care va permite bacteriilor ce alcătuiesc în mod normal flora

- 19 -
mucoaselor să invadeze practic torentul sanguin, producând în acest fel infecții. Practic,
organismul începe să se infecteze cu propriile sale flore microbiene.
Dacă în organism au existat infecții mai vechi netratate în totalitate sau virusuri
latente (cum ar fi herpesurile) acestea se pot reactiva în mod energic. Toate acestea,
însumate vor conduce la epuizarea sitemului imunitar și evoluția patologică înspre stadiul
letal. Abia în acest moment vom putea vorbi propriu-zis de etapa finală a bolii, adică
SIDA (acronimul de la Sindromul Imunodeficienței Umane Dobândite) care este
caracterizează printr-o drastică scădere a numărului de LTH CD+, practic sub valoarea de
200, situație în care sistemul imunitar nu mai poate răspunde infecțiilor și în nici un caz
nu le mai poate opri. Vor apare așadar numeroase așa-numite infecții oportuniste, adică
patologii care în contextul unui sistem imunitar sănătos nu ar putea produce boala.
Rezultă așadar necesitatea de a menține pacienții în stadiul inițial al bolii prin menținerea
unei valori cât mai crescute a LTH CD4+.

Fig. 16 În imagine, principalele specii de căpușă care trăiesc în România, în stânga căpușa „cheratinoasă”
(cu corpul tare) din specia Dermacentor Marginatus, în mijloc căpușa comună din specia Ixodes Ricinus iar
în dreapta căpușa Hyalomma marginatum marginatum. Căpușele, teribili dușmani ai omului (și altor
viețuitoare) și transportatori de agenți patogeni care pot cauza boli grave: studiile recent efectuate în SUA
au arătat că anaplasmoza este transmisă de către specia de căpușă numită căpușa cu picoare negre sau
Ixodes Scapularis, dar și de specia Ixodes Pacificus, care trăiesc pe continentul nord-american; babesioza,
transmisă de către căpușa Ixodes Scapularis; borelioza, transmisă de mai multe specii de căpușe; febra
Colorado, boala Ehrlichiosis transmisă de Ambylomma Americanum; boala Lyme transmisă de căpușa
Ixodes Scapularis; boala Powassan transmisă de Ixodes scapularis și Ixodes Cookei; rickettsia parkeri
transmisă de către specia de căpușă Amblyomma Maculatum; febra Rocky Mountain transmisă de specia de
căpușă Dermacentor Variabilis și Dermacentor Andersoni sau Rhipicephalus sangunineus; erupții cutanate
provocate de specia de căpușă Ambylomma Americanum; tularemia transmisă de către specia de căpușă
Dermacentor Variabilis dar și de specia Dermacentor Andersoni ori Amblyomma Americanum.

Referitor la acest virus HIV, revine întrebarea: este un virus natural sau
reprezintă un produs al cercetării militare în domeniul armamentelor biologice ?
Până ce nu vom avea acces la documentele încă clasificate aflate în posesia
serviciilor de intelligence ale marilor puteri actuale, nu vom putea asigura dovezi
suficiente care să demonstreze că HIV este un produs artificial. Dar ceea ce se poate
totuși afirma că tărie este că dacă în momentul de față ne-am propune să luăm un virus de
tip HIV de la cimpanezeu și în cadrul unui mediu de cultură să-l modificăm genetic astfel
încât să poată deveni patogen pentru om, o astfel de acțiune este oricând posibilă și din
punct de vedere tehnologic nu cere decât aparatura corespunzătoare lucrului normal cu
medii de cultură, de genul celor utilizate astăzi în industria alimentară, farmaceutică etc.
Prin urmare, răspunsul este: da, sigur că se poate face artificial un virus de genul
HIV, dar concret, nu putem ști dacă HIV a fost astfel realizat atâta vreme cât și în cadrul
biosistemului se petrec deseori mutații genetice naturale cauzate de mecanismele naturale

- 20 -
de adaptare la mediu și în general, mecanismele evolutive. Un aspect foarte important și
care merită menționat în lucrarea noastră, este acela că virusuri de genul HIV pot fi
oricând creați artificial, dacă se urmărește aceasta. Mai mult, aminteam mai devreme de
faptul că, se bănuiește să HIV s-a transmis de la cimpanzeu la om prin consumarea cărnii
de cimpanzeu infectat HIV, de către oameni. Această concluzie la care a ajuns lumea
științifică este foarte interesantă, mai ales că din acceptarea ei ar rezulta un lucru
înfiorător:
o dacă la ora actuală realizăm o afacere de proporții mari în domeniul
alimentar, să zicem în materie de carmangerie sau/și mezelărie, și plasăm această afacere
în teritoriul potențialului inamic (fără a exista o stare de război declarat) vom fi în măsură
să introducem pe piața alimentară a statului inamic o mare cantitate de alimente
conținând țesuturi și sânge;
o cum orice fabrică producătoare din industria alimentară are nu numai
dreptul, dar chiar și obligația de a deține și utiliza propriile laboratoare, putem realiza în
cadrul fabricii ipotetice laboratorul destinat controlului biologic al produselor alimentare;
o un astfel de laborator este utilat în cea mai mare măsură cu aparatura
utilizată și pentru intervențiile/manipulările genetice, în cadrul mediilor de cultură;
o prin fabricarea de organisme modificate genetic (OMG) și introducerea lor
în cadrul alimentelor se pot disemina în rândul populației boli a căror manifestare să nu
fie deloc evidentă în termen scurt, de pildă, modificarea genetică a virusului HIV ar putea
conduce la pasivizarea lui pentru o anumită durată de timp determinată sau cel puțin
estimată de către medicului genetician; iar după terminarea acestei perioade, brusc virusul
ar deveni actic, intrând în faza de multiplicare.
 O altă acțiune teoretic interzisă o constituie formarea de recombinanţi încorporând
în acestea genele unor toxine, operație care se poate realiza în special în domeniul
industrial, domeniu în care în general se lucrează cu toxine, unele dintre acestea
interesând și procesele de producție din domeniul alimentar.

5.3 Microorganisme pentru arme biologice

Modificarea microorganismelor care eliberează toxine este necesară dacă
aplicațiile urmăresc scopuri militare, în special deoarece trebuie ca microorganismele
respective să fie capabile de a fi pasivizate și activate (să înceapă eliberarea de toxine)
doar în anumite situații sau după o anumită perioadă de timp. Până în momentul de față s-
a dovedit foarte dificil de asigurat respectarea unei asemenea interdicții în situația în care
în mod obișnuit în domeniul medical, farmaceutic și chiar în anumite sectoare ale
industriei se lucrează cu microorganisme ce eliberează toxine. În cazul bacteriei
Clostridium perfringens (denumită și Bacillus welchii, bacterie Gram-pozitivă,
anaerobică, în formă de bastonașe, aflată în mod obișnuit în cadrul tractului intestinal al
oamenilor) toxigeneza acesteia este direct legată de fenomenul sporulării, producerea
acestuia fiind o condiție obligatorie, dar nu și suficientă pentru a se produce toxina,
aceasta putând fi de fapt un produs al genei de sporulare și astfel, o proteină structurată
din tunica sporală.
Formarea sporilor bacterieni este denumită sporogeneză și se desfășoară practic în
trei etape. Prima etapă reprezintă un stadiu preparator caracterizat prin desprinderea unui
segment cromozomial din cadrul bacteriei și totodată o condensare a citoplasmei în jurul

- 21 -
acestuia; urmează stadiul de prespor când se formează septul de separare, pentru ca în
final să se ajungă la stadiul spor maturizat, la care se reduc dimensiunile acestuia.
Sporul reprezintă de fapt o formă a rezistenței bacteriene, apărută în situațiile în
care bacteria se află în condiții defavorabile de mediu. Sporii se prezintă sub forme

Fig. 17 Căpușa de șobolani (stânga și mijloc) și căpușa de pădure (dreapta). Agenți purtători de boli, care
deși nu interacționează direct cu oamenii (în mod obișnuit) pot provoca izbucnirea unor epidemii și
participa la diseminarea agenților patogeni din cadrul încărcăturilor de luptă ale armamentelor biologice.
sferice sau ovoidale formate înunătrul bacteriei. Sporii au în general conținut redus de apă, de săruri de
fosfor sau de potasiu și enzime, dar conțin în mai mare măsură ioni Ca++ și Mg++. Un spor bacterian are
dimensiunile variabile, cu un diametru mai mare sau mai mic decât al formei bacteriene vegetative,
conducând prin urmare la deformarea ei. Așezarea unui spor în bacterie poate fi centrală, subterminală sau
terminală.

Fenomenul de germinare corespunde trecerii sporului din forma sa sporulară

inițială într-o formă vegetativă, cu durată de obicei redusă, de cca. 1 ½ ore. Un astfel de
fenomen de germinare se produce în condiții de mediu propice, legate de umiditate,

Fig. 18 Mecanismul de acțiune al bacteriilor purtătoare de endotoxine: 1- Nucleul celular, 2- celulă

macrofagă, 3- bacterie, 4- endotoxină, 5- vacuolă, 6- citokine, 7- vas de sânge, 8- creierul sau
hipotalamusul, 9- prostaglandine, 10- febră. O celulă macrofagă ingerează bacteria gram-negativă, aceasta
din urmă este cuprinsă de o vacuolă înăuntrul căreia este distrusă, eliberând astfel endotoxinele, fapt care
generează eliberarea de citokine de tip IL-1 și TNF- alfa către celula macrofagă. Aceste citokine ajung în
sânge prin intermediul cărora sunt transportate în creier și deci, în hipotalamus. La nivelul hipotalamusului,
acțiunea citokinelor duce la secreția excedentară de prostaglandine, ceea ce va deranja echilibrul termic al
organismului conducând la creșterea temperaturii (febră).

prezența nutrienților, temperatura, valoarea indicelui pH etc. Odată întrunite astfel de

condiții, se produce o absorbție mare de apă, odată cu o creștere corespunzătoare a
permeabilității învelișurilor bacteriene, eliminarea unor substanțe sporulare, dintre care în
mod deosebit Ca și o activare enzimatică. Sporii aceștia conduc la conservarea chiar și în

- 22 -
medii neproprice a bacteriilor timp îndelungat (de la câteva zeci până chiar la sute sau mii
de ani) având o rezistență deosebită față de acțiunea unor factori externi nocivi, cum ar fi
radiațiile, lipsa umidității, căldura relativ mare sau acțiunea unor dezinfectanți.

Fig. 19 Căpușa de pășune (stânga) și căpușa ixocidae (dreapta).

În condiții de mediu bune, sporii revin la formă vegetativă, aceasta fiind capabilă
de multiplicare în condiții de mediu propice și asigurând astfel perpetuarea speciei
bacteriene. Toxinele sunt eliberate de bacterii în cursul diverselor procese biologice.
Studiind astfel de fenomene, Richard Pffeifer (asociat al renumitului Robert Koch) în
l892 introducea noțiunea de „endotoxină", deși aceasta este eronată în situația în care așa-
numitele LPS- uri (lipopolizaharidele) provin nu din interiorul ci de la suprafața
bacteriilor de tip Gram negativ. Endotoxinele, despre care vom vorbi mai mult în cadrul
lucrării de față (datorită importanței lor în realizarea armelor biologice de ultimă
generație) sunt constituenţi ai stratului format din lipopolizaharide și aflat în cadrul
peretelui celular în cazul tuturor bacteriilor Gram-negative, de regulă în cantități ce
depăşesc 300mg/m3. Secretarea acestor toxine în cantități mari produce efecte letale.
În vreme ce exotoxinele presupun asocierea lipopolizaharidelor cu celula. Factorul
toxic al bacteriilor Gram negative a fost extras încă din l933 de către Andre Boivin si
Lydia Mesrobeanu, care au identificat un complex glico-lipidic.
Prin astfel de procese biologice complexe, bacteriile Gram-pozitive au în mod
obișnuit capacitatea de a sintetiza dar şi de a elibera în mediul de cultură o serie de
metaboliţi, respectiv așa-numitele exoenzime şi exotoxine. Se va produce în cadrul unor
astfel de procese o degradare a nutrienţilor ca efect al acţiunii exoenzimelor în mediul
viu, extracelular, moleculele respective fiind ulterior preluate în celule. În acest fel vor fi
direct favorizate bacteriile Gram pozitive aflate în mediile naturale caracterizate prin
bogăția în nutrienţi dar şi de marea densitate de populaţie celulară, aceasta datorându-se
de obicei moleculelor rezultate în urma biodegradării și care ajung să fie utilizate de
populaţia celulară.
Practic, toxinele în discuție sunt niște otrăvuri microbiene capabile să inițieze și să
intervină agresiv în cadrul evoluţiei unei infecţii, în situația în care chiar și o singură
toxină poate face ca un anumit microorganism să devină patogen şi încă de o manieră
foarte virulentă. Cel mai adesea bacteriile cu regim parazitar sunt acelea care secretă mult
toxine. În natură însă, nu doar bacteriile parazite produc astfel de toxine, ci şi acele
bacterii saprotrofe. Statistic vorbind, exotoxinele bacteriene sunt cel mai adesea produse

- 23 -
de acele bacterii patogene de tipul Gram pozitiv, cu toate că există şi anumite bacterii
Gram negative care au o astfel de capacitate. Toxinele produse sunt puternice și odată
eliberate în mediul viu, ajung să se se îmrpăștie în sânge şi astfel circulă în organism,
atacând țesuturile și alterând funcțiile unor organe. Atunci când se fixează în anumite
locuri, prin cito/histotropism (afinitate a unor specii de vietăți parazitare pentru țesuturile
vii) determinând apariţia unor boli sau altfel de disfuncții grave ale organismelor
parazitate. Din această categorie fac parte afecțiuni precum botulismul, tetanosul, difteria
și altele.

Fig. 20 Căpușa Gamasoidea (stânga și centru) și căpușa roșie (dreapta).

Procesele caracteristice se manifestă astfel, și pot fi puse în evidență foarte simplu

în mediile de cultură din laboratoare: celule producătoare realizează sinteza şi apoi
eliberarea de toxine, mai ales în faza multiplicării active a acestor celule, concentraţia de
toxine în mediul de cultură ajungând maximă atunci când și creşterea bacteriană a atins
maximul său. Tocmai datorită acestei caracteristici a procesului bacteriile care eliberează
toxine au și caracteristica generală de a se multiplica foarte rapid, invadând repede
mediul de cultură.

Fig. 21 Bacteria Clostridium botulinum (dreapta) și produxul Botox aflat în comerț (stânga).

Dacă ulterior obținerii acestor culturi, toxinele realizate sunt și purificate, ele vor
căpăta o toxicitate mult superioară comparativ cu aceea a culturilor bacteriene normale ,
care aparțin unor specii toxigene oarecare. În definitiv însă, chiar și exotoxinele sunt niște
proteine, prin urmare moleculele lor fiind sensibile la caldură dar şi la acțiunea unor
substanţe cu care de regulă reacţionează proteinele.

- 24 -
 Așa se face că, astfel de toxine puse în contact cu formaldehide, ajung să-şi piardă
toxicitatea. Ele se pot transforma în așa-numitele anatoxine sau toxoizi, aceștia
menținându-și totuși capacitatea de a declanşa reacția sistemului imunitar. Exploatarea
farmaceutică a unor astfel de proprietăţi nu poate decât conduce la obţinerea unor produse
foarte utile, așa cum ar fi anatoxina difterică sau cea tetanică, substanțe utilizate cu succes
la realizarea vaccinelor și deci, la imunizarea activă cu rol antidifteric sau antitetanic.

Fig. 22 Spori și capsule de microbi: 1- formarea sporilor în cazul bacililor; 2- bacili de antrax însoțiți de
sporii produși de ei; 3- bacili de tetanos cu sporii lor; 4- capsula bacilului de antrax și 5- capsule de
pneumococi.

În cazul endotoxinelor (sui generis, reprezintă acea substanță toxică bacteriană/

celulară eliminată de în mediul exterior abia în momentul dezintegrării celulei/bacteriei în
care se află) acestea sunt oarecum termo-stabile și în sens general au toxicitate mai redusă
decât exotoxinele, prezentând totodată efecte mai generale, fără specificitate. Analizate

Fig. 23 Diverse specii de insecte parazite care deobicei se fixează sub pielea omului putând provoca
serioase necazuri, inclusiv transmiterea unor boli infecțioase.

din perspectivă strict chimică, endotoxinele reprezintă niște macromolecule complexe

care conțin în special fosfolipide dar și polizaharide, iar caracterul toxic este practic dat
de fracția fosfolipidică. În mod normal, nemanipulate genetic, astfel de endotoxine nu se
pot denatura și astfel, nu rezultă din ele anatoxine (acele toxine microbiene relativ
atenuate, capabile în anumite condiții să confere imunitate organismului invadat).

- 25 -
 Cu toate acestea, cantitățile mari de endotoxine sunt în măsură să determine
manifestări patologice importante, cum ar fi:
o hipertermia (sau febră) datorată acțiunii lipopolizaharidelor asupra
centrilor de termoreglare ai organismului, acest efect petrecându-se chiar dacă organismul

Fig. 24 În stânga și mijloc, căpușele obișnuite (comune) ce fac parte din familia Argasidae în care se includ
nu mai puțin de 200 specii, la ora actuală fiind identificate mai multe genuri distincte, cum ar fi Antricola,
Argas, Nothaspis, Ornithodoros, Otobius. În dreapta, ploșnița, un alt important purtător de boli infecțioase.

este infectat de doze mici de endotoxine; prezența febrei este de fapt dovada toxicității
lipopolizaharidelor; pe de altă parte, se poate afirma și că declanșarea febrei reprezintă un

Fig. 25 Diverse insecte parazite care pot deveni vectori ai încărcăturilor provenite de la armamentele
biologice.

efect indirect al acțiunii endotoxinelor asupra celulelor macrofage, acestea secretând prin
urmare o serie de citokine specifice. Citokinele sunt molecule formate din proteine ori
glicoproteine, care sunt sintetizate de celule limfoide sau non-limfoide, dar pe timpul
răspunsului imunitar; sub aspectul funcționării lor, citokinele reprezintă mediatori
nespecifici față de antigenele solubile fiind astfel cunoscute ca mediatori ai imunităţii, în
procesele de inflamaţie.
Clasele de citokine sintetizate de limfocite poartă denumirea de limfokine, iar
acelea secretate de celulele macrofage sunt denumite monokine. Sui generis, vorbim
despre interleukine, din pricina rolului important al citokinelor, ca mesageri
interleucocitari. O parte din citokine sunt direct sintetizate ca nişte structuri funcţionale
iar altele, ca precursori, așa cum sunt citokinele IL-1 sau TGF-b. Sunt identificate până la
ora actuală mai mult de 20 de tipuri de interleukine, o parte din ele având rol în creşterea

- 26 -
celulară (cum ar fi GM-F, CSF sau G-CSF) în vreme ce altele au efecte pro-inflamatoare
(cum sunt IL-1, IL-8 sau TF- β) sau responsabile pentru procesele de diferenţiere
celulară, așa cum este cazul citokinelor IL-2 și IL-3, IL-4 sau IL-5, dar și IL-7 şi IL-8. O
parte din citokine produc efecte mixte, adică pro-inflamatorii dar şi imuno-reglatoare,
cum este cazul citokinelor IL-6, IL-8 sau IFN- γ. Dintre citokine, avem cert diferențiate

Fig. 26 Efecte dăunătoare ale arseniului: 1- afecțiuni ale pielii; 2- risc crescut de cancer pulmonar și
hepatic; 3- tulburări ale sistemului nervos; 4- probleme circulatorii. Numeroase pesticide conțin compuși ai
arseniului și pot reprezenta în anumite situații veritabile arme chimice, acționând prin intermediul
alimentelor (fructe, legume etc.) tratate cu pesticide foarte toxice.

acelea care joacă rol de interleukine (tipurile IL-1, IL-2... până la IL-18); factori de
necrozã tumorală (cum sunt TNF-α și TNF-β); factori de stimulare a coloniilor, cum sunt
citokinele hematopoietice și eritropoietice; factori de creştere; interferoni (denumiți IFN)
Receptorii citokinici (proteinele membranare, ce posedã domenii intracelulare) pot fi
diferenţiate în familii, în funcţie de rolul citokinelor (imunoglobuline, factori de creştere
etc). În cazul cercetat de noi (efectele toxice ale enotoxinelor bactriene) interleukina 1
(IL-1 denumită uneori și pirogen endogen ori proteină mitogenică) joacă un rol
important; aceasta este eliberată de regulă de celulele macrofage şi de monocite; fiind o
citokină multifactorială, în special cu activitate pro-inflamatoare, structural şi funcţional
fiind similară cu TNF (Tumor Necrosis Factor) căci, printre altele, mediază răspunsul sub
formă de febră, anorexie și somnolenţă; dar IL-1 mai este totodată responsabilă și pentru
o deosebită proliferare a celulelor endoteliale, proliferare a limfocitelor şi a fibroblaştilor,
stimulare a neutrofilelor, proliferare a osteoblaştilor și altele.
În cadrul inflamaţiilor acţiunea IL-1 este de stimulare a mediatorilor inflamaţiei.
Cei mai importanţi dintre mediatorii pro-inflamatori asupra cărora acționează IL-1, sunt
prostaglandinele, GM-CSF, IL-6 și IL-8, TNF β și IFN γ, cu acțiune astfel directă asupra
funcționării hipotalamusului, acesta din urmă fiind responsabil pentru termoreglarea
organismului. Astfel încât, la apariția endotoxinelor bacteriene în interiorul organismului,
starea febrilă se va instala brusc, fiind monofazică și mediată prin prostaglandine;
o un alt efect îl reprezintă leucopenia (reprezintă reducerea anormală a
numărului leucocitelor circulante sub valoarea de 4 103 /mm 3 ) urmată de instalarea

- 27 -
leucocitozei (existența unor valori anormal de mari a leucocitelor în sânge); astfel, efectul
endotoxinelor este direct și rapid în ce privește leucocitele; acestea părăsesc practic patul
vascular în proporție de peste 60%, retrăgându-se imediat în plămân dar și alte țesuturi.
După câteva ore, numărul leucocitelor circulante va crește mult peste limitele normale și
va crește numărul hematiilor circulante, din pricina eliberării în circulație a unor rezerve
celulare aflate în centrele de creare și depozitare eritrocitare;

Fig. 27 Pentaclorofenolul (sau pentaclorfenol, având denumirea industrială PCP și formula chimică
C6HCl5O) este un compus organoclorurat utilizat ca pesticid dar și dezinfectant. Produs încă din perioada
interbelică a fost larg comercializat, de obicei sub denumirea de PCP. Este acceptat însă de unele specii de
bacterii, precum ar fi Sphingobium chlorophenolicum. Compusul este aflat sub formă de pulbere albă sau
cristale și utilizat deopotrivă ca fungicid, bactericid și conservant pentru lemn. Componentă suplimentară
de șampon și coloranți, contaminant în produsele alimentare. Absorbția acestui compus organoclorurat este
foarte buna la nivelul mucoaselor din pricina solubilității sale mari în cadrul grăsimilor dar și datorită
insolubilității sale în apă. In cazul uleiurilor, în special cele vegetale, solubilitatea fiind mare, compușii
organiclorurați pot fi absorbiți și prin piele. Anumite produce din categoria compușilor organoclorurați,
așa-cum ar fi de pildă Dieldrinul, poate fi absorbit prin piele chiar și când este sub formă de pulbere fină.
Un caz mai grav îl prezintă prezența în aer a compușilor organoclorurați sub formă de pulbere ori aerosoli
care se absorb pe căile respiratorii, ajungând în acest mod în circulația sanguină la nivelul plămânilor, cu
efecte grave asupra stîrii generale de sănătate. În cazul particular al ingerării, compușii organoclorurați pot
determina sau amplifica anumite reacții imunitare ale organismului, prezente sub forma stării de greață,
tulburări la nivelul ficatului etc. Compușii organoclorurați au tendința de depunere în organism, în special
în cadrul țesutului adipos și în glandele suprarenale, dar nu și în organele vitale. Cu toate acestea, compușii
organoclorurați pot face parte din categoria STL persistente, fiind rezistente la acțiunea agenților chimici
sau microbieni. De presupune că acei compuși liposolubili ar putea pătrunde prin membrana neuronilor,
ulterior modificând timpul depolarizării și deschizând accesul sodiului în membrane, permițând totodată
ieșirea potasiului din celule. Drept urmare, se crează un dechilibru ionic ce ar produce scaderea rezistenței
generale a membranei și creșterea în mod corespunzător a excitabilității neuronale. Acest proces ar
conduce, se presupune, la o creștere a activității nervoase în cerebel, ulterior și în lalte regiuni ale
creierului, cu simptome de tremurături și chiar convulsii. Se consideră astfel că toxicitatea geherală a
compușilor organoclorurați este direct proporțională cu efectul de dehalogenare tisulară. Totodată, astfel de
compuși organoclorurați sunt și inhibitori pentru unele enzime, având și acțiune anticolinesterazică.

o un alt efect grav îl prezintă modificările cardiovasculare; interacțiunea

endotoxinelor cu celulele hepatice sau cu alte tipuri de celule conduce la o eliberare
rapidă a așa-numitelor amine biogene, cum ar fi cazul histaminei sau al serotoninei, dar și
al peptidelor din cadrul depozitelor celulare. Astfel, aminele vor produce hipertensiune
inițial, urmată însă de o hipotensiune severă, dar și hipovolemie (o diminuare gravă a
volumului sanguin necesar menţinerii funcţiilor circulatorii normale, ce poate fi cauzată
de hemoragiile grave sau de deshidratare; în situația în care mecanismul de adaptare la
hipovolemie este ineficace survine şocul hipovolemic sau insuficienţa circulatorie acută)
și formare a unor cheaguri vasculare formate din fibrină. Practic, endotoxinele bacteriene

- 28 -
activează într-o manieră anormală, exagerată, sistemul organismului de coagulare
sanguină;
o endotoxinele provoacă însă și efecte metabolice, cum ar fi inhibarea
sistemelor enzimatice de gluconeogeneză și respectiv, de sinteză a glicogenului.

Fig. 28 Dinitro-orto-crezolul (sau DNOC sub denumirea sa industrială) având fomrula chimică C 7H6N2O5
și formula de structură CH3C6H2(NO2)2OH reprezintă un compus organic de culoare gălbuie, puțin solubil
în apă, utilizat în special ca ierbicid.

Sub aspect clinic, infectarea organismului uman cu doze mari de endotoxină

bacteriană va produce următoarea succesiune de secvențe patologice:
 febră bruscă,
 frisoane,
 stare generală de apatie și somnolență,
 dispnee,
 unele modificări ale tranzitului intestinal și chiar manifestări mai grave cum ar fi
diarea sanguinolentă,
 inițial stare de hiperglicemie urmată de o hipoglicemie severă,
 apariția paraliziei locale și generale,
 coma și moartea.

Fig. 29 Dicloraluree C5H6Cl6N2O3 (sub denumirea industrială DCU).

Succesiunea aceasta este rapidă, petrecându-se în maxim 24 de ore dupa

infectarea cu endotoxine bacteriene în cantitate îndeajuns de mare. Practic, se va produce
rapid starea de șoc endotoxic, ca o directă consecință a endotoxemiei, aceasta fiind dată
de o supraîncărcare a celulelor care au rol de apărare, din cauza prezenței masive a
endotoxinelor în circulație. Față de această situație modul de răspuns al organismelor este
foarte diferit, dar fenomenul fatal poate fi indicat ca fiind efectul endotoxinei asupra
coagulării sângelui. Se crede că instalarea acestui șoc fatal, ireversibil, ar putea fi

- 29 -
favorizată de o eventuală absorbtie în sânge a unor endotoxine ce sunt generate chiar de
microbiota intestinală.
Rămâne încă inexplicabilă ineficacitatea mecanismului natural de detoxifiere a
organismului în cazul infecțiilor cu bacterii Gram negative, fapt ce a condus la
amplificarea interesului și a cercetărilor militare în această direcție.

Fig. 30 Ierbicidul Simazin (6-Clor-N,N′-dietil-1,3,5-triazin-2,4-diamin) cu formula C7H12ClN5.

Sui generis, endotoxinele reprezintă de regulă 25% din cadrul moleculelor aflate
la suprafața celulei și joacă un rol esențial în ceea ce privește integritatea membranei
celulare exterioare. Cel mai adesea în limbajul de specialitate prin endotoxină și LPS
lipopolizaharide) este înțeles același lucru, cu toate că LPS mai corect ar semnifica doar

Fig. 31 Ierbicidul Barban C11H9Cl2NO2 , o posibilă armă bio-chimică.

acele molecule în stare purificată, în vreme ce „endotoxina" se referă la acel complex

format nu doar din LPS ci și din proteine asociate aflate în cadrul membranei externe. La
ora actuală se consideră că sursele principale de endotoxine în cadrul organismelor vii
sunt reprezentate de septicemia dată de bacteriile Gram negative; răspândirea în organism
a bacteriilor originare din cadrul microbiotei intestinale, din cauza leziunilor mucoasei, de
pildă, sau din cauza altor elemente patogene. Prin manipulare genetică se poate face astfel
încât bacterii inofensive aflate în organism să capete brusc potențial patologic, mai ales
dacă agenții declanșatori sunt introduși în cadrul alimentelor sau dacă activarea

- 30 -
bacteriilor patogene se poate face funcție de anumite elemente fizice sau chimice
provenite din mediul exterior organismului infectat.

Fig. 32 2,4,5-Acidul Triclorofenoxiacetic (cunoscut și sub denumirea prescurtată de 2,4,5-T) cu formula

chimică C8H5Cl3O3 reprezintă o auxină sintetică, un acid clorfenoxiacetic utilizat ca ierbicid și defoliant.
Larg utilizat începând cu anii40, a fost ulterior (în anii70) retras din uzul agricol datorită toxicității sale
ridicate. De altfel, în timpul războiului din Vietnam a fost utilizată substanța chimică defoliantă cunoscută
sub denumirea de Agentul Oranj, iar aceasta nu era nimic altceva decât un amestec în părți egale de 2,4,5-T
și 2,4-D (adică 2,4- acid diclorofenoxiacetic).

Exotoxinele discutate, fiind de natură proteică, multe dintre acestea ar putea fi

destul de lesne inactivate ori chiar distruse prin acțiunea enzimelor proteolitice din
intestin. Desigur, o neplăcută excepţie de la această regulă o prezintă vestita și temuta
toxină botulinică, față de care proteoliza (descompunere a proteinelor sub acțiunea
enzimelor) slabă de la nivelul intestinului nu produce decât în mod paradoxal o
intensificare a toxicității sale, prin utilizarea unor grupări de toxicitate care anterior sunt
mascate.

Fig. 33 Diquat C12H12Br2N2 este un ierbicid de contact utilizat ca desicant și defoliant. Comercializat pe
piață sub denumirile industriale de Aquacide, Dextrone, Preeglone, Deiquat, Spectracide, Detrone,
Reglone, Reglon, Reglox, Tribune, Ortho-Diquat, Weedtrine-D, Weedol 2 etc.

Altfel zis, toxina botulinică deține rezerve toxice ascunse pe care le eliberează
după ce mijloacele de apărare ale organismului, incapabile să sesizeze adevăratul pericol,
și-au încetat acțiunea protectivă. În acest fel, practic foarte multe din toxinele bacteriene
au căpătat utilizari medicale și farmaceutice, în cadrul terapiei, în procesele de
imunoprofilaxie, dar și în cadrul activităților de cercetare din biologie sau medicină. Așa
stând lucrurile devine foarte complicat să interzici experimentele genetice asupra
toxinelor, în situația în care astfel de activități sunt larg aplicate în mediul civil, în
domeniul industrial. Trebuie totodată să mai observăm și că, spre diferență de alte
categorii de substanțe toxice, aceste exotoxine bacteriene prezintă un grad de toxicitate
foarte ridicat, atunci când se află în stare brută, ca filtrate de cultură, și cu atât mai mult
atunci când sunt prelucrate și mai ales purificate.
Dacă luăm ca etalon de toxicitate substanța numită stricnină (C21H22N2O2,
alcaloid deosebit de toxic extras din așa-numita nucă vomică și folosit în medicină, de
obicei în cantități foarte mici, ca stimulent sau/și tonifiant al sistemului nervos central;
doza letală pentru om, cu letalitate în 50% din cazuri, este DL 50 = 1 - 2 mg/kg-corp în
cazul administrării orale dar mai puțin în cazul administrării intravenoase; simptomele

- 31 -
obișnuite fiind legate de afectarea sistemului nervos central: tremur, convulsii și în final
blocarea mușchilor respiratori) atunci, toxina botulinică D este practic de 3106 ori mai
puternică decât temuta și periculoasa stricnină. Este evident faptul că fiind de milioane de
ori mai toxică, nici nu este nevoie decât de infime cantități de toxină botulinică pentru a
ucide un om. Interesant este faptul că această toxină poate fi cu destulă ușurință realizată
în cadrul laboratoarelor moderne, chiar și în laboratoare imporvizate, utilizând aparatură
artizanală...

Fig. 34 Tributiltritiofosfatul (denumit și Butifoză) are formula chimică (C 4 H 9 S) 3 PO și reprezintă un

defoliant larg utilizat mai ales în spațiul fostei Uniuni Sovietice, cunoscut pentru acțiunea sa nocivă sub
forma alterării structurale a eritrocitelor și membranelor nucleare, afectând astfel permeabilitatea acestora și
deci, funcționarea lor normală. Înrudit cu acest compus este și tributil fosfatul (cunoscut și sub denumirea
industrială de TBP), un compus organofosforic incolor, inodor, lichid, fiind un ester al acidului fosforic cu
n-butanol. Nu este utilizat ca ierbicid, însă trietil fosfatul (C 2 H 5 ) 3 PO 4 , care este un trietil ester al
acidului fosforic, se utilizează pentru fabricarea pesticidelor.

Efectul toxic depinde practic de specia bacteriană care eliberează toxina dar și
tulpina utilizată, mediul de cultură în care a fost introdusă etc. În multe cazuri însă,
toxigeneza se poate atenua și chiar dispare, în special printr-o subcultivare repetată.
Exceptând enterotoxinele, celelalte toxine sunt în mod obișnuit sunt distruse de
modificările pH- ului și, așa cum s-a mai arătat, de acțiunea enzimelor digestive.
În ultimii ani pe piața civilă s-a introdus așa-numitul Botox, un produs comercial
care are la bază neurotoxina secretată de către bacteria Clostridium botulinum,
reprezentând fără îndoială una dintre cele mai puternice otrăvuri din lume. Neurotoxina în
cauză este de fapt o polipeptidă (C6760H10447N17430210S32, ansamblu de aminoacizi, peptida
fiind un compus natural sau sintetic din desfacerea hidrolitică a proteinelor; în genere,
polipeptida este o substanță organică cu o constituție asemănătoare cu cea a albuminelor)
compusă din două legături, una grea și cealaltă ușoară. În corpul uman, toxina botulinică
inhibă secreția normală de acetilcolină, fapt ce provoacă efecte grave în organism.
Acestea un un potențial toxic foarte ridicat. Astfel, o toxină botulinică tip A în
stare purificată dar și cristalizată, conține în fiecare miligram nu mai puțin de 10 6 DLM
(adică, doze limite mortale) raportate la fiecare kilogram corp de cobai, prin urmare cu
doar 1 mg dintr-o asemenea toxină pot fi omorâți nu mai puțin de două milioane de cobai,
corespunzător unei mase de l 200 tone de cobai. Totodată, trebuie consemnat și faptul că
ar fi de ajuns doar 200 g de neurotoxine de tip botulinic ori tetanic pentru a ucide întreaga

- 32 -
populație umană a Globului, dacă această cantitate mică s-ar putea împrăștia uniform pe
suprafața planetei.
În ciuda acestor aspecte, trebuie totuși să remarcăm că potențialul toxic al acestor
toxine bacteriene depinde printre altele și de calea de administrare a lor. De regulă, doza
letală pentru căile de administrare respiratorie și cea digestivă este l00 până la l000 de ori
mai mare decât cazul administrării pe cale intravenoasă ori intramusculară, dar și
intraperitoneală ori subcutanată. În general tegumentul sănătos nu poate fi penetrat de
asemenea toxine, astfel încât porțile de intrare sunt cele legate de respirație și ingestie.
Un aspect foarte interesant din perspectiva aplicațiilor militare îl reprezintă modul
de realizare al sintezei unor astfel de toxine. Sui generis, sinteza unor toxine bacteriene
este codificată în gena tox, localizată cromozomial, plasmidic sau fagic. În cadrul acestor
metode de inginerie genetică un instrument important îl constituie așa-numitele
restrictaze, prin care se face tăierea moleculei ADN în anumite componente denumite
loci.
Încă din anul 1970, Thomas Kelly și Hamilton Smith, au obținut o primă
restrictază în laborator, lucrând cu bacterii din specia Haemophillus Influenzae, cu
serotipul α, aplicând restrictaza obținută la fragmentarea ADN-ului din virusul SV-40.
Pentru a se aplica în tehnicile de manipulare genetică o restrictază trebuie să poată fi facil
izolată când este în stare pură față de mediul său de incubare; să poată tăia molecula
ADN în componente la nivel discret; să poată dezvolta capetele fragmentului de ADN cu
proprietăți de aderență care să permită dezvoltarea în continuare; să aibă un caracter
activ, prin urmare capacitatea de a secționa molecula ADN- ului printr-o anumită
succesiune de acțiuni, pe măsura recunoașterii genetice.

Fig. 35 Acidul Dimetilarsonic (sau Dimetilarsinic, sau Cacodilic) reprezintă un compus chimic având
formula structurală (CH3)2AsO2H, și formula chimică C2H7AsO2, utilizat ca ierbicid și defoliant. În timpul
războiului din Vietnam a fost utilizat sub numele de Agentul Albastru, în amestec cu alte substanțe
defoliante. În figura de mai sus este dat cazul sării de sodiu a acestui acid.

Mai departe, este utilizată așa-numita ADN-ligază pentru a face repartiţia ADN-
ului, prin urmare, legarea unor fragmente de restricţie obținute în etapa precedentă.
Acestea alături de alte enzime conduc la obţinerea unor molecule ADN recombinate.
Odată obținute aceste recombinații se va pune problema transferului de gene, în
care scop sunt utilizaţi așa-numiții vectori. Aceștia reprezită niște molecule ADN speciale
destinate transferului de informaţie genetică de la o celulă la alta. Cum ar fi de pildă,
liposomii, plasmidele (în special acestea pentru funcția de vectori au o răspândire
deosebită), virusuri, ADN- ul mitocondrial sau ADN- ul cloroplastic. Astfel de sisteme-
vector utilizate la transferul informaţiei din exterior la celulele gazdă, corespund
condițiilor de multiplicare foarte rapidă în celula-gazdă şi improbabilitatea de
multiplicare în medii diferite de cel țintă; izolarea facilă a recombinatului; existența unui
mic număr de situri de recogniţie în care informația nouă să adere și să se dezvolte;

- 33 -
prezenţa și activitatea așa-numitelor gene marker ce asigură selectarea unor clone din
moleculele ADN recombinate.

Fig. 36 Un alt ierbicid foarte periculos pentru om, realizat tot pe baza acidului metilarsonic.

Plasmidele, cel mai adesea utilizate drept vectori, sunt molecule ADN inelare
caracteristice bacteriilor. Acestea au proprietatea de a putea exista în regim autonom și
astfel determină o serie de caractere specifice în cazul bacteriilor, de pildă capacitatea lor
de conjugare, puterea de a rezista la acțiunea antibioticelor, agresivitatea față de celule și
organisme etc. Tocmai de aceea, prin manipularea genetică realizată cu ajutorul unor
astfel de instrumente genetice se pot realiza agenți microbieni (apți de a forma
încărcăturile armelor biologice moderne) capabili de a fi deosebit de agresivi și totodată
rezistenți la acțiunea antibioticelor cu spectru oricât de larg. Ba mai mult, unele
microorganisme astfel manipulate genetic au capacitatea de a transforma antibioticele în
propria lor hrană, distrugând astfel posibilitatea acestor medicamente de a mai produce
vreun rol benefic în organismul infectat.

Fig. 37 Defoliant cu efecte distructive nediscriminatorii, agent chimic foarte periculos pentru ecosistem.

Plasmidele sunt așadar necesare transferului de gene, în acest scop ele trebuind să
dispună de un număr relativ restrâns de zone sensibile acţiunii enzimelor de restricţie de
care am amintit mai devreme. Prin stabilirea unor astfel de raporturi echilibrate între
restrictaze și vectori se va putea realiza mai întâi ruperea şi ulterior inserţia unui ADN
exogen în cadrul unui plasmid.
Posibilitatea acestor intervenții umane efectuate în scopuri militare este cu atât mai
mare cu cât unele bacterii prezintă medii foarte propice pentru astfel de manipulări
genetice. De pildă, la enterotoxina sau hemolizina de la E. coli, codificarea este realizată
prin genele plasmidiale, ca și în cazul toxinei stafilococice dermo-exfoliative. Un alt caz,
acela al toxinei difterice ne ilustrează faptul că gena sa tox se află în genomul
bacteriofagilor ADN de tip β, P, 1 și W. Prin urmare, acțiunea sa este aflată sub controlul
unei gene situate în cromozomul bacterian. În vreme ce la bacteriile de tip C. diphteriae

- 34 -
fagul ADN este cel purtător al genei tox aflat în starea sa integrată, adică profag, un gen
de fag viral replicativ, uneori sub forma autonomă a unui replicon.
Modul de acțiune al genei tox ce este purtată practic de fagul β, conduce la
integrarea ca profag, aflându-se în apropiere de situl de inserție aparținând genomului
fag-ADN în cadrul cromozomului bacteriei. Cu toate acestea, în apropierea promotorului
propriul sau exprimându-se independent față de alte gene ADN-fag, modificările sale
neafectând prin urmare biosinteza din cadrul altor proteine ADN-fag. Gena tox dă astfel
impresia de a nu prezenta importanță din perspectiva fag- ului ADN, mai ales că orice
mutație a ei nu schimbă ciclul de multiplicare specific ADN-fagului. Cum gena tox a unui
astfel de ADN-fag este cert de origine bacteriană, ca urmare a mobilizării din cadrul
procesului de transducție a fagului, rezultă că sinteza toxinei se poate realiza prin
intermediul unor astfel de intervenții.

Fig. 38 Arseniatul acid de Plumb folosit pentru sterilizarea solului, poate foarte bine să fie utilizat și pentru
distrugerea vietăților aflate la nivelul solului, infectarea acestuia și otrăvirea oamenilor.

De pildă, în cazul scarlatinei provocate de un agent patogen streptococic, toxina

eritrogenă streptococică, aidoma toxinelor de la bacteria Clostridium botulinum, tip C sau
D care sunt codificate de ADN-fag. Interesant de menționat faptul că informaţia ereditară
de factură străină venind din partea moleculei recombinate, va fi protejată față de celula
gazdă, deoarece are loc acţiunea restrictazelor, transferul moleculei liniare ADN într-o
formă circulară, cum este cazul fagului λ, blocarea sistemului de restricţie din partea al
celulei-gazdă etc. Cu toate acestea, și celula-gazdă îşi va putea proteja informaţia
genetică, deoarece interferonul produce efectele sale specifice, proteinele histonice şi
nehistonice asigură protecția, nucleazele celulare își conservă acțiunea specifică etc.

Fig. 39 Cloratul de magneziu poate fi utilizat ca și cloratul de sodiu, pentru distrugerea vegetației datorită
puternicelor sale efecte oxidante.

Endotoxinele sunt de fapt componente structurale aparținând peretelui celular,

pentru cazul tuturor bacteriilor Gram negative cu efecte patogene. Astfel de toxine se
eliberează practic în momentul dezintegrării celulei. Tehnicile moderne de recombinare
genetică ne permit în momentul de față transferul genelor mai importante în cadrul
celulelor de la plante sau/şi animale, iar ca rezultat se pot obţine plante şi respectiv
animale transgenice. Pentru a realiza un transfer de gene în cazul plantelor sunt cel mai
adesea utilizate bacteriile de tip Agrobacterium tumerfaciens, care au fost utilizate pentru
prima oară în anul 1907 de Erwin Smith şi Charles Townsend. Astfel de bacterii pot
provoca tumori cancerigene în cadrul tulpinilor la unele plante, în special la plantele din

- 35 -
familia dicotiledonate. În baza acestei tehnologii de inducere a tumorilor de plante pe cale
artificială, a fost mai târziu dezvoltat așa-numitul plasmid Ti, adică tumor inducing

Fig. 40 Flourorsilicatul de amoniu (numit și hexafluorosilicat de amoniu) are formula chimică (NH 4)2SiF6 și
reprezintă o sare a acidului fluorsilicilic, prezentându-se sub formă de cristale de culoare albă, cu grad înalt
de toxicitate.

plasmid, provenit din cadrul Agrobacterium tumefaciens, bacterie ce poate cauza tumori
în cazul plantelor, acesta fiind efectul transferului realizat pentru un segment de ADN
denumit ADN-T (de la ADN-transfer), din cadrul plasmidului în celulele vegetale.

Fig. 41 Un hormon vegetal sau fitohormon este în mod natural un hormon secretat de plantă, substanță
chimică organică având rol de reglaj dar și de comunicare privind factorii de stress sau diverși factori
agresivi, făcând parte altfel zis din sistemul imunitar al plantei. Ca să poată acționa în regim de fitohormon
și a se deosebi cert de o substanță trofică, substanța organică respectivă trebuie să fie endogenă (produsă
exclusiv în interiorul plantei), oligodinamică (aflată în doze foarte mici, cu putere redusă), purtătoare de
informații. În aplicațiile militare se pot utiliza pseudo-hormoni vegetali, care nefiind produși de plante au
totuși capacitatea de a se substitui fitohormonilor naturali, înșelând mecanismele naturale și introducând în
biosistem informații false. În dreapta se poate vedea un hormon de creștere celulară, iar în stânga, medii de
cultură tratate cu hormoni vegetali. Prin dezvoltarea acestor tehnologii se pot realiza arme biologice sau
bio-chimice foarte greu de depistat de către aparatura actuală și apte să provoace grave efecte asupra
elementelor ecosistemului și chiar asupra unor factori de mediu biotici în ansamblul lor.

Agrobacterium tumefaciens (bacterie denumită și Rhizobium radiobacter, uneori

și Agrobacterium radiobacter) reprezintă un agent patogen care conduce la formarea
tumorilor în cazul a peste 140 de specii of eudicotiledonate (numite și Eudicotyledoneae
sau Eudicotidae). Aceste plante reprezintă o clasă monofiletică din cadrul plantelor
angiosperme care a mai fost denumită și tricolpates sau dicote non-magnoliide. Denumiri
mai noi au fpst propuse și introduce începând cu 1991 de botanistul James A. Doyle și
respectiv paleo-botanista americană (Smithsonian Institute) Carol L. Hotton în scopul de
a sublinia diferențele de natură evolutivă ale dicotiledonatelor tricolpate față de speciile
vechi de dicotiledonate, care erau mai puțin specializate. Bacteria care induce tumorile
este Gram-negativă, mediul său de viață este solul, iar structural are forma de bastonaș. În
momentul introducerii unui fragment de ADN preluat din plasmid, în cadrul tulpinei
plantei-gazdă, în acel loc va începe să crească formațiunea canceroasă.
Agrobacterium tumefaciens reprezintă de fapt o așa-numită alfaproteobacterie din
familia Rhizobiaceae, în care se pot include și simbionții cu rol de fixare a azotului. Cu

- 36 -
toate acestea, spre diferență de acești simbionți cu rol de fixare a azotului, bacteria
inductoare de tumori din specia Agrobacterium, reprezintă agenți patogeni și nu participă

Fig. 42 Serratia Mercescens reprezintă o specie de bacterie Gram-negativă în formă de bastonaș, făcând
parte din familia Enterobacteriaceae. Față de oameni, această bacterie este un agent patogen implicat de
regulă în așa-numitele infecții intra-spitalicești, în mod special în cazul bacteriemiilor ce apar la
instrumentarul medical utilizat pentru perfuzii, infecțiilor de tract urinar sau infecțiilor apărute în cazul
rănilor deschise. În mod obișnuit o astfel de bacterie se găsește pe căile respiratorii dar și în tractul urinar al
adulților, precum și în sistemul gastrointestinal al copiilor. Din cauza prezenței sale masive în mediul liber
și a preferinței sale pentru mediile umede, bacteria aceasta este de regulă întâlnită în camerele care conțin
multă umiditateș așa cum ar fi bucătăria sau baia, acumulându-se în spațiile relativ murdare și permanent
umede. Prezența sa poate fi evidențiată prin apariția unor porțiuni de culoare roz sau portocaliu, formate pe
peretele căzii de baie sau chiuvetei, rezultate în urma descompunerii urmelor de săpun ori șampon, prin
acțiunea acestei bacterii. Curățarea porțiunilor infectate este foarte dificilă, bacteria fiind foarte rezistentă,
din această cauză cel mai eficace mod de acțiune fiind acela de a îndepărta nutrienții obișnuiți ai bacteriei,
astfel încât locul să nu mai fie umed, nici să mai conțină urme de săpun sau șampon. O astfel de bacterie se
mai poate găsi în mod obișnuit în praful format pe diverse obiecte, dar și în gingii și dinți. Tocmai din
această cauză dinții pot avea tendința de a căpăta culoarea galbenă, din cauza depozitelor bacteriene de
Serratia Mercescens. Multă vreme considerată inofensivă, această bacterie a fost utilizată în cadrul uni
experiment desfășurat în perioada 26-27. 09. 1950, când marina americană a lansat deasupra glofului San
Francisco o cantitate de Serratia Mercescens, pentru ca încă din 29. 09. 1950 să fie înregistrată spitalizarea
a cel puțin 11 persoane, toate acuzând infecții grave de tract urinar, iar unul dintre acești pacienți a decedat.
Totodată s-a mai înregistrat și creșterea numărului de cazuri de pneumonie dar nu s-a putut stabili legătura
de cauzalitate cu Serratia Mercescens. După acel experiment, bacteria Serratia Mercescens a fost în fine
considerată agent patogen și chiar unul foarte rezistent la antibiotice. Din cauză că este un microorganism
foarte comun, des întâlnit în mediu și în corpul uman, a atras atenția cercetătorilor militari în scopul ca prin
mutații genetice să îl transforme într-un agent patogen deosebit de periculos.

deloc în circuitul de viață normal al plantei. Utilizarea acestei bacterii în cadrul

manipulărilor genetice din industria alimentară ridică mari probleme privind securitatea
alimentară și nu în ultimul rand, naște posibilitatea formării unor gene mutante capabile
să inducă diverse forme de cancer la om, prin ingestia acestor plante bolnave sau care
sunt în mod sistematic prelucrate genetic și devin astfel specii mutante cu proprietăți greu
de precizat.
Agrobacterium Tumefaciens la ora actuală este cunoscută drept agent pathogen
pentru plante care interesează industria alimentară, așa cum ar fi de pildă nucile, vița de
vie, fructele sâmburoase, sfecla de zahăr, hreanul și altele.

- 37 -
 Tehnologia utilizată pentru transferul genelor cancerigene utilizând plasmidul Ti
într-o celulă vegetală conține următoarele etape:

Fig. 43 Zonele afectate de acțiunea STL defoliante în Vietnam, în perioada cuprinsă între 1965-1971;
cadranele indică regiunile unde s-au efectutat relativ recent cercetări asupra mediului utilizând aparatura
satelitară.

introducerea unui segment al ADN-T în cadrul unui plasmid aparținând Escherichia Coli
([Link], denumită astfel în anul 1919, după numele descoperitorului său, bacteriologul
austriac Theodor Escherich); aceasta reprezintă o bacterie în formă de bastonaș, care în
mod natural trăiește în intestinele animalelor cu sânge cald, fiind o bacterie lactozo-
pozitivă, care în mod obișnuit descompune lactoza; totodată, Escherichia Coli este
Gram-negativă și oxidazo-negativă, făcând de altfel parte din grupa enterobacteriilor ce
în mod natural trăiesc ca epifite în interiorul tractusului digestiv; dezechilibrele de la
nivelul microflorei intestinale pot face ca astfel de bacterii să devină patogene, fie prin
multiplicarea lor masivă, fie prin acțiunea unor tulpini toxicogene. De observat faptul că,
bacteria E. coli nu este limitată neapărat la viața intra-intestinală, ci poate supraviețui
pentru anumite perioade de timp și în afara corpului, motiv pentru care sunt de regulă
utilizate în cadrul analizelor pentru testarea unor probe de mediu privind contaminarea
fecală; din perspectiva acțiunii militare biologice, să notăm faptul că bacteria [Link]
poate fi cultivată cu ușurință iar manipulările genetice sunt relativ ușor de realizat, în
cadrul proceselor mutagenice, din care cauză E. Coli este un micoorganism procariot
foarte utilizat la ora actuală în domenii cum ar fi biotehnologia sau microbiologia; relativ
recent, în România a avut loc un mare scandal legat de această bacterie E. Coli
considerată vinovată pentru moartea unor nou-născuți în mai multe unități spitalicești din
teritoriul României; de notat că în mod natural E. Coli nu are astfel de posibilități

- 38 -
agresive, căci de le-ar avea probabil că ar distruge specia umană; îmbolnăvirile respective
s-au putut însă datora manipulării genetice realizate cu E. Coli, caz în care această
bacterie poate într-adevăr căpăta proprietăți specifice de agent patogen;

Fig. 44 Principalele boli contagioase severe care la ora actuală ar putea fi provocate prin acțiunea rău-
voitoare a oamenilor, mediile de cultură în unele cazuri fiind destul de ușor de realizat chiar și la nivel
artizanal. De pildă, în cazul Vibrio cholerae, toxina holerică este compusă dintr-o serie de subunități
codificate prin gene cromozomiale, asociate altor gene ce codifică la rândul lor toxine. Asemenea grupări
de gene virale sunt denumite insule patogene. Sub aspect genetic, secvența lor diferă de regulă mult față de
alte gene cromozomiale, prin urmare acestea sunt rezultatul unor evoluții genetice recente, fie ele naturale
sau nu. O asemenea evoluție poate să aibă la bază integrarea din cauze necunoscute a unui element genetic
exogen, bacteriofagul, important element de inginerie genetică. Datorită cercetărilor de genetică
moleculară, a fost posibilă cunoaşterea structurii de profunzime a unor gene şi genomuri, fapt ce a condus
la elaborarea tehnologiei ADN-ului recombinat şi la transferul de gene peste barierele de specie. Asemenea
operații de pot face prin recombinare genetică in vitro, aceasta însemnând pe rând, realizarea extragerii
(sinteza chimică) ADN-ului unor specii; construirea în baza a cestora a unei molecule hibride sau
recombinate, în jurul ADN- ului; în final, reintroducerea moleculei noi, recombinate (conținând ADN) în
cadrul unei celule vii, apte de a pune în mișcare mecanismele reproductive. În cazul bacteriei Clostridium
botulinum, gena sa tox este multiplă și având capacitatea de multiplicare, codificând astfel sinteza a încă 7
serotipuri diferite de toxină, uzual notate cu litere de la A la G, acestea neoferind vreo reacție încrucișată
față de eventualii anticorpi ce s-ar obtine pentru una din ele.

 introducerea ulterioară în plasmidul astfel format format, a genei necesare

dar şi a unei gene marker, aceasta din urmă fiind rezistentă la canamicină; în acest mod se
realizează un microorganism capabil să reziste la acțiunea antibioticelor;
 introducerea mai departe a plasmidului recombinat după cum s-a arătat
mai înainte, în cadrul bacteriei Agrobacterium Tumerfaciens; se va obține o variantă
mutantă a acestei bacterii, având un potențial ridicat ca agent patogen;
 infecţia plantelor țintă cu Agrobacterium Tumerfaciens; se obține o cultură
de plante din care o mare parte sunt cencerizate sau/și conțin în ele mutanți cancerigeni;
în vederea realizării unui transfer de gene în cadrul celulei vegetale este utilizată de
regulă metoda culturilor de celule dar şi cea a ţesuturilor în vitro;
 se vor selecta acele plante transformate genetic în scopul de a se realiza
noi mutații sau culturi în care să fie diseminate plantele mutante, cancerizate.
Este cunoscut la ora actuală cazul societății americane „Monsanto”, care produce
și comercializează plante transgenice, în special cartof, planta-mutant fiind considerată
rezistentă față de gândacul de Colorado. Din nenorocire, introducerea în alimentație a

- 39 -
unui mutant genetic și utilizarea de elemente trangenice care pot oricând provoca
fenomene patoligice, reprezintă un mare risc asumat nu atât de cei care produc astfel de
produse obținute prin manipulare genetică, dar mai ales de către cei care le consumă.

Fig. 45 Modul în care creierul își organizează activitatea de bază. Toxinele secretate de bacterii aduc grave
prejudicii funcționării Sistemului Nervos Central, ca de altfel și anumite sunstanțe toxice de luptă.
(I) Formațiunea reticulară prezentă sub forma unei rețele de celule specializate aflate în partea de sus a
trunchiului cerebral, trimite înspre cortex fluxuri de semnale prin care se menține activitatea de bază a
tuturor celulelor, această activitate corspunzând stării de trezire a organismului, pe timpul activității diurne;
nucleele reticulare din talamus vor menține semnalele specifice stării de trezire, într-o mai mare măsură în
regiunea corticală care de regulă este mai mult implicată în activitatea diurnă. Astfel: 1- formațiunea
reticulară a trunchiului cerebral; 2- formațiunea reticulară a talamusului; 2- căile reticulare de semnal către
cortex; 3- lobul frontal; 4- lobul occipital; 5- Nucleul caudat (Nucleus caudatus, masă din substanță
cenușie, parte a nucleilor cenușii bazali aparținând telencefalului; împreună cu nucleul lenticular formează
corpul striat; având forma generală a unui arccu concavitatea în jurul talamusului, este înconjurat practic de
ventriculul lateral); 6- hipocampul (componentă importantă a creierului uman și în general a creierului
vertebratelor; la oameni și alte mamifere sunt doi hipocampi, câte unul în fiecare jumătate a creierului; face
parte din sistemul limbic și are un rol important în trecerea informațiilor din memoria duratelor scurte în
memoria de lungă durată, dar și în deplasarea/orientarea în spațiu; ca dispunere, hipocampul se află sub
cortexul cerebral și în partea medială a lobului temporal); 7- lobul frontal; 8- formațiunea reticulară a
talamusului; 9- calea de comunicare fronto-reticulară.
(II) Formațiunea reticulară se auto-menține în stare de activitate prin intervenția diverșilor factori dar mai
ales prin activitatea generală a creierului. Nucleul caudat situat sub cortex are rolul de a regla activitatea
acestuia la genul de informații care vin din exterior. Inclusiv reacția de orientare a organismului se pentrece
la nivelul acestor mecanisme cerebrale, prin semnalele trimise de formațiunea reticulară către nucleul
caudat și de aici, reglajele impuse de acesta în cortex. Hipocampul reprezintă acea porțiune a cortexului
limbic responsabilă de nașterea și transmiterea semnalelor date de emoții, în vreme ce lobul frontal se
ocupă de adoptarea deciziilor.

Ulterior, s-a mers până într-acolo încât transferul de gene să fie realizat în cadrul
celulei animala, obținându-se astfel şoarecii mutanți transgenici. Astfel, gena unui
hormon de creştere preluată de la şobolanul normal a fost transferată genetic în nucleele
ovulului fecundat de la o specie de şoarece și s-au obţinut în total 21 de pui de şoarece.
Dintre aceste 21 de cazuri, 6 prezentau o cantitate de până la 800 de ori mai mare a
hormonului de creştere. Aceşti pui de şoarece prezentau un ritm accelerat de creştere și
dimensiuni mult mai mari decât cele normale speciei.

- 40 -
 Un aspect important în cazul introducerii în organisme a unor bacterii mutante îl
reprezintă faptul că în anumite condiții acestea pot fi activate, începând astfel să elimine
toxine. Dacă este vorba de lipopolizaharide, acestea spre deosebire de modul de acțiune al
exotoxinelor, nu afectează în mod direct celulele organismului-gazdă, ci produc efecte
mediate în cea mai mare măsură de citochinele care sunt sintetizate de celulele
macrofage, și aceasta tocmai drept răspuns la lipopolizaharide.

Fig. 46 Funcționarea normală a creierului în absența acțiunii toxinelor: 1- regiunea primară (responsabilă
de sensibilitatea corporală) a lobului parietal; 2- zona primară (responsabilă de vedere) a lobului occipital;
3- zona primară (responsabilă de auz) a lobului temporal; 4- zona primară responsabilă de funcția motrice;
5- zona secundară (responsabilă de sensibilitatea corporală); 6- zona secundară responsabilă de percepția
vizuală; 7- zona secundară responsabilă de percepția auditivă; 8- zona secundară responsabilă de comanda
motrice; 9- zona terțiară; 10- lobul prefrontal. Informațiile sosesc prin intermediul funcțiilor senzoriale
(vizual, auditiv, sensibilitatea tactilă și corporală) iar mișcările sunt comandate de către zonele corticale de
comandă motrice. Atât primirea cât și emiterea de semnale se fac în trei etape și în cadrul a trei zone
distincte din creier. Există o zonă primară (corespunzătoare funcțiilor vizuală, auditivă și tactilă) care
primește informațiile una câte una, în vreme ce zona primară motrice trimite către mușchi semnale discrete,
practic către fiecare fibră musculară în parte. În vreme ce zonele secundare încep să organizeze semnalele,
așezându-le pe diverse categorii și tipuri (clasificare) în acest fel realizând o informație de ansamblu
coagulată, de pildă o anumită imagine vizuală. Zona secundară motrice deja trimite semnale pentru mișcări
de ansamblu ale mușchilor. Zona terțiară are o funcție și mai interesantă: strânge toate semnalele și le
codifică la nivel rațional, în urma acestei activități rezultând de pildă reacțiile verbale ale individului, sau
reacțiile sale logice, cognitive, raționale. Această zonă terțiară de funcționare este concret situată în cadrul
lobului prefrontal.

Efectele acestor endotoxine se vor manifesta concret fie prin dispariția celulelor
generatoare, fie modificarea structurii acelor celule. Astfel, dacă lipopolizaharidele sunt
eliberate la moartea și ca urmare a lizeazei celulei, vom avea de-a face cu endotoxemia
dacă celula secretantă nu moare, aceasta îți va modifica structura (bacteriemie, adică
pătrunderea în sânge a unor bacterii care de regulă produc infecții localizate). Cele doua
stări anterior menționate (endotoxemia și bacteriemia) în acest fel pot chiar să coexiste în
organisme dar și să se manifeste în mod independent și în etape distincte din cadrul unui
proces infecțios.

- 41 -
 Caracteristicile endotoxice aparținând celulelor bacteriene se păstrează aproape
neschimbate și în cazul preparatului din endotoxină. Astfel, în interiorul unui organism
infectat nu va exista nicio corelație directă între nivelul înregistrat al bacteriemiei ori al
endotoxemiei, și respectiv cel al intensității efectelor produse de endotoxine. Aceasta
pentru că nu putem previziona capacitatea fiecărui organism de apărare și detoxifiere,
capacitate care diferă mult de la un caz la altul, răspunsul la manifestările endotoxice
fiind astfel foarte variat.
De pildă, glucocorticoizii (aceștia sunt niște hormoni corticosuprarenali ori
analogi sintetici, care în doze mari produc efecte cum ar fi acțiunea antiinflamatoare,
cortizonii stabilizând bine membranele biologice, în special cele capilare și celulare;
diminuează motilitatea leucocitelor și capacitatea fagocitară a acestora) au un pronunțat
efect protector anti-endotoxic, datorat cel mai probabil modificării permeabilității
capilare.

Fig. 47 Tirozin hidroxilaza sau tirosin 3-monooxigenaza reprezintă o enzimă responsabilă pentru cataliza
reacției de transformare a amino acidului L-tirozină în L-3,4-dihidroxifenilalanină (L-DOPA). În acest
proces sunt în mod secundar utilizate: oxigenul molecular (O2), fierul (Fe2+) și tetrahidrobiopterina. L-3,4-
dihidroxifenilalanină reprezintă un precursor al dopaminei, aceasta la rândul său fiind un precursor pentru
câțiva importanți neurotransimțători printre care norepinefrina (sau noradrenalină) și epinefrina
(adrenalină). Tirozin hidroxilaza catalizează și procesul de sinteză al catecolaminei (compus aromatic
aminat, de tipul adrenalinei). În cazul oamenilor, tirozin hidroxilaza este codificată în gena TH iar enzimele
sunt prezente la nivelul sistemului nervos central (SNC), neuronilor periferici și la nivelul
medulosuprarenalei. Tirozin hidroxilaza, fenilalanina hidroxilază și triptofan hidroxilaza formează
împreună o familie de aminoacizi aromatici de hidroxilază. Toxinele secretate de bacteriile patogene pot
afecta această enzimă și importantele procese pe care aceasta le catalizează în cadrul organismului uman.

Cu toate acestea, endotoxinele nu au niciun rol în colonizarea sau pătrunderea în

interiorul suprafețelor mucoase, din pricina faptului că lipidul A (acesta este o
endotoxină, un glicolipid ce este ancorat în membrana externă; are rol important în
stimularea, formarea dar şi secreţia citokinelor; totodată, poate provoca efectul toxic în
cazul bacteriilor Gram negative, efect care se produce în special ulterior lizeazei celulare)
este situat adânc în cadrul membranei externe.
Un caz interesant este acela al tulpinilor de Salmonella (întâlnită cel mai adesa
sub formă de Salmonella typhimurium sau Salmonella typhi, aceasta reprezintă un tip de
bacterie patogenă care acționează la nivelul intestinului, cauzând o serie de boli
infecțioase, așa cum ar fi cazul febrei tifoide; dincolo de aceasta, Salmonella este cel mai
adesea cauza toxiinfecțiilor alimentare, contaminând organismele în urma ingestia de

- 42 -
alimente infectate) care de obicei produc endotoxine în cantități egale, dar cu mod de
acțiune deosebit.

Fig. 48 Tomografiile realizate asupra creierului de om sănătos și de schizofrenici au ilustrat diferențele

apărute în procesul de sinteză a neurotransmițătorului, dopamină. Astfel, creierul omului sănătos este
prezentat la fig. A, iar celelalte imagini (B, C, D) prezintă creierele bolnavilor de schizofrenie. Din
compararea acestor rezultate s-a putut vedea că la pacienții schizofrenici sinteza dopaminei este fie
deficitară, fie în exces. Prin urmare, creierul unui schizofrenic este sediul unor disfuncții biochimice
majore. Prin utilizarea bacteriilor ale căror endotoxine afectează secreția normală de dopamină, se pot
realiza la omul sănător crize de halucinații sau alte manifestări tipice în mod normal doar unor
schizofrenici.

Astfel, endotoxina are de obicei un rol împortant în debutul infecției, afectând

totodată și sistemul imunitar al organismului infectat, temporizând de fapt declanșarea
răspunsului inflamator al organismului. În cazul secretării de doze mici, toxinele acestea
produc un efect contrar, mărind de fapt rezistența organismului infectat față de infecția
bacteriană sau cea virală. Aceasta se datorează în special unei stimulări deosebite a
activității fagocitare și odată cu aceasta, producerea de interferon. Efectul endotoxinelor
este indirect, ele neprovocând practic bacteriocitoliza (proces grav de distrugere sau de
alterare a celulelor aflate sub acțiunea agenților de natură diversă, care pot fi biologici,
chimici ori fizici) reacțiile produse fiind plasate relativ departe de membrana externă.
Procesele desfășurate in vitro ne prezintă în special efectul mitogenic produs de
toxine asupra limfocitelor B (acestea, numite deseori și Celule B, reprezintă acele
limfocite implicate în cadrul imunității umorale, derivate din măduva hematogenă în
cazul mamiferelor; aceste limfocite B exprimă pe suprafață acei receptori
imunoglobulinici cu un singur specific, iar atunci când receptorii intră în interacțiune cu
un antigen recunoscut, celula se activează, este proliferată într-un proces de clonare, iar
plasmocitele încep să secrete cantități importante de imunoglobulină. Această
imunoglobulină care este secretată în condițiile anterior menționate va reacționa într-un
mod caracteristic față de același antigen cu care a interacționat inițial limfocitul B. Astfel,
imunoglobulina, ca fiind proteina din cadrul fracției plasmatice, formează o componentă
umorală solubilă în cadrul sistemului imunitar.
Astfel, lipopolizaharidele sau endotoxinele, în cantități mici au așadar proprietăți
bune, ajutând funcțiile de apărare ale organismului, prin aceea că stimulează eficace
răspunsul imunitar în fața unui antigen simultan apărut în organism.

- 43 -
 În baza acestor observații și experimente s-au putut determina printre altele care
ar putea fi direcțiile majore de dezvoltare în privința armamentului neconvențional de tip
chimic, biologic și hibrid:
 cercetare avansată în vederea măririi numărului de gazde destinat agenţilor
patogeni cunoscuți ai organismelor;
 realizarea de specii mutante de agenți patogeni, cu proprietăți noi și rezistență
crescută la acțiunea antibioticelor cunoscute la ora actuală;
 introducerea în organisme (prin alimentație, de pildă) a unor gene destinate
rezistenţei la medicamentea microorganismelor cu care urmează să se facă infecții și
astfel, compromiterea eventualelor tratamente;
 eliberarea intenționată în mediul exterior a culturilor de bacterii mutante și
urmărirea efectelor produse în ecosistem, dar în special asupra oamenilor (probabil că
țările nealiniate au fost și sunt încă un laborator de experimentare în acest scop).
În lumina celor arătate mai sus a devenit strict necesară stabilirea unor regiuni de
experimentare a noilor arme chimice sau/și biologice ori a formelor hibride ale acestor
armamente neconvenționale. Vom analiza astfel pe rând lista fostelor state nealiniate de
la nivelul anului 1961, pentru a vedea în ce mod s-a acționat între timp și care este
situația lor actuală:
 Republica Socialistă Federativă Iugoslavia, stat nealiniat aflat în regiunea
central sud-estică a continentului european; putere militară deloc neglijabilă la nivelul
anilor’70 și actor internațional care încurca jocurile marilor puteri; de altfel, RSF
Iugoslavia putea avea după 1990 regimul unei puteri regionale emergente; s-a acționat în
vederea distrugerii acestui stat federal, ceea ce s-a și realizat de altfel, în momentul de
față Serbia și Muntenegru păstrându-și caracterul politic de nealiniere, în ciuda
presiunilor economice, politice și militare tot mai mari exercitate în special de NATO și
mai exact, de SUA; Serbia și Muntenegru nu reprezintă totuși regiuni oportune pentru
testarea de armamente bio-chimice din pricina proximității statelor europene aliniate și a
modului în care agenții chimici sau biologici se pot disemina incontrolabil într-un spațiu
geografic mult mai mare decât cel inițial destinat; nici prin intermediul alimentației nu s-
au putut face intervenții importante, din pricina faptului că Serbia și Muntenegru încă nu
au devenit piața de desfacere a produselor occidentale, așa cum este cazul României,
Bulgariei sau Ungariei, aceasta din urmă în mai mică măsură;
 Republica Arabă Unită (în fapt, era vorba de Egipt și Siria) a avut o
existență efemeră iar nicio încercare ulterioară (de pildă tentativele din anii’90 ale
președintelui irakian Saddam Hussein) de unificare a lumii arabe nu a mai reușit, Orientul
Mijlociu fiind un spațiu geopolitic al fărămițării etnice și teritoriale, în special datorită
acțiunilor realizate de binomul SUA-Israel, dar și din pricina disensiunilor istorice dintre
diversele facțiuni etnice sau triburi din mediul arab; din pricina apropierii sale geografice
față de zonele controlate de SUA (Arabia Saudită, Kuweit etc.) sau de Israel, în general
nu s-a permis utilizarea acestor regiuni pentru testarea armamentelor biologice, germenii
patologici purtați de aceste arme fiind mult mai dificil de controlat din punctul de vedere
al diseminării și persistenței lor; s-au utilizat însă (chiar și în momentul de față, în Siria)
arme chimice destinate acțiunii locale, fără a conține substanțe toxice de luptă foarte
persistente sau care să infecteze suprafețe mari de teren; de asemenea, nu au fost
împrăștiate încărcături de substanțe toxice de luptă de niciun fel la nivelul atmosferei
medii sau înalte, și în general nu s-au împrăștiat astfel de substanțe în atmosferă, ci doar

- 44 -
s-au tras proiectile (de obicei, reactive) destinate infectării unor porțiuni reduse de sol și
aerului de la nivelul de strat-limită;

Fig. 49 Porțiunile de creier afectate de procesele chimice anormale, în cazul schizofreniei, dar care pot fi
induse pe cale chimică prin acțiunea unor bacterii care secretă toxine și afectează funcționarea normală a
creierului.

 Zambia, fostă colonie britanică și zonă de tranzit dinspre regiunea central-

africană către sudul continentului; afectată la ora actuală de infecții grave, cu doză de risc
foarte ridicată, cum ar fi mai multe tipuri de diaree infecțioasă, hepatita A, febra tifoidă,
malaria, febra denga (nu există niciun tratament la ora actuală), turbare (rabie) etc. SIDA
afectează peste 14% din populația adultă, numărul de cazuri fiind foarte mare; faptul că
astfel de țări în general sunt (prin caracteristicile lor de mediu) predispuse apariției și
diseminării infecțiilor, face ca ele să constituie foarte bune laboratoare de experimentare
pentru orice fel de noi microorganisme mutante;
 Algeria, fost stat nealiniat și simpatizant al URSS, de regulă înarmat de
către URSS cu diverse tiprui de armamente convenționale, a devenit mai nou regiune de
instabilitate politică și militară și este încetul cu încetul aliniat, preluat sub influența
politică americană; în acest context devine tot mai puțin probabil să se realizeze
experimente militare neconvenționale în această regiune;
 Sri Lanka, fostă colonie britanică, regiune aflată de zeci de ani în stare de
război civil; după anul 2009 intră în sfera de influență SUA iar în momentul de față este
puțin probabil să constituie o regiune de experimentare a armelor nceonvenționale
biologice sau chimice în situația în care suprafața geografică nu este foarte mare iar
aceasta prezintă interes geostrategic pentru SUA;
 Cuba, insulă „rebelă” aflată mult prea aproape de teritoriul SUA pentru a
face obiectul vreunui atac neconvenționale de amploare; în anii’50-’60 au existat diverse
planuri care prevedeau utilizarea la scară redusă a unor substanțe toxice de luptă, dar
astfel de planuri nu au fost puse în aplicare, la ora actuală fiind în general imporbabil ca
un teritoriu aflat atât de aproape de SUA să facă obiectul vreunei agresiuni
neconvenționale;
 India, fostă colonie britanică și stat nealiniat, actualmente putere regională
emergentă, în ciuda faptului că se confruntă cu probleme economice și sociale foarte
mari; la ora actuală, împreună cu Rusia, China, Brazilia și Africa de Sud, încearcă să

- 45 -
realizeze un nou grup de state nealiniate dispunând de importantă putere economică și
militară; HIV nu afectează decât 0, 3% din populația adultă, dar trebuie să ținem seama
de faptul că populația totală a Indiei depășește 1 miliard de persoane (cca. 1, 3 miliarde);
de asemenea, India se confruntă cu focare importante de Ebola, hepatită B, malarie,
encefalită japoneză, rabie și febră galbenă; sunt întreținute disputele politice cu
Pakistanul (aflat sub influența SUA) și Sri Lanka, dar și problemele economice legate de
accesul Indiei pe piața internațională; posibil ca în următorii ani să asistăm la proliferarea
în India a unor noi tipuri de microorganisme și respectiv, de infecții tot mai rezistente față
de antibioticele cunoscute;

Fig. 50 Bacteria Enterococus Fecalis, capabilă să utilizeze antibioticele pe post de... nutrienți. Prin
intervenția genetică asupra acesteia se pot realiza agenți patogeni extrem de periculoși, capabili să genereze
infecții pentru care nu există tratament.

 Zimbabwe, alături de Zambia, Botswana, Namibia etc., face parte din

statele care asigură tranzitul între instabila porțiune centrafricană și regiunile mai stabile
și mai prospere din sudul continentului african; fostă colonie britanică, sediu al unui lung
război civil, de altfel și în momentul de față regiune instabilă și afectată de tensiuni între
diverse facțiuni etnice sau politice rivale; în momentul de față, statul este afectat în
special de HIV, holeră și TBC, putând oricând deveni un mediu propice de experimentare
a altor microorganisme patologice destinate armamentelor biologice moderne;
 Indonezia, este un stat multi-insular situat în Asia de Sud-Est și
cuprinzând nu mai puțin de 17 508 insule; cu o populație de peste 238 de milioane
oameni reprezintă a patra din cele mai populate țari ale lumii, dintre locuitorii săi o mare
parte fiind musulmani, de altfel fiind țara cu cel mai mare număr de musulmani din lume;
la ora actuală nu mai este nealiniată, în situația în care după anul 1998 a intrat în sfera de
influență SUA; există risc ridicat de contractare a hepatitei B, encefalitei japoneze,
malariei, febrei galbene și rabiei; dar aceste infecții se află încă în ponderea lor obișnuită,
spre diferență de statele centrafricane unde diseminarea este aproape scăpată de sub
control și în mod aproape inexplicabil apar deseori noi și noi tulpini, de parcă state
precum Congo sau Angola, Sudan, Gabon etc. ar fi adevărate laboratoare de
microorganisme patogene în care apar și se dezvoltă noi și noi specii, în situația în care
până la proliferearea Războiului Rece (și formarea statelor nealiniate) în aceste regiuni nu
acționau decât focarele de infecție cunoscute de sute de ani, fără a se înregistra apariția de
noi și noi microorganisme, tot mai patogene; interesant este și faptul că „explozia” de
microorganisme patogene de genul HIV sau Ebola, s-a produs după momentul istoric al
realizării primelor mutații genetice, în 1973...;

- 46 -
  Columbia, stat aflat în regiunea nord-vestică a continentului sud-american,
sediu al unor importante carteluri internaționale de droguri, ocupând o regiune cu
importanță strategică și având o importantă deschidere atât la Oceanul Atlantic cât și la
Oceanul Pacific; dat fiind apropierea față de SUA și importanța sa în cadrul traficului
internațional de droguri (sursă importantă de „bani negri”) este puțin probabil ca această
țară nealiniată să devină ținta vreunui atac neconvențional, deși se manifestă în acest
teritoriu foarte multe grave focare de infecție, dintre care amintim de hepatita A, hepatita
E, febra tifoidă, malaria, febra denga, febra galbenă, encefalita japoneză,
trypanosomiasis- ul cauzat de organismele protozoare Trypanosoma, leishmaniasis- ul
cauzat de organismele protozoare parazite de tip Leishmania, ciuma, febra hemoragică de
Congo, febra de Rift Valley, boala Chikungunya similară în mare măsură cu febra denga,
leptospiroza, schistosomiasis- ul cauzat de un trematod (clasă de viermi lați, care sunt
specii parazite, având ventuze și cârlige cu ajutorul cărora se fixează în organismul altor
animale sau plante) denumit Schistosoma, febra Lassa, meningita bacterială, turbarea
(rabia) etc.;

Fig. 51 Arheobacteriile reprezintă niște organisme anaerobe considerate primitive și care în mod obișnuit
populează regiunile în care condițiile fizice sunt insuportabile pentru multe alte ființe: de pildă, apele foarte
fierbinți, zonele foarte reci, terenurile acide, sulfuroase ori sărate etc. Pot fi date ca exemplu așa-numitele
bacterii metanogene, acestea trăind în păturile adânci ale scoarței și producând gazul metan; sau bacteriile
halofile, acestea putând trăin în zonele foarte sărate. Mutațiile genetice asupra unor astfel de specii pot
conduce la realizarea unor armamente hibride, de tip bio-chimic, adică punerea la punct a unor agenți
patogeni care aparent sunt inofensivi în condiții normale de mediu, însă odată pătrunși în interiorul
organismului (unde pot intra în contact cu anumite substanțe, de pildă acidul clorhidric din stomac) se
activează în anumite condiții și încep să secrete masiv endotoxine.

 Africa de Sud, fostă colonie olandeză și apoi britanică, regiune foarte

bogată în resurse naturale și având o poziție geostrategică; după încetarea regimului
politic Mandela, în general pro-american, linia politică sud-africană s-a îndreptat mai
întâi către ne-aliniere, apoi către blocul politico-militar asiatic, aderând la așa-numitul
BRICS; stat cu o economie încă puternică, deși devorat de probleme legate de
enclavizarea etnică și diverse probleme sociale; deși nu se confruntă cu grave probleme
(epidemii etc.) sunt totuși prezente hepatita A, B și C, febra galbenă, HIV etc.; dacă va
continua politica sa de nealiniere este foarte posibil să asistăm în viitorul apropiat la
izbucnirea unor epidemii generate de tulpini bacteriale sau virale necunoscute și asupra
cărora antibioticele actuale sunt complet ineficace;
 Malaiezia; stat în mare parte musulman, unul dintre puținele state ale
lumii care nu a recunoscut statul Israel, înființat ilegal în anul 1947; ocupă o importantă
poziție geostrategică având deschidere către Oceanul Indian și Oceanul Pacific;
deocamdată situația focarelor de infecție se află sub control, deși există în anumite

- 47 -
regiuni riscul de contractare a unor boli precum hepatita B, encefalita japoneză, malaria,
turbarea (rabia), febra galbenă etc.

Fig. 52 În partea stângă se pot vedea porțiunile alterate din creier prin intermediul proteinelor patogene
ingerate; în partea dreaptă este prezentat aspectul creierului animalelor testate care au sucombat din alte
cauze decât procesele vizibile de alterare a masei cerebrale, așa cum s-au văzut în exemplul precedent. Este
de presupus că vinovate pentru moartea animalelor au fost tot proteinele patogene, însă acționând la lat
nivel, potrivit sensibilității fiecărui animal în parte.

 Iran, moștenitor al fostului imperiu persan, în perioada contemporană

(după al doilea război mondial) conducerea sa a fost sub influența SUA, până la lovitura
de stat din 1979, când regimul pro-american a fost alungat; ulterior, statul iranian a fost
măscinat de un lung război de frontieră cu Irak- ul, în perioada când Saddam Hussein era
încă sub influența și cu ajutor militar american; s-au înregistrat unele cazuri de hepatită A
și febră tifoidă; în momentul de față Iranul este un dușman declarat al binomului SUA-
Israel și este posibil în acest context să se încerce utilizarea unor armamente
neconvenționale de tip bio-chimic;
 Venezuela, fostă colonie spaniolă, țară în general instabilă politic și
afectată de fenomenul traficului de droguri; după venirea la putere a președintelui Hugo
Chavez (președinte între 1999 și 2013) tendința de nealiniere a acestui stat s-a accentuat;
după moartea în condiții controversate a lui Chavez (în urma unui cancer despre care
însuși Chavez a afirmat în repetate rânduri că i-ar fi fost provocat) a urmat o perioadă de
instabilitate urmată de tentativele repetate ale SUA de a readuce Venezuela sub aria sa de
influență.
Faptul că regiunile unde au apărut brusc mutanți genetici extrem de periculoși
(cum ar fi HIV, Ebola, NiV ) fac parte din categoria politică a statelor nealiniate și care
de multă vreme au tot reprezentat „laboratoare de experimentare” pentru multe categorii
de arme (pornind de la armele de foc portabile și ajungând la rachete și arme chimice), nu
pare a fi doar o simplă întâmplare, iar dacă această observație este corectă, atunci
înseamnă că microorganismele respective sunt produse artificiale cu aplicații militare.

5.4 Bioingineriile și industria farmaceutică

În SUA, puterea mondială care a dat practic tonul în domeniul mutațiilor genetice,
s-au introdus încă din 1975, la doar doi ani după primul experiment reușit de transmutație
genetică, de către National Institutes of Health Guidelines (NIHG), diverse norme privind
realizarea de mutații genetice cu diverse grade de risc, aceste riscuri fiind oarecum

- 48 -
cuantificate potrivit caracteristicilor celulei-gazdă, a modului în care se transportă genele
în și din celule, toate aceste riscuri fiind într-o anumită măsură evaluate şi clasificate.
Totodată, s-a pretins că s-au putut stabili și norme privind securitatea şi sănătatea atât
pentru cei implicați direct în activitățile de manipulare genetică, dar și pentru populație în
general. În realitate însă, situația a scăpat de sub control de la bun început, astfel încât în
momentul de față o mare parte a genelor mutante care provoacă la om cancerul, provin
din alimentația publică. S-a ajuns la infectarea în masă a multora din materiile prime
utilizate în industria alimentară, aceasta prin introducerea de mutații genetice asupra
plantelor și animalelor destinate consumului alimentar. În momentul de față situația
majorității alimentelor este în general scăpată de sub control, fapt ce a generat reacții
destul de dure din partea multora din statele lumii, care au interzis de pildă, cultivarea și
comercializarea de organisme modificate genetic (OMG) în domeniul plantelor
comestibile și cu atât mai mult în domeniul animalelor.

Fig. 53 Geneticianul german Walter Doerfler reușea încă din anul 1996 să demonstreze faptul că ADN- ul
unui virus amestecat în hrana unui animal de testare (șoarece) poate traversa bariera intestinală și astfel se
poate răspândi în organismul cobaiului (aici, termenul folosit în sens general). Punctele indicate cu săgeți în
cadrul imaginii obținute prin fluorescență, reprezintă fragmente de ADN răspândite în peretele intestinal al
cobaiului la doar trei ore de la momentul ingestiei (stânga) și respectiv la 6 ore (dreapta).

Cu toate acestea, statele mici și mijlocii aflate sub influența sau controlul unor
mari puteri regionale sau mondiale, rămân la ora actuală în regimul de piață de desfacere
pentru alimente realizate pe baza OMG, cu toate că acestea sunt strict interzise în multe
state occidentale. Din păcate, România face încă parte din statele lumii în care prezența
pe piață a organismelor modificate genetic (vegetale sau animale) nu a fost încă interzisă
în mod clar, categoric. De asemenea, pe piața alimentară românească se găsesc foarte
multe produse care conțin cantități anormale de produse sintetice și hormoni, fapt care
uneori dă caracter toxic acelor produse alimentare; cu toate acestea, ele se
comercializează încă în mari cantități pe piața alimentară românească.
În mediile occidentale s-a discutat foarte mult în ultimii ani despre oportunitatea
unei excluderi ori măcar a unei limitări drastice a noilor tehnologii de modificare genetică
şi a instalaţiilor destinate producţiei industriale de microorganisme vegetale, animale sau
umane obținute prin manipulări genetice. La ora actuală în lume există mii de societăţi

- 49 -
comerciale al căror obiect de activitate este direct legat de biotehnologii, existând
totodată și 25 de mari companii care au imense cifre de afaceri: Johnson & Johnson
(SUA) cu cifra medie de afaceri de ordinul 250-300 miliarde USD anual, Roche (Elveția)

Fig. 54 Elementele sistemului imunitar în organismul uman sănătos: 1- timusul; 2- splina; 3- țesutul
limfatic intestinal; 4- măduva osoasă; 5- anticorpii; 6- celule B; 7- celule macrofage; 8- celule T; 9-
ganglionii limfatici.

cu cifra medie de afaceri de 220-240 miliarde USD anual, Pfizer (SUA) cu cifra medie de
afaceri de cca. 200 mld. USD, Novartis (Elveția) cu cifra medie de afaceri de cca. 195
mld. USD, Merck & Co. (SUA) cu cifra medie de afaceri de cca. 150 mld. USD, Novo
Nordisk (Danemarca) având cifra medie de afaceri de cca. 130 mld. USD, Bristol-Myers
Squibb (SUA) cu cifra medie de afaceri de ordinul 100 mld. USD, Amgen (SUA) cu cifra
medie de afaceri de cca. 90 mld. USD, Gilead Sciences (SUA) cu cifra medie de afaceri
de 80 mld. USD, Sanofi (Franța) având cifra medie de afaceri de 140 mld. USD,
GlaxoSmithKline (Marea Britanie) cu cifra medie de afaceri de cca. 130 mld. USD,
AbbVie (SUA) cu cifra medie de afaceri de 90 mld. USD, Allergan (Irlanda) având cifra
medie de afaceri de 50 mld. USD, Eli Lilly & Co (USA) cu cifra medie de afaceri de
ordinul 60 mld. USD, Bayer (Germania) cu cifra de afaceri medie de cca. 105 mld. USD,
Celgene (SUA) cu cifra de afaceri medie de cca. 90 mld. USD, AstraZeneca (Marea
Britanie) cu cifra de afaceri medie de cca. 75 mld. USD, Abbott Laboratories (SUA) cu
cifra medie de afaceri de 55 mld. USD, Biogen (SUA) cu cifra medie de afaceri de 50
mld. USD, Teva Pharmaceutical (Israel) cu cifra medie de afaceri de 45 mld. USD,

- 50 -
Stryker Corporation (SUA) cu o cifră medie de afaceri de 30 mld. USD, Regeneron
Pharmaceuticals Inc (SUA) cu cifra medie de afaceri de 40 mld. USD, Shire
Pharmaceuticals (Irlanda) având cifra medie de afaceri de 30 mld. USD, Alexion
Pharmaceuticals (SUA) cu o cifră medie de afaceri de 30 mld. USD și Baxter
International (SUA) cu o cifră medie de afaceri de 20 mld. USD.

Fig. 55 Prelucrare după un grafic întocmit de D. Galland în 1997 privind concentrația a nouă tipuri diferite
de pesticide în cadrul apei provenite din precipitații, pentru cazul Marii Britanii (S&V nr. 954/martie 1997).

Astfel de mari companii produc diverse substanţe chimice, dar și substraturi

pentru culturi, linii celulare și echipamentele destinate producerii de culturi și aplicării
tehnicilor de manipulare genetică, instrumentar medical și biologic divers, servicii și
consultanță de specialitate în domeniul biologiei celulare și geneticii.
În Europa, relativ recent la nivelul Consiliul Uniunii Europene a elaborat o serie
întreagă de norme și recomandări privind protecția personalului care lucrează în domeniul
manipulărilor genetice și mai ales, protecția mediului și a populației în general. În
momentul de față, datorită societății de tip consumist, exploziei demografice și a cererii
tot mai mari de consum, a devenit foarte greu să restricționezi tehnologiile care permit
creșterea foarte mare a producției alimentare sau/și realizarea produselor alimentare mult
mai rapid, deci scurtarea ciclurilor de producție. Vorbim așadar despre o adevărată
industrie a biotehnologiilor, aplicate în special în domeniul farmaceutic și alimentar.
Actualmente, industria biotehnologică este împărţită în cadrul a patru principale
sectoare de industrie, fiecare având o anumită autonomie și bazându-se pe tehnologii
specifice, acumulând informația tehnologică în baze de date complet separate cel mai
adesea:
 industria farmaceutică, urmărind aplicațiile medicale, obținerea de variate
produse biologice dar şi instrumentarul medical sau destinat cercetării în biologie,
 industria alimentară și unele sectoare asociate acesteia, urmărind
producerea de bunuri agro-alimentare, dar și otrăvuri pentru insecte și animale, mutații
genetice asupra diverselor specii și obținerea de animale transgenice, crearea de plante
mai rezistente la diversele boli sau față de paraziţi,

- 51 -
  industria chimică, bazată pe obținerea de produse industriale îmbunătățite
prin intervenție genetică, așa cum ar fi producția de acid citric, de acetonă și enzime
pentru detergenţi, butanol și etanol etc.,

Fig. 56 Tabel prezentând o mică parte din microorganismele utilizate la ora actuală în cadrul diverselor
activități industriale.

 pentru tratarea apelor reziduale și decontaminarea ieftină și eficace a

deşeurilor industriale etc.
Biotehnologiile nasc nu doar rezultate industriale notabile ci și o serie de riscuri
specifice legate de lucrul de ADN recombinant. Alături de personalul direct implicat în
manipularea genetică, este expus deopotrivă și personalul auxuliar dar și mediul exterior,
unde ar putea ajunge accidental unele produse transgenice periculoase. Pe de altă parte,
mai există și o serie de alte riscuri legate de:
 utilizarea de substanțe toxice și necesitatea de a depozita pe termen relativ
lung astfel de substanțe;

- 52 -
  dificultatea de a izola mediile în care se află agenţii biologici recombinanţi
sau alte produse biologice asociate sau nu acestora, dar care prezintă periculozitate;
 manipularea unor microorganisme periculoase, cu riscuri patogene foarte
ridicate, mai ales dacă este vorba de medii de cultură în care se proliferează bacterii;
 lucrul cu diverși agenţi patogeni aflați în organismul animalelor sau al
omului, cum ar fi agenții patogeni din intestine, din sânge etc.,
 lucrul cu unele materiale radioactive folosite pentru marcarea sau
identificarea unor regiuni experimentale;
 apariția și dezvoltarea bolilor de muncă legate de elementele sau factorii
nocivi specifici fiecărei activități din cadrul laboratoarelor sau a serviciilor auxiliare; de
pildă, astmul bronşic este deseori întâlnit în biotehnologia aplicată, fiind provocat de
microorganisme cum ar fi Aspergillus Niger, cu Penicillium etc.;
 lucrul cu radionuclizi în anumite sectoare de activitate;
 riscul de arsuri sau degerături în cazul lucrului cu instalații de tip cuptor
sau cu lichide criogenice;

Fig. 57 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: aborator spectrometrie de absorbție atomică (cu atomizare în flacară și cuptor de
grafit). Acest laborator este destinat realizării determinării macro și micro-elementelor minerale, a
metalelor grele din diverse probe pe un domeniu larg de concentrații, de la procente de greutate pånă la
urme avansate (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

 riscul de accidente datorate contactului cu acizi şi baze puternice, cum este

cazul acidului sulfuric și a celui fosforic, hdroxidul de sodiu ori de potasiu etc.;
 contactul cu factori nocivi sau infecțioși legați de chiar produsele obținute
în laborator;
 contactul cu factori nocivi legați de plantele sau animalele recombinante
cu care se lucrează;
 acțiunea nocivă a pesticidelor, sau diverselor tratamente aplicate pe timpul
producției sau a pregătirii materialelor în vederea producției;
 apariția unor bioriscuri legate de expunerea directă la acțiunea unor factori
legați de vegetalele sau animalele ce au fost transformate genetic, de pildă intrarea în

- 53 -
contact cu sporii unei plante, ingerarea involuntară a unor substanțe provenite de la aceste
plante etc.;
 deteriorarea echipamentului de protecţie individuală (combinezon, aparat
de protecţie respiratorie, eventual pelerină de protecție, mănuşi şi ochelari etc.) sau
nerespectarea normelor şi măsurilor destinate protecției muncii;
 nerealizarea sau realizarea defectuoasă a decontaminării în timpul și după
terminarea lucrului și infectarea unor porțiuni din organism sau a suprafeței hainelor;
 apariția și diseminarea unor boli infecţioase legate de lucrul desfățurat în
laborator, dar fără legătură directă cu microorganismele din cadrul culturilor;

Fig. 58 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator microscopie electronică de baleiaj SEM, microscop electronic de
scanare (SEM); permite analiza structurală de suprafață a oricărui tip de probă, împreună cu analiza
calitativă a microelementelor cu raze X (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

 în cazuri individuale legate de sensibilitatea și starea de sănătate a

personalului, pot apare unele reacţii alergice față de microrganismele cu care se lucrează;
 lucrul cu lipopolizaharide poate conduce la reacţii nocive induse de către
aceste endotoxine;
 reacţii de inflamație sau alergice față de acțiunea unei substanțe toxice
dificil de identificat (și deci, de îndepărtat) în mediul de lucru;
 riscul de infecţie a anumitor persoane predispuse, față de acțiunea unor
microorganisme ce în mod normal nu ar trebui să afecteze omul;
 expunerea la acțiunea microorganismelor ori la produşii lor pot provoca
reacţii alergice dar și modificări în cadrul florei microbiene intestinale prin expunerea la
antibiotice;
 pot apărea și reacţii față de toxinele secretate de unele ciuperci, mai ales în
cazul în care sunt realizate forme mutane ce pot deveni agenți patogeni periculoși,
inclusiv cancerigeni.

- 54 -
 În cadrul societăților care întreprind activități de domeniul biotehnologiilor o
atenție aparte este acordată securității muncii și prezervării securității mediului, bunei
izolări a incintelor unde se realizează activități cu potențial periculos. În cadrul acestor
activități de securitate, în primul rând se identifică potențialele pericole, natura riscurilor
biologice pe care
le ridică activitatea în cauză, modurile potenţiale de expunere a mediului sau a
personalului, măsura în care există posibilitatea de vaccinare și disponibilitatea acestor
vaccinuri, punerea la punct a unor proceduri privind examinarea medicală a personalului,
incluzând controalele periodice, asigurarea pachetelor de teste specifice în vederea
depistării precoce a anumitor afecțiuni ori a reacţiilor alergice, efectuarea de analize
serice înainte de orice expunere la factorii biologici, asigurarea permanentă a
dezinfectării și sterilizării echipamentelor de lucru, instrumentarului, incintelor și
personalului etc.

Fig. 59 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator analize spectrale echipat cu 3 spectrofotometre UV-VIS Agilent
Technologies pe diverse grade de performanță analitică, care efectueaza determinări de absorbanță,
transmitanță, reflectanță şi energie pe probe lichide şi solide, în condiții de temperatură controlată; 2
spectrofluorimetre Agilent Technologies, care servesc la efectuarea măsurătorilor de fluorescență
moleculară în regim staționar, respectiv pentru achiziția spectrelor de excitare și emisie în domeniul UV-
VIS; două puncte, 1 spectrofotometru FTIR Agilent Technologies, un echipament de ultimă generație cu
care se efectuează atåt analize calitative, cât și cantitative. Domeniile în care este folosit variază de la
caracterizarea materialelor la analiza probelor de mediu, medicamente etc. (imagine preluată de la SC
Sanimed International Impex SRL).

Încă de la începutul discuțiilor sau dezbaterilor pe tema acceptării sau nu a

industrializării biotehnologiilor bazate pe mutații genetice, s-a arătat faptul că fie și atunci
când un microorganisme modificat genetic nu ar prezenta în mod vădit niciun risc de
contaminare sau pericol patogen, organismele noi care primesc mutantul, pot deveni într-
adevăr periculoase. S-a ridicat inclusiv aspectul incapacității de detectare uneori a
virusurilor sau celulelor cancerigene din organismele asupra cărora se prelevă material

- 55 -
biologic. În cazul în care astfel de material biologic conține agenți patogeni necunoscuți
încă sau care sunt dificil de detectat și deci, trec neobservați, înseamnă că va apare
pericolul serios de introducere involuntară în producția de materiale biologice mutante a
unor agenți patogeni cu potențial nociv impredictibil și care sub acțiunea mutației
genetice pot degenera în ceva mult mai periculos decât reprezentau inițial.

Fig. 60 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator microscopie de forță atomică AFM, microscop cu forță atomică
(AFM); asigură investigarea avansată a structurii celulelor, a proceselor legate de biosinteza acestora, a
ansamblurilor supramoleculare, analiza cristalelor de aminoacizi și monostraturilor organice. Aplicațiile
AFM în științele biologice includ analiza ADN și ARN, analiza complexelor proteice, a cromozomilor,
membranelor celulare, proteinelor și peptidelor (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex
SRL).

Problema manipulărilor genetice la scară industrială a stârnit și încă întreține

numeroase dezbateri publice, fie în mediul politic, fie în mediul de specialitate al celor
care lucrează în medicină, farmacie sau biologice. Cele mai controversate probleme sunt
constituite fie de dreptul de a realiza anumite manipulări genetice, fie de realizarea reală a
securităţii în timpul realizării manipulărilor genetice şi în ceea ce privește efectele
produselor biotehnologice. O altă sursă importantă de discuții contradictorii a constituit-o
introducerea mutanților genetici în cadrul produselor agricole şi în special în produsele
alimentare.
A fost necesară până la urmă luarea măsurii marcării acelor produse alimentare
quasi-sintetice obţinute prin biotehnologie. Alte aplicaţii ale biotehnologiei în domeniul
medicinei dintre care în special în încercările de tratament a bolilor ereditare, au ridicat
probleme etice și juridice foarte controversate. Din cadrul acestor tentative de a aplica
mutațiile genetice în medicina tradițională, s-a desprins în mod particular așa-numitul
Human Genome Project, un proiect științific internațional vizând cercetarea amănunțită a
informației genetice din cadrul ADN- ului uman. S-a urmărit în acest fel realizarea unei
hărți genetice a omului și astfel identificarea cu timpul a tuturor secvențelor alterate,
diferite față de cele normale, identificând în acest mod cauzele unor boli ereditare.
De mai mulți ani acesta a rămas cel mai vast program de colaborare științifică la
nivel internațional, în vreme ce alte încercări de colaborare în multe alte domenii, în

- 56 -
general au eșuat. Ideea acestei colaborări în domeniul genetic a fost lansată de americani
în anul 1984 (cam în aceiași perioadă cu declanșarea programului strategic SDI-
„Războiul Stelelor”) dar formal a pornit la nivel internațional abia în anul 1990,
considerându-se teoretic finalizat în anul 2003. Contribuții importante în cadrul acestui
program de cercetare științifică au adus state precum SUA, Germania, Franța, Marea
Britanie, Japonia și China. O mare absentă din cadrul acestui program internațional a fost
reprezentată de URSS/Federația Rusă. Și aceasta în situația în care sovieticii/rușii sunt
printre cei ale căror cercetări ocupă un loc de frunte la nivel mondial, mai ales că
teritoriul URSS/Federației Ruse conține numeroase etnii diferite, ceea ce face ca
rezultatele studiile genetice să fie deosebit de bogate în informații.
Începând cu anul 1985, markerii genetici au fost utilizați și în domeniul judiciar
pentru realizarea de probe relevante în materie penală sau pentru testarea ori verificarea
filiației. Testele de filiație sunt realizate de regulă cu markeri ADN autozomali, deși felul
și numărul acestora diferă de la un caz la altul. Se consideră cu nu ar exista un tip sau un
număr de markeri ce ar trebui investigați pentru a obține probabilitatea de minimum 99,
99 % dar cu toate acestea investigarea judiciară se face pe minim 10 markeri ADN
autozomali de tipul STR. Pentru ca rezultatele să fie și mai precise, markerii ADN se iau
chiar și mai mulți. Chiar și în aceste situații, mai ales în materie penală probabilitatea de
99, 99% nu poate fi acceptată ca suficientă, deoarece ar rămâne posibilitatea de 0,01% ca
alta persoană decât cea testată să poarte caracteristicile genetice ale probei.
Astfel, amprenta genetică obținută printr-o cartografie polimorfică a unor
elemente de restricţie din materialul genetic, reprezintă probă admisă în procesul penal
sau civil. În momentul de față, deja în industria farmaceutică sunt utilizați numeroşi
agenţi biologici sau/şi chimici cu potențial nociv ridicat. Dar această situație nu poate fi
înlăturată atâta vreme cât agenții biologici respectivi sunt utilizați în scopul descoperirii,
perfecționării şi realizării de medicamente tot mai performante.
Există deja o serie de produşi chimici industriali, fie organici, fie minerali, care se
utilizează de regulă sub formă de materie primă, dar și ca reactivi, sau cu rolul de
catalizatori ori solvenţi, și care prezintă fără dubiu riscuri deosebit de mari pentru
sănătatea operatorilor ce activează practic în toate sectoarele acestor întreprinderi.
Riscurile majore sunt întâlnite în cadrul laboratoarelor de cercetare-experimentare, a
centrelor pilot, și evident, în cadrul secțiilor unde se realizează procesele de fabricaţie şi
stocare a materialelor și produselor.
Pentru a distinge asupra periculozității lor, va trebui să facem mai întâi o
clasificare generală a substanțelor cu care se operează în această industrie. Astfel, putem
afirma că substanţele farmacologic active ar putea fi împărțite în cel puțin două mari
categorii, și anume produsele naturale şi respectiv, produsele de sinteză.
Produsele naturale (precum ar fi antibioticele, vitaminele, hormonii steroizi şi cei
peptidici, feromonii, enzimele prostaglandinele şi altele) în mod evident sunt de origine
fie vegetală, fie animală, prezentând anumite riscuri specifice legate de microorganismele
care în mod natural se pot găsi înăuntrul sau la suprafața unor astfel de produse. Din
această cauză, atât introducerea lor în circuitele de cercetare sau/și producție, cât și
simpla lor manipulare, sunt activități în general supuse unor proceduri speciale care
presupun printre altele utilizarea echipamentelor de protecție, izolarea corespunzătoare a
incintelor unde se lucrează și efectuarea în diverse stadii ale activității, de controale și
diverse teste biologice sau fizico-chimice.

- 57 -
 Produsele de sinteză sunt cele obţinute prin aplicarea diverselor tehnologii
obișnuite domeniului microbiologiei sau chimiei. Și acestea presupun o serie de riscuri
specifice fiind realizate în condițiile amintite mai înainte. Prin aplicarea unor astfel de
tehnologii și în mod corespunzător îmbinarea celor două categorii de produse, rezultă
unele produse intermediare sau finale care sunt introduse în recipiente speciale. De
obicei, industria modernă asociază principiile active cu o serie de materii inerte,
obținându-se astfel produse farmaceutice sub formă de capsule, comprimate, soluţii,
granule și gelule, suspensii etc. Trebuie și din acest punct de vedere să se țină seama de
faptul că există riscuri de contaminare chiar și din partea elementelor considerate teoretic
inerte. De regulă, adjuvanţii și excipienţii, cum este cazul lianţilor și a suporturilor
medicamentoase, cazul aromatizanţilor și antioxidanţilor etc, toți aceștia sunt amestecaţi
practic cu principiile active astfel încât ridică finalmente aceleași probleme de securitate
biologică pe timpul etapelor finale ale proceselor de producție.

Fig. 61 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: mașini de injecție produse de firma austriacă Engel și destinate producției unor
repere necesare cum ar fi cutii petri, dopuri de eprubete, diverse recipiente (imagine preluată de la SC
Sanimed International Impex SRL).

Chiar și acei excipienţi care nu au efect terapeutic și sunt considerați inofensivi,

trebuiesc supuși acelorași reguli stricte privind protecția la contaminare în ceea ce
privește opeatorii expuşi înainte și în timpul fabricaţiei. Mai mult, anumiți adjuvanţi (cum
ar fi antioxidanţii, agenţi de emulsiere sau de suspensie, coloranţii etc.) pot prezenta
efecte iritant, uneori pot fi volatili sau prezintă altfel de riscuri.
În cadrul tuturor acestor tipuri de activități cu materii organice sau minerale
lucrătorii sau operatorii sunt permanent expuşi unor riscuri importante legate de pildă de
inhalarea unor particule nocive, a vaporilor proveniți de la diverse substanțe volatile,
totodată pericolul realizării unui contact cutanat ori digestiv accidental cu materii
contaminante etc. Din aceste cauze, pe lângă procedurile specifice, normele de protecție a
muncii și prezența echipamentelor speciale de protecție, s-au luat și măsuri precum
limitarea timpului de expunere față de anumiți agenți nocivi dar și stabilirea unor valori-
limită pentru unele substanțe chimice utilizate în cercetare sau/și producție.
În industria farmaceutică, în domeniul medical și în tot ceea ce ține de
bioinginerii, se lucrează deseori cu agenți patogeni, adică exact cu materialul care
interesează direct domeniul militar, din perspectiva realizării și utilizării armamentelor

- 58 -
biologice. Putem astfel afirma că activitatea în domeniul bioingineriei ridică o serie de
riscuri și pericole specifice pentru care sunt necesare măsuri de protecție speciale.
O periculozitate aparte o prezintă așa-numiții agenți patogeni, care de altfel
constituie încărcătura armamentelor biologice. În literatura de specialitate2 arma
biologică este definită drept „armă de nimicire (distrugere) în masă care se bazează pe
acțiunea microbilor patogeni și toxinelor pentru înbolnăvirea premeditată a oamenilor și
animalelor și pentru infectarea terenului, armamentului și mijloacelor tehnice de luptă.
Transmiterea bolilor infecțioase la oameni și animale se poate face prin infectarea
directă a acestora cu ajutorul preparatelor bacteriene (toxine) sau al transmițătorilor de
boli (insecte, rozătoare infectate). Pentru răspândirea agenților patogeni și toxinelor se
utilizează rachete, bombe de aviație, aparate de pulverizare din avion, proiectile de
artilerie precum și fiole sau ambalaje (pachete, saci, containere), alimente și obiecte
uzuale infectate și răspândite prin intermediul diversioniștilor”.
Agenții biologici sunt considerați a fi acele organisme vii, indiferent de natura lor,
sau la fel de bine toxinele secretate de aceste vietăți, dar și materialele contaminate sau
infectate, orice fel de derivate din acestea, care sunt în mod deliberat utilizate în scopuri
ostile fiind astfel împrăștiate în mediu sau inoculate unor vietăți, astfel încât să
înlesnească transportarea, inocularea în organisme gazdă și multiplicarea lor de natură a
provoca afectarea gravă a sănătății și moartea, dar și infectarea terenului și obiectelor cu
care vin în contact.
Practic, agent biologic poate fi orice fel de microorganism (de tip bacterii, viruși,
fungi etc.) ori toxinele secretate de acestea, capabile să provoace îmbolnăvirea gravă ori
decesul unui alt organism viu, indiferent dacă acesta este uman, animal ori vegetal.
Categoria vastă a microorganismelor include printre altele bacteriile (responsabile
pentru foarte multe maladii grave, cum ar fi de pildă antraxul, pesta ori tularemia) ființe
de obicei unicelulare având dimensiuni intermediare, virusurile (cauzeaza boli foarte
grave cum ar fi variola, febrele hemoragice, hepatitele, imunodeficiența dobândită etc.)
ființe de dimensiuni foarte mici și acționând la nivel de ADN, dar și fungii (ciupercile,
care afectează deopotrivă, omul, animalele sar mai ales vegetația) ființe de dimensiuni
relativ mari.
Majoritatea acestor microorganisme produc toxine specifice iar acestea produc
efecte foarte nocive în cadrul organismelor în care ajung să fie inoculate. De obicei,
bacteriile secretă toxine în momentul distrugerii sau divizării lor, în cadrul proceselor
biologice care se petrec după ce invadează organismul gazdă și intră în interacțiune fie cu
elementele sistemului imunitar al acestuia, fie cu celulele obișnuite. Nu în ultimul rând,
toxinele pot fi produe în cadrul laboratoarelor, utilizând mijloace naturale sau/și sintetice,
și ulterior aduse în teritoriul inamic prin diverse mijloace astfel încât să contamineze
oamenii, mediul etc.
Efectele nocive sunt produse de toate tipurile de agenți patogeni din categoria
microorganismelor, aceștia acționând potrivit naturii lor și dimensiunii:
 bacteriile care sunt organisme unicelulare provoacă alterarea celulelor și a
țesuturilor infectate, eliberând diverse toxine și provocând reacții distructive în organism;
în vreme ce rickettsii reprezintă paraziți intracelulari capabili de a se reproduce și
dezvolta chiar înăuntrul celulelor organismului infectat;

2
Academia Militară, Lexicon Militar, Editura Militară, București, 1980, pp. 82-83.

- 59 -
  virusurile sunt practic minusculi paraziți intracelulari având dimensiuni de
10 ori mai reduse decât bacteriile și fiind capabili să producă modificări la nivelul ADN-
2

ului celular, tocmai de aceea acțiunea virusurilor este sau poate fi legată de producerea
cancerului, prin provocarea de informații genetice alterate și inducerea de mesaje eronate
în cadrul organismului infectat, acestea mai departe putând evolua sub formă de cancer;
 fungii sau ciupercile sunt de asemenea microorganisme care pot afecta
direct omul, animalele sau plantele prin distrugerea celulelor sau țesuturilor și provocarea
de grave prejudicii structurale și funcționale în organismele invadate.
Cu toate că sunt interzise prin convențiile internaționale armamentelor biologice
prezintă prea multe avantaje că oamenii să renunțe pur-și-simplu la ele, în ciuda gradului
mare de periculozitate pe care îl prezintă pentru ecosistem și în special pentru oameni.
Față de aceste aspecte legate de avantaje se adaugă și faptul că realizarea și
utilizarea armelor biologice și chimice vine să acopere o disproporție actuală existentă
între statele puternic industrializate (mari puteri economice și militare) și respectiv,
statele mici și mijlocii, nemulțumite de statutul și regimul lor în cadrul scenei
internaționale, de modul în care sunt tratate de către puterile cu pretenții de hegemonie
regională sau globală.
Obținerea și eventual utilizarea armamentelor biologice și chimice reprezintă
pentru statele mici și mijlocii sau chiar pentru organizațiile teroriste ori de altă natură
(separatiste, cele destinate luptelor interetnice sau religoase etc.) un mod eficace de a
compensa diferența uriașă de putere militară față de statele cu pretenții hegemonice,
oferindu-le capabilitatea de a realiza acțiuni de luptă caracterizate prin efecte de mare
amploare și intensitate, și aceasta în ciuda unor costuri în general reduse și a lipsei unei
mașini de război în sensul propriu al cuvântului.
Mai mult, dacă ne referim strict la cazul particular al actorilor non-statali ai scenei
interne sau internaționale, o eventuală lovitură neconvențională (atomică, biologică sau
chimică) din partea acestor organizații împotriva unor state le-ar pune pe acestea din
urmă în situația dezavantajoasă de a nu avea cum să riposteze. În cazul agresiunilor
militare convenționale sau neconvenționale care au loc între state, situația este relativ
simplă, contra-lovitura vizând statul agresor cu tot ceea ce acesta presupune: teritoriu,
populație, infrastructură, mediul geofizic etc.
Dacă însă agresiunea vine din partea unei organizații teroriste, iar un stat oarecare
este victima atacului cu pricina, întrebarea se pune: împotriva cui va fi organizată și
executată riposta !? În situația în care inamicul este pretutindeni și nicăeri, se poate
ascunde chiar în teritoriul statului care a fost victima agresiunii și acționează în moduri și
în momente foarte greu previzibile... În condițiile acestea este foarte puțin probabil ca în
viitorul relativ apropiat armele de distrugere în masă (nuclear, biologic, chimic) să
dispară, ci am spune, chiar dimpotrivă, se ca înregistra o recrudescență a fabricării și
punerii la punct de noi armamente de tip neconvenționale și aceasta mai ales la nivelul
unor state relativ mici, dar și la nivelul unor organizații, adică a unor actori non-statali.
Starea de lucruri sus-menționată este întărită și de o serie de argumente legate de
avantajele neîndoielnice prezentate de investiția statelor mici în crearea și perfecționarea
unor astfel de armamente neconvenționale:
 producția lor chiar și la nivel industrial se realizează practic după
tehnologii foarte asemănătoare celor aplicate în cadrul industriei civile, de pildă în
anumite sectoare ale industriei alimentare sau ale industriei farmaceutice;

- 60 -
  în cea mai mare parte a lor, tehnologiile de producere a armamentelor
biologice se bazează pe echipamente, instalații, aparatură și sisteme tehnologice care se
pot găsi ca atare pe piața civilă, putând fi achiziționate practic fără restricții în mod direct
sau indirect, sub formă de linii tehnologice complete ori sub formă de componente;
 în natură, în diverse condiții există medii în care se dezvoltă de la sine
populațiile de microorganisme ce pot constitui agenți patogeni cu aplicații militare; nu
trebuie uneori decât să preiei probe din aceste medii și să le filtrezi și multiplici în
laborator, apoi însămânțându-le direct în organismele animalelor care pot constitui
vectori;
 în cadrul anumitor domenii ale cercetării științifice dar și în ramuri ale
industriei, vizând aplicații specifice industriei chimice, farmaceutice sau aplicațiilor
medicale, există deja așa-numitele culturi precursoare pentru agenți patogeni, germenii
din cadrul acestora putând fi oricând preluați și utilizați sau aplicați în scopuri militare;
 agenții patogeni prelevați direct din natură sau realizați în laborator, pot fi
lesne transmiși către țintă, utilizându-se cel mai adesea condițiile de mediu, participarea
unor vietăți care înlesnesc diseminarea agenților patogeni sau chiar prin intermediul
factorilor de mediu atmosferici și a fenomenelor meteorologice pe care le provoacă;
 armamentele biologice și chimice prezintă o eficacitate deosebită, în ciuda
costurilor relativ mici și a cantităților de multe ori infime, au capabilitatea de a produce
efecte de mae amploare și gravitate pe o suprafață foarte mare de teren și pentru perioade
relativ lungi de timp;
 pentru inamic, indiferent cât de puternic este acesta, va constitui o mare
problemă identificarea agresiunii biologice și izolarea agenților patogeni sau/și a
toxinelor care acționează, din cauza faptului că acestea se amestecă foarte bine cu acelea
deja aflate în ecosistem iar semnele clinice sunt întrutotul similare acelora specifice unor
epidemii care izbucnesc în mod obișnuit; dificultatea va fi cu atât mai mare cu cât se pot
la ora actuală crea în laboratoare microorganisme mutante și toxine foarte dificil de
detectat cu mijloacele consacrate, inclusiv microorganisme care pot fi bine camuflate în
mediu;
 nu în ultimul rând, chiar dacă statul agresat ar fi capabil să răspundă
eficace unei agresiuni neconvenționale de tip biologic sau/și chimic, această acțiune de
mari proporții ar fi una extenuantă, presupunând cheltuieli foarte mare și mobilizarea
unor forțe importante, în cadrul unor acțiuni de mare anvergură, costisitoare și grevante;
astfel încât, după producerea mai multor agresiuni succesive de acest gen, inamicul se
poate vedea epuizat, demoralizat și incapabil de a se mai mobiliza la fel de bine chiar și
în cazul unei confruntări armate pur convenționale;
În cadrul confruntării permanente și multidimensionale care se petrece în mediul
internațional contemporan, o componentă importantă o ocupă și confruntarea mediatică,
informațională, informatică, propagandistică și imagologică. De curând, Coreea de Nord
a început să pretindă că a realizat în laboratoarele sale destinate bioingineriei și
aplicațiilor farmaceutice, produse capabile să asigure tratarea unor maladii infecțioase
grave de felul celor produse de către agenții patogeni conținuți de armele biologice.
Astfel, potrivit „Agenției Centrale de Știri” (Coreea de Nord) citată de publicația The
Guardian, coreenii ar fi realizat mai nou un vaccin care, susțin ei, ar putea vindeca
deopotrivă boli grave precum Ebola, SIDA, SARS si MERS.

- 61 -
 Ultimele două două fac parte din categoria Coronavirușilor, care sunt niște ARN-
viruși prevăzuți cu anvelopă virală; infecțiile coronavirusale obișnuite se aseamănă din
punct de vedere al tabloului clinic banalelor gripe, fiind vorba de virozele în gât
provocate de pildă de coronavirușii 229E sau OC43; însă coronavirușii MERS-CoV și
SARS-CoV provoacă infecții respiratorii mult mai severe; de pildă, în anul 2012,
coronavirusul MERS-CoV a fost responsabil pentru așa-numitul Middle East Respiratory
Syndrome (sau MERS); la fel cum în anul 2002, coronavirusul SARS-CoV a fost deplin
responsabil pentru ceea ce s-a denumit Severe Acute Respiratory Syndrome (SARS).

Fig. 62 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: în ilustrație, echipamentele destinate Programului Național de Control și
Combaterea Tuberculozei, pentru depistarea bacilului Koch; mediul Löwenstein-Jensen este un mediu
selectiv pentru cultivarea speciilor Mycobacterrium; trusă de medii Löwenstein-Jensen cu tuberculostatice
serie lungă linia I și II, trusă pentru determinarea rezistenței la 9 antibiotice; trusă de medii Löwenstein-
Jensen cu tuberculostatice serie medie linia I, trusă pentru determinarea rezistenței la 4 antibiotice; trusa de
medii cu tuberculostatice serie mică linia I, trusă pentru determinarea rezistenței la 2 antibiotice (imagine
preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

Pretinsul medicament minune realizat de către Compania Farmaceutică Pugang a

fost denumit Kumdang-2 („zahărul de aur”), iar acest vaccin se pretinde că ar fi realizat
din planta medicinală Ginseng cultivată într-un sol îngrășat cu pământuri rare, în care s-a
introdus de asemenea aur și platină... Ginseng reprezintă una din cele 11 specii de plante
perene caracterizate prin creștere foarte lentă și rădăcini groase, aparținând genului
Panax, familia Araliaceae. Această plantă se găsește în mediile naturale din Asia și
America de Nord fiind specifică climatului relativ rece. Este considerată ca având
proprietăți curative.
Analizând pretențiile nord-coreenilor privind descoperirea minunatului
medicament, opinia autorilor lucrării de față este că aceasta nu reprezintă altceva decât o
banală acțiune propagandistică dar totodată și o luare în derâdere a mediului occidental,
cunoscut fiind nivelul redus de pregătire științifică a marelui public occidental și ușurința
cu care acesta face deseori subiectul manipulării prin mijloace mass-media. Nord-coreenii
pur-și-simplu își bat joc de lumea occidentală atunci când lansează astfel de povești
gogonate...
Dar acțiunile propagandistice nu se opresc aici, de curând (03. 08. 2016) ministrul
chinez al apărării, gl. lt. Chang Wanquan, a făcut un mobilizator apel oficial către
poporul chinez, cerându-i acestuia să se pregătească negreșit pentru „un război al
întregului popor, pentru apărarea suveranităţii țării şi a drepturilor ei inalienabile

- 62 -
asupra insulelor disputate din Marea Chinei de Sud, precum şi pentru a anihila toate
ameninţările ce ar putea veni de peste ocean”. O astfel de chemare la luptă se referă în
mod clar la existența unor amenințări din partea SUA la adresa Chinei, dar și la
redeschiderea tradiționalelor dispute teritoriale ale Chinei și pretențiile sale hegemonice
la nivel cel puțin regional.

Fig. 63 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: fabrică de producție Löwenstein-Jensen pentru medii de cultură. România este
țara din Uniunea Europeana cu cel mai mare număr de cazuri de tuberculoză, în fiecare an sunt peste 30
000 de cazuri de persoane aflate sub tratament, anual peste 17 000 de persoane se îmbolnăvesc și
aproximativ 1 500 de persoane mor. Nediagnosticată la timp și netratată necorespunzător, boala se poate
transforma în tuberculoză rezistentă la tratament, TB Multi Drog Rezistentă TB-MDR sau extrem de
rezistentă la tratament TB-XDR, afecțiuni extrem de grave, greu curabile. Este una dintre pricipalele
probleme majore de sănătate a României (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

Știrea despre chemarea la luptă a fost transmisă de către Agenția de știri chineză
„Xinhua”, care a precizat că ministrul apărării a afirmat și că „Armata, poliția și întreaga
populaţie trebuie să fie pregătite să se mobilizeze pentru a apăra suveranitatea și
integritatea teritorială a țării, în condiţiile în care se prefigurează un nou război
mondial, ce nu va mai putea fi evitat prin tratative diplomatice”, ordonând cu această
ocazie demararea unui program „de pregătire şi recondiţionare a tuturor adăposturilor
antiaeriene existente, de construire în ritm accelerat a altora noi, precum şi de
promovare în rândul cetăţenilor a măsurilor de apărare civilă a populaţiei împotriva
bombardamentelor convenţionale şi nucleare”. Ministrul chinez a declarat totodată:
„Ţinând cont de evoluţia situaţiei internaţionale, atitudinea noastră rămâne aceeaşi. Noi
nu dorim un al treilea război mondial, dar el va începe cu siguranţă şi se va întâmpla,
poate chiar în viitorul cel mai apropiat. Se știe deja cine îl va începe şi, cel mai probabil,
îl va începe chiar împotriva noastră, astfel încât trebuie să fim pregătiţi pentru ce poate
fi mai rău”.
Alături de aceste elemente specifice confruntării mediatice și propagandistice,
statele lumii dezvoltă armamentele convenționale și neconvenționale, urmând să vedem
în curând în ce măsură oficialul chinez a exagerat sau nu în ce privește al treilea război
mondial...

- 63 -
5.5 Arma chimică- mijloc de luptă
Armele chimice, considerate la ora actuală neconvenționale (declarate ilicite în
baza convențiilor internaționale) sunt bazate pe utilizarea proprietăţilor toxice și în
general nocive ale anumitor substanţe chimice asupra vietăților, capabile de a produce o
serie de afecţiuni fizice sau/şi psihice asupra oamenilor, dar și alte efecte precum
distrugerea vegetației, infectarea solului și a apei etc. Aceste armamente au fost de la bun
început încadrate în categoria armelor de distrugere în masă (ADM) din cauza faptului că
prin capacitatea lor de acțiune și modul de întrebuințare, urmăresc afectarea
nediscriminatorie a tuturor persoanelor aflate în zona de acțiune (infectată), așadar
prejudiciind nediscriminatoriu populaţia și afectând factorii de mediu și ecosistemul. În
mod similar, armele biologice.
În aceste condiții, armamentele chimice nu pot fi considerate arme care prin
natura lor să afecteze exclusiv forţele armate, pe timpul ducerii luptei. Deși au fost
utilizate sub diverse forme încă din antichitate, folosirea lor sistematică și având
consecințe foarte grave s-a înregistrat abia în sec. XX, cu toate că o bună parte din
substanțele toxice de luptă au fost descoperite sau produse industrial încă din sec. XIX.

Numărul estimat al victimelor produse de acțiunea

Substanțelor Toxice de Luptă în cursul Primului Război Mondial
Statul Morți Numărul total de victime
(morți și răniți)
Imperiul Țarist 56 000 419 340
Germania 9 000 200 000
Franța 8 000 190 000
Imperiul Britanic 8 109 188 706
Austro-Ungaria 3 000 100 000
SUA 1 462 72 807
Italia 4 627 60 000
Totalul 90 198 1 230 853

Fig. 64 Tabel prezentând numărul estimat al victimelor produse de arme chimice în Primul Război
Mondial.

Putem astfel face o scurtă trecere în revistă a modurilor de întrebuințare a armelor

chimice de-a lungul istoriei cunoscute a omenirii, pentru a vedea în ce mod în momentul
de față ne-am putea îndrepta către realizarea și utilizarea unor armamente
neconvenționale hibride, în special de tip bio-chimic, apte să evite interdicțiile legale și
totodată să realizeze mare parte din efectele armelor NBC clasice. Astfel, la ora actuală
sunt larg admise în lumea științifică următoarele date privind istoria utilizării armelor
chimice:
 în anul 256, din câte se pare (potrivit urmelor prezentate de câteva zeci de
cadavre descoperite în Dura-Europos) perșii ar fi utilizat un amestec de bitum ars și sulf

- 64 -
contra soldaților romani; de altfel, încă din perioada antică, atât grecii cât și romanii erau
obișnuiți să folosească diverse amestecuri pe bază de sulf, țiței sau bitum. Privitor la acest
aspect, istoricul Tucidide relatează despre asediul oraşului Delium din anul 424 î. Ch.,
moment în care ar fi fost utilizate aruncătoare de flăcări care produceau totodată foc dar și
efecte toxice, probabil din pricina sulfului conținut în amestecurile incendiare;
 în anul 1346, în timpul asediului asupra orașului Caffa (Rusia) a fost
declanșată o teribilă infecție cu ciumă care a afectat armata tătară; în replică, tătarii au
utilizat catapultele pentru a răspândi în interiorul localității asediate părți din cadavrele
ciumaților, în acest fel realizând diseminarea ciumei înăuntrul cetății Caffa; maladia
denumită Moartea Neagră s-a extins însă în Europa de Est și Nordul Africii, ucigând o
pătrime sau poate chiar o treime din populația acestor regiuni; se crede că și China, India
și regiunea extremului orient ar fi avut mult de suferit din pricina acestei pandemii de
ciumă, cu toate că nu există dovezi certe în această privință; s-au păstrat totuși
însemnările italianului Gabriele

Fig. 65 Iperita, cunoscută și sub numele de „gaz muștar”, având formula chimică 1,1-tiobis (2-clor etan),
substanță toxică de luptă persistentă, utilizată în primul război mondial.

de Mussi, iar acesta relatează faptul că tătarii au utilizat cadavrele infectate cu ciumă în
timpul asediului de la Caffa (Crimeea). Cu toate acestea, nu s-a stabilit vreo legătură certă
între atacul bateriologic de la Caffa și izbucnirea pandemiei de ciumă produsă în același
an. Caffa (localitatea Feodosia de astăzi) a fost un port aflat în sud-estul peninsulei
Crimeea, stabilit ca centru comercial în urma înțelegerii din anul 1266 dintre genovezi și
hanul tătar. Prin acest port comercial genovezii comunicau cu orașul Tana (localitatea
Azov de mai târziu) situată pe malurile Donului. Comerțul fluvial de pe Don aducea
mărfurile din extremul orient. În anul 1307 tătarii atacă însă portul Caffa, însă genovezii
rezistă asediului, pentru ca în anul 1308 să incendieze orașul înainte de a-l părăsi. După
1312 se reiau legăturile comerciale dintre genovezi și tătari, genovezii extinzându-și
controlul și asupra orașului Tana. În anul 1343 se reiau ostilitățile iar în timpul asediului,
în 1345, epidemia de ciumă produce pierderi grele în armata tătară, rămânând încă neclar
în ce condiții a izbucnit aceasta, dar știindu-se faptul că părțile combatante au utilizat
bacteria Yersinia Pestis pe timpul războiului;
 în anul 1763 se presupune că s-ar fi încercat de către armata britanică
utilizarea variolei în cadrul luptelor cu triburile indiene; apidemia de variolă a produs
ravagii în rândul indienilor, dar până în momentul de față nu există dovezi certe privind
declanșarea intenționată a acestei epidemii; se presupune că englezii ar fi utilizat pături
infestate cu virusul variolei (genul Orthopoxvirus, familia Poxviridae) iar această ipoteză
este credibilă deoarece corespunde atitudinii pe care în general britanicii au avut-o față de
populațiile băștinașe din cadrul coloniilor engleze; de pildă, în anul 1853, în timpul
revoltei conduse de nababul Dandu Pant (Nana Sahib) britanicii au realizat în India
cumplite crime de război, masacrând populația și ucigând nediscriminatoriu luptătorii

- 65 -
rebeli împreună cu populația din regiunile cuprinse de revoltă; din această perspectivă
este de așteptat ca britanicii să fi realizat epidemia de variolă în mod deliberat;
 în anul 1915 s-a înregistrat în istoria modernă prima utilizare sistematică a
substanțelor toxice de luptă în cadrul luptei armate. Primul război mondial a oferit în mod
deosebit posibilitatea utilizării și diversificării armamentelor chimice, astfel, în 22. 04.
1915 pe câmpul de luptă belgian, din apropierea localității Ypres, a fost utilizat clorul de
către armata germană, provocând astfel moartea câtorva mii de militarii francezi.

Fig. 66 Atac cu substanțe toxice de luptă realizat de germani în primul război mondial; din numeroase
canistre este eliberată substanța toxică de luptă fumigenă iar vântul o transportă către inamic.

Această acțiune de luptă a deschis calea confruntărilor prin intermediul

armamentelor chimice, fiind larg utilizate substanțe chimice de luptă iritante, respectiv
ceea ce a rămas cunoscut sub denumirea de iperită. Inițial, dat fiind direcția constantă a
vântului, germanii au deversat aproape 6000 cilindri conținând cca. 160 de tone de clor,
norul de substanță toxică de luptă fiind purtat de vânt către liniile franceze, rezultând în
urma intoxicației cu clor aproximativ 5000 de morți. După utilizarea cu succes a clorului
și a iperitei, germanii au realizat și întrebuințat substanța toxică de luptă denumită fosgen
(fosgenul este de fapt clorura de carbonil, denumită și diclorură de oxicarbon, un
compus anorganic cu formula chimică COCl 2 ). Fosgenul reprezintă un gaz incolor și
deosebit de toxic în condiții normale de presiune și temperatură, prima acțiune în care a
fost utilizat fosgenul conducând la producerea a peste 17 000 de victime. Greu disolubil
în apă, odată inspirat fosgenul ajunge fără probleme la nivelul alveolelor, iar aici se
transformă în CO 2 și HCl (acid clorhidric), primul fiind sufocant iar acidul având
proprietatea de a distruge țesutul alveolar. Astfel încât, după numai câteva ore de la
inhalare se instalează tusea uscată, cianoză (cianoza reprezintă apariția patologică a unei
tente albastre a tegumentelor, dar și a gingiilor, unghiilor ori mucoaselor produsă de lipsa
acută a oxigenului în sânge; sângele normal oxigenat are culoarea roşie intensă, dar lipsit
de oxigen culoarea tinde către nuanța de roşu albăstrui) dar și edemul pulmonar, urmat de
asfixie și moarte, fără ca persoana intoxicată să-și piardă cunoștința. În doze mari,
fosgenul produce moartea foarte rapid, dar nu are capacitatea de a ataca piele (precum
iperita) ci numai căile respiratorii și plămânul. La ora actuală, fosgenul este încă utilizat

- 66 -
în industrie pentru producerea halogenaților acidului carbonic, a unor mase plastice cum
este cazul poliuretanului, dar și producerea multor insecticide;

Fig. 67 În anii 1944-1945 aviația americană bombardează Tokyo utilizând arme incendiare cu napalm;
fotografia realizată la 26. 05. 1945 de la mare înălțime (cca. 7000 metri) arată capitala japoneză cuprinsă de
flăcări.

Pe timpul primului război mondial utilizarea clorului și a fosgenului s-a făcut prin
modalitatea fumizării, folosindu-se astfel condițiile de mediu, în special existența
vântului și ținându-se cont de direcția, sensul și intensitatea acestuia. S-a estimat că până
la finele primului război mondial au fost în total utilizate aproximativ 124 000 tone de
substanțe toxice de luptă. După primul război mondial, în ciuda convențiilor de
interzicere a armelor bio-chimice, cercetarea militară a continuat să perfecționeze aceste
armamente, astfel încât la nivelul celui de-al doilea război mondial, deși nu au fost
utilizate, existau încărcături chimice în cadrul muniției de artilerie, proiectilelor de
mortieră, bombelor de aviație, minelor de teren sau canistrelor destinate împrăștierii prin
pulverizare ori fumizare.
Avându-se deja experiența primului război mondial, în luptele desfășurate în al
doilea război mondial nu au mai fost întrebuințate acest gen de arme (chimice) pentru a
nu genera riposte de același tip. Cu toate acestea există destule dovezi care arată că toți
participanții importanți ai celui de-al doilea război mondial s-au pregătit pentru
eventualitatea unui război chimic și bacteriologic. Aceste stocuri masive de arme
biologice și chimice au fost evidențiate puțin mai târziu, odată cu izbucnirea Războiului
Rece, când atât SUA cât și URSS au arătat că dețin cantități imense de substanțe toxice
de luptă, că posedă sectoare ale industriei destinate special cercetării, punerii la punct și
producției la scară mare a acestor substanțe.
În perioada anilor’80, armele chimice, cea mai mare parte din ele realizate cu
ajutorul Republicii Socialiste România (stat cu mari capabilități, la acea dată, privind
producerea de armament chimic) au fost utilizate de către Irak în perioada războiului cu
Iran. S-au întrebuințat cu acea ocazie atât clasica iperită cât mai ales substanțe toxice de
luptă neuroparalizante, în special împotriva populației kurde din Halabjia, în regiunea
Irakului de nord, în anul 1988. Odată cu ajungerea la nivelul opiniei publice
internaționale a imaginilor privind efectele produse de armele chimice în Halabjia, la

- 67 -
Geneva s-a repus în discuție problema armelor chimice și bacteriologice. Ulterior,
organizațiile teroriste au preluat tehnologia de producere și modalitățile de întrebuințare
ale armelor chimice și biologice, existând mai multe exemple de tentative de utilizare a
acestor arme sau chiar atentate în cursul cărora au fost întrebuințate. Un exemplu este
acela al atentatului din 1994, din localitatea japoneză Matsumoto, dar și un an mai târziu,
în 1995, când a fost utilizat gazul sarin la metroul dinTokyo, de către secta Aum
Shinrikyu.

Fig. 68 Agentul Oranj, armă chimică americană cu acțiune generală asupra mediului, exponentul uneia
dintre cele mai grave crime de război realizate în perioada de după al doilea război mondial și rămasă încă
nepedepsită.

 în anul 1925 (propunerea în 1924), după ce s-au constatat efectele

substanțelor toxice de luptă asupra oamenilor și a mediului, la nivelul Ligii Națiunilor s-a
adoptat un document privind o totală interzicere a utilizării armelor chimice sau/și
biologice, iar acest document (Protocolul de la Geneva) a fost ulterior semnat de peste
100 de țări, deși în final tentativa de adoptare a acestor măsuri de pace a eșuat. Acest
protocol privind soluționarea pașnică a disputelor internaționale a fost propus inițial de
către premierul britanic Ramsay MacDonald alături de premierul francez Édouard
Herriot. În conținutul documentului s-au definit agresiunile și s-a încercat stabilirea unui
mecanism de gestionare a crizelor de securitate înainte ca acestea să ajungă la conflictul
armat. S-a stabilit ca dispute internaționale să fie duse în fața unei Curți Internaționale, iar
în anul 1925 aceste propuneri au fost adoptate în cadrul conferinței de la Geneva. Cu acea
ocazie s-a mai stabilit că faptul că orice guvern care refuză aplicarea convenției va căpăta
titlul de agresor iar victimele agresiunilor la nivel internațional vor primi asistență din
partea Ligii Națiunilor, dar această propunere (care ar fi fost ce amai importantă din
toate) a fost refuzată atât de Marea Britanie cât și de SUA, dovadă că înseși aceste două
puteri imperiale avea în vedere situația de a fi chiar ele în postura de agresor. S-au luat
totuși măsuri privind dezarmarea, modalitățile de arbitrare a disputelor internaționale,
introducându-se printre altele și prevederea ca statele semnatare să fie pregătite de a
accepta o importantă reducere a suveranității naționale în favoarea Ligii Națiunilor. Deși
inițial a fost aprobat ca atare de către 47 de state membre ale Ligii Națiunilor, nu a fost în
cele din urmă ratificat de Marea Britanie și astfel inițiativa a eșuat;
 în anul 1943 un chimist numit Louis Fieser obținea compusul
denumit ulterior napalm, acesta fiind un amestec gelatinos și foarte inflamabil, apt de a fi
utilizat în cadrul bombelor incendiare și aruncătoarelor de flăcări. Larg utilizat în cadrul
celui de-al doilea război mondial, napalmul afost folosit în special pe frontul asiatic,
numai la Tokyo provocând peste 100 000 de victime;

- 68 -
  în anii '60-'70, armata SUA folosește în timpul războiului din
Vietnam o armă chimică denumită agentul Orange, cu acțiune în special asupra
ecosistemului (mediului) decât direct asupra omului. Acestă substanță toxică de luptă

Fig. 69 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator de culturi celulare, în care se realizează prepararea de culturi celulare
tisulare de condrocite folosite în implant autolog, metodă prin care se realizează regenerarea cartilajelor cu
ajutorul condrocitelor cultivate in vitro. Dotarea din laboratorul de culturi celulare conține și hote cu flux
laminar de aer pentru însămânțare, incubatoare, numărătoare de celule, microscoape optice de înaltă
performanță SEM etc. Se realizează astfel unități de producție pentru medii de cultură ambalate în cutii
petri şi tuburi ready to use pentru spitale şi clinici, medii uzuale de creștere, de îmbogățire, de transport, de
conservare, de control al sterilității bacteriologice și fungice pentru antibiograme etc., utilizate pentru
controlul bacteriologic de laborator în industra alimentară (lapte și produse lactate, carne și produse din
carne), în zootehnie (controlul furajelor), în industra cosmenticelor, pentru controlul (apelor potabile și
reziduuale) etc.(imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

conținea în special dioxină. De obicei, termenul se referă la 2,3,7,8 tetraclorodibenzo-p-

dioxin sau TCDD, însă de fapt, noțiunea de Dioxină este una generică, aplicată unui
întreg grup format din câteva sute de substanțe care au structuri chimice și proprietăți
similare, fiind vorba de dibenzo-p-dioxinele policlorurate, denumite pe scurt PCDD;
acestea sunt toate toxice și cancerigene. Conținutul de dioxine al substanței toxice de
luptă este reprezentat practic de suma policlorodibenzo-para-dioxinelor (denumite și
PCDD) dar și a policlorodibenzofuranilor (denumiți și PCDF), care este exprimat în așa-
numitele echivalente toxice (potrivit TEF-OMS factorii de echivalență toxică stabiliți în
1997) de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS). În urma atacurilor americane cu
Agent Oranj s-au realizat efecte grave asupra mediului, solul și vegetația fiind infectate
astfel încât foarte mulți copii vietnamezi s-au născut cu grave malformații congenitale;
specificul deosebit al dioxinei este și acela de a se fixa în organismul uman unde poate să
stea chiar și mai mult de zece ani de la momentul infectării. Ulterior, chiar oamenii de
știință din SUA au stabilit existența unor posibile legături între faptul expunerii la agentul
Orange și apariția ulterioară a cancerului sau a maladiei Parkinson;
 în anii '80, cât timp Irakul se afla sub protecția politică a SUA (este
cunoscut faptul că venirea și apoi menținerea la putere a dictatorului Saddam Hussein se

- 69 -
datorează susținerii politico-militare americane) acest stat a utilizat deseori arme chimice
de genul iperitei, cianurilor şi tabunului contra kurzilor sau/și militarilor iranieni,
considerați atunci ca și acum dușmani ai SUA (după alungarea șahului pro-american

Fig. 70 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator culturi celulare utilizat pentru activitatea de cercetare dedicată exclusiv
contribuției la creşterea nivelului de cunoaştere ştiințifică prin cercetări în domenii ca ingineria tisulară,
terapia celulară, biologia celulară şi moleculară. Această arie dedicată, asigură condiții corespunzătoare
pentru: prepararea de culturi celulare tisulare (condrocite) folosite în implant autolog; linii celulare
stabilizate folosite în teste de biocompatibilitate; culturi celulare utilizate în activitatea de cercetare. Printre
dotările necesare este și Laboratorul de Bioinformatică, unde se face dezvoltarea de algoritmi pentru
corectarea, stocarea și analiza datelor specifice biologiei moleculare. De asemenea, dezvoltarea de
tehnologii de stocare/regăsire a datelor biologice, algoritmi de analiză a secvențelor de ADN; dobândirea de
experiență în utilizarea pachetelor software folosite în bioinformatică; tehnici algoritmice utilizate în
bioinformatică (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

Mohammad Reza Pahlavi, în 1979, când la conducerea Iranului a venit Ayatolahul

Khomeini) și care au suferit importante pierderi, peste 10 000 de militari fiind grav răniţi
în urma contactului cu substanțele toxice de luptă; așa cum s-a mai menționat în lucrarea
noastră, în anul 1988 armata irakiană realiza atacul chimic cu substanțe toxice de luptă
neuroparalizante, la Hallabjia, ocazie cu care au fost uciși cca. 5000 de civili;
 în anul 1995 avea loc la metroul din Tokyo (Japonia) celebrul atac terorist
al sectei Aum prin utilizarea gazul sarin (substanță toxică de luptă neuroparalizantă), care
a provocat moartea a 8 persoane şi intoxicarea altor zeci de persoane. Sarinul este un gaz
toxic de luptă. Numele acestei substanțe toxice de luptă provine de la inițialele
descoperitorilor săi, Schrader, Ambros, Rüdiger și Van der Linde. În fapt, substanța a
fost realizată încă din anul 1938 de către chimistul german Gerhard Schrader, atunci când
acesta realiza experimente în vederea obținerii unor insecticide pe bază de fosfor. S-a
pornit de la similitudinile structurale cu ierbicidele parathion (E605) sau malathion, dar
și cu substanțele toxice de luptă tabun, soman sau VX. Pornind de la aceste cercetări, deja
în iulie 1944 se produceau în cadrul unei fabrici din Germania nu mai puțin de 30 tone de
sarin. Până la terminarea celui de-al doilea război mondial era deja în contrucția o a doua
fabrică de sarin. În timpul aceluiași război s-au realizat și depozitat cantități uriașe de

- 70 -
sarin, atât în SUA cât și în Uniunea Sovietică. În perioada contemporană este cunoscut
cazul atacului cu sarin realizat de armata irakiană în anul 1988, împotriva kurzilor din
localitatea Dorf Birjinni, dar și în luptele împotriva iranienilor. Atacul de la Tokyo din
1995 a relevat relativa ușurință cu care niște amatori fără acces la materii prime, materiale
și echipamente speciale, au fost totuși capabili să producă în cantități foarte mici Sarinul
(metil fluorofosfatul izopropilic) și să pună la punct și aplice metode de întrebuințare a
acestei substanțe toxice de luptă; practic, Sarinul se obține din iodură de metil CH3I prin
amestecarea acesteia cu un ester al acidului fosforic.

Fig. 71 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator anatomie patologică-microtomie, care pune la dispoziție aparatură
modernă și specifică pentru efectuarea tehnicilor de histopatologie, microscopie optică și electronică
(imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

Acid fosforic se poate obține destul de ușor din fosfați, cel mai adesea din așa-
numitul apatit Ca5(PO4)3(F, OH, Cl) care este pus în contact cu acid sulfuric ori acid
azotic. Operația aceasta este ușor de realizat de către un amator, materiile prime găsindu-
se destul de lesne pe piață. Sunt îndepărtate apoi produsele secundare, adică gipsul CaSO4
și acidul hexasilicic H2SiF6. O alte cale de obținere este aceea a arderii fosforului pentru a
se obține pentaoxidul de fosfor P4O10 pentru ca ulterior, printr-o reacție de hidroliză să se
obțină în final acidul fosforic. Prin combinația acidului fosforic cu o bază azotată (se
făsesc destule pe piață...) se obțin esterii acidului fosforic. Iodura de metil este un reactiv
larg utilizat în industria farmaceutică, putând fi obținut prin diverse căi de către un
chimist amator. Prin amestecarea iodurii de metil cu esterul acidului fosforic se obține
sarinul și interesant este faptul că aceasta poate fi o substanță toxică de luptă binară,
adică stocată sub forma a două substanțe independente (esterul acidului fosforic și
respectiv iodura de metil) care sunt combinate imediat înaintea întrebuințării. Important

- 71 -
este și faptul că Sarinul are capabilitatea de a pătrunde în organism nu doar pe căile
aeriene dar chiar și prin piele, fiind un fluid foarte volatil în condiții normale de presiune

Fig. 72 Obuz american de artilerie de 155 mm având încărcătură de substanță toxică de luptă binară, de tip
Sarin (metil fluorofosfatul izopropilic): volumul încărcăturii este format din două compartimente etanșe,
necomunicante. Sursele oficiale americane susțin că într-unul din compartimente (1) s-ar afla Metilfosfonil
difluorură (DF) iar în celălalt compartiment (2) ar fi un amestec de alcool izopropilic și izopropilamină
(OPA). După tragere, din cauza autorotației proiectilului, cu un anumit retard ar acționa mecanismul (5)
care ar permite contactul substanțelor din cele două compartimente, iar prin amestecarea lor ar rezulta
Sarinul. În momentul impactului cu ținta ar acționa focosul (3) care ar trimite o undă de șoc în interiorul
sistemului de pulverizare (4), prin care substanța toxică de luptă ar fi împrăștiată în mediul înconjurător.
Datele oficiale oferite de SUAi sunt însă neverosimile, deoarece ambele componente ale sistemului chimic
binar sunt periculoase și corozive, deci contrare ideii de armă chimică binară. Ideea de bază în privința
acestei arme binare este ca în compartimente să fie amplasate substanțe nepericuloase, perfect manipulabile
și stocabile, nicidecum alte substanțe toxice de luptă. Metilfosfonil diflorura este în sine o STL, deci nu are
niciun rost să fie utilizată în cadrul unei arme chimice binare. Există în opinia noastră substanțe mult mai
puțin periculoase prin a căror amestecare să se obțină Sarinul.

și temperatură. Acțiunea sa deosebit de toxică se manifestă foarte rapid prin blocarea în

sinapsele nervilor vegetativi (cu acțiune parasimpatică) a enzimei acetilcolinesterazei dar
și la nivelul plăcilor motorii din cadrul mușchilor scheletici. Prin urmare, blocarea acestei
enzime ce are rolul de a descompune acetilcolina, conduce la creșterea concentrației de
acetilcolină la nivel sinaptic. O astfel de prezență a acetilcolinei la nivelul sinapselor va
avea drept urmare o stare de excitație nervoasă continuă. Semnele clinice ale intoxicației
sunt hipersecreția salivară și nazală, producerea de crampe musculare, transpirație
excesivă, stări de vomă, diaree extremă, stări de sincopă, în final apariția paraliziei
centrale și periferice a respirației și instalarea decesului;
 în anul 2001, după atentatul din 11. 09. 2001 unele persoane care lucrau în
mass-media sau politicieni din SUA au primit niște scrisori ce conțineau spori de antrax.
Acest atac bacteriologic a provocat la acea dată decesul a cinci persoane;
 mult mai recent, odată cu declanșarea războiului civil din Siria (2011) se
pare că în suburbiile Damascului ar fi avut loc atacuri cu arme chimice care au provocat
deja câteva sute de victime. Deși au fost găsite probe în ceea ce privește utilizarea de
rachete cu încărcături chimice, rămâne încă neclar cui îi aparțin aceste arme și care
anume din beligeranți le-a întrebuințat; cele mai grave atacuri chimice s-au petrecut în
suburbiișe Damascului în august 2013 dar și la Aleppo în martie 2013. Comisia de
anchetă a ONU a descoperit urme de sarin în cazul atacului de la Aleppo din 19. 03.
2013, la Saraqib în 29. 04. 2013, la Ghouta în 21. 08. 2013), la Jobar în 24. 08. 2013 și la
Ashrafiyat Sahnaya, în 25. 08. 2013. Comisia avea să confirme faptul că în majoritatea
cazurilor s-a utilizat sarin provenit din aceiași sursă. Însă comisia de anchetă rusească
asupra atacului chimic de la Khan al-Assal din 19. 03. 2013 a ajuns la concluzii mai
interesante și mai clare; astfel, reprezentantul la ONU al Rusiei, Vitali Ciurkin a predat la
ONU în data de 09. 07. 2013 un raport asupra probelor ridicate de pe teren, din care
reieșea foarte clar faptul că încărcătura de substanțe toxice de luptă fusese purtată de un

- 72 -
proiectil reactiv neghidat de tip Bashair-3, produs și utilizat de brigada rebelă Basha'ir
al-Nasr, un grup rebel afiliat forței armate auto-intitulată Armata Siriană Liberă.

Fig. 73 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator de flowcitometrie, dotat cu aparatură performantă. Această arie de
lucru oferă oportunitatea efectuării a numeroase analize de citometrie în flux în cadrul unor cercetări în
domeniul biomedical și aplicații biotehnologice, analiza multiparametrică a proliferării celulare și controlul
ciclului celular, analiza modificarilor de morfologie celulară, teste de viabilitate celulară (imagine preluată
de la SC Sanimed International Impex SRL).

Pe lângă aceste cazuri certificate privind utilizarea armamentelor chimice în

cadrul confruntărilor militare, s-au strâns de-a lungul istoriei și destule cazuri de utilizare
a armamentelor biologice în cadrul acțiunilor de luptă. Rămâne încă un mister faptul că în
antichitate se cunoșteau unele metode de hibridizare a plantelor sau animalelor, adică
forme relativ simple de încrucișare genetică.

Fig. 74 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator hematologie care permite analiza parametrilor hematologici uzuali în
diagnosticul curent, inclusiv formula leucocitară (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex
SRL).

În perioada antică nu există referiri exacte la utilizarea armamentelor biologice,

dar sunt totuși cunoscute metodele generale de otrăvire a apei sau utilizare a obiectelor

- 73 -
infectate (de pildă, purtătoare de germeni de ciumă sau lepră) în scopul de a disemina
infecția în cadrul teritoriilor controlate de inamic.

Fig. 75 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator identificări bacteriene dedicat identificării încărcăturii bacteriene,
utilizând echipamente moderne echipate cu un sistem software performant și pe baza unei biblioteci de
peste 2000 de tulpini bacteriene (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

Doctorul Siro Trevisanto a lansat în anul 2007 o serie de ipoteze în general bine
argumentate privind modalitățile de utilizare a bacteriilor în cadrul acțiunilor de luptă în
perioada antică. De pildă, el amintește de epidemia de ciumă din partea de est a bazinului
mediteranean, în perioada 1300 î. Ch., care a afectat Canaan răspândindu-se pe linia
Eufratului. Din cercetarea anumitor detalii, cum ar fi semnele clinice, modalitatea de
infectare și aria afectată de epidemie, Trevisanto a concluzionat faptul că nu ar fi fost
vorba de ciumă, ci de afecțiunea produsă de bacteria Francisella tularensis, care de altfel
ar fi mai provocat și epidemiile din Canaan din 1715 î. Ch. sau 1075 î. Ch.
Epidemia din 1300 î. Ch. a afectat vaste regiuni, din Cipru și până în Irakul de
astăzi, cuprinzând și Israel ori Siria, Egiptul și Anatolia. Se pare că diseminarea infecției
în Anatolia ar fi fost provocată de războiul din acea regiune, iar nu de răspândirea pe cale
naturală a bacteriei. Se consideră că utilizarea bacteriei Tularemiei în Anatolia ar fi în
fapt primul caz cert de utilizare a armelor bacteriologice.
Potrivit lui S. Trevisanto în antichitate s-ar fi utilizat în mod deliberat tularemia
sub forma a ceea ce astăzi denumim armă biologică. În sprijinul unei astfel de ipoteze vin
o serie de documente ca descriu simptomele bolii respective atât la om cât și la animale.
Știm la ora actuală despre tularemie că este o afecțiune produsă de o bacterie denumită
Francisella Tularensis, făcând parte din categoria generală a zoonozelor (grecescul zoon
= animal; și nosos = boală) numite și antropozoonoze (din grecescul anthropos = om și
zoon = animal iar nosos = boală) care reprezintă boli infecțioase transmisibile de la o
serie de animale vertebrate, fie acestea sălbatice ori domestice, la om și invers. Astfel de
afecțiuni care se pot transmite la diverse specii de animale sunt provocate de agenți
patogeni de tipul bacteriilor, virusurilor, paraziților și ciupercilor. Alături de tularemie,

- 74 -
mai pot fi date și alte exemple de zoonoze, cum ar fi rabia (turbarea), bruceloza,
distomatoza, leptospiroza, echinocoza, trichineloza și altelei. Tularemia privește în
special animale domestice cum ar fi caii și măgarii, cămilele, oile și caprele etc. Prin
contact cu omul, boala se poate transmite la acesta în diferite moduri. De altfel, tularemia
este și în momentul de față o problemă serioasă de sănătate publică, mai ales că în cazuri
incorect diagnosticate sau tratate greșit ori netratate, consecințele sunt fatale.

Fig. 76 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator microbiologie (bateriologie, virusologie, micologie, parazitologie)
având capacitatea de a determina încărcătura microbiană (bacterii, virusuri, fungi, paraziți), utilizând
echipamente moderne, cum ar fi Detection System cu software dedicat (imagine preluată de la SC Sanimed
International Impex SRL).

Simptomele bolii așa cum S. Trevisanto le-a găsit descrise în diverse surse
documentare antice, ar fi fost apariția unor ulcere cutanate, edemul durers al ganglionilor
limfatici, febră și frisoane, inapetență și slăbire, în formele mai avansate, pneumonie
însoțită de insuficienţă respiratorie. Tularemia fiind o zoonoză, va afecta înainte de toate
animalele domestice, incluzând iepurii și cabalinele, transmiterea la om realizându-se
prin intermediul așa-numitor vectori hematofagi, cum ar fi unele specii de muşte, puricii
și păduchii, căpuşele etc. Potrivit lui Siro Trevisanto începătorii tehnologiilor de
armamente și acțiuni de luptă biologice ar fi fost hitiții. Din câte se pare dezvoltarea
acestor tehnologii s-ar fi făcut încă din Epoca Bronzului, în cadrul Imperiului Hitit (2000-
1200 î. Ch.), acesta fiind situat în regiunea orientală a bazinului mediteranean, la vest de
Anatolia situată în teritoriul Turciei de astăzi. Sursele documentare din timpul dinastiei a
XVIII-a a Egiptului, cuprinsă între 1379-1362 î. Ch., sub conducerea faraonului
Akhenaton, vorbesc despre existenţa unei „boli a hitiților”, prin această asociere a
maladiei cu hitiţii fiind practic indicată precis provenienţa geografică a epidemiei. Surse
documentare din anul 1335 î. Ch. vorbesc despre o epidemie izbucnită în Simyra,
localitate ce era situată într-un loc identificat astăzi la graniţa dintre Siria şi Liban. Cu
acea ocazie s-a introdus interdicţia utilizării măgarilor în cadrul caravanelor ce făceau
legătura dintre zonele ce astăzi sunt ocupate de Cipru, Irak, Israel şi Siria.

- 75 -
 Un lucru însă demn de menționat este faptul că izbucnirea în acea regiune a unor
conflicte armate a fost în măsură să amplifice epidemia, diseminând-o chiar și în insulele
Mării Egee în cadrul mai multor focare independente ale epidemiei. S-a presupus că o

Fig. 77 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator biochimie unde poate efectua analiza compușilor biochimici serici pe o
gamă completă de analize biochimice ale sângelui precum și teste imunologice ELISA (imagine preluată de
la SC Sanimed International Impex SRL).

astfel de diseminare s-ar fi produs din pricina șobolanilor de pe corăbii, mai precis a
puricilor care parazitau acești șobolani. Prin acești vectori hematofagi se presupune că
maladia s-a extins în insulele Mediteranei, afectân deopotrivă oamenii și animalele
domestice. Potrivit diverselor surse documentare, aceste epidemii de tularemie s-au
desfășurat pe perioade lungi, de câteva zeci de ani. De altfel, potrivit lui Siro Trevisanto
chiar căderea Imperiului Hitit ar fi asociată direct epidemiilor persistente de tularemie, în
cadrul surselor istorice putându-se găsi informații despre această epidemie chiar și în anul
2500 î. Ch., adică exact în perioada în care s-a înregistrat declinul și căderea Imperiului
Hitit, de altfel doi dintre împărații hitiţi murind tocmai din cauza tularemiei.
Există de asemenea diverse mărturii istorice legate de războaiele purtate între
hitiţi şi locuitorii cetăţii Arzawan, ce era situată în vestul Anatoliei (Turciei) de astăzi.
Este relatat acolo un episod foarte interesant, și anume apariția inexplicabilă a unor
întregi turme de animale domestice (printre care oi și măgari) împrejurul cetăţii şi pe căile
de acces înspre cetatea Arzawan. Această aducere a animalelor în zona de conflict și
lăsare liberă a lor tocmai în scopul de a fi capturate de inamic constituie o probă (în
viziunea lui S. Trevisanto) că hitiţii fie știau, fie suspectau faptul că boala trebuie să
provină de la acele animale. În perioada celor doi ani de război (între 1320-1318 î. Ch.),
izbucnirea și diseminarea rapidă a epidemiei de tularemie a condus la slăbirea drastică a
puterii militare a cetății asediate, din care cauză cetatea Arzawan a și pierdut în cele din
urmă războiul. Potrivit anumitor interpretări asupra acestor evenimente istorice din

- 76 -
antichitate, chiar și asediații au încercat să lovească în asediatori utilizând aceleași arme
biologice. Unele desene aflate în vechile manuscripte ilustrează o femeie alături de un
berbec, textul care însoțește imaginea fiind „țara prin care trece o să fie lovită de
molimă”. Probabil că erau perfect conștienți de faptul că acele animale domestice
reprezentau purtători ai bolilor și le utilizau ca atare. De altfel, în Epoca Bronzului una
din principalele activități umane era chiar păstoritul, măgarii find larg utilizați pentru
transportul diverselor bagaje grele și voluminoase.

Fig. 78 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator biocompatibilitate unde se vor evalua proprietățile de permeabilitate a
membranelor biologice ale compușilor și capacitatea de interacție a acestora cu enzime, sistemele
membranare de transport specifice organismelor umane. Tehnicile de cercetare vizează de asemenea
dezvoltarea de metode alternative lucrului cu animalul de laborator, cu grad ridicat de predictibilitate și
aplicabilitate (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

Se poate afirma faptul că măgarul a fost multă vreme principalul mijloc de

transport mărfuri în Asia Mică şi în Orientul Mijociu, fiind mai rezistent decât calul și
evident, mai ieftin. Caii în general erau rezervați aplicațiilor militare, aceștia având față
de măgari, avantajul vitezei și al atitudinii mai docile față de stăpân. Crearea de localități
mari, precum cetățile și porturile, au făcut ca oamenii să locuiască deseori alături de
animalele domestice, fapt ce a constituit un important factor favorizant în privința
diseminării unor epidemii din categoria zoonozelor, transmiterea de la animale la om şi
vice-versa, făcând ca cetățile antice să devină imense focare de infecție. Un important
sector al economiei statelor antice era reprezentat chiar de către comerţul cu animale
domestice între cetăţi, aspect care de asemenea a contribuit la contactul între oamenii din
diverse localități și agenții patogeni sau/și vectorii lor de transport.
Un alt rol important l-au avut o serie de intermediari între animalele sau chiar
oamenii infectaţi și populația umană sau animală sănătoasa, și anume vietăți precum
şobolanii, dar mai ales ființele parazite asociate acestora, cum ar fi puricii, păduchii,
căpușele. Față de acțiunea nocivă a acestor vectori hematofagi direct legați de animalele
intermediare, și-au pus amprenta și alte vietăți cum ar fi muştele, ploșnițele etc. Tot ceea
ce ținea în acea perioadă de creșterea animalelor, întreținerea lor și comerțul cu animale,
au constituit factori importanți în diseminarea bolilor infecţioase. Anumite aspecte legate

- 77 -
de utilizarea animalelor domestice în timpul războaielor, ne dau de înțeles faptul că hitiţii
ar fi cunoscut nu doar efectele devastatoare ale bolii, dar și modul în care aceasta se
răspândește și rolul jucat de animale în cadrul acestui proces de diseminare.

Fig. 79 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator chimie analitică, grăsimi și proteine, unde se efectueză analiza chimică
a materialelor cu diversele lor matrici prin metode gravimetrice, volumetrice, electrochimice. Determinarea
conținutului de grăsime și azot organic/proteine din diverse probe (imagine preluată de la SC Sanimed
International Impex SRL).

Din această perspectivă apar într-o lumină nouă multe din textele Vechiului
Testament, în special acelea care conțin ameninţări cu distrugerea unor popoare prin
intermediul molimelor. Constituie însă un mister cum reușeau iudeii să se ferească de
aceste boli infecțioase în situația în care iudeii fiind păstori (de fapt, aici este un
pleonasm, pentru că iudeu chiar asta înseamnă: „păstor”, „cioban”; iudeii nu erau un
popor, ci o populație nomadă de origine semită, care se ocupa cu păstoritul, de unde a
venit și numele lor) trăiau permanent în contact cu animalele domestice, în special capre,
oi și vite. Este cunosct faptul că marile epidemii antice au afectat în special egiptenii, în
vreme ce robii iudei, pe de o parte se mândreau cu faptul că ei au produs epidemiile, sau
din cauza lor au apărut aceste epidemii, dar pe de altă parte populația iudaică nu era lovită
de epidemiile respective.
O astfel de situație poate avea o explicație științifică foarte simplă: epidemiile
erau într-adevăr asociate iudeilor, pentru că ei ocupându-se cu păstoritul, focarele de
infecție (din pricina purtătorilor reprezentați de animale) se aflau în sânul comunității
iudaice. Este foarte probabil totodată ca iudeii să fi știut în ce mod se transmit astfel de
boli și să fi luat măsuri de apărare. Întrebarea este: știau oare să producă și să utilizeze
antibiotice ?
Nu neapărat. Ar fi fost destul să știe că transmiterea bolii se făcea prin intermediul
puricilor și păduchilor, pentru ca pur-și-simplu să se protejeze împotriva acestora, la acea
vreme existând tot felul de alifii și otrăvuri (similare insecticidelor de astăzi) prin care
limitau foarte mult capacitatea insectelor hematofage de a transmite boala în cadrul
comunității iudaice. Astfel, puteau declanșa în mod deliberat o epidemie (aruncând

- 78 -
fragmente de animale infectate în apa potabilă din localitățile egiptene și introducând
animale deja bolnave în cadrul acestor localități) pentru ca apoi, luând măsuri de protecție
împotriva insectelor și izolare imediată a animalelor sănătoase față de cele bolnave,
inclusiv deparazitare a animalelor (existau și în acea epocă diverse metode de
deparazitare) să facă în așa fel încât epidemia să nu se poată disemina în rândul scalvilor
iudei ci doar în rândul populației egiptene.

Fig. 80 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator cromatografie în lichid – HPLC echipat cu 3 lichid-cromatografe de
înaltă performanță de tip Agilent Tehnologies, echipate cu detector diodă array şi detector de fluorescență.
Acestea permit cuantificarea vitaminelor, a reziduurilor de medicamente, a reziduurilor de pesticide
(insecticide, erbicide și fungicide) din alimente, a unor aditivi alimentari (imagine preluată de la SC
Sanimed International Impex SRL).

Este foarte puțin probabil ca iudeii să fi fost imunizați cumva împotriva tularemiei
sau a ciumei, în situația în care nici măcar în clipa de față nu există vreun tratament
imunologic prin vaccinare împotriva acestor boli grave. O serie de inscripții în
cuneiformă descoperite în acutalul teritoriu al Siriei (parțial, fostul Sumer) au demonstrat
că încă din cele mai vechi timpuri oamenii cunoșteau destule în ceea ce privește măsurile
de prevenție împotriva răspândirii epidemiilor. Astfel, inscripțiile din apropiere de Eufrat,
din anul 1170 î. Ch. se referă la interdicția ridicată persoanelor deja bolnave de a intra în
orașe sau de a călători şi totodată conțin avertismente ca oamenii sănătoși să nu
folosească dar nici măcar să nu atingă obiectele personale ce au aparţinut bolnavilor sau
celor decedați.
Astfel de dovezi arheologice demonstrează că încă din acele vremuri conducătorii
societății știau cum să instituie carantina în scopul de de prevenire a răspândirii bolii,
recurgând la izolarea bolnavilor și protejarea persoanelor sănătoare. Nu se cunosc încă
îndeajuns de multe informații privind medicina străveche sau metodele curative adotate
de către medicii perși, de altfel vestiți pentru priceperea lor, fiind din câte se pare
întemeietori ai științei medicale, dar și ai matematicii, astronomiei etc.

- 79 -
 Cunoaștem la ora actuală faptul că știința medicală în Persia antică a înregistrat un
parcurs istoric foarte lung și interesant. În sec. III deja era înființat în teritoriul Iranului de
astăzi un centru academic internaținal dedicat medicinei, unde veneau învățați din
întreaga regiune a Levantului (printre care egipteni, fenicieni, greci etc.) în scopul de a
afla informațiile științifice acumulate de generațiile anterioare, de a face schimb de
experiență privind practicile medicale etc. Medicina persană (iraniană) străveche se baza
în principal pe utilizarea unor extracte de plante sau a unor produse animaliere prelucrate
mai mult sau mai puțin, o parte din aceste produse având proprietăți antibiotice,
antiinflamatorii, purgative etc.

Fig. 81 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: laborator cromatografie în gaz- GC echipat cu 3 gaz-cromatografe de tip Agilent
Tehnologies cuplate cu spectrometre de masă cu care se pot analiza medicamente și metaboliți din fluide
biologice, compuși bioactivi, reziduuri de pesticide din sol şi plante, biocide, diverși poluanți organici
(dioxine, alcani, alchene, hidrocaburi aromatice a BTX, alcooli, aldehide, acizi organici) etc. (imagine
preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

De altfel, istoria medicinei în Persia antică poate fi divizată în trei mari perioade
distincte, iar a șasea din cărțile Zend-Avesta (texte vechi referitoare la mai multe domenii,
aranjate potrivit dialectului în care sunt scrise ori potrivit utilizării lor; conține textul
liturgic Yasna, aparținând religiei zoroastriene, care conține la rândul său cele cinci
Gatha, formate din cele 17 imnuri ale lui Zoroastru) conține una din primele mențiuni ale
medicinei persane străvechi. Vendidad- ul (colecție de texte din Avesta) dedică mare
parte din capitolele sale domeniului medicinei, indicând faptul că vindecarea bolilor se
făcea cu ajutorul unor medicamente obținute din prelucrarea plantelor medicinale.
Același Vendidad distinge printre altele trei feluri de tratamente medicale: prin cuțit
(chirurgie), cu ierburi și prin incantații sacre, aceasta din urmă fiind cea mai bună metodă,
potrivit documentului antic anterior amintit. Tot în acel document sunt indicați și câțiva
din medicii vestiți ai acelor timpuri, cum ar fi Mani, Roozbeh sau Bozorgmer.

- 80 -
 O altă epocă a istoriei medicinei persane este cunoscută din cadrul unei vechi
literaturi științifice păstrată sub denumirea Pahlavi, în care domeniul medicinei este tratat
riguros și sistematic, evidențiindu-se în special opera enciclopedică Dinkart în care sunt
menționate nu mai puțin de 4333 de afecțiuni, cu descrierile de rigoare.
Cea de-a treia eră a medicinei persane a început cu Dinastia Ahemenizilor, care a
cuprins printre altele și perioada celebrului împărat Darius I al Persiei, acesta, pe lângă
numeroasele sale campanii de cucerire a dispus și refacerea din temelii a școlii de
medicină din Sais (Egipt), care fusese inițial distrusă. Prin bunăvoința lui Darius I această
școală a fost reconstruită și re-dotată cu cărți și instrumentar medical. De altfel, prima
facultate propriu-zisă de medicină a fost așa-numita Academie din Gundishapur, din
cadrul Imperiului Persan.

Fig. 82 Asediul cetății Tortona în anul 1155: conducătorul Sfântului Imperiu Romano-German, Frederick I-
ul Hoenstaufen, (1122-1190), poreclit „Barbarossa”, decide asedierea cetății, pe care o distruge în cele din
urmă folosind în acest scop și armament biologic în forme primitive ce-i drept, dar foarte eficace.

Odată acumulate cunoștințele medicale în cadrul unor astfel de organizații au

început să apară lucrările științifice în domeniul medical: Fordous al-Hikmat (tratat de
medicină generală) scris de Al-Tabari, Barra-Assaah (manual pentru medicina de
urgență) scris de Rhazes, Al-Hawi (tratat de medicină generală) scris de Rhazes, Kitab al-
Tib al-Mansuri (tratat de medicină generală) scris de Rhazes, Kitab al-Judari wa al-
Hasbah (tratat privind maladiile infecțioase, diagnosticare) scris de Rhazes, Qhanoon
(tratat de medicină generală) scris de Avicenna, Resaleh dar Nabz (tratat de boli
cardiovasculare) scris de Avicenna, Zhakireh Kharazmshahi (tratat de medicină generală)
scris de Ismail Jorjani, Somom (tratat de toxicologie) scris de Qhortabi, Teb-ol Maleki
(tratat de medicină generală) scris de Majosi Ahvazi etc.
Potrivit textelor conținute de Vendidad (denumită uneori și Videvdat) medici
trebuiau să se supună unor reguli speciale (deontologie) și erau nevoiți să parcurgă mai
multe etape de pregătire în cadrul cărora existau și examene eliminatorii.
Evoluția medicinei persane a fost întreruptă de evenimentul istoric al invaziei
arabe din anul 630. Atunci, foarte multe centre științifice precum școli și biblioteci au fost
distruse iar profesorii și studenții au fost uciși. Cu toate acestea, știința medicală persană
a reușit să supraviețuiască perioadei islamice. De pildă, pentru a salva lucrările științifice
de la distrugere s-a luat măsura traducerii lor în arabă, noii studenți ai academiei fiind
cuceritorii arabi. Astfel au apărut câteva nume mari din domeniul medicinei, cum ar fi

- 81 -
Abū ʿAlī al-Ḥusayn ibn ʿAbd Allāh ibn Sīnā și Muhammad ibn Zakariya al-Razi, ori în
domeniul matematicii așa cum a fost cazul lui Kharazmi sau Omar Khayyám.

Fig. 83 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice. Un centru de cercetare în domeniul bio-chimic este structurat cel puțin în
urmatoarele departamente: un departament de analize fizico-chimice și structurale (cu laborator de
microscopie electronică de baleiaj SEM, laborator cu microscopie de forță atomică AFM, laborator
cromatografie în gaz- GC, laborator cromatografie în lichid- HPLC, laborator spectrometrie de absorbție
atomică cu atomizare în flacară și cuptor de grafit, laborator analize spectrale, laborator chimie analitică,
grăsimi și proteine), departamentul de științe biologice (cu laborator de biocompatibilitate, laborator de
biochimie, laborator de microbiologie cuprinzând bateriologie, virusologie, micologie, parazitologie,
laborator de identificări bacteriene, laborator de hematologie, laborator de flowcitometrie, laborator de
anatomie patologică, cuprinzând microtomie, laborator culturi celulare), departamentul de bioinformatică,
arhivare documente, bibliotecă, software și baze de date (cuprinzând laborator de bioinformatică, birouri de
arhivă și clasificare documente, biblioteci și spații destinate documentării și manifestărilor științifice). În
imagine, lucrul la culturile de bacterii (imagine preluată de la SC Sanimed International Impex SRL).

Chiar și în anii ocupației arabe și ai islamului, oamenii de știință perși au

continuat să colecteze cunoștințele medicale ale grecilor, indienilor și perșilor în scopul
de a le unifica și stabili astfel cele mai bune metode de diagnosticare și tratament.
În ce privește armamentele biologice propriu-zise, mult timp în istoria războiului
nu a existat o delimitare clară între armamentele chimice și cele biologice, mai ales că în
trecut existau puține otrăvuri sintetice, în majoritatea cazurilor fiind utilizate toxine
extrase din medii organice. Acest aspect a făcut ca granița dintre arma biologică și cea
chimică să fie uneori greu de trasat cu precizie. Istoria îndelungată a confruntărilor
armate interumane consemnează numeroase cazuri de utilizare a unor arme atipice menite
să aducă un avantaj în fața inamicului ori să provoace acestuia mari pierderi dar cu
evitarea confruntării armate propriu-zise, în sensul clasic al termenului, adică lupta corp
la corp, cu întrebuințarea armelor albe sau a altor tipuri de arme convenționale. Cu toate
că nu au existat întrecutul îndepărtat convenții internaționale privind interzicerea armelor
biologice și chimice, de multe ori s-au înregistrat acorduri tacite între combatanți privind
neutilizarea anumitor mijloace și metode considerate imorale sau neonorabile, prin
prisma cutumelor din epocile respective.
Dacă în cazul armelor chimice este destul de simplu de precizat în ce mod se
realizau și întrebuințau astfel de arme în trecut, cu armele biologice această expunere este

- 82 -
poate puțin mai dificilă, pentru că nu existau dezvoltate neapărat niște tehnologii capabile
să pună la dispoziție armament biologic în perioada antică sau medivală.
Cu toate acestea, putem considera că a fost vorba de întrebuinșare a armelor
biologice situația în care cel puțin una din părțile combatante a recurs la infectarea
fântânilor prin utilizarea cadavrelor unor animale ori a unor plante otrăvitoare. De
asemenea, au fost utilizate deiverse mijloace biologice în scopul de a altera apa și sursele
de alimente aflate la dispoziția inamicului. Astfel de mijloace și metode au fost aplicate
deopotrivă în scopuri ofensive și defensive, dar fără a exista neapărat un personal
specializat în astfel de tehnici de luptă.

Fig. 84 Echipamente de bază în activitatea de protecție a populației și a mediului împotriva armelor

chimice și bacteriologice: trebuie să se poată produce în condiții de calitate o gamă largă de reactivi de
diagnostic in vitro incluzând medii uzuale, de creștere, de îmbogățire, de transport, de conservare, de
control al sterilității bacteriene și fungice, pentru antibiograme, în diverse forme de ambalare (flacoane,
plăci, tuburi). Astfel de produse sunt utilizate pentru controlul bacteriologic de laborator, în industria
alimentară (lapte şi produse lactate, carne şi produse din carne), în zootehnie (controlul furajelor), în
industria farmaceutica și cosmetică, pentru controlul apelor potabile şi reziduuale etc. (imagine preluată de
la SC Sanimed International Impex SRL).

Istoria militară a consemnat în analele sale acțiunea din anul 594 î. Ch. arhontelui
Solon al Atenei (care a deținut această funcție între 594-593 î.Ch.) de infectare a apei ce
alimenta cetatea asediată Kirrha, prin folosirea Spânzului (Helleborus Purpurascens) și a
altor elemente naturale purtătoare de toxine îndeajuns de puternice. Spânzul posedă un
rizom lung de cicra 0, 1 metri, care dezvoltă rădăcinile numeroase, după tipicul
buruienilor; tulpina sa este ramificată, atingând înălțimi de ordinul 0, 5 metri. Florile de
spânz sunt viu colorate (violet și verde purpuriu) dar inodore. În compiziția chimică a
spânzului se găsesc glicozizi cum ar fi heleborina sau helebrina, dar și saponozide, rezină,
lactonă și protoanemonină, unele substanţe minerale, dar și taninuri şi mucilagii. Toste
componentele acestei plante sunt toxice, helebrina de pildă, având un efect de purgativ
puternic, iar heleborina provoacă starea de narcoză şi chiar anesteziază sistemul nervos
central. Dacă dozele sunt îndeajuns de mari, spânzul provoacă starea de vomă, inflamații
ale mucoaselor, hemoragie, căderea tensiunii și încetinirea ritmului cardiac, finalmente
decesul.
Este de asemenea cunoscut cazul arcașilor sciți, care în sec. V î. Ch. utilizau
săgeți infectate prin introducerea vârfului acestora în interiorul unor cadavre aflate în

- 83 -
descompunere. Militarii cartaginezi otrăveau alimentele inamicului utilizând rădăcini de
mandragora, cu 200 de ani înainte de Christos, iar Hanibal a utilizat uneori şerpii veninoşi
pe post de proiectile vii în timpul bătăliei navale contra celor din Pergam, în anul 190 î.
Ch. Utilizarea cadavrelor pentru infectarea surselor de apă a fost multă vreme o metodă
foarte eficace utilizată atât în antichitate cât și în Evul Mediu. În perioada bătăliei de la
Tortona din 1155, Împăratul Frederik I folosește cadavrele pentru a infecta apa și
alimentele, pentru a stârni epidemii nimicitoare în cadrul cetății asediate. Ceva mai târziu,
în anul 1346, tătarul Mussis, folosește cadavrele ciumaților în cadrul asediului cetăţii
Kaffa, caz despre care am mai menționat în lucrarea de față. Probabil fără intenție, tătarii
au declanșat atunci una din primele pandemii europene de ciumă. Cetatea Kaffa se afla
sub ocupația genovezilor, iar aceștia au devenit practic purtătorii ciumei. Cum genovezii
erau comercianți la nivel internațional și navifatori, în mod inerent aceștia su diseminat
ciuma în toată Europa. În urma acestei pandemii de ciumă din anul 1346 au rezultat 15
milioane de victime în întreaga Europă, ceea ce a însemnat o cifră uriașă de morți pentru
acea vreme.

Fig. 85 Puricele, unul dintre cei mai importanți vectori ai agenților patogeni de mare periculozitate; această
mică insectă poate fi preluată de laboratoare specializate, unde i se inoculează o cantitatea foarte mică de
sânge infectat cu agenți patogeni eventual modificați genetic. Puricii infectați sunt amplasați pe un purtător
(un animal oarecare) sau într-un recipient ermetic din care sunt eliberați în zona țintă, cel mai adesea în
apropierea unor regiuni unde se află animale, cum ar fi crescătoriile private de animale domestice, unde de
regulă activitățile de deparazitare sunt mai rare și de intensitate mai redusă.

În anul 1494, în perioada domniei lui Charles al VIII- lea s-a desfășurat așa-
numitul Prim Război Italian, în momentul în care regele Franței Charles al VIII- lea,
inițial cu ajutorul milanezilor a atacat Sfântul Imperiu Roman, Spania și alianțele
intaliene conduse de Papa Alexandru al VI- lea. Inițial, fostul papă numit Innocent al
VIII- lea a intrat în conflict cu Regele Ferdinand I de Neapole, din cauza refuzului
acestuia de a plăti feudele datorate papalității. Astfel încât Papa l-a excomunicat pe
Ferdinand I printr-o Bulă Papală emisă la data de 11. 09. 1489. Ulterior, Papa Innocent al
VIII- lea a oferit regatul Neapole regelui francez Charles al VIII- lea, care de altfel, de
mai multă vreme ridicase pretenții asupra acelui tron, bunicul său Charles al VII- lea fiind
căsătorit cu Maria de Anjou, iar familia acesteia conducând regatul Neapole până în anul
1442.
Însă Papa Innocent al VIII- lea s-a împăcat cu Regele Ferdinand I și a revocat
Bula Papală. În 1492, Papa a decedat iar Regele Ferdinand I a murit și el în ianuarie
1494. În contextul nou creat, regele francez Charles al VIII- lea formează o armată de 25
000 de oameni și invadează Italia. Cucerește Genova după ce învinge în bătălia de la
Rapallo și asediază cetatea Mordano care este aproape distrusă, iar locuitorii săi

- 84 -
masacrați. Francezii cuceresc Neapole în februarie 1495. Aici se vor desfășura mai târziu
lupte în care sunt utilizate printre altele și armele bacteriologice.
Spaniolii au utilizat leproșii pentru a infecta alimentele armatei franceze aflate în
Neapole, provocând infecția cu lepră și ajutând la diseminarea acesteia în anul 1495. În
anul 1650, inginerul polonez Kazimir Semenovici introducea noi tehnologii artileristice în
cadrul războiului împotriva cazacilor. El a participat de altfel și la războiul ruso-polonez
desfășurat între 1632-1634 și la asediul din perioada martie-mai 1634, ca și la bătălia de
la Rzecz Pospolita împotriva tătarilor, în 1644. Atunci, el a văzut cum sunt întrebuințate
rachetele și artificiile pe bază de pulbere neagră. În baza cnoștințelor acumulate,
Semenovici a realizat în 1650 o lucrare cu titlul Artis Magnae Artilleriae, în care a propus
noi rețete pentru combustibil solizi destinați rachetelor, realizarea și utilizarea de rachete
multi-treaptă. În 1645 a participat în Olanda la mai multe asedii realizate de Frederick
Henry de Oranski, iar în 1648 participă și la războiul împotriva cazacilor.
El a introdus cu acea ocazie metoda încărcării obuzelor de artilerie cu saliva
prelevată de la câini bolnavi de turbare, dar fără ca această metodă să-și dovedească
eficacitatea. Mai târziu, a izbucnit așa-numitul Război Nordic care implica trasarea
frontierelor și a zonelor de influență în nordul Europei, situație ce implica în principal
Rusia, Danemarca și Suedia. În cadrul bătăliei de la Poltava din 27. 06. 1709 trupele
ruseşti catapultează cadavre infectate cu ciumă asupra trupelor suedeze. În timpul bătăliei
de la Poltava Țarul Petru I al Rusiei a recurs la tot felul de arme, printre care și armele
biologice, în cele din urmă reușind să obțină victoria împotriva suedezilor conduși de
Carl Gustav Rehnskiöld.
Se presupune că marele război nordic a fost generat de declinul puterii politice și
militare suedeze, pe acest fond înregistrându-se totodată emergența Rusiei țariste și
apărând pretențiile teritoriale ale acestei puteri emergente asupra regiunilor nordice ale
Europei. Luptele au implicat inclusiv divizarea forțelor rusești, în situația în care
hatmanul Ivan Mazepa al Ucrainei a trecut de partea Suediei. În acest război au luptat
Rusia, Saxonia (un land din Germania situat în partea de est, la granița cu ceea ce astăzi
reprezintă Cehia și Polonia; până în anul 1918 Saxonia a fost regat), Danemarca și
Norvegia, Polonia și Lituania, Suedia. În urma acestui război cu sorți indeciși, Polonia s-a
divizat în două fiind necesară și stabilirea unor noi regi, Rusia a fost forțată de situație să
se modernizeze sub conducerea Țarului Petru I (Petru cel Mare) iar așa-numitul „rege
războinic” Charles al XII- lea al Suediei a murit împreună cu imperiul suedez pe care-l
clădise.
Războiul Nordic s-a încheiat prin cele patru tratate de pace pe care Suedia le-a
încheiat pe de o parte cu Marea Britanie la Hanovra în 1719, cu Prusia în 1720, cu
Danemarca în iulie 1720 și în fine, cu Rusia în 1721. Cu Saxonia și Polonia nu s-a
încheiat niciun tratat de pace, considerându-se că acești combatanți au ieșit din război
fără a câștiga nimic. Rusia, cea care a utilizat arme biologice în timpul acestui război, a
câștigat în granițele sale Karelia, Ingria, Estonia și Livonia (un teritoriu cuprinzând părți
din ceea ce astăzi se află la nord de St. Petersburg, Estonia și o porțiune din Lituania).
Prusia a câștigat provincia suedeză Pomerania, Hanovra și ducatele de Bremen și Verden,
Danemarca a câștigat o parte din ducatul de Schleswig, dar în urma bătăliei de la
Helsingborg (28. 02. 1710) eșua în încercarea sa de a recupera teritoriul Scaniei, câștigat
de Suedia încă din 1658.

- 85 -
 În mare măsură soarta acestui război a fost hotărâtă de bătășia inițială de la
Poltava, cea în care rușii au utilizat printre altele și arme biologice. Astfel, în toamna
anului 1709, flota daneză ajungea la Øresund, iar la începutul lui noembrie, în Råå.
Această flotă de invazie daneză era comandată de generalul Christian Ditlev Reventlow și
aproape că nu a întâlnit nicio rezistență din partea suedezilor. Aceasta se datorează
înfrângerii suferite de suedezi la Poltava în fața rușilor, atunci când rușii au recurs și la
armamente biologice.
Întreaga dinamică a războiului nordic a fost influențată de bătălia de la Poltava, cu
toate că nu este sigur în ce măsură atacul biologic ar fi avut un efect decisiv în această
bătălie. Utilizarea agenţilor biologici ca arme a avut totuși o mai mare răspândire decât s-
ar putea crede, fiind utilizate nu doar materii biologice infectate dar și animale cunoscute
ca fiind purtătoare a unor boli. Am relatat mai devreme despre modul cum perșii au
sistematizat cunoștințele medicale încă din antichitate, tocmai pentru a oferi o imagine
asupra lumii vechi, care nu era chiar atât de înapoiată sau primitivă, cum am fi tentați să
credem în momentul de față. Faptul că utilizarea armamentelor biologice sau chimice nu
a îmbrăcat forme organizate și nu s-a făcut în mod sistematic, nu trebuie să însemne că nu
existau cunoștințe (fie ele empirice sau mai puțin empirice) asupra fenomenelor biologice
utilizate în cadrul acțiunilor de luptă. Au existat destule situații de altfel, în care acțiunile
de luptă în care s-au utilizat armamente biologice sau chimice au avut un rol decisiv.
Astfel, acțiunea prin care în anul 1763, la Fort Pitt (Pensilvania) colonelul britanic
Henry Bouquet a decis diseminarea variolei în rândul populaţiei indiene nord-americane,
a reprezentat o acțiune cu rol decisiv, conducând la uciderea unui număr foarte mare de
indieni, fapt care de altfel a fost urmărit și în secolele următoare, acțiunile de exterminare
a indienilor fiind realizate până aproape de sfârșitul secolului XIX.
Utilizarea armamentului biologic pentru a realiza exterminare în masă nu
constituia însă deloc o noutate la nivelul anului 1763. Era la acea dată deja de multă
vreme cunoscut cazul colonizării Americii de Sud, câteva secole mai devreme. Portugalia
trimitea în aprilie 1500 o flotă pe coasta Braziliei de astăzi, navele aflându-se sub
comanda lui Pedro Álvares Cabral, însă primele localități permanente au fost fondate abia
în anul 1532. În același timp francezii au trimis numeroase corpuri expediționare tot pe
coasta Braziliei de astăzi, în special pentru a se aproviziona cu lemn de esență specială
(Caesalpinia Echinata), care creștea doar în teritoriul Braziliei. În doar 20 de ani de la
momentul debarcării lui Cristofor Columb în Lumea Nouă, populația acesteia scădea de
la cca. 50 milioane la aproximativ 30 000 de oameni. De altfel, în momentul de față în
cadrul SUA, populația americană propriu-zisă nu mai reprezintă decât maxim 0, 9% din
totalul populației, procentul fiind mai mare doar în Alaska, în regiunile nordice unde
coloniștii europeni nu au venit în numîr mare.
Trebuie menționat mai ales faptul că în moduri mai mult sau mai puțin
involuntare conquistadorii spanioli și cei portughezi au dus în America de Sud germeni
infecțioși care în scurt timp au ucis mai mult de o treime din populația nativă sud-
americană ce forma Imperiul Aztec. Epidemiile de rujeolă și variolă de pildă, au făcut
ravagii în America de Sud, ucigând mai mult de 90% din populație și astfel producând un
impact decisiv în acțiunea militară de cucerire a Americii de Sud de către coloniștii
europeni.

- 86 -
 Se spune că aducerea infecțiilor în America de Sud ar fi fost accidentală,
involutară prin urmare, dar autorii lucrării de față nu subscriu acestei opinii și aceasta
deoarece:
o până la nivelul anului 1500, epidemiile de rujeolă și variolă erau
binecunoscute deja în Europa, unde oamenii știau pe de o parte să le recunoscă (să le
diagnosticheze corect), pe de altă parte să ia măsuri de protecție, de izolare a bolnavilor
(carantină), tratament (extracte vegetale cu efecte antibiotice etc.) și dezinfectare a
lucrurilor prin diverse metode, pornind de la fierbere și ajungând la distrugerea lor prin
ardere;

Fig. 86 Fotografie din epocă prezentând un spital de campanie din timpul războiului civil american: cei mai
mulți dintre militari internați sunt victime ale infecțiilor care au izbucnit și s-au diseminat ca urmare a
acțiunilor militare realizate în mod deliberat de către secesioniști.

o drumul de la Europa la America dura în acea epocă aproximativ cinci

săptămâni, în situația în care incubația în cazul rujeolei de pildă, durează maxim două
săptămâni; echipajele ar fi avut timp să cunoscă faptul că la bord se află un focar
epidemic și l-ar fi eliminat de teamă să nu răspândească infecția în rândurile echipajului
și a coloniștilor europeni, nu din grijă pentru indieni, firește;
o nu au rămas înregistrate cazuri de epidemii în cadrul echipajelor de
coloniști sau conquistadori din perioada 1492-1530; rujeola și variola sunt foarte
contagioase, iar dacă ar fi avut la bord un focar de infecție, în mod sigur s-ar fi declanșat
epidemia, iar acest aspect ar fi fost menționat în cadrul cronicilor vremii și ar fi forțat
conducătorii navelor respective să adopte măsuri foarte dure de carantină și tratament,
incluzând distrugerea obiectelor care au intrat în contact cu bolnavii, abandonarea
acestora în mare etc.;
o cel mai adesea, cazurile de izbucnire a epidemiilor de variolă sau rujeolă
în America de Sud în perioada conquistadorilor s-au petrecut exclusiv în cadrul populației
indiene, fără să existe vreo epidemie în rândul conquistadorilor sau a coloniștilor veniți
din Europa și fără să existe victime în ambele tabere.
Toste aceste aspecte ne îndreptățesc să credem că virusul variolei sau cel al
rujeolei au fost aduși intenționat în teritoriul Americii de Sud, utilizându-se cel mai
probabil recipiente de sticlă bine închise și protejate de o suprastructură de lemn sau de
tablă, de asemenea, ermetic închisă. În interiorul acestor recipiente era de ajuns să fie
puse obiecte infectate, cum ar fi îmbrăcămintea sau păturile care fuseseră utilizate de
bolnavii din Europa. Interesant este faptul că nu a existat nicio epidemie de variolă sau

- 87 -
rujeolă printre conquistadori și cu care aceștia să fi venit ca atare pe țărmul Americii. În
schimb, în perioada cuceririlor din America de Sud s-au înregistrat bruște izbucniri ale
unor epidemii exclusiv în rândul populației indigene, cu efecte cumplite, rezultând în
total milioane de morți.

Fig. 87 Manuscriptul Voynich (datat prin metoda Carbon-14, scris aproximativ la începutul sec. XV, dar
presupus a fi fost redactat la originea sa de către Roger Bacon, care a trăit între 1214–1294, manuscrisul
fiind ulterior copiat manual la începutul sec. XV) conține un fel de tratat medical sau farmaceutic, având
numeroase ilustrații ce prezintă detaliat o serie de plante, dar și imagini ce par a fi structuri celulare sau ale
unor microorganisme; printre altele, documentul prezintă niște aparate cilindrice (stânga) care seamănă
foarte bine cu primele microscoape realizate în sec. XVII (dreapta).

Faptul că europenii erau întotdeauna în cunoștință de cauză asupra regiunilor

infectate și se fereau ca atare de a se afla în astfel de teritorii, dovedește odată în plus
faptul că infectarea fusese cel mai probabil realizată intenționat. Dacă această ipoteză se
va adeveri în viitor, atunci înseamnă că La conquista (cucerirea) desfășurată de spanioli și
portughezi în America de Sud în perioada 1500-1570, s-a bazat pe o serie de acțiuni
decisive realizate cu ajutorul armamentului bacteriologic, căci exterminarea populației
indigene s-a realizat prin acțiunea microorganismelor, nu prin acțiunea armamentului
clasic de care dispuneau spaniolii în acea epocă, adică diverse tipuri de arme albe și
armamentul de foc primitiv, sub formă de archebuze și tunuri.
În anul 1530, o expediție aflată sub comanda lui Martim Afonso de Sousa a
realizat un serviciu de patrulă costieră care i-a alungat pe francezi și a pus bazele unor
prime așezări coloniale, așa cum ar fi cazul localității costiere São Vicente. Colonizarea a
început însă propriu-zis abia în anul 1534, când Dom João al III- lea a împărțit teritoriul
cucerit și aluat primele măsuri administrative, numind și oameni la comanda noilor
provincii. În mică măsură s-a înregistrat asimilarea unor triburi sau luarea ca scalvi a
indigenilor. Interesant este faptul că indienii care trăiau împreună (sub o formă sau alta)
cu coloniștii europeni nu au fost loviți de epidemiile devastatoare. Acestea au exterminat
însă exact triburile rebele care nu acceptau dominația albilor. Nu doar spaniolii și
portughezii au realizat exterminarea populației indigene din cadrul celor două Americi.
La acest proces au participat deopotrivă englezii, francezii (în mai mică măsură),
olandezii și alte neamuri, ocazional.
De pildă, în anul 1624 cea mai mare parte a locuitorilor orașului Pernambuco
(Brazilia) erau iudei sefarzi alungați din teritoriul Portugaliei de către Inchiziție, iar după
ce olandezii au preluat controlul acestei colonii, o mare parte din iudeii sefarzi aflați în
Olanda au devenit coloniști, îndreptându-se spre Pernambuco, astfel încât iudeii au intrat
în jocurile de putere și lupta pentru conducerea coloniilor, participând totodată și la
exterminarea populației indigene.

- 88 -
 Utilizarea agenţilor patogeni împotriva populaţiei indigene lipsite de apărare a
fost ulterior o metodă aplicată cu succes și în cazul tunisienilor, când în anul 1785
acestora li s-au distribuit pături infectate tot cu variolă. După mai puțin de o sută de ani,
războiul civil nord-american a reprezentat momentul propice pentru experimentarea de
noi tipuri distrugătoare de arme, în acest caz armele biologice fiind în mod cert folosite.
De pildă. în anul 1861, trupele unioniste erau serios avertizate să nu utilizeze sursele de
apă aflate în teritoriul controlat de inamic, nici să nu accepte primirea de hrană din partea
unor persoane neverificate şi nesigure. A fost de asemenea utilizată metoda deja clasică a
infectării surselor de apă cu cadavre aflate în descompunere, dar și la fel de clasica
metodă a păturilor infectate cu variolă, cu febră galbenă sau alte maladii infecțioase.
Toate acestea s-au aplicat de către trupele nordiste (învingătorii în război, urmașii lor
fiind actuali conducători ai SUA) împotriva celor unioniste. Statisticile au arătat că în
războiul civil american au murit mult mai mulţi oameni din cauza epidemiilor provocate
sau întreținute artificial, decât prin acțiunea armelor propriu-zise, pe câmpul de luptă.
Încă din perioada antică, multe boli erau cunoscute şi chiar descrise detaliat, chiar
dacă nu putuse fi evidențiat microorganismul care le provoca. Documente provenite din
perioada evului mediu timpuriu, așa cum este și cazul celebrului Document Voynich,
demonstrează faptul că în epoci foarte îndepărtate de momentul contemporan,
cunoștințele oamenilor nu erau chiar atât de rudimentare pe cât se crede acum. În anul
1590 a fost realizat primul microscop, dar este foarte posibil ca astfel de aparate să fi fost
realizate chiar și în perioada antică, ce-i drept în forme relativ rudimentare. S-au
descoperit obiecte vechi, datând din anul 720 î. Ch. care aveau în componența lor sisteme
de oglinzi3, acestea puse într-o anumită poziție puteau obține imagini mărite ale
suprafețelor sau obiectelor puse sub aparat.
De bună seamă, potrivit istoriei cunoscute cert în momentul de față, primele
aparate optice de tipul microscopului au fost realizate în sec. XVII iar primele descoperiri
majore în domeniul microbiologiei au venit abia în a doua jumătate a sec. XIX și
începutul sec. XX.
Cu toate acestea, avem dovezi istorice foarte clare privind faptul că o boală
precum ciuma a fost descrisă detaliat acum mai mult de 3000 de ani, totodată variola
fiind studiată și descrisă de către medicii chinezi încă din anul 1122 î. Ch., iar febra
galbenă, încă de la începutul sec. XVII.
Istoria oficială pretinde faptul că abia în anul 1881, biologul cubanez Carlos
Finlay (1833-1915) și-ar fi dat seama că febra galbenă este asociată prezenței ţânţarilor.
Însă această susținere se clatină serios dacă urmărim parcursul istoric al utilizării armelor
biologice. Putem vedea așadar faptul că oamenii au știut sau cel puțin au intuit încă din
perioade istorice mult mai îndepărtate faptul că anumite boli sunt purtate și împrăștiate de
către animale mai mici sau mai mari. Din nenorocire, aceste informații științifice având
aplicații militare, au fost ținute secrete astfel încât cu timpul s-au pierdut, iar la finele sec.
XIX oamenii (la nivel de masă) nu cunoșteau încă o serie de aspecte elementare privind
modurile de transmitere a bolilor infecțioase prin intermediul unor vectori vii.
De altfel, chiar și în momentul de față programele de cercetare în materie de arme
biologice sunt secretizate, în mare măsură și datorită faptului că prin normele dreptului
internațional public aceste arme sunt considerate neconvenționale (interzise prin

3
William A. Locy, Primitive Microscopes and Some Early Observations, Transactions of the American
Microscopical Society, vol. 42, nr. 2 (apr., 1923), pp. 95-107.

- 89 -
convenții internaționale) și deci, ilicite. Ar fi o mare răspundere pentru un stat al lumii
contemporane să se descopere faptul că deține și utilizează instalații menite producerii de
microorganisme cu aplicații militare, sau că desfășoară programe destinate punerii la
punct a unor mijloace de întrebuințare a armamentelor chimice și biologice.
Cu toate acestea, contrar interdicțiilor internaționale și a măsurilor punitive pe
care le riscă statul prins asupra faptului că produce și deține armamente neconvenționale
de tip chimic și bacteriologic, ispita de a realiza astfel de arme este foarte mare, deoarece:
 sunt armamente relativ ieftine, la ora actuală instalațiile necesare
producerii lor putând fi găsite pe piața civilă la prețuri rezonabile;
 se pot produce relativ ușor cantități mari de substanțe toxice de luptă sau
agenți patogeni destinați încărcăturilor de armament biologic;
 nu este nevoie de cantități mari de agent patogen pentru a obține o armă
biologică dintre cele mai redutabile, aceasta deoarece în schemă participă de cele mai
multe ori și factorii de mediu, care ajută la diseminarea infecției;
 astfel de armamente mici, ieftine dar cu efecte specifice armelor de
distrugere în masă, reprezintă o soluție eficace pentru statele mici și mijlocii sau pentru
organizațiile teroriste, în condițiile generale ale existenței unei mari disproporții de putere
militară, sub aspectul armamentelor clasice, convenționale; firește, un stat precum Cuba,
de pildă, nu poate purta un război convențional cu un gigant militar ca SUA, dar ar putea
dezvolta armamente biologice sau/și chimice capabile să asigure exterminarea populației
nord-americane.
Programele de cercetare militară în domeniul armamentelor chimice, a celor
bacteriologice și radiologice privesc nu numai oamenii (ca posibile ținte) ci și plantele
sau animalele din diverse specii, mai ales dacă este vorba de animale domestice utilizate
pentru alimentația omului. Totodată, s-a realizat și standardizarea agenţi patologici care
pot fi utilizaţi drept arme biologice, s-au încercat diverse combinații genetice menite să
amplifice efecte lor nocive și să le confere imunitate față de antibiotice etc. De asemenea,
o atenție aparte a fost acordată acelor insecte ce ar putea fi utilizate drept vectori naturali
de diseminare.
Un exemplu deja bine-cunoscut este acela legat de activitatea de la Fort Detrick,
unde se află Comandamentul Medical al Armatei SUA, acest obiectiv fiind situat în
localitatea Frederick, statul Maryland. De fapt, Fort Detrick a reprezentat centrul SUA
pentru armamente biologice în perioada cuprinsă între 1943 și 1969. Această unitate
specială este plasată pe un teren de nu mai puțin de 490 ha, unde se află diverse
laboratoare de cercetare, clădiri administrative etc. Este de asemena sediul centrului de
cercetare denumit U. S. Army Medical Research and Materiel Command (U. S.-A. M. R.
M. C.) și agenției de protecție biologică a teritoriului, centrul de cercetare U. S. Army
Medical Research Institute of Infectious Diseases (U. S. –A. M. R. I. I. D.). Tot acolo se
află și Institutul Oncologic denumit National Cancer Institute- Frederick (N. C. I. -F.), la
fel ca National Interagency Confederation for Biological Research (N. I. C. B. R.) și
National Interagency Biodefense Campus (N. I. B. C.).
În anii ’50 câțiva lucrători de la această bază militară au murit de antrax, iar un
altul a murit în anul 1964 de encefalită virală, în toate aceste cazuri fiind vorba de
maladiile care erau create în laboratoare, nu de surse infecțioase externe. În cadrul acestei
unități militare exista pe atunci așa-numita „clădire 470”, poreclită și „turnul antrax”,
deoarece înăuntrul ei se făcea purificarea mediilor de cultură destinate agenților patogeni,

- 90 -
această clădire fiind de altfel demolată în anul 2003. Potrivit informațiilor date publicității
de către armata americană, cca. 5 000 de bombe cu încărcături biologice formate din
spori de antrax au fost produse în acest laborator pe timpul celui de-al doilea război
mondial.
Se cunoaște la ora actuală faptul că, în anul 1959 la Fort Detrick se făcuse
standardizarea pentru aplicații militare a virusului febrei galbene, urmând ca acesta să fie
transmis de ţânţari, totodată punându-se la punct și o capacitate de producţie lunară a
câtorva milioane de ţânţari. Abia în anul 1969, printr-un act unilateral SUA renunţa la
programul ofensiv de înarmare cu agenţi patogeni destinați armamentului biologic şi în
final, accepta să ratifice Protocolul de la Geneva din 1925. Teoretic, între 1971 și 1973 s-
ar fi distrus stocurile de arme biologice, astfel încât SUA a semnat ulterior și Convenţia
pentru Interzicerea Armelor Biologice şi a Toxinelor, în anul 1972. Firește, astfel de
acțiuni nu au fost în realitate unilaterale decât aparent. Orice fel de acțiune de acest gen
desfășurată în perioada Războiului Rece avea la bază cel puțin o înțelegere bilaterală
sovietico-americană, indiferent dacă aceasta era oficială sau nu. De altfel, se poate
explica destul de simplu de ce acțiunea americană a fost aparent unilaterală: sovieticii nu
au recunoscut niciodată desfășurarea de programe militare destinate armamentului
biologic. Cu toate acestea, cercetările sovietice au început încă din anii ’20 și rușii au fost
acuzați că în apropiere de Stalingrad armata roșie ar fi utilizat în anul 1942 încărcături
biologice conținând agentul patogen care provoacă tularemia, dar aceste acuzații nu au
putut fi cert dovedite. Cert este faptul că agentul patogen al Tularemiei a fost răspândit
intenționat de cineva, nefiind foarte clar dacă această acțiune le-a aparținut germanilor
sau sovieticilor.
În anii ’60 existau multe laboratoare pe teritoriul URSS unde se puteau realiza
arme biologice, în aceste activități fiind dezvoltate arme biologice bazate pe utilizarea
următorilor agenți patogeni: variola, virusul Marburg, Bacillus Anthracis (antrax);
Yersinia Pestis (ciuma); Brucella (bruceloză); Francisella Tularensis (tularemia);
Coxiella Burnetii (febra Q); Burkholderia Mallei (morva sau răpciuga); virusul
encefalitic venezuelean; toxina Botulinum (botulism) și enterotoxina stafilococică B.
Cu toate acestea, în anul 1972 va accepta și URSS să semneze Convenția contra
Armelor Biologice, ceea ce dovedește încă odată faptul că măsurile luate de americani în
aceiași perioadă nu erau decât aparent unilaterale. Se pare că în URSS s-au realizat nu
mai puțin de 52 de laboratoare de producere a armelor biologice, în care lucrau peste 50
000 de oameni, producția fiind aproximativ de 100 tone pe an de agenți patogeni din
fiecare tip în parte… ! De altfel, în anul 1979 s-a produs un accident de proporții la
laboratorul de arme biologice de la Sverdlovsk, în cursul căruia au murit 64 de persoane.
Ulterior, dintre dezertorii sovietici, unii militari au recunoscut existența programelor de
producție masivă a asrmamentelor biologice. Dovezi nu au fost niciodată aduse, astfel
încât toate aceste declarații rămân sub o cuvenită rezervă.
În momentul de față există încă o serie de agenți patogeni considerați de categoria
A care fac ravagii în anumite regiuni ale lumii, fără a se putea ști cu exactitate în ce
condiții s-a declanșat epidemia. Printre acestea, trebuie să menționăm și să facem câte o
scurtă descriere asupra unor factori patogeni care probabil că ne vor da încă bataie de cap
în viitorul aporpiat, mai ales că pot fi utilizați destul de ușor în cadrul armamentului
biologic: antraxul, ciuma umană și cea bovină, febrele hemoragice virale (în special

- 91 -
Ebola), variola, tularemia, botulinismul, agenții patogeni cu acțiune indirectă și agenții
patogeni mutanți.
Antraxul reprezintă o boală infecțioasă gravă produsă de bacteria Bacillus
Anthracis, capabilă de diseminare foarte rapidă. Este încă viu în memoria colectivă
incidentul din toamna anului 2001, când în SUA au fost trimise prin poștă plicuri
conținând Antrax care au cauzat îmbolnăvirea gravă a 22 de persoane și decesul a cinci
dintre ele. Tabloul clinic prezintă o serie de manifestări severe ale bolii: astenie și
fatigabilitate, febră, dureri musculare, probleme respiratorii majore, edemul ganglionilor
limfatici, stare de greață și voma, diaree și alte probleme ale aparatului digestiv și
excretor. În lipsa îngrijirilor medicale, mortalitatea este 100%, dar dacă se aplică imediat
tratamentul aceasta scade la 30%.
Practic, Antraxul reprezintă o infecție severă produsă de Bacillus Anthracis și care
poate fi inoculat în mai multe feluri: prin absobție cutanată, prin respirație (inhalare), prin
ingestie și prin injectare. Bacillus Anthracis reprezintă o bacterie aerobă Gram-pozitivă în
formă de bastonaș, având dimensiunea cuprinsă între 1 și 9 μm. A fost pusă în evidență
de către Robert Koch în anul 1876, atunci când el a luat o probă dintr-un țesut de vacă
infectată, a observat și izolat bacteria, apoi a inoculat-o în cadrul unui șoarece constatând
declanșarea bolii și deci făcând legătura între bacilul identificat și maladia Antraxului.
Perioada de incubație este în general scurtă, fiind cuprinsă între 24 și 48 de ore de
la momentul inoculării bacilului. În forma cutanată, pielea prezintă o mică regiune
inflamată, care în scurt timp ia aspect de ulcerație având o zonă centrală de culoare
neagră. Atunci când contractarea bolii s-a făcut prin inhalarea sporilor bacilului, victima
este cuprinsă rapid de febră, dureri intense de piept și dificultăți de respirație. În cazul
ingestiei bacilului simptomele sunt de asemenea severe, reprezentate de starea generală
de greață, voma, diaree și dureri abdominale. În cazul inoculării bacilului prin injectare,
se va manifesta rapid febra dar și o inflamare specifică apărută în regiunea unde s-a făcut
injecția prin care a intrat bacilul în organism. Așadar, Antraxul este provocat de sporii
unei bacterii transmiși în principal, fie pe cale cutanată, fie pe cale respiratorie. Boala
face parte din categoria generală a zoonozelor (infecții contagioase grave provocate de
microoganisme precum bacterii, virusuri, ciuperci, protozoare, viermi etc., comună
omului și animalelor, transmisibilă fie în mod direct fie prin intermediul unor vectori, de
pildă, insecte) fiind deci înainte de toate o maladie a animalelor domestice și în mai mică
măsură a celor salbatice. Cel mai adesea animalele ierbivore cad victime, de pildă oile și
caprele, vitele, caii.
Denumirea bacteriei de Bacillus Anthracis provine de la grecescul „anthracis”
care înseamnă căbune, de altfel în limba română modernă existând în lexicon termenul de
antracit (potrivit DEX 2009, antracitul reprezintă un cărbune de pământ de calitate
superioară, bogat în carbon, sărac în substanțe volatile și apă, de culoare neagră
lucioasă, foarte dens, bun combustibil). O astfel de denumire s-a datorat culorii negre
specifice ulcerului necrotic produs de antraxul cutanat la nivel de epiteliu, în cazul formei
cutanate a bolii, statistic mai des întâlnită. Din nenorocire, această bacterie are capacitatea
de a produce spori foarte rezistenți, care pot deci supraviețui mulți ani în sol, afectând în
special animalele. În cazul omului, antraxul se transmite cel mai adesea prin contactul cu
animalele infectate sau cadavrele celor care au fost ucise de antrax. Totodată, infecția se
poate transmite și prin diversele elemente animale care pot purta sporii bacilului:
excrementele, țesuturi, oase, părul sau lâna etc.

- 92 -
 În rândul animalelor sălbatice Antraxul se transmite cel mai adesea în situațiile în
care carnivorele se hrănesc cu cadavrele animalelor ierbivore infectate, dar și prin insecte
hematofage care au parazitat inițial animalele bolnave. În acest mod, bacilul poate fi cu
ușurință diseminat în arii geografice relativ extinse, fie direct prin intermediul gazdelor
respective, fie prin intermediul altor vectori. Chiar și atunci când boala nu se împrăștie,
cadavrele animalelor moarte vor contamina solul. Cel mai adesea, pe timpul cât se află
încă în sol ori chiar și la suprafața solului, sporii de Antrax se mențin în stare pasivă, și
doar la intrarea în contact cu un organism viu, sporii se activează și încep să germineze.
În acest fel ei dau naștere formei vegetative, foarte infectantă și prin urmare, patogenă.
Din păcate, sporii de Antrax au o durată de viață de cca. 100 de ani, fiind foarte rezistenți
la acțiunea unor substanțe dezinfectante sau acțiunea căldurii. Pentru distrugerea sporilor
de Antrax sunt utilizate autoclave (vase ermetice pentru sterilizări, înăuntrul cărora se
obțin presiuni și temperaturi ridicate) care aplică presiuni mari și temperaturi de 1210 0 C.
Pentru a se dezvolta bine, sporii de Antrax au nevoie de un mediu propice, iar
acesta este cel mai adesea reprezentat de mediile bogate în aminoacizi, în nucleozide dar
și glucoză, elemente care se găsesc de regulă în patul vascular al organismelor pe care le
infectează. Patogeneza specifică Antraxului ne arată că acțiunea lui împiedică oxigenarea,
creșterea permeabilității vasculare, provocând finalmente insuficența respiratorie acută și
implicit pe cea cardiacă, de la care provine decesul.
Indicele mare de mortalitate în cazul Antraxului este explicat prin eliberarea în
faza avansată a bolii a unor mari cantități de toxină. Nivelul letal al toxinelor din
circulația sanguină va crește foarte mult în fazele avansate ale bolii, provocând de altfel
decesul. Toxina bacilului are un conținut interesant, format din trei antigene
independente, și anume, un factor edematiant, care produce practic efectul edematiant al
toxinelor, apoi, antigenul protectiv, care conduce la apariția unor anticorpi protectori și în
fine, factorul letal, care este responsabil pentru exitus. Practica ne-a demonstrat că o
combinare între antigenul protectiv și respectiv, factorul letal, devine suficientă pentru
producerea rapidă a decesului.
Cercetarea medico-științifică modernă a demonstrat încă din anii’80 capabilitatea
in vitro (în afara organismului) a anumitor inhibitori de metaloproteinaze de a bloca
efectul toxinelor. În acet fel, factorul letal potențial devine o tinta pentru o serie de agenți
terapeutici cu rolul de a inhiba activitatea catalitică a factorului letal, blocând totodată
orice asociere a lui cu antigenul protectiv. În momentul de față sunt mai multe state ale
lumii suspectate că ar produce armamente biologice bazate pe Antrax. Este cunoscut
cazul din 1916, când luptătorii finlandezi, primind bacili de Antrax de la germani, au
utilizat această armă biologică împotriva armatei țariste (ruse) în timpul Primului Război
Mondial.
Ulterior, Antraxul a mai fost dezvoltat ca armă biologică de către așa-numita
Unitate 731 din cadrul Armatei Kuantung (Japonia) în Manchuria anilor’30. Testele s-au
realizat utilizând prizonierii de război, provocând astfel moartea a câtorva mii dintre
aceștia. Ceva mai târziu, în anii ’40, Antraxul a fost fabricat ca armă biologică de către
SUA ori Marea Britanie, sub denumirea de Agentul N. Încă din perioada războiului
mondial, URSS a realizat aproape 200 tone de spori de Antrax stocați la Kantubek pe
Insula Vozrojdeniya, despre această cantitate se pretinde că ar fi fost abandonată în 1992
și decontaminată abia în anul 2002.

- 93 -
 În anul 1942 cercetătorii militari britanici au încercat să contamieze cu Antrax în
mod experimental un teren situat în Gruinard Island (Scoția) acesta rămânând multă
vreme interzis accesului oamenilor, până la decontaminarea sa abia în anii ’90. În anul
1944 era pregătită operația „Vegetarian” constând în bombardarea teritoriului Germaniei
cu un număr foarte mare de pachete purtătoare de bacili Antrax, dar în cele din urmă s-a
renunțat la această acțiune și războiul s-a terminat fără ca materialul biologic să infecteze
teritoriul german.
În perioada 1978–1979, guvernul din Rhodesia (Zimbabwe și Zambia de astăzi) a
utilizat Antraxul în scopul de ainfecta atât animalele cât și oamenii, în lupa sa contra
rebelilor negri. Dar cel mai grav incident s-a petrecut la data de 02. 04. 1979 în URSS, la
Sverdlovsk (Ekaterinburg, în momentul de față), localitate situată la 1422 km nord-este
de Moscova. Acea localitate avea pe atunci peste un milion de locuitori. Un accident
apărut la fabrica de arme biologice din apropiera acestui oraș a condus la expunerea
populației sale la acțiunea bacilului Antrax. Datele oficiale au arătat că 94 de persoane au
fost infectate iar 68 dintre ele au decedat. Accidentul nu a fost oficial recunoscut decât în
anul 1992 de către președintele Boris Elțin, dar nu se pot ști cu exactitate proporțiile reale
ale dezastrului.
Incubația Antraxului este în general scurtă, putând dura de la o zi până la o
săptămână, cu toate că uneori, depinzând probabil de puterea sistemului imunitar al
victimei sau de alți factori, incubația a durat chiar și 2 luni, însă doar în cazul unor
experimente realizate pe diverse animale. Din păcate, la debutul bolii tabloul clinic este
nespecific, maladia putând fi deci ușor confundată cu alte boli infecțioase mult mai puțin
periculoase. Astfel, la debutul bolii apare de regulă febră, tuse convulsivă, alterarea stării
generale.
De obicei, după câteva zile evoluția bolii (netratate) dă aparența unei ameliorări,
însă aceasta este o evoluție înșelătoare deoarece este urmată repede de simptome severe
ce implică printre altele colapsul hemodinamic și instalarea insuficienșei respiratorii și
cardiace. Atunci când sporii de Antrax se transmit prin aer și intră în contact cu victimele,
simptomele apar după maxim o săptămână sub forma unor erupții cutanate care
evoluează rapid sub forma unei ulcerații însoțite de o escară neagra. În general aceasta
este considerată forma ușoară a bolii, probabil din pricina faptului că acțiunea bacilului
este totuși localizată la nivel superficial. Antraxul cutanat afecteaza în special zonele
expuse ale pielii: fața și gâtul, antebrațele și palmele. Se formează astfel o zonă maculară
(modificare a culorii pielii ca urmare a unei reacții inflamatoare) indurată (întărirea
relativă a țesutului) și pruriginoasă (care provoacă mâncărime) unde ceva mai târziu
apare un edem cu vezicule mici, Acesta se ulcerează și prezintă o escară (crustă
negricioasă formată pe piele, cel mai adesea pe suprafața plăgilor și datorată mortificării
țesuturilor superficiale) neagră specifică Antraxului.
Forma de Antrax denumită Antrax pulmonar (ori boala sortatorilor de lână) este
produsă de inhalarea sporilor. Acest fapt conduce la situația unui șoc toxicoseptic letal,
din cauza acțiunii directe a sporilor la nivelul plămânilor și accesului facil al acestora în
sânge. Tocmai din această cauză, această formă a Antraxului debutează prin stare febrilă
intensă, senzație acută de sufocare, evoluția fiind foarte rapidă, astfel încât dacă nu se
recurge la aplicarea tratamentului în cursul primelor 24 ore de la debutul bolii, are loc
decesul, provocat de hipoxie și de șocul septic.

- 94 -
 Forma digestivă a Antraxului este considerată în general mai blândă decât forma
pulmonară dar mai puțin blândă decât forma cutanată, boala debutând prin stare de
greață, vomă, febră dar și hemoragie digestiva, un simptom ulterior fiind apariția ascitei
(acumularea unei cantități mari de lichide în cavitatea abdominală) pentru ca după câteva
zile să se producă decesul, mortalitatea variind între 25% și 60%. În majoritatea formelor
de Antrax mai pot apare și limfangita (inflamație patologică a vaselor limfatice) dar și
limfadenopatia (inflamația ganglionilor limfatici).
Un semn care indică o evoluție bună, este acela al apariției unor escare negre și
nedureroase. Tratamentul constă în administrarea unor doze mari de antibiotice, dintre
care cele utilizate în momentul de față sunt ciprofloxacina și doxaciclina. De regulă, sunt
combinate aceste două antibiotive în scopul de prevenire a apariției unor suprainfecții,
cum ar fi meningita. În momentul de față, Antraxul este încă des întâlnit în Africa dar și
în centrul și sudul Asiei, uneori în regiunea sudică a Europei, în bazinul mediteranean.
Statistic vorbind, sunt anual întâlnite cca. 2 000 cazuri, dintre care forma cutantă
reprezintă mai mult de 95%. Mortalitatea provocată de Antrax (în cazul lipsei
tratamentului) este pentru forma cutanată, de 24%. Pentru forma digestivă este cuprinsă
între 25% și 75%, în vreme ce în cazulAntraxului pulmonar mortalitatea este cuprinsă
între 50% și 80% indiferent de aplicarea sau nu a unui tratament.
Ciuma reprezintă o gravă boală contagioasă produsă de bacteria Yersinia Pestis.
Cel mai adesea, vectorul de transmitere al bolii este reprezentat de animalele rozătoare
sălbatice, și mai precis, puricii care parazitează aceste animale. Din punct de vedere
statistic, anual se înregistrează în lume între 2000 și 4000 cazuri de pestă (ciumă).
Tabloul clinic este caracteristic, printre simptome putându-se enumera febra foarte
ridicată, stările de delir și halucinații care de multe ori însoțesc puseurile febrile,
tulburările digestive grave. Însă dincolo de acestea, semnul caracteristic dat de prezența
unui ganglion foarte inflamat și voluminos, care este situat sub braț. Uneori, această
umflătură se deschide și bolnavul se poate chiar vindeca, deși cazurile acestea sunt rare.
Cel mai adesea persoanele infectate mor în doar câteva zile în urma septicemiei
generalizate. Mortalitatea este în general situată între 50% și 90% în cazurile netratate,
dar scade la cca. 15% pentru cazurile în care se aplică tratatmentul adecvat.
O formă mai gravă o reprezintă așa-numita ciumă pneumonică, cu transmitere de
la gândaci la rozătoare și apoi la oameni, prin purici sau alți transmițători direcți, această
formă a ciumei prezentând valoarea maximă a riscului. Cu o incubație relativ scurtă, între
1 și 6 zile, boala debutează energic, tabloul clinic conținând hemoptizie (eliminarea de
sânge pe căile aeriene, prin tuse, provocată de hemoragii ale căilor respiratorii, mai ales
în cazul TBC- ului pulmonar dar și alte afecțiuni grave, printre care și pesta pulmonară),
febră mare, tuse mucopurulentă care conține germeni patologici sub forma bacililor
Gram-negativi, dureri de torace etc. Trebuie făcută diagnosticarea cu mare atenție,
deoarece parțial semnele bolii pot indica „simpla” bronhopneumonie. Din fericire, pesta
are semnele ei caracteristice care permit cel mai adesea corecta diagnosticare, mai ales că
germenii de pestă sunt lesne identificați în urma examenului de mucoasă și asupra
expectorațiilor provenite de la bolnavi.
O altă formă gravă a pestei este așa-numita ciumă bubonică, boală care privește în
mod direct sistemul limfatic, transmisă oamenilor prin intermediul șobolanilor infectați.
Odată ajunsă infecția în rândul oamenilor, diseminarea bolii se poate face în continuare
prin aer, în acest fel determinându-se forme severe de pestă pulmonară ori septicemică.

- 95 -
 Un aspect îmbucurător îl constituie faptul că germenii responsabili de
transmiterea infecției sunt vulnerabili la antibiotice, astfel încât, dacă se intervine imediat
boala este relativ ușor de tratat. Cu toate acestea nu s-a realizat un vaccin împotriva
ciumei, măsurile preventive fiind îndreptate mai mult împotriva rozătoarelor sălbatice și a
puricilor, decât în mod direct împotriva ciumei. Rămâne încă un relativ mister cum pot
unele organisme să supraviețuiască ciumei fără niciun tratament și care este în definitiv
explicația faptului că unii bolnavi reușesc să învingă această gravă maladie fără
participarea antibioticelor.

Fig. 88 Structura bacteriei Yersinia Pestis responsabilă pentru ciumă: 1- Membrana celulară; 2- citoplasma;
3- ribozomi; 4- cromozomii ADN; 5- plasmide; 6- peretele celular de protecție.

Dar în cele mai dese cazuri, pentru a reduce riscul morții este necesar ca
tratamentul cu antibiotice să înceapă practic imediat după detectarea infecției. Printre
antibioticele utilizate se pot enumera doxiciclina, gentamicina, streptomicina și
ciprofloxacilina. Sunt cunoscute în istoria Europei epidemiile sau chiar pandemiile de
ciumă din perioada 1346-1253, când s-a estimat că au fost între 75 și 200 milioane de
victime. Alte epidemii de ciumă s-au mai înregistrat între anii 1360–1363; 1374; 1400;
1438–1439; 1456–1457; 1464–1466; 1481–1485; 1500–1503; 1518–1531; 1544–1548;
1563–1566; 1573–1588; 1596–1599; 1602–1611; 1623–1640; 1644–1654 și 1664–1667.
Relativ mai recent în istorie au mai fost epidemiile din 1855–1859 (China) care au produs
peste 10 milioane de victime, între 1900 și 1925 (Australia), între 1900 și 1904 în SUA,
ca de altfel și între 1907-1908.
În România a rămas în memoria colectivă așa-numita ciumă a lui Caragea, o
epidemie de ciumă bubonică din perioada 1813-1814. Principele Ioan Gheorghe Caradja
(1754-1844) cunoscut și sub numele de Ioan Vodă Caragea ori Ioan Gheorghe Caragea,
a fost domnitor fanariot al Țării Românești în perioada 1812-1818. A devenit repede unul
dintre cei mai faimoși domnitori fanarioți din pricina codului de legi care i-a purtat
numele (Legiuirea Caragea), dar mai ales datorită politicilor sale fiscale excesive (plata
tronului Țării Românești a făcut-o la Istanbul cu nu mai puțin de 8000 de pungi de
galbeni, fiind deci nevoit să-și recupereze „investiția”) dar și pentru măsurile foarte dure,
nepopulare, luate împotriva ciumei bubonice izbucnie în 1813, la doar un an de la venirea
sa pe tron. Ioan Gheorghe Caradja a primit firmanul domnesc în 1812. Încă din prima sa
noapte petrecută la București, reședința din Dealul Spirii a fost cuprinsă de un violent

- 96 -
incendiu, iar nu peste multă vreme, un om din suita sa a murit chiar de ciumă bubonică.
Posibil ca ciuma să fi fost adusă chiar de suita cu care a venit Caragea din regiunea
mediteraneană, mai precis de șobolanii care s-ar fi putut afla în corăbiile ce-au transportat
diferitele bunuri ale acestui domnitor fanariot. Se estimează la ora actuală că epidemia de
ciumă a produs peste 70 000 de victime, dintre care 40 000 (adică aprox. 57, 15 %) au
fost numai în București. Se pare că regimul Caragea, cu ciuma pe care oamenii i-au
atribuit-o acestui domnitor precum și prin politica sa fiscală excesivă, a constituit picătura
care a umplut paharul în cazul nemulțumirilor românilor din acea epocă. A fost urmat de
domnitorul fanariot Alexandru Șuțu, care a domnit între 1818 și 1821, fiind se pare,
otrăvit de eteriști în preajma izbucnirii revoluției din 1821 și a războiului eterist de
eliberare națională. Acest exemplu istoric ne demonstrează cât de mult poate influența un
eveniment de genul epidemiilor, dinamica evenimentelor politico-militare.

Fig. 89 Efectele specifice cumplitei febre hemoragice Ebola: multiple hemoragii care afectează în special
plămânii și tubul digestiv.

Declanșarea ciumei bubonice în București și chiar în suita cu care a venit Caragea

de la Istanbul, probabil că ne indică sursa transmiterii acestei cumplite boli infecțioase:
șobolani sau purici infectați aduși din regiunea Levantului. Trebuie observat și faptul că
epidemia s-a manifestat în special la nivelul Bucureștiului, adică în centrul politic și
administrativ al țării, astfel încât boala nu a produs doar efectele patologice
binecunoscute, ci și efecte... politice.
O formă particulară a ciumei o reprezintă așa-numita pestă bovină, aceasta
pătrunzând în Europa abia în secolul XIII, odată cu armatele lui Gingis Han, în timpul
invaziei mongole asupra continentului european. Ginghis Han (supranumit și Temüügin
sau „Întemeietorul”) a fost un mare cuceritor din perioada medivală, creator al Imperiului
Mongol. La comanda unei mari armate bine disciplinată și organizată, compusă în special
din călăreți, ceea ce o făcea foarte mobilă, Ginghis Han a întreprins o serie de campanii
militare de cucerire, încheiate cu importante victorii: ocupă Siberia în 1207, ocupă China
de Nord între 1211 și 1215 dar și Asia Centrală între 1219 și 1221. Ocupă ulterior India
în 1221 și Rusia în 1223. Cu ocazia aducerii granițelor imperiului până la Marea Caspică,
armatele mongole aduc și germenii patogeni preluați din extremul orient și India. Printre
aceștia s-a aflat și germenii responsabili pentru pesta bovină. Cu toate că nu afectează în
mod direct omul, pesta bovină distruge cirezile de vite și infectează carnea, provocând
comunității omenești adevărate crize alimentare.
Febrele hemoragice virale (printre care și Ebola) reprezintă infecții virale
severe, cu manifestare violentă, rapidă și mortalitate ridicată. Germenii lor patogeni au
fost de multe ori avuți în vedere în scopul utilizării în cadrul armamentelor biologice
moderne. Cu o perioadă de incubație cuprinsă între 2 și 20 de zile, boala debutează

- 97 -
violent prin hemoragii, cefalee și dureri musculare, stare generală de apatie, dureri în gât,
diaree și vomă.
Statisticile ne arată că în procent de 60 până la 90% din cazuri, într-un interval
cuprins între 7 și 14 zile de la debutul bolii, se produce decesul. Deocamdată nu există un
vaccin acceptat ca atare în lumea științifică, deși relativ recent (iulie 2015) s-au pus la
punct cel puțin un vaccin experimental denumit VSV-ZEBOV, realizat de laboratoarele
NewLink Genetics și Merck, care a dat rezultate încurajatoare, testate fiind efectuate în
Guineea.
Febra hemoragică se răspândește în principal prin contactul cu persoanele
infectate. Există mai multe tipuri de febre hemoragice virale, printre care am putea
enumera: Ebola, febra Lassa și Marburg. Aceste maladii virale sunt foarte contagioase iar
animalele rozătoare și insectele (în special cele hematofage și parazitare) sunt principalii
vectori de transport ai virușilor responsabili pentru aceste maladii. Transmiterea la om se
face fie prin contactul direct cu diverse materiale biologice provenite de la animalele care
sunt purtătoare de virus dar și prin contactul direct cu persoanele deja infectate sau cu
materii organice provenite de la acestea, așa cum ar fi excremente și urină, salivă ori
sângele.
Febra hemoragică Ebola produce printre altele, hemoragii multiple, care afectează
în special tubul digestiv și plămânii, dar chiar și ochii. Tratamentele puse la punct în vara
anului 2015 au adus speranța scăderii drastice a ratei mortalității produse de aceste boli
virale și chiar a eradicării lor, dacă vaccinul va fi corespunzător fabricat și aplicat în
regiunile afectate.
Variola reprezintă o boală infecțioasă cunoscută din timpuri străvechi și
considerată ca fiind eradicată prin vaccinare, totodată fiind și o boală infecțioasă deseori
utilizată în istoria militară drept armă bacteriologică. Cele mai cumplite efecte produse de
armele bacteriologice utilizând virusul variolei au fost produse în cele două Americi,
când coloniștii au recurs la infectarea deliberată a indienilor prin distribuirea de obiecte
contaminate către aceștia. Variola se transmite de regulă în mod direct, prin contact cu
persoanele infectate sau indirect prin intermediul obiectelor contaminate, dar din fericire,
nu și prin apă ori prin aer.
Chiar și în momentul de față virusul variolei constituie încă o soluție de rezervă în
cadrul laboratoarelor militare fiind probabil pregătite diverse forme mutante ale acestui
virus, capabile să reziste la acțiunea antibioticelor cunoscute în acest moment.
Tabloul clinic al variolei este reprezentat de febră mare și erupțiile cutanate care
reprezintă semnul specific al bolii, prin urmare simptomul ce ajută cel mai mult la
recunoașterea rapidă a bolii și punerea corectă a diagnosticului, chiar înainte de
efectuarea testelor biologice. De regulă boala are o evoluție rapidă și se termină prin
decesul persoanei infectate. Variola este cauzată de un virus ce aparține genului
Orthopoxvirus, familiei Poxviridae și subfamiliei Chordopoxvirinae. Incubația durează
între 7 și 10 zile, debutul bolii fiind însoțit de febră ridicată, cefalee puternică și dureri
lombare. După scurt timp (între 2 și 4 zile) apare semnul specific, o erupție cutanată pe
față, piept și picioare, sub forma unor pete roșii. Măsurile de izolare a bolnavilor dar
mai ales vaccinarea, permit înăbușirea focarelor de infecție și a epidemiei. Cu toate
acestea, mortalitatea are încă o valoare ridicată, fiind cuprinsă între 20% și 50% din
cazurile înregistrate în perioada contemporană. Tratamentul este reprezentat de
antibioticele aplicate și în alte cazuri de infecții bacteriene.

- 98 -
 Există o boală care poate fi considerată asemănătoare din punct de vedere al
tabloului clinic, cu variola, și anume varicela (numită și vărsat de vânt) dar totuși
diagnosticarea se poate face diferit având în vedere faptul că la varicelă erupțiile cutanate
apar mai întâi pe torace sub forma mai multor erupții succesive, în vreme ce la variolă
acestea apar la început pe față și extremități și toate în același timp.
Datele istorice demonstrează că printre primele menționări ale variolei sunt cele
situate între 3000 și 4000 de ani în urmă. Variola este un virus de formă de elipsoid de
rotație ce măsoară aproximativ între 302 și 350 nanometri de-a lungul axei mari și între
244 și 270 nm de-a lungul axei mici, având un lanț ADN și prezentându-se sub forma a
două specii de virus, denumite convențional variola major și variola minor.
Altminteri, din același gen există în total patru orthopoxi-viruși care cauzează
infecții oamenilor: alături de variola umană, vaccinia, variola vacilor și variola
maimuțelor, acestea din urmă fiind zoonoze. Prin urmare, virusul variolei nu poate infecta
alte animale decât în mod artificial, în laborator, nu și în condiții naturale. În vreme ce
toate celelalte trei forme de virus infectează în mod natural deopotrivă omul și animalele.
Ciclul de viață al poxi-virușilor în cadrul organismelor infectate depinde de forma
de infecție și modul în care s-a realizat inocularea celulelor. Poxi-virușii se pot disemina
mai mult în citoplasma celulei inoculate decât în nucleul acesteia, iar pentru aceasta poxi-
virușii produc și eliberează o mare varietate de proteine specializate. Se crede că
epidemiile de variolă au afectat oamenii încă din perioada preistorică, acum 12 000 de
ani. Cea mai veche probă care se referă la existența variolei datează din epoca lui Ramses
al V- lea al Egiptului, corpul mumificat al acestuia prezentând semnele specifice variolei.
Epidemiile de variolă ucideau anual cca. 400 000 de oameni numai în Europa, în
sec. XVIII și se consdieră că aproximativ 300 până la 500 milioane de oameni au murit
de variolă în sec. XX. Numai în anul 1967, potrivit datelor date publicității de Oragizația
Mondială a Sănătății cca. 2 milioane de oameni au murit de variolă. Datorită campaniei
de vaccinare variola a fost considerată eradicată în anul 1979. Prin mutații genetice se
pot realiza forme rezistente ale acestor viruși, cu aplicații militare evidente.
Tularemia este o infecție din categoria zoonozelor, produsă de bacteria
Francisella Tularensis, iar transmiterea bolii se face prin inhalare, contactul direct cu
animalele infectate sau ingestia alimentelor infectate. Francisella Tularensis este o
bacterie Gram-negativă, de tipul coccobacililor pleomorfi, prezentă în natură sub mai
multe forme având grad patogen diferit. Cel mai important este Francisella Tularensis
Tularensis (corespunzând tipului A), care este transmisă de anumite animale rozătoare și
atacă iepurii domestici și oamenii; dar și Francisella Tularensis Palaearctica
(corespunzând tipului B) prezentă în special la rozătoarele care trăiesc în mediul acvatic,
așa cum ar fi castorul sau bizamul. Tipul B este mai puțin periculos atât pentru animalele
domestice cât și pentru oameni.
Vectorii infecției sunt reprezentați de căpușe și anumite specii de multe, dar și alte
specii de artropode. De regulă, bacteria Francisella Tularensis este transmisă prin
intermediul insectelor, de la rozătoarele domestice ori sălbatice sau prin contactul direct
cu acestea. Simptomele sunt în general asemănătoare pneumoniei, provocând în final
insuficiența respiratorie și moartea. În anii 1941-1942, în teritoriul URSS au apărut brusc
germenii tularemiei, infecția răspândindu-se destul de repede astfel încât s-au înregistrat
cca. 10 000 de cazuri în 1941, iar în 1942 deja se înregistrau alte 100 000 de cazuri. Cel
care a realizat vaccinul anti-tularemie, Ken Alibek, demonstra în acea epocă faptul că

- 99 -
apariția și diseminarea bolii nu a constituit un accident, ci efectele unei acțiuni militare
utilizând armamente biologice.
Toxina botulinică (BTX) este o proteină neurotoxiă produsă în mod natural de
bacteria Clostridium Botulinum și alte specii de bacterii înrudite cu aceasta. La ora
actuală este produsă și comercializată pentru diverse aplicații medicale, în cosmetică etc.
Se cunosc la ora actuală două tipuri de toxină botulinică: tipul A și tipul B. Aceste toxine
sunt de altfel responsabile de deces în cazul infecției cu bacteria Botulinum. La ora
actuală se consideră că toxina botulinică este printre cele mai toxice materii existente,
doza letală pentru om (LD 50 = doza letală pentru 50% din cazuri) fiind de cuprinsă între
1, 3 și 2, 1 ng/kg-corp dacă s-a administrat intravenos sau intramuscular, sau între10 și 13
ng/kg-corp când toxina este inahlată. Toxinele botulinice de tip A și B sunt deseori
utilizate în medicină, în cadrul unor tratamente. De regulă, într-un interval cuprins între
12 și 36 ore de la momentul inhalării aerului ce conține toxine, apar o serie de simptome
cum ar fi încețoșarea vederii, vomă, dificultate la înghițire. În astfel de cazuri este
necesară imediat administrarea antitoxinei, altminteri mortalitatea depășind procentul de
70% . Din păcate se poate realiza destul de ușor o astfel de toxină iar răspândirea ei se
face prin variate mijloace, începând de la cele cunoscute în cazul armamentelor chimice
și ajungând până la utilizarea de purtători vii, din rândul anumitor insecte zburătoare.
Piricularia Oryzae, denumită de diverși autori de-a lungul timpului și
Magnaporthe Grisea, Ceratosphaeria Grisea, Dactylaria Grisea, Dactylaria Oryzae,
Phragmoporthe Grisea, Pyricularia Grisea sau Trichothecium Griseum, reprezintă un
microorganism din categoria fungilor (ciuperci, mucegaiuri etc.). Regnul Fungi denumit
și Mycota este format practic din organisme eucariote cu aparat unicelular (ce poate fi
gimnoplast, plasmodiu, dar și dermatoplsat și sifonoplast) ori pluricelular, însă
nediferențiat sub formă de organe vascularizate. Organismul Fungilor este în general
format dintr-un miceliu format din hife. Acești fungi sunt în general este inofensivi
pentru oameni, dar dacă atacă vegetația, în special culturile agricole, pot provoca ofilirea
și umplerea plantelor cu sporii fungilor agresivi. Astfel de spori înregistrează o
multiplicare foarte rapidă, răspândindu-se cu ușurință de la o plantă la alta. Pot provoca
astfel distrugerea culturilor și instalarea crizelor alimentare.
Virusul Nipah (NiV) reprezintă germenul patogen al unei afecțiuni din categoria
zoonozelor, responsabil pentru cauzarea unor infecții severe atât la oameni cât și la
animale. Denumirea sa corectă este de Henipavirus făcând parte din categoria virușilor
ARN deoarece genomul viral este o moleculă de tip ARN. Face parte din familia
Paramyxoviridae, ordinul Mononegavirales, formând trei specii cunoscute la ora actuală,
și anume Hendra Virus, Nipah Virus și Cedar Virus. Henipa-virușii au în mod natural ca
purtători anumite specii de lilieci, de pildă cei din familia Pteropodidae, genul Pteropus.
Prezența acestor viruși în domeniul agenților patogeni zoonotici este de factură
relativ recentă, descoperirea fiind realizată în anul 2009, în Ghana, cu toate că infecția
fusese pusă în evidență încă din 1998, la Kampung Sungai Nipah, în Malaiezia. În
Bangladeș în anul 2004 infecția a cuprins și comunitatea umană. S-a înregistrat ulterior și
infectarea prin contact direct între oameni, în cadrul unor spitale din India. Tabloul clinic
al NiV este foarte variat, pornind de la forme asimptomatice de infecții și ajungând la
insuficiență respiratorie acută ori simptome specifice encefalitei.
Mortalitatea se plasează în jurul valorii de 50% și nu există un vaccin sau un
tratament specific până în acest moment. Boala are o evoluție scurtă, în medie cam o

- 100 -
săptămână, debutul fiind ușor, asemănător răcelii, pentru ca rapid simptomele să se
agraveze boala îmbrăcând aspectul unei encefalite. Tabloul clinic conține starea de apatie
și somnolență, dezorientare, în final apariția de convulsii și intrarea în comă. Interesant
este faptul că NiV a apărut aproximativ în aceleași condiții ca și HIV (Human
Immunodeficiency Virus) sau Ebola.
HIV pare a fi rezultatul unei mutații genetice asupra retrovirusului de la unele
specii de maimuțe sau mai curând, asupra unui virus leucemic. Acest virus făcând parte
din familia Retroviridae, genul Lentivirus, din care fac parte virușii protejați de o
anvelopă specială și care se divid în cadrul unei celule gazdă pe care o invadează,
declanșând un proces de revers-transcriptază.
Aceasta înseamnă că acea enzimă intracelulară menită realizării transcripției
(adică transferul informației genetice) realizează o transcripție inversă pornind de la
acidul ribonucleic (ARN) spre acid dezoxiribonucleic (ADN) iar nu a ADN.-ului în
A.R.N., așa cum ar fi normal. HIV dispune de asemenea enzime. Un retrovirus practic
parazitează o celulă și odată intrat în citoplasmă acesta eliberează enzimele de revers-
transcriptază pentru a produce ADN pornind de la genomul ARN. Virionii HIV sunt
anvelopați, pleomorfici (care pot prezenta o multitudine de aspecte morfologice în cadrul
dezvoltării lor ontogenetice), sferici, măsurând cca. 80–100 nm în diamtru.
Mutația genetică a acestui virus s-a realizat la jumătatea anilor ’70, după ce în
1973, Herbert Boyer și Stanley Cohen au pus bazele ingineriei genetice realizând primul
transfer direct de ADN de la un organism la altul. Realizarea primului animal modificat
genetic s-a făcut tot în 1973, experimentul vizând un șoarece și fiind realizat de către
Rudolf Jaenisch. Mai târziu, în anul 1983 o genă rezistentă la antibiotice a fost inoculată
în celula de tutun, realizându-se astfel prima plantă modificată genetic (cine știe ce tutun
modificat genetic fumează oamenii în ziua de azi, când fumatul a devenit mult mai nociv
decât era în secolele trecute ?). Deja în anul 1976 se realizau bacterii modificate genetic
în scopul de a înlesni producția de somatostatină, apoi de insulină, în 1978. Primele
plante modificate genetic care au fost larg comercializate au fost reprezentate de tutunul
chinezesc scos pe piață în 1992. Apoi, roșiile modificate genetic din 1994. Mutația HIV
de la maimuță la om s-a produs netam-nisam exact când începeau oamenii să realizeze
primele intervenții genetice implicând ADN- ul. Iar HIV chiar asta este: un ARN- virus
mutant, transformat genetic de așa natură încât după ce mii de ani a afectat doar unele
animale, brusc și-a îndreptat atenția către om...
Ebola pare a fi un mutant genetic al virusului Marburg, virus care exista de multă
vreme (evidențiat încă din 1967) și care mai fusese de altfel utilizat în cadrul
armamentelor biologice: URSS a dezvoltat arme biologice pe baza acestui virus în cadrul
Institutului de Cercetare Științifică în Microbiologie și Centrului de Virusologie de la
Zagorsk (localitate denumită la ora actuală Sergiev Posad), dar și în cadrul Organizației
de Producție Științifică „Vektor” (denumită la ora actuală Centrul de Stat pentru
Cercetări în Virusologie și Biotehnologii „Vektor”) din Koltsovo, totodată, la Institutul
de Cercetare Științifică Anti-Pestă de la Irkuțk.
Cercetătorul Ken Alibek (realizatorul vaccinului ani-tularemie) susținea că astfel
de armamente biologice cu virus Marburg ar fi fost realizate și testate în Kazahstan, la
Stepnogorsk. Afirmația aceasta nu a fost însă confirmată de nicio dovadă. Ebola pare a fi
nimic altceva decât o formă mutantă a virusului Marburg, care de mulți ani făcea obiectul

- 101 -
cercetării militare și tentativelor de obținere a unui virus mai rezistent, destinat
aplicațiilor militare din domeniul armamentelor biologice.
Virusul himera, a fost considerat de către Centrul de Biologie Veterinară (o
componentă a Serviciului de Inspecție privind sănătatea animalelor și plantelor, din
cadrul Departamentului pentru Agricultură al SUA) drept „un nou microorganism hibrid
creat prin unirea fragmentelor de acizi nucleici provenind de la microorganisme diferite,
dintre care cel puțin două din aceste fragmente conțin genele necesare pentru
multiplicare.” Termenul de himera face trimitere la ființa mitologică formată din
componente provenite de la mai multe animale diferite. Deja în cadrul aplicațiilor
medicale au fost făcute încercări de realizare a unor flaviviruși în scopul punerii la punct
a unor vaccinuri.
Ideea este că dacă afecțiuni precum variola, antraxul ori pesta, luate individual pot
fi tratate și vindecate, împreună ar putea forma un microorganism rezistent la orice fel de
tratament. Astfel încât, dacă acțiunea tratamentului ar fi eficace împotriva unei
componente a noului microorganism, celelalte ar rămâne neafectate.
În ceea ce privește realizarea virușilor mutanți, se pare că un rol important l-a avut
cercetătorul american de origine evreiască Robert Charles Gallo (n. 1937, acum în vârstă
de 79 de ani, locuind în SUA) specialist în bioinginerie. În repetate rânduri el a afirmat că
HIV este rezultatul muncii sale, a fost deci un virus-ARN mutant creat în laborator, chiar
Gallo personal fiind direct implicat în această activitate. Indiferent dacă este adevărat sau
nu ceea ce el afirmă, la ora actuală acest cercetător este cunoscut și recunoscut în lumea
științifică internațională în special pentru contribuția sa în ceea ce privește descoperirea
virusului imunodeficitar uman HIV și stabilirea acestuia ca responsabil pentru producerea
la om a sindromului imunodeficitar dobândit (SIDA), dar și pentru producerea testului de
sânge menit evidențierii HIV și stabilirii calității de seropozitiv ori seronegativ.
Este însă foarte adevărat că rolul său exact în această privință este încă foarte
controversat, mai ales din pricina insistentelor susțineri venite din partea sa, potrivit
cărora HIV este rexultatul unei manipulări genetice la care a lucrat chiar el. Datorită
acestor declarații o parte din lumea științifică l-a izolat pe Gallo, el nefiind totodată
recompensat pentru activitatea sa, așa cum ar fi fost normal. Din punct de vedere politic
evreo-americanul Gallo a fost cumva trecut pe linie moartă.
De pildă, în anul 2008, Luc Antoine Montagnier (n. 1932, actualmente profesor
universitar la Shanghai, China) împreună cu colega sa Françoise Barré-Sinoussi (n. 1947,
virusolog francez la Institutul Pateur din Paris, actualmente restrasă din activitate) pentru
activitatea lor de la Institutul Pasteur au fost recompensați cu Premiul Nobel în Medicină,
dat fiind meritele acestora în ceea ce privește descoperirea și izolarea HIV, fiind deci
recunoscuți și recompensați la cel mai înalt nivel. Astfel, pentru opinia publică
internațională acești doi cercetători francezi sunt cei care au izolat HIV și au determinat
cert legătura sa cu maladia umană imunodeficitară dobândită.
În mod surprinzător, R. C. Gallo nu a primit niciun premiu și nici măcar nu a fost
menționat sau recompensat sub o altă formă pentru activitatea sa. De altfel, chiar
câștigătorul premiului Nobel, L. A. Montagnier s-a arătat surprins de acest lucru,
declarând totodată că: „era important să dovedim că HIV era responsabil pentru SIDA,
iar din această perspectivă Gallo a jucat un rol foarte important. Îmi pare nespus de rău
pentru Robert Gallo”.

- 102 -
 Ulterior, Gallo a devenit director și unul din membrii fondatori ai Institutului
pentru Virusologie Umană din cadrul Universității de Medicină din Baltimore (Maryland,
SUA) care a fost înființat în anul 1996 în cadrul unui parteneriat ce a inclus participarea
statului Maryland (SUA) și a municipalității din Baltimore. Mai târziu, în noembrie 2011,
R. C. Gallo a fost de asemenea recompensat cu titlul de Homer & Martha Gudelsky
Distinguished Professor în medicină, ceea ce într-o traducere liberă și aproximativă, ar
însemna un fel de profesor emerit în medicină.
Totodată, R. Gallo esteși co-fondator al companiei de bioinginerie Profectus
BioSciences Inc. Ca de altfel și membru fondator dar și director științific al Rețelei
Globale de Virusologie. Este îndeobște cunoscut faptul că în data de 04. 05. 1984, R. C.
Gallo și o parte din colaboratorii săi de atunci au publicat o serie de patru articole cu rol
de comunicări științifice în cadrul revistei științifice Science (denumit și Science
Magazine, jurnal academic aparținând American Association for the Advancement of
Science și una dintre cele mai prestigioase publicații de acest gen din lumea; a început să
apară din 1880) demonstrând practic existența unui retrovirus pe care l-au izolat și pe
care l-au denumit HTLV-III și arătând că acesta este responsabilul direct pentru SIDA,
pornind de la ipoteza că este legat de virușii leucemici care făcuseră mai de mult obiectul
cercetărilor întreprinse de Gallo.
S-ar putea ca ei să nu se fi înșelat deloc, și într-adevăr HIV să fie rezultatul unor
mutații genetice întreprinse asupra unor tulpini virale leucemice. Cu toate acestea, un an
mai devreme, în 1983, o echipă franceză de la Institutul Pasteur din Paris, sub
conducerea lui Luc Montagnier, publica un articol în același jurnal Science, în care
descria un retrovirus pe care francezii îl botezaseră LAV (lymphadenopathy associated
virus), îl izolaseră și făcuseră legătura între acesta și SIDA.
R. C. Gallo a primit în 1986 și al doilea său Premiu Lasker pentru ceea ce s-a
considerat a fi „determinarea faptului că retrovirusul cunoscut astăzi drept HIV-1
reprezintă cauza Sindromului Imunodeficitar Dobândit (SIDA)”. De altfel, Gallo este
singurul câștigător a două premii Lasker. Tot în 1986, R. C. Gallo împreună cu Dharam
Ablashi și Syed Zaki Salahuddin au descoperit virusul herpetic uman 6 (codificat HHV-
6), stabilit mai târziu ca fiind cauza maladiei Roseola Infantum, înregistrată în rândul
copiilor.
Aproape un deceniu mai târziu, în 1995, R. Gallo împreună cu colegii săi Paolo
Lusso și Fiorenza Cocchi au publicat (Science Magazine) un studiu care demonstra că
chemokinele (sau interleukine, acestea fac parte din categoria citokinelor, fiind o familie
de polipeptide capabile să provoace creșterea motilității celulare în anumite direcții
contribuind astfel la mecanismele inflamatorii și patogenia unor infecții.
În cazul HIV, doi receptori pentru chemokine sunt prezenți la suprafața celulelor
țintă permițând pătrunderea virusului) pot fi inhibitori specifici ai HIV. Gallo și echipa sa
au observat că chemokinele joacă un rol important în controlul evoluției infecției HIV,
conducând mai târziu la punerea la punct a unor medicamente utilizate la ora actuală în
tratamentul SIDA, cu rol de inhibitori, astfel încât chemokinele antagoniste (cu rol de
inhibitori de intrare) ar putea înlesni la izolarea celulei co-receptor pentru infecția HIV, în
situația în care aceasta reprezintă molecula de care se leagă HIV.
Astfel, R. C. Gallo împreună cu doi din vechii săi colaboratori, Robert R. Redfield
și William A. Blattner, au fondat Institutul de Virusologie Umană în 1996, în care au
realizat tratarea a peste 5 000 de pacienți SIDA din Baltimore and peste 500 000 de

- 103 -
pacienți din Africa și din Caraibe. Prin urmare, în iulie 2007, R. Gallo împreună cu
echipa sa au primit un premiu de 15 milioane USD oferit de Fundația Bill and Melinda
Gates, pentru întreaga activitate de cercetare în scopul realizării vaccinului anti- SIDA.
Mai mult, în 2011 același R. C. Gallo (împreună cu achipa sa) a mai primit încă 23, 4
milioane USD din partea unui consorțiu destinat fiananțării activităților dedicate
eradicării HIV/SIDA. Toate acestea nu l-au împiedicat să afirme de fiecare dată raspicat,
în interviurile acordate, că HIV ar reprezenta un rezultat al muncii sale de cercetare,
nimic altceva decât un mutant viral realizat în cadrul unor programe de cercetare militare.
Desigur, astfel de afirmații trebuiesc primite cu toată rezerva, însă acestea sunt afirmațiile
lui Gallo și nu facem decât să le menționăm ca atare.

5.6 Arma radiologică de tip compozit

Câteva cunoștințe elementare de fizică nucleară ne pot lămuri destul de lesne
despre modul cum pot fi realizate și cum funcționează armamentele radiologice și ce
legătură ar putea avea acestea cu armamentul neconvențional chimic sau/și bacteriologic.
Să amintim pentru început faptul că materia așa cum este cunoscută până în clipa de față
este formată din elementele chimice sistematizate de Tabloul lui Mendeleev.
La nivel microscopic, fiecare element chimic este format din atomi cu
caracteristici specifice, prin care elementele se deosebesc între ele. Orice atom este
format dintr-un nucleu şi un număr specific de orbitali, sub forma electronilor, particule
elementare încărcate cu sarcină electrică negativă.
Cum în interiorul nucleului se află protoni, particule elementare încărcate cu
sarcină electrică pozitivă, din egalitatea numărului de electroni și protoni resultă
neutralitatea electrică de ansamblu a atomului. În ceea ce privește alte particule din
compunerea aotmului, menționăm prezența în nucleu a neutronilor, particule lipsite de
sarcină electrică.
Având în vedere necesitatea respectării neutralității electrice de ansamblu,
numărul protonilor va fi întotdeauna egal cu numărul electronilor, acest număr căpătând
denumirea de număr atomic și fiind unul din criteriile utilizate în sistematizarea din
Tabelul lui Mendeleev. Din cauza masei foarte mici a electronilor (m e = 9, 10938356 ×
10-31 kg în condiții de rapaos) masa totală a unui atom se poate consedera ca fiind
concentrată în nucleu (masa electronului fiind de 1836, 152 ori mai mică decât masa
protonului) iar însumarea numărului de protoni și acelui de neutroni ne vada așa-numitul
număr de masă. Prin urmare, speciile diferite de atomi vor putea fi diferenţiate după
numărul atomic şi respectiv, numărul de masă.
Odată caracterizați în acest mod, atomii pot căpăta denumirea de nuclizi.
Nuclidul este practic o specie atomică ce poate fi caracterizată printr-o structură specifică
a nucleului, și anume un anumit număr de protoni (Z), corespunzător un anumit număr de
neutroni (n) dar și o anumită energie de legătură între nucleonii (particulă aflată în
componența unui nucleu atomic) respectivi. Se cunosc la ora actuală mai multe categorii
de nuclizi cum ar fi izotopii (specii de atomi având același număr atomic Z dar un diferit
număr de masă A, ceea ce face ca proprietățile fizice să fie diferite), izobarii (specii de
atomi aparținând practic unor elemente chimice diferite, dar având totuși același număr
de nucleoni; prin urmare, au număr atomic Z diferit, dar același număr de masă A),
izotonii (specii de atomi având același număr de neutroni n, dar totuși număr diferit de

- 104 -
protoni Z), așa-numitele nuclee-oglindă (situația în care avem doi izotopi proveniți de la
atomi diferiți, dar care aparțin unor elemente chimice cu același număr de masă, dar
având un număr inversat de protoni și de neutroni, altfel zis reprezintă acele perechi de
nuclizi la care numărul de protoni Z ai unui nuclid este egal cu numărul de neutroni n ai
celuilalt nuclid), izomerii nucleari (forme excitate ale izotopilor).

Fig. 90 Acumularea fosforului radioactiv în organismele vii care trăiesc în apa râurilor.

Nuclizii însă pot fi stabili ori instabili, prin urmare dintre cei aproape 1700
nuclizi cunoscuţi la ora actuală, cca. 280 sunt stabili, în vreme ce restul de aprox. 1420 se
transformă în mod spontan, devenind practic nuclizii unui alt element, în decursul
transformării cedând energie sub formă de radiaţie ,  sau . Această proprietate a
nuclizilor instabili poartă numele de radioactivitate, procesul de transformarea descris
mai sus se numeşte dezintegrare, în vreme ce nuclidul respectiv este denumit
radionuclid.
Aceste noțiuni ajută foarte mult la înțelegerea modului în care sunt concepute
armele radiologice, specie aparte de armament neconvențional, cu efecte mai restrânse
(ca amploare și intensitate) și mai puțin spectaculoase decât ale armamentului nuclear
bazat pe reacții de fisiune, adică explozii nucleare. Armamentul radiologic se bazează pe
interacțiunile cu materia amorfă dar mai ales cu materia vie, a radiaţiilor nocive ce sunt
emise de radionuclizi: particulele  (formate din doi protoni dar și doi neutroni ce sunt
legați între ei formând o particulă identică nucleului de heliu; prin urmare, radiația  o
putem scrie He2+ ; particula  are masa de 6, 644656×10 27 kg, echivalentul în energie
de 3, 72738 GeV și sarcina electrică de q = 2 x 1, 602176462 x 10 19 C; este o radiație
ionizantă, dar nepenetrantă), particulele  (electroni cinetici, cu energie și viteză ridicată,

- 105 -
formând o radiație ionizantă și penetrantă) şi fotoni  (radiație de frânare formată din
fotoni de energie foarte mare, asemănătoare așa- numitei radiații X sau Roentgen; este o
radiație ionizantă și penentrantă).

Fig. 91 Principalii izotopi utilizați și caracteristicile lor.

Am amintit puțin mai înainte de radiaţia X (denumită și Roentgen, după numele

lui Wilhelm Conrad Röntgen, deși a fost descoperită în realitate de Nikola Tesla, mult
înainte de Roentgen… ), dar aceasta este obținută în urma unei bombardări cu electroni
cinetici a unei ţinte metalice dispuse în vid, propritățile fiind similare cu ale radiaţiei
gamma.
Uneori se mai pot înregistra și radiaţii neutronice, atunci când neutronii sunt
eliberaţi din nuclizi, cel mai adesea ca urmare a bombardării nuclidului cu particulele 
sau . În fizica nucleară, energia radiaţiilor este măsurată de regulă în electronivo1ţi (eV)
o unitate de măsură reprezentând valoarea lucrului mecanic efectuat asupra unui electron
atunci când acesta se deplasează între două puncte între care există o diferență de
potențial (tensiune) de 1 Volt. Valoarea sa este de 1 eV = 1, 602 176 462(63) × 10-19
Joule. Cel mai adesea, unitatea electronvolt este utilizată în domeniul fizicii nucleare și
chimie, exprimând practic energia cinetică proprie particulelor subatomice dar și energia
absorbită sau cea degajată în cursul reacțiilor nucleare ori chimice. Ca urmare a
echivalenței masă-energie, electronvoltul mai poate fi și utilizat pentru o exprimare a
masei: 1 eV/c² ≈ 1, 783×10−36 kg ≈ 1, 074×10-9 u, unde 1 u ≈ 931, 4 MeV știind că 1
MeV=106 eV.

- 106 -
 Radioactivitatea unei cantităţi de radionuclid sau rata de producere a de-
zintegrărilor se măsoară ]n mod obișnuit în becquerel (Bq), ceea ce înseamnă practic o
dezintegrare în fiecare secundă. Având în vedere intensitatea fenomenelor cu care se
lucrează în realitate, se utilizează multiplul MBq (megabecquerelul, 106 Bq). Un alt
element important care privește și aplicațiile militare este reprezentat de așa-numitul timp
de înjumătățire (T1/2). Reprezentând practic, timpul necesar ca (radio)activitatea unui
radionuclid dat, să scadă la jumătate din valoarea sa inițială, prin dezintegrare.

Fig. 92 Efectele interacțiunii radiației ionizante (  , , și neutroni) cu materia.

În cadrul laboratoarelor, dar și pe teren, atunci când există suspiciunea de

contaminare cu materii radioactive, prezența radiaţiilor este detectată şi măsurată cu
ajutorul filmelor fotografice, a unor substanţe termoluminiscente, cu ajutorul aparaturii
specializate așa cum este cazul contoarelor Geiger-Muller dar şi a așa-numitelor
detectoare cu scintilaţii. Din perspectiva aplicațiilor militare interesează mai mult efecte
radiațiilor asupra organismelor vii, în special organimul uman.
Măsurătorile făcute se pot astfel interpreta din perspectiva dozei de radiaţie
absorbită de un organism sau doar de o anumită parte a acestuia. În aceste cazuri, doza
absorbită se va măsura în Gray (Gy) reprezentând practic energia care este cedată de
radiaţie asupra masei (exprimată în unităţi de masă) din cadrul obiectului prin care trece,
cum ar fi de pildă, un ţesut viu. Astfel, 1 Gray va corespunde unei energii de 1 Joule per
kilogram. În practică se utilizează adesea submultiplii Grayului, cum este de pildă Gy,
adică 10 6 Gy.
Efectele biologice produse de dozele absorbite depind în mare măsură de tipul
radiației respective. De aici rezultă faptul că, dacă avem o doză absorbită de 1 Gy radiație
 asupra unui organism viu, efectele sunt mai periculoase decât 1 Gy de radiaţie , deși
această radiație are o energie mult mai mare. Din această cauză, pentru a se face
diferențiera mai clară a efectelor, a fost introdusă și o altă unitate de măsură, respectiv
Sievert (Sv), aceasta fiind egală cu produsul dintre doza absorbită și un factor legat de
modul în care radiaţia îşi va distribui energia în ţesutul viu.
O astfel de mărime a fost denumită echivalentul dozei și ne ajută să estimăm mult
mai bine efectele radiației penetrante asupra vietăților. În cazul particulelor penetrante cu
energii mari, fie , fie fotonii  dar şi radiaţiile X, factorul respectiv este 1. În cazul
particulelor  factorul în speță este 20, prin urmare 1 Gy de radiaţia  va corespunde unui
echivalent al dozei de 20 Sv în vreme ce 1 Sv de radiaţie produce efecte asupra

- 107 -
organismului uman ori animal similare cu 1 Sv de radiaţie , ,  sau X. În practică, 1
Sv reprezintă o doză foarte mare pentru organismul uman, prin urmare, dozele reale sunt
exprimate de regulă în mSv, astfel încât un om obișnuit care nu lucrează în mediu
radioactiv va primi anual o doză de radiaţie cuprinsă între 2 - 3 mSv.

Fig. 93 Concentrația iodului radioactiv Iod 131 în glanda tiroidă a diverselor animale în comparație cu
concentrația din plante.

Altminteri, radiaţiile acestea au implicaţii diferite în funcţie de porțiunea

organismului care este afectată. Pentru a obține în acest fel o diferențiere s-a recurs la
introducerea echivalentului dozei efectiv. Acesta se va calcula ca sumă a produselor între
echivalentul dozei considerate pentru fiecare organ din corp şi un așa-numit factor de
pondere care este asociat anume acelui organ.
Gravitatea efectelor biologice produse de expunerea la radiaţie depinde practic de
durata expunerii, intensitatea radiaţiilor respective, tipul de radiaţie. O eventuală
expunerea la doze mari de radiaţii poate în anumite situații conduce la provocarea de
arsuri ale pielii, stare de greață şi chiar producerea de hemoragii interne prin distrugerea
unor celule și chiar țesuturi. Potrivit specificului său, organismul uman nu are capacitatea
de a regenera celulele într-o perioadă scurtă de timp. Prin urmare, o expunere
îndelungată chiar și la doze relativ mici de radiaţie poate cauza apariţia de celule alterate,
cu erori de mesaj genetic, iar acestea mai târziu conduc la apariția cancerului şi în cazul
în care victima va avea copii, la apariția de boli ereditare, lucru deja constatat în cazul
accidentului de la Cernobâl dar și în cazurile atacurilor nucleare de la Hiroșima sau
Nagasaki.
Pentru măsurarea radiațiilor X sau gamma utilizăm unitatea Roentgen,
reprezentând cantitatea de raze X sau gamma care produce o anumită ionizare a aerului.

- 108 -
De asemenea, este utilizat Rad- ul, o unitate de măsură a dozei de radiație absorbită de
către țesuturi sau alte materiale și egală cu 100 ergi/gram.

Fig. 94 Proventajul unor substanțe radioactive în cadrul plantelor acvatice, dar și în mușchii/oasele de lișiță
( Fulica Atra, o pasare des întâlnită în apele stătătoare care au stuf; hrana lișiței fiind asigurată de vegetația
acvatică).

De asemenea, o unitate foarte utilizată mai ales în ceea ce privește protecția

oamenilor în fața radiațiilor, este Rem- ul (Roentgen Echivalent Om) care reprezintă doza
absorbită de radiație ionizantă de orice fel dar care produce același efect ca și 1 rad de
radiație Roentgen. Uneori se consideră ca o doza Rem este egală cu o doză în Rad la care
se înmulțește așa-numita eficacitate biologică relativă.
Unitatea Curie este de asemenea utilizată, fiind definită ca fiind acea cantitate de
element radioactiv în care numărul dezintegrărilor este de 3, 7 x 10 10 în fiecare secundă,
valoarea corespunzând de fapt numărului de dezintegrări dintr-un gram de radiu.
În anumite situații se utilizează așa-numita Unitate de Stronțiu, pornindu-se de la
observația că Stronțiul este înrudit cu Calciul atât sub aspect chimic cât și din perspectiva
comportării sale odată pătruns în organism, și anume tinde să se depună în materialul
osos. O unitate de stronțiu este valoric egală cu un  Curie de Stronțiu 90 la un gram de
Calciu.
Se folosește de asemenea și așa-numita Unitate de Cesiu, aceasta fiind egală cu un
 Curie de Cesiu 137 la 1 g de Potasiu, ținându-se cont de asemănările dintre Cesiu și
Potasiu. În fine dar nu în ultimul rând, mai este utilizată în practică și așa-numita Doză
Maximă Permisă care are o anumită valoare pentru personalul ce lucrează în condiții de
mediu radioactiv și o altă valoare (de regulă doar 0, 1 din prima valoare) în cazul
populației.
Pentru a determina doza de radiaţii va trebui să măsurăm nivelul de radiaţii
ionizante la care organismul este expus şi efectele concrete rezultate în urma acestei
expuneri. Doza este prin urmare o măsură a energiei degajate de radiaţia penetrantă în

- 109 -
ţesuturi. Cel mai adesea interesează așa-numita doză absorbită, aceasta reprezentând
energia absorbită într-un kilogram de ţesut și se exprimă în Joule pe Kilogram (J/kg), sau
mai adesea sub denumirea de Gray (Gy) așa cum s-a menționat deja în paginile
anterioare.

Fig. 95 Explozii nucleare destinate testării efectelor radiației asupra oamenilor și în general, asupra
biosistemului: explozii nucleare submarine care afectează ecosistemul oceanic (stânga); explozii nucleare
de suprafață ale căror efecte secundare (radiații) afecetază personalul militar aflat în relativa apropiere.

În cazul organismului uman, valoarea de doză absorbită este reprezentată de

unitatea Rad (radiation absorbed dose) relația dintre aceste unități fiind 1 Gy = 100 rad.
Așa cum am arătat mai devreme, în cazul radiaţiei  o oarecare doză absorbită va
produce distrugeri mai importante ale ţesuturilor decât aceeaşi doză în cazul radiaţiei  și
 , doza absorbită fiind înmulțită la 20 pentru a se obţine doza echivalentă.
De regulă, doza echivalentă este măsurată în Sievert (Sv) sau în Rem, știind că 1
Sv = 100 rem. Sensibilitatea ţesuturilor umane față de radiaţie este foarte diferită, pentru
fiecare organ stabilindu-se o valoare diferită a dozei maxime permise. În general se face o
ponderare a acestor valori și se stabilește prin însumare așa-numita Doză efectivă. Pentru
a obține această valoare doza echivalentă pentru fiecare organ sau țesut se va multiplica
cu un așa-numit factor de ponderare pentru țesut, rezultatele fiind apoi însumate pentru
întregul corp, obținându-se astfel doza efectivă.
Unitatea utilizată pentru măsurarea dozei efective este tot Sievert-ul dar în
aplicații se utilizează mai mult Rem-ul (röntgen equivalent man) știindu-se relația 1 Sv =
100 rem. Din punctul nostru de vedere sunt importante următoarele aspecte:
 care sunt efectele vătămătoare ale radiațiilor pentru organismele vii și sub ce
formă se petrece (inter)acțiunea radiațiilor cu materia vie în condițiile acțiunilor de luptă;
 care sunt caracteristicile de contaminare a viețuitoarelor, terenului dar și
persistența mijloacelor contaminante;
 sub ce forme se poate face transportarea la țintă a agenților contaminanți
radiologici și în ce mod ar putea fi utilizați factorii de mediu;
 cum poate participa biosistemul în cadrul acțiunilor de luptă purtate cu ajutorul
agenților radiologici și în ce modalități s-ar putea obține armament hibrid bio-radiologic.
Efectele biologice sunt cele care ne atrag mai înainte de toate atenția în cazul
aplicațiilor ce privesc armamentele neconvenționale. Dintre acestea, efectele produse sunt
de natură somatică (aspect care se referă la aproape tot ceea ce aparține de corpul
vietăților, cu unele mici exccepții) și genetică (mecanismele naturale de înregistrare

- 110 -
codificată a întregii informații ereditare, în vederea replicării și modificării sale prin
mutații și recombinări).

Fig. 96 Centrala nucleară de la Cernobâl (stânga) al cărei accident a produs o iradiere masivă a mediului
înconjurător, deschizând posibilitatea constatării efectelor biologice, în special a mutațiilor genetice
produse de radiații; aceste mutații au fost produse de distrugerea lanțului ADN (dreapta, imagine
EquinoxGraphics) de către radiația penetrantă.

Efectele somatice, capabile să producă tulburări fiziologice (legate de

funcționarea componentelor organismelor vii) importante, sunt fie imediate, fie
cronicizate (maladii având o evoluție relativ lentă, un caracter de durată dar și dificil de
înlăturat) fie latente, având apariție cu efect retard (simptome ce nu apar ori nu se
manifestă imediat). Gravitatea manifestărilor clinice și viteza apariției sau evoluției lor
ține de intensitatea radiației și timpul de expunere, astfel încât pentru o doză mai mică de
2 Sv nu apar semne clinice evidente, evenimentul putând trece neobermai ales dacă a fost
de scurtă durată. Însă în cazul unor doze cuprinse între 2 și 5 Sv se produc modificări la
nivelul sângelui, printr-o reducere a globulelor albe şi a trombocitelor; la doze cuprinse
între 5 şi 9 Sv se înregistrează un indice crescut al mortalității; în vreme ce dincolo de
valoarea de 9 Sv mortalitatea atinge pragul de 100%, fiind necesar în vederea
supraviețuirii transplantul urgent de măduvă osoasă.
Astfel, dintre efectele fiziologice/somatice mai importante și mai des întâlnite (și
care sunt corespunzătoare bolii de iradiere), interesând în mod direct aplicațiile
materialelor radiologice ca arme, putem menționa următoarele:
 afectarea serioasă a sistemului nervos central (SNC), care de regulă
se manifestă cel mai rapid, la intervale de timp curpinse între câteva minute și câteva ore
de la momentul iradierii, atunci când doza depășește de 5 Sv; tabloul clinic este variat,
depinzând de regiunile afectate și durata iradierii, dar în general apar manifestări con-
vulsive, pierderea orientării, tulburări de vedere, tulburări de coordonare a mișcărilor etc.;
dacă afectează militarii aceștia se vor vedea în imposibilitatea de a-și îndeplini sarcinile
de serviciu, iar în cazul populației, efectele radiologice conduc la instalarea generală a
haosului;
 tulburări gastro-intestinale care apar după o anumită durată de
timp, ulterior tulburărilor neurologice cu care debutează practic boala de iradiere, și
manifestate prin stare de greaţă, vomă, dureri gastrice, diaree, deshidratare.
Corespunzător duratei de timp, felului și intensității iradierii, pot apare după un
timp și efectele cronice sub formă de sterilitate, căderea părului, boli ale sângelui printre

- 111 -
care și leucemia, boli ale ochilor sau apariţia unor neoplasme (formă de cancer
reprezentată ca o invazie a țesuturilor învecinate focarului oncogen) care afectează în
special plămânii sau pielea, putând conduce la numeroase complicații.

Fig. 97 Specie de viețuitoare foarte veche, chiar arhaică s-ar putea spune, Amoeba a trăit în oceanul
primordial al Pământului și poate supraviețui acțiunii radiațiilor ionizante dintre cele mai dure.

Radiația penetrantă produce însă și importante efecte genetice. În urma

evenimentelor dramatice de la Hiroșima, Nagasaki și Cernobâl, ca de altfel și în urma
numeroaselor experimente efectuate în laborator sau pe teren, oamenii au putut constata
faptul că prin iradiere, atunci când este vorba de radiație penetrantă de intensitate și
durată îndeajuns de mare, se pot produce serioase mutaţii genetice, tabloul clinic variind
funcție de modul în care s-a realizat iradierea și măsura expunerii organismului viu la
radiații. Întregul biosistem este afectat de radiațiile ionizante, mai puțin unele specii de
viețuitoare care prezintă o rezistență sporită față de radiații.
De pildă, Amoeba (animal din specia protozoarelor având corpul lipsit de
membrană și format dintr-o aglomerație de protoplasmă, dispunând de unul sau chiar mai
multe nuclee, deplasarea sa făcându-se cu ajutorul pseudopodelor), o formă rudimentară
de viață, probabil printre primele viețuitoare ale Terrei în perioada în care radiația solară
ionizantă încă bombarda suprafața planetei. Această ființă are capacitatea de a se
autointroduce într-o stare pasivă, putând rămâne astfel perioade foarte mari de timp,
supraviețuind chiar și unei călătorii în spațiul cosmic (mediu anaerob, dominat de
acțiunea radiațiilor ionizante și a frigului extrem) pe suprafața unor vehicule spațiale.
Acestă specie de microorganisme se găsește practic pretutindeni în lume având
capacitatea de a rezista condițiilor fizico-chimice foarte dure pentru alte viețuitoare.
Impactul cu radiația ionizantă poate produce mutații genetice, însă peste acest gen de
problema Amoeba are capacitatea de a trece cu ușurință, din pricina modului foarte
eficace în care se divide și multiplică, făcând în așa fel încât doar o mică parte din
Amoebele rezultate în urma diviziunii să fie afectate de mutații genetice.
În mod interesant, chiar și apparent banalul gândac de bucătărie are capabilitatea
de a supraviețui acțiunii radiației nucleare penetrante, fiind de altfel cunoscut cazul
supraviețuirii acestora la o distanță de doar 300 metri de epicentrul exploziei de la ; în
urma experimentelor s-a evidențiat faptul că 10% din gândacii de bucătărie asupra cărora

- 112 -
s-a efectuat testul au supraviețuit unei doze de radiație penetrantă de 10 4 Rad,
aproximativ atât ca a produs și bomba din august 1945. Gândacul de bucătărie are
capacitatea de a-și regenera celulele la feicare 48 de ore, ceea ce face ca riscul mutațiilor
genetice induse de radiațiile ionizante să fei redus la o valoare îndeajuns de mică.

Fig. 98 Specii de viețuitoare care rezistă foarte bine acțiunii radiațiilor ionizante: peștele Fundulus
Heteroclitus (stânga) capabil să reziste în cele mai poluate ape, inlcusiv în prezența materiilor radioactive;
musca Drosofilă (centru) de asemenea capabilă să reziste în condiții grele de mediu; și viespile din familia
Braconidae (dreapta).

O altă specie rezistentă o reprezintă scorpionul (animal nevertebrat din clasa

Arachnida, încrengătura Arthropoda, la care 25 din cele peste 1400 de specii au veninul
capabil de a ucide omul. Dimensiunea lor este cuprinsă între 9 și 210 mm) care are
capabilitatea de a supraviețui acțiunii radiațiilor ionizante dure. Ca și gândacii de
bucătărie sau Amoeba, scorpionul are și capacitatea de a supraviețui în sol, înăuntrul unor
nișe sau galerii înguste formate în pământ sau în stâncă.

Fig. 99 Viețuitoare din subîncrengătura Tardigradelor, foarte probabil să reprezinte o ființă extraterestră
primitivă adusă pe Terra prin intermediul meteoriților și fragmentelor cometare; identificată între vietățile
fosile de acum peste 500 mil. ani, Tardigrada nu a respectat deloc legea darwinistă a evoluției, rămănând
practic neschimbată până în momentul de față, foarte rezistentă în orice fel de condiții de mediu, singura
ființă terestră care practic trăiește oriunde pe Terra și care nu a fost câtuși de puțin afectată de nicio
schimbare de mediu (fotografia de microscopie SEM a fost realizată de Schokraie E., Warnken U., Hotz-
Wagenblatt A., Grohme M. A. , Hengherr S. și alții.).

Viespile din familia Braconidae (aceasta este o familie de viespi parazite

cuprinzând mai mult de 17 000 de specii grupate în cadrul a 47 subfamilii) care-și depun
ouăle în unele animale. Experimentele au evidențiat capacitatea lor de a rezista chiar și la
doze de radiație penetrantă de ordinal 1, 8 x 10 5 Rad. Astfel de insecte pot fi artificial
încărcate cu materiale care conțin radionuclizi și trimise în regiunile țintă pentru a infecta
ecosistemul, cuprnzând vegetația dar și alte animale pe care le parazitează. Este interesant
de urmărit ce fel de animale rezistă contactului cu materialele radioactive, pentru că în

- 113 -
acest fel vom putea intuit cel puțin ce fel de viețuitoare am putea utiliza în încercarea de
creare a unor arme hibride de tip bio-radiologic. Din cauza capacității lor foarte mari de
rezistență la acțiunea radiațiilor și a faptului că reprezintă insecte zburătoare, aceste viespi
pot fi utilizate cu ușurință ca vectori de transport și împrăștiere a materialelor
contaminante formate din radionunclizi.
Brahiopodele din clasa Lingulata (printer cele mai vechi viețuitoare de pe Terra,
această specie care încă trăiește pe Pământ a rămas aproape neschimbată îndă din
perioada Cambrianului, de acum 540 milioane de ani. Se pot găsi specii aflate în viață în
zonele de litoral al Japoniei, acestea fiind identice cu fosilele din perioada Cambriană)
care a rezistat mai mult de jumătate de milliard de ani, trecând prin toate schimbările
climatice sau de altă natură pe care le-a înregistrat evoluția planetei Pământ. Potrivit
studiilor, până acum au avut loc cel puțin cinci extincții în masă asupra viețuitoarelor din
toate regiunile Globului, în cadrul istoriei geologice a Pământului, dar Lingulata a scăpat
de fiecare dată neatinsă, totodată ea neînregistrând niciun fel de evoluție, ceea ce este
contrat teoriei Darwiniste; de altfel, nu este nici pe departe singura ființă terestră care nu
respectă teoria Darwinistă, putând fi date și exemple de animale mai evaluate, așa cum ar
fi crocodilul sau rechinul, specii păstrate total neschimbate genetic în ultimele zeci de
milioane de ani.
Musca bețivă (musca Drosofilă face parte din familia Drosophilidae, cuprinzând
mai mult de 1500 specii care trăiesc pe fructe și în fermenții de fructe; specia denumită
Drosophila Melanogaster este deja utilizată în cadrul experimentelor de inginerie
genetică) rezistă cu bine la doze de radiație penetrantă de 64 x 10 4 Rad. Astfel de insecte
au de asemenea capacitatea de a se reproduce foarte rapid și de a rezista cu bine
mutațiilor genetice. Peștii din specia Fundulus Heteroclitus care trăiesc de-a lungul
coastelor Americii de Nord au de asemenea posiiblitatea de a supraviețui radiației
ionizante. Această specie de pește se remarcă în special prin capacitatea sa deosebită de a
rezista unor condiții fizico-chimice foarte dure. Astfel, ea rezistă în apele foarte sărate, în
apele intens poluate, în apele având conținut foarte mic de oxigen, la temperaturi variind
între 6 to 35 °C. Dus la bordul laboratorului orbital Skylab în anul 1973, acest pește a
rezistat cu brio și condițiilor din mediul cosmic (peștii aflați, firește, în apă, nu în vid...)
unde a fost supus unor doze mari de radiație ionizantă provenită de la Soare. De obicei,
peștii mor imediat atunci când apele în care trăiesc sunt poluate, dar această specie de
pești s-a dovedit a fi insensibilă la toxinele de tot felul deversate în apă, precum și la
nivelul salinității sau temperaturii apei.
O altă specie deosebit de rezistentă o reprezintă Tardigradele (descoperite de
biologul german Johann Goeze în anul 1773) care sunt viețuitoare eucariote de mici
dimensiuni (între 0, 3 și 0, 5 mm lungime) ce pot supraviețui fără probleme în condiții
extreme. Tardigradele fac parte din regnul Animalia, subregnul Eumetazoa,
supraîncrengătura Ecdysozoa, încrengătura Tardigrada. Fosilele acestor vietăți,
neschimbate față de forma lor actuală, au fost găsite în eșantioane vechi de peste 530
milioane de ani. Se cunosc la ora actuală cel puțin 1150 de specii de Tardigrade. Sunt
viețuitoare care trăiesc foarte bine în spațiul cosmic ori la suprafața planetelor, în aer, în
sol ori sub apă. Din această cauză se bănuiește că ar fi putut fi aduse pe Pământ din
spațiul cosmic de către meteoriți ori fragmente cometare care pot conține foarte bine
astfel de vietăți; cu ele se poate face de pildă, colonizarea facilă cu viețuitoare primitive a
planetei Marte. Dacă nu cumva Tardigradele există deja în solul acestei planete…

- 114 -
 Rezistă foarte bine la temperaturi foarte scăzute (−272 °C) dar și la temperaturi
relativ mari (150 °C), putând deci trăi în mediul glacial al spațiului cosmic sau în apa
clocotită, la presiuni de până la 6000 atm, fără a fi afectate de radiația ionizantă. Trăiesc
aproape pretutindeni, de la zonele alpine și până la fundul abisal al oceanelor, la ecuator
sau la poli. Pot supraviețui în vidul cosmic și rezistă mai mult de 30 de ani fără hrană și
apă. Pot fi în laborator însămânțate cu radionuclizi, crescute în medii de cultură unde pot
atinge un număr foarte mare și apoi împrăștiate în aer în teritoriul inamic pentru a
contamina mediul cu materii radioactive, radiația acestora neafectându-le pe ele, în
schimb putând fi distrugătoare pentru mediul ambient, inclusiv pentru oameni.
Bacteria Deinococcus Radiodurans reprezintă o specie interesantă de bacterie
poliextremofilă, ce face parte din regnul Bacteria, încrengătura Deinococcus-Thermus,
ordinul Deinococcales, genul Deinococcus fiind unul dintre organismele vii ce prezintă o
mare rezistență la radiațiile ionizante. Rezistă totodată la temperaturi scăzute, în totala
lipsă a apei și chiar în interiorul mediilor acide, fiind o bacterie criofilă (viețuitoare care
poate trăi la temperaturi foarte scăzute), xerofilă (ființă bine adaptată la climatul foarte
arid, putând deci trăi în lipsa umidității) și acidofilă (viețuitoare prezentând o mare
afinitate pentru mediile acide).
Este singura viețuitoare de pe Terra capabilă să-și repare AND- ul distrus de
radiațile penetrante, astfel încât prejudiciile provocate de radiații nu sunt ireversibile. La
ora actuală este utilizată pentru curățarea apelor poluate, având în vedere faptul că este în
stare să consume agenții poluanți aflați în apă. Până în momentul de față este cea mai
rezistentă viețuitoare de pe Terra, fiind probabil o viețuitoare foarte comună spațiului
cosmic apropiat sau îndepărtat.
Este de așteptat ca în momentul în care vom putea explora direct și nemijlocit
corpurile cerești din Sistemul Solar, să găsim astfel de bacterii ori vietăți asemănătoare
acesteia, în multe locuri din Sistemul Solar și poate chiar și în afara acestuia, în cadrul
centurii Kuiper. Denumită astfel în onoarea lui Gerard Peter Kuiper (1905-1973), un
astronom olandez care a prezis dar a și demonstrat existența centurii din material
primordial în jurul Sistemului Solar. Această centură este practic formată din materia
primordială de la formarea Sistemului Soalr și îl înconjoară pe acesta la ora actuală.
Extinzându-se practic de la orbita planetei Neptun mult în exteriorul Sistemului
Solar, în limita a 30 - 50 U. A. (o unitate astronomică U. A. este o unitate de lungime cu
valoarea de cca. 150 mil. Km, utilizată exclusive în astronomie) față de Soare. Corpurile
cerești conținute de Centura Kuiper sunt de mărimi foarte variabile, pornind de la praf
cosmic și ajungând până la obiecte de mărimea unor planete, așa cum este cazul
corpurilor cerești Eris (2003UB313) cu diametrul de 2600 km, Charon de diam.
1250 km, Quaoar cu diam. de 1250 km și respectiv Sedna cu un diametru de 1600 km.
Corpul ceresc denumit Eris (2003UB313) a fost descoperit în anul 2003 și este practic
mai mare decât Pluto, având totodată și un satelit. Eris se află la 14,6 miliarde de
kilometri de Soare, iar dacă s-ar pune problema să ajungem la acest corp ceresc cu
aceeași navă cosmică ce i-a dus pe Lună pe primii oameni în iulie 1969 (Apollo-11, cu
viteza max. de cca. 11 km/sec) am ajunge la Eris după 42 de ani de zbor.
Se presupune că din cadrul acestei materii primordiale au venit pe Terra vietăți
precum Tardigrada sau bacteria Deinococcus Radiodurans, aceste viețuitoare acând ca
numitor comun: faptul că sunt cele mai vechi viețuitoare ale Pământului, faptul că nu au
evoluat deloc în sute de milioane de ani păstrându-se exact în forma lor inițială, faptul că

- 115 -
pot trăi aproape în orice condiții fizico-chimice, inclusiv în spațiul cosmic, în solul
corpurilor cerești foarte reci și lipsite de atmosferă, în mediile expuse la radiații ionizante,
inclusiv în interiorul asteroizilor, meteoriților sau cometelor.
Din perspectiva tehnicii militare aceste vietăți pot constitui foarte buni vectori ai
materiilor ce conțin radionuclizi ce pot fi astfel împrăștiați în teritoriul inamic în mod
foarte eficace și greu de combătut de către mijloacele defensive inamice.
Vietățile anterior menționate se pot încă afla și în interiorul așa-numitului Nor al
lui Oort, care reprezintă un nor de comete, denumit astfel în cinstea astronomului olandez
Jan Hendrick Oort (1900-1992) și aflat la o distanță de cca. 50 000 U. A. adică la
aproape un an-lumină de Soare. Acest Nor al lui Oort conține rămășițele materiei
primordiale din care s-au format planetele, în special material cometar și comete care
orbitează în jurul Soarelui.
Celelalte viețuitoare de pe Terra în schimb, sunt mult mai sensibile la acțiunea
radiațiilor ionizante. Doar plantele au înregistrat relativ unele mutaţii genetice ce pot fi
considerat benefice, însă doar în urma expunerii la doze relativ mici. Pentru oameni
situația este mult mai dificilă, deoarece doza maxim admisibilă a radiațiilor a fost stabilită
prin lege la un echivalent al dozei efectiv de 1 mSv/an, adică jumătate practic din
valoarea iradierii provenite din surse naturale.
Totodată, normele legale au mai stabilit și că sursele radioactive din aerosolii
atmosferici și din depuneri trebuie să se încadreze în niște valori considerate
nepericuloase, astfel, limita de atenţionare este de 185 Bq/m 2 zilnic; limita de avertizare
este de 370 Bq/m 2 zilnic iar limita de alarmă este de 1 851 Bq/m 2 zilnic.
Radionuclizii care într-un fel sau altul pătrund în organismul uman sunt relativ
ușor detectați și identificați, atât în sânge cât și în urină, cum este cazul Iodului 131 sau
Cesiului 137, dar şi în fecale, cum este cazul Stronţiului 90. În ciuda faptului că nu
respectă toate proprietățile fizico-chimice ale elementelor chimice de proveniență,
radionuclizii ajunși în interiorul organismului păstrează o bună parte din proprietățile
chimice ale acestora și ca atare se vor comporta similar. În acest mod, prin similitudine cu
elementele chimice respective, ritmul de acumulare sau de eliminare a radionuclizilor din
organismul uman poate fi calculat destul de exact.
Din anumite puncte de vedere, astfel de radionuclizi pot fi asimilați unor substanțe
toxice de luptă, dar toxicitatea lor (spre diferență de cea a STL) este funcție de o serie de
aspecte variabile, cum ar fi interacțiunile specifice în mediul chimic al organismului viu,
tipul de radiații şi valoarea energiei degajate, timpul caracteristic de înjumătăţire fizică
sau/şi biologică etc. După cum se poate vedea și în fig. 92, radionuclizii beta sunt mai
periculoşi în cazul expunerii din exterior (deoarece au energie mare, sunt penetranți și
dau naștere efectului Compton), în vreme ce contaminările interne au drept agent
radiologic mai periculos pe radionuclizii alfa (care având masă relativ mare, pot crea
serioase prejudicii în anumite regiuni ale organismului, din interacțiunea lor cu materia
rezultând radiația de frânare), iar radionuclizii gamma dacă expunerea nu este prea lungă,
fiind foarte penetranți (traversează repede organismul) pot produce o iradiere relativ mai
redusă.
Radionuclizii care contaminează interiorul organismului, vor fi supuși din partea
acestuia unui proces foarte diferit de metabolizare, unii radionuclizi fiind transferabili (se
pot combina chimic în organism), alții fiind netransferabili, căci tind să fie eliminați din
organism după o scurtă perioadă de staționare.

- 116 -
 Dintre radionuclizii transferabili putem menționa Iodul 131, Stronţiul 89 și
Stronţiul 90, Hidrogenul 3, Radiul 226, Carbonul 14, Cesiul 137 și Cesiul 134. Iar
radionuclizii netransferabili pot fi exemplificați prin Plutoniul 239. Sunt larg utilizați la
ora actuală o serie de radionuclizi. Atfel, dintre radionuclizii de radiație gamma putem da
ca exemplu Bariu-133, Cadmiu-109, Cobalt-57 și Cobalt-60, Europiu-152, Manganese-
54, Sodiu-22, Zinc-65 și Technețiu-99. În vreme ce pentru radiație beta sunt utilizați
radionuclizii Stronțiu-90, Thaliu-204, Carbon-14 și Hidrogen-3. Drept surse de radiații
alfa se utilizează de regulă Poloniu-210 și Uraniu-238. În vreme ce radionuclizii care
emit mai multe tipuri de radiații sunt Cesiu-137 și Americiu-241.
Dintre radionuclizii pătrunși în sânge aceștia sunt fixați în mare măsură în țesuturi
iar restul eliminați prin mecanismele obișnuite ale aparatului excretor. Corespunzător
activității metabolice din ţesuturi, radionuclizii sunt fie eliminaţi, fie reintroduși în
circulaţia sanguină și procesul se reia. Stronţiul radioactiv are caracteristica nocivă se a se
fixa în oase devenind foarte dificil de eliminat ulterior. În vreme ce în cazul Cesiului
radioactiv, acumularea se face în țesuturile moi, metabolizarea sa fiind crescută și deci,
eliminarea din organism este rapidă. Tritiul (Hidrogenul-3) este reţinut în totalitate în
organism în cazul pătrunderii prin respirație, doar 50% dacă a fost absorbit prin piele şi
100% prin ingestie, însă cu toate acestea este eliminat repede împreună cu apa din
organism. În vreme ce în cazul Cesiului 137 timpul de înjumătățire este de până la 6 luni,
iar Stronţiul-90 fiind fixat în oase, are timpul de înjumătățire de 19 ani...
Iodul radioactiv (Iod-131) care reprezintă unul dintre cei mai obișnuiți produși ai
fisiunii nucleare din actualele centrale nucleare, are tendința de a se fixa în glanda tiroidă
conducând la afecțiuni severe ale acesteia, inclusiv cancere. Și ceilalţi izotopi utilizați în
mod obișnuit au organe pe care le preferă și în care tind să se fixeze, pe tot timpul cât stau
în organism activitatea lor radiativă provocând efecte dintre cele mai nocive.

5.7 Nanotehnologiile- baza armelor compozite

Pentru ca vectorii biologici capabili de a rezista în prezența radionuclizilor, să
poată transporta către țintă o cantitate îndeajuns de mare, este necesar ca materia
radioactivă transportată să fie foarte fină. Așa cum s-a putut observa, viețuitoarele
capabile să realizeze transportarea unor radionuclizi sunt acelea care pot supraviețui în
prezența acestora perioade lungi de timp, iar astfel de viețuitoare sunt foarte puține și în
general au dimensiuni mici sau foarte mici, care nu permit utilizarea unor cantități mari
de materiale radioactive.
Practic, este necesar ca niște vietăți minuscule să poată deveni purtătoare de
radionuclizi, deci materia radioactivă să se găsească în cantități microscopice, sub forma
unor micro- sau chiar nanoparticule. În momentul de față, nanotehnologia aduce deja
contribuții importante în variate domenii iar promisiunile de dezvoltare a aplicațiilor sunt
foarte mari, din câte se pare nanotehnologiile ascunzând încă multe posibile surprize.
Se crede că aplicațiile nanotehnologiei vor aduce contribuții în ceea ce privește
securitatea medicală, protecția sănătății persoanelor și a mediului, cu unele utilizări
specifice în domeniul protecției împotriva hazardelor naturale și umane, în protecția
specifică sistemelor informatice și informationale, mai ales în ceea ce privește aspectul
detecției, recunoașterii semnalelor, autentificării.

- 117 -
 De asemenea, domeniul militar ar fi direct interesat de aceste tehnologii care își
găsesc numeroase aplicații în ceea ce privește armamentele chimice și biologice, cele
radiologice, dar și cele arme nucleare. Încă din clipa de față cercetarea științifică (în
special cea vizând aplicațiile militare) este orientată pe două direcții aparent antagoniste:
miniaturizarea tehnicii existente până la aducerea acesteia la nivel nanometric. Dar
totodată și încercarea de a aranja atomii și moleculele în sensul de a le face să funcționeze
sub forma unor dispozitive comandate sau controlabile, în principiu similare
mecanismelor biologice, după modele preluate din lumea vie.

Fig. 100 Schemă privind conexiunile dintre domeniile de cercetare aferente nanotehnologiilor și aplicațiile
legate de armamentele neconvenționale biologice sau/și chimice.

Fără a fi câtuși de puțin antagonsite, cele două direcții de cercetare la urma urmei
caută ca în final să combine soluțiile în scopul de a obține dispozitive hibride care să
utilizeze elemente naturale și artificiale în cadrul unor sisteme tehnice de dimensiuni
extrem de mici, apte să îndeplinească o sumedenie de funcții dintre cele mai complexe.
Din perspectiva problemei protecției împotriva armelor de distrugere în masă, este
prevăzut deja ca nanotehnologia să joace un rol tot mai important în realizarea și
dezvoltarea unor aparaturi detectoare pentru agenții biologici, radiologici și chimici,
sisteme de supraveghere miniaturizate, dar și a unor materiale inteligente (capabile să se
adapteze singure anumitor situații) sau cu proprietăți optice speciale, apte de a fi utlizate
pentru mascare și camuflare etc.
Nanotehnologiile de mare interes în domeniul securităţii și militar, includ în
principal trei direcții de cercetare și dezvoltare:

- 118 -
  nanodispozitive și nanoechipamente, pornind de la care se pot pune la
punct metodologii specifice, bazate pe nanotehnici cum ar fi cele dedicate structurării în
noi și noi forme a materialelor la nivelul nanometric; asamblarea nanostructurilor de
diverse tipuri şi punerea la punct a unor noi funcţii, fapt care ar permite aplicații tot mai
diversificate; moduri perfecționate de interconectare între componentele macro și cele
nano, care să permită controlul facil al operațiilor;
 nanomateriale noi și performante, capabile să întrunească proprietăţi
deosebite legate de rezistenţă, de senzitivitate, dar și versatilitate ori selectivitate;
 obținerea de tehnologii hibride, bazate în special pe îmbinarea dintre
structurile moleculare naturale (mai ales cele existente în biosistem) și produsele nano
artificiale; proiectarea și realizarea de dispozitive care să îmbine roluri și funcții diverse,
de natură biologică, fizică sau chimică.
Scopurile generale propuse în cadrul domeniului militar și în activitatea de
cercetare-dezvoltare legată de nanotehnologii, sunt legate pe de o parte de asigurarea sau
întărirea protecției vietăților (omului în special, dar nu numai) dar și, pe de altă parte,
punerea la punct a unor noi sisteme (miniaturale, hibride) care să permită transportarea și
diseminarea în teritoriul inamic a agenților toxici sau patogeni specifici armamentelor
neconvenționale de tip chimic, biologic, radiologic sau forme hibride ale acestor arme:
 asigurarea protecției individuale contra agresiunii neconvenționale
realizate cu ajutorul armelor de distrugere in masa, prin obținerea de nanosenzori care să
asigure identificarea, recunoașterea și alarmarea (funcția de prevenire a securității),
îndepărtarea sau limitarea riscurilor profesionale în domeniul nuclear, biologic și chimic,
în cele din urmp, decontaminarea nucleară, biologică și chimică dar și profilaxia;
 perfecționarea echipamentului de protecție destinat combatanților care
sunt supuși riscurilor legate de contaminarea nucleară, biologică sau chimică a terenului,
precum și a celor care trebuie să intervină (CBRN) în cazul accidentelor care implică
printre altele și riscuri majore de contaminare etc.;
 asigurarea securității alimentare și a industriei farmaceutice,
informaționale și informatice, prin controlul nano al produselor/fluxurilor de date și
informații și identificarea/ eliminarea celor care conțin elemente nocive;
 punerea la punct și utilizarea de agenți nano capabili să asigure spionajul
(infiltrarea) dar și supravegherea, identificarea rapidă a elementelor cu potențial nociv și
neutralizarea acestora, avertizarea timpurie a comandamentelor militare asupra operațiilor
de orice natură întreprinse de inamic;
 obținerea de bacterii/viruși artificiali, similari structural și funcțional celor
care există în natură, dar mult mai rezistenți și capabili de a dispune de funcții speciale
cum ar fi recunoașterea inamicului după amprenta genetică specifică etniei sale,
autodistrugerea după o anumită perioadă sau în anumite condiții, ascunderea sau
camuflarea în mediul natural pentru a împiedica detecția din partea inamicului etc.
Cercetările din domeniul militar vor urmări așadar o serie de aspecte specifice, în
care trebuiesc obținute rezultate concrete în viitorul apropiat:
 nanomaterialele destinate sistemelor avansate de senzori dar și
nanosenzorilor individuali considerați inteligenți, capabili de a îndeplini pe cont propriu
(autonom) misiuni specifice de detecție/recunoaștere/identificare;
 sisteme auto-organizate cu aplicații militare, formate din nanoelemente
hibride capabile să se (re)organizeze în permanență, adaptându-se la situație și

- 119 -
reconsiderându-și permanent structura și funcțiile fără a avea nevoie de intervenția
omului;
 punerea la punct a metodelor de testare avansată a nanomaterialelor și
soprirea capacității de control și comandă asupra structurii/funcțiilor acestora;
 utilizarea nanomaterialelor în cadrul diagnozei bio-chimice, prin
capabilitatea acestora de a detecta agenții patogeni și cei toxici (STL) chiar și în cantități
foarte mici;
 monitorizarea activității nanosistemelor introduse în operațiile militare,
prin punerea la punct a unui sistem de colectare a datelor, de procesare a lor centralizată
și obținerea astfel de informații utile privind modul de acțiune al dispozitivelor nano care
se află în teatru, cu posibilitatea controlului/comenzii acestora;
 supravegherea suprafețelor, indiferent dacă acestea sunt foarte mici sau
foarte mari, dar și a unor mari colume atmosferice, pentru identificarea în timp util a
nanodispozitivelor inamice sau a altor elemente ostile ori nocive, fie ele de natură
nucleară, biologică sau chimică;
 bacterii/viruși artificiali destinați atât ofensivei cât și defensivei, realizați
deopotrivă prin nanotehnologii și mutații genetice, ca produse hibride;
 stabilirea metodelor de autodistrugere a nanodispozitivelor astfel încât să
nu formeze un factor poluant sau nociv suplimentar în cadrul ecosistemelor, iar după ce-
și îndeplinesc funcțiile pentru care au fost create aceste nanodispozitive să fie capabile să
se transforme în elemnte inofensive ori să se distrugă fără a produce efecte secundare;
 stabilirea normelor de utilizare a acestor noi tehnologii și a limitelor de
aplicare a lor atât la pace cât și la război, definind rolul lor în cadrul societății moderne și
gradul lor de compatibilitate față de pretențiile etice ridicate de societatea umană
modernă;
 stabilirea unui management al riscurilor specific utilizării nanomaterialelor
avansate, cu precădere dacă ne referim la domeniul militar;
 o sporire deosebiră a securității obiectivelor industriale și militare cu rol
strategic dar și a sistemelor informatice de control al acestora, prin aplicarea de
nanodispozitive și nanosisteme sau integrarea acestora în sistemele de securitate clasice.

5.8 Echipamente de protecție și intervenție

Particularitățile oricăror analize chimice organice, larg aplicate în domeniul
armamentului biologic, se răsfrâng într-un fel sau altul și asupra substanțelor toxice de
luptă (STL) utilizate concomitent sau independent cu armamentele
biologice/bacteriologice, și aceasta datorită naturii chimice a tuturor acestor armamente.
Pentru o identificare cât mai certă a substanțelor toxice de luptă (STL) sunt în general
urmărite metodele prin care aceste substanțe s-ar putea individualiza.
O problemă de căpătâi în privința detecției substanțelor toxice de luptă (STL),
practic constă în a putea face extragerea lor din cadrul unor probe având de cele mai
multe ori concentrații variabile și totodată, identificarea lor fără niciun dubiu utilizând
astfel de extracte. În materie de realizare a individualizării substanțelor toxice de luptă
(STL) se vor urmări acele metode prin care o astfel de individualizare să ofere rezultate
certe.

- 120 -
 Dificultățile întâmpinate de problema detecției STL sunt legate de posibila
antrenare în cadrul extractului a materiei nedorite din componența probei, fapt care poate
conduce la apariția unor colorații ce pot induce în eroare, sau pot exista chiar reacții
nedorite cu substanțele reactive aplicate de cel care face analiza probei.
Pentru a se elimina toate aceste surse de eroare, odată cu efectuarea analizelor de
laborator se va urmări o anumită succesiune a acțiunilor, menită evitării și izolării
componentelor ce ar putea altera rezultatele. În ciuda faptului că aparatura compactă
modernă, electronizată, permite de multe ori identificarea și dozarea STL prin aplicarea
unor metode de cromatografie și spectroscopie, radiochimie etc., analiza detaliată a STL
nu poate fi totuși realizată decât prin respectarea unui protocol mult mai amplu și mai
complicat.

Fig. 101 Instrumentarul clasic utilizat în deceniile trecute pentru prelevarea de probe din cadrul mediului
presupus a fi infectat STL: caracterizat prin simplitate, eficacitate și chiar posibilitatea de a fi realizat
artizanal, în anumite condiții. În partea stângă și în centru, tuburi de sticlă utilizate în vederea recoltării de
probe din atmosferă. În dreapta, un vas spălător de tip impinger.

În cazul acțiunilor de luptă în care sunt utilizate substanțe cu efect combinat,

problema identificării devine și mai complicată. Vom analiza așadar cu precădere acele
substanțe destinate distrugerii mediului biotic, în special de acțiune distructivă asupra
plantelor. După cum se știe, în general substanțele fitofarmaceutice (sau pesticidele) au
acțiune limitată în domeniul protecției culturilor împotriva anumitor dăunători specifici,
așa cum ar fi insectele, ciupercile, buruienile etc.
Practica agricolă ne-a demonstrat și că, încercarea de a supradoza utilizarea
acestor pesticide a condus de cele mai multe ori la obținerea de efecte distructive asupra
întregii vegetații, incluzând culturile. Acțiunile de luptă moderne nu puteau așadar să un
ia în calcul utilizarea unor substanțe derivate din pesticide în scopul de a distruge
culturile agricole din teritoriul inamic, provocând totodată foametea dar și infestarea
terenului, inclusiv obținerea de efecte combinate, dacă se utilizează armament hibrid, de
tip bio-chimic.
În cadrul STL destinate acțiunii asupra biosistemului deja nu s-a mai făcut nicio
discriminare în privința efectelor și deci, nicio selectare a substanțelor potrivit efectelor
specifice. O categorie interesantă de STL este reprezentată de substanțele toxice

- 121 -
organofosforice și o gamă largă de insecticide din categoria organofosforicelor. Acestea
însă, pot fi destul de ușor identificate și au o acțiune oarecum limitată.
De pildă, în cazul flouracetaților minerali, reactivitatea lor chimică este scăzută,
ceea ce ridică probleme privind identificarea, dar scindarea florului din cadrul moleculei
se poate face totuși destul de ușor cu ajutorul tiosulfatului de sodiu și mai dificil utilizând
soluții alcaline. Pentru degazare se utilizează un terci de clorură de var ce anihilează
efectul toxic.
În urma realizării atacurilor cu STL și încărcături biologice sau bio-chimice, voe
exista întinse suprafețe de teren direct afectate de aceste substanțe și mai ales, vor exista
diverse elemente materiale importante afectate de acțiunea norilor primar ori secundar
produși de explozia încărcăturii de luptă bio-chimice. Prin urmare, o cantitate uriașă de
bunuri din diverse categorii, incluzând alimentele sau materiile prime destinate fabricării
acestora, vor fi inutilizabile și poate chiar definitiv compromise.
Oricum, va fi necesară controlarea acestor bunuri și eventual tratamentul de
dezinfectare înainte ca ele să poată fi reintroduse în circuitul normal de utilizare. Devine
așadar necesară existența unui sistem complex de intervenție în vederea izolării zonelor
infectate, opririi efectelor nocive, dezinfectării oamenilor și echipamentelor și verificării
tuturor bunurilor de care oamenii pot avea nevoie, în special a alimentelor.
Nu în ultimul rând, un astfel de sistem de intervenție este necesar datorită faptului
că de multe ori zonele atacate cu arme chimice sau/și biologice sunt localități, unde există
locuințe, sedii de organizații de stat și administrative, întreprinderi etc. Cu alte cuvinte,
locuri care nu pot fi pur-și-simplu părăsite ori evitate.

Fig. 102 Un model clasic de mască de gaze de tip M3A1: 1- protecția pentru ochi (carcasă din plastic și
cauciuc + vizor sticlă durificată); 2- valva de expirație; 3- masca de cauciuc; 4- tubul de legătură; 5- valva
pentru expirație pe nas; 6- corzile de cauciuc dotate cu sistem de reglare a prinderii.

Toate aceste aspecte evidențiază de fapt nevoia de a se efectua un control cât mai
riguros în vederea eliminării pericolului de contaminare a oamenilor, achipamentelor,
alimentelor, diverselor bunuri, animalelor și vegetației destinate producției agricole.
Pentru a se face astfel de controale un aspect foarte important îl reprezintă modul în care
se realizează prelevarea probelor.

- 122 -
 Astfel de probe recoltate din diverse zone de interes servesc la identificarea
infectării, precizarea naturii unei astfel de infectări și stabilirea în timp util a măsurilor
necesare pentru decontaminare. În scopul efectuării unei recoltări a probelor un laborator
minimal echipat (facem abstracție de cazul modern al aparaturii electronice compacte
etc.), chiar și la nivel artizanal, rudimentar, trebuie neapărat să conțină:
o debitmetru și tuburi de cauciuc;
o recipiente de sticlă (sticle, borcane, eprubete etc.) prevăzute cu dop rodat
care să asigure o bună închidere și etanșare;
o pompă de debit mic;
o recipiente de sticlă de diverse conformații având volumul de 1000 ml
adaptate astfel încât să poată servi la prelevarea de probe, prin dotarea lor
cu dop, sfoară (min. 20 metri);
o unelte tăietoare (cuțit sau bisturiu) destinate detașării unor probe care nu
pot fi prelevate altfel;
o tuburi de sticlă cu dublă strangulare (gofrate) cu lungimea de aprox. 100
mm și diametrul de până la 10 mm, în interiorul cărora se introduce vată
hidrofilă ori silicagel;
o alcool etilic de înaltă puritate necesar în special pentru dezinfectarea
uneltelor cu care se face prelevarea de probe;
o vase spălătoare sau flacoane de absorbție de cca. 100 ml destinate
recoltării vaporilor din atmosferă;
o vată hidrofilă destinată prelevării de probe prin tamponare de pe diverse
suprafețe;
o șabloane metalice de mici dimensiuni destinate prinderii pe suprafața
activă a materialului de aderență (vata hidrofilă, de pildă) în cazul
recoltării de pe suprafețe;
o sondă-tip pentru prelevarea probelor de material agricol;
o pensete pentru prinderea materialului aderent cu care se prelevează
problele etc.
În ultimii ani și în armata României au fost introduse o serie de noi echipamente
din categoria CBRN, mai ales datorită condițiilor ridicate de UE privind protecția NBC a
graniției de este a Uniunii. Au fost astfel reconsiderate preocupările armatei române în tot
ceea ce privește protecția/intervenția NBC. Pe lângă echipamentele vechi, care de altfel
nu sunt nici pe departe slabe sub aspect calitativ, au fost achiziționate în ultimii ani și
echipamente ce sunt considerate ca fiind de ultimă generație.
Pe lângă acestea, cercetarea militară românescă a obținut propriile ei rezultate,
mai ales că se realizează colaborări sub diverse forme cu firme consacrate din domeniu,
cum ar fi societatea cehă Oritest, societatea italiană Eurovinil Spa, firmele germane
Blucher GmbH și Bruker Daltonics, societatea daneză Bruhn Newtech. Multă vreme
realizările românești din acest domeniu au stat sub semnul modelelor sovietice, în mare
parte acestea fiind preluate și fabricate la nivel național sub licență sau chiar fără
existența unei licențe. După 1970 însă, România a început să aibă legături cu mediul de
afaceri occidental iar cercetarea autohtonă a realizat primele produse care de altfel au și
fost introduse în fabricație de serie.
În scopul înlocuirii hipocloritului de calciu (cu formula Ca(ClO)2 · 3H2O,
întrebuințat în special în cadrul industriei textile și chimice, dar și ca dezinfectant în

- 123 -
medicină și industria alimentară; se prezintă su forma unei pulberi albi higroscopice
având miros pătrunzător de clor. Devine periculos atunci când este pus în contact cu
substanțe organice inflamabile sau prea ușor oxidabile; prezintă pericol de explozie și

Fig. 103 Măști de gaze utilizate la ora actuală în armata română, în cadrul echipamentului CBRN.

este iritant pentru piele) din dotare, s-a ales ca soluție de decontaminare pentru echipele
CBRN, o soluție de Acid Tricloroizocianuric menită a fi utilizată la decontaminarea
tehnicii de luptă dar și a terenului, cu o serie de vantaje stabilite astfel:
 noua substanță utilizată este considerată în general mai eficace în acțiunea
de decontaminare decât hipocloritul de calciu;
 fiind mai lesne de preparat, stocabil, mai lesne de transportat și folosit,
noul decontaminant chimic aduce avantajul simplificării operațiilor logistice;
 soluţia poate fi utilizată de către echipamentul aflat deja în înzestrare dar și
de către cu echipamentele din dotarea NATO.
 conține pe post de componentă activă o soluție de Acid
Tricloroizocianuric (numit și TCCA, are formula chimică C 3 O 3 N 3 Cl 3 , se prezintă sub
formă de cristale albe cu miros de clor, produce înălbirea şi dezinfectarea) iar acesta este
considerat ca agent de clorinare cu o capacitate ridicată de neutralizare pentru majoritatea
substanţelor toxice de luptă mai noi sau mai vechi;
 de regulă, agentul de decontaminare nu este livrat în forma sa preparată ci
sub formă de componente ambalate corespunzător, prepararea făcându-se imediat
înaintea decontaminării;
 pregătirea soluţiei pentru a fi utilizată în decontaminare se face rapid și
simplu prin amestecarea componentelor porționate deja în cadrul ambalajelor și
adăugarea de apă în cantitatea menționată pe ambalaj;
 soluția astfel obținută poate fi utilizată în cadrul unor dispozitive de
decontaminare deja existente, așa cum ar fi CD-2M și CD-3M sau CD-5M, ori chiar
autospeciala de decontaminare ADTT-4;
 este capabilă să asigure buna decontaminare a suprafeţelor, mai ales în
cazul tehnicii de luptă și altor echipamente auxiliare;
 poate realiza decontaminarea eficace a terenului, dacă acesta a fost
contaminat cu așa-numiții agenți blister (este vorba de substanțele toxice de luptă
vezicante, denumite uneori și agenți CW; au în general consistență uleioasă și își produc

- 124 -
efectele atât prin inhalare cât și prin simplul contact cu pielea; pot provoca pe piele plăgi
cu aspect de arsuri, acoperite de vezicule, de unde vine și denumirea acestor STL; ca
exemple, levizita, fosgenul etc. Au fost utilizați pentru prima oară în anul 1917 de către
germani, dar și mult mai târziu, în timpul războiului dintre Irak și Iran), utilizând tot
autospeciale de decontaminare ADTT;

Fig. 104 Echipament de luptă destinat protecției împotriva acțiunilor mecanice venite din partea gloanțelor,
schijelor sau altor genuri de proiectile ori fragmente ale acestora: 1- masca elastică din material compozit,
cu aderență la piele; 2- combinezon din tercot sau țesături de materil compozite de mare rezistență; 3- vesta
de asalt cu buzunare pentru muniție (încărcătoare), posibil și locașe pentru plăci balistice; 4- cesta anti-
glonte cu 5- plăci balistice din materiale compozite cum ar fi kevlar, fibre carbon-bor sau carbon-carbon,
fibre de sticlă etc. (imaginea furnizată de LS Cozma).

 prin utilizarea acestei soluții sunt asigurate cel puțin 24 ore de

decontaminare a tehnicii de luptă și terenului.
Pentru protecția directă și nemijlocită a personalului combatant și a celor care
participă la decontaminarea terenului sau altfel de activități în cadrul zonelor potențial
contaminate, se poate utiliza un complet de protecție sub foră de combinezon NBC cu
filtroventilație, la ora actuală acesta fiind și în înzestrarea forțelor armate române, în
special acele forțe (specializate) care se ocupă de problemele de decontaminare.
Completul de protecție este compus din:
 costumul realizat din cauciuc bromobutilic corespunzător ranforsat și
prevăzut cu sisteme de închidere care să asigure etanșeizarea;
 mască încorporată, având vizierele concepute astfel încât să asigure o
vederea panoramică, fără dificultate sau unghiuri moarte;
 în vederea asigurării filtro-ventilaţiei, este prevăzut un aparat dotat cu
două filtre autonome şi curele de prindere;
 sursa autonomă de curent continuu, sub forma unui acumulator NiCd;
 masca individuală este dotată cu dispozitive ce permit hrănirea
operatorului în timp ce poartă masca, folosind în acest scop un furtun pentru lichidele
alimentare, dar și un laringofon pentru ușurarea comunicațiilor;

- 125 -
  completul dispune de cizme şi de mănuşi foarte rezistente, acestea putând
fi purtate în mediuil toxic și coroziv pentru o perioadă de 6 ore fără întrerupere; oferă
protecția față de picăturile arme chimice HD (substanțe toxice de luptă vezicante) pentru
minim 12 ore; totodată, oferă protecție împotriva acțiunii corozive acide sau/și bazice și
contra produselor petroliere;

Fig. 105 Diverse harnașamente în cadrul echipamentului de luptă modern: 1- masca latex sau din materiale
compozite; 2- combinezon rezistent cu fermoar duble, 3- toc de pistol cu locașe destinate încărcătoarelor și
unor accesorii; 4- raniță multifuncțională; 5- centură tactică adaptată pentru cuplarea altor echipamente la
ea (imaginea furnizată de LS Cozma).

 masa totală a completului de protecție 10, 5 kg;

 instalația de ventilaţie asigură un debit de aer de 140 litri / min.
O componentă aparte a sistemului de protecție o constituie masca de gaze,
concepută pentru a proteja eficace ochii, în general suprafața feței și mai ales căile
aeriene, împotriva majorității agenţilor NBC, permițând totodată hrănirea cu alimente în
stare lichidă, chiar și pe timpul cât purtătorul măștii de află în regiunile contaminate.
O astfel de mască de gaze modernă dispune de trei dimensiuni standard, este
realizată din material de regulă, de culoare neagră sau kaki, are masa de cca. 0, 55 kg,
oferă protecție eficace împotriva substanțelor toxice de luptă vezicante timp de minim 24
de ore de acțiune continuă, vizierele de sticlă oferă un câmp vizual de cel puțin 80% din
cel normal.
Este admis prin fabricație un coeficient de penetrare pentru agenţi RBC (substanțe
toxice de luptă neuroleptice care provoacă RBC colinesteraza) de 1×10 3 %; atenuarea
vocii prin mască este de doar 5%, porțiunea filetată pentru montarea filtrului este de Rd
40×3, 63 mm. Filtrul are masa de 0, 35 kg cu dimensiunile de 100 x 110 mm și filet de

- 126 -
prindere potrivit Stanag 4155, de Rd 40×3, 63 mm; permite trecerea unui flux de aer de
30 l/min, straturile putând rezista la o presiune de 130 Pa; oferă protecţie cel puțin 30
minute în cazul unei atmosfere cu benzen în concentraţie de 18 +/- 2 mg/litru, și minim ½
ore în atmosfera cu concentrație de acid cianhidric de 2-5 mg/litru; cel puțin 30 minute în
cazul clorocianidelor având concentraţie în aer de 2-5 mg/litru etc. Încălțămintea, alta
decât cea specifică acestui complet de protecție BNC, este asigurată de ghete de 0, 17
metri înălțime cu talpă de cauciuc și poliuretan, tip Airpower P6 High /P9 Desert, în
sistem Haix-AS, realizate din piele de 2 mm grosime și din material textil. Sunt încadrate
de producător în categoriile Haix Climate System, Haix-AS System sar și Haix Heelbend,
Gore-Tex-XCR-System; materialul este antistatic și rezistent la produsele petroliere.
Completul de protecție NBC este de concepție și fabricație românească și se află
deja în dotarea trupelor, mai ales cele specializate. Rolul său este acela de a asigura
protecția utilizatorului său contra acțiunii agenților nucleari și radiologici, chimici și
bacteriologici. Este confecționat dintr-un strat exterior rezistent, având rol protector,
prevăzut cu design-ul camuflajului de pădure ori deșert, dar având totodată și strat intern
de protecție NBC, bazat pe fibre filtrante de carbon activ. Echipamentul aceste este
relativ confortabil; impermeabilizat dar și ignifug, potrivit ISO 15025; are o rezistență
termică redusă; masa sa alară este de 0, 460 kg/m 2 ; rezistă la acțiunea corozivă a
substanțelor petroliere; oferă o protecție eficace împotriva substanțelor toxice de luptă în
formă de vapori și aerosoli, împotriva particulelor radioactice și majorității bio-agenților
patogeni.
Începînd cu 2009 în însestrarea forțelor armate au fost introduse echipamentele de
luptă perfect compatibile completului de protecție NBC, acest echipament de corp fiind în
mai multe variante, de pildă camuflaj de pădure și de deșert, din material cu țesătură
impermeabilă, laminată, având trei straturi de Gore-Tex și bandă de impermeabilizare la
cusături. Materialul și vopseaua aplicată asigură și mascarea în domeniul vizibil și cel
infraroșu. Pentru cazul acțiunilor de luptă desfășurate mai ales pe timp de vară s-a
introdus în înzestrare sistemul portabil de hidratare de tip NBC-NATO 3L, care oferă
totodată și protecție contra agenților bio-chimici activi, pe baza tehnologiei de tip anti-
microbian Glass-Like și respectiv Grunge-Guard, asigurând filtrarea și menținerea în
bună stare a apei.
Pe lângă aceste echipamente mai vin și acelea necesare luptei propriu-zise:
diverse modele de veste tactice cu buzunare pentru muniție și alte facilități, mânușile cu
rezistență mecanică și termică ridicată, diverse tocuri pentru purtarea armelor sau
muniției ori altor echipamente necesare în luptă. În general, tocurile utilizate sunt
destinate pistoletelor și sunt realizate din țesătură rezistentă de tip Cordura, uneori
prevazute și cu un șnur de siguranță pe timpul utilizării.
O vestă tactică obișnuită are o structură modulară realizată din țesătură tip
Cordura, este concepută în așa fel încât să poată fi ajustată în plan lateral și vertical, să fie
totodată multifuncțională, păstrând compatibilitatea față de o întreagă suită de diverse
accesorii. Cel mai adesea, o astfel de vestă are locașe pentru introducerea opțională a
unor plăci balistice independente de vesta anti-glonte, diverse buzunare interne sau
aplicate pentru muniție, arme de mici dimensiuni, diverse arme albe, grenade, aparat
radio, lanternă, documente etc. Mânușile sunt de obicei realizate din țesătură de kevlar
sau/și Nomex, pentru a fi rezistentă la acțiunea obiectelor tăioase, dar și la căldură sau
fricțiune.

- 127 -
 Pentru aplicații specializate în domeniul CBRN, în cadrul forțelor armate române
a fost pus la punct un sistem integrat dotat cu soft de gesionare a unor baze de date și
destinat identificării rapide, operative, a substanțelor explozive și a celor toxice de luptă.

Fig. 106 Echipament specific de protecție: 1- masca latex (sau materiale compozite) oferă nu doar protecția
pieli împotriva acțiunii directe a unor factori nocivi existenți în atmosferă, dar deschide și posibilitatea
modificării după dorință a fizionomiei purtătorului (în cazul operațiilor speciale) pentru înșelarea
inamicului; 2- compinezonul poate fi realizat din material compozit cu proprietăți speciale de mascare/
camuflare; 3- pe cap se pot pune diverse echipamente de protecție cum ar fi căștile din oțel sau din
materiale compozite (existând variate modele) dar și 4- șepci sau căciuli concepute pentru protecția
împotriva frigului și umezelii și care se pot utiliza împreună cu masca de gaze sau alte echipamente de
protecție NBC; de asemenea, cagulele 5 sau 6 oferă o bună protecție împotriva agenților nocivi aflați în
atmosferă, putând fi adaptate la ele sisteme filtrante artizanale care asigură protecția utilizatorului până la
ieșirea din zona contaminată; 7- nu trebuie exclusă din calcul aparaura de telecomunicații care nu trebuie să
deranjeze sub nicio formă echipamentul de protecție NBC; evident, masca de gaze 8 este indispensabilă, la
aceasta putând fi adăugat 9- echipament electromooptic de vedere pe timp de noapte, eventual se poate
alege varianta de semimasca de gaze 10 cu ochelari de protejare a ochilor, în acest caz fiind facilitată
utilizarea aparaturii de vedere pe timp de noapte și laringofonului (imaginea furnizată de LS Cozma).

Un astfel de sistem informatizat va permite ca în situațiile reale de luptă să fie

executată analiza caracteristicilor fizico-chimice ale substanțelor ce prezintă risc de
explozie; identificarea tipurilor de substanțe toxice ori explozive și a transformărilor
corespunzătoare utilizării lor; obținerea unor modele de calcul în ce privește modurile de

- 128 -
comportament a substanțelor analizate, pentru diverse condiții de utlizare; calcularea unor
parametri balistici specifici domeniului balisticii externe, pentru cazul unor explozivi, în
situații tactice concrete.

Fig. 107 Armament individual portativ cu putere de foc ridicată, lansatorul de rachete portabil poate fi
utlizat pentru împrăștirea încărcăturilor bio-chimice sau radiologice. Mai ales dacă este utilizat de luptători
foarte bine mascați sau camuflați în câmpul de luptă. Un model de echipament destinat camuflării este cel
creat de români în vederea camuflajului vizual, infraroșu dar și termic. Rolul săi este acela de a împiedica
descoperirea luptătorilor proprii de către inamic și astfel, evitarea loviturilor inamice; dar și menținerea
iniţiativei. Este realizat dintr-un material tipul ripstop, cu fibre de poliamidă și fibre metalice sau
compozite, având prevăzut și un strat polimeric, impermeabil.

Un asemenea sistem informatizat este util trupelor E. O. D. (Explosive Ordnance

Disposal) cu condiția să fie corespunzător integrat în echipamentul de intervenție, pentru
comanda informatizată fiind necesar un soft special conceput.
Nu în ultimul rând sunt necesare în dotarea trupelor CBRN și autospeciale de tip
SIBCRA (Sampling and Identification of Biological, Chemical and Radiological Agents)
destinate intervenției operative în cazul suspiciunilor de contaminare sau a atacurilor
realizate cu agenți nculeari, radiologici, chimici și biologici. O astfel de unitate mobilă
este echipată astfel încât să preleveze probe de pe terne, să detecteze agenții de tip NBC
și chiar, să identifice tipul acestora. Desigur, o astfel de unitate mobilă nu realizează decât
identificarea primară, direct pe teren cel mai adesea, a substanţelor periculoase,
determinând totodată gradul de contaminare radioactivă etc.
Cum astfel de autospeciale militare nu sunt destinate exclusiv intervenției în
cazuri de alertă militară, ci pot la fel de bine interveni și în cazul producerii unor hazarde
umane sau naturale, accidente industriale în combinate chimice sau la unități care
utilizează materiale radioactive etc., ele sunt echipate cu tot ceea ce este necesar
expertizei criminalistice și administrării probatoriilor judiciare.
Astfel, sunt dotate cu aparatură destinată înregistrării audio/video, pentru fixarea
pe suport a unor probe prețioase, dar și cu truse destinate prelevării, ambalării în bune
condiții și stocării, transportului în deplină siguranţă a mostrelor (probelor) valoroase în
vederea studierii lor amănunțite în cadrul laboratoarelor.
Modelul românesc de autospecială de tip SIBCRA este pus pe un șasiu de VW
Transporter și a fost testat pentru prima oară în septembrie 2010. Aparatura aflata în
dotarea aceste autospeciale este modernă, performantă:

- 129 -
  aparat detector de tip Rapid, destinat în special identificării poluanţilor
atmosferici și noxelor din atmosferă;
 detector infraroșu mobil, apt de a realiza prin teledetecție identificarea
unor agenți chimici în atmosferă, pe o rază de mai mulți kilometri, atât pe timpul cât
vehicolul staționează cât și în timp ce se află înmișcare;
 se pot realiza rețele de identificare și măsură a noxelor din aer, prin
măsurători realizate de mai multe aparate Rapid independente, situate în poziții diferite pe
teren iar datele lor sunt centralizate de către aparatura informatizată a autospecialei;
 sisteme de detectare a substanțelor toxice de luptă, aparatura fiind de tip
MM 2 (Mobile Mass Spectrometer), aplicând metoda spectrometriei și cromatografiei și
utilizând în acest sens un spectrometru de masă quadrupolar;
 sisteme de detecție STL cu aparate de tip AP2C de spectrofotometrie în
flacără; apt de a face detecția, identificarea și măsurători privind substanțele toxice de
luptă aflate sub formă de aerosoli sau vapori, deținând totodată și un dispozitiv destinat
prelevării probelor de lichide, precum și dispozitive de ridicare a probelor aflate în orice
formă;
 autospeciala beneficiază și de avantajele unui software destinat
monitorizării substanțelor toxice de luptă și a celor radioactive, acesta permițând totodată
integrarea în reţea a unor detectoare (de tip Papid, Raid-M sau DET-COM) pentru ca
datele obținute să fie centralizate și transmise în timp util prin sistemele de
telecomunicaţii ale armatei;
 detectorul de gaz de tip RAID-S2 ce poate fi utilizat în regim autonom ori
cuplat în cadrul unei rețele cu detectoare similare sau nu, situate practic la orice distanță;
 dispozitiv de tip RAID-M 100 destinat detectării, identificării și clasificării
exacte a prezenței și concetrației substanțelor toxice de luptă; totodată acest aparat
dispune de alarmă cu semnal optic și sonor, el fiind de altfel portabil.
Tot în dotarea actuală a forțelor armate române se află și analizorul portabil multi-
canal, destinat identificării și măsurii eventualelor contaminări radioactive a terenului,
apei, echipamentelor și tehnicii de luptă, alimentelor etc. Este vorba de un detector NaI
(TI) care face măsurători în gama de energie a radiațiilor cuprinsă între 50 keV și 3 MeV,
cu rezoluția energetică de max. 9% raportată la etalon Cs-137 (acest izotop calibrează
aparatul de măsură), și sensibilitatea de 20%, raportată la etalonul Cs-137, detectează
radiația gamma cuprinsă între 0, 01-300 qSv/h, are masa totală de 2, 3 kg, dimensiunile
de 350 x 185 x 140 mm iar autonomia bateriei este de cca. 6 ore. Ca și alte aparate de
detecție și acesta este dotat cu avertizor optic și sonor care poate fi setat pentru mai multe
situații posibile.
Modelele de echipamente individuale de luptă ale combatanților moderni nu mai
pot exclude din vedere acele echipamente destinate protecției împotriva armelor de
distrugere în masă, din acest motiv în ultimii ani s-au imaginat și realizat tot felul de
modele hibride menite să asigure buna adaptare a fiecărui gen de echipament de luptă la
diverse condiții de ducere a luptei, incluzând ducerea luptei în interiorul raioanelor
contaminate de agenți NBC.

- 130 -
5.9 Agenți de luptă bio-chimici
În cadrul eforturilor generale menite realizării de arme hibride de tip biologic și
chimic. Un rol aparte l-a avut analiza efectelor produse asupra biosistemului de către
fiecare din aceste categorii de armamente neconvenționale și impactul pe care l-ar avea
utilizarea de arme capabile să îmbine deopotrivă efecte chimice (toxice) cu cele
biologice.

Fig. 108 Rachete cu încărcătură chimică recent utilizat în Damasc, în cadrul războiului civil sirian. Părțile
combatante se acuză reciproc de utilizarea acestor mijloace de luptă neconveționale.

Printre STL destinate agresiunii directe asupra biosistemului, putem enumera

câteva dintre cele mai larg utilizate și care pot fi obținute destul de simplu. Astfel, avem
de pildă cazul di-nitro orto crezolului (DNOC), o substanța larg întrebuințată în secolul
trecut în foarte multe țări ale lumii, ca insecticid și ierbicid. Aceasta se prezintă (atunci
când este în stare pură) sub formă de cristale fine, inodore.
Are temperatura de topire Tt = 85, 8 0 C , T f = 312 0 C , presiunea vaporilor
saturați la 20 0 C , de Pvs  20 = 5,2 105 mmHg și doza letală (pentru letalitate de 50%) de
DL 50 = 30 000 [Link]/m 3 sau 3000 mg/persoană. Cu toate acestea, reprezintă un toxic
puternic pentru vegetație și chiar pentru organismul uman, evident, și pentru organismele
altor vietăți care trăiesc în mod obișnuit în cadrul unui biosistem. În cazul acțiunilor de
luptă se întrebuințează în special sub formă de aerosoli aflate în amestec cu diverse
uleiuri minerale, cu gudroane dar și ca emulsii ori pulberi umectate. În cadrul luptei
această substanță are regimul de toxic de
contact, iar acțiunea ei concretă se manifestă din momentul inspirării aerosolilor sau la
ingerarea frunzelor, legumelor și fructelor la care au aderat aerosolii aceștia.
Un aspect interesant îl constituie faptul că aerosolii de DNOC sunt insolubili în
apă, ceea ce face ca ploaia ori spălarea artificială simplă, cu apă, să nu fie eficace. În
schimb, DNOC este solubil în alcoolii inferiori, hidrocarburi aromatice, eteri sau
tetraclorură de carbon etc. Doar dacă DNOC se află sub forma unor săruri alcaline, poate
deveni solubil în apă, caz în care va putea fi aplicat în domeniul civil, ca insecticid, în
mod optim în acest caz fiind aplicate între 4 și 6 kg/ha, iar dacă se depășește această
valoare, va produce efecte nedorite asupra biosistemului în ansamblu.
Rezultă că, emulsiile de DNOC liber (destinate aplicațiilor militare) sunt utilizate
pentru acțiuni distructive nediscriminatorii, care afectează întreg biosistemul. DNOC are

- 131 -
comportament similar nitroderivaților aromatici și deci, formează diverși compuși
moleculari cu amine, fenoli sau hidrocarburi. Un alt exemplu îl constituie D- ul acid 2, 4-
di-clorfenoxiacetic (2, 4 D- ul) care reprezintă un insecticid foarte răspândit în secolul
trecut și utilizat în special pentru combaterea buruienilor, având în general toxicitate
redusă pentru alte vietăți.

Fig. 109 Posibila structură a unei arme chimice compuse, bi-treaptă. Ar putea fi utilizată o rachetă militară
convențională (ilustrată cu albastru în desen) a cărei utilizare ar trece neobservată, dar înăuntrul acesteia s-
ar afla o altă rachetă (care s-ar desprinde în aer, pe timpul traiectoriei balistice) cu propriul ei motor. Un
asemenea sistem ar deschide posibilitatea lovirii unor ținte aflate în alte regiuni decât cele înspre care s-a
tras în mod oficial, căci racheta de start (convențională) s-ar îndrepta pe o anumită traiectorie, în timp ce
racheta mascată în interiorul primeia, s-ar desprinde în aer și ar putea urma o traiectorie diferită, în acest fel
înșelând analizele celor care vin din partea ONU în scopul realizării unor anchete (LS Cozma).

Întrebuințat deseori sub forma unei sări de sodiu, caz în care prezintă aspectul
unei pulberi fine, albe, cristalizată cu o moleculă de apă, legătură care se desface abia la
temperatura de 105 0 C . Atunci când este sub formă acidă prezintă următoarele
caracteristici: temperatura de topire Tt = 138-142 0 C , presiunea de fierbere la p = 0, 4
mmHg este Pf 0, 4 = 160 0 C . În general se consideră că nu prezintă toxicitate pentru
animalele mari, ci doar pentru insecte și unele plante. Foarte puțin solubil în apă, în
proporție de doar 0, 05%, are capacitatea de a distruge cerealele încă din faza de
germinație, chiar și aplicat la concentrații destul de scăzute, de pildă 2 kg/ha. Tot astfel,
chiar și în concetrații mici are efecte distructive asupra culturilor agricole, dintre care în
special cartoful, vița de vie, dicotiledonatele, plantele industriale, pomii fructiferi etc.
Are o persistență destul de mare, efectele sale durând între 1 și 4 săptămâni, mai
ales atunci când este aplicat pe terenuri bogate în humă. Microorganismele îl pot
descompune, dar se pot realiza și arme biologice care să utilizeze anumite
microorganisme, aparent banale, inofensive, activate însă abia în momentul în care intră
în legătură cu acest insecticid, la rândul lui o substanță aparent banală. În mod normal, D-
ul este utilizat ca ierbicid sub formă de săruri ale aminelor alifatice, cum ar fi
dimetilamina, trietanol-amina sau trimetilamina, introduse în soluții apoase sau esteri (de
pildă, amilic, etilic, butilic).
Un alt exemplu este 2, 4, 5- T- ul (acidul 2, 4, 5- triclorfenoxiacetic), acesta
reprezentând un ierbicid mai puternic decât cel din exemplul precedent, deseori utilizat
mai ales secolul trecut pentru combaterea plantelor lemnoase. Se prezintă în stare pură, ca
o pulbere albă și inodoră cu temperatura de topire de Tt = 154-157 0 C . Ca și DNOC,
practic este insolubil în apă (valoarea posibilă fiind de 280 ppm la 25 0 C , adică o
concentrație foarte mică la o temperatură cât de cât normală) fiind utilizat ca ester
izopropilic sau butoxi-etoxi-propilic având concentrații emulsionabile. Acțiunea sa este
toxică asupra vietăților din toate categoriilor, cu letalitate ridicată.

- 132 -
 Un alt exemplu îl constituie Diquat- ul (FB-2) care, se prezintă cristalizat
(monohidrat) la o temperatură de fierbere de Tt = 340 0 C , având culoare galbenă. Solubil
în apă la 70 0 C dar totodată solubil și în acizi, descompunându-se în prezența alcaliilor și
formând complecși colorați. În acțiunile de luptă, acțiunea sa este în categoria acțiunii de
contact cu efect sistemic foarte rapid, fiind de altfel utilizat în mediul civil ca defoliant
sau ierbicid total, în amestec cu amino-triazol sau clorat de magneziu prezentând efecte
defoliante energice. Prezintă toxicitate relativ scăzută pentru animalele cu sânge cald. Un
alt exemplu îl constituie Paraquatul, acesta fiind un derivat dipiridilic , di-metil sulfat de
1, 1’ dimetil 4, 4’-dipiridil. Caracterizat printr-o acțiune toxica mai puternică decât în
cazul precedent, prezentând efecte toxice chiar și asupra organismului uman. Pe lângă
acestea mai sunt și ierbicidele sau insecticidele anorganice, așa cum ar fi cianamida de
calciu fie singură, fie în combinație cu fluorsilicatul de sodiu, trioxidul de arse ori alte
săruri trivalente ale arsenului. Pesticidele sunt aplicate cel mai adesea în spații restrânse,
acolo unde există anumite culturi care prezintă interes, un alt motiv al acestui mod de
acțiune fiind acela legat de toxicitatea relativ mare a acestor substanțe (fluoracetatul de
sodiu, în special) pentru diversele categorii de animale, inclusiv pentru oameni.

Fig. 110 Ogivă de rachetă cu încărcătură chimică de luptă: 1- focos (poate fi de mai multe tipuri, potrivit
principiului de funcționare); 2- încărcătura chimică (sau bacteriologică) de luptă; 3- motor rachetă propriu
(independent de motorul-rachetă al rachetei purtătoare) dotat cu stabilizatoare aerodinamice fixe sau
comandabile, după cum este utilizat un model balistic sau unul dirijat (desen realizat de LS Cozma după US
Army Chemical Materials Agency).

Deși fluoracetatul de sodiu nu constituie cea mai toxică substanță din categoria
fluoracetaților, acțiunea sa eficace împotriva organismului uman a ridicat de la bun
început interesul pentru mutarea aplicațiilor din domeniul pesticidelor civile în domeniul
substanțelor bio-chimice destinate aplicațiilor militare.
Pe de altă parte, fluoracetații minerali de sodiu se prezintă sub formă de substanțe
solide, care sunt solubile în apă dar insolubile în solvenți organici, în vreme ce
fluoracetații alchilici se prezintă în stare lichidă, solubile mai curând în solvenți organici
și în mai mică măsură în apă, dar cu grad mare de toxicitate pentru om, doza letală fiind
de DL= 150-200 mg, având acțiune toxică generală.
Întrebuințarea armelor chimice și bacteriologice în cadrul acțiunilor de luptă
vizează cel mai adesea marile orașe, centrele economice și administrative importante,
depozitele cu produse alimentare, culturile agricole, căile de transport și comunicații etc.
În vederea lovirii acestor obiective cu muniție chimică sau biologică sunt utilizate diverse
mijloace de luptă, acțiunile de tip bio-chimic putându-se realiza prin atacuri aeriene,
lovituri de artilerie, acțiunea unor forțe speciale sau grupări de cercetare-diversiune etc.

- 133 -
 Cea mai eficace metodă o reprezintă atacul aerian, în acest caz fiind utilizate de
către avioanele militare, fie bombe, fie casete ori pulveriozatoare de STL și materiale
biologice. De asemenea pot fi utilizate rachetele dirijate sau nedirijate de diverse tipuri și
dimensiuni. Pentru lovirea obiectivelor cu arme chimice se pot utiliza și mijloacele de
luptă care acționează la sol, așa cum ar fi lansastoarele de rachete sau tunuri, cisterne
speciale prevăzute cu pulverizatoare.

Fig. 111 Dimensiunile generale estimate în cazul rachetelor chimice utilizate recent (2015) în Damasc
(desen întocmit de LS Cozma).

În cazul atacurilor chimice, cel mai adesea bombele de aviație sunt prevăzute cu
încărcături de luptă formate din sarin, iperită, fosgen, BZ sau clorcian, iar acțiunea
acestor încărcături de luptă este de obicei limitată la înălțimea de 100-150 metri. Atunci
când se utilizează casete, în componența acestora pot intra mai multe tipuri de bombe, sau
brichete, lumânări, care utilizează substanțe chimice sau bio-chimice.
În varianta clasică era utilizat în special sarinul dar și STL psihotrope. În cazul
casetelor denumite bombe-mamă, se utilizau de regulă încărcături mixte formate din STL
de tip iritant (cum ar fi cloracetofenona, clorbenzilidenmalondinitril etc.) și adamsita. În
cazul pulverizatoarelor care se montează pe aeronave militare, s-a preferat utilizarea STL
persistente, de obicei substanțele defoliante și psihochimice, acestea fiind pulverizate la
înălțimi relativ mici, sub formă de aerosoli.
În cazul rachetelor de diverse tipuri care acoperă o rază medie de acțiune au fost
preferat STL persistente cu acțiune letală, așa cum este cazul sarinului, Vx- ului etc.,
încărcătura de luptă fiind de regulă îmrpăștiată deasupra teritoriului inamic la înălțimi
cuprinse între 1000 și 2000 metri. De obicei, densitatea de infectare a terenului pentru
mijloacele de luptă aeropurtate cu încărcături STL este cuprinsă între 1 și 30 mg/m 2 . În
cazul utilizării mijloacelor de luptă terestre, rachetele sol-sol cu rază mică de acțiune pot
purta STL letale, persistente, încărcăturile fiind în general de masă redusă.
De obicei au fost utilizat lansatoare multiple de rachete nedirijate, pentru
acoperirea unei suprafețe cât mai mari de teren, acțiunea lor fiind simultană ori succesivă.
Rachetele pot obține o densitate de infectare de ordinul 0,1 – 5 g/m 2 . Mijloacele
artileristice utilizează proiectile cu bătaia de peste 30 km care poartă încărcături de luptă
de sarin, Vx, iperită, cantitatea variind de regulă între 1 și 7 kg.
Specificul gurilor de foc aparținând artileriei clasice, face ca împrăștierea
loviturilor să poată fi mai mare decât în cazurile precedente. În afară de mijloacele de
artilerie, la sol mai pot acționa la fel de bine și mijloacele directe de împrăștiere a STL,
cum este cazul mijloacelor de pulverizare portabile sau motorizate. Concentrațiile
obținute sunt în general mari, de ordinul 20 mg/m 2 de aerosoli, aceștia prin depunere
formând finalmente o densitate de infectare de 5 până la 10 g/m 2 .

- 134 -
 Analizând cu titlu particular cazul sistemului de apărare anti-rachetă de la
Deveselu, trebuie să notăm faptul că în cazul întrebuințării mijloacelor de luptă
explozive, cum ar fi bombele sau rachetele de aviație ori provenind de la artileria terestră,
se poate observa formarea unui raion de infectare directă (depunerea STL prin picurare)
dar și zonele de acțiune a norilor de STL, formați prin precipitare și coagulare în
atmosfera terestră dar și sub acțiunea vântului. Există în acest fel un nor primar, format în
special din aerosoli, dar și un nor secundar (pe măsură ce ne îndepărtăm de epicentru)
format din vapori.

Fig. 112 Lovitură de aruncător de grenade individual portativ, cu încărcătură chimică: 1- focosul; 2- corpul
grenadei propriu-zise; 3- încărcătura detonantă de împrăștiere a substanței toxice eluptă; 4- dispozitivul de
împrăștiere a încărcăturii chimice; 5- îcărcătura chimică, de obicei în stare lichidă; 6- dispozitivul de
montare a grenadei la racheta propulsoare; 7- dispozitivul de propulsie; 8- dispozitivul de montare a
sistemului de stabilizare; 9- motorul-rachetă; 10- stabilizator fix sau comandat; 11- adaptorul de montare la
gura lansatorului; 12- cablu electric de comandă a focosului de aprindere a motorului-rachetă; 13-
încărcătura solidă de propulsie; 14- ajutaj profilat de tip convergent-divergent (Laval).

În general acest mod de acțiune (împrăștiere) a STL conduce la acoperirea unor

porțiuni mai mari de teren și la producerea de efecte mai grave decât în situația în care
încărcătura de luptă ar fi explodat, așa cum se procedează în mod normal, la înălțimi
relativ mici. Interceptarea (cu ajutorul sistemului anti-rachetă) unei rachete inamice care
poartă încărcături de luptă STL nu este prin urmare o acțiune avantajoasă, conducând de
fapt la amplificarea efectelor încărcăturii chimice sau bio-chimice.
Acțiunea împotriva încărcăturilor chimice se bazează pe principalele procese de
neutralizare, dar și pe producerea unor reacții chimice care să conducă la transformarea
substanței inițiale în produși de reacție relativ nepericuloși. Dintre procesele chimice de
neutralizare, le amintim aici pe cele mai importante. Astfel, la tratarea unui acid cu o bază
se obține în urma unei reacții de neutralizare, o sare și apă, așa cum este cazul banal al
neutralizării acidului clorhidric cu hidroxidul de sodiu:
HCl + NaOH = NaCl + H 2 O
Sărurile rezultate pot avea însă caracter acid, neutru sau bazic; de pildă, clorura de
sodiu este o sare cu caracter neutru. O sare cu caracter acid, cum este de pildă clorura de
amoniu, se poate obține din reacția unui acid puternic cu o bază slabă:
HCl + NH 4 OH = NH 4 Cl + H 2 O
La fel de bine, o sare cu caracter bazic se va putea obține prin reacția unui acid
slab cu o bază puternică, cum ar fi de pildă reacția acidului acetic cu hidroxidul de sodiu,
adică reacția de formare a acetatului de sodiu:
H 3 C – COOH + NaOH = H 3 C – COONa + H 2 O
Însă deseori la neutralizarea acizilor se pot folosi în locul hidroxizilor, carbonații,
aceștia având alcalinitate slabă. În asemenea cazuri, finalizarea procesului de neutralizare
este observată prin încetarea efervescenței lichidului, aceasta fiind datorată degajării

- 135 -
bioxidului de carbon. Un astfel de exemplu este acela al reacției dintre acidul sulfuric și
carbonatul de sodiu:
H 2 SO 4 + Na 2 CO 3 = Na 2 SO 4 + H 2 O + CO 2

Fig. 113 Instalație electrolitică simplă (artizanală) utilizată pentru obținerea clorului, STL simplă și eficace,
mai ales dacă este utilizată în cadrul unor zone urbane cu aglomerație mare de populație.

Astfel, odată cu încheierea neutralizării se va putea face controlul modului în care

s-a încheiat procesul cu ajutorul hârtiei indicatoare. Substanțele indicator, deosebit de
necesare în cadrul truselor portabile de tip CBRN, au proprietatea de a-și modifica
culoarea odată cu modificarea caracterului acid sau bazic al mediului de contact.

5.10 Riscurile NBC în contextul actual

(D.G. Golea, Cătălin R. Hideg, Lucian Șt. Cozma)

Dezvoltarea tehnologică modernă, în special cea din ultimele decenii, pe fondul

globalizării și evoluției tehnicii de calcul, a microelectronicii etc., au provocat nu doar
evidentele efecte pozitive ci și numeroase consecințe negatice, ce au stat la baza nașterii
unor noi provocări pentru securitatea globală. Înainte de toate, trecerea sub un amplu
control computerizat a aproape tuturor activităților de bază ale lumii contemporane, apoi
controversata globalizare (în special, informațională) însoțitî de apariția așa-numitei
culturi globaliste ce s-a diseminat în toată lumea în specil grație mediului virtual. În fine,
apariția unor noi sisteme avansate de armamente, tot mai compacte, electronizate
(ajungând până la așa-numitele arme inteligente) și tot mai puternice, producând efecte
diverse, corespunzătoare unor încărcături hibride. Căci evoluția armamentelor a însemnat,
printre altele, apariția și dezvoltarea de arme hibride, multe dintre ele capabile de a
deveni similare, prin efecte, armamentului NBC deja cunoscut.
Lumea modernă a demonstrat tot mai mult existența unui conflict permanent
desfășurat într-un mediu de confruntare multidimensional, lupta desfășurându-se în
multiple forme și concomitent în diferite dimensiuni ale lumii fizice ori virtuale. Într-o

- 136 -
astfel de conjunctură, amenințările NBC, altminteri existente de multă vreme, îmbracă
noi forme.

Fig. 114 Infectarea chimică în cazul întrebuințării STL cu mijloace de luptă specifice aviației și artileriei
rachetă. Se poate vedea cu utilizarea mijloacelor de interceptare (Deveselu) anti-rachetă nu ar face altceva
decât să răspândească și mai mult norul STL, amplificând deci efectele focosului chimic sau bacteriologic.

Nu vom aborda propriu-zis problema conflictului din Ucraina și situația generală

din cadrul Zonei Extinse a Mării Negre, deoarece aceasta conține probleme complexe de
politică și presupune descâlcirea unui amplu hățiș propagandistic declanșat în special de
către SUA. În 2013 în teritoriul Ucrainei a avut loc o lovitura de stat indusă de forțe
externe ce doreau să acapareze bazinele petroliere ucrainiene, în special cele din Crimeea,
eveniment care a avut tendința să se repete și în Turcia, de curând. Ceea ce stă în culisele
acestor evenimente este nu neapărat prea complicat, dar în orice caz prea controversat în
momentul de față, iar lucrarea noastră are în primul rând o abordare tehnico-științifică și
în foarte mică măsură sau deloc, una politică.
Vom aborda însă câteva probleme tehnice legate de pretinsele situații de agresiune
despre care a trâmbițat foarte mult propaganda. Prin urmare, să vedem strict sub aspect
tehnic ce poate și ce nu poate face așa-zisul scut de la Deveselu. Se afirmă că este realizat
„ca să ne protejeze”. Bun, dar de cine sau împotriva a ce anume ne-ar proteja ?
Așa-numitul scut antirachetă de la Deveselu (și de la Redzikowo– Polonia)
reprezintă de fapt o versiune terestră a binecunoscutului sistem defensiv de tip Aegis,
îmbarcat pe navele militare americane și utilizat pentru protecția anti-rachetă a acestora,
interceptarea rachetelor făcându-se la ditanță relativ mare față de poziția navei respective.
Din această cauză o denumire alternativă a sistemului respectiv a fost Aegis Ashore, adică
Aegis „la țărm”.
Un sistem anti-rachetă de acest tip nu a fost de la bun început destinat rachetelor
intercontinantale (cu rază mare de acțiune) și nici nu este atacurile conjugate (care se
poartă de mai multe rachete simultan, însoțite de mijloace avansate de contramăsuri,
inclusiv ținte false, mijloace diversioniste și de bruiaj etc.) și este compus din:

- 137 -
-sistem radar,
-computer care analizează simultan situația a 100 de ținte
-rachetele trimise să intercepteze țintele.
În realitate un astfel de sistem este inofensiv în fața unui atac serios purtat cu
rachete intercontinentale, în care datorită mijloacelor de contramăsuri legăturile cu
sateliții sunt bruiate, activitatea radarului este alterată iar numărul de ținte (adevărate sau
false) depășește cu mult numărul de ținte pe care sistemul le-ar putea intercepta.
Rachetele de tip RIM-161 Standard Missile 3 sunt eficace cu adevărat doar pentru ceea ce
ele au fostinițial proiectate, și anume apărarea de rachete mici a navelor maritime.
Un alt aspect interesant, pe care lucrarea noastră nu-l va analiza ci doar îl va
aminti, este acela al dispozițiilor tratatului privind armamentul nuclear, tratat care
interzice cel puțin amplasarea și utilizarea acestor arme în apropierea fontierei cu Rusia.
În anul 1987, între SUA și URSS a fost semnat așa-numitul Tratat al forțelor nucleare
intermediare, prin care semnatarii s-au angajat să distrugă acele rachetele balistice sau
croazieră având raza de acțiune cuprinsă în intervalul 500 – 5 500 km. Potrivit
reprezentanților Federației Ruse, rachetele MK-41 pot fi utilizate ca rachete de croazieră,
deci pot avea aplicații ofensive, făcând parte din categoriile interzise prin tratatul sus-
menționat.
Dacă lucrurile stau astfel, vom vedea îndată, analizând caracteristicile tehnice ale
acestor rachete și stabilind ce pot și ce nu pot face ele. Rachetele scutului anti-rachetă
sunt de tip Aegis BMD (armament adaptat), produse de SUA, mai precis de către
companiile Raytheon (cu sediul în Waltham, statul Massachusetts) și Aerojet (cu sediul în
Rancho Cordova, statul California, și reprezentanțe în Redmond, Washington D. C.,
Orange și Gainesville din statul Virginia, dar și Camden din statul Arkansas). Pentru
versiunea intrată în dotarea Japoniei a contribuit compania japoneză Mitsubishi Heavy
Industries.
Din punct de vedere dimensional, au 6, 55 metri lungime, diametrul de 0, 34 metri
(în cazul Block II, 0, 533 metri), anvergura de 1, 57 metri, opțional pot avea până la patru
trepte treapta întâi (booster cu combustibil solid) de tip MK 72, treapta a doua de tip MK
104 DTRM (Dual Thrust Rocket Motor, motor hibrid de tip aeroreactor/rachetă MRCS),
treapta a treia de tip MK 136 TSRM (Third Stage Rocket Motor, motor hibrid de tip
aeroreactor/rachetă) și treapta a patra de tip SDACS (Solid Divert and Attitude Control
System) sau TDACS (Throttleable Divert and Attitude Control System).
Sistemul său de ghidare este de tip GPS/INS/SARH/pasiv LWIR (KW) de altfel
foarte sensibil la bruiaj și la contramăsuri electronice. Depinzând de echipamentele din
înzestrare și numărul de trepte utilizat, o astfel de rachetă costă între 9 și 24 milioane
USD.
Cu o masă la start de 1500 kg, cu ogive de tip LEAP (Lightweight Exo-
Atmospheric Projectile), racheta are o rază de acțiune de 700 km în varianta Block IA/B,
sau 2 500 km în varianta Block IIA, cu un plafon de zbor de 500 km în varianta
Block IA/B sau 1500 km în varianta Block IIA. Are o viteză maximă de 3 km/s (sau 10, 2
Mach) pentru modelul Block IA/B, sau 4, 5 km/s (15, 25 Mach) în cazul modelului Block
IIA.
Încă din februarie 2008, s-a anunțat de către SUA utilizarea unei rachete SM-3
modificate, ce trebuia lansată nave militare aflat în Pacificul de Nord, în scopul de a
distruge un satelit țintă (tot american) denumit USA 193 și aflat pe orbită circulară joasă,

- 138 -
la 240 kilometri înălțime. Potrivit oficialilor americani, acesta nu ar fi fost un experiment
militar ci doar distrugerea unui statelit propriu care avea la bord hidrazină, o substanță
toxică utilizată drept carburant de către motoarele-rachetă ale satelitului.
S-a arătat de asemenea că urmează să fie utilizat un software modificat de așa
natură încât aparatura de identificare a rachetei interceptoare să recunoască în mod corect
satelitul țintă, ținându-se cont de faptul că racheta de tipul SM-3 nu a fost concepută
pentru interceptarea de sateliți.
Astfel, la 21. 02. 2008, de pe nava militară USS Lake Erie, reprezentând un
crucișător echipat cu rachete aparținând clasei Ticonderoga, s-a lansat racheta de tip SM-
3 care a interceptat și distrus satelitul USA 193 la înălțimea de 247 kilometri. În acest
timp navele militare USS Decatur și USS Russell, alături de o întreagă rețea de senzori
aerieni, navali sau tereștri au participat la sprijinul indirect al operației respective.
Analizând cele arătate mai sus, putem observa următoarele aspecte obiective:
-racheta SM-3 utilizează doar două treapte cu combustibil solid, practic booster- ul de
start și ultima treaptă destinată lovirii țintei, restul treptelor (de croazieră) fiind echipate
cu motoare hibrid, ceea ce înseamnă că rușii au dreptate atunci când afirmă că prin
concepția lor constructivă rachetele de tip SM-3 pot fi lesne utilizate ca rachete de
croazieră, cu aplicații exclusiv ofensive;
-raza de acțiune de 2500 km este mult peste limita normală a unor rachete destinate
protecției anti-rachetă a unui teritoriu sau obiectiv;
-experimentul militar realizat de SUA în februarie 2008 (interceptarea satelitului USA
193) nu a făcut decât să confirme afirmațiile rușilor cu privire la adaptarea facilă a acestor
rachete pentru a deveni mijloace ofensive;
-declarația oficialilor americani potrivit căreia distrugerea satelitului USA 193 ar fi fost
făcută pentru a îndepărta riscul poluării mediului terestru cu o substanță toxică
(hidrazina) este de-a dreptul hilară, căci cantitatea de hidrazină de la bordul satelitului era
foarte mică, și oricum, după intrarea în atmosferă acesta ar fi ars împreună cu hidrazina,
care prin ardere se transforma în produse de reacție netoxice; mai mult, distrugând
satelitul la 247 km înălțime, pe orbita circumterestră joasă, au umplut spațiul orbital cu
deșeuri foarte periculoase pentru zborul orbital al altor sateliți, cunoscut fiind faptul că
existența deșeurilor orbitale constituie la ora actuală o problemă serioasă pentru toate
statele care dețin echipamente orbitale.
La cca. doi ani după experimentul de adaptare a rechetei SM-3 pentru operații
ofensive anti-satelit, la data de 04. 02. 2010, forul superior de comandă (politică) al
armatei române, respectiv Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat solicitarea SUA
de amplasare a unor sisteme terestre antirachetă de tip SM-3 în teritoriul României, cu
scopul pretins „de a apăra partea de sud a Europei împotriva rachetelor iraniene cu rază
scurtă și medie de acțiune”. Aproape de jumătatea lunii mai 2016 s-a făcut inaugurarea
unității de la Deveselu cu toate că aceasta nu este de fapt operaționalizată. Cu cinci ani
mai înainte, în mai 2011, președintele de atunci al României, Traian Băsescu, anunța
opinia publică privind decizia de realizare și operaționalizare acestor sisteme anti-rachetă.
Se aprecia la acea dată faptul că un cost estimativ al realizării infrastructurii ar fi de cca.
400 mil. USD, la un cost anual de mentenanță de cca. 20 mil. USD, în ambele SUA
angajându-se că va suporta integral aceste cheltuieli. Din declarațiile inițiale rezulta că la
Deveselu vor fi 3 baterii totalizând 24 de rachete SM-3 Block IB, și cca. 200 până la 500

- 139 -
militari americani, cu toate că Baza aeriană va rămâne sub comanda normală a Forțelor
Aeriene Române, tot forțele române ocupându-se și de paza unității.

Fig. 115 Situația comparativă a flotelor militare aparținând celor două blocuri politico-militare (NATO și
Pactul de la Varșovia) în perioada de apogeu a Războiului Rece, în prima parte a anilor’80.

Față de cele arătate anterior se ridică o serie de întrebări:

- 140 -
 -care este utilitatea bazei de rachete anti-rachetă în situația în care rachetele
iraniene nici măcar nu pot atinge marginea vestică a bazinului Mării Negre, de Polonia
(nordul Europei) ce să mai vorbim !?

Fig. 116 Rachetă de tip SS-1 SCUD B, denumirea NATO dată modelului sovietic de rachetă balistică R-11
Zemlya realizată de OKB (Biroul de Cercetare-Proiectare) S. Korolev, cu un motor rachetă proiectat și
realizat de ing. A. M. Isaev și introdusă în producție și serviciu în anul 1957; modelul inițial, R-1 denumit
de NATO ca SS-1 Scunner, nu era altceva decât o copie a rachetei germane V-2. Prin urmare, modelul R-
11 a fost conceput ca un model de dimensiuni ceva mai reduse decât V-2 sau R-1, dar cu performanțe
tehnice și tactice superioare. Actualele rachete sol-sol iraniene au performanțe mai bune decât rachetele
SCUD, dar nu le depășesc foarte mult, fiind în genere încadrate în aceiași categorie. Cea mai bună rachetă
iaraniană depășește de aproape 3, 4 ori raza maximă de acțiune a unei rachete SCUD-D.

-care este utilitatea bazei de rachete anti-rachetă din regiunea de nord a Europei, în
Polonia (aproape de regiunea Peninsulei Scandinave) în situația în care rachetele de
medie acțiune iraniene în niciun caz nu pot ajunge atât de departe și poziția aceea nu are
nicio utilitate pentru apărarea „sudului Europei” !?
-cum rachetele SEJIL-2 (Iran) cele mai puternice până în momentul de față, abia
acoperă în raza lor de acțiune zona Orientului Mijlociu, o parte din Turcia, Georgia,
Crimeea și partea de est a bazinului Mediteranei, ce să caute scuturile anti-rachetă în
România și Polonia, căci sunt mult prea departe amplasate față de zona pe care trebuie,
pasămite, să o protejeze !?
-numărul de rachete anti-rachetă este mult prea mic, căci în cazul unui atac real cu
rachete de rază medie sau lungă acestea lansează o multitudine de ogive și sunt însoțite de
ogive false dar și de un amplu sistem de contramăsuri electronice sau de altă natură.
Așa cum ne-a demonstrat foarte bine întreaga experiență a Războiului Rece
desfășurat (în fasa sa clasică) între 1947 și 1991, o dezvoltare completă a capacității de
fabricare și de operaționalizare a armamentului neconvețional NBC cel mai mult va
conduce la creșterea importanței pe scena relațiilor internaționale a statelor care își
dezvoltă astfel de capacități. Ele vor căpăta așadar noi atuuri în cadrul luptei permanente
de hegemonie care se desfășoară pe scena regională sau globală. Concomitent s-a obervat
imposibilitatea statelor în cauză de a câștiga supremația, în situația în care s-a evidențiat

- 141 -
permanent teama reciprocă a tuturor actorilor importanți ai scenei internaționale de iniția
orice fel de acțiuni ofensive, acestea putând declanșa o ripostă similară din partea
adversarului. Ca atare, marile puteri militare deținătoare de armament NBC nu au putut
să-și desfășoare puterea mlitară, fiind nevoite să se respecte reciproc, căutând să aplaneze
eventualele conflicte în faza diplomatică, încercând permanent să evite provocările. Prin
urmare s-au stabilit către finele anilor’80 o serie de convenții internaționale destinate
limitării armamentelor neconvenționale și stabilirii unui sistem agreat de toate părțile
implicate privind controlul asupra armamentului NBC și dezarmarea progresivă.
Războiul Rece a parcurs între 1947 și 1991 doar o primă etapă a sa, căci după o
perioadă de reațezare a balanței mondiale de putere, acest război rece a reizbucnit, intrând
practic într-o nouă etapă, contemporană, care a căpătat chiar accente grave în urma unor
evenimente în care a existat bănuiala justificată a implicării americane:
-lovitura de stat din Ucraina, de la începutul anului 2014, despre care miliardarul
american George Soros s-a lăudat în mod clar și explicit în cadrul unui interviu acordat
CNN, afirmând că evenimentele au fost provocate și întreținute de numeroasele ONG- uri
pe care le-a format și finanțat în Ucraina;
-înființarea de baze ofensive de rachete cu rază medie de acțiune destinate lovirii Rusiei,
sub hilarul pretext al apărării sudului Europei de rachetele iraniene;
-tentativa de lovitură de stat din Turcia.
După relativa încheiere a primei etape din cadrul Războiului Rece (1991) s-a
desfășurat o perioadă din istoria contemporană pe parcursul căreia capacitățile NBC nu
au mai suscitat același interes și încetul cu încetul controlul strict din partea statului a
slăbit, tot mai multe componente ale tegnologiilor NBC trecând la nivelul pieței negre și
făcând tot mai mult obiectul traficului regional ori global de tehnică de luptă și armament.
Alături de această gravă evoluție a situației industriei NBC, s-a adăugat și
dezvoltarea tehnologică generală din ultimele decenii, când au fost găsite noi și noi soluții
tehnologice ce au facilitat foare mult procesele tehnologice destinate fabricării
armamentului NBC. Prin urmare, tot mai mulți actori statali ori non-statali ai scenei
internaționale au căpătat încetul cu încetul posibilitatea de a accede în așa-zisul club al
puterilor nucleare, ceea ce înseamnă pur-și-simplu că terminarea primei etape a
Războiului Rece nu a soluționat și nici simplificat problema armamentului
neconvențional NBC și nici nu a condus la o dezarmare nucleară și cu atât mai puțin la
atenuarea sau dispariția acestui tip de amenințări la adresa securității.
Dimpotrivă, am putea spune că a condus la izbucnirea unei etape superioare a
Războiului Rece, în forme mai grave și mai instabile decât forma clasică a Războiului
Rece, fapt ce a condus în final la amplificarea cursei înarmărilor și creșterea riscului de a
se trece la utilizarea armelor NBC. În vremea Războiului Rece clasic, statele care erau pe
atunci puteri nucleare își desfășurau confruntarea aproape exclusiv la nivel
propagandistic dar și la nivel tehnologic, întrecându-se permanent în ceea ce privește
capacitatea de producție a armelor NBC și în cantitatea acestor arme.
În momentul de față Clubul Puterilor Nucleare cuprinde SUA (care a marcat în
mod dramatic debutul aplicațiilor militare ale tehnicii nucleare, în august 1945) aceasta
deținând încă nu mai puțin de 1900 focoase nucleare operaționalizabile dintr-un total de
4500 câte au fost fabricate, această putere militară globală fiind altminteri inițiatoare a
așa-numitului Tratatului de Neproliferare (1991).

- 142 -
 Totodată, SUA deține (în stare de stocare) cantități foarte mari de substanțe toxice
de luptă iar armele biologice sunt teoretic distruse. Aceste cantități foarte mari de
subsanțe toxice d eluptă sunt la ora actuală stocate la Umatilla Chemical Activity în statul
Oregon, la Pueblo Chemical Activity în statul Colorado, în unitatea Blue Grass Army
Activity din statul Kentucky, la Anniston Chemical Activity din statul Alabama, în Pine
Bluff Chemical Activity din statul Arkansas, la Tooele Chemical Activity din statul Utah,
la Aberdeen Chemical Activity din statul Maryland, la Newport Chemical Activity din
statul Indiana și respectiv în Atolul Johnston, în afara platoului continental al Americii de
Nord.
Este recunoscut de către autoritățile americane faptul că în perioada 1943-1973 au
fost produse în SUA arme bacteriologice pe bază de Bacillus Anthracis, Francisella
Tularensis, Brucella, Coxiella Burnetii, virusul encefalitei de Venezuela, toxina
Botulinică, enterotoxina stafilococică B etc. Potrivit opiniei unor comentatori (de pildă,
membrii Fundației Sloan, SUA) „astăzi, în ciuda participării SUA la Convenția
împotriva Armelor Biologice (1975), oamenii de știință americani continuă să realizeze
cercetări asupra agențiolor biologici. Începând din anul 2001 guvernul SUA a alocat mai
mult de 50 miliarde SUD pe tema amenințării aremelor biologice, incluzând în aceasta
efotul de punere la punct a unui agent patogen mai ucigător decât Antraxul și rezistent la
antibioticele actuale. Oamenii de știință (americani) de asemenea lucrează la vaccine
împotriva virusului variolei, deși a fost eradicată la nivel global încă din 1980”.
Pe cealaltă parte a baricadei, Federația Rusă posedă încă 1780 focoase nucleare
operaționale dintr-un total de 4700 fabricate (după alte surse, 7300), debutul activității
militare în domeniul nuclear fiind realizat foarte repede după cel american, respectiv în
august 1949 ceea ce nu a împiedicat-o să ratifice totuși același tratat de neproliferare în
1991.
Stocurile de armament chimic ale Federației Ruse nu sunt cunoscute, însă potrivit
surselor americane Federația Rusă deținea la nivelul anului 1997 încă 39 967 tone de
substanțe chimice de luptă dintre care doar 57% ar fi fost distruse. În ce privește armele
bacteriologice, producerea acestora nu a fost multă vreme recunoscută de către URSS sau
Rusia, iar în momentul de față nu putem ști cu exactitate stocurile de arme biologice și
modul în care se fac cercetări în continuare în acest domeniu.
Marea Britanie a intrat în 1952 în rândul puterilor nucleare, deținnând încă 150
de focoase nucmeare operaționalizabile dintr-un total de 215, cu toate că este de
asemenea semnatară a tratatului de neproliferare. Vecina sa, Franța, nu s-a lăsat mai
prejos astfel încât începând cu 1960 a devenit putere nucleară și deține 290 focoase active
dintr-un total de 300 fabricate, cu toate că și ea a ratificat tratatul de neproliferare.
Nu la mare distanță după Franța, încă din 1964 China devenea și ea putere
nucleară, cu toate că a pretins că nu are focoase nucleare active, fiind totodată semnatară
a tratatului de neproliferare. Tot în Asia, zece ani mai târziu decât China, și India a
început activitatea nucleară încă din 1974, deși aidoma Chinei, pretinde că nu ar deține
focoase nucleare active, ceea ce nu a împiedicat-o să refuze totuși ratificarea asupra
tratatului de neproliferare amintit.
În mod grav, un vechi adversar regional al Indiei, Pakistanul își începea
activitatea nucleară către finele secolului trecut, în 1998, și la fel ca India, nu a acceptat
să ratifice tratatul cu toate că pretinde că nu ar poseda focoase nucleare active.

- 143 -
 Mai grav, Coreea de Nord (aflată într-o regiune tulburată de multă vreme de
conflicte militare) intra în clubul nuclear tot în 1998 ca și Pakistan, refuzând ratificarea
tratatului de neproliferare și susțințnd că nu ar poseda focoase nucleare active. În schimb
desfășoară o intensă activitate propagandistică deosebit de agresivă în care uneori sunt
inserate și amenințări cu utilizarea armamentului nuclear.

Fig. 117 Complexul de rachete ELBRUS SCUD-B, racheta are 5 900 kg, lungimea de 11, 25 metri,
diametrul de 0, 88 metri, focos convențional cu fragmentație, sau focos nuclear cu puterea cuprinsă între 5
și 80 kilotone, sau focos chimic cu încărcătură VX, racheta este uni-treaptă, echupată cu motor-rachetă cu
combustibil lichid (MRCL) având o rază de acțiune de 300 km și o viteză maximă de 5 Mach sau 1, 7
km/sec fiind echipată cu sistem de navigație inerțială, precizia loviturii fiind de 450 metri.

Nu se cunosc date despre eventuala deținere de arme chimice și bacteriologice de

către India, Pakistan sau Coreea de Nord, însă nici nu ar trebui să ne mire dacă s-ar afla la
un moment dat faptul că produc și dețin astfel de arme...
Evident, alături de statele care într-un fel sau altul au recunoscu că dețin
tehnologii nucleare, există și acele state care niciodată nu au declarat în mod oficial
deținerea unor arme din categoria NBC. Totodată, există și o serie de state care posedă
arme nucleare străine, amplasate doar pe teritoriul lor, mai ales în situația în care se află
baze militare ce sunt echipate cu astfel de arme, așa cum este cazul unor baze americane
aflate departe de teritoriul SUA (Belgia are câteva zeci de focoase aparținând bazelor
SUA ori NATO, ca și Germania, Olanda, Italia, Turcia) ori a bazelor militare rusești
aflate în afara Rusiei propriu-zise.
Un caz aparte este acela al Israelului, care oficial nu și-a declarat deținerea de
armament NBC și a semnat/ratificat tratatul de neproliferare, părând a nu avea nimic de
ascuns în această privință. O serie de scandaluri iscate de „agenți defectați” au demonstrat
însă că situația reală este cu totul alta. De altfel, la începutul anilor`80 Africa de Sud și-a
permis să fabrice câteva arme nucleare, din câte se pare decomisionate la începutul
anilor`90.
În ce privește fostele state ale Uniunii Sovietice, aici situația este mult mai
complicată. După destrămarea Uniunii Sovietice, aceste state au devenit independente
într-o măsură mai mare sau mai mică față de Rusia, fapt care a implicat riscuri majore
asupra situației arsenalului nuclear situat în teritoriul acestor state.
Bielorusia deținea încă în clipa destrămării URSS un număr de 81 de focoase
nucleare împreună cu rachetele purtătoare, transferate finalmente în Rusia abia în 1996.
Ulterior, și Bielorusia avea să semneze tratatul de neproliferare. Aproximativ la fel s-au
petrecut lucrurile în Kazahstan, acesta transferând armele nucleare în 1996 tot în teritoriul
Rusiei și apoi semnând tratatul de neproliferare.

- 144 -
 În cazul Ucrainei, aceasta deținea până în 1991 un mare număr de focoase
nucleare. Astfel, Ucraina deținea 130 rachete balisitice intercontinentale UR-100N dotate
cu câte țase focoase, 46 de RT-23 Molodeț ICBM cu câte zece focoase, dar și 33 de
bombardiere strategice, totalizând 1 700 focoase nucleare. Armele nucleare au fost în
anul 1994 predate Rusiei iar Ucraina a ratificat Tratatul de Neproliferare. Situația actuală
din regiunea nordică a bazinului Mării Negre complică foarte mult lucrurile. În acest
context asistăm la o reizbucnire în forță chiar, a Războiului Rece4 dar și o creștere a
amenințărilor NBC venite din partea unor actori internaționali relativ noi (Iran, Coreea de
Nord, Israel) dar și a unor posibili actori non-statali (Hamas, Al-Qaeda etc.).

Fig. 118 Rachete balistice nord-coreene prezentate la o paradă militară; sunt realizate după modelul SCUD.

O rachetă balistică reprezintă o categorie aparte de rachete a căror traiectorie se

împarte în două mari porțiuni: porțiunea activă, propulsată, când motorul este în
funcțiune; și porțiunea pasivă, cu motorul oprit, când racheta descrie o traiectorie
balistică aidoma unui proiectil clasic. După ce este epuizat combustibilul din cadrul
rezervoarelor proprii, racheta își păstrează traiectoria către țintă, grație în special vitezei
foarte mari pe care a căpătat-o pe timpul traiectoriei propulsate, dar și datorită condițiilor
de mediu în care de regulă se desfășoară porțiunea balistică a traiectoriei: atmosfera înaltă
rarefiată sau chiar spațiul cosmic.
Un alt aspect pozitiv care concordă la îmbunătățirea condițiilor generale de zbor,
este reprezentat de unghiul sub care se deplasează racheta față de orizontală, mai precis
față de planul orizontal considerat paralel cu suprafața Pământului. Unghiul acesta fiind
foarte mic, pierderile datorate gravitației sunt și ele reduse. Din perspectivă politică și din
perspectiva jocurilor de putere se pe scena internațională, rachetelor balistice posedă
următoarele caracteristici: sunt considerate un simbol al puterii; au rolul de multiplicator
de forţă în cadrul confruntărilor militare; sunt adaptabile unor situații de luptă diverse,
putând avea încărcături de luptă (non)convenţionale, după cum dictează situația; sunt
cunoscute (și temute) drept vectori ai armelor de sidtrugere în masă NBC; din punct de
vedere tehnic, odată lansate devin foarte greu de interceptat și distrus, căci ajung repede
în păturile înalte ale atmosferei și spațiul cosmic iar cea mai mare parte a traiectoriei către
țintă este situată la acest nivel foarte înalt al atmosferei; au capacitatea de a lansa un
număr mare de focoase la distanță mare față de țintă astfel încât mijloacele de
interceptare anti-rachetă ale inamicului nu vor putea face față numărului mare de lovituri;
dacă poartă focoase NBC, interceptarea lor de către sisteme anti-rachetă devine
inoportună, deoarece amplifică efectul focosului NBC în loc să-l atenueze; sunt sisteme

4
A se vedea declarațiile Președintelui SUA Barack Obama în Washingtom Post, în 25. 03. 2014.

- 145 -
de unică folosință; sunt relatic ieftine față de alte sisteme de arme; nu necesită prezența la
bord a personalului uman; pot constitui sisteme foarte mobile; după modul în care sunt
proiectate, utilizează combustibil solid sau/și lichid, dar și aerul aspirat din atmosferă prin
prize de admisie speciale, dacă se utilizează schemele de sisteme porpulsive hibride de tip
aeroreactor/rachetă.
Ca și în cazul rachetelor purtătoare utilizate pentru lansarea sateliților sau a
navelor cosmice cu echipaj uman, rachetele balistice pot fi multi-treaptă, fiecare din
aceste trepte având un sistem propriu de propulsie ce poate funcționa pe principii diferite.
De obicei, sunt echipate cu platforme inerțiale de navigație cu trei sau patru axe dar și
sisteme de tip GPS prin care utilizează informațiile transmise de la sateliți. Dispun de
obicei de focoase multiple şi pot transporta până la țintă încărcături convenţionale ori
neconvenționale.
Astfel de rachete balistice au fost deja clasificate de către Institutele Marshall
(Institutul George C. Marshall a fost înființat în 1984 și se ocupă de studii în domeniul
politicilor publice, apărării naționale, protecției mediului, economiei etc.) și Claremont
(înființat în 1979, reprezintă un institut dedicat menținerii și promovării gândirii
conservatoare în cadrul societății americane) potrivit razei lor de acțiune. Cu toate că
există și o serie de alte criterii în baza cărora se pot face clasificări.
Potrivit criteriului razei de acțiune, rachete balistice sunt cu rază scurtă de acţiune
și destinate luptei (de regulă, la nivel tactic) pe distanțe mai mici de 150 km (codificate
BSRBM, Battlefield Short Range Ballistic Missile); rachetele cu rază scurtă de acţiune,
cuprinsă între valorile de 130 și 1000 km (codificate SRBM, Short Range Ballistic
Missile); rachete cu rază medie de acţiune, aceasta fiind cuprinsă între 1000 și 2750 km
(codificate MRBM, Medium Range Ballistic Missile); rachetele cu rază intermediară de
acţiune, cuprinsă practic între 3000 și 5500 km (codificate IRBM, Intermediate Range
Ballistic Missile), rachetele intercontinentale cu raza de acțiune depășind 5500 km dar
destinate numai sistemelor terestre de lansare (codificate IBM, Intercontinental Ballistic
Missile) dar şi acele rachete destinate a fi lansate de la bordul submarinelor (codificate
SLBM, Submarine-Launched Ballistic Missile) care au cel mai adesea rază de acțiune
foarte mare.
Potrivit criteriului misiunii lor specifice au fost considerate așa-numitele rachete
balistice strategice adică, ICBM, dar și cele operative, modelul intermediar de tip
operativ-tactic, și respectiv cele tactice, codificate SRBM. Potrivit mediului din care sunt
lansate, rachetele balistice sunt lansate de la sol și respectiv din subsol, pornind de la
rampe de lansare fixe ori mobile sau din așa-numitele silozuri; sunt lansate de suprafața
apei, cum este cazul rachetelor de tip SRBM sau MRBM; de sub apă, cum este cazul
SLBM; din spaţiul cosmic periterestru, cum este cazul IRBM sau ICBM.
Potrivit criteriului număr de focoase, rachetele balistice sunt cu un singur focos
ori cu focoase multiple în cazul MRV (Multiple Independently Targetable Reentry
Vehicle); pot avea de asemenea focoasele multiple cu ghidare independentă, cum este
cazul MIRV (Multiple Independently Targetable Reentry Vehicle) sau focoase ce pot fi
ghidate chiar și în partea finală a traiectoriei, cum este cazul MARV (Manoeuvring Re-
entry Vehicle).
Potrivit numărului de trepte, rachetele balistice pot fi uni-treaptă sau cu mai multe
trepte, iar potrivit tipului de combustibil utilizat rachetele balistice pot consuma
combustibili solizi sau lichizi după cum sunt echipate cu MRCS (motor rachetă cu

- 146 -
combustibil solid) sau cu MRCL (motor rachetă cu combustibil lichid) ori motoare
hibride.
Potrivit încărcăturii de luptă, rachetele balistice pot avea ogive convenționale sau
neconvenționale, purtând așadar armament NBC.

Fig. 119 Rachetele de tip SCUD: o astfel de rachetă are 4 400 kg (modelul Scud A) sau 5 900 kg (modelul
SCUD B) sau 6400 kg (modelul SCUD C) sau 6 500 kg (modelul SCUD D), cu o lungime de 11, 25 metri ,
diametrul de 0, 88 metri, raza de acțiune de 180 km (modelul SCUD A) sau 300 km (modelul SCUD
B) sau 600 km (modelul SCUD C) sau 700 km (modelul Scud D), cu o precizie a loviturii de 3 000 metri
(la modelul SCUD A) sau 450 metri (la modelul SCUD B), 700 metri (la modelul SCUD C) și doar 50
metri (la modelul SCUD D). Toate aceste modele pot purta focoase NBC.

În mod obișnuit vectorii NBC sunt rachetele cu rază de acțiune de la medie către
lungă, proiectilele de artilerie cu încărcături neconvenționale, avioanele fără pilot (UAV)
utilizate direct pentru misiuni de luptă, purtând deci focoase NBC.
Revenind la cazul pretinselor atacuri venite din partea Iranului asupra sudului
Europei, amplasarea bazelor de rachete anti-rachetă în România și respectiv în nordul
Europei (Polonia) nu reprezintă opțiuni bune, fiind mult mai avantajos ca bazele de
interceptare să se afle chiar în bazinul Mării Mediterane în poziții precum Grecia, Israel,
Turcia sau la bordul unor nave militare americane menite să patruleze permanent în
Mediterana. Modul în care sunt amplasate practic bazele de la Deveselu și Redzikowo
este complet în afara posibilelor scheme de acțiune legate de rachetele iraniene. Este deci
evident faptul că altceva se urmărește prin crearea și operaționalizarea acestor baze. Ce
anume, asta vom vedea probabil în viitorul apropiat, căci se pare că următoarea zonă
fierbinte a bazinului Mării Negre ar putea deveni așa-numita Republică Moldovenească
Nistreană, sediul unui puternic avanpost alarmatei ruse: Armata a XIV-a.
Desigur, situația efectivelor acestui corp de armată nu mai este cea de acum 25 de
ani, dar în orice caz în teritoriul Transnistriei a fost menținute importante forțe. La nivelul
anului 1991 când s-a desființat oficial URSS, Armata a XIV- a avea un efectiv
impresionant, nu mai puțin de 22 000 de militari din diverse categorii de forțe, structurați
astfel:
 Cartierul General la Tiraspol;
 Divizia 59 motorizată dispusă la Tiraspol și având în dotare 155 tancuri,
180 TBT- uri, 66 MLI- uri, 82 autotunuri, 2 tunuri de câmp, 36 mortiere, 14 lansatoare de
rachete multiple;
 regimentul 176 motorizat de gardă, în Tiraspol și având în dotare 26 de
tancuri T-64, 12 TBT-uri de tip BTR-70, 6 TBT-uri de tip BTR-60, 4 MLI-uri de tip
BMP-2, 2 MLI-uri de tip BMP-1K, 12 obuziere de tip 2S1 „Gvozdika” și 12 mortiere de
tip 2S12 Sani;
 regimentul 179 motorizat de gardă, dispus la Tiraspol și având în dotare 22
tancuri tip Т-64, 6 MLI-uri tip BMP-2, 12 MLI-uri tip BMP-1, 3 MLI-uri tip BMP-1К,
13 TBT-uri tip BTR-70, 10 obuziere tip „Gvozdika” și 2 LRM-uri de tip „Grad”;

- 147 -
  regimentul 183 motorizat de gardă, aflat la Tiraspol și înzestrat cu 20 de
tancuri de tip Т-64; 140 TBT-uri dintre care 129 de tip BTR-70 și 11 de tip BTR-60, 6
MLI-uri dintre care 6 de tip BMP-2 și 2 de tip BMP-1К, 12 obuziere de tip „Gvozdika”,
12 mortiere de tip 2S12 Sani; mașini de luptă pentru infanterie dintre care 5 tip BMP-
1KȘ, 1 tip PRP-3, 1 tip RHM, 3 tip BRAM-2, 3 tip R-145BM, 1 tip PU-12 și 1 tip MTU-
20;
 regimentul 356 blindate , situat la Tiraspol și având în înzestrare 87 de
tancuri de tip Т-64, 14 MLI-uri de tip BMP-2, 2 MLI-uri de tip BMP-1К și 1 obuzier tip
„Gvozdika”;
 regimentul 328 artilerie autopropulsaă, situat la Tiraspol și înzestrat cu 34
de obuziere de tip 2S3 „Gvozdika”, 12 LRM-uri de tip BM-21 „Grad”, 3 tip PRP-3, 2
lansatoare de rachete tip R-145BM, 1 TAB de tip BTR-70;
 regimentul 1162 rachete AA, situat la Tiraspol; batalionul 1299 artilerie
anti-tanc, tot la Tiraspol;
 batalionul 102 recunoaștere, situat la Tiraspol și înzestrat cu 10 MLI-uri de
tip BMP-1, 7 de tip BRM-1К, 6 TBT-uri de tip BTR-70;
 batalionul 201 comunicații, dispus în Tiraspol și echipat cu autospeciale,
11 de tip R-145BM și 3 vehicule blindate cu stații radio, de tip R-156BTR;
 batalionul 66 geniu, la Tiraspol, echipat cu 3 curățătoare de mine de tip
UR-67;
 batalionul 896 logistică;
 batalionul 275 tehnic (reparații/întreținere);
 divizia 180 infanterie mecanizată în Cetatea Albă, înzestrat cu 61 de
tancuri, 54 mașini de luptă BMP, 5 de tip BTR, 50 tunuri de câmp, 36 mortiere, 12
lansatoare de rachete de tip RSЗО;
 regimentul 42 motorizate, situat în Cetatea Albă și înzestrat cu 10 tancuri
de tip Т-64, mașini de luptă 4 tip BMP-1, 2 de tip BMP-1К, 12 obuziere tip D-30 de 122-
mm, 23 mortiere tip 2S12 „Sani”, 15 TBT-uri tip MT-LB;
 regimentul 325 motorizate, din Cetatea Albă, echipat cu 10 tancuri Т-64,
13 tancuri Т-52, 2 MLI-uri tip BMP-2, 14 MLI-uri tip BMP-1, 10 MLI-uri de tip BMP-
1К, 5 TBT-uri de tip BTR-70, 14 obuziere de tip D-30 de 122-mm, 12 mortiere tip 2S12
„Sani”, 13 TBT-uri tip MT-LB;
 regimentul 326 motorizate, din Cetatea Albă, echipat cu 10 tancuri Т-64, 4
MLI-uri de tip BMP-1, 2 MLI-uri de tip BMP-1К, 12 obuziere tip D-30 de 122-mm, 12
mortiere de tip 2S12 „Sani” și 13 MT-LB;
 regimentul 166 blindate, în Șaba, echipat cu 31 de tancuri Т-64, 3 MLI-uri
de tip BMP-2, 11 MLI-uri de tip BMP-1, 2 MLI-uri de tip BMP-1К, 12 obuziere tip D-30
de 122-mm, 3 lansatoare de tip R-145BM , 13 MLI- uri de tip MT-LB;
 regimentul 136 artilerie de la Cetatea Albă, echipat cu 12 LRM-uri de tip
BM-21 „Grad”, și 1 PRP-3;
 regimentul 134 AA;
 batalionul 1303 artilerie anti-tanc, de la Cetatea Albă;
 batalionul 129 recunoaștere;
 batalionul 866 comunicații, din Cetatea Albă, înzestrat cu 8 TAB- uri de
tip R-145BM;

- 148 -
  batalionul 33 geniu, la Cetatea Albă, înzestrat cu 3 curățătoare de mine de
tip UR-67, 2 poduri mobile de asalt de tip MT-55А, 5 poduri mobile de asalt MTU-20;
 batalionul 1041 logistică;
 batalionul 276 tehnic (reparații/întreținere);
 brigada 173 rachete;
 brigada 189 rachete, în Bălți, având în dotare 13 lansatoare R-145BM;
 brigada 156 rachete AA;
 comandamentul 865 al apărării antiaeriene;
 regimentul 4 artilerie, de la Ungheni, echipat cu 36 obuziere de tip D-30
de 122-mm, 24 tunuri 2A36 de 152 mm, 26 LRM-uri de tip BM-27 „Uragan”, 3 MLI- uri
de tip PRP-3, 5 lansatoare de tip R-145BM, 47 tunuri MT-12, 54 MLI- uri de tip MT-LB;
 regimentul 803 artilerie rachetă;
 regimentul 2335 artilerie;
 regimentul 287 elicoptere, din Rauhovka, echipat cu 43 elicoptere de tip
Мi-24 și 18 elicoptere de tip Mi-8;
 escadrila 36 elicoptere, situată în Tiraspol și înzestrată cu 8 elicoptere de
tip Mi-8, 1 elicopter de tip Mi-6, 2 elicoptere de tip Mi-24К și 2 elicoptere de tip Mi-24R;
 escadrila 321 recunoaștere (UAV);
 regimentul 194 geniu-pontonieri, poduri mobile de asalt;
 batalionul 115 geniu, din Parcani, echipat cu 4 mașini de curățare a
terenului de tip IMR-2;
 batalionul 785 decontaminare - armament biologic, în Tighina, dotat cu 9
autospeciale de tip К-611;
 regimentul 15 comunicații, la Tiraspol, dotat cu 9 mașini de luptă R-
145BM, 1 de tip R-156BTR, 1 de tip R-137B și 1 de tip P-240BT;
 regimentul 108 radar;
 batalionul 58 radar;
 batalionul 976 luptă electronică;
 batalionul 2242 luptă electronică;
 batalionul 130 chimie-geniu;
 baza de aprovizionare tehnică nr. 5381 de la Florești, echipată cu 63 tunuri
MT-LB, 25 mașini blindate R-145BM, 2 vehicule blindate de recunoaștere de tip RHM, 3
curățătoare de mine UR-67, 27 de mașini anti-tanc 9P148, 32 de tunuri anti-aeriene S-60.
În momentul de față, armamentul a fost modernizat iar efectivele au fost sporite,
mai ales după izbucnirea conflictului din Ucraina. Din câte se pare, acest avanpost al
armatei ruse este foarte deranjant pentru SUA, existând probabil intenția de a lovi aceste
forțe armate ruse, poate nu în mod direct de către SUA (deși nici acest scenariu nu trebuie
exclus) dar cel puțin prin intermediul forțelor ucrainiene fidele președintelui filo-
american Poroșenko.
Bazinul Mării Negre reprezintă o scenă geopolitică și militară foarte instabilă și
prin aceasta având evoluție imprevizibilă. Având însă în vedere faptul că autoritățile care
reprezintă națiunea română au permis amplasarea de mijloace ofensive pe teritoriul
României, prin aceasta România devine agresor în cazul în care aceste mijloace vor fi
utilizate în cadrul unei agresiuni militare. În cazul unui astfel de scenariu, România va

- 149 -
trebui să aibă pregătite toate cele necesare protecției civile, dintre care mai ales forțe și
mijloace de tip CBRN.
Dar este oare România pregătită să răspundă unei asemenea provocări ? Are
capacitatea de a asigura protecția populației, infrastructurii și teritoriului în cazul unui
atac de tip chimic sau/și biologic ? Dar a unuia radiologic ori nuclear ?
Toate aceste întrebări își așteaptă răspunsul...

- 150 -
Capitolul 6
ASPECTE MANAGERIALE ÎN MEDIUL DE
SECURITATE COMPLEX
(Daniela G. Golea)

Problema managementului securității devine tot mai spinoasă, în situația în care

altăuri de rapida dezvoltare tehnologică, evoluția generală a lumii contemporane conduce
către o tot mai mare impredictibilitate și o transferare a conflictului în medii neobișnuite,
uneori insesizabile. Ne găsim astfel într-o situație generală tot mai dinamică, un mediu de
securitate ce tinde să devină fluid, imprevizibil, atipic. Ei bine, chiar și într-o astfel de
situație specialiștii în securitate sunt chemați să identifice și să pună la punct soluții de
management eficace. Aceste soluții sunt în mod clar legate –apreciază autorii lucrării de
față- de dezvoltarea tehnologică, aceasta fiind nu doar generatoare de probleme dar și de
soluții, în contextul adaptării modelelor de management al schimbării la problemele
generale ale managementului de securitate.

6.1 Managementul de securitate în era (in)securității

Fără dubiu, trăim actualmente într-o lume dar și o eră a insecurității, în care cel
mai adesea se remarcă prăbușirea rând pe rând a celei mai mari părți a sistemelor de
valori tradiționale, până nu demult stabilite ca valori perene, izvorâte dintr-o îndelungată
cutumă. În interiorul acestui proces complex participă printre altele și controversatul
fenomen al globalizării, indiferent ce reprezintă el de fapt 5. Peste toate aceste s-a adăugat
și o dezvoltare tehnologică foarte rapidă, probabil fără precedent 6, care a avut drept efect
complicarea tot mai mult a oricăror încercări de soluționare pozitivă a problemei
securității, venind înainte de toate din perspectiva managementului. Parcă pentru a
complica și mai mult lucrurile, conflictul în perioada contemporană a început să îmbrace
noi și noi forme, cel mai adesea caracterizate prin atipism, o mare parte din acestea
neavând practic niciun precedent. În acest context, formele de confruntare devin treptat
tot mai ciudate, în special din pricina atipismului care le caracterizează. Nu în ultimul
rând, se constată și o trecere de la armamentele neconvenționale clasice, de tip NBC, la
noi tipuri fără precedent de arme neconvenționale, bazate pe alte principii de funcționare.
Cu toate că și acestea încalcă prevederile Dreptului Internațional Public, nu pot fi
identificate cert iar acțiunea lor este adesea înșelătoare.

5
Semnificațiile și originea acestui proces reprezintă încă mari surse de contradictorialitate între majoritatea
teoreticienilor, analiștilor și comentatorilor: este vorba de un proces fără precedent sau de unul deseori
întâlnit în trecut, dar care a căpătat noi înfățișări datorită progresului tehnico-științific ? Mai mult, se pune
întrebarea dacă globalizarea nu reprezintă în definitiv decât o altă tentativă clasică de strivire a fenomenului
naționalist și a sistemelor de valori tradiționale, acțiune specifică imperiilor aflate în expansiune și politicii
lor coloniale.
6
Nici acest aspect nu este cert; deocamdată avem informații destul de concludente privind nivelul
cunoașterii științifice și dezvoltarea științei și tehnicii din ultimii 2 ~ 3 mii de ani; dar avem date sau/și
informații foarte rudimentare legate de nivelul tehnologic al epocilor îndepărtate; nu cunoaștem și nici nu
putem bănui încă tehnologiile aplicate cu mii de ani în urmă, de pildă pentru realizarea construcțiilor de la
Gizeh, Baalbek, Yonaguni, Cambay, Moai, Gobekli, Ollantaytambo etc.

- 151 -
 În asemenea condiții caracterizate prin creșterea insecurității, se poate observa
apariția unei firești tendințe de contrapondere, și anume, se manifestă tot mai acuta
nevoie de securitate atât partea clasicilor actori statali cât și de o manieră mult mai
directă, din partea indivizilor.
Constatăm prin urmare modurile de manifestare ale unei permanente tendințe a
lumii contemporane de a căuta și realiza o nouă stare de echilibru, adaptată pe cât ar mai
fi posibil la un context intern dar și internațional care devine treptat tot mai tulbure dar și
mai imprevizibil. În permanență, în atare situații acțiunea aproape instinctivă a oamenilor
îl face să caute soluțiile necesare din rândul celor care deja au mai fost aplicate, din rodul
experienței moștenite din străbuni. Din nenorocire, cel mai adesea situațiile
contemporane cu care suntem confruntați, nu mai au deloc legătură cu experiența sau cu
precedentele, prin urmare starea de conflict (altminteri normală și premanentă în cadrul
lumii omenești) contemporană nu mai poată fi în nicio măsură înțeleasă și nici soluționată
de maniera relativ simplă a recurgerii la experiențele de aceaiași natură.
Am putea afirma că, în prima parte a secolului trecut starea de lucruri era încă
destul de simplă, prin urmare actorii principali ai scenei internaționale din acea epocă își
utilizau factorii de putere (în special cea militară, în mod complementar puterea politică,
demografică etc.) pentru a iniția orice fel de acțiune destinată afirmării sau menținerii
hegemoniei.
Sub influența permanentă a factorilor de mediu (perioade de secetă și de foamete,
erupții de vulcani și perioade de răcire accentuată a vremii etc.) evenimentele specifice
jocurilor de putere și luptei pentru hegemonie pe scena globală sau regională, toate la un
loc au dat uneori naștere unor mari fenomene de migrație, astfel de situații fiind în
ultimile milenii destul de des întâlnite. Printre consecințele lor s-au aflat și ciocnirile între
culturi și civilizații foarte diferite și din anumite motive, imposibil de pus în coabitare.
Asemenea procese complexe și de mare anvergură au existat practic dintotdeauna
și cel mai probabil vor continua să se manifeste, dar situația contemporană a dezvoltării
tehnologice importante și rapide, face ca întregul proces planetar să capete nuanțe cu totul
și cu totul noi, prin urmare suntem tot mai des puși în fața unor probleme fără precedent,
pentru care nu mai putem utiliza experiența moștenită în mod normal de la precedentul
istoric. Neexistând niciun precedent, procesele contemporane vor ridica prin urmare noi
tipuri de probleme, conjuncturile create îmbrăcând noi și noi forme și având tot mai mult
caracteristici în genere atipice. Prin urmare, vom putea vorbi despre formarea unui climat
de securitate tot mai atipic, practic fără precedent și pentru problemele căruia încă nu am
putea cunoaște care ar reprezenta soluțiile, niște soluții realiste și eficace, nu doar
teoretice. Tocmai o astfel de problemă ocupă actualmente locul cel mai important și
reprezintă unul dintre subiectele principale ale capitolului închinat managementului
securității, în lucrarea de față: identificarea și precizarea unor posibile soluții privind
securitatea națională.
Cel mai adesea în literatura de profil, alături de care vin și o serie de acte sau
documente oficiale7, s-a încercat mai întâi o definire cât mai corectă, necontroversată și
completă privind sintagma „securitate națională”. Nu putem să nu constatăm faptul că
toate documentele oficiale de bază (în domeniul securității naționale) din anii trecuți, într-
un fel sau altul au încercat să definească acest concept, spre diferență de sursa oficială cea

7
Filofteia Repez, Gheorghe Deaconu, Cornel Dinco, Securitate şi insecuritate în era globalizării, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2011.

- 152 -
mai recentă și anume „Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015 -
2019. O Românie puternică în Europa şi în lume” (2015).
Potrivit surselor oficiale anterioare celei din 2015, securitatea naţională era destul
de clar definită ca fiind o stare de fapt caracterizând naţiunea8, totodată și comunităţile
sociale, cetăţenii și statul. Constituie prin urmare o anumită stare de fapt ce ar trebui să
fie înainte de toate fundamentată pe o anumită situație a statului și națiunii, caracterizată
prin prosperitatea economică, existența unui solid regim de legalitate (bazat pe legi care
țin seama de realitatea socială și care sunt și aplicate de către autorități) realizarea dar și
menținerea stării generale de echilibru în primul rând social şi nu în ultimul rând,
stabilitatea politică.
O astfel de stare de fapt ar trebui să reprezinte exprimarea concretă a ordinii de
drept, aceasta fiind la rândul său unul din atributele fundamentale ale unui stat de drept.
Situația în ansamblu nu poate fi decât asigurată prin intermediul unui ansamblu de acţiuni
și măsuri de natură diversă (de pildă, de natură politică, economică, juridică, militară,
socială, informaţională etc.) ținându-se cont de scopul general propus de asigurare a
exercițiului total neîngrădit sub nicio formă drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În acest context se impune totodată și asigurarea unei depline manifestări a
libertăţii statului privind conceperea, luarea deciziilor şi trecerea la acţiune, potrivit
principiului autodeterminării oricărei națiuni. Prin urmare, fiind corespunzător asigurată
și liberul exercițiu al drepturilor conferite în mod normal statului, prin suveranitate și
independență, astfel încât acesta să poată constitui pe deplin un subiect de drept
internaţional, în acest fel fiind conturată activitatea sa în cadrul scenei internaționale, ca
subiect de drept internațional.
O corectă definire a tuturor termenilor și sintagmelor de bază din cadrul
limbajului de specialitate utilizat în domeniul securității, alături de stabilirea unui înțeles
cât mai clar pentru anumite concepte, deși deschide calea înțelegerii multor probleme,
totuși nu este în măsură să și asigure posibilitatea unei treceri concrete de la teorie la
practică și nici nu facilitează materializarea sub o formă sau alta a acelor concepte.
Așa stând lucrurile, ținând totodată cont de evoluțiile mai mult sau mai puțin
recente din cadrul scenei regionale și internaționale, ne putem permite să constatăm
existența unui mediu de securitate din ce în ce mai instabil, caracterizat tot mai mult
printr-o dinamică ce devine tot mai dificil de anticipat. O astfel de situație nu va face
decât să influențeze de o manieră negatiă deopotrivă mediul intern și cel internațional,
astfeș sporind starea generală de insecuritate și ridicând astfel tot mai mari semne de
întrebare în ceea ce privește oportunitatea sistemelor clasice, consacrate, de management
al securității. O astfel de situație poate conduce la prăbușirea una după alta a tuturor
paradigmelor clasice și astfel formarea unui adevărat vid atât în domeniul teoriei cât și al
practicii. Aceasta pentru că, în schimbul unei paradigme devenite depășită, desuetă,
niciun specialist în securitate, fie el teoretician ori practician, nu a reușit să aducă vreo
soluție cu adevărat acceptabilă.
În asemenea stare de lucruri, contextul nu poate decât să creeze îngrijorare,
totodată ridicând nevoia din ce în ce mai imperativă privind elaborarea unor noi teorii dar
și a unor noi moduri de punere a lor în practică. Acest preconizat nou cadru teoretic ar
trebui ca în general să fie cu mult mai aproape de realitate decât actualul cadru teoretic,

8
Președintele României, Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007.

- 153 -
căpătând astfel un caracter mult mai pragmatic, și în acest fel fiind gata să ofere în timp
util soluțiile concrete necesare în scopul acoperirii nevoilor de securitate pentru indivizi și
pentru națiune.
Alături de necesara stabilire a sus-menționatului nou cadru teoretic, ar fi foarte
posibil să apară noi termeni, noi concepte, să trebuiască să concepem noi sintagme, în
acest fel sporind lexiconul aferent domeniului securității și ridicând astfel noi probleme
teoretice ori de interpretare. Pe măsura ce analiza noastră va înainte, s-ar putea să
întâlnim asemenea probleme fiind deci nevoiți să le abordăm și să propunem prin urmare
unele modificări conceptuale, dacă vom considera necesar.
Chiar dacă am rezuma toată analiza noastră la o simplă cercetare a problemei
securității din perspectivă strict juridică, am obține o serie de concluzii interesante care ar
deschide mai departe alte discuții și alte problematici. Încercarea ulterioară de trecere de
la teorie la practică și stabilirea modurilor de realizare a soluțiilor de securitate va ridica
alte probleme spinoase și va isca alte controverse. Din capul locului, făcând doar o
analiză cu totul și cu totul generală vom putea constata și reține o serie de aspecte
fudamentale legate de securitatea națională:
 starea generală a unui stat/unei națiuni este dată de starea individuală a
componentelor securității, prin urmare o astfel de stare de fapt ce privește statul și
națiunea nici nu ar putea fi concepută în alt fel decât ca un ansamblu sistemic 9 ce prin
structura și funcțiile sale determină un tot-unitar, un întreg prin a cărui analizare ne va
oferi rând pe rând acei indicatori de bază ai stabilității oricărei națiuni și a solidității
statului ce adăpostește națiunea;
 altminteri, starea unei națiuni constituie permanent un element strict condiționat
de întregul context istoric sau/și geopolitic, totodată se manifestă și influența proceselor și
fenomenelor care dau naștere dinamicii scenei globale, dar și de evoluția concomitentă a
relațiilor de orice tip stabilite între actorii scenei internaționale;
 sub aspect juridic, din perspectiva ansamblului drepturilor colective, securitatea
națională deține fără îndoială locul de cea mai mare importanță, dând naștere
fenomenului coeziunii sociale și reprezentând totodată scutul întegii națiuni;
 astfel, dacă nu am considera existența ansamblului sistemic de norme, măsuri și
acțiuni destinate tocmai materializării stării de fapt corespunzătoare (potrivit definiției
securității naționale), nicio națiune nu ar putea exista sub formă statului modern și chiar
dacă un astfel de stat ar fi creat, el nu ar putea rezista în contextul actual.
Prin urmare, potrivit observațiilor de mai sus am putea concluziona că securitatea
națională poate fi caracterizată de următoarele elemente:
 permanent este strict condiționată de situația mediului regional dar și celui
global de securitate, sistemul intern de securitate formându-se și funcționând practic în
funcție de structura dar și de întreaga dinamică a acestui mediu;
 reprezintă un cadru unitar și totodată un concept integrator aplicat tuturor
componentelor sale, prin intermediul căruia acestea se formează dar pe care totodată le și
menține și asigură trăinicia lor;
 deține în mod categoric un rol de bază, central dar și centralizator în cadrul
întregului sistem de drept, protejând un sumum de drepturi individuale și colective,
acestea fiind în mod cel mai bine ales, cele fundamentate pe sistemul valorilor

9
Un sistem fiind un ansamblu de elemente interdependente formând o structură unitară și indivizibilă.

- 154 -
Fig. 120 Congresul de la Viena (desfășurat între 01. 11. 1814 și 09. 06. 1815) a reprezentat o conferință
extinsă a statelor europene care s-a desfășura odată cu sfârșitul războaielor napoleoniene și înlăturarea
pericolului ridicat atâția ani de impetuozitatea lui Napoleon Bonaparte și modul în care acesta a năruit
aranjamentele de putere în Europa acelei epoci. Scopul propus la Congresului de la Viena a fost acela de a
facilita reinstaurarea în cuprinsul Europei a ordinii de dinainte de izbucnirea Revoluției Franceze. Unul din
scopurile principale ale Congresului a fost acela de a crea o balanță de putere în Europa între statele
imperialiste ale acelei epoci, nu neapărat printr-o (re)împărțire a zonelor de influență/control, ci mai mult
printr-o unificare a intereselor și stabilirea unei colaborări între imperii astfel încât, pe de o parte să fie
înlăturate efectele acțiunii lui Napoleon, pe de altă parte să să obțină un echilibru de putere care să împieice
reapariția pe viitor a diferendelor între marile imperii. A reprezentat o formă incipientă de creare a ceea ce
astăzi numim Uniunea Europeană, adică un ansamblu continental dominat de câteva mari puteri, care cad
de acord asupra modului cum exploatează țările mai mici aflate sub influența sau controlul lor. Își împart de
comun acord teritoriile de control/influență și jefuiesc sau extorchează sistematic, în comun, evitând astfel
apariția disensiunilor între marile puteri. Restaurația urmărită de Congresul de la Viena avea în vedere în
special readucerea pe tron a dinastiilor inițial îndepărtate prin revoluții sau evenimente istorice de mare
amploare. Din gândirea Congresului de la Viena s-a desprins atitudinea și acțiunea marilor puteri europene
pe tot cuprinsul sec. XIX, infleunțând categoric rezultatele Congresului de la Berlin ( din perioada 13. 06-
13. 07. 1878). Atunci când, în 1859 au privit cu ostilitate alegerea în țările române a unui domn pământean,
a fost tocmai din pricina directivelor de politică europeană stabilite încă din vremea Congresului de la
Viena. În virtutea acestor directive, s-a insistat în a doua jumătate a sec. XIX ca la cârma statelo mici,
vasale, din Europa, să fie neapărat numai niște reprezentanți ai caselor regale tradiționale. Prin urmare, la
conducerea Serbiei și Ungariei a venit Franz Josef (Casa de Habsburg), Grecia sub dominația imperială
otomană și apoi sub un rege danez (Duce de Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg), propus și
susținut de Imperiul Britanic, Franța și Imperiul Țarist, țările române oferite uni principe de Hohezollern
etc.

- 155 -
tradiționale, cele legate direct și trainic de conceptul de națiune, aceste valori fiind de
altfel direct legate de conținutul intereselor dar şi nevoilor naționale; ele trebuie să aibă
caracter inalienabil și imprescriptibil, fiind totodată caracterizate printr-o opozabilitate
generală față de oricare din actorii scenei interne sau internaționale;

Fig. 121 Anul 1848 surprindea Europa într-o stare de efervescență menținută încă din perioada
precedentelor evenimente revoluționare din 1821. De altfel, războiul de independență din Grecia nu s-a
încheiat în 1821 și a ținut până în 1830, soldat fiind cu o victorie parțială a grecilor. Aceste evenimente au
avut în mod evident repercursiuni adtfel încât aproape de jumătatea sec. XIX se creaseră deja premizele
izbucnirii unor noi conflicte majore, cu atât mai mult cu cât în Franța au eșuat încecrcările de a se reveni la
monarhia constituțională, regii Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) și Carol al X-lea (1824-1830) nefiind
bine primiți de către națiunea franceză. De altfel, Carol al X-lea a fost detronat de mișcarea revoluționară
Trois Glorieuses în anul 1830, fiind pus pe tron pe Ludovic-Filip (din dinastia Bourbon-Orleans). Dar și
acesta a fost contestat ulterior. În fine, criza economică a anului 1847 a creat premizele înlăturării casei
regale de Bourbon. Criza economică gravă în care se afla Franța anului 1847, dar și activitatea neobosită a
Francmasoneriei, a făcut ca în februarie 1848 să izbucnească o amplă revoltă orientată împotriva ordinii
supranaționale stabilite de Congresul de la Viena (1815). În ciuda victoriei parțiale a Revoluției din 1948,
liniile directoare ale Congresului de la Viena au fost ulterior menținute prin acțiunea conjugată a Imperiului
Britanic, celui Austriac sau Otoman, la care a răspuns pozitiv și puterea Țaristă, la fel de conservatoare.

 trebuie totodată să fie o oglindă menită să reflecte de maniera cea mai

fidelă cu putință atât ordinea de drept cât și cea constituţională, reprezentând în acest mod
o adevărată structură de rezistență ce stă la baza făuririi și menținerii statului.

- 156 -
 Potrivit unor surse oficiale10 ce au cuprins printre altele și asemenea definiții,
securitatea națională poate fi descrisă prin chiar componentele ei. Deși lucrurile ar părea
astfel simple, în realitate, deseori putem constata că se fac de către comentatorii din
media, uneori chiar de către oamenii politici, o serie de confuzii, în special în privința
definirii corecte a elementelor din componența unui sistem de securitate.
Analizând problemele strict dintr-o perspectivă ce interesează componentele
securității naționale, vom defini astfel structura unui sistem de securitate. Suntem nevoiți
să adaptăm sistemul de securitate pentru a face față schimbărilor foarte diverse și ample
care afectează mediul de securitate, în acest sens concentrându-ne atenția asupra acelor
probleme structurale. Vom cerceta în acest sens conținutul elementelor componente, dar
și funcțiile specifice acestora alături de modul în care acestea interacționează între ele.
Astfel, vom putea de la bun început constata componentele care lipsesc și pornind
de aici vom putea propune unele adaptări ce ar putea fi de natură structurală mai întâi,
acestea fiind practic rezultate din chiar identificarea anterioară a porțiunilor lipsă. Acestea
ar fi probleme reale aparținând mediului de securitate și care nu au actualmente nicio
acoperire în cadrul structurii sistemului clasic de securitate. Totodată, ar putea exista și o
serie de componente aparținând sistemului de securitate și care ar necesita unele
îmbunătățiri (funcționale) fără însă a fi concomitent necesare și reconfigurări de natură
structurală asupra întregului sistem, ci poate doar unele modificări ale componentelor în
speță. Astfel de aspecte sunt legate de nevoia unei adaptări permanente în cadrul
sistemului de securitate față de dinamica mediului de securitate și mediului geopolitic,
toate acestea conducându-ne la concluzia punerii în prim plan a problemei adaptării
structurale și acordării astfel unei preocupări prioritare pentru aceasta.
Odată stabilită prioritatea reconfigurării structurale aduse sistemului de securitate,
va trebui să analizăm mai departe aceste elemente de structură. Tratând lucrurile din
perspectiva structurii, securitatea națională ar putea fi lesne descrisă printr-o succintă
prezentare însoțită de o analiză asupra componentelor sale. În continuare vom întocmi o
astfel de analiză, cu atât mai mult cu cât în ultima vreme s-au înregistrat deseori confuzii
și acestea tot mai mari și mai dese în ceea ce privește înțelesul (corect și complet)
științific aparținând unor noțiuni cum ar fi „apărare” ori „securitate”, dar și a sintagme ce
în mod corespunzător ar deriva din utilizarea unor astfel de termeni. O problemă aparte o
constitie acele aspecte juridice ori politice care sunt legate direct sau indirect de acești
termeni.
În momentul de față, conținutul componentei poate cea mai importantă a
securității naționale, reprezentată de apărarea națională, devine pesemne tot mai neclar
pentru unii. Iar acest fapt se produce practic într-un context general caracterizat prin
diminuarea progresivă sau chiar dispariția unor elemente specifice care stau la baza
principiul autodeterminării unui stat modern, dintre acestea remarcându-se două
elemente: independența și suveranitatea.
Se poate observa în momentul de față că în contextul general al formării și
extinderii UE dar și a unei vaste relansări a pretențiilor americane de sorginte
imperialistă, valorile de bază ale autodeterminării (considerate într-un trecut nu prea
îndepărtat ca valori supreme) tind încetul cu încetul să cadă oarecum în desuetudine sau
să fie îndepărtate din atenția națiunilor, atrase mai nou de mirajul lumii consumiste și
menținute în confuzie prin acțiunea concertată a unui imens aparat propagandistic.

10
Președintele României, Strategia de Securitate Națională a României, București, 2007.

- 157 -
 Astfel că, în interiorul unei organizații internaționale de genul UE se poate
constata o scădere semnificativă a acelor componente specifice autodeterminării statale,
tot astfel cum în perioada istorică a existenței marilor imperii de tip colonial, era întâlnit
deseori cazul provinciilor și al coloniilor, acestea bucurându-se doar de unele reduse
libertăți de natură administrativă, fără dreptul de a face propria politică (nici măcar
internă) și fără a deține așadar suveranitatea. Prin urmare, independență cu atât mai puțin
ar fi putut avea.
În urma unei succinte analize istorice putem constata cum în imperiile clasice care
au existat până în prima jumătate a sec. XX, numai câteva state cu rang de mari puteri
politice și militare aveau în mod concret rolul de conducători la nivel internațional, în
vreme ce toate celelalte teritorii constituiau simple provincii cu rang colonii sau de zone
de influență ori de control. Ținând cont de faptul că actualmente președintele României
este de fapt un cetățean german (aflat prin Constituția Germaniei în subordinea
cancelarului german), putem alege drept exemplu istoric, cazul așa-numitului Imperiu
Austro-Ungar, acesta stăpânind cu mai mult de o sută de ani în urmă teritorii aparținând
de drept unor națiuni precum cea germană, sârbă, maghiară, slovacă, croată, poloneză,
română, cehă, slovenă, ruteană și italiană.
Fostul Imperiul Austriac creat în baza declinului accentuat al Sfântul Imperiu
Roman (cel de națiune germană) a fost practic dizolvat (la 06. 08. 1804) ca urmare a
acțiunilor militare foarte îndrăznețe și pline de succes (la 14. 10. 1804 Napoleon învinge
prusacii în bătălia de la Jena-Auerstädt, la 24. 10. 1804 armata franceză intră în Berlin iar
la 28. 10. 1804 trupele franceze intră în Varșovia, la care s-au adăugat victoriile
bonapartiste de la Marengo, în anul 1800, de la Austerlitz, în 1805 etc.) purtate de
Napoleon Bonaparte.
După anul 1815 Imperiul Austriac ocupa un loc important în cadrul Confederației
Germane, alături de Regatul Prusiei. În acel moment istoric acest Imperiu era format din
nu mai puțin de 20 de provincii egale sub aspect administrativ dar având statut diferit,
unele din ele fiind regate sau principate, altele ducate ori marchizate. Această etapă a
Imperiului se încheie abia în anul 1866, când izbucnește Războiul austro-prusac, acesta
fiind câștigat de către prusaci. Drept urmare, s-a produs destrămarea Confederației
Germane dar și apariția a două imperii quasi-independente, și anume un soi de Uniune
Europeană într-o formă primitivă, denumită pe atunci Uniunea Nord-Germană și
respectiv, Austro-Ungaria. Din anul 1871 Uniunea Nord-Germană devine Imperiul
German (poate că acest exemplu istoric ar putea da ideea redenumirii UE ca Imperiul
Franco-German...) iar Austro-Ungaria după războiul menționat a pierdut teritoriile
italiene ale Regatului Lombardo-Venețian.
Între 1867-1918 s-a împărțit Imperiul Austriac în cadrul a două monarhii ce au
format așa-numitul Imperiu Austro-Ungar (denumire contestată deși larg utilizată în clipa
de față): Cisleithania (conținea preponderent domeniile casei de Habsburg și cele
poloneze) și Transleithania (conținea preponderent domeniile ungare) împăratul
Francisc-Iosif (1848-1916) fiind concomitent împărat austriac și rege maghiar în Viena și
respectiv la Budapesta. Deoarece Ungaria era regat iar Austria doar era Imperiu, se
consideră de către unii autori că denumirea de Imperiu Austro-Ungar ar fi greșită. Să fim
serioși... Cele două regiuni menționate aveau o conducere comună reprezentată prin
Împăratul Frederic Josef și reprezentau în ansamblu o structură statală de tip imperial.
Desigur, din punct de vedere strict administrativ acest imperiu era format din tot felul de

- 158 -
domenii de tip feudal, dar aceasta nu schimbă încadrarea sa de ansamblu în categoria
corectă de „Imperiu”.

Fig. 122 Revoluția din anul 1848 a însemnat o profundă răscolire a mediului de securitate european și a
balanței mondiale de putere din acea epocă. A condus la șubrezirea situației stabilite în cadrul Congresului
de la Viena (1815) și readucerea în atenția lumii a unei forțe mai mult sau mai puțin oculte, care a avut un
cuvând greu de spus în desfășurarea acelor evenimente: Francmasoneria și în general, Masoneria.
Acționând în special în state precum Franța, Italia sau țările române, masonii au cuprins segmentul cel mai
important ale societății acelor timpuri: cei mai activi dintre oamenii politici, intelectualii de frunte și artiștii
(scriitori și poeți, pictori, actori etc.). Astfel, revoluția de la 1848 a cuprins în întregime țările române,
manifestându-se mai ales în Transilvania (grație acțiunilor militare întreprinse de Avram Iancu) și Țara
Românească, unde pentru o scurtă perioadă de timp a și existat o guvernare autohtonă, românească, fără ca
aceasta să fie stabilită sau impusă de vreo putere străină. Minunea a ținut însă puțin, căci directivele
stabilite de marile puteri europene încă din timpul Congresului de la Viena (1815) s-au pus din nou în
lumină readucând statele europene în regim de vasalitate și cu guvernări străine, impuse de forțe poltice și
militare din exteriorul statelor respective. Cu toate acestea, momentul 1848 a răscolit ordinea europeană
impusă de către marile case regale din Europa și a demonstrat o nemulțumire crescândă a națiunilor
europene (mai ales acelea din regiunea central-estică și cea balcanică) față de regimurile politice impuse de
ocupantul străin ori puterea suzerană străină.

Cu toate că națiunile din acest imperiu nu se reduceau câtuși de puțin la cea

austriacă și respctiv cea maghiară, doar statele austriac (în principal) și abia în subsidiar și
cel maghiar aveau un rol clar de comandă și de control asupra diverselor teritorii și
respectiv națiuni aflate practic sub regim de ocupație: cum ar fi polonezii, cehii, sârbii,
românii etc.
Aceste națiuni nu aveau practic dreptul de a se organiza ca state și de a avea o
conducere proprie, ci eventual doar dreptul de a participa, cel mai adesea într-o măsură
redusă, în cadrul administrației locale în unele provincii ale Imperiului. În cazul țărilor

- 159 -
române, forțele politice autohtone (oameni politici, case boerești etc) sunt acelea care au
urmărit în mod constant interesele românești, încă din perioada de început a sec. XIX.
Marile problemele ale țărilor române au fost:
1- conducerea și administrația străină, impusă;
2- dezmembrarea teritoriului național și menținerea acestui statu-quo;
3- regimul de suzeranitate străină, care împiedica buna guvernare și autodeterminarea.
Cu aceste probleme majore s-au confruntat românii din toate teritoriile populate
de ei, în general după anul 1601. În perioada 1300-1600 s-a înregistrat o închegare a
principatelor române și o dezvoltare a puterii lor, chiar dacă nu s-au putut unifica.
Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a reprezentat un apogeu al strălucirii națiunii
române în epoca medievală, cu toate că mare parte a acestei națiuni se afla în afara
Moldovei, în Valahia, Dobrogea și Transilvania. Printr-o vicleană politică externă Ștefan
cel Mare a știut însă cum să-și aducă de partea sa aceste regiuni locuite de români, în
ciuda faptului că nu a realizat unificarea politică sau militară. Un capitol destul de
dureros, dar probabil și una din explicațiile victoriei lui Ștefan, a constituit-o participarea
alături de turci a cca. 17 000 de valahi, în cadrul renumitei bătălii de la Podul Înalt
(Vaslui, 1475).
Toate descrierile acestei bătălii (realizate de cronicari polonezi, moldoveni și turci
etc.) nu au relatat decât confruntarea dintre oastea aliată (max. 45000 oameni dintre care
polonezii, maghiarii și secuii împreună cumulau cca. 10000 oameni) și turci, făra a
menționa ce rol au jucat valahii (17 000) plecați inițial la război alături de turci... Cu
toate că cronicile nu au menționat decât că lovitura decisivă dată de Ștefan a fost din
spatele armatei turce și prin surprindere, avansăm ipoteza potrivit căreia în această
acțiune decisivă ar fi putut juca un rol important și cei 17 000 de valahi care se aflau
practic în acel moment chiar înăuntrul locului unde era desfășurată armata turcă. Acești
valahi nu erau amestecați cu turcii, ei ocupând un loc separat iar acest loc era dispus în
partea dinapoi a armatei turce. Lovitura decisivă în bătălia de la Podul Înalt a fost dată
armatei turce din spate, exact acolo unde se aflau și cei 17 000 de soldați valahi, fiind
așadar foarte posibil ca aceștia să fi jucat vreun rol important în înfrângerea turcilor, cu
atât mai mult cu cât nu s-au păstrat mărturii din epocă privind uciderea de către Ștefan cel
Mare a atâtor mii de soldați valahi...
După epoca lui Ștefan cel Mare cele trei mari probleme ale națiunii române
(anterior menționate) au devenit tot mai dificil de soluționat. Cu mari eforturi și fluctuații
între victorie și eșec, românii au reușit să reziste presiunilor venite atât dinspre unguri,
leși (polonezi) cât mai ales din partea turcilor. Activitatea lui Mihai Viteazul a reprezentat
practic ultima mare perioadă strălucitoare din istoria medievală și modernă a României.
La peste două sute de ani după Mihai Viteazul, primul personaj istoric al istoriei
moderne care a făcut pași importanți înspre rezolvarea acestor trei probleme (anterior
amintite) a fost Tudor Vladimirescu și ai săi panduri. Dar Vladmirescu nu a apucat
practic să conducă România (Valahia, măcar) căci activitatea lui a fost de scurtă durată
(cca. 14 zile ca domnitor) și s-a încheiat prin asasinarea sa. Doar exemplul său a rămas
viu în istoria modernă a României, faptele și cuvintele sale fiind rememorate de mulți
dintre români chiar și în ziua de astăzi.
În 1848, evenimentele revoluționare din cele trei țări române (mai puțin cazul
Ardealului) i-au avut în centru pe masonii francezi (francmasoni) de la care a venit de
altfel susținerea politică, financiară etc. Inclusiv steagul tricolor purtând culorile ROȘU

- 160 -
(norodul)- GALBEN (masonii)-ALBASTRU (boierimea) de la masoni ne-a fost sugerat,
ca să reprezinte cele trei puteri ale societății românești: norodul, aristocrația autohtonă și
masoneria. Biserica ortodoxă (reprezentată prin culoarea ALBĂ) a fost exclusă din
culorile drapelului.
După evenimentele din 1848, drumul masonilor a fost deschis și în 1859 au reușit
să-l impună pe Al. I. Cuza printr-un artificiu juridic (dubla alegere în cadrul unor alegeri
independente practic una față de cealaltă). Francmasoneria (în care erau intrate și o parte
din marile nume românești ale epocii) a urmărit doar două din cele trei interese
românești:
-a fost de acord (inițial) cu domnia pământeană, și cu unirea țărilor române;
-dar nu și cu independența și suveranitatea României, care trebuia doar sa iasă de sub
suzeranitatea otomană pentru a deveni vasala puterilor occidentale.
Dintre francmasonii români celebri ai anului 1848, amintim de: istoricul,
profesorul și publicistul Florian Aaron (1805-1887); poetul și dramaturgul, dar și
folclorist, om politic, ministru de externe în timpul domniei lui Cuza, diplomatul și
academicianul Vasile Alecsandri (1821-1890); istoricul, scriitorul și revoluționarul
Nicolae Bălcescu (1819-1852); politicianul, istoricul și filozoful Simion Bărnuțiu (1808 -
1864); poetul, diplomatul și omul politic Dimitrie Bolintineanu (1819-1872);
revoluționarul, poetul și gazetarul Cezar Bolliac (1813 - 1881); diplomatul și politicianul
Dimitrie Brătianu (1818-1892); politicianul Ion C. Brătianu (1821 - 1891); scriitorul
Costache Conachi (1777-1849); ofițerul și ulterior domnitorul Alexandru Ioan Cuza
(1820 - 1873); medicul și farmacistul Carol Davila (1828 - 1884); poetul, dramaturgul și
academicianul Victor Eftimiu (1889 - 1972); primul-ministru Manolache Costache
Epureanu (1820 - 1880); prozatorul Nicolae Filimon (1819 - 1865); primul-ministru Ion
Ghica (1816 - 1897); cărturarul și politicianul Iordache Golescu (1768 - 1848); primul-
ministru Ștefan Golescu (1809 - 1874); omul politic Mihail Kogălniceanu (1817 - 1891);
politicianul Gheorghe Magheru (1802 - 1880); actorul și autorul Matei Millo (1814 -
1896); juristul și politicianul Eftimie Murgu (1805 - 1870); scriitorul și omul politic
Costache Negri (1812 - 1876); politicianul și scriitorul Costache Negruzzi (1808 - 1868);
omul politic Anastase Panu (1810 - 1867); inginerul-inventator și pedagog Petrache
Poenaru (1799 - 1875); teologul Eufrosin Poteca (1786 - 1858); filologul, scriitorul și
politicianul Ion Heliade Rădulescu (1802 - 1872); revoluționarul și pictorul Constantin
Daniel Rosenthal (1820 - 1851); omul politic C. A. Rosetti (1816 - 1885); prozatorul și
poetul Alecu Russo (1819 - 1859); diplomatul și publicistul Alexandru Sturdza (1791 -
1854); economistul și omul politic Nicolae Suțu (1798 - 1871); domnitorul Barbu Știrbei
(1799 - 1869); generalul și omul politic Christian Tell (1808 - 1884) etc.
Unirea parțială din 1859 a fost acceptată sub rezerva primirii în țările re-unificate
a unei populații strămutate din Imperiul Habsburgic și cel țarist: khazarii. Strămutarea
acestei populații în teritoriul Moldovei a fost prețul plătit de români (moldoveni) pentru
reunificarea cu Muntenia și acceptarea principelui pământean (Cuza). Dar Cuza (deși
mason el însuși) s-a revoltat împotriva acestor aranjamente, prin care după 7 ani urma sa
ne fie impus din nou un alt domnitor străin și să fie pusă în discuție păstrarea celor două
țări unificate, drept care, printr-o lovitură de palat, a fost înlăturat în data de 11. 02. 1866
și adus pe furiș un principe strain, impus de puterile suzerane.
În mod greșit unii comentatori consideră că principele Carol I de Hohenzollern-
Sigmaringen a fost ales de politicienii români, așadar nu impus de vreo forță străină. Da,

- 161 -
persoana lui Carol a fost într-adevăr rodul unei opțiuni venite din partea unui grup de
politicieni români, dar în contextul în care marile puteri ne interziceau în mod categoric
să mai avem un principe pământean. În acest context politicienii români au fost nevoiți să
caute printre casele principare occidentale o figură destul de convenabilă pentru interesele
României și care totodată să fie acceptată de marile cancelarii europene. Politicienii
români au fost așadar nevoiți sa admită principele străin, neavând practic de ales...
De bine, de rău, Carol I a fost nevoit să îndeplinească interesele românilor, deși
nu-i surâdea defel aceasta. Războiul așa-zis „de independență" nu a fost în realitate o
hotărâre a lui Carol I, ci a politicienilor români, cu sprijinul francezilor și al rușilor, fără
de care nu s-ar fi putut face un asemenea gest. Este adevărat, în aceste demersuri
politice/diplomatice, un rol important l-au jucat fără îndoială relațiile de rudenie dintre
casele regale ale acelei epoci, astfel încât, având un domnitor pământean românii nu ar fi
reușit să înduplece niciuna din marile monarhii care stăpâneau Europa acelor vremi.
Un alt aspect istoric destul de puțin cunoscut de către publicul contemporan este
acela al susținerii de care s-a bucurat în perioada așa-numitului Război de Independență
(1877-1878) Imperiul Otoman din partea Imperiului Britanic. Explicația este însă foarte
simplă: Imperiul Otoman aflat într-un declin accentuat nu mai avea capacitatea de
autosusținere, el nemaiputând recurge la campanii de jaf, pretindere de biruri și
peșcheșuri (ca în perioada medievală) și nici la extorcarea de bani a unor grupuri
deținătoare de resurse financiare în scopul de a permite acestora accesul la tronul unor
state vasale Imperiului Otoman, așa cum s-a petrecut în perioada fanariotă. În acest nou
context al sfârșitului de secol XIX, Imperiul Otoman avea nevoie pentru a supraviețui, de
o susținere economică importantă. Această susținere economică nu mai putea veni din
surse interne (din granițele Imperiului) astfel încât s-a stabilit cu timpul o susținere
mutuală reciprocă între Imperiul Britanic și Imperiul Otoman, prin care acesta din urmă
devenea principalul partener economic al Imperiului Britanic, și acesta fiind la rândul său
într-o perioadă de declin și având nevoie de clinentelă (piață de desfacere) pentru
produsele coloniale. Un aspect interesant îl reprezintă faptul că forțele armate turce de pe
linia fortificată a Dunării (fortărețele Plevna, Vidin, Rahova etc.) erau în primul rând
echipate cu tehnică de luptă de producție britanică...
După alungarea suzeranității otomane (pe fondul declinului general al Imperiului
Otoman) țările române au stat aproape un an sub ocupație țaristă (rușii au instalat
conducerea în Hanul Manuc din București) până ce, sub presiunea Franței, au fost
convinși să se retragă. Prețul retragerii rușilor: o nouă suzeranitate asupra țărilor
române, una multi-cefală, în care mai multe puteri occidentale își manifestau
suzeranitatea sub diverse forme, dar nu la modul absolut și agresiv, de tip medieval, în
care o făcuse Imperiul Otoman până atunci; tocmai această relaxare a situației românilor,
a dat iluzia „independenței".
În realitate nu a existat nicio independență: românii rămâneau în continuare cu
principe străin și impus de către puterile occidentale suzerane. În primul război mondial,
regele Ferdinand a făcut ceea ce i s-a impus, nu ceea ce a vrut el. Ferdinand s-a supus
presiunilor exercitate de forțele politice autohtone și a servit interesele României. Dacă
reunificarea a fost acceptată de puterile europene, aceasta s-a datorat în mare măsură
faptului că românii au aceptat ca în fruntea țării reunificate sa stea un rege străin și
reprezentând puterile suzerane. Renunțarea la domnitor pământean a fost unul din
prețurile plătite de români pentru acceptarea reunificării din 1918. Dar nu s-a plătit doar

- 162 -
atât: atunci ca și acum, resursele naturale ale României Mari au fost practic jefuite,
devalizate, de o serie de mari companii occidentale (germane, suedeze, franceze, britanice
etc.) care au acționat sub condițiile propice generate de instalarea (în perioada interbelică)
a unui corupt sistem politic și a unei Case Regale tot mai mult dominate din umbră de
așa-numita camarillă regală.
Toate acestea au generat în perioada interbelică un număr de mari scandaluri
publice de corupție, în care Casa Regală a fost implicată direct. Aceasta a fost de altfel
una din cauzele alungării de pe tron a pseudo-regelui Carol al II-lea împreună cu amanta
sa. Dar camarilla a rămas neclintită, împresurându-l pe noul rege, Mihai I, care nu numai
că era mult prea tânar, dar complet nepregătit pentru o astfel de postură, mai ales în
condițiile foarte complicate ale acelor vremuri. Analizând din perspectivă istorică, putem
spune despre Carol I, Ferdinand și Mihai I, că au fost toți niște principi (regi) străini și
impuși României de către puteri străine și suzerane, cu pretenții hegemonice.
Reunificările teritoriale din 1859 și 1918, au fost evenimente care au ținut în proporție de
80% de conjunctură și 20% de acțiunea hotărâtă a unor forțe politice autohtone, care au
făcut inclusiv presiuni mari asupra monarhului ca să accepte măsurile respective.
În momentul de față, marile probleme ale României se menține absolut aceleași
ca acelea care ne-au urmărit în mod constant istoria ultimilor 600 de ani: 1- să îndepărtăm
conducerea și admnistrația străină (formată din persoane de altă naționalitate decât cea
română și aservite unor interese străine), ori impusă într-o formă sau alta de către o putere
străină; 2- să ne opunem situațiilor de dezmembrare a teritoriului național sau/și
menținere a acestui statu-quo11 (în momentul de față mari părți ale teritoriului național se
află încă sub ocupație străină); 3- indiferent din cine ar fi compusă conducerea și
administrația statului român, să ne opunem în orice formă posibilă oricărui regim de
suzeranitate străină, care ar împiedica buna guvernare și aplicarea principiului
autodeterminării.
Iată de ce, niciun manager destoinic, în încercarea sa de a identifica soluțiile
optime în ce privește managementul securității naționale, nu poate face aceasta fără să
țină seama de aspecte precum: interesele fundamentale ale României; parcursul istoric al
României și modul în care s-a acționat până acum în vederea îndeplinirii intereselor
naționale; principalele probleme cu care s-a confruntat în mod permanent România și
sursa acestor probleme; lecțiile învățate (provenind din istorie) și modul în care acestea
pot fi aplicate în momentul de față.
Desigur, s-ar putea pune întrebarea: ce legătură ar putea exista între istorie și
management ? Istoria ne arată modelele de acțiune încercate într-un trecut mai mult sau
mai puțin îndepărtat, ilustrând totodată principalele greșeli și efectele acestora. Un întreg
bagaj de învățăminte și de cunoștințe foarte valoroase. Pentru a fi în stare să cunoaștem
situația de față este necesar să vedem mai întâi cum s-a ajuns aici, ce anume a provocat
această evoluție (sau involuție) a lucrurilor și cum au înțeles să acționeze înaintașii noștri
în împrejurări mai mult sau mai puțin similare. Istoria reprezintă o succesiune de tablouri
și scene repetitive, care în mare corespund unui scenariu monoton, reluat sub diverse
forme, de diverși actori.
Nu este nici pe departe prima oară în istoria Europei când au acționat factori
precum ceea ce astăzi denumim „globalizare” sau tendința puterilor politico-militare de a

11
O eventuală susținere a Ucrainei constituie menținerea statu-quo în ce privește teritoriile românești
supuse raptului teritorial și aflate la ora actuală nelegitim între frontierele pseudo-statului Ucraina.

- 163 -
unifica Europa sub mantia și sabia lor. A existat Imperiul Roman, scindat apoi în
Imperiul Roman de Apus și cel de Răsărit (Bizantin), a apărut pe urmă Imperiul
Carolingian, Sfântul Imperiu Romano-German, iar mai târziu imperiile s-au regionalizat

Fig. 123 Adevărata Românie mare este dată de granițele ei etnice, nu de ceea ce au consimțit marile puteri
să recunoască în anul 1859 sau 1919, sau de felul cum au dictat României condițiile post-belice prin așa-
numita Pace de la Buftea-București. La nivelul anului 1919-1920, România aproape că își recuperase
întregul său teritoriu real, incluzând teritoriile aflat astăzi între granițele Serbiei sau Ungariei. Constituie o
mare problemă ca un stat în care majoritatea absolută este formată din români, să nu poată fi condus încă de
reprezentanții naționalității majoritate ci să fie încă reprezentată de etnici minoritari sau/și cetățeni străini
(germani, francezi, americani etc.).

(cu excepția Imperiului Britanic și celui american din momentul de față, acesta din urmă
fiind desprins practic din Imperiul Britanic colonial al sfârșitului de sec. XVIII) apărând
Imperiul Bulgar, Olandez, Suedez, Austriac, Sârb, Francez, Rus. Cele mai trainice s-au
dovedit a fi în ultima jumătate de secol Imperiile Britanic, German și Rus. Franța a oscilat
foarte mult, a ființat ca imperiu pentru perioade scurte de timp iar în momentul de față în
loc să coloniezeze alte state, Franța a devenit ea-însăși colonizată, în special de populația
quasi-neagră din nordul Africii.
În schimb, Imperiul Britanic, cel German (Austriac) sau Imperiul Rus au trecut
prin numeroase războaie sau revoluții, s-au extins și s-au retras, au căpătat sau pierdut
teritorii, dar au rămas mereu în postura de puteri cu aspirații hegemonice, căutând
permanent să domine statele mai slabe și să formeze regiuni de control și influență.

- 164 -
 Într-un mod care din nenorocire devine tot mai asemănător pe zi-ce-trece modului
în care au funcționat imperiile în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat, din
componența UE se desprind în mod categoric și ocupă locul central câteva state
(Germania, Franța, în mai mică măsură Italia etc.) care spre diferență de statele mici ale
UE, își conservă aproape integral atributele specifice autodeterminării, în vreme ce
statelor mai mici (în special cele din regiunea central-est europeană și mai puțin statele
scandinave) li s-a solicitat și chiar li s-a impus o amplă renunțare la suveranitatea
națională și independență.
Un aspect și mai grav și care interesează în mod direct securitatea este reprezentat
de felul în care România, de pildă, a cedat față de unele state sau organizații non-statale,
și aceasta în schimbul unor sume derizorii sau în mod gratuit, componente deosebit de
importante din cadrul infrastructurii sale strategice, așa cum ar fi infrastructura sa de
telecomunicații, infrastructura de transport etc., dar mai ales bazinele de exploatare a unor
resurse naturale considerate strategice, de pildă aurul, uraniul, gaze naturale, wolfram,
țițeiul etc. Totodată au fost date unor forțe străine spre intensivă exploatare (distrugere)
imense suprafețe forestiere sau agricole.
Premizele producerii și menținerii unor astfel de fapte având consecințe foarte
grave au fost realizate și apoi încurajate în special din pricina permiterii accesului în
cadrul înaltelor funcții sau/și demnități oficiale specifice aparatului de stat, a unor cetățeni
străini12.
Aceste aspecte deși aproape neobservate de nimeni în cadrul mass-mediei
românești, incumbă o gravitate aparte, mai ales că în actualul context internațional ele
contravin tocmai acelor valori de bază, cu caracter tradițional, strămoșești chiar, față de
care națiunea română de cel puțin 700 de ani încoace a realizat în mod constant mari
eforturi și numeroase sacrificii: independența și suveranitatea.
Legislația în vigoare 13, pornind de la chiar definiția conferită apărării naționale,
leagă în mod cert tocmai această componentă fundamentală a securității naționale, de cele
două mari componente ale autodeterminării oricărui stat: independența și suveranitatea.
Astfel încât, se crează o situație ce deschide calea interpretărilor eronate ori
contradictorii, în situația în care autodeterminarea a fost dată practic înlăturată sub
diverse pretexte. De pildă, sub motivul apartenenței la NATO, ori la UE etc.
În acest context, ar trebui să ne punem în mod serios problema organizării unui
referendum care să fie special dedicat problematicii autodeterminării, în situația în care
cu ocazia referendumului de aderare la UE poporului român nu i-au fost în mod clar
prezentate condițiile (renunțarea la suveranitate și independență) ci doar unele avantaje
ale aderării, care nici măcar nu sunt legate de apartenența la UE ci de CEDO. Astfel,
românii (ca și alte nații) au fost momiți cu beneficiile liberei circulații peste frontierele
europene și dreptului de a alege să muncească în orice țară europeană, ascunzându-se însă
oamenilor faptul că aceste drepturi nu sunt de fapt legate direct de UE și de apartenența la

12
Incluzând aici și persoanele cu dublă sau multiplă cetățenie precum și alogenii, adică acele persoane de
alte naționalitate care au căpătat cetățenia română în condiții deseori dubioase, de prea puțină vreme,
cunoscut fiind faptul că pentru împământenirea unor străini în cadrul unei națiuni gazdă este nevoie de
trecerea a cel puțin 7 generații.
13
Legea nr. 45 din 01. 07. 1994, cu titlul Legea apărării naționale a României, publicată în Monitorul
Oficial nr. 172 din 07. 07. 1994, prevede la art. 4: „Apărarea Națională cuprinde ansamblul de măsuri și
activități adoptate și desfășurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea națională,
independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională”.

- 165 -
această organizație, ci sunt în realitate conținute de către Declarația Universală de
Drepturilor Omului (1945) adoptată de ONU, și respectiv de Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, adoptată de Consiliul Europei, la 04. 11. 1950 la Roma și intrată în
vigoare abia la 03. 09. 1953. Această Convenție a cuprins o serie de drepturi inalienabile
(dreptul la viață și interzicerea torturii, interzicerea sclaviei și dreptul de a nu fi obligat la
nicio muncă forțată, neretroactivitatea legii penale) și o serie de drepturi condiționale
(dreptul la libertate individuală, la un proces echitabil, la respectarea vieții private și de
familie, a domiciliului și a corespondenței, libertatea de gândire și conștiință, dreptul la
liberă exprimare, la liberă asociere, dreptul de proprietate, dreptul la instruire și la alegeri
libere, libertatea de circulație și interdicția expulzării naționalilor, dreptul la un dublu
grad de jurisdicție în materie penală, dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară,
dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeași faptă penală) dintre acestea conceptul
de drepturi condiționale permițând unele ingerințe ale legislației statelor semnatare în
modul de exercitare a dreptului respectiv.
În niciun caz statele puternice din cadrul UE nu trebuie să aibă dreptul de a
încălca CEDO în baza simplului drept de ingerință în exercitarea acelor drepturi
considerate „condiționale”. Prin urmare, nu ar fi trebui să fie câtuși de puțin necesară
aderarea la UE pentru ca în mod liber cetățenii din statele europene să circule liber peste
frontierele Europei. Ar fi deci cazul ca în mod direct să se dea posibilitatea națiunii
române de a-și exprima decizia legată de conservarea pe viitor a setului valorilor
tradiționale și prin aceasta apărarea înainte de orice altceva a elementelor
autodeterminării: independența și suveranitatea.
Dacă se va decide păstrarea acestui sistem strămoșesc de valori, așa cum a făcut-o
deja Marea Britanie, ar deveni necesară o fundamentală reconcepere a legislației din
domeniul securității, de așa manieră încât România să-și poată mai departe exercita pe
deplin acele atribute ale independenței și suveranității sale, indiferent de conținutul
intereselor suscitate de NATO sau de UE.
Nu în ultimul rând, o atenție deosebită ar trebui acordată aspectului juridic al
limitării printr-o lege specială sau chiar prin Constituție, a accesului persoanelor ce sunt
de altă naționalitate14 decât cea română, la înaltele funcții și demnități din aparatul de stat.
Împotriva acestui aspect nu poate fi invocat conținutul CEDO, deoarece drepturile legate
de alegeri nu fac parte din categoria celor inalienabile, ci din cea a drepturilor
condiționale. În cadrul Declarației Universale a Drepturilor Omului avem dispozițiile
articolului 21: „orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor
publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. Orice persoană are
dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. Voința poporului trebuie să
constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri
nefalsificate, care să aiba loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat
prin vot secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului”.
Unde nu a făcut distincție textul Declarației ONU, este în ceea ce privește diferența

14
O eroare des întâlnită este aceea a confundării termenului de naționalitate ( care se referă strict la
apartenența etnică a persoanei) și cel de cetățenie (sub aspect juridic, formal, reprezentând un contract care
se încheie între persoana fizică indiferent de naționalitatea sa și unul sau mai multe state legal constituite);
rezultă din această descriere faptul că naționalitatea este unică: cea conferită de apartenența etnică a
părinților (care nu poate fi nici aleasă, nici retrasă, nici schimbată opțional); spre diferență de cetățenie, care
poate fi multiplă, se poate pierde, retrage, titularul având totodată și dreptul de a renunța la ea.

- 166 -
enormă între cetățenie și naționalitate, lucruri fundamental diferite. Textul art. 21
recunoaște clar suveranitatea popoarelor, fără a face însă o legătură foarte simplă și care
rezultă din însăși natura lucrurilor implicate: poporul este sinonim cu națiunea, cetățenii
care au alte naționalități fiind întotdeauna minoritari, ba chiar în proporție foarte, foarte
mică în comparație cu națiunea, adică „poporul”, așa cum spune textul Declarației ONU.
Dreptul inalienabil este deci al poporului, adică al națiunii. Mai târziu, CEDO a
confirmat indirect acest aspect, introducând drepturile omului legate de alegeri în
categoria drepturilor condiționale, nu a drepturilor inaelienabile. Ceea ce deschide
statelor semnatare posibilitatea de a face ingerințe (prin legislație) la exercitarea acestor
drepturi.
Astfel, în multe state ale lumii occidentale, considerate democrații tradiționale,
există în legislație limitări ale dreptului de a fi ales, mai ales dacă este vorba de înalte
funcții în cadrul aparatului de stat. De pildă, în cadrul Constituției Marii Britanii sunt
prevăzute cel puțin următoarele restricții privind accesul la înaltele funcții ale aparatului
de stat: este interzis accesul la aceste funcții pentru persoanele care,- (1) sunt cunoscute
ca fiind în legături de interese, subordonare, sau adeziune față de o putere străină, ori
reprezintă cetățeni ai unui stat străin sau au primit drepturi speciale ori privilegii din
partea unui stat străin; (2) au săvârșit o tentativă de înaltă trădare, au fost condamnați,
execută o pedeapsă penală ori se află sub urmărire penală pentru orice faptă penală
prevăzută de Commonwealth sau legislația vreunui stat, și au fost închiși pentru o
perioadă de un an sau mai mare; (3) sunt urmăriți pentru evaziune fiscală ori sunt în
insolvență și altele...
Astfel de prevederi au fost rând pe rând rediscutate încă din anii’90, dar
majoritatea din ele au fost reconfirmate, căci au o bază logică foarte dificil de combătut.
După cum se vede, este un lucru normal (pentru un stat independent și suveran) să nu
accepte liberul acces la funcțiile înalte de stat a unor persoane de naționalitate străină (nu
neapărat și de cetățenie străină) sau care au și alte cetățenii, mai ales dacă se dovedește că
au interese ori simpatii personale pentru cauza unor state străine.
Este normal ca și în România să fie pus acest aspect fundamental în discuție astfel
încât prin modificarea corespunzătoare a Constituției să nu mai fie permis accesul
persoanelor de altă naționalitate, și cu atât mai puțin a celor care dețin și alte cetățenii, în
funcții înalte din cadrul aparatului de stat. Indiferent dacă România este monarhie sau
republică, comandantul statului trebuie să fie de naționalitate (nu doar de cetățenie!)
română.
Totodată, apreciem ca necesară interzicerea înființării și cu atât mai mult a
funcționării de formațiuni politice stabilite pe criterii etnice. Formațiunile politice trebuie
să fie strict de natură politică, nu altceva ! Organizațiile meșteșugărești, profesionale,
etnice, religioase etc., evident că trebuie să se poată înființa, dar nu cu rang de partid
politic, căci activitatea și interesele de bază ale acestor organizații nu sunt și nici nu pot fi
de natură politică.
În mod evident, abordarea unor asemenea chestiuni foarte delicate necesită încă
multă prudență și studierea prealabilă a contextului intern și internațional, în situația în
care în general regiunea balcanică reprezintă sediul unui număr foarte mare de conflicte
înghețate, din care în mod particular se desprind exact litigiile de natură etnică.

- 167 -
 Necesitatea redeschiderii discuției în privința acestor aspecte apare cu atât mai
mult cu cât în luna iunie 2015, Președenția elabora și publica în mod oficial un act 15
purtând un titlu interesant: „Strategia națională de apărare a României”. Prin acest titlu
Președintele dădea practic de înțeles că nu ar mai avea în vedere decât în modul cel mai
strict și limitativ problema apărării naționale, fără a mai socoti deci și celelalte elemente
care formează securitatea națională. Analizând sediul materiei ne-ar rezulta că
documentul oficial având titlul Strategia națională de apărare a țării trebuie să fie
realizat de Președinte pe baza dispozițiilor legii referitoare la planificarea apărării
naționale16. Prin urmare, potrivit acestei legi, pornind de la Strategia elaborată de
Președenție, Ministerul Apărării este chemat să realizeze mai departe ceea ce se numește
Carta albă a Apărării, aceasta trebuind să includă în primul rând obiectivele politicii
naționale de apărare, dar și ansamblul măsurilor și acțiunilor considerate necesare
îndeplinirii acestor obiective.
Nu în ultimul rând, Carta Albă va mai trebui și să prezinte în clar structura de
forțe pentru momentul publicării actului însă și aceea preconizată în viitor, misiunile și
cerințele specifice Armatei României, și totodată resursele luate în calcul în vederea
asigurării anuale a necesarului privind generarea tuturor capabilităților militare prevăzute.
Mai departe, în baza Strategiei Naționale de Apărare (emisă de Președinte) și în
baza sus-menționatei Carte Albe a Apărării (emisă de Ministerul Apărării) constituie
obligația Statului Major General (SMG) să elaboreze în continuare Strategia militară a
României, un document oficial care ar trebui să cuprindă printre multe altele și o
identificare privind riscurile și amenințările (considerate dintr-o perspectivă militară)
posibile la adresa securității naționale (constatăm aici lărgirea domeniului de referință,
având în vedere faptul că Apărarea Națională constituie un domeniu relativ mai restrâns,
față de Securitatea Națională care conține prin urmare, multe aspecte ori probleme ce nu
privesc Armata și cu atât mai puțin activitatea SMG: problemele de securitate economică,
cele privind securitatea socială, problemele politice și cele de mediu etc.) alături de o
definire privind o serie de obiective militare. Tot la nivel de SMG sunt stabilite
conceptele strategice și cele operaționale în scopul îndeplinirii obiectivelor asumate dar și
a acelor misiuni specifice Armatei. Hotărârea emisă în mod uzual de Consiliul Suprem de
Apărare a Țării este cea care în conținutul său stabilește care vor fi organizațiile statului
ce vor participa în cadrul activității privind redactarea proiectului de Strategie națională
de Apărare.
După cum s-a menționat în ce privește elaborarea documentului denumit Strategia
Națională de Apărare, în cazul României cel mai adesea se face chiar și la nivel înalt
confuzia între securitate (un domeniu mult mai vast și mai complex) și respectiv,
apărare. Această greșeală apare cel mai frecvent la nivelul Președenției, căci în cadrul
procesului de elaborare a așa-numitei Strategii Naționale de Apărare a Țării, fie
Președintele fie consilierii săi, orice alte persoane sau colective care au fost implicate în

15
Președenția României, Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2020, București,
2015.
16
Legea 203/2015 adoptată la data de 30. 07. 2015, care a înlocuit Legea 473/2004. La art. 4, aceasta
prevede: (3) Strategia naţională de apărare a ţării cuprinde: a) valorile, interesele şi obiectivele naţionale
de securitate; b) evaluarea mediului internaţional de securitate; c) potenţialele riscuri, ameninţări şi
vulnerabilităţi identificate; d) obiectivele strategice şi priorităţile în domeniul apărării; e) direcţiile de
acţiune şi principalele modalităţi pentru asigurarea securităţii naţionale a României în domeniul apărării.

- 168 -
redactarea documentului, dovedesc a nu înțelege clar unde se situează granița conceptuală
clară între securitate și apărare, cel mai adesea amestecând aceste două domenii17.
Fără nicio îndoială că există o relație de subodonare, astfel securitatea
reprezentând printr-o analogie matematică o mulțime de elemente mai mare, care conține
așadar submulțimea ce corespunde Apărării naționale, dar acest aspect nu trebuie câtuși
de puțin să însemne că domeniile respective ar reprezenta unul și același lucru.
Relativ recent, în Monitorului Oficial nr. 450 din data de 23. 06. 2015, a fost
publicată Hotărârea Parlamentului cu nr. 33/2015 privind aprobarea așa-numitei Strategii
naționale de apărare a țării pentru perioada 2015-2019, un document oficial ce conține
în principal patru capitole tratând unele probleme cum ar fi: Definirea intereselor și
obiectivelor naționale de securitate (în cap. 1), Evaluarea mediului internațional de
securitate (în cap. 2), Amenințări, riscuri și vulnerabilități (în cap. 3) și Direcții de
acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României (în
cap. 4). Analizând fie și numai aceste titluri rezultă faptul că acest document oficial este
mai curând dedicat prin conținutul său unor probleme de securitate, decât în mod
particular problemei Apărării.
Strategia Națională de Apărare a Țării (2015), elaborată teoretic de Președenție
ne prezintă încă din paragraful său introductiv faptul că mai întâi se vor stabili acei pași
necesari pentru o consolidare a credibilității strategice (... ?) a României, iar aceasta s-ar
realiza în viziunea autorului sau autorilor, „prin promovarea continuității și
predictibilității”18 acestea trebuind să rezulte în cazul României chiar din calitatea sa de
stat membru al NATO dar și al controversatei Uniuni Europene. Cu toate acestea,
documentul oficial sus-menționat atrage atenția asupra nevoii de extindere și de
consolidare a așa-numitului „Parteneriat Strategic cu SUA” (între 1944 și 1958, cu o
anumită extensie până în 1971, România s-a mai bucurat de un „parteneriat strategic” cu
URSS, asemănător în multe privințe cu acesta de acum; aceasta ar fi trebuit să fie o lecție
învățată, dar se vede că nu este din păcate... ) dar și alte așa-zise „parteneriate strategice”,
luându-se în calcul și alte relații de cooperare cu diverși actori din cadrul scenei
internaționale.
Documentul oficial menționat mai conține totodată prevederi care se referă chiar
la definirea19 intereselor și obiectivelor naționale de securitate, prezentând astfel o
evaluare destul de sumară și inexactă a mediului regional sau a celui global de securitate.
Cu acest prilej s-a pretins identificarea principalelor amenințări, a riscurilor și a
vulnerabilităților de natură diversă la adresa a ceea ce s-a stabilit a fi interese
fundamentale ale României. Din fericire, noul document oficial nu mai consideră presa

17
Eroarea nu cade totuși exclusiv în sarcina Președinției, din moment ce atât Legea 473/2004 (abrogată) cât
și Legea 203/2015 (în vigoare) conțin prevederi eronate privind cuprinsul Strategiei Naționale de Apărare;
totuși, ar fi fost de așteptat ca Președenția să constate aceste nereguli și să ceară forului legislativ realizarea
corecturilor necesare. Strategia Națională de Apărare ar trebui să se refere strict și limitativ la acele aspecte
și problematici care sunt direct legate de Apărarea Națională, în subsidiar dispozițiilor extensive ale unui
alt document fundamental: Strategia de Securitate Națională.
18
Sub acest aspect, ținând cont de dinamica mediului internațional de securitate dar și de conservarea
principiului autodeterminării în ciuda calității de membru al UE sau al NATO, ne exprimâm nedumerirea
asupra acestor prevederi ale documentului președențial, în situația în care interesele naționale pot oricând
dicta altceva decât prevede politica organizațiilor internaționale sus-menționate.
19
Pe lângă faptul că rolul unui astfel de act normativ nu este acela de a defini ci de a identifica și preciza,
putem observa că nu este în sarcina Strategiei Naționale de Apărare să identifice și precizeze interesele și
obiectivele de securitate (obiect al Strategiei de Securitate Națională) ci acelea de Apărare...

- 169 -
internă ca amenințare la adresa securității, așa cum făcea precedentul document oficial
din anul 2010.

Fig. 124 Domnitorul Mihai Viteazul (1558-1601) personaj controversat încă, de origine necunoscută. Există
mai multe teorii privind originea acestuia și modul în care a ajuns la putere. El s-a prezentat drept fiul
domnitorului Pătrașcu cel Bun, dar unii istorici contemporani au declarat această filiație ca fiind
improbabilă, ținând cont de starea sănătății și vârsta lui Pătrașcu în anul nașterii lui Mihai. Opinia noastră
este că nu putem afirma cu tărie faptul că Mihai ar fi mințit, căci nu cunoaștem îndeajuns de multe date
certe privind nici vârsta, nici sănătatea ori cauza reală a morții lui Pătrașcu cel Bun. Cert este faptul că în
mod constant Mihai Vitezul a urmărit servirea intereselor românești, căutând să unească teritoriile ocupate
de români și să îndepărteze orice fel de pretenții străine, fie ele otomane, ungurești, tătărești, austriece,
polone, rusești etc. Propaganda dușmănoasă României, desfășurată furibund în ultimii ani, încearcă să-l
prezinte pe Mihai Viteazul ca aventurier lipsit de scrupule, lipsit de orice trăire naționalistă. Și totuși, Mihai
Viteazul a fost poreclit Malus Dacus (Dacul cel Rău) iar el însuși afirma cu tărie „Pentru a trăi o viață care
ți-a fost dată ești dator să o meriți atât ca om, cât și ca neam în fiecare clipă”.

În încheiere documentul citat stabilește ceea ce Președenția consideră a reprezenta

principalele direcții de acțiune pentru asigurarea securității naționale, vorbindu-se
totodată și despre acțiunea unei datorii morale și politice (...), aceasta în contextul
aniversării în 2018 a centenarului Unirii din decembrie 1918 dar și a unui deceniu de la
aderarea României la UE, moment în preajma căruia România ar primi prin rotație
președenția Consiliului Uniunii Europene. Trebuie reamintit cu această ocazie faptul că
în 1918 a fost alungată conducerea germană (austriacă) de la cârma Transilvaniei, fiind în
sfârșit puși în funcțiile de conducere reprezentanți ai națiunii române, nu ai minorităților
etnice. De asemenea, o mare victorie a acelui moment istoric era sui generis reprezentată
de întărirea principiului autodeterminării pentru aproape întreg teritoriul României (așa-
zisa Românie Mare din 1918 nu conținea de fapt întreg teritoriul real al României, dar
fără îndoială cel mai întins teritoriu pe care l-a avut în ultimele câteva sute de ani) adică
independența și suveranitatea. Este tot mai greu de înțeles astfel ce sărbătorim de fapt în
2018: 100 de ani de la câștigarea independenței și suveranității sau 10 ani de la
pierderea acestora ?!
Față de cele menționate în cadrul documentului oficial citat, remarcăm realizarea
în conținutul acestui document a unei amestecări aproape haotice între domeniul

- 170 -
securității cu cel al apărării, fără a se trata de o manieră distinctă apărarea națională,
potrivit chiar titlului acordat acestui document. Mai mult, sunt deseori amestecate
interesele de natură geopolitică aparținând României, cu acelea ale Germaniei, stat care
urmărește să-și reducă dependența energetică față de Federația Rusă, introducând în sfera
sa de influență și chiar de control, statele de la bazinul Mării Negre care au acces la
platforma continentală a Mării Negre și sursele acesteia de hidrocaburi. Sunt în acest fel
complet ignorate atât interesele cât și obiectivele generale specifice României, punându-
se înainte cele aparținând SUA ori NATO, interesele strategice ale Germaniei etc.
România nu are niciun interes să fie târâtă în războaie de hegemonie regională sau
globală purtate de marile puteri și nici să devină bază de pornire a vreunei agresiuni
militare, indiferent dacă este purtată cu rachete balistice sau cu altfel de tehnică de luptă.
Interesele României îi dictează să-și conserve teritoriul, să-și apere populația și resursele
naturale față de orice fel de ingerințe străine. Însă apărarea intereselor României nu se
poate face decât de persoane care aparțin naționalității române. Atâta vreme cât în
funcțiile-cheie ale aparatului de stat se află reprezentanții altor națiuni, este evident că vor
răspunde unor interese străine. De altfel, aceasta a fost marea problemă a României timp
de mai multe sute de ani, cel puțin între 1711 și 1821.

Fig. 125 Domnitorii români Vlad al II- lea Dracul (1390-1447) și fiul său Vlad Țepeș (1431-1476) zis și
Vlad Drăculea (Dracula) au reprezentat figuri istorice remarcabile, într-o perioadă în care puterea otomană
era în creștere. După ce a stat o perioadă ostatic la turci, la vârsta de doar 17 ani, Vlad Drăculea câștiga prin
forță scaunul Țării Românești cu ajutorul militar al turcilor. Fiind peste puțină vreme înfrânt de Vladislav al
II-lea, Țepeș și-a recăpătat tronul abia în august 1456. Ulterior, acțiunile sale politice și militare au fost
orientate contra turcilor, pentru faptele sale de arme și comportamentul său dur, Vlad Țepeș rămânând
legendar. Interesant de urmărit modul cum a reușit acest domnitor să scoată Țara Românească dintr-o criză
profundă într-o perioadă de timp foarte scurtă: poate că ar reprezenta un model de management demn de
luat în calcul...

Dacă luăm drept exemplu numai Țara Românească, în cadrul sec. XIV am avut
numai domnitori autohtoni, de naționalitate română și care au servit (cu excepția unia
singur, Vlad I) interesele naționale: Basarab I (1324 - 352) considerat fondator al Țării
Românești, Nicolae Alexandru (1352-1364) fiul lui Basarab, a continuat în mare politica
tatălui său întărind Biserica Ortodoxă în ciuda unor evoluții ale sale inițial ezitante,
Vladislav I (1364-1377) numit și Vlaicu Vodă, fiul lui Nicolae Alexandru a dus mai
departe politica acestuia luptând atât împotriva turcilor cât și împotriva ungurilor, Radu I
(1377-1385) fiul lui Vladislav, domnitor controversat, considerat a fi legendarul Radu
Negru, a continuat lupta pentru neatârnarea Țării Românești, Dan I (1385-1386) frate
vitreg al lui Mircea cel Bătrân, a fost înlăturat de pe scaunul domnesc în favoarea lui

- 171 -
Mircea cel Bătrân (1386-1418) domnitor legendar al Țării Românești, a repurtat victorii
importante împotriva celor care vroiau în acea epocă să cucerească teritoriile române,
Vlad I (1396-1397) uzurpator al lui Mircea cel Bătrân, a plătit haraciul turcilor și s-a aliat
cu aceștia, fiind în cele din urmă capturat și ucis.
În secolul al XV- lea Țara Românească a avut nu mai puțin de 29 de domnii, la
aceste domnii venind fie domnitori diferiți, fie aceiași domnitori în mod repetat. A
continuat lupta împotriva turcilor, dar cu intermitențe căci nu toți domnitorii respectivi au
fost fideli cauzei naționale. S-au remarcat în special Vlad Dracul și Vlad Țepeș (fiul lui
Vlad Dracul) în vreme ce activitatea unora precum Basarab Laiotă cel Bătrân a fost
controversată, alții (Radu cel Frumos) fiind trădători, oameni ai turcilor.
În sec. XVI situația incertă din secolul anterior a continuat, alternând când
domnitorii români dedicați cauzei naționale, când trădători sau chiar dominația otomană
directă. S-au remarcat în chip pozitiv domnitori precum Neagoe Basarab (1511-1521),
Radu de la Afumați (între 1522-1529 în mai multe rânduri, cu intermitențe), Mihai
Viteazul (între 02 și 12. 09. 1593 și 15-25. 10. 1593 ca locotenență domnească, apoi între
20-30. 11. 1600).
Către finele anului 1588, Mihai Viteazul devine stolnic20 la curtea slugarnicului
domnitor-copil Mihnea Turcitul21, devenind în 1593 chiar ban al Craiovei, pe timpul
domniei unui alt slugoi al turcilor, domnitorul Alexandru cel Rău. Acesta era fiul lui
Bogdan Lăpuşneanu, și a căpătat tronul Moldovei de la Înalta Poartă în 1592, după
mazilirea lui Aron Tiranul. Puțin mai târziu, Aron redobândește tronul Moldovei iar
Alexandru este în schimb numit domnitor în Ţara Românească în iulie 1592, fiind astfel
alungat Ştefan Surdul. Pentru a obține tronul Țării Românești s-a împrumutat cu sume
importante de bani față de diverşi creditori alături de care a venit la Bucureşti. Alexandru
cel Rău aintrodus o fiscalitate cumplită, fiind asupritor și domnind ca un tiran. La un
moment dat a vrut chiar să-l ucidă de Mihai , banul Craiovei, pe care îl obligă cu acea
ocazie să afirme că nu ar fi un fiu de domn.
O parte din boieri merg la Înalta Poartă cerând înlăturarea lui Alexandru cel Rău
și susținându-l pe banul Mihai. Mazilit în toamna lui 1593, Alexandru cel Rău este dus la
Istanbul și sugrumat în 1597. Iar în septembrie 1593, beneficiind de ajutorul dat de
patriarhul Constantinopolului și susținerea otomanilor, plătind o sumă uriașă (din câte se
pare, peste 1, 5 milioane de galbeni) Mihai Viteazul devenea voievod al Țării Românești,
înscăunat practic la data de 11. 10. 1593. Cu toate că întreaga ascensiune politică a lui
Mihai a fost realizată pe baza regimurilor corupte filo-turcești, însăși câștigarea puterii
fiind rodul unor practici corupte specifice turcilor, imediat ce a ajuns la cârma Țării
Românești Mihai Viteazul a aderat la așa-numita „Ligă Sfântă” creștină, alături de
Sfântul Imperiu Romano-German, evident Statul Papal (de unde a pornit inițiativa),
Spania, Austria și ducatele Ferrara, Mantova și Toscana. Cum la Ligă a aderat

20
Dregător care se ocupa de mesele domnești, bucătar șef la Curtea Comnească, îi conducea totodată pe cei
care făceau aprovizionarea, cum ar fi pescarii sau grădinarii Curții Domnești.
21
Mihnea al II-lea Turcitul (1564-1601) a fost un domnitor al Țării Românești în perioada septembrie 1577
- iulie 1583 și apoi, între aprilie 1585 și mai 1591. Deoarece s-a convertit slugarnic la islam, a fost poreclit
Turcitul. De altfel, el a venit la putere în calitate de domnitor-copil (la vârsta de 13 ani) sub tutela mamei
sale, Ecaterina Salvaresso încheindu-și domnia prin mazilirea sa de sultanul Murad al III-lea, care l-a
preferat pentru funcția de domnitor pe controversatul Petru Cercel. În timpul domniei lui Mihnea Turcitul s-
a introdus în Țara Românească practica otomană a mucarerului, adică acea confirmare a mandatului de
domnitor pe care Înalta Poartă o dădea la fiecare trei ani.

- 172 -
Transilvania, faptul acesta a întărit decizia Moldovei și Țării Românești de a adera. Aron
Vodă, domnitorul Moldovei a semnat tratatul în septembrie 1594.
Mihai Viteazul decidă, cu asentimentul boierilor, să intre în alianța antiotomană.
În mod evident, Imperiul Otoman a pregătit o ripostă energică, mai ales că Mihai
Viteazul plătise tronul cu bani împrumutați, iar în noile condiții nu a mai achitat datoriile.
A pornit astfel vestitul război din 159522. Armata otomană masivă (probabil cca.
100 sau chiar 150 mii de oameni, cu tot cu grupările de sprijin) ar fi urmat să zdrobească
orice fel de rezistență atât în Țara Românească și Moldova, cât și în Transilvania. Sinan
Pașa (conducătorul de facto al armatei otomane) a luat un corp de armată (cca. 20 000
soldați) atent selecționat pe care a încercat să-l utilizeze ca forță de izbire și a înaintat
spre regiunea Călugăreni, unde s-a produs contactul cu mica forță armată condusă de
Mihai Viteazul.
În condiții asupra cărora nu insistăm, turcii au fost zdrobiți, fiind înregistrată la
Călugăreni o importantă victorie. Vom insista în schimb asupra aceea ce s-a petrecut
după bătălia de la Călugăreni, având în vedere faptul că în ultimii ani au apărut în presa
românească tot felul de articole care încearcă să acrediteze ideea că în războiul din 1595
ar fi fost învins Mihai Viteazul și că pretinsa sa victorie nu ar fi fost decât o minciună
introdusă de propaganda comunistă, în timpul regimului Ceuașescu.
După victoria de la Călugareni (care a reprezentat o bătălie, nu întreg războiul!)
Mihai s-a retras organizat spre munți (spre nord) fără a fi sub presiunea turcilor și nici în
contact cu aceștia. De la Copăceni, în noaptea de 13 spre 14 august se retrage înspre
București și așază tabăra la Văcărești în seara zilei de 14 august. Stă la Văcărești până pe
16 august după care pleacă spre Târgoviște mergând pe Valea Damboviței și sosește în
cetate pe 17 august. Merge spre nord și atinge Stoenești (de Dâmbovița) unde stă 8 zile,
încercând să fortifice pozițiile în așteptarea contra-atacului turc.
În tot acest timp, apar disensiuni și probleme în cadrul propriei armate, din care
cauză Mihai rămâne cu doar 9000 de oameni, dintre care 5000 unguri și 4000 valahi și
cazaci, deci o armată în care doar o minoritate era reprezentată de români (valahi).
Retragerea lui Mihai după victoria de la Călugareni s-a datorat acestor motive:
1- pierderi foarte mari pe câmpul de luptă și incapacitatea de a-și reface rapid efectivele;
2- disensiuni apărute între boierii munteni, care a condus la retragerea multora din ei
împreună cu oamenii lor;
3- în aceste condiții, contraatacul turcesc nu putea fi primit în câmp deschis ci într-o
regiune fortificată, de deal sau de munte;
4- în regiunea montană sau deluroasă, se putea trece la lupta de hărțuire și la
fragmentarea armatei masive turce.
Sinan Pașa și-a readunat cu dificultate forțele având nevoie de 2-3 zile pentru
aceasta. La 15 august, când Mihai era la București, a plecat în urmărirea lui și a ajuns la
București pe 17 august, rămânând acolo până la 3 septembrie. Ca și Mihai, Sinan s-a
temut de o nouă înfruntare în câmp deschis și a trecut la fortificarea Bucureștiului.

22
Pentru o documentare foarte detaliată pe marginea războaielor purtate de Ștefan cel Mare, Mircea cel
Bătrân, Mihai Viteazul- a se consulta de preferință excepționala lucrare a istoricului militar Maior D.I.
Georgescu, cu titlul „Războaiele lui Ștefan cel Mare și ale lui Mihai Viteazul” publicată în Câmpulung
Muscel în 1925, cu mult înainte de „propaganda comunistă”. Descrierea este foarte detaliată și
documentarea autorului foarte bună.

- 173 -
Lucrările de fortificații (genistice) s-au realizat de către 70000 oameni și 3000 meșteri,
dar ulterior Sinan a trimis o parte din armată sub comanda lui Saban Pașa, ca să reocupe
Brăila. Apoi, a plecat către Târgoviște, unde a fortificat cetatea ca și în cazul
Bucureștiului. În același timp, Sigismund Bathory a format o armată de 21500 oameni
(potrivit istoricului N. Iorga) și la 15 octombrie s-a unit la Stoenești cu forțele comandate
de Mihai Viteazul formând o armată de 37500 oameni. Armatele aliată și turcă se
întâlnesc la Stoenești dar timp de o lună niciuna din părți nu îndrăznește să treacă la
ofensivă.

Fig. 126 Două momente importante din cadrul războiului din 1595: Bătălia de la Călugăreni (stânga) din
aug. 1595, și Bătălia de la Giurgiu (dreapta) de la 25. 10. 1595, moment decisiv al războiului, care a
pecetluit pentru moment soarta turcilor consfințind victoria deplină a armatei creștine. Susținerile apărute în
ultima vreme că victoriile înregistrate de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul ar fi
minciuni ale Regimului Ceaușescu, nu reprezintă altceva decât rodul unei campanii propagandistice
deosebit de dușmănoase la adresa României, purtată atât din interior cât și din exteriorul granițelor.

De aceasta dată, Sinan Pașa hotărăște să se retragă și se înapoiază la Târgoviște,

în cetatea fortificată, fiind acum turcii cei urmăriți de armata aliată în care se afla și
Mihai. La 18 octombrie aliații încep asediul Târgoviștei și cuceresc cetatea. Dar Sinan
fugise deja pe ascuns și era la București la momentul căderii Târgoviștei. Aflând că
cetatea a căzut, Sinan se retrage în grabă spre Dunăre iar la 25 octombrie Sinan Pașa trece
cu greu Dunărea, sub atacul lui Mihai, turcii pierzând cu această ocazie 18000 de ostași
(bătălia de la Giurgiu).
Ulterior, la Dunăre sosește și Bathory, care nu participase la bătălia sus-amintită.
În urma consiliului de război al aliaților, Mihai a solicitat urmărirea turcilor până în
Rumelia dar Bathory s-a opus și astfel războiul s-a terminat, victoria fiind a creștinilor, în
speță a lui Mihai Viteazul. Scopul războiului este impunerea voinței politice asupra
adversarului. Războiul îl câștigă așadar, cel care reușește să-și impună voința politică.
Asta, de la von Clausewitz cetire... Voința politică a turcilor era de a-și face pașalâc în
Valahia și astfel, să poată comercializa tronul acestei țări, inclusiv să-și asigure prezența
militară permanentă pe teritoriul ei. Potrivit lui Georgescu 23 în acord cu Iorga, Xenopol și
alții, Războiul din 1595 a fost câștigat deoarece:

23
Op. cit., pp. 343-344.

- 174 -
-Țările Române au scăpat (este adevărat, minunea a ținut doar câțiva ani...) de impunerea
domnitorului de către Înalta Poartă, care făcea practic comerț cu funcția de domnitor al
Valahiei și nimeni din cei care cumpărau acest tron, nu avea drept de ereditate asupra lui;
-s-a înlăturat regimul de pașalâc;
-prestigiul lui Mihai a crescut foarte mult, din acel moment el a putut să trateze direct cu
curtea de la Praga, cu Hanul Tătarilor, cu Înalta Poartă și celelalte state vecine;
-Înalta Poartă s-a înclinat în fața lui, recunoscându-l ca Domn și trimițându-i daruri foarte
scumpe, cal arab, buzdugan cu pecete și mai ales, dreptul de ereditate la scaunul
domnesc;
-a încetat să mai aibă statutul de vasal al lui Sigismund Bathory;
-a început conlucrarea militară cu ostașii moldoveni și ardeleni.
Pe fondul politic creat de câștigarea războiului din 1595, Mihai a purces ulterior la
alte campanii militare destinate anexării Moldovei și Ardealului. Pe care le-a câștigat și
chiar cu ușurință. Necazurile sale și în final, dispariția sa, nu s-au datorat câtuși de puțin
turcilor ci în exclusivitate invidiei și dușmăniei pe care a creat-o în rândul aliaților
creștini, care vedeau în el un mare pericol, sesizând capacitatea acestui domnitor de a-și
mări puterea politico-militară și dominația peste această zonă a Europei.
I-au fost dușmani în special polonii și ungurii, care intuiau pericolul de a se vedea
mai mult sau mai puțin „anexați” și puși în umbra acestui domnitor ale cărui putere și
teritoriu se aflau într-o continuă creștere, mai ales după ce obținuse susținerea fermă a
Împăratului Rudolf al II-lea, în aprilie-mai 1601. După bătălia de la Gorăslău, unde
victoria a fost clară, drumul era în sfârșit deschis pentru refacerea statului unificat,
deoarece domnitorii străini fuseseră alungați și din Transilvania, din Moldova și din
Valahia. Tocmai pentru a-l împiedica pe Mihai să fructifice decisiv aceste victorii
politico-militare, Basta (care era valon de origine albaneză, nu maghiar!) l-a asasinat.
Revenind la războiul din 1595, acesta a fost câștigat în mod cert de către creștini,
care au distrus pseudo-pașalâcul turcesc din Valahia, au împiedicat Înalta Poartă să mai
facă comerț cu tronul Valahiei, au încetat plățile de biruri către turci și au împiedicat
pentru acel moment prezența militară și politică a turcilor în regiunea Țărilor Române.
Incapacitatea lui Mihai de a fructifica pe deplin această victorie, s-a datorat trădărilor și
disensiunilor dintre creștini, adică, dușmanilor săi unguri și poloni, nu turcilor.
Asasinarea lui Mihai în august 1601 a reprezentat un extraordinar cadou dat turcilor, fără
ca aceștia să facă niciun efort pentru obținerea unui astfel de trofeu.
Dacă admitem că Sigismund Bathory devenise omul turcilor, asta nu a folosit la
nimic Înaltei Porți, în situația în care Bathory a fost învins și alungat. Așadar, încă odată,
deși indirect, turcii (reprezentați prin Bathory) au fost înfrânți. Din nenorocire, victoria
creștinilor în Țările Române, s-a dovedit a fi vremelnică. O minune care, ca orice minune,
a ținut puțin.
În cadrul sec. XVII situația generală se înrăutățește, încep să vină la cârma Țării
Românești tot mai mulți străini susținuți cel mai adesea de turci; am putea spune practic
că regimurile fanariote au început de fapt cu mult înainte de momentul istoric (1711)
când se consideră începerea oficială a perioadei fanariote. Din cele 35 de domnii ale sec.
XVII în Țara Românească numai câteva au fost ocupate de etnici români dedicați cauzei
naționale, și anume Radu Șerban (domnie scurtă în octombrie 1601), Matei Basarab
(1632-1654), Constantin Șerban (1654-1658) fiul lui Radu Șerban, ultimul domnitor
român pentru o lungă perioadă de vreme, Șerban Cantacuzino (1679-1688) domnitor cu

- 175 -
activitate pozitivă, dar alogen, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) domnitor legendar
al Țării Românești, din păcate era tot alogen, fiind de fapt de origine greacă.
A urmat secolul întunecat al fanarioților, în care s-au succedat la diverse intervale
de timp domnitori complet străini și de neamul românesc și de interesele acestui neam,
precum Mavrocordat, Racoviță, Ghica, stăpânirea militară rusească între noiembrie 1769
și mai 1770, noiembrie 1770 - octombrie 1774, Ruset, Ipsilanti, Caragea, Șuțu,
Mavrogheni, stăpânirea militară austriacă între noiembrie 1789 și iulie 1791, Moruzi și
Hangerli. Au fost câtea familii fanariote care timp de o sută de ani și-au trecut unul altuia
domnia Țării Românești întrecându-se permanent în jefuirea avuției naționale și
extorcarea în fel și chip a românilor. Dacă unii din acești domnitori străini au construit
diverse palate în teritoriul României (care astăzi fac parte din patrimoniul național) a fost
pentru binele lor personal, iar nu în ideea de a introduce ceva în patrimoniul național al
României...
În secolul al XIX- lea continuă domniile fanariote, deși în anumite momente
istorice s-au distins doi domnitori români de excepție: Tudor Vladimirescu, cu o scurtă
perioadă ce poate fi asimilată unei domnii, între martie-mai 1821; și Alexandru Ioan Cuza
(între 1859 și 1866) înlăturat printr-o lovitură de stat și înlocuit cu un principe străin
impus de către puterile suzerane (de ocupație străină).
Perioada contemporană ne-a făcut martori la izbucnirea războiului din Ucraina.
Așa cum și Nicolae Iorga a încercat să demonstreze în anii’30, în cadrul disputelor din
lumea științifică a acelei epoci, Ucraina nu există nici ca stat, nici ca națiune. Ucraina
este doar o provincie a Rusiei, majoritatea populației fiind de etnie rusă, iar „limba
ucrainiană” este nimic altceva decât o specie a limbii ruse, nici măcar un dialect. Devine
în acest fel foarte dificil de a clasifica și caracteriza războiul din Ucraina...
Este un război civil ? Este un război de agresiune ? Și dacă da, agresiunea vine
din partea cui ? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să analizăm atent ce
înseamnă acela un război civil, prin ce se deosebește de un război în sensul general al
termenului. Nu în ultimul rând va trebui să stabilim exact ce înseamnă războiul de
agresiune și care sunt elementele specifice unei agresiuni, din perspectiva dreptului
internațional public. Abia apoi, analizând situația din bazinul Mării Negre, vom putea
stabili cu precizie cine este agresorul, cum s-a desfășurat agresiunea, care a fost riposta la
agresiune și care este situația actuală.
Războiul civil constituie acel tip de război care se poartă între diferitele categorii
(„clase”, potrivit terminologiei propuse de Karl Marx) sociale, grupări politice,
comunități etnice sau religioase din interiorul unui stat. La baza unui război civil stau
adâncile nemulțumiri legate de incapacitatea comunităților diferite (etnice, religioase etc.)
din cadrul unei națiuni de a se tolera reciproc și de a stabili un climat comun de viață și
cooperare în cadrul unui stat unic. De asemenea, la baza izbucnirii unui război civil poate
sta incapacitatea principalelor tabere politice din acel stat, de a se accepta reciproc și de a
se confrunta pașnic în sfera exclusiv politică, fără a recurge deci la violență și la
implicarea unor forțe armate în cadrul disputelor politice. Totodată, un război civil ar mai
putea fi declanșat și din cauza unor adânci nemuțumiri sociale provocate de diferențele
prea mari dintre diversele pături sociale.
Agresiunea a fost definită începând cu 12. 04. 1974 de către Comitetul special al
ONU creat în acest scop și compus din specialiști aparținând din 35 de state din ambele
blocuri politico-militare (NATO, Pactul de la Varșovia) inculzând Republica Socialistă

- 176 -
România, rezultatele muncii acestei comisii fiind votate în decembrie 1974 și ca atare,
adoptate.
Potrivit celor stabilite de comisia ONU, agresiunea în condițiile contemporane
înseamnă invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forțele armate ale altui stat
fără existența elementului de ripostă; bombardarea sau folosirea oricăror tipuri de arme
împotriva unui stat, de asemenea, fără existența elementului de ripostă; impunerea unui
embrago sau blocadă fără ca aceasta să fie adoptată ori recunoscută de către ONU;
atacurile militare de orice fel îndreptate împotriva forțelor armate ale unui stat; folosirea
forțelor militare staționate pe teritoriul altor state în scopul de a comite oricare din faptele
încadrate ca agresiune; și în fine dar nu în ultimul rând, acțiunea unui stat de a admite ca
pe teritoriul său să fie desfășurate forțe care participă la o agresiune.
De asemenea, trimiterea de către un stat sau în numele lui, de bande sau grupuri
înarmate, de forțe neregulate, agitatori politici și sabotori, instigatori la violență sau
mercenari care săvârșesc acte de forță armată împotriva altui stat, constituie agresiune.
Astfel stând lucrurile, analizând acum ceea ce se petrece în Ucraina vecină,
constatăm următoarele:
 provincia Ucraina a fost artificial creată în perioada existenței URSS, dar
trasarea arbitrară a forentierelor acesteia nu a deranjat pe nimeni la acea dată, în situația
în care nu reprezenta altceva decât o simplă împărțire administrativă în cadrul unui stat
quasi-federativ care poseda o conducere centralizată dictatorială, discreționară, și deci,
provinciile sale aveau doar reduse, nesemnificative, posibilități de autonomie locală;
 regiunea Ucrainei (care înseamnă „provincie de frontieră” sau „de
margine”) a fost încă de acum sute de ani sediul acumulării unor populații de etnii
diferite; astfel, în Ucraina au fost și sunt tătari (cazaci) și turci (sau „găgăuzi”, multă
vreme o parte din acest teritoriu fiind sub ocupație otomană), khazari (așa-numiții
„evrei”), polonezi (așa-numiții „leși”), români (cunoscuți mai mult sub denumirea de
„moldoveni”) dar și alte neamuri; cei mai mulți locuitori însă, sunt rușii24; din cauza
acestei distribuții etnice foarte variate, locuitorii Ucrainei au făcut de multă vreme notă
aparte, înregistrându-se deseori rebeliuni (începând cu cea din anul 1709, din vremea
Țarului Petru cel Mare) și uneori pretenții de autoguvernare, dar întotdeauna cei care și-
au impus voința au fost totuși reprezentanții majorității ruse;
 la începutul sec. XVIII odată cu pierderile suferite de Imperiul Țarist în
cadrul Marelui Război Nordic25, Țarul Petru I a căutat tot mai mult să centralizeze forțele

24
Sub acest aspect, serviciile de propagandă ale SUA și ale Ucrainei au împânzit deja mediul on-line cu
„informații” care prezintă distribuția populației în felul următor: cca. 70% „ucrainieni” (fără a explica ce
fel de etnie este aceasta), cca. 23 % ruși (referindu-se probabil doar la populația ce ocupa estul teritoriului
Ucrainei și Crimeea înainte ca aceste teritorii să fie anexate de Rusia) și 7% alte etnii (fără ca propaganda
SUA să precizeze în clar că Ucraina deține ilegal teritorii poloneze, românești, cehe și maghiare).
25
Marele Război Nordic (1700-1721) a reprezentat un conflict destinat rescrierii granițelor și zonelor de
influență/control în partea de nord și centru a Europei, dintre marile imperii ale epocii. Imperiul Țarist s-a
izbit cu acea ocazie de Imperiul Suedez în încercarea ambelor imperii de a reîmpărți teritoriile aflate în
nordul, centrul și estul Europei, acest conflict fiind unul foarte fluid. La început s-a creat de către Imperiul
Țarist o coaliție împotriva Imperiului Suedez, din coaliție făcând parte, Danemarca reprezentată prin
Frederik al IV- lea al Danemarcei și Norvegiei (rege al Danemarcei și Norvegiei din 1699 până în 1730) și
mini-coaliția polono-saxonă reprezentată de Augustus al II- lea (conducător al Saxoniei, mare duce de
Lituania și rege al Poloniei). Cu toate că aceștia doi au fost obligați să părăsească coaliția în anul 1700 și
respectiv în 1706, ei au revenit în coaliție în anul 1709 în preajma Bătăliei de la Poltava. Mai târziu, la
această coaliție au aderat și akte puteri europene. Pe de cealaltă parte, Împăratul Charles al XII- lea al

- 177 -
imperiale ruse; din pricina existenței în Ucraina a unei consistente minorități cazace
(tătari, parțial și turci) încă din anul 1654 se formase Hatmanatul căzăcesc, potrivit
tratatului de la Pereiaslav, iar hatmanul cazac Ivan Mazepa nu a privit cu ochi buni
intenția Țarului Petru I de a uni teritoriile rusești, drept care Mazepa a trădat Rusia,
trecând mai întâi de partea Regelui polonez Stanislaus Leszczynski, aliat al Împăratului
Charles al XII- lea al Suediei, atunci când Polonia a amenințat că va ataca Hatmanatul
căzăcesc, în anul 1708; hatmanul Mazepa a decis să treacă de partea Suediei la data de
28. 10. 1708, aceasta promițând în schimb, că dacă acceptă cazacii anexarea Ucrainei la
Imperiul Suedez, atunci Suedia va respecta autonomia căzăcească; doar cca. 3000 de
cazaci l-au urmat pe trădător, restul rămânând loiali Țarului Petru I; drept urmare, rușii
intră furioși în Hatmanatul Căzăcesc pe care-l desființează și distrug capitala
hatmanatului, Baturin; finalmente, în cadrul Bătăliei de la Poltava desfășurată în luna
iunie a anului 1709, rușii înving coaliția dușmană iar Împăratul Suediei Charles al XII-
lea împreună cu cazacul Mazepa se refugiază în cetatea fortificată Bender (aflată astăzi în
republica Moldova, în cadrul regiunii de conflict transnistrene) loc în care Mazepa își
pierde viața în cele din urmă, împăratul suedez fiind și el ucis mai târziu, în 1718;
 după finele celui de-al doilea război mondial (în care populația Ucrainei a
avut o participare foarte variată, cazacii de multe ori fiind de partea naziștilor...) în
teritoriul Ucrainei au fost alipite în mod ilicit, prin forță (rapt teritorial), teritorii
provenind de la Polonia, România, Cehia și Ungaria, iar în cadrul împărțirilor teritorial-
administrative din interiorul URSS, Ucrainei i-au fost arbitrar repartizate teritorii din
Rusia și Bielorusia;
 după destrămarea Uniunii Sovietice, odată cu formarea așa-numitei
Comunități a Statelor Independente, Ucraina a pretins că are capacitatea de a se dezvolta
ca forță regională emergentă, dat fiind faptul că dispunea de forțe armate puternice,
incluzând flota fostei URSS și arsenal nuclear; dat fiind faptul că Rusia avea oricum
această regiunea sub control, pretinsa independență a Ucrainei a fost oficial acceptată;
 ideea unei comunități formată din state independente s-a dovedit
neviabilă, astfel încât s-a reorganizat sub forma unui imens stat federativ, denumit
Federația26 Rusă, ceea ce reprezintă cu totul altceva decât o comunitate de state
independente, căci o federație nu presupune decât existența unei autonomii locale
astatelor membre, nicidecum independența, controlul fiind unul centralizat, la nivel
federal, așa cum se petrece și în cazul SUA;

Suediei ajutat de o serie de boieri polonezi aflați sub comanda lui Stanisław I Leszczyński (între 1704-1710,
rege al Poloniei, mare duce de Lituania, duce de Lorena și conte ale Sfântului Imperiu Roman) și cazacii lui
Ivan Mazepa (între 1708-1710). Imperiul Otoman i-a acordat protecție Împăratului Suedez. După
înfrângerea suedezilor la Poltava (iunie 1709) și refugierea împăratului Suediei în cetatea turcească dela
Bender (Transnistria), coaliția ruso-moldoveană (prin participarea domnitorului moldovean Dimitrie
Cantemir) a fost înfrântă de turci, dar fără a produce consecințe prea grave pentru Rusia Țaristă. În schimb,
Dimitrie Cantemir și-a pierdut tronul și a fost nevoit să se refugieze pentru tot restul vieții sale la curtea
Țarului Petru I. Imperiul Suedez și-a încetat existența iar în luptele cu norvegienii Împăratul Charles al XII-
lea a fost ucis la Fredriksten, în anul 1718. Odată cu aceasta părea să se fi încheiat și visul cazacilor
(tătarilor) din Ucraina de a fi autonomi față de Rusia. În al doilea război mondial, cazacii i-au ajutat deseori
pe naziși în speranța că vor re-dobândi autonomia față de ruși, iar acum, trecând de partea americanilor încă
mai speră că ar putea obține această independență, fără să învețe din lecțiile istoriei că niciodată o
minoritate etnică nu s-a putut impune decisiv și pentru o lungă perioadă de timp față de majoritatea etnică.
26
Cf. DEX 2009, federația reprezintă o uniune a mai multor state autonome (care își păstrează propria
organizare) în cadrul unui stat unitar, cu un guvern central și cu organe de stat comune.

- 178 -
  din câte se pare, prin acțiunea unor agitatori și a numeroaselor organizații
non-guvernamentale patronate de miliardarul american George Soroș 27, ar fi avut loc o
lovitură de stat în anul 2014, care a alungat de la putere regimul politic filo-rus și a pus în
locul acestuia un regim politic pro-american format din reprezentanți ai minorităților
etnice28 din Ucraina, fapt ce a stârnit nemulțumirea populației ruse majoritare;
 se formează ulterior grupări înarmate în cadrul comunității etnice ruse din
Ucraina, acestea find în mod clar susținute de către armata rusă; izbucnește conflictul
armat în regiunile de frontieră dintre Ucraina și Rusia, iar ceva mai târziu, regiunea
Peninsulei Crimeea (teritoriu tradițional rusesc, de sute de ani) este recuperată de Rusia.
Oficinele de propagandă americane au acuzat imediat Rusia de realizarea unei
agresiuni armate având drept efect anexarea teritorială a unei părți dintr-un alt stat, lucru
susținut și de către pseudo-Președintele Poroșenko. Dacă o agresiune armată a avut totuși
loc, întrebarea se pune: cine a săvârșit de fapt agresiunea ?
Definiția agresiunii precizează foarte clar că aceasta reprezintă acțiunea de a ataca
un alt stat (sub diverse forme, inclusiv prin interpuși sau finanțând agitatori etc.) fără
existența elementului de ripostă. Desigur, Rusia a atacat, dar potrivit modului în care au
fost descrise mai sus evenimentele în succesiunea lor, acțiunile Rusiei s-ar fi încadrat în
ceea ce generic poartă denumirea de ripostă. Dacă afirmațiile/susținerile unora precum
Soroș ori Weinstein sunt adevărate (potrivit acestora revoluția ucrainiană ar fi fost
generată și dirijată de către ei...) atunci ar rezulta că agresiunea propriu-zisă a fost
săvârșită de către cei care au finanțat și organizat lovitura de stat din Ucraina.
O altă întrebare este legată de modul în care ar putea fi clasificat conflictul din
Ucraina. Război civil ?! Nu am împărtăși o astfel de opinie și aceasta deoarece:
-confruntarea este purtată între armate aparținând până una-alta a două state diferite
(Rusia și Ucraina), indiferent dacă pe alocuri se confruntă și forțe paramilitare organizate
și înarmate de către cele două armate aflate în conflict;
-chiar dacă au simpatii și susțineri pentru una sau alta din armatele combatante,
comunitățile politice, etnice, religioase etc., din Ucraina nu se află practic în război, deci
confruntarea propriu-zisă (armată) nu se poartă între aceste comunități interne ale
Ucrainei;

27
Teza aceasta nu ne aparține, afirmațiile respective aparținând de fapt chiar lui George Soroș, acesta
susținând că acțiunile și oamenii lui stau în culisele evenimentelor de la Kiev din anul 2014. Astfel, chiar în
preajma izbucnirii așa-numitei „revoluții” din Ucraina, magnatul pro-american G. Soroș a operaționalizat
organizația creată de el în Ucraina și denumită Fundația Renașterii Internaționale Ucrainene (IRF), prin
care a finanțat cu mai mult de 100 de milioane de dolari o multitudine de ONG-uri pretins „ucrainene”, încă
din anul 1989. Potrivit afirmațiilor lui Soroș, acesta ar fi finanțat mișcarea așa-numită Euro-Maidan (Kiev,
2014) compusă din agitatori și protestatari plătiți, care au provocat căderea regimului Ianucovici. În mai
2014, în cadrul unui interviu dat postului CNN ([Link]
russian-ethnic-nationalism/), Soroș afirma: „Ei bine, eu am creat o organizație în teritoriul Ucrainei înainte
ca aceasta să devină independentă față de Rusia. Iar această fundație a funcționat din primul moment al
existenței sale și joacă un rol important în evenimentele de acum”. Fundațiile lui Soroș denumite Open
Society Foundations colaborează permanent și sunt finanțate de către National Endowment for Democracy
(NED), aceasta fiind o organizație creată în anii’80 de către CIA și destinată lucrului sub acoperire. Potrivit
unui interviu acordat în anul 1991 ziarului Washington Post de către Allen Weinstein, unul din fondatorii
NED, „o mare parte din ceea ce facem noi acum era realizat acum 25 de ani de către CIA”.
28
Președintele P. Poroșenko, de pildă, face parte din minoritatea evreiască a Ucrainei în vreme ce
majoritatea etnică este cea rusă.

- 179 -
-după felul cum este purtat războiul, acesta seamănă mai mult unui conflict armat de
frontieră, cu incursiuni ale unor subunități peste graniță, lovituri de artilerie trase de la
distanțe mari de către ambele armate și grupuri de cercetare-diversiune infiltrate într-o
parte sau alta a fromtului de către cele două armate;

Fig. 127 Muniție silențioasă cu piston, de tipul aceleia utilizate în decembrie 1989 în Piața Universității și
foarte probabil, în Kiev în timpul demostrațiilor anti-guvernamentale din 2014. O astfel de muniție este
compusă în principal din: 1- capsa conținând explozibil primar (acționează la percuție, ca și în cazul
muniției obișnuite); 2- încărcătură redusă (comparativ cu aceea a cartușelor utilizate de muniția obișnuită)
de explozibil secundar, menit să genereze o pungă de gaze fierbinți sub presiune foarte mare; 3- baza
pistonului, prevăzută cu dispozitive de etanșare (ca să nu permită gazelor arse să iasă) și de înlesnire a
alunecării pistonului pe suprafața internă a peretelui tubului-cartuș; 4- pistonul propriu-zis, fixat la baza
proiectilului și care sunb acțiunea gazelor sub mare presiune împinge proiectilul spre înainte; 5- corpul
cartușului, de obicei de aceleași dimensiuni cu ale muniției obișnuite din aceeași categorie și având același
aspect exterior; 6- proiectilul (imagini preluate și prelucrate din cadrul Brevetului US 4173186 acordat în
anul 1979 inventatorului american James V. Dunham, din partea US Army). O astfel de muniție este foarte
eficace, însă pe distanțe relativ mici, până în 50 metri, efectele produse asupra țintelor fiind în mare parte
asemănătoare acelora produse de muniția obișnuită. Diferența reală este dată de completa silențiozitate a
acestei muniții, care nu provoacă deloc zgomot, nici flacără, nici fum la gura țevii.

-războaiele civile nu au la bază intervenții militare străine, prin finanțarea și organizarea

unor lovituri de stat, de pildă de către miliardari americani de genul lui G. Soroș (dacă
este să ne luăm după propriile sale afirmații, din cadrul interviurilor pe care le-a acordat
la CNN); nu prin astfel de mecanisme se desfășoară un război civil.
Ținând cont de cele arătate mai sus, dacă susținerile magnatului american George
Soroș sunt adevărate, în opinia noastră nu ar putea fi vorba în cazul Ucrainei decât de o
agresiune militară indirectă, prin inflitrarea de agitatori și coruperea/cumpărarea unor
înalți demnitari ai Ucrainei, în baza acestor acțiuni organizându-se în cele din urmă o
lovitură de stat. Astfel de acțiuni violente, de forță, intră în definiția agresiunii armate,
așa cum a fost aceasta a fost stabilită de către ONU încă din decembrie 1974.
Un aspect interesant al cazului Ucraina îl reprezintă asemănările izbitoare cu
situația întâlnită în decembrie 1989 în România:
-declanșarea unei vaste campanii de dezinformare, purtată în special de sistemele
occidentale specializate în astfel de operații; crearea în ochii opiniei publice a unei
imagini false asupra evenimentelor, cel mai adesea o viziune exagerată menită să atragă
dezaprobarea generală asupra unei anumite persoane sau grup politic;
-declanșarea unui amplu mecanism de confruntare psihologică bazat pe o diversitate de
mijloace directe sau indirecte de influențare, în sensul de a crea un anumit fond

- 180 -
psihologic în rândul populației din zona de conflict și în general în cadrul opiniei publice
internaționale;
-utilizarea de ucigași profesioniști (care sunt amplasați în rândul mulțimii și utilizează
arme ultra-silențioase care folosesc muniție cu piston) pentru a produce victime în rândul
protestatarilor, prin aceasta scandalizând opinia publică și împingând la cote paroxistice
furia față de conducătorii statului; este (sau ar trebui să fie) cunoscut faptul că majoritatea
victimelor din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 de la Univesitate/Intercontinental
au fost împușcate din spate în timp ce militarii MApN deschideau focul în plan vertical,
utilizând muniție trasor; întreaga atenție a manifestanților era atrasă către spectacolul
impresionant al perdelei de trasoare în vreme ce, ici și colo câte un manifestant cădea
împușcat; chiar și în ziua de astăzi au rămas în opinia publică românească destule voci
care pretind că armata ar fi tras în plin (cu armamentul automat) în manifestanți și că ar fi
deci răspunzătoare pentru victimele prin împușcare din acea noapte;
-utilizarea de lunetiști, amplasați de obicei pe clădiri și dotați cu arme parțial silențioase;
aceste arme nu utilizează muniție cu piston, ci muniție obișnuită, dar sunt dotate cu
diverse dispozitive menite a reduce foarte mult efectul acustic și luminos al tragerii;
atenuarea acestor efecte nu este completă (ca în cazul muniției cu piston) dar pe fondul
zgomotului produs de alte guri de foc (de pildă atunci când forțele de ordine trag în aer pe
timpul unei manifestații de protest antiguvernamentale) deschiderea focului cu aceste
arme nu mai poate fi sesizată, căci zgomotul lor este mult mai slab decât acela al armelor
obișnuite; acest tip de luptători și modul lor de acțiune s-a remarcat în timpul
evenimentelor sângeroase din București, atât în decembrie 1989 cât și în iunie 1990; este
foarte probabil ca și la Kiev să fi acționat astfel de persoane, care în timpul
manifestațiilor de protest împușcau diverși protestatari fără ca practic în aceste
evenimente tragice să fi fost implicate în niciun fel forțele guvernamentale;

6.2 Determinări conceptuale elaborate

Aspecte elementare legate de întinderea noțiunilor de securitate și respectiv,
apărare, sau legătura dintre ele, nici măcar nu au mai fost distinct observate de media,
majoritatea comentatorilor politici continuând să amestece 29 problema securității cu
problema apărării. Mai mult, un aspect important și care de asemenea a trecut aproape
neobservat îl constituie faptul că, în antagonism cu susținerile Strategiei Naționale de
Apărarea Țării (2015), aspectul asigurării securității naționale constituie o datorie de
prim rang și permanentă a statului român față de cetățenii săi, nicidecum rezultatul
vreunei datorii față de unii parteneri ori față de vreun context intern ori internațional.
Persistența unor astfel de greșeli cel puțin în ultimii 17 ani, evidențiază un alt fapt
grav care din nefericire caracterizează în momentul de față societatea românească:
structuri ce în mod normal trebuiesc constituite din profesioniști (diverse persoane care
sunt selectate și promovate numai și numai pe criterii profesionale, în urma unor
concursuri pe post care să fie organizate și desfășurate de o manieră corectă, nu doar
simulate) sunt în realitate formate dintr-o serie de persoane selectate pe baza unui criteriu

29
De pildă articolul Importanța unei strategii de securitate națională, publicat în revista electronică 22, la
adresa [Link] București,
16. 06. 2015.

- 181 -
simplu, și anume apartenența în cadrul unei anumite clientele politice, la un anumit cerc
familial sau de apropiați etc.
Lăsând la o parte orice fel de interpretări date de unii sau de alții, indiferent dacă
aceste sunt eronate sau inexacte, analizată dintr-o perspectivă strict științifică, securitatea
națională reprezintă în definitiv un ansamblu sistemic ce este format dintr-o serie de
componente, dintre care cele principale ar fi:
 Siguranţa naţională, reprezentând componenta securității formată din acel
ansamblu de norme, acțiuni sau/și măsuri stabilite prin lege 30 și care sunt precis destinate
aspectului garantării ordinii constituţionale dar şi valorilor fundamentale exact așa cum
sunt acestea stipulate în Constituţie; totodată, garantarea valorilor democratice, a statului
de drept31 (cu toate că acesta nu este clar definit în practică) și a siguranței cetățenilor. În
modul concret siguranța națională se poate materializa prin intermediul acţiunilor
(contra)informative şi a celor de securitate (așa cum ar fi activitățile de pază, de protecțiă
etc.) realizate în slujba anumitor persoane ori obiective de interes public. Totodată,
siguranţa naţională se preocupă și de orice fel de garanții legate de realizarea dar şi de
menținerea nevoilor și a intereselor de securitate. Vom nota faptul că siguranța națională
se ocupă printre altele de ducerea la o bună îndeplinire a funcției de previziune
(aparținând securității naționale), atât de importantă în ce privește prevenirea surprinderii
sub orice formă și de orice natură, dar totodată și identificarea și chiar contracararea
oricăror amenințări sau pericole existente la un moment dat.
Textul legii32 mai prevede și faptul că prin sintagma de siguranță națională ar
trebui să înțelegem starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică
și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran,
unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și climatului de
exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale
cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție 33.
Analizând astfel definiția așa cum a fost aceasta stabilită de lege, reiese cât se poate de
clar faptul că există o legătură directă și solidă între starea de siguranță și respectiv starea
de legalitate.
Nu în ultimul rând, tot textul legii a mai subliniat și necesitatea stabilirii dar și a
menținerii unui anumit echilibru general în privința societății luate în ansamblul ei,
inclusiv considerând toate funcțiile acesteia. Astfel, legea mai prevede în mod expres și
faptul că întotdeauna starea de siguranță națională se va realiza practic doar printr-o
cunoaștere, prevenire dar și înlăturare a amenințărilor fie acestea interne sau externe.
Dintr-o astfel de perspectivă abia devine clară legătura dintre componentele denumite
siguranță națională și respectiv apărare națională, și aceasta nu la nivelul lor structural ori
cel funcțional, ci mai ales prin prisma setului de valori fundamentale pe care le apără.

30
Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr.
163/07.08.1991, republicată în Monitorul Oficial nr. 190 din 18 martie 2014.
31
În teorie, statul de drept reprezintă acea organizare superioară a societății în care conducerea este
realizată prin și de către lege, nu de către oameni, existând așadar domnia legii, nu a oamenilor; statul de
drept reprezintă însă o pură utopie, de genul celei ilustrate de opera lui Thomas Morus în anul 1516.
32
Cf. legii nr. 51 din 1991 privind siguranța națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 163
din 07. 08. 1991.
33
Ibidem, art. 1.

- 182 -
  Apărarea naţională, reprezintă componenta de bază în cadrul securității
naționale, fiind definită prin lege 34 drept un ansamblu sistemic și unitar format din de
acţiuni şi măsuri desfăşurate de autorități specializate ale statului în scopul apărării şi
garantării suveranităţii naţionale, a independenţei şi unităţii statale, integrităţii
teritoriale şi democraţiei constituţionale35; din textul acestei definiții desprinse din textul
legii putem observa clar aceea că apărarea națională constituie un segment anume din
cadrul sistemului de securitate, așadar neputând fi confundată cu însăși securitatea
națională.
 Ordinea publică în conformitate cu dispozițiile legii 36 reprezintă un ansamblu de
norme şi măsuri de natură politică, economică și socială, care stau practic la baza unei
funcţionări normale și liniare a organizațiilor și respectiv instituţiilor statului, pe lângă
rolul direct de menţinere a liniştii publice, totodată o permanentă garantare în ceea ce
privește siguranţa cetăţenilor în plan cotidian și permanenta respectare a drepturilor
legale. În mod corespunzător ultimului document oficial privind strategia națională de
ordine și de siguranță publică, o identificare privind cele mai importante dintre amenințări
s-a făcut atunci când au fost precizate clar fenomene precum cel al crimei organizate,
indiferent de formele concrete de manifestare ale acesteia. Nu în ultimul rând, cea mai
gravă formă de manifestare a crimei organizate o reprezintă așa numita criminalitae a
gulerelor albe37. În special experiența acumulată în ultimii 25 de ani a condus la
constatarea faptului că în domeniul general al crimei organizate cele mai importante
acțiuni criminale, provocând cele mai grave efecte, vin întotdeauna din partea acelor
grupuri infracționale care se află sub controlul dar și protecția politică, acestea fiind
infiltrate chiar în interiorul structurii și funcțiilor de țin de aparatul de stat. Asemenea
grupări își vor plasa activitatea îndeosebi în domeniul economic, cel mai adesea în ceea
ce privește contractele cu statul, acestea fiind de obicei încheiate prin fraudă la lege, apoi
sunt executate de o manieră ilicită menită să prejudicieze atât interesele publice cât și
interesele private. O serie de funcționari publici fie participă direct în cadrul acestor
structuri criminale, fie facilitează activitatea lor astfel încât activitățile respective tind să
devină tot mai dificil de identificat și de combătut, consecințele acestora, mai ales prin
prejudiciile pe care le provoacă, fiind tot mai grave, tot mai dificil de reparat.
Analizând lucrurile din perspectiva managementului securității ne permitem să
considerăm că ar fi necesară totuși o distincție mai clară sub aspect conceptual între
domenii cum ar fi apărarea și respectiv siguranța națională. O astfel de afirmație ar trebui
să se bazeze pe determinarea mult mai exactă în ce privește domeniul de aplicare pentru
cele două componente ale securității. În scopul menționat devine necesară o definire mult
mai clară a unor termeni și prin aceasta o precizare conceptuală mult mai precisă. Prin

34
Cf. Legii nr.45/01.07.1994 cu titlul „Legea apărării naţionale a României”, publicată în [Link]. nr.
172/07.07. 1994.
35
Constantin Moştoflei, P. Duțu, Apărarea colectivă şi apărarea naţională, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare, 2004.
36
Potrivit Strategiei națională de ordine și siguranță publică 2015-2020, Ministerul Afacerilor Interne,
București, 2015.
37
Noțiunea de criminalitate a gulerelor albe a fost introdusă în SUA de către criminologul Edwin
Sutherland fiind utilizată întâia oară în 1939, în cadrul articolului său intitulat „White-Collar Criminality”;
sintagma se referă mai precis la ansamblul infracţiunilor ce sunt săvârşite în mod particular de către acele
persoane care ocupă poziţii (funcții, demnități etc.) importante în cadrul aparatului de stat, utilizând în
scopuri ilicite poziţia şi influenţa lor politică sau/şi economică.

- 183 -
urmare, conținutul acelor activități specifice (siguranței și respectiv apărării) și totodată
domeniile lor de aplicare, vor fi mai bine precizate, astfel evitându-se acele referiri prea
vagi sau generale.
Nu în ultimul rând, nu vom putea considera decât eronată inserarea în cadrul unor
documente oficiale de referință și în general în acte normative de orice fel, a acelor
prevederi cu caracter imperativ prin le sunt impuse cetățenilor anumite sisteme ori seturi
de valori în ceea ce privește modul de organizare și de funcționare al societății, tipul de
organizare socială ori forma de guvernământ. Observația aceasta este prilejuită de faptul
că în repetate rânduri în conținutul unor texte de lege se află prevederi cu caracter
imperativ și prohibitiv prin care cetățenilor li se trasează în mod expres interdicții privind
libertatea de gândire, a trăirilor afective și respectiv libertatea privind simpatizarea sau
aderarea la sisteme de valori diferite față de ce democratic.
În mod de-a dreptul paradoxal, dacă analizăm astfel de prevederi legale din
perspectiva principiilor democratice, ele reies ca fiind... nedemocratice. Nimic nu poate
justifica restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, mai ales în cadrul unui stat
care susține că face parte din rândul statelor democratice, state în care există permanent
libertatea cetățenilor de a opta pentru orice fel de schimbări în privința regimul de
guvernământ ori a celui de organizare a societății38. De multe ori, ca alternativă la
sistemul democratic este tot mai des invocat sistemul meritocratic, discutat de altfel și de
politicienii și comentatorii perioadei interbelice39, deoarece sistemul de valori
corespunzător organizării sociale de tip meritocratic prezintă foarte multe avantaje față de
modelul democratic.
Corespunzător sistemului meritocratic, orice posturi din cadrul aparatului de stat
și la modul general, orice gen de poziție profesională ori socială, nu se pot dobândi decât
în urma unei competiții și printr-o demonstrare practică fără dubiu, și o recunoașterea în
mod public a talentului sau/și a competenței într-un domeniu anume. Un astfel de sistem
meritocratic înlătură complet fenomenul corupției și curăță aparatul de stat de cercurile
clientelare formate din profitori, lichele etc.
Mai mult, sistemul teoretic al valorilor democratice susține că nu ar trebui ca
nimeni să impună unei societăți omenești adoptarea unui model anume de organizare a
societății sau un anumit mod de realizarea a guvernământului și nici vreun sistem de
valori, care să devină astfel obligatoriu, indiferent de natura sa.
Făcând indirect trimitere la aspectele sus-menționate, privind necesitatea de a
elimina fenomenul corupției și efectele sale, putem afirma mai departe că o eventuală
drastică limitare a fenomenului corupției ar conduce practic la curățarea profundă a
aparatului de stat de elementele non-profesioniste, străine sau corupte, astfel încât acesta
ar putea reintra sub controlul cetățenilor de naționalitate română. O astfel de involuție sau
dispariție a fenomenului corupției ar permite printre altele și realizarea unui cadru general
propice în care un model corespunzător al managementului de securitate, în sfârșit să
poată fi aplicat fără acțiunea unei multitudini de piedici iar prin aceasta funcțiile

38
Atât din perspectiva regimului de guvernământ cât și din aceea a organizării generale a societății, se pot
teoretic întâlni cazuri în care se aplică sistemele bazate pe nivelul de popularitate (democrație), meritocrație
(pregătire, competență, merite profesionale sau de altă natură), plutocrație (nivelul averii), aristocrație
(apartenența la anumite grupări sociale sau familii elitiste), dreptului primului ocupant, oligarhie
(controlarea statului de către un grup restrâns format din cei mai puternici oameni sau grupări). Evident,
există în practică și combinații ale acestor sisteme de guvernământ sau de organizare a societății.
39
În principal, adepții acestor idei au fost N. Iorga, A. C. Cuza, O. Goga și mai târziu, C. Z. Codreanu.

- 184 -
securității naționale să devină mult mai facil adaptabile față de starea și dinamica
mediului de securitate, în contextul unor evoluții imprevizibile ale acestui mediu și ale
societății umane.
Condiția despre care s-a discutat mai sus este însă foarte greu de îndeplinit,
deoarece în situațiile în care chiar aparatul de stat se transformă în principala sursă a
fenomenului criminalității și totodată devine sediul de punere în operă a celor mai grave
dintre acțiunile ilicite, problema combaterii infracționalității va deveni astfel aproape
imposibil de soluționat. O astfel de concluzie poate fi justificată foarte simplu prin aceea
că, în mod normal și eficace, orice fel de activități care sunt destinate fie prevenirii fie
combaterii fenomenului corupției și în general al infracționalității, ar trebui să aibă loc
numai la nivelul unor organizații de stat specializate și prin intermediul instituțiilor 40
statului. Dacă ne aflăm în cazul în care fenomenul infracțional este dominat de o imensă
structură a crimei organizate iar aceasta reprezintă de fapt însuși statul41, nu putem decât
se ne punem justa întrebare: cine va mai fi în măsură să combată fenomenul infracțional ?
Într-un stat în care o bună parte a personalului din cadrul Ministerului de Interne este
format din indivizi a căror atitudine și activitate îi aseamănă practic unor membri de
gang42- uri din lumea interlopă ? Într-un stat în care justiția acționează neunitar și
modurile de soluționare a pricinilor devin imprevizibile, fără a mai avea deci legătură
neapărat cu legea ? Un stat în care reacțiile justiției în fața marilor scandaluri publice sunt
condiționate de exercitarea controlului politic ?
Asamblând toate aspectele despre care s-a vorbit anterior ne rezultă o situație
foarte îngrijorătoare, deoarece orice eventuală acțiune, reacție sau măsură întreprinsă de
stat contra fenomenului infracțional nu s-ar mai putea îndeplini decât strict ca urmare a
unei comenzi politice. Într-o atare situație rezultă că eficacitatea măsurilor și acțiunilor
realizate împotrvia fenomenului infracțional va fi foarte scăzută, de slab randament, căci
practic nu vor fi vizate decât eventual unele grupări infracționale ce sunt sub controlul
forțelor politice rivale. Dar nici măcar aceste acțiuni nu vor produce efecte de limitare a
fenomenului infracțional, căci într-un stat dominat de corupție toate forțele politice sunt
mai mult sau mai puțin implicate în activitățile ilicite, astfel încât devin șantajabile și
condiționate. Prin urmare, lupta anti-corupție se transformă într-o aparentă luptă anti-
corupție iar întreaga activitate a organizațiilor de state chemate să combată fenomenul
infracțional este în definitiv complet deturnată de la sensul ei firesc. Rămâne astfel să
acționeze drept un simplu instrument opțional destinat cel mult organizării de vendetta
sau poate doar pentru înlăturarea unor adversari incomozi de pe scena politică.

40
Contrar opiniei generale și modului în care mass-media utilizează sintagma de instituție a statului sau în
general termenul de instituție, acesta semnifică de fapt un ansamblu de norme formale sau informale
generatoare de ordine în raporturile sociale. Este adevărat că, începând cu 1956 dicționarul explicativ al
limbii române a început să menționeze și sensul de organizație a statului, deși un astfel de înțeles este și
rămâne eronat.
41
Situație deseori întâlnită în istorie, mai ales în cazul regimurilor de ocupație străină sau autohtone dar
impuse de către un ocupant străin și fidele acestuia; se pot da ca exemple majoritatea regimurilor politice
din Moldova și Țara Românească din perioada 1602-1711, regimurile fanariote din perioada 1711-1821 etc.
În acel context istoric, o contrapondere împotriva statului criminal a fost reprezentată de apariția și
activitatea haiducilor, dar la ora actuală este cel puțin improbabil că o astfel de soluție ar mai putea
funcționa.
42
Cf. Dicționarului de Neologisme 1986, gang = bandă organizată de răufăcători, gașcă, echipă
(peiorativ).

- 185 -
 Confruntați cu asemenea situații complicate, devine foarte dificil de stabilit
soluțiile posibile, iar domeniul managementul de securitate intră într-o dilemă greu de
descâlcit. Se vor ridica prin urmare o serie de întrebări asupra modului în care ar trebui să
se realizeze intervenția în vederea soluționării cazurilor în care componente de bază ale
aparatului de stat sau chiar acest aparat de stat în ansamblu, este scos din funcțiune din
cauza corupției. Chiar dacă am fi capabili să stabilim la nivel teoretic eventuale moduri
de acțiune specifice unor astfel de situații, rămâne încă o mare dilemă: în sarcina cui
anume ar cădea astfel de intervenții de forță menite curățării aparatului de stat de
componentele sale corupte ?!
În ciuda ridicării unor asemenea dileme, o reconcepere fundamentală asupra
problemei managementului de securitate se dovedește tot mai mult necesară, chiar dacă
problemele sunt multe și din nefericire pentru o bună parte din ele nu se prefigurează încă
nicio soluție rezonabilă. Mai mult, în plan general toate cele cinci componente din cadrul
sistemului de securitate se doveedsc tot mai mult influențate de o serie de factori ce
provoacă schimbări profunde asupra scenei globale contemporane. O astfel de problemă
nici nu poate fi tratată simplist, luând separat acțiunea unor astfel de factori, ci doar
ținând cont de acțiunea lor conjugată, care deseori stă la baza dinamicii lumii moderne,
mai ales dacă luăm în calcul și impactul dezvoltării tehnico-științifice. Acest impact al
dezvoltării tehnologice s-a resimțit în special prin modificările majore pe care le-a produs
în modul de stocare, de transmitere, de procesare a datelor sau/și informațiilor, mai ales
prin participarea unor mijloace moderne de telecomunicații, a mijloacelor cibernetice și
informatice, acestea din urmă conducând în ultimele decenii la apariția și dezvoltarea
mediilor non-materiale, cum ar fi mediul cibernetic și cel virtual, impactul acestora
asupra funcționării mediului material etc.
Nu în ultimul rând, concomitent cu evoluțiile sus-menționate au apărut și noi
evoluții în mediul economic, un mediu tot mai afectat de marile discrepanțe dintre statele
puternic tehnologizate și statele mici și mijlocii, peste toate acestea punându-și amprenta
procesul globalizării. Un astfel de proces a stârnit numeroase controverse dar mai ales, a
condus la apariția ciocnirilor tot mai dure dintre culturi și civilizații. Astfel de evoluții
globale au dus în scurt timp la producerea unui efect și mai grav din perspectiva
securității: starea obișnuită de conflictualitate, care reprezintă dintotdeauna o coordonată
caracteristică scenei internaționale, a căpătat tot mai mult proporții uriașe, trecând mediul
fizic caracterizat prin coordonate tri-dimensionale și prin existența și interacțiunile
specifice materiei, în medii cu totul și cu totul adimensionale (virtual, cybernetic,
infosferă, psihosferă etc.) ori chiar în noi dimensiuni ale mediului geofizic, cum ar fi
mediul radio-electronic, ionosferă, mediul cosmic etc.
Prin urmare, în cadrul confruntărilor inter-umane și-au făcut loc încetul cu încetul
noi tipuri de acțiuni și noi modalități de întrebuințare a unor mijloace de luptă, toate
acestea ajungând să corespundă confruntării multidimensionale purtate în dimensiuni
precum cea psihologică, geofizică, mediatică, cibernetică etc.
Astfel de ample procese globale, fenomene conexe sau independente ori evoluții
generale ale unor sisteme complexe, polivalente, au condus la situația tot mai des întâlnită
în ultima vreme ca securitatea să se transforme într-un domeniu tot mai complex
caracterizat printr-o problematică tot mai vastă, mai imprevizibilă. În atare situație, starea
de lucruri și evoluția sa depășesc orice capacitate obiectivă de analiză și de prognoză,
împiedicându-ne totodată că putem aplica vreunul din modelele clasice de management.

- 186 -
Această concluzie ne conduce cu atât mai mult la necesitatea stabilirii unui management
care să fie special dedicat problemei securității, dar ținând cont de noile condiții de care
s-a amintit mai sus.
În momentul de față putem aprecia faptul că un sistem de management al
securității, în contrast cu oricare altfel de modele de management, să corespundă
următoarelor condiții:
 să aibă acțiune cu caracter unitar, prin urmare să poată oricând fi aplicat
concomitent tuturor celor cinci componente sau domenii de bază ale securității, la
trecerea dintr-un domeniu în altul să nu fie necesare modificări de norme ci deopotrivă
respectarea unitară a acelorași principii și reguli;
 să aibă caracter flexibil, prin urmare să nu aibă în conținutul său metodologii ori
tehnici de lucru caracterizate printr-un format rigid; astfel, trebuie să permită oricând
adaptarea din mers și configurarea reapidă a constructurilor manageriale oportune
mediilor de lucru și fenomenelor cu care se confruntă domeniul securității, dinamicii
acestor fenomene și vitezei de evoluție a mediului de securitate etc.;
 să aibă caracter multidimensional, astfel încât în momentul aplicării lui să ia în
considerare multidimensionalitatea mediului de confruntare și impactul fiecărei
dimensiuni asupra stării de securitate, tehnologiile specifice acțiunii în cadrul acestor
dimensiuni și maniera de interconectare a lor astfel încât să fie aplicată planificarea și
concepția unitară;
 să aibă caracter integrator, pornind de la dezvoltarea capacității sale de a comasa
în cadrul unui sistem funcțional unitar, o serie de domenii ale științei/tehnicii foarte
diferite între ele, deschizând astfel posibilitatea desfășurării lucrului în echipă unor
specialiști provenind din cele mai variate sectoare de activitate; asigurând reunirea
acestor domenii și specialiști în cadrul unui sistem unic de acțiune, care grație unui efort
unitar, să poată oferi produse coerente, bine coagulate, fie și în situația în care acestea
parvenit dintr-o multitudine de segmente virtual independente;
 să aibă caracter autofiltrant, prin urmare dispunând de capacitatea acumulării unor
mari cantități date de naturi dintre cele mai diverse, astfel încât operațiile de sertizare și
filtrare să se facă automatizat, pentru ca în timp util acele compartimente chemate să le
prelucreze, să transforme datele în informații;
 să aibă caracter de rețea la nivel informațional, prin urmare, să fie caracterizat
printr-o capacitate avansată de stocare și administrare concomitentă a informațiilor din
toate categoriile, în vederea repartizării lor în timp util către segmentele oportune
prelucrării și utilizării concrete a acestora;
 să aibă caracter centralizator, prin urmare să dispună de deplina capacitate de a
asigura stocarea, centralizarea și prelucrarea concomitentă a întregii cantități de produse
ale activităților manageriale de securitate, a rezultatelor provenite din orice fel de utilizare
a datelor și informațiilor de securitate sau conexe acestora, în acest fel putând obține și
sistematiza seturi complete de cunoștințe, acestea trebuind să fie lesne accesibile tuturor
utilizatorilor legali.
La o primă analiză așa ceva pare imposibil de atins, însă de fapt lucrurile nu stau
chiar astfel. Dezideratele puse noilor sisteme de management al securității sunt într-
adevăr complexe și dacă judecăm într-o manieră clasică, într-adevăr sunt cu neputință de
atins. Ceea ce însă pare a fi foarte dificil de atins chiar și în momentul de față, nu va mai

- 187 -
fi la fel în momentul în care noul sistem de management va fi conceput astfel încât să
aplice tehnologiile moderne, în specila cele din domeniul informaticii și al ciberneticii.
Avansăm din această perspectivă ipoteza că, dacă vom schimba complet
paradigma, vom obține prin urmare și noi capabilități de modelare a sistemelor de
management, dar pentru aceasta paradigma va trebui să conțină doar elemente noi,
desprinse din tehnologiile de ultimă ora, și nimic sau aproape nimic din ceea ce eram
obișnuiți să utilizăm în instrumentarul de concepere și construcție a unui sistem de
management. Nu putem să nu obsevăm faptul că, până în momentul de față exceptând
unele tentative de introducere a unor adaptări cu caracter parțial și fragmentar în
sistemele clasice de management, nimeni nu a încercat (re)crearea practic de la zero a
unui nou model de management.
Intuim astfel faptul că soluția pentru securitatea modernă nu poate veni decât din
partea unui sistem de management de o concepție cu totul nouă. Iar aceasta înseamnă
pornirea aproape de la zero și contruirea unei noi paradigme compusă din elementele noi
aparținând unor domenii foarte diverse, toate acestea afectate de evoluția tehnico-
științifică: informatica; cibernetica; lucrul în rețea; microelectronica; nanotehnologiile
aplicate în diverse moduri incluzând bio-nanotehnica, aeroelectronica (deplasarea
focalizată și dirijată a fasciculelor încărcate în cadrul atmosferei terestre), intervențiile
artificiale asupra factorilor de mediu în scopuri militare, psihotronica etc.

6.3 Managementul securității naționale într-un mediu de

confruntare multidimensional
Sub aspectul centralizării unora din componentele și funcțiile caracteristice
securității, în scopul realizării sale ca o stare de fapt ce caracterizează societatea, vom
putea lua în fine în calculul nostru ceea ce poartă denumirea de sistem naţional de
securitate, acesta fiind definit43 ca acel ansamblu sistemic format practic din organele
puterilor statatului, dar și organisme economice sau organizaţii non-guvernamentale
alături de cetăţenii care, în condițiile stabilite de lege au consimţit la crearea acestuia și
totodată au și preocupări care privesc direct sau indirect acoperirea nevoilor de securitate,
concomitent cu realizarea, menținerea și garantarea unui set de valori dar şi a intereselor
de securitate.
Dacă vom face o analiză strict din perspectiva exclusivă a forțelor stabilite prin
dispozițiile legale ca având atribuții concret în domeniul securității, vom fi în măsură să
discutăm mai departe despre existența așa-numitului sistem al securităţii naţionale. Un
astfel de sistem este practic format din totalitatea acelor autorităţi publice care sunt
concret create și investite prin lege în scopu de a desfăşura activităţile din domeniul
securității, privind practic orice componente sau aspecte legate de securitate. Astfel de
organizații sunt de regulă formate numai dintr-un personal caracterizat printr-o instruire
specifică și nu în ultimul rând, printr-o dotare specifică în care sunt incluse echipamente
de lucru destinate exclusiv activităților de securitate. În conformitate cu prevederile
legale, persoanele și colectivele de profesioniști în domeniul securității nu pot și nici nu
trebuie să fie deloc implicate politic, sub nicio formă. O excepție de la această regulă ar

43
Filofteia Repez, Gheorghe Deaconu, Cornel Dinco, Securitate şi insecuritate în era globalizării, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2011.

- 188 -
putea-o face personalul care acționează la nivelul unor organizații politice având în cadrul
acestora atribuții de domeniul securității, inclusiv de natură informativă sau
contrainformativă. Mai mult, având în vedere faptul că activitatea centralizată de control
și comandă a forțelor armate se realizează totuși la nivel politic, puem spune că și aceasta
reprezintă o imixtiune legală, permisă, a politicului în activitatea organizațiilor
specializate în activitățile ce țin de securitatea națională.

Fig. 128 Ansamblul de activități ce formează procesul de înfăptuire a funcțiilor de conducere (după A.
MacKenzie, Business Harward Review, nov.-dec. 1969). Deși este rezultatul unui sistem de management
învechit care așteaptă aducerea de noi soluții, în concordanță cu tehnologiile contemporane, viziunea
aceasta rămâne în cea mai mare parte valabilă.

Din nefericire, mai ales în ultimii ani s-au înregistrat mult prea des unele
amestecuri politice care pot fi considerate cel puțin nefirești în cadrul unor sectoare de
activitate publică în care nu sunt principial permise astfel de imixtiuni. Mai mult, este
îndeobște cunoscut cazul României contemporane în care numirea comandaților la cel
mai înalt nivel pentru posturile aparținând forțelor armate, este întotdeauna făcută pe
filieră politică, de altfel de multe ori comandanții respectivi fiind aleși chiar din cadrul
oamenilor politici sau unor cercuri afiliate organizațiilor politice. O astfel de practică,
deși pare multora din oamenii politici firească și binevenită, nu poate avea în realitate
decât o influență negativă, alterând atât calitatea personalului destinat posturilor de
comandă cât și calitatea actului de comandă în sine și performanțele organizației în ce
privește îndeplinirea misiunilor specifice.
Prin urmare, componentele sistemului securităţii naţionale ar putea fi pe scurt
caracterizate în felul următor :

- 189 -
  o conducere a sa la nivel central, într-o manieră mai mult sau mai puțin
integratoare (organizația și instituția44 Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nu este de
fapt în măsură să asigure un astfel de rol integrator, tocmai de aceea s-a încercat
realizarea unei organizații specializate, sub denumirea de Comunitatea Națională de
Informații, din păcate însă nici aceasta nu ajunge să acopere cu adevărat rolul integrator);

Fig. 129 Tipologia războiului în perioada intermediară a Războiului Rece, potrivit col. dr. Corneliu Soare,
1971. De atunci și până acum au avut loc transformări majore în ceea ce privește conținutul și fizionomia
războiului, din păcate însă, sistemele de management (al securității) s-au adaptat greu și parțial doar, față de
aceste rapide modificări înregistrate de Arta Militară și de componenta teoretică a Științei Militare.

 ansamblul acestor organizații formează un sistem centralizat care are menirea de a

realiza totalitatea activităților specifice securității potrivit unui plan unitar dar și într-o
manieră integratoare pentru asigurarea securităţii naţionale;
 organizarea şi funcţionarea acestor organizații și instituții se face în mod
obligatoriu potrivit dispozițiilor conținute de legi organice45;
 potrivit prevederilor Constituției, toate componentele din cadrul sistemului de
securitate națională vor trebui să fie permanent supuse unui control parlamentar realizat
prin intermediul unor organe cu atribuții speciale, comisiile de specialitate;

44
Utilizăm aici termenul de instituție cu sensul său corect, și anume ansamblul normelor și raporturilor
juridice care reglementează și în baza cărora se desfășoară o anumită activitate și este creată o anumită
organizație destinată acestei activități, adică, o definiție derivată din definiția generală a instituției juridice.
45
Tocmai prin această obligativitate se crează premizele formării unor instituții de securitate foarte bine
conturate, în sensul de instituții juridice.

- 190 -
  întreg procesul destinat finanţării și permanentei asigurări logisitice trebuie să fie
asigurat aproape în totalitate (exceptând unele cazuri când în sistemul securității naționale
activează organizații non-guvernamentale ce opt dispune și de alte surse de finanțare, de
obicei activitatea acestor ONG fiind de domeniul protecției civile) din cadrul resurselor
bugetare ce sunt special destinate acestui domeniu și aparțin exclusiv statului.
O analiză mai atentă asupra istoriei perioadei contemporane cu ușurință ne
demonstrează faptul că atât fizionomia cât și conținutul conflictelor contemporane, în
majoritatea cazurilor, au căpătat deseori multiple transformări, în special acelea cauzate
de o evoluție tehnologică tot mai rapidă dar și de caracterul multidimensional căpătat de
mediul de confruntare. Dintr-o atare perspectivă, tendința mediului de confruntare al
viitorului este accea de a fi tot mai mult caracterizat de un spectru cât mai larg de acţiuni
din domeniul celor neconvenționale, atipice sau/și hibride, care ar urma să se desfășoare
nu doar pe câmpul de luptă clasic, dar și într-un mediu de confruntare multidimensional.
Acest mediu nou și atipic de confruntare corespunde practic unor variate forme
sau modalități de purtare a luptei, dintre care am putea menționa: confruntarea
informatică și respectiv informaţională, confruntarea purtată în mediul cibernetic, lupta
din spațiul mediatic, confruntarea propagandistică, cea psihologică realizată de o manieră
mai mult sau mai puțin convențională, cea psihotronică (presupunând apelarea la
tehnologii cu totul și cutotul noi), confruntarea economică și financiară desfășurată nu
doar prin instrumentarul specific lumii economice, confruntarea spațială purtată prin
intermediul unor echipamente orbitale tot mai avansate, confruntarea culturală care se
poate sau nu suprapune peste cea propagandistică, tehnici de luptă geofizică, prin interevenția
asupra factorior de mediu în scopuri militare etc.
Tocmai o astfel de transfigurare completă a războiului modern împreună cu
modificarea atotcuprinzătoare produsă în ce privește fizionomiea, conținutul dar și
dinamica sa, au drept efect de ansamblu influențarea de o manieră covârșitoare asupra
modalităților de realizare concretă a managementului securității.
Vom încerca în continuare să evidențiem o parte din aspectele direct conexate
problemei multidimensionalității ce caracterizează confruntarea modernă, dar ne vom
ocupa de asemenea și de maniera generală în care astfel de probleme și-ar putea pune
amprenta asupra managementul de securitate.
Stabilirea unor soluții concrete ce ar putea fi aplicate în domeniul
managementului reprezintă o chestiune oarecum mai dificilă prin aceea că presupune
buna cunoaștere a contextului și a tuturor datelor problemei, iar nu doar a unor date sau
aspecte generale. Prin urmare, nu ne putem propune deocamdată decât evidențierea unor
aspecte particulare cauzate de tendințele atipice ale mediului modern de confruntare, dar
și formelor moderne de confruntare, toate acestea fiind asăecte pe care noile concepții
(preconizate) de management al securității vor trebui să le ia numaidecât în considerare.
Efectuarea unei analize generale asupra mediului actual de securitate dar chiar și
asupra dinamicii de ansamblu a scenei internaționale, nu poate decât să ne indice tot mai
cert faptul că atât mediul contemporan conflictual cât și noile modalități de confruntare
au suferit în ultimii ani modificări majore 46 în contrast cu toate modelele clasice. Nu în
ultimul rând, devine clar și faptul că ar fi nevoie de o reconcepere și reconsiderare a
managementului de securitate, tocmai în scopul de a veni în întâmpinarea schimbărilor tot

46
Costică Ţenu, Lucian Stăncilă, Bazele nomologice ale acţiunilor militare în războiul modern, curs de artă
operativă, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 2003.

- 191 -
mai profunde și multe dintre ele fără precedent47 care se înregistrează în ce privește
modurile de confruntare, fără a ne limita doar la cazul conflictelor armate.
Odată cu încheierea războiului rece s-a constatat printre altele și punerea în operă
a unui nou mod de desfășurare a conflictului global permanent pentru hegemonie. O atare
situație a apărut tocmai din pricina bruștei dispariții a sistemului bipolar ce caracteriza
balanța puterii globale, totodată, a intrării întregii scene internaționale într-o epocă de
tranziție imprevizibilă, acest regim tranzitoriu fiind însă caracterizat printr-o evidentă
multipolaritate. Totodată, se constată și tendința clară de regionalizare a conflictelor dar
și de stabilire în acest context a unor noi centre de putere. S-ar putea aprecia că totuși
etapa tranzitorie s-a terminat în jurul anului 2000, dar fără ca aceasta să aibă nicio
legătură directă față de evenimentele dramatice din septembrie 2001. Ne referim la faptul
că odată cu debutul mileniului III a iești tot mai clar în evidență tendința Rusiei sau/și a
Chinei, intrate într-un fel de consorțiu cu alte state care sunt emergente la nivel regional,
în scopul de a începe o interesantă etapă de relansare în lupta de hegemonie globală, prin
acțiuni ambițioase și care se remarcă prin îndrăzneală. În același timp, scena
internațională a înregistrat tot mai des noi și interesante mutații, dintre care s-a remarcat
cu precădere apariția noilor și atipicelor forme de confruntare48.
În același timp, scena globală înregistra și apariția imprevizibilă a unor noi actori
care s-au dovedit capabili să stabilească alianțe și mai imprevizibile, ceea ce a condus la
creșterea gradulului general de conflictualitate. În mod trist, finele primului deceniu din
sec. XXI a corespuns relansării cu o forță neașteptat de mare a războiului rece de
odinioară, ba chiar într-o formă mai acută decât în anii’70-’80 și odată cu aceasta
amplificarea deosebită a riscului izbucnirii unui nou război mondial49, poate mult mai
distrugător decât cele precedente.
Contextul acesta tot mai complicat ne înfățișează o scenă globală a unei
confruntări devenite tot mai atipică și mai complexă, acțiunile agresive fiind cel mai
adesea realizate într-o manieră neconvențională sau în forme hibride, toate acestea
aplicate într-un câmp de luptă care deja nu mai seamănă deloc cu cel clasic: mediul de
luptă multidimensional. O astfel de stare de lucruri nu ar putea decât să conducă la
necesitatea unei revizuirii profunde asupra managementului de securitate, și pornind de
aici, în mod corespunzător conceperea uni management de securitate specific fiecăreia
din dimensiunile securității și respectiv dimensiunile în care se desfășoară confruntarea,
pentru ca în final să fie obținut un management cu caracter unic și integrator.
Un aspect foarte complicat și care deseori stârnește confuzia este cel legat de
alegerile libere. În ultimii ani s-a tot discutat de „valorile democratice”, apărarea cu orice
preț a acestor valori, impunerea acestui set de valori în unele state din Africa, Orientul
Mijlociu și Asia indiferent dacă popoarele acelea acceptă sau nu etc. Dar oare ce
reprezintă în realitate niște alegeri libere și cum ar trebui acestea să se desfășoare în
realitate pentru a fi libere ?

47
Lucian Ștefan Cozma, Utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Agresiunea geofizică şi
impactul acesteia asupra fizionomiei, conţinutului şi dinamicii războiului, teză de doctorat,
Universitatea Națională de Apărare, București, 2015.
48
Lucian Stăncilă, Tendinţe în evoluţia fizionomiei luptei armate moderne, în Gândirea Militară
Românească nr. 5/1999.
49
[Link]

- 192 -
 Pentru a răspunde clar la această întrebare va trebui să face un scurt studiu al
istoriei și să vedem în ce mod ar putea într-adevăr populația să dispună asupra modului în
care este condusă societate, în speță, asupra guvernării. Sui generis, controlul democratic
real ar trebui să aibă cel puțin trei componente: controlul asupra modului cum indivizi sau
grupuri de indivizi ori de interese au acces la funcțiile de putere în stat, controlul
permanent asupra activității aleșilor, sancționarea democratică imediată în cazul
derapajelor, astfel încât aceste derapaje să fie imediat oprite, iar nu abia odată cu
mandatul sau legislatura următoare.
Un aspect foarte important îl reprezintă modul concret în care ar trebui să se
prezinte oferta unui candidat în cadrul unui regim democratic autentic. Punem această
problemă pentru că cel mai adesea candidații reali din cadrul așa-ziselor regimuri
democratice nu vin în fața electoratului cu nimic concret, nu se angajează practic la
nimic, nu își asumă nicio răspundere precisă, cel mai adesea limitându-se la discursuri
foarte generale asupra vieții sociale și mai ales, la atacarea sau criticarea în fel și chip a
adversarilor politici.
Procesul de vot constă cel mai adesea în strângerea oamenilor în niște tabere care
nu au nimic de-a face cu interesele generale ci privesc doar interesele restrânse ale unor
grupări, în vreme ce populația de regulă asistă doar la modul cum aceste grupuri de
interese se sfădesc în mod zgomotos și se împroașcă reciproc cu noroi. Votul cuprinde de
regulă membrii grupărilor respective și eventual, în mică măsură, simpatizanți ai acestora.
În cea mai mare parte a ei populația asistă pasivă, uneori complet inertă și desgustată la
așa-numita „luptă pentru ciolan”, fără ca absența ei de la vot să aibă vreo importanță.
Cu unele intreruperi, asemenea proces de vot s-a tot repetat de aproape 100 de ani,
cel puțin în România începând cu 1923 el a îmbrăcat forma contemporană a votului, fără
discriminări de gen sau legate de valoarea averii. În momentul trecerii (în Europa) la
votul fără discriminări în general lumea europeană s-a bucurat, nutrind speranța că
această formă de desfășurare a alegerilor va conduce la îmbunătățiri semnificative ale
controlului popular asupra conducerii statului modern. Din nenorocire, defectele specifice
(observate încă din antichitate, de Aristotel50) democrației nu numai că nu au dispărut,
nici nu s-au diminuat în noile condiții, dar dimpotrivă, s-au agravat. Căci marile defecte
ale democrației au fost de la bun început :
-accesul real la candidatură doar al grupurilor de interese formate din potentați;
-incapacitatea reală a comunităților locale de a-și alege reprezentanți (primari, consilieri,
polițiști etc.) din rândul acestor comunități, fără imixtiunea niciunui partid sau altor
grupuri de interese;
-caracterul nereprezentativ al candidaților, care practic nu au nici cea mai mică legătură
cu comunitatea în fruntea căreia se postează, fiind împinși în scaunele de conducere prin
acțiunea unor grupuri de interese care-și urmăresc exclusiv propriile afaceri;
-inexistența dreptului cetățenilor (alegătorilor) la votul de blam, adică refuzarea tuturor
candidaturilor existente la un anumit scrutin;

50
Aristotel (384 î.Ch.-322 î.Ch.) unul dintre cei mai mari filosofi ai Greciei Antice, este unul din clasicii
filosofiei universale, renumit pentru spiritul său enciclopedic. Aristotel a dezvoltat teoria filosofică a lui
Platon, fiind considerat și întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. A întemeiat și
sistematizat de asemenea domenii cum ar fi Metafizica, Retorica, Logica formală sau Etica. El spunea
despre democrație că: „Democrația este calea cea mai ușoară către tiranie. Cele mai degenerate forme de
guvernămant sunt: tirania, oligarhia și democrația”. Bine că noi astăzi „apărăm valorile democratice”, ba
le mai și impunem cu forța armelor unor popoare din Africa sau din Asia...

- 193 -
-inexistența în legea electorală a unor prevederi exprese prin care candidații să fie obligați
să aibă un program clar și ne-abstract, care să conțină acțiunile precise avute în vedere,
dar și,-
 estimarea resurselor ce vor fi puse în operă,
 o strategie de lucru care să reflecte modul de abordare al candidatului respectiv și
în ce fel înțelege să utilizeze resursele pentru atingerea obiectivelor propuse;
 prezentarea clară a obiectivelor, punct cu punct, și a modului cum înțelege să le
atingă.
În baza acestor acte, ce ar trebui întocmite după un format și o procedură unică
prevazută în lege (comuna pentru toți candidații), s-ar face în mod corect intrarea într-o
competiție electorală; procedura aceasta este strict necesară și din perspectiva faptului că
ar permite eliminarea din competiție a celor care :
 pretind existența unor resurse ireale sau exagerate, nedisponibile în practică sau
care nu ar putea fi utilizate în maniera indicată de candidatul respectiv;
 își asumă o strategie greșita și în mod vădit nefuncțională;
 propun obiective irealizabile, cu caracter vădit nerealist, necorelate sub nicio
formă față de resursele reale disponibile și nesusținute de strategia propusă de același
candidat;
Un alt mare handicap al sistemului democratic actual este reprezentat de
incapacitatea generală a electoratului de a proceda la schimbarea (îndepărtarea)
reprezentatului ales, dacă se dovedește că acesta nu-și respectă programul pe baza căruia
a candidat și a fost investit cu încrederea electoratului.
Tocmai de aceea ar fi necesar ca legea electorală să prevadă o procedură comună
privind întocmirea programelor în vederea candidaturilor pentru alegeri locale sau
generale, prezidențiale, etc., ca să se știe foarte precis ce anume a pretins candidatul că va
face și cum anume. Chiar și după câștigarea alegerilor, sau mai ales după aceasta el
trebuie să fie permanent controlat.
Pentru programul său electoral se va considera că persoana aleasă a fost investită
(mandatată) de către electorat iar în momentul în care prin analiza activității acesteia
(după ce a fost investită) rezultă că nu-și îndeplinește programul, va rezulta că nu-și
îndeplinește mandatul ce i-a fost încredințat, aplicându-se normele prevăzute de legea
civilă privind revocarea mandatului; pentru aceste situații, legea electorală trebuie să
prevadă procedura listelor electorale, în care pentru fiecare funcție (din partea aceluiași
partid) sunt mai muți candidați a căror ordine pe listă este stabilită de organizația politică
respectivă astfel încât în cazul revocării unui mandat, locul să fie ocupat imediat de altă
persoană, supusă acelorași reguli și obilgată să îndeplinească mandatul așa cum a fost
decis prin vot de electorat.
Un alt mare defect al sistemului democratic actual este legat de posibilitatea
producerii de încălcări grave ale principiului democratic al voinței majorității, de pildă, în
situația în care la primul scrutin se prezintă 40% din electorat iar rezultatul este egal
pentru doi dintre candidați aflați în concurs, în momentul de față ei pot merge în al doilea
tur de scrutin unde prezența la vot poate fi de numai 3%, astfel stabilindu-se câștigătorul.
Într-o astfel de procedură se încalcă grav chiar principiul de bază al democrației.
Pentru rectificarea acestor grave abateri de la regulile adevărate ale democrației,
legea electorală ar trebui să prevadă două importante aspecte:
-participarea obligatorie la vot a tuturor cetățenilor cu drept de vot;

- 194 -
-dar totodată, pentru a se respecta libertatea opțiunii cetățeanului, să se dea dreptul la
votul de blam, adică refuzarea tuturor candidaților.
Realizarea unui management performant al securității presupune o serie de
activități pregătitoare implicând un studiu și o analiză multidisciplinară, acestea depășind
cu mult prin varietatea și complexitatea lor simpla viziune clasică și oarecum restrânsă a
specialiștilor în management care se ocupă de obicei doar de latura economică și chiar
dacă nu aplică modelul de management în economice, viziunea conceptuală asupra
acestuia este realizată de această manieră. În cazul managementului destinat securității
naționale suntem obligați să aducem laolaltă domenii foarte variate și care cel mai adesea
nici nu au vreo legătură între ele.
Astfel, vom fi nevoiți ca în efortul nostru de identificare a soluțiilor manageriale,
să cercetăm și analizăm pe rând domenii diferite și problematici diverse:
-un studiu și o analiză asupra istoriei României, în scopul de a identifica viziunea
predecesorilor noștri asupra securității și modul în care a evoluat aceasta, soluțiile pe care
ei le-au aplicat și maniera în care au abordat diversele probleme apărute;
-identificarea și selectarea problemelor apărute, știind faptul că istoria conține o suită de
elemente repetitive, în fond aceleași prin natura lor și modificate doar de contextul epocii;
-identificarea erorilor legislative și a problemelor majore cu care se confruntă societatea
contemporană (legate de valorile democratice, de sistemul judiciar, de corupție etc.) în
scopul de a propune unele eventuale soluții.

6.4 Societate informațională, intelligence, securitate

Nu mai putem avea deja niciun dubiu privind tendințelor majore de evoluție a
societății moderne, care presupun printre altele și tranziția 51 de la așa-numita societate
industrială către o formă fără precedent: societatea informațională. Acest amplu proces
este însă acompaniat și de mutații corespunzătoare mediului de securitate și modurilor de
purtare a luptei, deci de desfășurare a confruntării în cadrul noii lumi informaţionale.
În acest fel, acțiunea (de luptă) dusă într-un mediu informațional s-a conturat din capul
locului ca o formă permanentă de confruntare, care se desfășoară nu exclusiv în spectrul
pur al informaţiilor ci totodată și în domeniul securității corespunzătoare bazelor de
date, chiar și în procesele destinate prelucrării și transformării datelor în informații, prin
aceasta înțelegând și ansamblul interacțiunilor stabilite între informații ca atare și sfera
conștientă, mentală, a oamenilor52.
De la bun început constatăm o supradimensionare a mediului informaţional,
acesta diversificându-se sub acțiunea unui întreg cortegiu de procese și fenomene de
mare anvergură cum ar fi globalizarea, schimbările apărute în societatea umană și-n viața
oamenilor, nevoia tot mai mare a oamenilor de informații, necesitatea realizării unui
schimb tot mai rapid de informații, necesitatea de a stoca și prelucra cât mai mari volume
de date și informații, nevoia creșterii capabilităților de filtrare a acestora etc.

51
Alvin Toffler, Al treilea val, Editura Politică, București, 1983, p. 285.
52
Vadim-Alexandru Pungulescu, Câteva consideraţii despre remodelarea cerebrală frecvenţmetrică,
comunicare ştiinţifică în cadrul Conferinţei Internaţionale Strategii XXI- Spaţiul sud-est european în
contextul globalizării, Secţiunea 12: Acţiuni energo-informaţionale, Universitatea Naţională de Apărare,
Bucureşti, 2007.

- 195 -
 Totodată, la baza formării dar şi întregii dinamici a informației cotidiene 53 de care
are nevoie omul modern, se află un circuit al cărui schemă devine din ce în ce mai amplă
și mai complexă. Aceasta a făcut să asistăm la nașterea unor vaste structuri de tip rețea, în
cadrul unor asemenea circuite tinzând cu timpul să apară diverse substructuri care la
rândul lor au să fie formate dintr-o multitudine de alte și alte reţele la fel de complexe,
aranjate în structură de tip rețea, luând forma unor ansambluri sistemice ale căror
dimensiuni devin din ce în ce mai mari. O astfel de evoluție a înregistrat de altfel și
binecunoscutul Internet, atât de necesar și de utilizat în momentul de față. Astfel, privind
lucrurile din această perspectivă dificil de anticipat, a tendinței lor de dezvoltare, putem

Fig.130 Clasificarea activităților de propagandă în viziunea principalei puteri propagandistice a lumii

contemporane: SUA (după Marele Stat Major, Direcția Informații, 1972). Potrivit acestei concepții generale
activitatea propagandistică este desfășurată în regim defensiv sau ofensiv, uneori fiind combinate aceste
acțiuni. În momentul de față, dat fiind contextul conflictului din Ucraina, activitatea propagandistică a
sporit foarte mult în intensitate, afectând deopotrivă România.

vedea cum confruntarea informaţională încet-încet se îndreaptă către modelul interesant

al unei confruntări în reţea. Practic, un conflict ce este purtat pe un câmp de luptă
imaterial și invizibil: în mediul informaţional în care informația este țintă, mediu de luptă
și totodată armă. Informația capătă așadar rolul de țintă dar și de obiectiv al acțiunii, după
cum aceasta are caracter destructiv sau constructiv. Dincolo de aceste detalii, scopul final
rămâne acela al căpătării și menșinerii dominaţiei ori chiar al supremației informaţionale.
Într-o astfel de confruntare va apare și se va manifesta în forma unei aparente
etape intermediare (fiind totodată și o metodă aplicată) manipularea informaţională. În
acest fel se face o adevărată materializare a informației ca armă, în scopul obținerii unor
efecte cât mai asemănătoare celor produse în confruntările clasice de acțiunea armelor
propriu-zise. În mediul informațional însă, în anumite cazuri se pot obține efecte chiar

53
Informația economică, meteorologică, sportivă, utilitară, din diverse domenii profesionale etc.

- 196 -
mult mai grave, și aceasta doar printr-o utilizare oportună a informației, administrată
către o țintă potrivită și exact la momentul potrivit.

Fig. 131 Schema de principiu a confruntării psihologice, cu cele două laturi majore ale sale, și anume
consolidarea moralului populației și trupelor propriiș respectiv subminarea moralului adversarului.
Interesant este faptul că în această schemă (aferentă modului de acțiune al SUA) în cadrul activităților
destinate subminării moralului inamicului sunt incluse acțiunile de spionaj, cercetare-diversiune și sabotaj
(după Marele Stat Major, Direcția Informații, 1972).

Realizarea în acest fel a manipulărilor aplicate în spectrul informaţiei, în sine nu

are cum să reprezinte ceva nou, cel puțin de la Sun Tzu54 încoace aceasta a fost o practică
deseori întâlnită în orice confruntare desfășurată pe timp de pace sau război. Epoca
informațională și dezvoltarea tehnicilor de dezinformare au adus însă și un aspect nou în
conținutul acestui mod de confruntare, și anume dezvoltarea fără precedent și
diversificarea tehnologică deosebită a mijloacelor utilizate 55. Totodată, pentru a se obține
și menține dominaţia informaţională, acțiunea a devenit tot mai mult dependentă de nivelul
dezvoltării și deci, al performanțelor tehnologice specifice mijloacelor utilizate, așa cum ar fi
situația aparaturii destinate captării de date, dar și ansamblul mijloacelor tehnice destinate
procesării corecte a datelor pentru obținerea de informații în timp util.
Prin urmare, tehnologia modernă a pus la dispoziție noi mijloace cu performanțe de
neconceput cu un secol în urmă, de pildă, posibilitatea supravegherii în diverse forme a
suprafeței întregului Glob și a spațiului cosmic periterestru. Aceeași dezvoltare
tehnologică a condus la un moment dat la conexarea aproape deplină a domeniului
informațional de acela informatic, totodată luând naștere și mediul cibernetic. În acest fel,
spațiul de confruntare este format în clipa de față dintr-o componentă materială compusă
în special din sistemele de senzori destinate să capteze datele primare, iar acestea sunt
însoțite de o infrastructură specifică şi de necesarele canale de comunicaţie. Pe lângă
aceste componente materiale este şi cea virtuală, situată strict în câmpul informatic dar și
în acela cibernetic. Tototdată, coexistă și la interfața formată între aparatele de procesare
și de transmitere a informației și respectiv, personalul uman care le deservește.

54
Sun Tzu (544 î.Ch.- 496 î.Ch.) general chinez, autor al volumului „Arta războiului", lucrare de referință
în domeniul artei militare, stabilind totodată bazele componentei teoretice a științei militare de mai târziu.
55
Grigore Alexandrescu, Perspective în lupta armată, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2006.

- 197 -
 Cu 180 de ani în urmă, celebrul Carl von Clausewitz56 susținea cu tărie că scopul
final al oricărui război nu este decât impunerea voinței proprii asupra adversarului.
Momentul trecerii către societatea informațională și apoi globalizarea acesteea, a deschis
calea unor noi evoluții a teoriei stabilite cândva de Clausewitz. Astfel, în ultimii ani apare
tot mai clar că acela care va putea să stăpânească informaţia și mediul ei specific, va
putea rapid și relativ facil să ajungă în situația de a stăpâni orice. Prin urmare, în noile
condiții tehnologice astfel create, afirmarea voinţei sau impunerea voinței, despre care
odinioară vorbea Clausewitz, nu se vor mai realiza neapărat printr-o exercitare vădită și
violentă a forței armate clasice, ci mai curând între-un mod mai puțin vizibil, realizându-
se supremaţia informaţională.
În acest fel, modelele aplicate în confruntarea modernă nici nu se mai aseamănă
prea mult cu modelele clasice ale confruntării sau chiar, ale luptei armate. Deoarece în
condițiile câmpului de luptă informațional, chiar și lupta armată propriu-zisă, capătă noi
valențe. În ansamblu, tocmai această componentă informațională din cadrul confruntării
moderne capătă drept scop imediat o protejare adecvată a propriului spațiu informațional,
totodată realizarea unei depline continuități informaționale și finalmente obținerea și
păstrarea dominaţiei informaţionale. Constatăm așadar că acela care în lumea modernă,
indiferent de capacitatea sa de luptă în sensul clasic al cuvântului, se dovedește perfect
capabil de a realiza concomitent toate aceste acțiuni, are să obțină și mențină supremația
informațională.
Am enunțat aceste obiective specifice confruntării imformaționale, pentru că
ținând seama de ele vom putea trece la reconfigurarea dar și adaptarea sistemului
managementului de securitate tocmai din perspectiva aceasta, a confruntării în mediul
informațional. În acest fel, managementul securității va fi chemat să caute obținerea unui
mediu informațional propriu și cât mai bine protejat57 acesta trebuind să fie realizat sub
forma unei structuri de tip rețea care să fie aptă asigurării unei bune funcționări fie și în
cazul defectării unora din componente. În acest fel se va putea obținerea o funcționare
continuă fie și în situația unei defecțiuni înregistrate de unul sau mai multe elemente ori
chiar întregi segmente de rețea.
O atare funcționare în regim continuu ar corespunde realizării transferului de la
regimul clasic aparținând managementului sistemic, către un nou model mai complex
specific unui management multisistemic, și anume managementul de rețea. Acest aspect
este din punct de vedere teoretic destul de ușor de înțeles și de simplu de enunțat, însă
practic este foarte dificil de materializat, deoarece un atare sistem de tip rețea (sau de tip
multisistemic) ar presupune mai înainte de orice realizarea și chiar punerea la punct a
unei multitudini de sisteme minuscule care sunt foarte diferite între ele din punct de
vedere conceptual și cu toate acestea ar fi totuși capabile ca permanent să interacționeze
și să poată oricând colabora fără apariția niciunui gen de disfuncții. În același timp,
realizarea unei astfel de rețele presupune cel mai probabil și aplicarea unor noi tipuri de
tehnologii, acestea fiind foarte diferite și fără conexiuni între ele, dar trebuiesc utilizate
totuși într-o acțiune unitară și continuă, sub condiția ca în tot acest timp respectivele
sisteme să nu depindă unul de altul, astfel încât defectarea sau prăbușirea unui segment de
rețea să nu afecteze grav întregul sistem.

56
Carl von Clausewitz, Despre război, Editura Militară, București, 1982, p. 53.
57
Protecția aceasta având în vedee două medii diferite: unul fizic (aparatură, conexiuni, mijloace de stocare
și de transmitere etc.) și un mediu virtual, care poate fi atacat și prejudiciat prin mijloace specifice.

- 198 -
 Neîndoielnic, unul din elementele cele mai interesante, văzute astfel chiar din
perspectiva managementului securității aplicat mediului de confruntare informațională,
este reprezentat de aspectul (cât se poate de contemporan) al intervenției (amestecului
ilicit) unor state în activitatea internă a altor state, în sensul producerii de efecte deosebite
în privința mediului informatic și informațional. Dar aceasta realizată în condiții de așa
natură încât să nu implice într-un mod direct activităţile specifice de (contra)informaţii
(intelligence).
De regulă, asemenea acțiuni aparent inofensive sunt privite ca un fel de acțiuni de
sprijin incluse tot în categoria acţiunilor clasificate, ca și acțiunile secrete pe care acestea
le înlesnesc. De pildă, un sprijin ( de natură informațională) în favoarea guvernului din
cadrul unui stat prieten l-ar putea eventual ajuta pe acesta în întărirea sau menţinera la un
anumit nivel a puterii şi astfel, ar influenţa pozitiv cursul unor evenimente cu impact
semnificativ petrecute în ţara respectivă. Cu atât mai mult cu cât operațiile respective s-ar
desfăşura într-un regim clasificat. Astfel, orice date sau/și informaţii legate de sprijinul
acordat, nu vor ajunge la îndemâna publicului. Cu toate acestea, chiar dacă se va petrece
totuși vreo scurgere de informaţii, acel guvern implicat în operația respectivă poate să
refuze asumarea publică a responsabilității, totul rămânând așadar la nivelul unor simple
speculații. Toate aceste tipuri mai mult sau mai puțin speciale de acţiuni ar putea fi
incluse în definitiv şi în categoria unor acţiuni diplomatice cu regim secret. Sui generis,
sintagma acţiune secretă se aplică de regulă unor astfel de activități doar dacă în
executarea lor sunt implicate, fie și tangențial, agenţiile de informaţii. În ciuda acestor
considerații generale, orice acțiune de furnizare a asistenţei informaționale realizată în
secret doar prin intermediul personalului diplomatic (de obicei prin intermediul așa-
numitelor „note verbale”) nu va fi considerată ca operație de intelligence.
S-au exemplificat aceste genuri de activități deoarece ele presupun folosirea unor
abordări cu totul și cu totul noi, considerate astfel din prespectiva particualară a
managementului securității aplicat în domeniul informațional. Asemenea acțiuni sunt de
regulă realizate la scară redusă, având caracter puțin controversat ori puțin interesant
epntru presă, din care motiv o eventuală diseminare publică a acestui gen de informaţii
este foarte puţin probabilă. În ciuda acestui fapt, asemenea acțiuni aparent inofensive,
cuminți, pot uneori prezenta o certă importanţă, în special sub aspect tehnic, prin
înlesnirea transmiterii nelegale a informației de know-how, bază a spionajului tehnico-
economic, furnizând în acest fel în mod nelegal statului complice o serie de capacităţi
informaționale speciale pe care acel stat nu le-ar fi avut în niciun caz prin forţe proprii58.
De pildă, se poate transmite informația de know-how privind tehnologii industriale din
ramura energetică sau a industriei de apărare, pentru care statul beneficiar ar fi trbuit să
plătească în mod normal (legal) importante sume (de obicei în baza unei francize) în
sensul achiziționării licenței, aceasta incluzând și documentația de know-how.
Totodată, un alt exemplu larg întâlnit de asistenţă informațională care ar putea fi
în anumite condiții acordată guvernului aparținând unui stat prieten, este reprezentat de
cazul furnizării unor informații secrete (clasificate) foarte necesare intereselor de
securitate ale statului care le primește, sau chiar cazurile schimburilor de informaţii care
provin din diverse surse secrete, asfel de operații presupunând anumite noi abordări în
materie de management al securității informaționale. Deși în situația unui serviciu de

58
Un exemplu destul de facil este acela al diseminării nepermise de tratatele internaționale a unor
informații tehnologice privind armamentul atomic sau modurile de obținere a uraniului îmbogățit.

- 199 -
intelligence, un astfel de caz ar fi considerat ca o activitate rutinieră, fără a o include în
categoria acţiunilor speciale. Vom putea considera că acele situaţii care presupun un
schimb de informaţii cu valoare aproximativ egală ar putea fi inclus în categoria
activităților de culegere de informaţii, supusă așadar unui management specific. Mai
complicate sunt situațiile în care unul dintre statele implicate în astfel de schimburi de
informații clasificate cedează altuia sau altora informații care pot afecta securitatea unui
stat anume, fără să existe oficial stare de ostilitate sau de război față de acest stat. Acest
gen de cazuri pot crea tensiuni diplomatice și situații foarte delicate. Prin urmare, dacă
furnizarea informaţiilor clasificate se petrece într-un unic sens, o astfel de activitate va fi
oficial considerată ca un simplu sprijin informațional protejat sub imperiul discreției
diplomatice, indiferent de consecințele pe care le-ar avea furnizarea informațiilor
respective.

Fig. 132 Schema de principiu a acțiunilor de contrapropagandă desfășurate de SUA pe timpul Războiului
Rece, de altfel foarte asemănătoare cu modul actual de acțiune al acelorași forțe SUA. Interesantă este
menționarea operațiilor de propagandă și contra-propagandă acoperită. Mai mult decât atât, se remarcă
importanța acțiunilor de interzicere a organizațiilor de propagandă ostile (așadar nimeni nu mai are voie să
publice decât ceea ce dictează forța de influență/control) și lichidarea oricăror organizații politice ostile, cu
mențiunea că astfel de acțiuni specfice confruntării propagandistice nu presupun neapărat existența unor
ostilități armate propriu-zise, ci se desfășoară la fel de bine și pe timp de pace (după Marele Stat Major,
Direcția Informații, 1972).

În situația unei continue creșteri a vulnerabilității specifice mijloacelor moderne

de comunicații, dar și creșterea concomitentă a performanțelor aferente aparaturii de
interceptare, realizarea unor aemenea schimburi delicate de informații nu poate atrage
decât aplicarea unor noi reguli de management (al securității informaționale), diferite de
cele clasice.
Printre altele, mediul modern de confruntare ne-a demonstrat și că acţiunea
psihologică este de regulă corelată unor bine țintite acțiuni informaționale. Acțiunea
psihologică, aemenea celei informaționale, se desfășoară în regim permanent, chiar dacă
la intensități diferite, utilizând o serie de modalități specifice influenţării psihologice. De

- 200 -
regulă, acest gen de acțiune se aplică în scopul realizării unei diversiuni, a inducerii
imediate și la o valoare ridicată a unei stări acute de descurajare în cadrul unei/unor
persoane sau colectivități, în anumite cazuri se poate urmări chiar provocarea (și
întreținerea) panicii sau angoasei.
Un caz de acum foarte cunoscut este cel petrecut în zilele de 22-28. 12. 1989, prin
modul cum acționa TVR (București) din punct de vedere informațional și psihologic. La
TVR în acele zile funcționa un punct de comandă (atât politic cât și militar) care filtra
toată informația ce era trimisă către emisie, îndepărtând în mod sistematic rapoartele și
notele informative reale, care prezentau adevărul și chemau populația la calm, dar
trimițând în schimb spre diseminare publică aproape numai dezinformări concepute de
așa-natură încât să stârnească și să mențină panica, să creeze impresia declanșării unui
război și a existenței unor pericole teribile care se îndreaptă către diverse regiuni ale țării.
De asemena, un scop avut de regulă de către operațiile psihologice este acela al
deturnării atenției colectivităților ori modificarea percepției lor normale asupra realității și
astfel inducerea de modele trunchiate, deformate, ale realității și obținerea din partea
oamenilor a anumitor reacții ce avantajează inamicul. Astfel de forme complexe de
punere în practică a confruntării informaționale și psihologice se realizează cel mai
adesea prin intermediul mijloacelor mass-media, însă uneori şi prin utilizarea unor
mijloace care pot fi considerate clasice: răspândirea deliberată și controlată de zvonuri,
împrăștierea de manifeste sau lăsarea în mod deliberat a inamicului să captureze pretinse
informații clasificate, care de fapt conțin elemente ce înlesnesc diversiunea, produc efecte
psihologice sau derută acțiunile de intelligence ale inamicului. Nu trebuie uitat însă faptul
că mediul modern de confruntare psihologică dispune nu numai de componenta sa fizică,
dar și de una virtuală pe lângă care se suprapune în mod firesc și componenta mentală.
Pe lângă toate aceste metode indirecte, deci de influențare doar a mentalului
individual sau colectiv, mai există și forme directe, dure, de afectare a mentalului inamic și a
stării sale psihologice. Dintre cele mai dure mijloace de intervenție psihologică sunt acelea
bazate pe utilizarea armamentului cu efect psihologic, în acest caz ar fi vorba de unele arme
clasice, însă care în acest caz folosesc o muniţie specială, destinată efectelor psihologice. În
cele mai grave cazuri, încărcăturile de luptă ale muniției speciale se prezintă sub forma unor
substanţe59 care la contact cu sistemul nervos central al victimelor, provoacă efecte psihice
ori psihosomatice.
În ciuda acestui aspect, trebuie să introducem o disctincție clară între confruntarea
psihologică „normală”, care permanent de desfășoară implicând acțiunea concomitentă în
diferite dimensiuni aparținând mediului de confruntare (de pildă, dimensiunea socială,
cea politică, în special cea culturală dar și cea economică, ș.a.m.d.) cu scopul general al
provocării unei anumite stări psihologice, şi acţiunile psihologice care sunt purtate de
forțele militare în teatrul de conflict, acestea fiind cel mai adesea acțiuni mai dure, mai
directe.

59
Pentru conformitate, să notăm faptul că normele Dreptului Internațional Public interzic utilizarea
armelor chimice de acest gen, permițând utilizarea limitativă a armelor chimice cu încărcături STL iritante
nepersistente, de periculozitate scăzută, doar în cazul confruntărilor de stradă, cu manifestanți care comit
fapte ilicte.

- 201 -
 Așa cum s-a putut constata din practică, mediul modern de confruntare 60 este
deseori influențat foarte mult de noile tehnologii utilizate, dar și de apariția așa-numitei
societăți informaţionale, aceasta determinând transferul acțiunilor de luptă cu rolul de
impunere a voinței (à la Clausewitz) din forma clasică a câmpului de luptă, în domeniul
mentalului colectiv, al psihosferei. În acest mod, acțiunea psihologică nici măcar nu s-ar
mai prezenta sub simpla aparență a unui act ostil, ci din contră, vine sub aparența cu totul
înșelătoare a unui așa-zis „ajutor” pe care-l oferă de fapt statul agresor. În acest caz,
ipoteza de start ar fi aceea a stabilirii unui anumit model de scenariu ce ar trebui teoretic
să convină adversarului, pentru ca în realitate să contribuie exclusiv la promovarea
intereselor statului agresor. De regulă, este urmărită influenţarea opiniilor dar și a
percepției oamenilor asupra realității, în vederea convingerii lor asupra acceptării unor
modificări vizând modul lor de viață sau adoptarea unor măsuri care de fapt nu
avantajează decât autorul agresiunii psihologice.
Un caz ușor de exemplificat este acela al statului care urmărește comiterea de
agresiuni, dar caută să îndepărteze granițele proprii de zona de conflict, astfel încât
urmărește ca pe neobservate să atragă alte state în planurile sale, transformându-le pe
acestea eventual în câmp de luptă61. Pentru aceasta este necesar ca mijloacele de realizare
a agresiunii militare să fie amplasate în teritoriul statului care va deveni câmp de luptă;
aceasta se poate face foarte simplu convingând opinia pulbică din statul respectiv că
armamentul depus în teritoriul său va avea un rol important în protejarea statului cu
pricina, participând la creșterea nivelului său de securitate. Or în realitate lucrurile stau
exact invers: prin acceptarea pe teritoriul său a unor arme ce urmează a fi utilizate în
agresiuni militare, statul care a permis aceasta, devine el-însuși agresor și va fi direct lovit
în urma rispotei, în vreme ce statul agresor propriu-zis nu va avea nimic de suferit în mod
direct, chiar dacă agresiunea sa eșuează, lupta fiind dusă pe teritoriul altui stat iar
consecințele directe fiind primite de acesta.
Asemenea obiective privind influențarea psihologică se ating în mod concret fie
printr-o influenţare cât se poate de directă a (in)acţiunilor inamicului (adversarului), fie
de o manieră indirectă, prin inducerea cu viclenie a unei anumite stări de spirit, în acest
fel influențarea opiniei publice chiar din statul inamic. Este cunoscut la ora actuală faptul
că războiul din Vietnam a fost pierdut de SUA mai mult în propriul său teritoriu decât în
teritoriul vietnamez. Astfel, opinia publică americană a fost complet întoarsă împotriva
guvernului SUA și a devenit ostilă propriei sale armate. Este foarte posibil ca această
turnură a situației să fi fost pregătită și pusă în operă de către echipe de profesioniști în
materie de confruntare psihologică, aceste echipe ffiind cât se poate de autohtone, dar
finanțarea lor venind din surse externe.
Uneori este îndeajuns ca influențarea psihologică să afecteze doar anumite grupări
ori colectivități etnice sau profesionale, aceasta pentru a provoca tulburări sociale, greve,
disensiuni între diversele categorii profesionale ori sociale. Este cunoscut cazul spionului
german Franz von Rintelen (1878-1949) care sub identitatea falsă de Emil Gachet

60
Grigore Alexandrescu, Nicolae Dolghin, Constantin Moştoflei, Fizionomia acţiunilor militare, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.
61
Aici este utilizat sensul general al sintagmei; ținând cont de faptul că în ultimii ani, prin intermediul
lexiconului militar al NATO în componenta teoretică a științei militare românești au fost introduși o
multitudine de termeni și expresii cu înțeles mult mai strict, termenul câmp de bătălie sau de luptă fiind
deja desuet.

- 202 -
(pretins cetățean elvețian) a ajuns în anul 1915 (în timpul Primului Război Mondial) la
New-York, aducând de la Oslo o serie de cifruri care trebuiau predate ataşatului militar
german, renumitul Franz von Papen, cel care avea să devină viitorul cancelar al
Germaniei.
Franz von Rintelen și-a îndeplinit fără nicio problemă misiunea, serviciile secrete
britanice și americane fiind înșelate de el cu mare ușurință. Mai mult, von Rintelen a
rămas la New-York după îndeplinirea misiunii, a înfiinţat o societate comercială ca
acoperire şi a desfășurat activităţi de sabotaj şi diversiune, prin plasarea de bombe
incendiare retard la bordul navelor ce aprovizionau cu armament frontul apusean din
teritoriul Europei.
Interesant este faptul că von Rintelen a convins foarte mulți americani să lucreze
pentru el și chiar a determinat greve ale muncitorilor din port și alte probleme sociale
care-i priveau exclusiv pe americani, aceștia nefiind câtuși de puțin conștienți de faptul că
prin mișcările lor de protest ajută inamicul și de fapt, răspund exact solicitărilor acestuia.
Sub aspect psihologic acțiunea lui Rintelen a fost foarte eficace iar britanicii sau
americanii nu l-au putut împiedica să obțină toate efectele dorite de el și de guvernul
german de atunci.
În toate cazurile, scopul final îl va constitui influenţarea politicii statului agresat
sau crearea acelor condiţii necesare pentru obținerea unor efecte politice sau de altă
natură. De bună seamă, recurgerea la asemenea gen de intervenții psihologice viclene,
mascate sub aparența unora dintre cele mai bune intenții, ca și asigurarea unei protecții
eficace contra acestui gen de acțiuni, necesită conceperea de noi modele pentru sistemele
de management aplicate în materie de securitate a informației și a sistemelor
informaționale.
Mai ales în cazul atât de des întâlnit în practică, în care o metodă dintre cele mai
simple şi direct aplicabilă în scopul de influenţare a unui guvern străin este tocmai
recurgerea la așa-numiții agenţi de influenţă. Asemenea tip de agenţi au deseori ca
principală misiune a lor nu atât vreo culegere de informaţii (adică acțiuni de spionaj, în
sensul cel mai clasic al cuvântului) ci mai degrabă o influenţare pașnică și desfășurată
printr-o acțiune de lungă durată asupra politicii de stat a adversarului.
Dar pentru ca un astfel de agent să fie eficace, el ar trebui să deţină o funcţie ori o
demnitate cu adevărat importantă în cadrul aparatului de stat aparținând adversarului. În
acest fel, ar putea îndeplini eficace ambele scopuri generale: culegerea de informații
(spionaj) dar și influențarea subtilă a politicii de stat aparținând adversarului. Însă un
asemenea scenariu este mai curând unul teoretic decât practic, realist. Utilizarea directă în
strângerea de informații a unui agent, cel mai adesea îl exclude pe acesta din categoria
acelora utilizați în scopul exercitării sau creării unor influenţe psihologice asupra
adversarului. Activitatea de spionaj nu se împacă deloc cu modul de acțiune al unui agent
de influență.
De aici rezultă distincția clară, evidentă între un agent clasic de informații și unul
de influență. Un agent de influență ar putea fi de altfel, chiar și vreun oficial
guvernamental ori altfel de personalitate marcantă din clasa politică sau uneori, jurnaliști
de renume și chiar așa-numiții lideri de opinie care acționează în mass-media. Astfel, un
agent de influenţă poate de regulă întreprinde acțiuni care să avantajeze aparent interesele
unui stat străin. Aceasta pentru a câștiga încredere. De altfel, o acțiune foarte des întâlnită

- 203 -
este aceea a încercării de a înșela inamicul (adversarul, potrivit lexiconului militar
NATO) prin aplicarea a două metode viclene, puse în practică în mai multe moduri:
-metoda afișării braț la braț cu dușmanul, fără ca acesta să cunoască apartenența reală a
agentului respectiv; o astfel de acțiune permite agentului în cauză să câștige încrederea
unor cercuri politice sau de altă natură, din tabăra dușmană, caz în care se va putea
infiltra destul de ușor, va avea încetul cu încetul acces la informații diverse și va putea să
înainteze lent către zone mai profunde din cadrul sistemului inamic;
-metoda falsului agitator, care în mod de obicei zgomotos face propagandă în favoarea
statului inamic și susține de o manieră dură, fermă, interesele acestui stat și ideile de bază
ale propagandei oficiale; cu un asemenea comportament el câștigă repede simpatia celor
care sunt din tabăra ale cărei interese pretinde că le-ar susține, fiind considerat de inamic
drept un susținător al său și un posibil om de încredere; astfel, agentul se poate strecura în
tabăra politică a adversarului, mimând că este un aprig și fervent susținător al acestuia.
Deseori, caracterul (ultra)birocratic al activităților guvernamentale este de natură
să faciliteze acțiunea unor agenți de influență, adică acea acțiune foarte vicleană și în
general bine mascată tocmai din pricina rigorilor birocratice. O atare acțiune se dovedește
cel mai adesea în mare măsură să influențeze adoptarea unor politici, acestea de fapt fiind
exclusiv în interesul unui stat străin. Desigur, un agent de influență nu ar avea cum să
promoveze de o manieră deschisă politicile respective, el fiind cel mai adesea nevoit să
recurgă la tot felul de tehnici de persuasiune sau altfel de metode indirecte, menite în
special influenţării opiniilor unor persoane de bună credință privind o anumită situaţie, fie
aceasta politică, economică sau de altă natură.
Astfel, mai multe categorii de agenți au fost identificate de către teoreticienii din
intelligence aparținând Federației Ruse, iar departajarea lor s-ar putea face în funcţie de
gradul dar și de modul de control prin care ei ar fi ghidați de serviciul de intelligence
interesat.
O primă categorie așa cum aceasta a fost identificată de teoreticienii ruși 62 este
aceea a așa-numitelor persoane de încredere, reprezentând acele persoane dispuse în
general să accepte o colaborare nu neapărat foarte strânsă cu un guvern străin având drept
scop promovarea unor obiective sau o susținere în slujba unor idei pe care și perosanele
de încredere le împărtăşesc. În ciuda auspiciilor în general bune, astfel de agenți cel mai
adesea nu sunt compatibili pentru a primi instrucţiuni privind îndeplinirea unor misiuni şi
prin urmare nici nu beneficiază de remunerație. La un nivel mai înalt decât acești agenți
de încredere se situează așa-numiții agenţi controlaţi. În fine, astfel de agenți sunt perfect
în stare să primească dar şi să execute instrucțiuni și ordine precise, pentru aceasta
primind remunerație, căci serviciul adus de ei este rezultatul unei acțiuni conștiente și
voluntare. Totodată, în poziția situată diametral opus se află exact acele persoane care au
căzut pradă manipulării și au fost atrase într-un fel sau altul în schema de acțiune a
agenților veritabili. Aceste persoane manipulate vor putea întreprinde neconștient și
involuntar anumite acţiuni sau inacțiuni în interesul unui alt stat.
Acțiunile specifice confruntării informaționale și psihologice moderne nu ar putea
decât să presupună, printre altele, adoptarea unor modele cu totul speciale de

62
Robert K. George, An Historical Investigation of Soviet Strategic Deception, report no. 87-0955,
Maxwell AFB: Air Command and Staff College, 1987, pg. 33.

- 204 -
management, înainte de toate pentru asigurarea unei protecții depline63 a aparatului de
stat. Cu atât mai mult cu cât în momentul de față, dat fiind globalizarea și alți factori,
aceste activități au devenit mult mai ușor de realizat.
Pe de altă parte, o metodă deseori aplicată pentru influenţare psihologică ar fi
aceea care constă în furnizarea vicleană a anumitor informaţii, indiferent dacă acestea
sunt adevărate ori nu, cu rolul precis de a determina persoana/colectivitatea/statul
înșelat(ă) de a adopta (ori nu) o anumită atitudine/poziție și eventual de a întreprinde o
anumită (in)acţiune.
În acest scop, o tehnică de dezinformare (sau de intoxicare) ce este larg utilizată o
reprezintă aşa-numita dezinformare tacită prin documente falsificate, aceasta
desfășurându-se prin transmiterea de informații utilizând obligatoriu căi neoficiale,
conținând un anumit act falsificat sau nu neapărat falsificat ci conținând informații false,
și lăsând astfel impresia că s-ar fi interceptat de către adversar o anumită corespondență
secretă. Adversarul uneori poate fi bine înșelat, mai ales atunci când este vorba de
documente oficiale iar informațiile false din conținutul acestora sunt parțial confirmate
din alte surse. În schimb, cel care reprezintă pretinsul emitent al documentului oficial în
cauză, poate să ignore complet această situație şi, în consecință, nu va avea posibilitatea
să se apere, contestând autenticitatea documentului.
Asemenea forme de dezinformare64 ar putea în mod direct viza, de regulă,
serviciul de informaţii aparținând adversarului. În acest fel, informaţia falsificată
(destinată intoxicării) nu va fi trimisă direct autorităților guvernamentale, ci este în mod
simplu lăsată „întâmplător” la îndemana serviciilor de intelligence ale adversarului. În
modul cel mai obișnuit și fără a se face cheltuieli mari sunt utilizate unele convorbiri
(telefonice sau de alt tip) menite creării unor impresii total greşite. Aceste acțiuni de
dezinformare pot fi uzual încadrate în categoria operațiilor de diversiune, făcând parte din
activităţile caracteristice de contrainformaţii.
Deosebindu-se față de cele arătate anterior, mai sunt și ale metode/mijloace sau
tehnici destinate realizării unor influenţe directe, de această dată asupra opiniei publice,
adică acele intervenții realizate asupra mentalului colectiv. De regulă, se poate considera
că atare acțiune cu țintă colectivă nu ar putea da niște rezultate imediate, deși din practică
putem culege destule exemple concrete ce ne dovedesc contrariul, și astfel, rezultatele
efective ar deveni mai dificil de stabilit sau de evaluat. Sui generis, dincolo de un aparent
caracter neredutabil sau chiar inofensiv al acestui gen de activități, efectul lor produs pe
un termen mai lung ar putea în anumite cazuri avea o pondere foarte mare în ce privește
influențarea opiniei publice. Prin urmare, asemenea tehnici pot deveni foarte utile în
special atunci când este posibilă o angajare a aparatului de propagandă într-o acțiune de
lungă durată.
Un management al securității în acest gen de situații va trebui să fie adaptat sau
gândit de așa-natură încât prin el-însuși să fie în măsură oricând de a asigura

63
Una dintre metodele cele mai eficace utilizate în state precum Marea Britanie, Germania, Israel etc., este
aceea a verficării atente a originii etnice a persoanelor care caută accesul în cadrul aparatului de stat și
îndepărtarea de obicei pe criterii aparent birocratice a acelora care au origini etnice dubioase. Desigur,
potrivit Dreptului Internațional Public contemporan, o astfel de acțiune ar fi imediat clasificată drept
discriminare, însă există destule metode/mijloace în practică pentru a îndepărta o persoană nedorită fără a
evidenția că ar fi de fapt vorba de apartenența sa etnică.
64
Gheorghe Arădăvoaice, Valentin Stancu, Războaiele de azi şi de mâine. Agresiuni neconvenţionale,
Editura Militară, Bucureşti, 1999.

- 205 -
contraacțiunea de lungă durată, și în acest fel, obținerea efectelor caracteristice oricărei
acțiuni de termen lung. În ciuda faptului că o atare tehnică presupune în mod normal
folosirea unor agenţi care să fie capabili de a influenţa direct sau indirect, opiniile şi chiar
și politicile guvernului. Totodată, pot fi și agenţi care se ocupă exclusiv de influenţarea
opiniei publice, în acest sens ei fiind infiltrați în mass-media și de multe ori jucând rolul
de juraliști.
În acest mod, o metodă care s-a dovedit foarte eficace și având o acțiune directă ar
fi popularizarea unor puncte de vedere realizată de maniera cea mai simplă cu putință,
iar aceste puncte de vedere sunt viclean meșteșugite sîncât să conțină un amestec de
elemente adevărate și false, menite să inducă în final publicului idei ori sentimente
eronate. Transmiterea către public și diseminarea în masă a acestor puncte de vedere
viclene se face de obicei prin intermedierea conștientă sau involuntară a unor mijloace de
informare în masă. Asemenea gen de acțiuni stau de regulă sub semnul propagandei
clasice, ce efectele ei cunoscute. Nu putem să nu observăm că, statele care sunt puternice
pe scena politică posedă propriile mijloace (de obicei posturi TV și de radio) destinate
aproape exclusiv propagandei, așa cum este, de pildă, binecunoscutul CNN. Astfel de
posturi propagandistice exprimă de regulă într-un mod faţis, fără încercarea de a-și
disimula intențiile, opiniile guvernului care în mod direct sau mascat, le finanțează. La fel
cum așa-numitele editoriale din cadrul presei clasice exprimau în clar punctul de vedere
al redactorului, chiar dacă nu el semna în mod fățiș articolul respectiv.
În ciuda acestui fapt, întâlnim de multe ori situaţia în care un anumit guvern
încearcă să convingă opinia publică de faptul că nu are niciun control asupra presei și
solicită prin urmare să nu fie asociată activitatea guvernamentală cu materialele de
propagandă. În astfel de situații, emitentul acelui material propagandistic va căuta în mod
evident să introducă în media și disemineze public acele date și informații în așa fel încât
să ascundă pe cât posibil originea lor reală și scopul adevărat urmărit de propagandă,
acesta fiind de fapt un anumit mod de manifestare al propagandei anonime. Acest gen de
situații sunt perfect posibile mai ales dacă se utilizează tehnica inserării acelor informații
dorite în publicaţii alese de așa-natură încât sursa de propagandă sau de dezinformare să
nu aibă niciun fel de legătură și deci, să nu poată fi acuzată că le-ar deţine sau controla.
Acest fapt va crește credibilitatea în ochii opiniei publice, care va considera
dezinformarea ca... informație valoroasă.
Totodată, acționându-se de o manieră mai subtilă, este posibilă strecurarea
materialului de propagandă în cadrul unor publicaţii care în general sunt privite sau
considerate așa-zis independente în ochii opiniei publice. În realitate însă, astfel de
„publicații independente” nu au existat niciodată în istoria omenirii, din primul moment
în care au început să se tipărească gazetele, cineva a controlat politic conținutul acestora.
Întotdeauna ziarele sunt controlate de o forță politică exprimată fie în mod vădit, fie de
una care din anumite motive se menține în culise. Constatăm așadar că toate aceste cazuri
de exercitare a propagandei, fie ea fățișă sau disimulată, necesită conceperea și aplicarea
de noi modele ale managementului de securitate, care să respecte totuși libertățile
democratice și principiul libertății presei, astfel de reguli neputând fi eludate, cu toate că
încurcă foarte mult rezolvarea problemelor de securitate. Tocmai de aceea pe timp de
război ori în situații similare (declararea stării de asediu ori de urgență) presa nu mai
poate fi liberă, cel puțin nu așa cum era pe timp de pace. Cu toate acestea, un stat are
nevoie de securitate și pe timp de pace, nu doar pe timp de război sau în situații speciale.

- 206 -
 Analizând situația actuală de la nivel global ca și aceea internă, constatăm
menținerea câtorva motive pentru care guvernele din ziua de azi recurg încă la așa-numita
propagandă anonimă:
 să facă posibilă acceptarea materialului de către publicul-ţintă este mult mai mare
în situația în care conținutul pare a fi neutru, originea acestuia rămâne ascunsă („pe
surse”, lăsându-se misterul la mijloc, fapt ce în general place publicului) iar substratul
propagandistic al materialului respectiv nu este chiar unul evident;
 să respecte normele impuse de politica internă sau internațională; aceasta se face
utilizând așa-numitele mecanisme de propagandă neagră, care în anumite condiții ar
putea fi justificate prin invocarea de rațiuni diplomatice 65; cu atât mai mult cu cât oficial
politica guvernamentală stabilește cel mai adesea reguli care nu permit autorităților
guvernamentale să fie direct asociate anumitor acțiuni media sau emiterii opiniilor de o
anumită factură și care oficial aparțin jurnaliștilor;
 să permită lansarea în media a informațiilor sau dezinformărilor hibride; astfel,
alături de destinate exclusiv propagandei negre, în cadrul cărora este de regulă ascunsă
originea reală a respectivului material propagandistic, mai există şi așa-numita
propagandă gri, care acționează la un nivel intermediar; prin urmare, aceasta va propaga
unele materiale hibride ale căror origini oficial nu pot fi recunoscute, dar totodată nici nu
sunt tăinuite66 întru-totul.
Așa cum s-a arătat mai înainte, o metodă larg utilizată în operațiile de propagandă
mascată, este reprezentată de diseminarea în mass-media a diverselor materiale
propagandistice utilizând așa-numiții autori-paravan. Acele persoane sau colective care
sub nicio formă nu ar putea fi în vreun fel asociate cu activitatea unui guvern și cu atât
mai puțin cu activitatea unor structuri de intelligence. În asemenea cazuri, materialul
propagandistic respectiv trebuie să nu fie unul evident, ci cât mai puțin vădit, în vreme ce
eventualele minciuni trebuie să fie strecurate cât mai abil printre afirmații adevărate,
împletind adevărul cu minciuna. O tehnică întrucâtva similară este aceea de utlizare a
grupărilor-paravan, însă de regulă nu în postura de emitent ci doar ca un mediu de
propagandă ori de diseminare.
Astfel de grupări-paravan au menirea de a asigura o cât mai bună diseminare a
informației destinate propagandei, atunci când aceasta vine din surse greu identificabile.
În acest fel, grupările-paravan devin capabile să asigure funcţiile specifice
corespunzătoare propagandei clasice, cu diferența că în această nouă situație materialul
propagandistic nici nu va mai fi ușor identificat ca atare (în sensul de a fi vădit caracterul
său propagandistic) și nici nu va mai putea fi cert atribuit unei anumite entităţi. Din
pricină că, grație modului în care s-a redactat materialul cu pricina, el va putea exprima

65
Cel mai adesea, tulburările realizate de minorități etnice nu sunt în mod vădit provocate de statul în care
etnia respectivă este majoritară, iar politica oficială a acelui stat este aceea de nesusținere a etnicilor
turbulenți. Cu toate acestea în realitate mișcările etnice separatiste nu sunt niciodată autosusținute și rareori
se nasc fără un aport și o susținere din exterior.
66
Ca exemplu de propagandă gri am avut recent (ianuarie 2016) exemplul prezentat de Direcția Națională
Anti-Corupție: cu câțiva ani în urmă fostul ministru Elena Udrea finanța o serie de posturi TV și publicații
din presa scrisă ori cea electronică, în scopul de a face propagandă disimulată. Cu toate acestea era la acea
dată un fapt îndeobște cunoscut că acele mijloace mass-media se află în slujba sa, chiar dacă dovezile
oficiale au parvenit publicului abia mult mai târziu. Mijloacele mass-media aservite realizau propaganda în
mod fățiș, deși oficial nu erau în slujba guvernului de la acea dată și nici nu au recunoscut că primesc
finanțare.

- 207 -
opinii aparent nevinovate dar care în mod subtil pot servi interesele unui anumit guvern,
și aceasta într-o formă de prezentare în mass-media care să facă informația cât mai
plauzibilă pentru categorii câr mai largi de public.
Totodată, o serie de alte tehnici pentru diseminarea informațiilor (sau
dezinformărilor) care au conținut viclean, evitând însă vreo asumare din partea cuiva a
răspunderii, constau în crearea şi transmiterea publică de acte sau documente oficiale ce
coțin date false. Am expus mai înainte metoda intoxicării serviciilor de intelligence cu
pretinsele „documente secrete” ce ar fi pasămite interceptate întâmplător și care în
realitate conțin materiale destinate exact dezinformării. Putem admite faptul că acestea
sunt operații caracteristice activității de contrainformații. În atare situații însă, aplicarea
tehnicii de intoxicare țintește mai mult decât un anumit segment de activitate al
structurilor de intelligence, ci întreaga opinie publică. În fapt, urmărind un obiectiv
general comun: influenţarea modului în care publicul percepe diversele situații ori
evenimente, de așa natură încât publicului să-i fie induse anumite stări și provocate
anumite reacții. În astfel de cazuri, materialele propagandistice se prezintă sub forma unui
set de argumente bine selectate și care sunt abil expuse de către agentul de influenţă, iar
documentul oficial conținând date/informații false este manufacturat astfel încât să fie cât
mai plauzibil. Nu în ultimul rând, propaganda de succes trebuie să conțină exact ceea ce
publicului țintă i-ar place mai mult să audă67. Întotdeauna, orice popor din punct de
vedere psihologic reprezintă o mare familie de oameni care în ciuda diferențelor evidente
dintre indivizi, au totuși o manieră comună de a gândi, de a simți și de a reacționa. Fiind
astfel, mai sensibili la un anumit gen de argumente sau mai puțin sensibili față de altele.
Ceea ce poate scandaliza un anumit popor, grație culturii și mentalității sale specifice,
poate trece în același timp drept un lucru banal și întru-totul insignifiant pentru alte
popoare.
Pornind de la aceste observații se poate face o listă cu lucrurile care sensibilizează
psihicul colectiv al poporului român, iar propaganda va urmări în general aceste puncte
sensibile, ca puncte de concetrare a efortului. În mod greșit, unii porpagandiști din media
romnească actuală se concentrează exclusiv asupra obiectivelor proprii fără a ține seama
de maniera în care colectivitatea română ar putea fi sensibilizată. Un caz cât se poate de
evident este acela al imaginii pe care a avut-o și o are încă Mareșalul Ion Antonescu. Deși
declarat oficial „criminal de război”, deși împotriva lui s-a dezlănțuit în media
românească (...) o campanie furibundă, publicul românesc nu a răspuns pozitiv față de
aceste încercări disperate ale aparatului propagandistic. De ce oare ? Simplu: pentru că
propaganda respectivă nu a ținut deloc seama de argumentele ce ar putea sensibiliza
poporul român; dacă ar fi fost identificate corect acelea și utilizate în propagandă,
rezultatul ar fi fost cu totul altul.

67
S-a observat în urma studiilor de psihologie a maselor, un anumit apetit al publicului pentru câteva genuri
de subiecte, de obicei cu caracter scandalos sau morbid. Această trăsătură este cel mai adesea speculată
atunci când se realizează acte false destinate diseminării publice. Este cunoscut cazul relativ recent al așa-
numitului contract de donație notarial pe care abuziv l-ar fi primit pasămite mareșalul Ion Antonescu din
partea lui G. Alexianu, guvernatorul Odessei: în jurul anului 2007 o persoană oarecare a prezentat la TVR
un pretins contract notarial prin care Alexianu îi dona lui Antonescu o proprietate confiscată abuziv, în
zona Odessa; totul părea verosimil, dar fatalmente actul respectiv era scris pe format A4 (încă neintrodus
oficial în 1940) și fără a purta semnele caracteristice unui act notarial. A fost de ajuns ca acest act să fie
confruntat cu un act autentic original din anii’40 (pe un format caracteristic, cu anumite elemente de
identificare etc.) pentru ca falsul să devină evident.

- 208 -
 Un material falsificat trebuie să conțină și fragmente de adevăr, pentru ca astfel să
dea informațiilor conținute un caracter general cât mai plauzibil cu putință. Un astfel de
amestec între adevăr și minciună va putea avea efectul scontat: acela de a induce publicul
în eroare, în special în ceea ce privește aspectele semnificative, un astfel de procedeu
purtând de obicei denumirea generică de propagandă prin sofism68.
Prin urmare, și acestui tip de acțiuni i se cuvine adoptarea unui model special de
management al securității, acesta fiind chemat printre altele să asigure buna organizare a
nei activități permanente de monitorizare a mass-media și în acest fel, sesizarea imediată
a încercărilor de infiltrare a materialelor propagandistice viclene sau de realizare a
campaniilor de presă răuvoitoare, insidioase. Desigur, pe timp de pace ele nu pot fi oprite,
în schimb poate fi urmărită atent activitatea acestora și astfel va fi identificată schema
aparaului de propagandă și componența acestuia, văzute care sunt persoanele implicate și
modul cum acționează. Nu în ultimul rând, în plan strict propagandistic pot fi luate
măsuri de anulare a efectelor produse de propaganda adversă, astfel încât aceasta să
devină ineficace.
O altă metodă obișnuită pentru influenţarea evenimentelor, atitudinilor și
evoluțiilor politice, economice ori de altă natură, care se petrec în alte state, poate fi aceea
a asigurării unui suport material de tip financiar, logistic etc., în beneficiul unor indivizi
sau grupuri ce sunt sui generis niște forţe politice prietene. De pildă, se pot prezenta ca
partide politice mici, obscure, sau grupuri civice având diverse scopuri oficiale fără nicio
legătură cu activitatea lor reală, dar pot fi și organizații sindicale ori din mass-media. În
anumite situații acordarea sprijinului financiar se face în mod vădit, acestuia fiindu-i
asociate diverse pretexte. De pildă, în Ucraina vecină, magnatul George Soroș (potrivit
propriilor sale declarații) a înființat zeci de ONG- uri pe care le-a și finanțat permanent
fără să ascundă aceasta câtuși de puțin.
În concordanță cu aspectele prezentate anterior, rezultă că există o suită de tehnici
în general nonviolente și care pot fi folosite permanent (inclusiv pe timp de pace) într-un
regim care poate fi secretizat într-o manieră mai mare sau mai redusă, și urmărind scopul
general al influenţării metalului individual sau colectiv. Căutând să dirijeze atitudinea,
acțiunea politică sau chiar cursul unor evenimente şi prin aceasta situaţia internă a unui
stat. Peste toate aceste acțiuni, se adaugă obișnuitele operaţii specifice domeniului
confruntărilor informaționale, dar și celor imagologice sau mediatice, existând
concomitent diverse tehnici din care nu mai poate fi exclusă componenta violentă, pentru
că propaganda nu întotdeauna urmărește doar afectarea forului interior (mental) al
oamenilor ci și provocarea ori utilizarea violenţei69.
Pentru a nu crea situații delicate, vom exlcude în cele ce urmează din analiza
noastră spațiul geopolitic european, referindu-ne prin urmare doar la regiunle așa-numitei
lumi a III-a (statele nealiniate) aflate cel mai adesea în teritoriul Africii. Realizând o
analiză rapidă asupra evenimentelor și modalităților de acțiune din teritoriul african,
putem observa o serie de aspecte interesante și de pe urma cărora ar trebui să tragem
unele învățăminte în ceea ce ne privește:

68
Cf DEX 2009, sofismul este un silogism sau raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit
din punctul de vedere al conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale
fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce în eroare.
69
Marele Stat Major, Direcția Informații, Războiul psihologic în concepția principalelor state capitaliste,
Editura Militară, Bucureşti, 1972.

- 209 -
  este în mod vădit acordată o susținere permanentă grupărilor politice violente ori
chiar unor grupări militare de tip terorist; guerilla sau insurgența africană nu ar rezista
nici o lună de zile pe propriile-i speze, rezultă deci că este alimentată în permanență din
exterior, dar cine și de ce face aceasta ?; africanii din regiuni aflate la nivelul comunei
primitive sunt foarte bine organizați în diverse grupări politico-militare bine coagulate și
echipate70;
 asistăm așadar nu doar la o simplă susținere morală sau propagandistică a unui
disident (așa cum a fost Nelson Mandella) ori a unei opoziții politice paşnice, dar în
schimb vedem cum grupări militare sunt permanent înarmate, instruite, echipate, din
surse cât se poate de obscure, iar scopurile finale ale acestor grupări rămân cel mai adesea
la fel de obscure și modalitatea în care ar putea influența Europa este imprevizibilă;
 asemenea intervenții urmăresc în mod clar alimentarea violenței prin sprijinirea
unor grupări combatante deja existente sau organizarea acestora, prin aducerea de
luptători din exteriorul statelor respective și angrenarea acestora în acțiuni militare al
căror scop final este greu de aflat, chiar dacă poate fi intuit;
 modalitățile de amestec în treburile interne ale statelor slabe cuprinde realizarea
de tulburări sociale în scopul de a stârni războaie civile, acordarea de asistenţă militară
unor forţe de insurgență dar și a unui adevărat sprijin operaţional în cazul loviturilor de
stat, prin declanșarea acțiunii unui amplu aparat de propagandă și de confruntare
psihologică, prin realizarea de presiuni politice şi impunerea de sancțiuni economice ori
chair realizarea de acte subversive îndreptate direct împotriva guvernării ce trebuie
înlăturată;
 asemenea intervenții străine complet dușmănoase ar putea fi realizate prin
acordarea unui sprijin economic ori pentru formarea71 și menținerea unor grupări de
guerilla destinate acțiunilor pe termen lung;
 un alt gen de intervenție în treburile interne poate consta în sprijinul acordat
terorismului internaţional prin acțiunea deliberată a unui stat-sponsor.
Astfel de sprijin acordat unor grupări teroriste poate să difere în conținutul său, de
la caz la caz, în special în privința amploarei şi motivaţiei sale. Minimal, statul-sponsor
poate oferi facilităţi de instrucție militară și adăposturi pentru terorişti. Imunitatea la
extrădare este o altă metodă. La fel de bine, sprijinul poate include armament și muniție,
documente false sau chiar o utilizarea ilegală a curierilor diplomatici.
Există și variate modalități de control al statului-sponsor asupra acţiunilor militare
ale grupării teroriste: cel exercitat pe căile cele mai directe, prin așa-zișii consilieri, dar în
alte cazuri controlul nici măcar nu există, în situația în care prin chiar natura activităţilor

70
Printr-un fel de analogie, la fel de bine sunt organizate și grupările secuiești din Transilvania; în vreme ce
românii sunt complet neorganizați, incapabili de a face pe cont propriu vreo asociere mai mult decât micile
asocieri de locatari sau cele comerciale de tip SRL ori SA, fără a prezenta nicio urmă de solidaritate etc.; v-
ați întrebat vreodată de ce ? Sunt românii inferiori altor popoare !? Nu. Pur-și-simplu nu are nimeni
interesul ca românii să se asocieze și deci, niciunul din marii deținători de finanțe nu va îndrepta fonduri
către așa-ceva. Organizațiile secuiești există și sunt foarte active pentru că există forțe care le-au inițiat și le
finanțează. În afară de numeroasele ONG- uri înființate de George Soroș, nu mai avem vreo organizație în
România contemporană care să desfășoare activități politice altfel decât neglijabile.
71
Deși din fericire încă nu putem vorbi despre formații de guerilla propriu-zise, avem la îndemână cazul
mișcărilor etnice separatiste și xenofobe din așa-numitul ținut secuiesc, grupări care în mod evident sunt
susținute moral, politic și financiar de forțe externe.

- 210 -
sale organizația respectivă produce consecințe ce corespund de deplin intereselor statul-
sponsor.
În mod similar sunt cazurile folosirii de către un guvern a forțelor paramilitare,
forțe clandestine infiltrate în conflicte militare din alte state, sub forma a ceea ce Dreptul
Internațional Public numește „combatanți ilegali”. Președintele Poroșenko a fost adus la
putere de grupări de combatanți ilegali, pentru ca ulterior el însuși să se confrunte cu
grupările similare de combatanți ilegali (ruși) care acționau în anul 2015 în regiunea de
est a Ucrainei și în Crimeea, cu efecte importante asupra intereselor sale.
Asemenea grupări paramilitare infiltrate în teritoriul unor state, pot acționa în
regim complet independent, sau la fel de bine în strânsă cooperare cu forțe armate de
sprijin. Sunt cunoscute cazurile Transnistria (1992) și Donețk (2015), în care au apărut
practic peste noapte forțe paramilitare bine organizate și echipate, ce au format adevărate
(sub)unități militare72 după modelul armatelor regulate. De altfel, echipamentul acestor
forțe paramilitare era exact acela al forțelor armate, de obicei al forțelor speciale. În mod
obișnuit, serviciile de intelligence sunt direct implicate în asemenea operații, care de
altfel sunt realizate după specificul general al acțiunilor sub acoperire. Acţiunile sub
acoperire (o bună parte din așa-zișii „paramilitari” sunt de fapt militari ai unor forțe
speciale) de acest gen iau forme dintre cele mai violente, îndreptate împotriva unitor
persoane (asasinatele ce au drept ținte înalții demnitari ai unor guverne străine, figuri
politice emblematice, celebrități etc.) ori având drept scop distrugerea unor bunuri
(sabotaje). Acest gen de acțiuni este cunoscut sub sintagma de jargon profesional wet
affairs73 iar asemenea acțiuni sunt deseori puse în practică în istoria modernă și
contemporană, fiind un element obişnuit din cadrul operaţiilor de intelligence.

6.5 Limite în sistemul de management al securității

Pornind de la aspectul studierii legislației de profil, observăm existența în
momentul de față în legislația românească a unor importante lacune:
 inexistența unor prevederi clare privind limitele generale ale intervenției în
probleme de securitate națională ale diverselor unor entități civile care să fie abilitate în
domeniul securității, dar altele decât cele prevăzute în momentul de față în lege și care
aparțin practic exclusiv autorității de stat;
 prevederile legale sunt lacunare în privința unor segmente de activitate specifice
securității, de pildă acelea legate de planul de mobilizare ori situațiile speciale, cum ar fi
starea de asediu sau cea de urgență; ne referim la cazuri în care unele atribuții din
domeniul securității trebuie să fie îndreptate către unele entități ce aparțin mediului

72
Grup de foc (3-4 oameni) sub comanda unui caporal, Grupă (8-12 oameni) comandată de un sergent,
Pluton (15-30 oameni) comandată de un locotenent, Companie (80-150 oameni) comandată de un căpitan
sau maior, Batalionul (300-800 oameni) comandat de un locotenent colonel, Regimentul sau Brigada
(2000-4000 oameni) comandată de un colonel sau general de brigadă, Divizia (10000-15000 oameni) sub
comanda unui general-maior, Corpul de Armată (20000-40000 oameni) sub comanda unui general-
locotenent, Armata (de obicei peste peste 80 000 de oameni) sub comanda unui general de armată, Grupul
de armate (între două și patru armate) sub comanda unui feldmareșal, grad inexistent practic în Armata
română, Teatrul de operații (peste patru grupuri de armate) sub comanda unui mareșal.
73
Eufemism pentru acțiunile de asasinat şi sabotaj, provenit din termenul rusesc мокрое дело (mokroye
delo) însemnând afacere udă, denumirea fiind justificată de faptul că asasinatele sunt acțiuni ce produc
vărsarea de sânge și deci stropirea cu sânge a locului unde se produce fapta.

- 211 -
economic ori societății civile, cu toate că astfel de acțiuni se află sub controlul
organizațiilor de stat;
 rămâne încă foarte neclar locul și rolul (concret sau potențial) acelor organizații
neguvernamentale74 care pot îndeplini atribuții de securitate, dar și al populației 75, în
cadrul problemelor direct legate de securitatea națională;
 planurile de mobilizare, cel puțin acea parte din ele care s-a putut da publicității,
nu conțin nimic despre soluțiile excepționale, așa cum conțineau planurile omolog
întocmite în perioada regimului Ceaușescu; ne referim la faptul că în situații de criză
majoră, când pierderile pot fi foarte mari, statul se poate vedea la un moment dat în
imposibilitatea de a mai furniza structuri și funcții care să acopere nevoile de securitate;
pentru aceste cazuri excepționale un stat care posedă un management al securității
naționale bine întocmit, va fi capabil să dispună de rezerve speciale; Republica Socialistă
România în cadrul Războiului Întregului Popor pentru Apărarea Patriei, prevăzuse cine
și cum ar trebui să continue lupta chiar și în situația în care structurile statului român ar fi
fost distruse iar teritoriul Patriei s-ar fi aflat vremelnic sub ocupația străină. Firește, astfel
de planuri speciale nu pot fi realizate decât de către statele care se află în condiții de
autodeterminare (independență și suveranitate) căci statele aflate sub regim de ocupație
străină ori vasalitate nu au astfel de posibilități nici măcar teoretic.
Știm că în perioada regimului Ceaușescu76, potrivit doctrinei militare bazată pe
principiul Războiuluii întregului Popor pentru Apărarea Patriei, printre altele era
prevăzută și implicare directă a populației, aceasta având în permanență un rol activ în
constituirea și menținerea stării generale de securitate, cu precădere în ce privește
apărarea națională.
Va trebui totodată să observăm cum marile puteri militare contemporane, și-au
format și menținut un adevărat cult al armelor, în special al armelor de foc. Populației i s-
a dat astfel acces la diversele categorii ale armamentului individual portativ și la
materiale teoretice și alte facilități destinate instrucției tragerii, incluzând suportul
calificat venit din partea personalului de specialitate, militar sau civil.
Și aceasta (accesul populației la arme și la instrucția tragerii) reprezintă o
modalitate de a crea și menține o imensă forță armată neoficială aptă oricând de a fi
operaționalizată atunci când situația o cere. În acest fel, unele state occidentale (de pildă,
Marea Britanie și Irlanda de Nord sau Germania etc.) pot oricând realiza o rezervă de
luptători foarte valoroasă și combinată cu o forță civică permanent aptă de a răspunde
chemării la mobilizare în situații de urgență. Iar în cazul în care autoritățile statului ar fi
depășite de gravitatea situației, aceste formațiuni quasi-militare ar putea continua să
rămână active și eficace.

74
În cazul SUA, participarea unor organizații non-guvernamentale (de pildă, BlackWater) în teatrele de
operații chiar pe timpul și în cadrul desfășurării acțiunilor de luptă propriu-zise, a ridicat mari semne de
întrebare și probleme juridice cel puțin delicate. Se constată în general o tendință tot mai accentuată a
forțelor armate de a apela la acțiunea în teatrele de operații a unor grupări ce nu fac oficial parte din rândul
forțelor armate, așa cum este și cazul așa-numiților separatiști din Ucraina etc.
75
În mod normal, securitatea nu trebuie să fie doar un deziderat ce trebuie atins în favoarea populației
civile, ci și o permanentă activitate în care să se implice direct societatea civilă.
76
După criza din august 1968, începând cu 1969, oficialități militare române au întreprins lungi vizite de
lucru în diverse state, de pildă în Republica Socialistă Federativă Yugoslavia, în scopul obținerii de
experiență privind angrenarea masivă a populației în cadrul războaielor de rezistență și de eliberare
națională.

- 212 -
 În vederea asigurării unei componente civile destinată susținerii forțelor armate,
populației acelor state occidentale îi este permis un acces relativ facil 77 la unele categorii
de armament (și la pregătirea sau instrucția necesară) cadru legal existen în acele state
permițând printre altele și uzul de armă pentru cetățenii de rând, dacă și numai dacă
există în mod cert o agresiune ori tentativă de agresiune, direct asupra celor în cauză sau
împotriva altor cetățeni.
Dacă facem o scurtă analiză comparativă în ce privește legislației și atitudinea
generală a statului în privința respectării dreptului la viață78 al cetățenilor, putem observa
că legea română79 menită să reglementeze regimul deținerii și utilizării armelor de foc,
conține în mare același gen de prevederi ce sunt specifice fostului și mult-criticatului
regim dictatorial. Rămași cu mentalitatea și legislația în virtutea inerției, chiar și după
aproape 27 de ani de la îndepărtarea regimului dictatorial, actualul stat român (dacă mai
este român...) continuă să excludă populația din activitățile de bază destinate securității
naționale. Populația, pretutindeni în statele care încă mai sunt suverane și independente,
are un rol foarte important în făurirea securității naționale, prin cel puțin două
componente:
-participarea populației în cadrul apărării naționale, prin participarea directă a populației
în cadrul planurilor de mobilizare, și în acest sens este foarte benefică pregătirea
permanentă a populației pe timp de pace, prin existența unei legislații care să permită
accesul limitat și controlat al acesteia la achiziționarea și deținerea armelor de foc, la
uzul de armă atunci când viața cetățenilor este pusă în pericol, dar totodată și la toată
gama de materiale și facilități necesare pregătirii de bază, elementare, în materie de
instrucție a tragerii;
-angrenarea poulației în cadrul forțelor armate, alături de armata profesionistă, prin
intermediul așa-numitului stagiu militar obligatoriu; acesta există în momentul de față în
legislația românească dar a fost practic suspendată aplicarea lui pe termen nelimitat, de
parcă am fi intrat într-o perioadă de veșnică pace și prietenie între popoare;
-participarea populației la planurile de mobilizare privind protecția civilă (vechea
denumire era „apărarea civilă”, o denumire de altfel mult mai corectă) și menținerea
acesteia în permanență la un anumit nivel de pregătire; în România contemporană o mare
parte din facilitățile destinate apărării civile, realizate cu mari sacrificii pe timpul hulitului
regim Ceaușescu, au fost transformate în parcaje subterane la dispoziția unor en-gross-
uri străine sau au fost părăsite, abandonate.
Într-o astfel de situație, la ora actuală celei mai mari părți dintre cetățenii români îi
lipsește complet nu doar accesul minimal la mijloacele destinate realizării apărării
naționale, dar și posibilitatea de a primi o pregătire și o instrucție minimală pentru
apărarea Patriei sau orice alte situații de criză majoră. În momentul de față nu mai avem
nicio participare activă a populației în cadrul activităților și măsurilor specifice securității
naționale: populația nu are deloc acces la arme de foc și la instrucția tragerii, stagiul
militar obligatoriu există doar teoretic nu și practic, în cazul unor situații de protecție
civilă populația nu are niciun fel de pregătire teoretică iar practică nici atât.

77
Prin acțiunea unor legi destul de permisive, care nu conțin proceduri sau condiții greoaie.
78
Dintre drepturile fundamentale ale omuli, primul este considerat dreptul la viață, conținutul acestuia fiind
printre altele direct legat de dreptul omului de a-și apăra viața și asigurarea accesului la mijloacele necesare.
79
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată în Monitorul Oficial al
României nr. 425 din 10 iunie 2014.

- 213 -
 Stagiul militar obligatoriu, deși nu este legalmente desființat, nu se mai
organizează câtuși de puțin, jusitficarea oficială fiind cel mai adesea lipsa resurselor
financiare, însă cel mai probabil acționează și condițiile impuse 80 de NATO sau de UE. În
aceste condiții, populația română actuală nu are deloc acces la armamentul ușor portativ
(cel compatibil muniției de război) sau la activități de pregătire pentru luptă. Astfel că,
dacă populația ar fi la un moment dat chemată să participe în mod direct și activ la
apărare ori la altfel de acțiuni de susținere ne vom afla în grava situație de a constata pe
de o parte insuficiența forțelor armate, slaba pregătire a unei părți a acestora și mai ales,
cel mai grav lucru, rămânerea populației într-o stare inertă, total incapabilă de reacție în
fața unor pericole.
Din aceste sumare observații critice reiese încă odată nevoia unei reconsiderări
profunde asupra managementului de securitate, și aceasta în special din perspectiva luării
în calcul a valoroaselor experiențe istorice și a ceea ce ar trebui deja să constituie lecțiile
învățate. Să nu uităm că dincolo de anul 1601, românii nu s-au mai aflat (până în 1968)
cu adevărat într-un regim de independență și suveranitate: fie că au avut (cu intermitențe)
un domnitor pământean dar aflat sub regim de suzeranitate străină (de pildă, între 1601-
1711, sau 1859-1866), fie s-au aflat chiar sub directa ocupație străină (1711-1821), fie
țările române au fost doar în aparență suverane, dar aflate în realitate sub conducerea unor
domnitori străini sau alogeni impuși de puteri suzerane (între 1821-1848, la fel între
1848-1859, ca și între 1866-1938), fie sub regim crunt de dictatură, sub puterea și voința
unor puteri străine (cum a fost între 1938-1940, între 1944-1958). Majoritatea aceste
grele perioade istorice au avut cel puțin un numitor comun: românii nu au avut
domnitor pământean. Atunci când au avut, acesta s-a datorat unor conjuncturi istorice
favorabile care în general au ținut foarte puțin: Mihai Viteazul a domnit mai puțin de un
an; Matei Basarab a fost nevoit să recunoască vasalitatea otomană; Constantin
Brâncoveanu aidoma, sfârșind tragic în momentul în care turcii au prins de veste că
uneltește împotriva lor; Dimitrie Cantemir a încercat fără succes să câștige independența,
fiind nevoit să ia calea exilului; Tudor Vladimirescu a domnit doar două săptămâni;
Alexandru Ioan Cuza a fost doar tolerat de către marile puteri, iar în clipa când a dorit să
desprindă România din această vasalitate, a fost îndepărtat definitiv.
Cercetarea atentă a acestor lecții ale istoriei împreună cu și sistematizarea datelor
și informațiilor care provin din acele perioade istorice ar trebui să constituie prima
măsură ce ar trebui adoptată dacă s-ar dori cu adevărat crearea unui sistem de
management nou al securității naționale, unul cu adevărat eficace, totodată realist, capabil
să răspundă realităților lumii contemporane.
În momentul de față, în cazul României putem constata cu o firească îngrijorare
existența multor aspecte negative în ce privește managementul securității naționale.
Aceasta se datorează în oarecare măsură acelor probleme de natură economică ori socială,
apărute în ultima perioadă și care se mențin nesoluționate. Peste aceasta se așează o stare
generală de confuzie care în ultimul timp a devenit cumva o caracteristică generală a
societății românești. Pe lângă toate acestea se suprapub tulburările generate de procesul

80
Istoria ultimelor 400 de ani ne-a demonstrat că în perioada cât țările române s-au aflat sub regim de
ocupație ori suzeranitate străină (de pildă, în timpul regimurilor fanariote) permanent fie li s-a impus să nu
organizeze și să nu posede o armată proprie, populației i s-a impus să nu dețină arme, fie s-au introdus
condiții limitative privind efectivele oștirii și natura înzestrărilor (în perioada lui Carol I, până la 1877).

- 214 -
de globalizare și efectele produse de acesta în diversele domenii, de acutizarea
conflictualității regionale sau/și globale și așa mai departe.
Astfel încât, în momentul de față persistă o serie de probleme nesoluționate care
ar trebui înainte de toate să ne atragă atenția și preocupările din perspectiva reconceperii
managementului de securitate:
 un nivelul foarte ridicat al corupției, acesta afectând sistemul de recrutare și de
promovare dar și calitatea generală a personalului ce lucrează în cadrul sistemului de
securitate; metodele generale aplicate la selectarea și încadrarea personalului sunt bazate
pe nepotism, cumetrie, diverse acte de corupție cum ar fi darea și luarea de mită sau
traficul de influență, deseori prin intervențiile factorului politic sau combinații între toate
acestea;
 inexistența până la acest moment a unui act normativ care să aibă rol integrator
în ceea ce privește securitatea, care să fie tratată sub toate aspectele sale, luând în calcul
toate cele cinci componente concomitent; în situația în care așa-numita „strategie de
securitate” (sau nici măcar „de securitate”, căci mai nou este denumită „de apărare”) ce
este elaborată de Președenție reprezintă nu doar un act normativ (fundamental...) greșit
conceput, dar legislația pe care se bazează conține erori de fond81 în ce privește structura
sistemului de securitate sau/și planificarea apărării;
 inexistența în momentul de față a unui sistem de includere permanentă și activă a
populației în cadrul acțiunilor și măsurilor specifice realizării securității naționale;
lipsește cu desăvârșire orice fel de instruire elementară sau echipare a populației în
vederea oricărei forme de participare directă la realizarea și menținerea securității; în
ipoteza unei crize majore82 sau la declararea stării de mobilizare, riscăm ca populația să
intre în stare de confuzie sau panică ori să rămână complet inertă;
 legislația românească în domeniul deținerii și uzului armelor de foc a rămas
complet neadaptată condițiilor moderne și mai ales nevoilor de securitate ale lumii
contemporane; cel mai grav, tineretul nu primește niciun fel de educație din perspectiva
apărării naționale și protecției civile și nu este deloc instruit în ce privește pregătirea
militară de bază;
 intrarea profundă a corupției în cadrul aparatului de stat și existența fenomenului
criminalității gulerelor albe, aceasta însemnând practic existența unei acțiuni concertate a
structurilor de crimă organizată până la nivelul cel mai înalt al aparatului de stat;
 situația inexistenței unor forțe specializate în domeniul prevenirii și contracarării
agresiunilor neconvențional non-NBC, atipice, asimetrice, hibride83; nu avem deloc
personal specializat și nici măcar minime preocupări pentru a realiza instruirea sau
adaptarea la noile condiții de luptă a personalului existent; de asemenea, nu avem niciun
fel de dotări specifice84 acțiunilor și măsurilor ce sunt destinate identificării/contracarării

81
Atât Legea nr, 63/2000, cât și Legea 473/2004 sau 203/2015 au amestecat problema securității cu cea a
apărării, în loc să delimiteze foarte clar securitatea națională și apărarea națională; această eroare legislativă
a determinat mai departe erori de interpretare și de executare din partea Președenției și realizarea în final a
unui management defectuos al securității.
82
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21 din 2004 privind Sistemul Național de Management al
Situațiilor de Urgență.
83
Cozma Lucian-Ştefan, Importanţa organizării unei agenţii naţionale destinate apărării împotriva
acţiunilor de tip neconvenţional şi asimetric, în Revista Impact Strategic nr. 3(52)/2014.
84
Concepţia de înzestrare cu sisteme şi echipamente majore a Armatei României în perioada 2006-2025,
Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti 2006.

- 215 -
acelor acțiuni de luptă care sunt desfășurate în regim multidimensional 85, așa cum ar fi
acelea care se desfășoară în dimensiunea psihologică, cibernetică, psihotronică,
mediatică, geofizică, ecologică etc.
Astfel de probleme nu sunt deloc simple, pentru soluționarea lor fiind necesare
eforturi conjugate venite din partea mai multor entități. Dar în primul rând, necesită
solidaritate în jurul unor interese naționale. Tocmai pentru aceasta este foarte important
ca factorii de decizie să aparțină de națiunea română, altminteri nu avem cum să le
invocăm ideea de solidaritate față de valorile românești. Ar fi absurd și ridicol...
Studiul nostru teoretic se referă la cazul general al statelor în care fenomenul
corupției este domninant, adică statele ultra-corupte și statele eșuate. În cadrul acestui
model de stat dominat de corupție, primele elemente structurale atinse de flagel sunt
Ministerul de Interne și Ministerul Justiției, în cadrul acestuia din urmă funcționând
practic Sistemul Judiciar (de regulă format din diverse instanțe și parchetele de pe lângă
acestea). În aproape toate statele lumii, chiar și în Africa este respectată aceeași schemă
generală, indiferent dacă în unele state ale lumii sistemul chiar funcționează corect sau
este prezent doar de formă.
Istoria ne-a prezentat numeroase și variate cazuri de deturnare a aparatului
judiciar de către grupări politice sau oameni politici care dețin anumite funcții de decizie.
Cazuri de acest gen s-au petrecut în special în statele aflate în regiunea centr-africană, dar
și în America de Sud și Asia. Evident, Europa nu a fost și nu este scutită de asemenea
situații.
Astfel, activitatea judiciară devenie subsecventă activităților politice, acestea
având cel mai adesea caracter imoral, ilicit și dolosiv. În spatele acestor acțiuni care s-au
petrecut în mai multe rânduri în istoria modernă și contemporană s-au aflat cel mai
adesea forțe externe ostile intereselor statului afectat iar în cadrul ansamblului
activităților de agresiune (externă) și respectiv de trădare (din partea unor înalți
funcționari de stat) principala manevră dolosivă la care se recurge este reprezentată
tocmai de tentativele tot mai clare de a masca acțiunile ilicite sub aparența realizării
„actului de justiție”. În cazul României, așa s-a procedat de pildă, în perioada ocupației
sovietice (1944-1958) când sistemul de justiție a fost aproape complet deturnat în scopuri
politice și utilizat ca atare.
Necesitatea întocmirii unui scenariu teoretic conținând măsuri de urgență în
privința reformei sistemului judiciar este argumentată pe de o parte de către constatarea
obiectivă a amenințărilor și pericolelor care acționează asupra statelor lumii în momentul
de față, dar rezultă și dintr-o analiză istorică cel puțin asupra ultimei jumătăți de veac,
ținând cont și de evoluția climatului politico-militar regional și global:
1) Printre cele mai grave fapte constatate încă din perioada imediat postbelică în
unele state ale lumii (acelea unde s-au instaurat dictaturi) este aceea a infiltrării aparatului
judiciar și polițienesc, incluzând o parte din serviciile secrete, de către persoane aflate în
realitate în subordinea unor forțe politice și crearea unor rețele de crimă organizată în
cadrul Ministerului de Justiție și a Ministerului Afacerilor Interne, fapt ce constituie una
dintre cele mai grave amenințări (în stadiul de a deveni pericol) la adresa securității
naționale.
În cazul particular al României, problema corupției nu a fost niciodată ridicată în
perioada ocupației sovietice dar a devenit generic dezbătută în România, în special în

85
Lucian Stăncilă, Acţiuni militare în câmpul de luptă modern, Editura UNAP, Bucureşti, 2004.

- 216 -
ultimul deceniu, mai ales că în ultimii ani comisarii U.E. și mai ales C.E. au criticat tot
mai vehement statul român tocmai pentru această problemă, trimițând și numeroase
avertismente.
Cu toate acestea, nici C.E. nici U.E. nu indică în mod concret ce anume ar trebui
făcut pentru combaterea acestui flagel. Fapt cu atât mai grav cu cât s-a putut constata cum
unele mari puteri, cum ar fi SUA ori Germania, se implică în mod clar în fenomenul
corupției la nivel înalt din România, amestecându-se deseori în treburile interne ale
statului român și făcând diverse presiuni privind numirea unor înalți funcționari din
sistemul politic ori cel judiciar. S-a observat astfel cum în perioada 2012-2014, în cadrul
evenimentelor electorale desfășurate în România au fost permanent implicate forțe străine
care au lăsat până la urmă opiniei publice din România impresia că ar fi dictat
deznodământul scrutinelor respective. Nu putem ști dacă așa a fost, dar în orice caz
aceasta a fost impresia pe care au lăsat-o...
2) Din perspectiva analizei istorice este binecunoscut faptul că atât la Malta
(30.01-02.02.1945) cât și la Yalta (04-11.02.1945) s-a pus în discuție (re)împărțirea
zonelor de influență și de control în Europa între marile puteri ale acelei epoci. În cazul
României, rezultatele acestor conferințe sunt astăzi (re)cunoscute public, admițându-se
faptul că potrivit înțelegerii inițiale România ar fi urmat să aibă deopotrivă influență
sovietică dar și anglo-americană într-o proporție aproximativ egală.
După cum se știe la ora actuală, după 1945, sovieticii au încălcat deopotrivă
acordurile de la Malta și Yalta stabilind o influență completă și opresivă asupra statului
român. Într-un mod aproape ironic, cei care au reprezentat în acea vreme vârful de lance
al sistemul opresiv sovietic în România, către finele anilor’50 au emigrat în masă (atât din
URSS cât și din România) stabilindu-se în mare parte fie în SUA, fie în Israel ori în state
occidentale europene, cunoscut fiind de asemenea faptul că o pondere foarte importantă
din populația inițială a statului Israel a fost constituită din foști cetățeni „sovietici” și
„români”, mai precis din așa-zișii „sovietici” intrați inițial în Regatul României cu
ajutorul Armatei Roșii, iar mai târziu (către anii’60) refugiați în Occident.
După ce în perioada 1945-1960 acești „sovietici” au încălcat acordul de la Yalta
stabilind în acest fel o influență 100% sovietică în România, tot ei s-au trezit (în general
după 1960) în postura de cetățeni și oameni politici sau de afaceri ai unor state
occidentale, ai SUA sau ai Israelului și au fost în acest context deranjați de faptul că nu
mai puteau avea absolut nicio influență (politică sau/și comercială) în state (comuniste)
precum Republica Socialistă România.
Ulterior, în cadrul celebrului Summit de la Malta (02-03. 12. 1989) unde s-a
produs întâlnirea istorică a președinților George Bush și Mihail Gorbaciov, s-a stabilit
repararea nedreptății realizate de sovietici, astfel încât în România de după dec. 1989 să
se revină la ponderea de influență de 50%-50%. Cu toate că în perioada 1990-1995
această pondere a fost oarecum mai mare în favoarea rușilor, după anul 1996 balanța s-a
înclinat în partea cealaltă și a rămas așa până în momentul de față.
În acest context, România a redus ori chiar a sistat cooperarea (politică, militară
și economică) cu Rusia și statele fostei URSS și începând de la un moment dat, chiar a
permis SUA să desfășoare liber pe teritoriul României activități militare ostile la adresa
Rusiei.

- 217 -
 Astfel, putem observa cum în mod constant în ultimii cca. 70 de ani, în cadrul
societății și a statului român au apărut și au proliferat în mare măsură fenomene foarte
îngrijorătoare cum ar fi:
-criminalitatea gulerelor albe,
-deturnarea sistemului judiciar în scopuri politice și repesive,
-introducerea delațiunii ca practică socială,
-distrugerea oricăror organizații de factură naționalistă,
-reprimarea brutală a oricăror tentative de asociere și de creare a unor foruri în care să se
exercite solidaritatea,
-supravegherea și controlul permanent al tuturor aspectelor vieții private, incluzând
corespondența de orice fel.
Toate aceste aspecte au fost inițiate încă din perioada așa-numitei dictaturi regale
a Regelui Carol al II- lea, dar ulterior au fost împinse la cote maxime de către regimurile
politice de după 1947 și pericolul revenirii la astfel de acțiuni și măsuri persistă încă în
momentul de față. Toate acestea reprezintă însă mari pericole pentru securitatea
națională.
Așa stând lucrurile, apare drept necesară elaborarea unui model teoretic conținând
măsurile de urgență ce trebuiesc luate din perspectiva identificării, izolării și în final,
îndepărtării sau măcar anihilării acestor amenințări sau/și pericole la adresa securității
naționale, potrivit unui scenariu care să ia în calcul existența statului corupt sau/și eșuat.
Dacă avem în vedere numai confruntarea cu așa-numita „criminalitate a gulerelor
albe”, devine evidentă necesitatea unui model de măsuri de urgență care prin conținutul
lor depășesc din toate punctele de vedere măsurile normale corespunzătoare funcționării
corecte a statului. Apare astfel tot mai clar faptul că, pentru a demara procesul acțiunilor
și măsurilor de combatere a corupției, potrivit scenariului nostru teoretic și abstract, ar fi
necesară mai întâi combaterea corupției în interiorul Ministerului de Justiției și a
Ministerului Afacerilor Interne.
Ca model similar dar aplicat în sens invers, tot astfel s-a acționat și odată cu
venirea ocupației sovietice, după 1944 fiind în prim plan ceea ce a purtat denumirea la
acea dată, de „epurare” a aparatului de stat „de elementele corupte ale regimului
burghez”. Practic, pentru a-și aduce la îndeplinire voința discreționară și ca să poată
deturna sistemul judiciar de la rolul și scopul său firesc, regimul sovietic de ocupație a
purces mai înainte de toate la completa schimbare a personalului din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne și Ministerului de Justiție, urmate de Ministerul Apărării. Repararea
acestor grave fapte executate de ocupația străină nu s-ar putea face teoretic decât printr-o
aplicare în sens invers a aceluiași model.
Însă acest aspect ridică o serie de dificultăți majore: în primul rând, în cazurile în
care pentru statul teoretic luat ca model, sediul corupției este reprezentat de Ministerul
Justiției și cel al Afacerilor Interne, se pune problema inexistenței unei
organizații/instituții de drept capabile să acționeze în sensul punerii sub urmărire penală a
infractorilor din rândul magistraților/polițiștilor sau agenților unor servicii secrete,
instrumentării dosarelor penale respective și în final, tragerii lor la răspundere. Desigur,
teoretic există în orice stat organzații/instituții de drept chemate să asigure intrumentarea
dosarelor ce au ca obiect fapte penale săvârșite de magistrați și polițiști, însă acestea sunt
cel mai adesea de așa-natură (catorită sistemului ierarhic, a controlului politic, a
cumetriilor etc.) încât practic devin total ineficace, ca și inexistente.

- 218 -
 Din această cauză devine imperios necesară crearea în cadrul noului sistem
teoretic de management al securității naționale, a unui cadru legal (instituții de drept) care
să permită organizarea unor suprastructuri, pe baza unei structuri care deja există (căci
nu se poate porni chiar de la zero) iar noul construct ar urma să devină sistemul judiciar
provizoriu al statului din scenariul nostru teoretic. Aceasta ar fi strict pe perioada
procesului de combatere a corupției în cadrul ministerelor-cheie, cum ar fi Ministerul
Justiției și cel al Afacerilor Interne, probabil prin aplicarea regimului juridic cunoscut
astăzi sub denumirea de stare de mobilizare (parțială ori totală). Odată încheiată această
fază inițială a procesului, ar urma ca sistemul judiciar să revină la normal iar combaterea
corupției să fie preluată de către personalul acestui sistem judiciar, de această dată readus
la starea de normalitate și de bună funcționare.
Indiferent cât de teoretic și abstract ar fi scenariul nostru, nicio măsură
excepțională nu (mai) poate fi adoptată în actualul context intern și internațional fără a
ține cont de prevederile Constituției, ale Convenției Europene a Drepturilor Omului
(CEDO) și Declarației Universale a Drepturilor Omului, ținând totodată cont de faptul că
România este membră U.E. și NATO.
Încă din Evul Mediu s-a pus în discuție ideea separării legislației privitoare la
militari în două mari componente: legislația referitoare la situații de război (sau asociate
acestuia) și respectiv cea referitoare la situația normală de pace, așa cum arăta și filosoful
Hugo Grotius în lucrarea sa „On the Law of War and Peace” (1625). În perioada
modernă, după 1945 au fost instituite în baza Convențiilor de la Geneva o serie de
reglementări de Drept Internațional Public prin care se limitează dreptul organizației
militare de a exercita funcții judiciare asupra populației unui stat, pe timp de pace.
Sistemele judiciare, deși conțin instanțe militare, conferă acestora un regim relativ limitat
al competenței după materie.
În acest context legal, atunci când sistemul judiciar este profund corupt și
transformat într-o structură de crimă organizată, devine necesară găsirea unui regim
juridic adecvat în care sistemul judiciar ordinar (normal) să poată fi în mod excepțional și
cu titlu provizoriu înlocuit de un sistem judiciar extraordinar, creat special pentru această
situație. Pentru aceasta, s-au luat în calcul o serie de acte normative de drept intern sau
internațional, observând următoarele aspecte:
-limitările impuse de dreptul internațional public (privind intervenția organizației militare
asupra sistemului judiciar) nu vizează și situațiile excepționale, cum ar fi situația de
război sau alte situații asociate acesteia;
-atât prevederile CEDO și ale Cartei ONU cât și prevederile dreptului intern, consacră un
regim juridic aparte anumitor stări de fapt în care se poate afla în mod excepțional un stat,
așa cum este cazul stărilor de alertă, de asediu, de urgență și de (mobilizare) război;
-există prevederi în cadrul actelor normative ce reglementează aceste stări excepționale,
prin care în baza voinței puterii legiuitoare (Parlamentului) se poate trece la adoptarea
unui regim juridic special, corespunzător unei stări excepționale.
Din perspectiva acestor observații, se poate trece la întocmirea unui model
legislativ și organizațional de creare a unui sistem judiciar provizoriu care să asigure
funcțiile justiției și apatatului de poliție, pe timpul desfășurării reformei și reorganizării
din temelii a Ministerului Justiției și a celui de Interne.
Potrivit scenariului referitor la un stat corupt sau/și eșuat, sistemul său judiciar ar
fi complet ineficace, stârnind profunde nemulțumiri în rândul populației și vehemente

- 219 -
critici din partea observatorilor externi. Pe scurt, s-ar putea constata la acest sistem
judiciar următoarele incapacități și disfuncții:
-incapacitatea de a asigura celeritatea proceselor și a procedurilor judiciare în general;
-lipsa unui (supra)sistem eficace cu funcții permanente de control supra bunei funcționări;
-disfuncții grave ale sistemului de selecție, pregătire și avansare profesională;
-numirea personalului magistraturii exclusiv de către Președenție (sau altă forță politică
unilaterală) și deci incapacitatea asigurării unui control concomitent venit din mai multe
direcții (Parlament, Ministerul Justiției, Societate Civilă și Presă etc.) asupra numirii și
activității magistraților;
-pericolul deturnării procedurilor judiciare indiferent de faza în care se află ele, prin
eventuala intervenție a unor funcționari corupți, care împiedică buna instrumentare a unor
dosare sau chiar ascund existența faptelor penale;
-desfășurarea greoaie a cercetării poliției judiciare și a cercetării judecătorești, acestea
deseori prezentând o mulțime de disfuncții care afectează cetățeanul de rând și
favorizează persoanele din lumea interlopă, oamenii de afaceri sau politicienii corupți;
-incapacitatea generală de a trage la răspundere magistrații pentru încălcări sau nesocotiri
evidente ale prevederilor legii în cadrul hotărârilor judecătorești pronunțate, lipsa unei
răspunderi de malpraxis din partea magistraților și modul discreționar în care aceștia se
pot pronunța sub pretextul „principiului independenței judecătorilor”;
-pericolul tot mai evident ca polițiștii sau/și magistrații să se afle în slujba unor forțe
politice, deturnând astfel actul de justiție etc.
Din analiza aspectelor sus-menționate rezultă o serie de concluzii grave privind
sistemul judiciar al statelor grav afectate de fenomenul corupției:
-nu poate fi reformat, corupția fiind atât de profundă și incapacitatea sistemului fiind atât
de gravă, încât orice fel de măsură superficială de îmbunătățire ar fi complet ineficace;
-personalul nu poate fi controlat, el fiind cel mai adesea produsul unui sistem profund
corupt de selectare, numire și avansare în funcție;
-legislația este dificil de corectat, fiind foarte stufoasă (rezultat al inflației legislative) și
conținând multe erori și prevederi neclare sau antagoniste iar procesul legislativ de
refacere toală a legislației este foarte dificil atâta vreme cât corupția nu a fost în prealabil
eliminată la un nivel satisfăcător, având deci puterea de a influența activitatea legislativă;
-cadrul internațional nu este propice combaterii corupției, în situația în care fenomenul
acesta poate fi foarte ușor produs și întreținut prin eventuale intervenții dușmănoase ale
unor cercuri externe, astfel putând fi protejate politic și menținute pozițiile unor înalți
funcționari corupți, dar și punerea la dispoziția acestora de mari resurse financiare
utilizate pentru coruperea și mituirea altor funcționari mai mici.
Astfel, devine tot mai evident faptul că soluționarea problemei corupției NU se
poate face de către sistemul judiciar, din moment ce miezul greu al corupției este
reprezentat chiar de către acest sistem. Devine așadar necesară intervenția unei
organizații exterioare și independente față de sistemul juidiciar, o organizație care să aibă
forța și autoritatea necesare unei astfel de intervenții și de asemenea, să poată (măcar în
regim excepțional și provizoriu) îndeplini atribuții judiciare pentru o perioadă de timp
limitată. Iar aceasta nu poate fi, sui generis, decât organizația militară.
Așadar, analiza noastră teoretică evidențiază faptul că forțele Ministerului
Apărării, desprinzându-se în poziția dominantă din cadrul forțelor armate, ar trebui să fie
chemate în situații excepționale (așa cum se petrece și în cazul situațiilor de urgență,

- 220 -
asediului, la declararea mobilizării etc.) să acopere atribuțiile celorlalte componente ale
forțelor destinate apărării și numai acestora ci și, în mod excepțional, atribuții
administrative sau judiciare.
Pentru a se pune în discuție capabilitatea forțelor destinate apărării de a prelua în
mod excepțional și pe termen limitat atribuțiile judiciare și polițienești, mai întâi ar trebui
identificate elementele lipsă din cadrul sistemului judiciar (structural, funcțional).
Potrivit analizei noastre, unui sistem judiciar corupt îi lipsesc o serie de elemente-
cheie care ar fi putut altminteri (în condiții normale) să-i asigure buna funcționare. Astfel,
din punct de vedere structural se pot constata următoarele lipsuri:
-nu există o structură de personal (pregătire, selectare personal) bine definită, la
nivelul căreia să se realizeze programa de examen și organizarea, desfășurarea etapizată a
selecției, examinării și pregătirii pe post a personalului destinat magistraturii etc.; la ora
actuală, examenele se dau în cadrul unui „institut” care are însă atribuții restrânse și la
nivelul căruia corupția poate fi în floare; este așadar nevoie de un centru independent
destinat problemelor de personal și la nivelul căruia să se poată controla (din interior și
exterior) cât mai facil cine și cum intră în sistem, dacă are nivelul de pregătire necesar,
cum a reușit să avanseze și să ocupe un anumit post etc; controlul trebuie efectuat
întotdeauna din afară, cu participarea unor organizații civile și a presei;
-nu există o (supra)structură destinată controlului permanent al activității
sistemului judiciar; aceasta ar trebui să aibă compunere mixtă (magistrați, delegați din
partea Parlamentului, reprezentanți ai societății civile86 și jurnaliști de investigații87 din
partea marilor cotidiene) din care reprezentanții societății civile și jurnaliștii ar avea
activitatea cea mai ferventă; fiecare din aceștia și comisia întrunită, ar avea obligația
întocmirii și prezentării publice a unor rapoarte însoțite de argumente și justificări
detaliate privind modul în care au înțeles să soluționeze diversele sesizări (privind acte de
corupție) ce le-au fost înaintate; în forma descrisă anterior, corupția se va strecura foarte
dificil deoarece jurnaliștii sunt cel mai adesea din partea unor publicații rivale iar fiecare
din membrii unei astfel de comisii ar fi el-însuși supus unui control riguros asupra a ceea
ce raportează și a modului în care își exercită atribuțiile;
-din punct de vedere structural și administrativ, actualele componente ale
sistemului judiciar nu sunt în stare să asigure îndeplinirea cu celeritate a actelor

86
O discuție separată trebuie purtată asupra acestui subiect: ce înseamnă practic „societatea civilă” ? Dacă
avem de-a face cu ONG- uri înființate de cercuri de interese străine sau ONG- uri autohtone dar finanțate
din exterior, direct ori în mod mascat, prin interpuși, acestea nu au ce căuta în sintagma de „societate
civilă” pentru simplul motiv că nu reprezintă nici societatea statului respectiv, nici interesele acestuia, ci
doar interesele grupului străin care face finanțarea ONG- ului respectiv.
87
Și acest aspect necesită o discuție separată: practic ce înseamnă „jurnalist” și ce este acela un „jurnalist
de investigații” ? Trebuie făcută clar diferența între „jurnalist” și „propagandist”, în baza unui Cod
Deontologic al profesiei de jurnalist, activitatea acestuia trebuind să fie neutră, obiectivă, fără accente
personale sau imixtiuni ale unor interese personale ori de grup. Cei care sunt depistați că încalcă aceste
norme deontologice trebuiesc numaidecât excluși în afara profesiei de jurnalist, având totuși posibilitatea să
publice în continuare în cadrul publicațiilor oficiale de partid sau aparținând altor genuri de organizații.
Presa nu trebuie să fie obligatoriu neutră, existând posibilitatea de a exista publicații de partid (oficiosul
partidului X), însă cei care publică în aceste reviste nu pot fi jurnaliști, ci agenți oficiali de propagandă ai
partidului respectiv. Adevărata presă însă, nu trebuie să aibă nicio legătură cu oficinele de partid și
interesele de această natură. Jurnaliștii trebuie să fie neutri, obiectivi, cât mai puțin părtinitori în activitatea
lor și mereu în căutare de subiecte de critică, nu de laudă. Acesta este rolul adevărat al Presei, ca putere în
stat, aflată în slujba cetățeanului nu în slujba partidelor politice.

- 221 -
procedurale și procesuale; în mod normal88 (cu rare excepții) procedurile de cercetare
(judiciară) polițienească trebuie să dureze maxim 7 zile iar procesele să nu aibă în total
mai mult de 3-4 termene de câte 5, 7 sau max. 15 zile; aceasta presupune o abordare cu
totul diferită față de cea actuală și evident, o serie de modificări în cadrul codurilor de
procedură;
-nu există un sistem de supraveghere/înregistrare permanentă a funcționării
componentelor sistemului judiciar; în noile condiții, va trebui să se treacă la înregistrarea
video prin mijloace electronice compacte și fiabile, a tuturor fazelor din cadrul
procedurilor judiciare, putându-se astfel observa cine, ce a făcut, cum, când, cât, de ce
etc.;
-nu există o structură de legătură și cooperare permanentă între componentele
sistemului judiciar, fiecare dintre acestea având tendința de a deveni quasi-independentă
față de celelalte, ceea ce constituie o mare greșeală de concepere și punere în aplicare a
sistemului judiciar.
Din punct de vedere funcțional, s-au putut observa în cadrul statelor corupte sau
eșuate următoarele aspecte negative:
-sistemul nu poate funcționa bine fără interferența unor politicieni sau grupuri de
interese ori de forță provenite din lumea politică; doar la intervenția acestora începe
sistemul judiciar să funcționeze bine și funcționarii săi dovedesc un zel neobișnuit;
-pot exista adevărate structuri de crimă organizată inflitrate în cadrul sistemului
judiciar, prin care se poate oricând face trafic de influență, dare și luare de mită,
deturnarea actului de justiție, falsificarea sau distrugerea de probe etc.;
-nu există un regim juridic clar al răspunderii magistraților pentru neîndeplinirea
sau îndeplinirea defectuoasă (răspunderea de malpraxis) a atribuțiilor profesionale;
-principiul independenței judecătorilor este greșit interpretat și aplicat, devenind
sinonim cu „principiul aplicării discreționare a legii”, eventual neaplicării lor dacă
judecătorul dorește aceasta;
-îndeplinirea tuturor actelor procedurale și eventual a celor procesuale se face
foarte greoi, cu mari pierderi de timp, nefiind respectat principiul celerității;
-nu se face aproape nicio distincție între diversele categorii de învinuiți sau/și
inculpați, fiind aproape toți tratați în mod asemănător pe timpul desfășurării procesului
penal, fapt ce constituie de asemenea nu doar o eroare ci și o nedreptate; din această
perspectivă ar trebui ca modelul nostru teoretic să țină seamă de sistemul judiciar după
modelul francez, în care instanțele sunt distincte nu doar după materie ci și după criteriul
gravității faptelor sau al periculozității persoanelor implicate în cazurile respective;
-transparența activității sistemului judiciar trebuie să nu lase de dorit, un aspect
aparte fiind reprezentat de modul în care sunt utilizate fondurile repartizate și mai ales,
justificarea economică a veniturilor magistraților, atunci când acestea sunt anormal de
mari (comparativ cu alte categorii de salariați care produc plusvaloare în cadrul
economiei) aferente anumitor categorii de personal din sistemul judiciar.

88
Majoritatea plângerilor se referă la fapte mărunte, pe care un aparat polițienesc și judiciar competent ar
trebui să le rezolve rapid; desigur, cazurile mai rare de infracțiuni grave, omoruri etc., pot ridica probleme
mai serioase care nu se rezolvă atât de repede, însă dpdv statistic aceste cazuri sunt în procent mult mai
redus.

- 222 -
 Potrivit unor moduri de funcționare ca acelea descrise anterior, obținem un model
general de stat corupt în care elementele sistemului de Justiţie ar funcţiona după trei mari
„principii”:
1- principiul puterii discreţionare; având forţa coercitivă de partea sa, instanţa de
judecată ar încălca legea fără nicio ruşine cel mai adesea şi trunchiind într-un mod
discreţionar actele procesuale şi procedurale, aplicând dintre acestea doar ce vrea şi cum
vrea, într-o deplină nepăsare faţă de prevederile codurilor de procedură şi un dispreţ total
faţă de drepturile fundamentale ale cetăţenilor, aşa cum acestea sunt prevăzute și apărate
prin Carta CEDO (dacă este vorba de un stat european) şi alte convenţii sau tratate
internaţionale, precum şi legislaţia naţională, dacă statul respectiv este semnatar al
tratatelor internaționale privind drepturile omului;
2- principiul aplicării legii ca excepţie; potrivit căruia, dacă uneori se mai aplică
legea într-un stat corupt, aceasta nu se face decât cu titlu de excepţie, şi anume se
desprind patru excepţii :
a- când în cauză sunt implicate interese mărunte, aparţinând unor persoane la fel
de mărunte, se poate întâmpla ca actul de justiţie să se desfăşoare normal dar aceasta doar
dacă şi numai dacă judecătorul nu este prost pregătit profesional sau... plictisit;
b- dacă într-o speţă există interese şi intervenţii politice, ca prin minune legea se
aplică acolo unde pentru milioane de alți cetăţeni legea de fel nu mai vrea să se aplice...;
c- dacă în speţă este parte procesuală statul, acesta devine favorizat în toate
felurile posibile, mai ales atunci când trebuiesc acoperite abuzuri şi fapte ilicite săvârşite
de către funcţionarii de stat; în aceste cazuri, în favoarea statului legea s-ar aplica chiar și
„prea mult”, prin abuz şi fraudă la lege, dacă este nevoie;
d- dacă una (sau mai multe...) din părţile procesuale, oferă mită judecătorilor din
compunerea instanţei, lucrătorilor de la poliţia judiciară sau procurorilor ori chiar şi altor
angajaţi ai instanţelor (de la registratură, arhivă, grefieri etc.) în scopul „facilitării”
pronunţării unei anumite hotărâri judecătoreşti.
3- principiul deturnării actului de justiţie, prin lipsa uneori aproape totală a
caracterului „corect şi echitabil” al proceselor; în atare situații într-un mod vădit şi
aproape grosolan, instanţele s-ar pronunţa în mod vădit incorect şi inechitabil, complet
părtinitor.
Toate aceste aspecte conduc la concluzia ineficacității sistemului judiciar dintr-un
stat dominat de corupție și deci, a necesității adoptării unor măsuri ferme de reformare
profundă a acestui sistem. Se poate pune întrebarea: de ce se acţionează astfel într-un stat
corupt ?
Pentru că în societățile dominate de corupție se înrădăcinează din păcate falsa
impresie în mintea multora dintre făptuitori (polițiști, magistrați etc.) că ar dispune de o
putere discreţionară, că ar deține garanţia puterii coercitive absolute, în faţa căreia tot
omul de rând se înclină. Această intimă convingere dă naștere unei atitudini iar atitudinea
este cea care îi va fundamenta mai departe acțiunile, orbindu-i rațiunea și făcându-l
incapabil să discearnă corect în ceea ce privește răspunderea sa morală și penală pentru
ceea ce săvârșește.
Şi tot din păcate, această idee profund eronată se strecoară cel mai adesea până şi
în mentalul colectiv, chiar şi lumea interlopă ajungând să o accepte „ca pe un dat”. Da,
chiar lumea interlopă care ar trebui teoretic să reprezinte componenta rebelă a societății.
Această situaţie se explică prin studierea mentalităţii şi a psihologiei maselor, a modului

- 223 -
în care regimul politic dictatorial sau/și corupt îşi pune amprenta asupra acestor două
elemente.
Sr ajunge în acest fel în cadrul societăților corupte la formarea unui fel de „lege
tacită”, nescrisă și cepredată în școli, dar cu toate acestea cunoscută și acceptată de toată
lumea, începând cu înalţii funcţionari de stat şi ajungând chiar până la membrii lumii
interlope şi ai organizaţiilor teroriste. Ia naștere un adevărat sector sacru, tabu. În cadrul
societății ultra-corupte nimeni nu îndrăznește practic să încalce acest „tabu”, nici măcar
teroriştii sau interlopii. Toată lumea acceptă starea de fapt a existenței unei puternice
structuri de crimă organizată sub denumirea de Ministerul Justiției, iar activitatea
acestuia, deși toată lumea este conștientă de caracterul ei nedrept, necinstit, nu este
practic contestată de nimeni. Sui generis, într-un stat ultra-corupt sau eșuat, structurile de
stat corupte, deși funcționează greșit ori sunt chiar nefuncționale, rezultatele (efectele și
consecințele) date de acestea sunt acceptate uniform de toată lumea. Nu există niciun glas
de protest, nicio formă de contestare, niciun gest de opoziție sau de revoltă. Dat fiind
acest accept sau mai bine zis, această pasivitate generală, o atare aşa-zisă „justiţie” va
continua să existe în felul defectuos în care este concepută structura și funcționarea sa.
Cei care participă la comiterea acestui gen de fapte scapă cel mai adesea din
vedere că tot ceea ce își propun atunci când realizează câte un simulacru de proces este
nedrept şi imoral, iar asta nu poate să nu producă la un moment dat consecințe. În primul
rând că puterea pe care autorii faptelor de corupție o consideră discreţionară, nu este în
realitate chiar aşa de discreţionară. Toate acțiunile abuzive sau nedrepte, mai devreme sau
mai târziu, într-un fel sau altul, produc riposta. Iat autorii lor își primesc replica meritată.
După felul cum magistrații corupți tratează oamenii, vor sfârși prin a fi ei-înșiși trataţi. Iar
metodele pe care le aplică aceia care deturnează justiția de la sensul ei firesc, se vor
întoarce finalmente chiar împotriva lor, adică vor fi judecați lapidar, fără a avea realmente
nicio șansă de scăpare.
Din analiza legislației și a contextului internațional contemporan, dacă dorim să
identificăm soluții concrete pentru eradicarea corupției din cadrul sistemului judiciar al
unui stat grav afectat de corupție, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla acesta,
concluzionând, suntem în măsură să observăm următoarele:
1- se poate trece peste un sistem judiciar corupt doar în caz de mobilizare parțială
sau totală; în regim de mobilizare (declarat de Parlament, în cazul republicilor sau
monarhiilor parlamentare) armata poate prelua provizoriu sistemul judiciar, prin
intermediul instanțelor militare și eventual prin sistemul curților marțiale89, dacă se va
realiza între timp o nouă lege având ca obiect funcționarea instanțelor militare pe timp de
război sau în regim de mobilizare; se poate declara și starea parțială de mobilizare, în
regimul unei alarme, deci nu este necesară neapărat existența unei agresiuni militare
reale (starea de război);
2- stările de urgență și de asediu sunt cel mai adesea de apanajul Instituției
Președențiale, iar dacă vârful sistemului corupt se află chiar în cadrul instituției
Președențiale, ar fi cu neputință utilizarea acestor regimuri juridice speciale;

89
Acesta necesită o discuție separată, căci în mod normal astfel de sistem judiciar militar excepțional nu
este constituit decât pe timp de război, în zona frontului, unde nu poate exista și funcționa sistemul judiciar
normal. De pildă, în cazul României ultima lege dedicată curților militare de front (marțiale) a fost Codul
Justiției Militare din 20.03.1937, abrogat cu multă vreme în urmă.

- 224 -
 3- pe timpul mobilizării, Parlamentul și Guvernul pot prelua controlul total al
sistemului judiciar iar instanțele militare pot trece fără restricții la punerea sub urmărire a
demnitarilor, magistraților și poițiștilor corupți, caz în care judecarea celor vinovați
pentru fapte grave de corupție se poate face cu celeritate, în regim de Curte Marțială;
4- contextul general al unui climat internațional foarte tensionat poate justifica, în
anumite condiții, trecerea parțială sau totală la starea de mobilizare, fără a exista neapărat
o agresiune (stare de război), ci doar amenințarea unei agresiuni; dacă se intră în acest
regim juridic (de mobilizare) se va putea trece fără nicio problemă peste aparenta
imunitate a demnitarilor și magistraților/polițiștilor corupți, fără a mai avea nicio valoare
eventuala lor protecție politică din partea unor cercuri externe, acești corupți putând fi
judecați în același regim ca și criminalii de război;
5- nu ar fi necesară înființarea de noi instanțe speciale, fiind de ajuns schimbarea
modului de funcționare a instanțelor militare existente deja în cadrul sistemului justiției
militare și potrivit reglementărilor privind Curtea Marțială;
6- firește, autoritățile unor state străine ar putea fi scandalizate de evenimentele
care s-ar petrece în statul respectiv, dar aceste evenimente ar avea o acoperire perfect
legală și s-ar produce mult prea repede pentru ca intervenția politică din exterior să se mai
poată produce; pe de altă parte, nu poți interveni în treburile interne ale unui stat aflat în
stare de mobilizare, chiar dacă acel stat ar face, să zicem, parte din UE sau/și din NATO;
7- după încheierea stării (fie și parțiale, ca o simplă alarmă) de mobilizare,
sistemul judiciar ar fi complet reformat, elementele corupte fiind deja definitiv înlăturate,
selectarea noilor cadre făcându-se în mod corect, iar această stare de fapt nu ar mai putea
fi ușor schimbată de către intervenția unor puteri străine.
În momentul de față se află în plină desfășurare criza libiană și odată cu aceasta
criza refugiaților din teritoriul Europei, o mare problemă pentru UE. Se observa
incapacitatea generală a statelor UE de a asigura managementul acestei situații. Toată
lumea caută soluții, însă puțini au încercat să găsească originea acestei stări de lucruri,
cauzele situației create și modul cum au evoluat lucrurile până sî ajungă în acest stadiu...
Cu toate că pare a nu avea legătură directă, ne vom îndrepta atenția asupra unei crize
nord-africane din perioada 2011-2012 (mai precis, Libia, 2011, o criză din multe puncte
de vedere asemănătoare cu cea siriană...), care în opinia noastră (împreună cu alte
evenimente grave din nordul Africii) a stat de fapt la baza a ceea ce se petrece în clipa de
față. Ca observație cu totul generală, analizând din perspectiva managementului de
securitate, zona geografică a nordului Africii prezintă o importanță aparte conferită în
principal de :
-controlul asupra bazinului Mării Mediterane ;
-prezenţa celor mai importante resurse energetice cunoscute şi exploatabile la ora
actuală ;
-zonă de trecere (şi drum comercial) între Europa şi Asia, via Orientul Mijlociu ;
-graniţa sudică a Uniunii Europene ;
-bazin demografic important, a cărui dinamică (strămutările de populaţie) poate produce
severe consecinţe asupra Europei ;
-centru cultural major, adăpostind unele dintre cele mai vechi culturi şi civilizaţii ale
globului, cu legături importante faţă de Orientul Mijolciu ;
-sediul unor importante mişcări politice islamiste, cu legături în cadrul largelor
comunităţi arabe din interiorul Europei ;

- 225 -
-zonă politico-socială aflată în direct contact sau/şi influenţă (inducţie) cu Turcia, aceasta
din urmă reprezentând nu numai un cap de pod între Europa şi Africa/Asia, dar şi un
actor politico-militar foarte important, cu o largă arie de control asupra bazinului
mediteraneean şi al Mării Negre, rol important în cadrul NATO, contact direct şi
influenţă asupra U.E., economie stabilă şi puternică (neafectată de criza financiară),
control direct asupra unor mari rute de transport a resurselor energetice şi nu numai ;
-sediul unor vechi şi adânci litigii cu fundament etnic şi religios, care dăinuie practic de
cel puţin două milenii şi care în tot acest răstimp au înregistrat un parcurs sinuos, cu
perioade de acutizare şi de acalmie etc.
Dat fiind importanţa deosebită a acestui spaţiu geopolitic, este evident că orice
eveniment major, mai ales dacă este vorba de o criză de asemenea proporţii, nu poate de-
cât să creeze mari surse de îngrijorare pentru statele europene. De unde şi necesitatea
elaborării unui răspuns colectiv şi coerent, capabil să asigure protejarea intereselor de
securitate europene, iar nu doar răbufnirea unor interese individuale şi partizane.
Încadrarea evenimentelor în conceptul de criză: fără îndoială, evenimentele
din Libia (finele lui 2011) se înscriu în conceptul de criză prin rapiditatea desfăşurării lor,
gradul înalt de periculozitate (la nivel global, nu doar regional !) dar şi complexitatea lor,
prin jocurile de interese angrenate (şi foarte dificil de descâlcit), dificultatea obţinerii de
informaţii corecte asupra stărilor de fapt şi progresivităţii evenimentelor. Dincolo de
aparenţe (percepţie) este clar faptul că aceste evenimente ascund în spatele lor o stare
conflictuală foarte gravă (care probabil a subzistat în formă latentă o perioadă lungă de
timp) ale cărei proporţii şi ramificaţii (implicaţii) sunt încă greu de bănuit. Să mai
menţionăm totodată şi faptul că această criză libiană nu este nici pe departe una singulară,
independentă, ci a apărut şi a evoluat practic în cadrul lanţului de „revolte” şi „revoluţii”
ce a cuprins întreg nordul Africii.
Finalmente, în cazul Libiei a fost vorba de un adevărat război civil. Făcând mai
departe și o analiza tipologică a crizei libiene, observăm că a debutat aparent ca o criză
politico-socială, fiind iniţial percepută în lumea occidentală ca şi o mişcare de eliberare
desfăşurată în sânul populaţiei, societatea civilă părând a fi vectorul revoltei. Curând însă,
a reieşit tot mai clar faptul că populaţia nu a avut de fapt un rol important, ci existenţa şi
acţiunea unor puternice grupări militare secesioniste, acţionând predilect în anumite
regiuni strategice ale Libiei. A devenit deci clar că avem de-a face cu o puternică mişcare
de insurgenţă, în acest context criza militară căpătând caracter preponderent. În scurt
timp, avea să se înregistreze escaladarea crizei până la regimul de război civil. Actuala
criză din Siria are un parcurs similar și de aceea merită să cercetăm de unde a apărut acest
„model” de criză și care ar putea fi forța care induce astfel de crize.
Totodată, deşi iniţial părea să fie o criză naţională (ca și cea siriană) apărută pe
fondul tulburărilor regionale (nord-africane), curând s-a dovedit a reprezenta de fapt o
adevărată criză internaţională, aceasta tocmai prin complexitatea intereselor
internaţionale implicate dar şi prin gravitatea ameninţărilor pe care le genera.
Putem observa şi faptul că această criză libiană a fost indusă, apărând pe fondul
mişcărilor similare din statele învecinate. În concluzie, avem de-a face cu o criză indusă,
cu caracter preponderent politico-militar dar şi cu unele accente religioase, şi care prin
complexitatea intereselor angrenate, s-a manifestat cu o viteză deosebit de mare,
escaladând în război civil şi în final, manifestându-se ca şi o criză internaţională.

- 226 -
 Posibilele cauze ale crizei libiene : este greu de stabilit cauza reală a acestei
crize şi grupul de interese care a generat-o. Este de asemenea evident că din punct de
vedere al cauzelor centrale, nu putem despărţi Libia de celelalte state nord-africane
afectate. Este vorba deci de o cauză comună şi aplicarea efectului de domino. Mass-
media occidentală comentează pe larg despre dictaturile nord-africane şi gradul de uzură
al acestora etc. Personal, nu putem realmente vedea ce legătură au nemulţumirile (mai
mult sau mai puţin reale…) acestea cu adevăratele cauze ale crizei nord-africane. Avem
de a face cu o stare conflictuală veche şi mocnită, aşadar criza în stare latentă a fost mult
mai veche decât cea manifestă, la care încă asistăm în momentul de faţă.
Dar cine şi de ce a aprins vâlvâtaia, forţând această criză mocnită să erupă cu atâta
forţă şi să se transmită atât de repede şi de brutal pe o suprafaţă atât de mare ?!
Obişnuinţa formată în cadrul mass-media, este de a da vina imediat pe marile
puteri sau în mod predilect, pe Israel. Da, dar la o analiză mai atentă devine tot mai neclar
de ce ar fi generat SUA, Israel sau puterile europene, acest gen de criză, având consecinţe
atât de periculoase: puterile occidentale (ca şi Israel) aveau relaţii politice şi economice
foarte bune cu majoritatea statelor afectate de criza nord-africană, iar tulburările
intervenite nu au făcut decât să scoată la lumină forţele islamiste, fapt care nu are cum să
convină niciunei puteri occidentale şi nici atât Israelului.
Mai mult, apariţia şi desfăşurarea rapidă a evenimentelor a surprins în mod vădit
cancelariile occidentale, care cu greu au reuşit să stabilească un răspuns coerent. De fapt,
ne temem că nici măcar în clipa de faţă, puterile occidentale nu au cristalizat un răspuns
cu adevărat coerent, care să angreneze interesele şi forţele comune/colective. Analizând
din perspectiva managementului crizelor, formele ei de manifestare, găsim că această
criză libiană s-a manifestat preponderent militar (ca și cea siriană de mai târziu, inclusiv
din momentul de față). Îmbrăcând forme dintre cele mai neaşteptate şi mai grave. În tot
acest timp, răspunsul european a fost greu de formulat iar puterile europene au evidenţiat
diferende majore, stângăcii, lipsă de coeziune, dificultatea de a analiza rapid o situaţie de
criză, „la rece” şi într-un cadru comun/colectiv.
Nici răspunsul american nu a fost lipsit de ambiguităţi şi stângăcii, dovedindu-se
totuşi o acţiune realizată în mare grabă, însoţită aşadar de erorile aferente. Cu toate
acestea, operaţiile militare desfăşurate de americani au dat impresia existenţei unei
premeditări, în sensul că s-au cam grăbit să atace forţele terestre libiene precum şi
obiective unde se presupunea că se află leaderul libian Moammar Gaddafi etc.- depăşind
în mod evident mandatul ONU şi dând de înţeles că urmăreau în realitate un alt scop
decât cel declarat oficial.
Un aspect important al managementului crizei îl constituie modul cum s-a
conturat răspunsul european la criza libiană. Pentru aceasta vom analiza mai întâi,
interesele şi disensiunile angrenate în speță. Fie şi doar lecturarea aspectelor generale
trecute aici în preambul, ne evidenţiază interesele majore care sunt puse în schemă.
Totodată, în aceeaşi schemă intră şi o serie de probleme litigioase legate de ciocnirea
între culturi şi civilizaţii fundamental ostile. În ultimii ani, s-a înregistrat o pătrundere tot
mai accentuată a Chinei în adâncimea teritoriului african, cu acapararea unor importante
zone economice, incluzând bazine de resurse naturale. Este lesne de observat că
împotriva statelor africane unde China şi-a instaurat influenţa politică şi economică, presa
şi guvernele occidentale nu au lansat campanii mediatice care să înfiereze „regimurile

- 227 -
dictatoriale”, nici nu s-a produs vreo „primăvară arabă”, cel puţin nu în perioada în care
se producea în statele nord-africane...
Să mai observăm de asemenea şi faptul că marile monarhii arabe (state aliate SUA
şi amiabile faţă de Israel) au fost protejate împotriva „primăverii arabe”.
Izbucnirea acestor evenimente a reliefat antagonismele din cadrul U.E. În
principal, s-a putut observa lipsa de unitate din cadrul U.E. şi modul cum puterile
occidentale îşi susţin în chip partizan interesele individuale, de cele mai multe ori în
dauna intereselor comune sau colective. S-a evidenţiat aşadar, incapacitatea puterilor
europene de a găsi un numitor comun şi deci, de a realiza un răspuns comun şi coerent.
Dintre forţele chemate să răspundă la criză, în cadrul coaliţiei ce a funcţionat
până aproape de finele lunii martie 2011, la operaţiile militare au participat în principal
Franţa, Marea Britanie, SUA şi Canada, misiunea lor fiind aceea de a realiza interdicţia
aeriană deasupra Libiei dar şi lovirea anumitor obiective militare (aerodromuri, depozite
de carburant, baterii antiaeriene etc.). Pentru aceasta, statele participante au utilizat
aviaţia şi marina, trupele speciale precum şi alte categorii de forţe, cu un rol mai
redus.
Într-o primă fază, s-a realizat o operaţie multinaţională în regim de coaliţie, sub
imperiul unui mandat ONU (vezi rezoluţiile 1970 din 26.02.2011 şi 1973 din 17.03.2011)
acordat la presiunea deosebită creată de către Franţa şi SUA. Cu această ocazie s-au
reliefat în mod deosebit disensiunile dintre Franţa şi Italia.
În cadrul operaţiei multinaţionale realizate în contextul coaliţiei, au participat în
principal aviaţia şi marina din partea SUA, Franţa, Marea Britanie, Canada. Acţiunile lor
nu au avut însă caracterul unitar necesar, semănând mai mult cu un sumum de acţiuni
individuale care de multe ori fie depăşau limitele mandatului ONU, fie chiar încălcau
acest mandat. Nu am putut vorbi despre o operaţie multinaţională propriu-zisă ci mai
curând despre un sumum de operaţii întrunite naţionale : Opération Harmattan realizată
de către Franţa; Operation Ellamy realizată de către Marea Britanie, Operation Mobile
desfăşurată de către Canada şi nu în ultimul rând, Operation Odyssey Dawn a SUA.
Deşi mandatul ONU interzicea participarea infanteriei la operaţiile militare, se
cunoaşte la ora actuală faptul că în teritoriul Libiei au acţionat cel puţin forţele speciale.
Ca operaţii de răspuns, putem observa cum în prima fază a intervenţiei, între 19 şi 24
martie 2011, a acţionat o coaliţie din care au făcut parte în principal SUA, Franţa, Marea
Britanie şi Canada. Aceste state au desfăşurat operaţii întrunite relativ autonome între ele,
depăşind sau încălcând adeseori mandatul ONU şi realizând în ansamblu o acţiune
incoerentă.
Este dificil de considerat că acele operaţii ar fi fost „multinaţionale”, în situaţia în
care de fapt au fost nişte operaţii întrunite cu caracter naţional, duse în mod independent
de către fiecare stat participant, e-adevărat, în colaborare cu celelalte state.
După 24.03.2011, operaţiile militare au fost conduse de către NATO, ceea ce a
contribuit la unificarea eforturilor în cadrul unei operaţii denumite „Unified Protector”, la
care au participat multe state din cadrul NATO, sub comandă unică.
S-a intervenit în faza maximă a crizei (ajunsese deja în regimul de război civil)
şi intervenţia a avut efectul amplificării conflictului şi maximizării impactului asupra
populaţiei. La ora actuală, se ridică şi problema unei intervenţii terestre mai ales din
perspectiva ajutorului umanitar şi al protecţiei civile. Aceasta va complica foarte mult
situaţia, pentru că desfăşurarea în teritoriul libian a unităţilor de protecţie civilă şi a

- 228 -
grupurilor ce realizează ajutorul umanitar, va presupune în mod sigur organizarea unei
operaţii multinaţionale ce va cuprinde toate celelalte categorii de forţe.
Din perspectiva scopurilor şi obiective propuse, în baza rezoluţiilor ONU
trebuiau să se îndeplinească următoarele obiective:
-protecţia civililor ; nu s-a realizat, ba dimpotrivă, chiar forţele coaliţiilor şi respectiv
aliate, deseori au atacat ţinte civile sau au realizat acţiuni ofensive în cursul cărora nu au
înţeles să protejeze populaţia, să reducă victimele colaterale etc.;
-interdicţia de zbor pentru aeronavele militare libiene; s-a realizat;
-realizarea embargoului pentru armament; nu s-a realizat, această prevedere fiind
deseori încălcată chiar de către puterile occidentale care au alimentat cu armament forţele
insurgente din Libia, participând astfel în susţinerea războiului civil;
-îngheţarea conturilor externe deţinute de Libia; greu de cunoscut ce s-a întâmplat în
realitate cu activele deţinute de Libia în băncile occidentale, drept care nu ne-am putea
pronunţa pe acest subiect;
-interdicţia de deplasare internaţională pentru o serie de persoane din cadrul
aparatului de stat libian; s-a realizat.
Finalmente, rezoluţiile ONU nu au prevăzut în mod expres decizia de înlăturare a
preşedintelui Moammar al Gaddafi sau de ocupare a Libiei de către vreo forţă armată
străină. În vreme ce statele angrenate în cadrul coaliţiei şi respectiv, alianţei, au
manifestat scopuri individuale diferite între ele, legate de interesele individuale
manifestate în speţă şi cel mai grav, diferite chiar de scopul din cadrul rezoluţiei ONU.
ONU a decis în favoarea populaţiei libiene, pentru protejarea acesteia şi
detensionarea situaţiei generale. În vreme ce scopurile individuale ale SUA, Franţa,
Marea Britanie etc, au fost cu totul altele, legate în mod direct de interesele lor
economice, politice sau de altă natură. În concluzie, nu a existat un scop unitar şi nici
măcar obiectivele (militare) comune nu au fost respectate.
Nu putem concepe un management al crizei fără a lua în considerare actorii scenei
confruntărilor. Astfel, actorii scenei libiene desfășurați în teatrul de conflict libian , ca și
în cazul actual al Siriei, pot fi identificaţi mai mult sau mai puţin clar. Dintre aceştia,
merită menţionaţi :
- mişcările islamiste libiene, care practic şi-au adjudecat puterea ; mai nou, în nordul
Africii a apărut renumita mișcare ISIS;
- SUA, principala putere interesată în a regla jocurile de interese din regiunea care
adăposteşte cele mai mari bazine de resurse energetice globale ;
- Franţa, putere europeană cu pretenţii hegemonice asupra bazinului mediteranean şi
aspirantă la un loc de frunte în cadrul Uniunii Europene ; teritoriul francez adăposteşte
mari comunităţi arabe iar în trecutul său istoric, Franţa a avut colonii în nordul Africii
fiind prezentă activ în dinamica politico-militară a acestei regiuni ;
- UE, pentru că nordul Africii constituie graniţa sa sudică, una dintre cele mai vulnerabile
de altfel ;
- NATO, pentru că orice dezechilibru apărut în regiunea Africii de Nord poate produce
repercursiuni grave asupra Alianţei, lovind chiar din interiorul spaţiului geografic al
acesteia ;
- China, pentru că este o putere militară, politică şi economică aflată în plină expansiune
şi care deja a investit foarte mult în regiunea africană ;

- 229 -
- Turcia, pentru că este o putere regională de importanţă crescândă, poziţionată ca o
punte între Europa şi Orientul Mijlociu sau între Europa şi Asia. Turcia are investite sume
foarte mari în state precum Egipt, Libia, Iran… De asemenea, Turcia este un stat populat
majoritar (peste 95%) de musulmani şi în cadrul căruia, tendinţele islamiste devin pe-zi-
ce-trece tot mai evidente şi mai agresive ;
- Rusia, care deşi îşi rezervă rolul unui aparent observator distant, are interese directe
implicate în scena nord-africană;
- organizaţiile non-guvernamentale internaţionale aferente „Marei Finanţe”, printre
care şi Grupul Bilderberg, Trilaterala etc.
Dintre toţi aceşti actori, doar SUA, Franţa, NATO şi UE au realizat o participare
zgomotoasă, vădită aşadar. China, Turcia, Rusia şi obscurele organizaţii internaţionale ale
marilor oameni de afaceri şi bancheri, nu au avut până în momentul de faţă o participare
vădită. Fără îndoială, implicarea acestora EXISTĂ, dar este mult mai indirectă şi mai
puţin vizibilă pentru public.
Funcție de toate aceste elemente putem identifica erorile apărute în gestionarea
crizei. Teoria ne arată că managementul crizelor reprezintă „un set de măsuri şi acţiuni
destinate a stopa evoluţia conflictului către un curs violent sau a stopa extinderea
violenţelor către război”. Scopul arătat şi în rezoluţiile ONU era acela de a proteja
populaţia şi a realiza detensionarea treptată a conflictului.
Faţă de situaţia descrisă mai sus, putem observa comiterea următoarelor erori :
- în faza de izbucnire a crizei şi escaladare a conflictului, nu s-au pus în acţiune
mecanismele corespunzătoare care să fi condus la detensionare;
- dimpotrivă, s-au alimentat cu armament şi muniţie forţele insurgente, acestea fiind
totodată şi susţinute politic de către unele cancelarii occidentale;
- s-a întreţinut escaladarea crizei până când aceasta a depăşit practic faza de „criză”,
devenind război civil şi s-a intervenit în plin război civil, acţiune care este complet
neinspirată şi nu poate conduce decât la amplificarea conflictului;
- intervenţia iniţială în cadrul unei coaliţii nu a corespuns practic unei operaţii
multinaţionale propriu-zise, nefiind respectate principiile unităţii de comandă, caracterul
integrat al forţelor şi acţiunilor desfăşurate, şi nici principiile specifice ale respectului,
încrederii reciproce şi perseverenţei. Aceste încălcări au fost cauzate de faptul că puterile
militare participante au fost antrenate de interesele individuale, partizane, nu de interese
şi scopuri comune/colective. Din această cauză, atât înaintea intervenţiei cât şi în timpul
acesteia, între statele din coaliţie s-au manifestat (zgomotos...) diferende majore. Pe acest
fond, s-au luat decizii politice antagoniste, s-au realizat diverse gafe etc;
- s-au încălcat în mod grav şi repetat rezoluţiile ONU, în baza cărora s-a pretins că se
acţionează, victima fiind cel mai adesea populaţia dar şi infrastructura strategică a statului
libian;
- s-au scos la suprafaţă forţele islamiste din cadrul societăţii libiene, acestea practic
nemaiputând fi împiedicate să acceadă la putere în momentul de faţă;
- membrii coaliţiei/alianţei nu au fost capabili să stabilească practic un scop politic comun
în baza căruia să-şi realizeze comunitatea de interese şi de voinţă;
- totodată, ei nu au fost capabili nici măcar să stabilească un set de obiective clare şi
realiste, pe care să e menţină; în schimb, au pornit de la nişte obiective trasate de
rezoluţiile ONU, dar pe care practic nu le-au urmărit în realitate şi unele din ele nici nu
le-au îndeplinit ca atare;

- 230 -
- această inexistenţă a comunităţii de voinţă politică şi de interese, şi-a spus cuvântul şi în
organizarea şi desfăşurarea operaţiilor multinaţionale, care într-o primă fază nici măcar
nu au respectat unitatea de comandă şi caracterul integrat;
- în fine, dar nu în ultimul rând, în opinia autorului analizei de faţă, s-a greşit foarte mult
în momentul în care odată cu izbucnirea iniţială a crizei (în Libia şi în toate celelalte state
nord-africane...) nu s-a recurs la soluţia dimplomatică, utilizându-se ca mediatori Rusia şi
Turcia; în opinia subsemnatului, dacă ar fi fost chemaţi turcii şi ruşii să intervină în chip
diplomatic, s-ar fi evitat orice conflict şi criza ar fi fost sugrumată în faşă.
Este tot mai clar însă, că avem de-a face cu o criză indusă a cărei escaladare a fost
urmărită ca atare, deci nici măcar nu a existat intenţia reală a soluţionării crizei. Odată cu
aceste observații se cuvine să facem și o analiză asupra eficacităţii şi eficienţei. Din
această perspectivă este greu de spus care a fost eficacitatea, din moment ce obiectivele
reale au fost altele decât cele pretinse oficial. Dacă ne raportăm însă la obiectivele
prevăzute de rezoluţiile ONU (în principal protecţia populaţiei şi detensionarea
climatului), putem afirma că s-a înregistrat o… contraeficacitate. Aşadar eficacitatea nu
numai că a fost nulă, dar dimpotrivă, s-a produs efect advers : amplificarea suferinţelor
populaţiei şi escaladarea conflictului.
Cât despre eficienţă… S-au realizat şi se realizează în continuare cheltuieli
imense, pe de altă parte au fost pierdute sume uriaşe blocate în investiţii ce s-au realizat
în Libia şi care au fost în mare parte compromise cu această ocazie. Deocamdată, Libia
este răvăşită şi divizată de acest conflict, forţele islamiste au răsărit cu o forţă deosebită
iar investiţiile necesare reconstrucţiei se anunţă foarte mari. Oficial, nici nu putem vorbi
despre eficienţă, din moment de obiectivul principal nu a fost atins.
Repetăm: depinde însă care a fost scopul REAL al acţiunilor întreprinse, pentru că
dacă vom schimba complet în conţinutul lor obiectivele faţă de cele oficiale, atunci s-ar
putea să avem totuşi un alt rezultat din perspectiva eficacităţii şi eficienţei. În concluzie,
s-a acţionat fără respectarea principiilor operaţiilor întrunite, dintre care în primul rând nu
a existat la bază o voinţă politică unitară, bazată pe stabilirea unor interese comune. Mai
departe, nu s-a stabilit în mod onest, un scop clar pe care să şi-l însuşească toţi membrii
coaliţiei/alianţei şi nici obiective care să fie şi menţinute.
În realitate, s-au pus în evidenţă diferendele de interese şi de voinţă politică iar
statele din coaliţia iniţială au acţionat mai mult independent, neorganizând o operaţie
multinaţională propriu-zisă, ci… mai multe operaţii întrunite. În tot acest răstimp, s-au
realizat acţiuni antagoniste şi diverse gafe. Nici vorbă de respect, de încredere reciprocă
şi perseverenţă… ! Probabil că aceste erori au stat finalmente la baza modului cum a
evoluat starea de conflictualitate din regiune și deci, a modului în care a escaladat
conflictul din Siria. Fără nicio îndoială aceste conflicte sunt legate între ele, nu numai din
perspectiva zonei geografice și acelorași influențe etnice și culturale, dar cel mai probabil
ca actorii de culise ai conflictului și grupările de interese să fie absolut aceleași. Cu
diferența că, în cazul Siriei lucrurile au mers mult mai dificil, intervenția militară a
Federației Ruse complicând și mai mult lucururile. În întreg acet tablou al confruntării stâ
ISIS, o organizație cu origine și componență tot mai incertă, dar în orice caz, o țintă tot
mai clar ocolită de către forțele SUA, din motive ce nu sunt clare încă...
Un alt model de analiză în managementul unei crize regionale: Zona exstinsă a
Mării Negre. Vorbind despre Zona extinsă a Mării Negre (ZEMN) va trebui să luăm în
calcul criza energetică și ciocnirea dintre marile puteri pe această temă... Cu prilejul celor

- 231 -
mai recente întruniri din cadrul NATO şi UE, s-a ridicat tot mai adesea problema acestei
aşa-zise „zone extinse a Mării Negre” (ZEMN) invocându-se tot felul de argumente
legate în special de asigurarea anumitor domenii ale securităţii regionale şi chiar globale,
cum ar fi securitatea energetică, apărarea împotriva terorismului şi a criminalităţii
transfrontaliere, atenuarea şi menţinerea sub control a unor vechi focare de conflict locale
sau/şi regionale, îmbunătăţirea interacţiunilor interculturale în regiunea de interferenţă a
unor mari culturi şi civilizaţii între care există diferende (tradiţionale) majore precum şi
riscul permanent al producerii sau adâncirii unor conflicte în formă violentă, echilibrarea
marilor axe geopolitice regionale, care se întâlnesc în ZEMN etc.
S-a observat de asemenea de către mai toţi comentatorii şi faptul că ZEMN
reprezintă totodată şi graniţa dintre mari puteri politico-militare şi totodată regiunea în
care „se desfăşoară” punctele lor critice. Din câte se pare, Federația Rusă a adeținut
importante puncte critice în regiunea Ucrainei, pe unele și le-a recuperat, pe altele nu
încă.
Este deci foarte clar, că ZEMN capătă pe-zi-ce-trece o importanţă tot mai mare iar
asigurarea climatului nu doar regional, ci chiar global de securitate, este tot mai direct şi
explicit legat de situaţia din regiunea ZEMN. Diverşi analişti sau/şi comentatori, au
încercat să cuprindă toate aspectele importante legate de această regiune, din diverse
perspective ale analizelor realizate, existând în sursele publice de informaţii o bogată
bibliografie pe această temă. Totuşi, în opinia autorului lucrării de faţă, există unele
aspecte care dintr-o cauză sau alta nu s-au regăsit prea des în atenţia analiştilor şi
comentatorilor :
- importanţa strategică a ZEMN din perspectiva unei preconizate conflagraţii regionale
sau mondiale;
- capul de pod spre Europa, cu deschidere directă la punctele critice şi centrele de
greutate, din perspectiva ofensivei musulmane (şi nu discut aici despre „scutul anti-
rachetă” atât de mult dezbătut în mass-media, ci de aplicarea unor metode împotriva
cărora scutul nu ar avea niciun efect...);
- axele geopolitice şi militare China-Afganistan-Iran şi China-Kazahstan-Georgia;
- puterea crescândă a Turciei şi caracterul tot mai nesigur al acestei mari puteri regionale
emergente;
- apărarea în general slabă a NATO şi UE în regiunea ZEMN şi prezenţa unor puncte cri-
tice importante în această regiune;
- pericolul geofizic legat de bazinul Mării Negre, atât din perspectiva hazardelor naturale
şi umane cât mai ales din perspectiva unei agresiuni geofizice legate de utilizarea
factorilor de mediu specifici Mării Negre (prezenţa hidrogenului sulfurat în cantintăţi
uriaşe la adâncimi ce depăşesc 300 ~ 400 metri; existenţa hidrogenului sulfurat în stare
lichefiată şi prezenţa unor mari pungi de gaze naturale-altele decât hidrogenul sulfurat ce
ar putea fi utilizate pentru împingerea la suprafaţă a substanţelor incendiare vâscoase
etc.).
Aceste aspecte, de care în general se feresc comentatorii, vor face în parte obiectul
scurtei analize a lucrării de faţă. Vom analiza aceste probleme cu precădere din
perspectiva rolului Turciei, ca putere regională emergentă, care tot mai vădit în ultimii ani
îşi arogă un rol tot mai activ pe scena politico-militară regională şi mondială. Autorul
consideră că trebuie acordată o atenţie aparte acestei ţări (Turcia) deoarece în ciuda
apartenenţei sale NATO şi pretenţiilor de a fi primită ca membră UE cu drepturi depline,

- 232 -
ea nu este nici pe departe o ţară sigură, din niciun punct de vedere (politic, militar etc.)
fiind sediul unor mişcări islamiste tot mai accentuate, cu rădăcini istorice adânci în cadrul
societăţii turce şi cu pericolul existenţei în culisele lumii sale politice (dar mai ales în
sânul armatei...) a unei puternice mişcări fundamentaliste a cărei activitate a fost în
general prea puţin vizibilă pentru public.
Fără îndoială, și aceasta este dovedită și de conflictul mai recent din sudul și estul
Ucrainei, ZEMN ocupă un loc central în teatrul de conflict al crizei energetice globale.
Astfel, ZEMN este punctul nodal al traseelor (magistratelor) energetice de bază, ale
întregii Europe... Ne referim aici la magistralele de transport a gazului metan dar şi
ţiţeiului. Nu în ultimul rând, regiunea bazinului Mării Negre ca şi regiunea dintre Marea
Neagră şi Marea Caspică, reprezintă ele-însele bogate zone de carburanţi fosili în stare
gazoasă, lichefiată ori solidă. Tot în această regiune, întâlnim făşii unde se manifestă
puternice anomalii magnetice şi gravitaţionale, semn că în cadrul subsolului, la adâncimi
nu foarte mari, se găsesc diverse zăcăminte rare, printre care şi cele radioactive.
Pe de altă parte, ZEMN, via Turcia, face legătura între regiunea cea mai instabilă
a continentului euroasiatic (Balcanii şi democraţiile tinere şi instabile din spaţiul ex-
sovietic sau învecinat cu acesta) şi zona cea mai „fierbinte” a Globului: Orientul
Mijlociu. Irakul, Iranul şi Siria sunt în direct contact (geografic) cu Turcia, interferenţele
cu aceasta nefiind doar la nivelul „fizic”, ci şi al deplasărilor de populaţie, al conexiunilor
culturale şi întăririlor afininităţii dintre religii şi etnii apropiate ca origine şi spaţiu de
viaţă...
Este deci foarte evidentă conexiunea dintre bazinul de carburant fosil al Orientului
Mijlociu şi bazinele similare (multe dintre ele încă neexploatate) din ZEMN. Am putea
spune fără riscul de a ne înşela ori de a prezenta lucrurile într-o lumină exagerată, că în
definitiv, tendinţa este aceea de a se ajunge la o unificare a acestor „câmpuri energetice”
în cadrul unui singur mare „bazin energetic” global din cadrul cărora ar putea proveni
cele mai mari cantităţi de carburanţi fosili- hidrogen sulfurat, gaze naturale, ţiţei, cărbune.
Nu în ultimul rând, să observăm şi tendinţa de a se alătura acestui bazin al Mării
Negre, regiuni învecinate (adică acele aşa-numite „zone extinse”) care se întind tot mai
departe către Asia, urmând parcă traseele principalelor magistrale energetice existente sau
doar preconizate a fi realizate în anii sau deceniile următoare.
Să afirmăm deci cu toată seriozitatea, că ZEMN tinde să devină centrul de
greutate al securităţii energetice regionale şi globale, mai ales pe măsură ce bazinele de
ţiţei ale Orientului Mijlociu sărăcesc ori petrolul devine tot mai greu accesibil din variate
motive naturale sau umane. După tentativa eșuată de lovitură de stat, Turcia a devenit un
stat cu o politică tot mai geu de înțeles și mai imprevizibilă. Turcia rămâne și în sec. XXI
o punte de legătură între continente și civilizații sau poate devine un cap de pod al
ofensivei musulmane în Europa ?
În sens pozitiv, Turcia ar trebui să fie o punte de legătură între culturi şi civilizaţii
atât de diferite şi de ostile. Totodată, chiar şi din punct de vedere geografic, Turcia uneşte
două mari continente şi este chiar şi o punte indirectă către Africa. Cu toate acestea, în
ciuda reformelor introduse cândva de Mustafa Kemal Atatürk, Turcia este şi rămâne
totuşi un stat musulman (chiar dacă NU şi oficial !), şi în ciuda încercării autorităţilor
turce de a menţine caracterul laic şi aparent neutru al Turciei faţă de conflictele religioase
extrem de puternice în Orientul Mijlociu, nu putem face abstracţie de opţiunea poporului
turc şi de afinitatea acestuia cu alte popoare învecinate. Este vorba de afinităţi etnice şi

- 233 -
culturale, în special religioase. Pe cale de consecinţă, afinităţi politice şi sădirea adâncă a
unei ostilităţi tot mai evidente în sânul societăţii turce, în general faţă de lumea
occidentală.
Desigur, aceste tendinţe sunt foarte vechi, tradiţionale aproape, dar ele au fost
multă vreme atenuate de politica statului turc şi de contextul geopolitic internaţional.
Astfel, imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial, Turcia s-a văzut
confruntată cu pericolul sovietic, devenind foarte repede o ţintă a interesului NATO şi de
altfel, prima dintre ţările străine, ce a fost primită cu braţele deschise în această alianţă.
Cu toate acestea, paradoxal, Turcia a fost, este şi rămâne în esenţă, un stat aflat
„în tabăra inamică”, având o populaţie în general ostilă şi fiind reprezentantul unei culturi
şi civilizaţii profund ostile Occidentului. Politica reformistă a lui Ataturk nu a făcut decât
să ascundă aceste diferende, nu să le şteargă...
Odată cu creşterea puterii şi importanţei Turciei atât în plan regional cât şi pe
scena globală, mişcările islamiste şi în general ostilitatea populaţiei s-au trezit parcă la
viaţă după o lungă letargie. A devenit tot mai dificil în ultimii ani pentru autorităţile turce
să domolească tendinţele de amestecare a religiei în treburile statului iar afinităţile dintre
populaţia turcă şi naţiunile musulmane ale Orientului Mijlociu, devine imposibil de
neglijat.
Nu degeaba, în cadrul UE există mari temeri legate de admiterea Turciei în cadrul
acestei organizaţii... Pe lângă faptul că Turcia ar fi un concurent serios faţă de oricare din
puterile europene... În ultimul timp, orice observator atent al scenei internaţionale poate
constata cum Turcia a devenit tot mai interesată de implicarea în zonele de conflict din
Orientul Mijlociu, jocurile diplomatice şi politice duse de Turcia fiind de multe ori foarte
interesante datorită caracterului lor paradoxal, întreţine strânse legături de prietenie şi
colaborare de pildă cu Iranul, deşi este membru NATO etc.
Până la urmă, autorii lucrării de faţă se mărginesc să atragă atenţia asupra rolului
foarte delicat pe care îl joacă Turcia în scena securităţii regionale şi globale, alternând în
cadrul unor paradoxale tendinţe de a-şi urma destinul tradiţional musulman şi totodată
acela de a-şi îndeplini obligaţiile politice asumate prin Tratatul Nord-Atlantic.
În opinia autorilor, Turcia este un actor periculos şi instabil. Va deveni astfel pe
măsură ce puterea sa emergentă va atinge niveluri tot mai mari dar şi în măsura în care
contextul favorabil va permite descătuşarea ostilităţii anti-occidentale. Cu toate acestea,
la ora actuală Turcia cel puţin dă impresia unui stat încă stabil, cu o politică destul de
echilibrată, menită să ţină în frâu mişcările islamiste interne şi să împiedice deocamdată
proliferarea de activităţi ostile violente, în formă organizată.
Putem constata cum în momentul de faţă, Turcia îşi asumă chiar şi rolul de
mediator între puterile occidentale şi state ostile din Orientul Mijlociu. De altfel, Turcia
devine tot mai evident, o putere politico-economică şi militară tot mai deranjantă pentru
UE, neputând fi încadrată în planurile pe care marile puteri occidentale şi le-au făcut la
nivelul Uniunii. Fără îndoială, la ora actuală, în funcţie de context, Turciei i se pot acorda
aprecieri pozitive din punctul de vedere al participării sale la securitatea regională cel
puţin, însă trebie să fim prudenţi, pentru că Turcia este totuşi într-o regiune foarte
instabilă...
Până în momentul de faţă, Turcia am putea spune că joacă unul din rolurile cel
mai importante în stabilitatea regională din Orientul Mijlociu. Dar această apreciere poate
fi pur contextuală şi iluzorie... Situația devine cu atât mai tulbure cu cât Turcia se află și

- 234 -
la propriu și la figurat la graniţa şi la interferenţa dintre culturi şi civilizaţii. Amplasată
între continente, cu ieşire la Marea Mediterană şi Marea Neagră, Turcia s-a prezentat de
la bun început ca o mare putere, fiind pentru o lungă perioadă de timp, un temut imperiu
cu accentuate tendinţe expansioniste.
Naţiunea turcă a fost supusă acţiunii numeroaselor interferenţe etnice şi culturale
aferente dispunerii geografice la graniţa dintre continente. Cel puţin în ultima jumătate de
veac, Turcia a prezentat un accentuat rol pozitiv, devenind prin laicizarea şi
occidentalizarea sa, un important nod de legătură între lumea occidentală şi lumea
musulmană, altminteri atât de diferită şi de ostilă. Mediul de securitate regional a avut de
câştigat prin acţiunea concomitentă a două elemente :
-contextul politico-militar favorabil (războiul rece) care a împiedicat tendinţele ostile
anti-occidentale să se dezvolte şi a menţinut Turcia ca un factor de stabilitate regională;
-efectul bun pe care în general reformele l-au avut asupra poporului turc, acesta primind
elementele culturii occidentale în general cu mult mai puţină ostilitate decât alte popoare
musulmane;
-neimplicarea militară directă a Turciei în cadrul unor conflicte militare regionale;
-statutul de mediator pe care de multe ori şi l-a asumat în scopul aplanării unor conflicte
care opuneau faţă în faţă state occidentale şi musulmane;
-neafectarea Turciei de criza financiară din ultimii ani şi dezvoltarea unei economii solide
cu legături strânse în regiune şi sume mari de bani investite în cadrul unor proiecte
energetice regionale.
Spre comparaţie cu un alt stat musulman aliat al SUA, Arabia Saudită, Turcia a
acceptat valorile democratice occidentale şi s-a adaptat destul de bine stilului de viaţă
occidental. Acest fapt a făcut şi din fericire încă mai face, ca Turcia să reprezinte nu doar
o importantă putere regională emergentă ci şi „polul de echilibru” din cadrul ZEMN.
Autorul lucrării de faţă apreciază că ZEMN are la ora actuală o structură bipolară,
în care unul din polii de putere este ocupat de Rusia (şi sateliţii săi, incluzând Ucraina în
ciuda aparenţei de independenţă...) iar celălalt de Turcia. Fără Turcia, regiunea Mării
Negre ar fi fost dominată de influenţa hegemonică a unei singure mari puteri: Rusia, care
ar fi dirijat practic toate celelalte state din jurul său.
Aşezată la graniţa dintre puterile politico-militare adverse şi totodată la frontiera
dintre continente dar şi culturi şi civilizaţii diferite, Turcia suferă în aceşti ani un proces
de renaştere a ambiţiilor imperiale de odinioară. Deocamdată însă, ea joacă un rol pozitiv
pe scena securităţii regionale. Autorul nu caută să critice actuala activitate a Turciei
analizată din perspectiva securităţii, ci doar să atragă atenţia asupra caracterului delicat şi
instabil al acestei puteri regionale emergente. Un stat cu o influenţă tot mai importantă
asupra echilibrului regional, şi care păstrează în sine forţe cu caracter antagonist a căror
activitate este atât de imprevizibilă. De cealaltă parte, avem „polul rusesc”, Rusia fiind şi
ea o mare putere aflată într-un proces tot mai accentuat de reconstrucţie a capabilităţilor
militare specifice unui imperiu. Rezultă în ansamblu, un mediu de securitate tot mai
nesigur în care lucrurile pot evolua pe traiectorii neprevăzute şi abrupte.
În aceste condiții se reliefează tot mai clar ameninţările la adresa securităţii
specifice ZEMN și se prefigurează rolul Turciei din această perspectivă. Putem afirma că
ZEMN este supusă unor vulnerabilităţi, riscuri, ameninţări şi pericole specifice. Vom
încerca în continuare să identificăm o parte dintre acestea...
Vulnerabilităţi:

- 235 -
-diferenţele mari de apartenenţă etnică şi culturală, care îngreuiază foarte mult apropierea
între oameni şi cooperarea;
-inexistenţa infrastructurilor necesare bunei exploatări a resurselor energetice;
-nerealizarea până la această dată a unor prospectări corespunzătoare a regiunilor în care
se află zăcăminte;
-dificultatea de a asigura protecţia obiectivelor energetice;
-caracterul eterogen al modului de a asigura securitatea, la statele regionale;
-posibilitatea producerii unor hazarde naturale sau umane în bazinul Mării Negre.
Riscuri:
-escaladarea unor tradiţionale conflicte inter-etnice sau/şi religioase;
-naşterea unor puternice mişcări anti-occidentale în cadrul societăţii turce şi abandonarea
regimului laic la un moment dat;
-realizarea unor gesturi și acțiuni necugetate din partea SUA ori Ucrainei în raport cu
puternicul vecin rus, fapt ce ar putea duce la escaladări periculoase;
-formarea unor axe politico-militare care să unească China de ZEMN, prin intermediul
unor state precum Kazahstan, Georgia şi Afganistan, în ciuda intenselor eforturi ale SUA
şi NATO de a atrage Georgia şi Kazahstanul sau de a controla (militar şi politic)
Afganistanul.
Ameninţările şi pericolele concrete ce pot apare, ţin de materializarea sub o formă
sau alta a vulnerabilităţilor şi riscurilor menţionate.
În privinţa aspectelor sus-menţionate, după cum o bună parte din aceste
vulnerabilităţi şi riscuri (ce fundamentează apariţia unor ameninţări şi pericole) sunt
legate chiar de Turcia, rezultă că rolul principal al acestui stat este tocmai acela de a-şi
diminua potenţia-lul negativ, acţionând direct asupra acelor vulnerabilităţi şi riscuri. În
concluzie:
-Turcia este o putere regională emergentă care vine să asigure echilibrul într-o regiune ce
ar fi putut fi dominată exclusiv de Rusia;
-deşi are o importanţă benefică deloc neglijabilă, asigurând interacţiunea (pozitivă) dintre
continente, culturi şi civilizaţii diferite, Turcia păstrează în formă latentă sau manifestă şi
o serie de vulnerabilităţi şi riscuri care pot oricând degenera sub formă de ameninţări şi
pericole greu de oprit şi având consecinţe imposibil de estimat;
-este deci foarte important ca evoluţia şi situaţia Turciei să fie permanent ţinute sub
control, acţionându-se totodată în sensul diminuării vulnerabilităţilor şi riscurilor;
-în cazul izbucnirii unui conflict militar major, inclusiv război mondial, centrul de
greutate va fi situat undeva în ZEMN; posibil ca şi punctele critice ale ONU sau UE să fie
tot în această regiune. Pe măsură ce confruntarea americano-rusă din spațiul ucrainian va
evolua, evoluția lucrurilor neva putea răspunde, fără îndoială, la multe întrebări.

- 236 -
Capitolul 7
SOLUȚII PROPUSE ÎN MANAGEMENTUL
SISTEMULUI DE SECURITATE
(Daniela Georgiana Golea / Cătălin Robertino Hideg /
Lucian Ștefan Cozma)

Conceperea acestor soluții s-a făcut odată cu întocmirea unor studii științifice
privind sistemele de armamente neconvenționale non-NBC, dar și lucrări referitoare la
noile soluții tehnologice în domeniul energeticii și transporturilor, vizând în special
domeniile de aplicație strategice, cum ar fi transporturile, telecomunicațiile, energetica
etc. Prin însumarea tuturor acestor lucrări s-a ajuns la evidențierea unor posibile noi
soluții privind problemele grave cu care România se confruntă în prezent ori s-ar putea
confrunta în cazul apariției unor crize majore.
S-a întocmit astfel propunerea de față care urmărește mai întâi să schițeze
principalele idei privind măsurile și direcțiile de acțiune cu rol strategic, ce ar trebui
întreprinse imediat.
Motivaţia- este dată de agravarea stării conflictuale regionale și necesitatea de a
stabili soluții realiste și direct aplicabile privind asigurarea nevoilor de securitate. Avem
nevoie de aceste soluții deoarece în viitorul apropiat este de așteptat apariția unei stări de
criză majoră legată de confruntarea din Zona Extinsă a Mării Negre și influența militară a
facilităților de la Deveselu.
Intenţia- este aceea de a prezenta pe scurt datele problemei și a schița posibilele
soluții care să întrunească condițiile arătate. Aceste date și informații sunt destinate în
general opiniei publice și celor interesați direct de problema securității.
Premiza- este aceea că la nivelul aparatului de stat există totuși voința politică
necesară în sensul asigurării nevoilor de securitate ale României și pregătirii acesteia
pentru stările de criză majoră care sunt preconizate în viitorul apropiat.
Ipoteza- constă în presupunerea bazată pe elemente certe, că resursele naționale
de securitate ale României contemporane vor putea fi utilizate în sensul acoperirii
nevoilor de securitate dacă voința politică (potrivit premizei) va direcționa astfel
lucrurile.
Scopul- acțiunea noastră urmărește atragerea atenției tuturor celor interesați de
problema securității asupra unor probleme grave și presante care privesc acest domeniu.
Obiectivul- finalitatea concretă a demersului nostru privește întreprinderea unor
eventuale acțiuni la nivel politic în direcția și în sensul arătat de concluziile analizei
noastre.
Contextul actual este foarte complicat, România fiind ca și alte dăți în cadrul
istoriei sale prinsă în încleștarea dintre puterile militare cu pretenții de hegemonie
mondială. Mai grav, la ora actuală sistemele economice ale marilor puteri sunt
preponderent bazate pe „aurul negru” (țiței) și alte elemente de domeniul resurselor
„fosile” iar bazinele de exploatare din Orientul Mijlociu sunt fie pe cale de epuizare, fie
tot mai greu accesibile (din variate cauze).
Prospecțiunile au demonstrat că resursele petroliere (și de gaze naturale, dar și alți
carburanți fosili, precum ar fi hidrogenul sulfurat) cele mai accesibile și aflate în cantități
uriașe, se află în așa-numita Zonă Extinsă a Mării Negre (ZEMN). În această regiune

- 237 -
(cuprinzând statele care au litoral la Marea Neagră dar nu numai) se află mari bazine
exploatabile dispuse în special în regiunea nord-vestică a bazinului Mării Negre, în zona
costieră. Accesul facil la astfel de bazine naturale îl au Rusia (doar în regiunea Peninsulei
Crimeea), Ucraina (pe toată lungimea litoralului său, care constituie totodată limita sudică
a Ucrainei) și România.

Fig. 133 Structura potențialului național de apărare în Republica Socialistă România, potrivit col. Ion
Boață, col. Vasile Almaș, col. Iosif Coman, col. dr. Ion Perț, col. dr. Ion Vasile, 1977. În momentul de față,
potențialul militar și economic au fost drastic reduse, potențialul uman aproape că nu mai există (exceptând
mica armată profesionistă, populația a fost complet exclusă din sistemul de apărare) iar potențialul tehnico-
științific (cercetare-dezvoltare în sectoarele strategice) și cel moral (și politic) au fost aproape desființate cu
totul.

În rest, deși Marea Neagră are pretutindeni bazine de țiței și gaze, acestea fie nu
sunt accesibile, fie greu accesibile în regiunile de coastă estice ori sudice, astfel încât
Turcia (de pildă) nu are acces la ele. Deși marile puteri regionale în cadrul ZEMN ar fi
teoretic Rusia și Turcia (NATO) influența reală a Turciei în schema luptei pentru acces la
resurse petroliere este relativ redusă, rolul Turciei exercitându-se indirect. În schimb,
Ucraina și România au roluri directe în confruntare fiind țări care dispun de acces direct
la bazinele de carburanți fosili, dar și poziții foarte bune pe harta geopolitică regională.
Prin mijloace și metode mai mult sau mai puțin ortodoxe, NATO a reușit să
introducă în zona sa de control (nu doar simpla influență) atât Ucraina cât și România,
unde s-au amplasat guvernări fidele intereselor sale și caracterizate în general printr-un
nivel foarte ridicat al corupției. Cu toate acestea, atât națiunea ucrainiană cât și cea
română sunt în realitate mai curând ostile față de NATO și față de politica acestei
organizații. Aceasta în condițiile în care experiența concretă a ultimilor 5-10 ani a
demonstrat că NATO nu oferă nimănui nicio garanție reală de securitate, această
organizație politico-militară fiind mai curând generatoare de conflicte, instabilitate
politică și mari crize economice și umanitare, decât generatoare de pace și securitate.
Devine așadar tot mai clar faptul că România trebuie să-și dezvolte pe baze
proprii capacitățile de asigurare a nevoilor de securitate, printre care în mod particular,
capacitatea de apărare90. Aceasta presupune înainte de toate găsirea rapidă a unor
90
Lucian Ştefan Cozma, „Soluţii tehnologice neconvenţionale pentru Aviaţia Militară. Iniţiativa strategică
de dezvoltare a industriei aerospaţiale”, sunt avute în vedere aplicații ale tehnologiei microundelor, noi
tipuri de laseri capabile să lucreze la puteri foarte mari chiar și în regim continuu, utilizări ale efectului

- 238 -
soluții care să permită acoperirea nevoilor de securitate și mai ales, întărirea sistemului
de apărare, dar fără ca aceasta să necesite cheltuieli mari de resurse. Așadar, sunt
necesare soluții cu totul și cu totul noi sau care nu au mai fost utilizate până în momentul
de față.

Fig. 134 Principalele elemente componente ale potențialului economico-militar în România socialistă,
potrivit col. Ion Boață, col. Vasile Almaș, col. Iosif Coman, col. dr. Ion Perț, col. dr. Ion Vasile, 1977.
Observăm cum la ora actuală aproape că au dispărut capacitățile de producție din partea stângă a schemei,
materiile prime și resursele au fost preluate de puteri străine (aceste resurse nemaiaparținând practic
României), forța de muncă din partea dreaptă a schemei a fost drastic redusă, rezervă a ei nu mai există iar
mijloacele financiar-valutare destinate achiziționării de tehnică de luptă au fost de asemenea reduse foarte
mult.

Tocmai astfel de soluții are în vedere autorul lucrării de față: soluții care să
presupună utilizarea de o altă manieră (mult mai eficace) a resurselor deja existente,
reducerea masivă a cheltuielilor (creșterea eficienței) și atingerea în mod complet și într-
un interval scurt de timp a unor deziderate care interesează punctele critice ale sistemului
de securitate națională.

7.1 Multiple provocări din mediul de securitate

Problema securităţii naţionale a fost dintotdeauna în prim plan iar specialiştii în

doctrină au căutat mereu să stabilească toate conceptele necesare pentru a defini, analiza
şi descrie această problemă într-o formulă cât mai clară şi mai apropiată de adevăr, pentru
a veni finalmente cu soluţiile practice.

Coandă, aplicarea unor variante perfecționate ale dispozitivelor inventate de George „Gogu”
Constantinescu și altele. Studiu științific întocmit și prezentat în cadrul Departamentului Operații Întrunite
Studii Strategice și de Securitate, București, 2012.

- 239 -
 Dincolo de toate acestea, securitatea oricărei naţiuni este o problemă reală care
reclamă venirea cu soluţii practice imediate, acestea la rândul lor trebuind să fie eficiente
şi realiste, într-un mediu de viaţă care este marcat de tendinţele instinctive conflictuale şi
de asimetria răspândirii pe Glob a resurselor vitale, fapt ce produce lupta pentru „spaţiul
vital” pe fondul altor surse de conflict de natură geopolitică ori de altă natură.
În această lume tot mai sărăcită de resursele sale vitale, a unei omeniri eterogene
formate din rase şi naţiuni între care există şi persistă mari diferenţe de natură rasială,
politică, economică, religioasă, culturală, există şi România, cu o naţiune ale cărei
rădăcini se pierd în preistoria umanităţii.
Căutăm să evidenţiem potenţialul neutilizat al României şi impactul deosebit pe
care l-ar avea o judicioasă utilizare a acestui potenţial în domeniul securităţii naţionale.
Totodată, încercăm să atragem atenţia asupra unor aspecte grave dar puţin cunoscute şi
tratate de către politica actuală de securitate. Printre acestea, realitatea agresiunilor
geofizice şi un întreg cortegiu de pericole, elemente de risc şi vulnerabilităţi existente în
clipa de faţă. Pe lângă toate acestea, vom lua în calcul și o valoroasă bibliografie de
inventică, din care am selectat în mod deosebit lucrările semnate de Henri Coandă,
Rudolf Liciar, Nicolae Văideanu şi Constantin Văideanu, George Constantinescu, Traian
Vuia, Nicolae Moraru; aplicaţiile acestor invenţii sunt facile şi imediate servind tocmai
domeniilor considerate strategice: industria militară, energetică, transporturi.
În privința noilor ameninţări la adresa securităţii și a vulnerabilităţilor sale, pe
lângă cele stipulate încă din anul 2009 de către Strategia de Securitate Naţională a
României, vom menţiona o serie de vulnerabilităţi, elemente de risc şi pericole, care deşi
grave şi reale, nu sunt în mod corespunzător luate în calcul.

a. Vulnerabilităţi şi elemente de risc

 inexistenţa oricărei măsuri sau acţiuni destinate utilizării resurselor naturale ale
României, la justa lor valoare; amintim cu această ocazie faptul că teritoriul României are
unul dintre cele mai bogate bazine hidrografice din Europa, de asemenea, în regiunea de
est şi nord-est, datorită vânturilor ce vin dinspre regiunea polară se formează regiuni
optime de utilizare a energiei eoliene; o mare parte din regiunile sudice şi sud-estice ale
ţării oferă bune condiţii pentru captarea şi conversia energiei solare pe tot timpul anului;
subsolul României este foarte bogat în zăcăminte, existând inclusiv „pungi de ţiţei” ce nu
au fost încă utilizate, ca şi zăcăminte de minereuri radioactive şi de metale rare;
potenţialul hidrografic, eolian, solar, al solului şi subsolului fac din această ţară o regiune
cu o mare capacitate economică dar în stare latentă, nevalorificată; suntem dependenţi de
alimentarea cu gaze naturale şi ţiţei, fiind vulnerabili eventualului şantaj ce poate fi
realizat de Rusia şi Ucraina, lucru ce poate fi evitat doar printr-un plan realist de
valorificare eficace a potenţialului energetic naţional;
 inexistenţa unor planuri corecte şi complete destinate apărării naţionale şi
protecţiei civile în condițiile confruntării multidimensionale, ceea ce face ca majoritatea
obiectivelor strategice, fie militare sau civile, să fie în mod aproape ridicol expuse
riscurilor; o serie de obiective ce pot fi considerate „strategice” sunt lipsite de paza
corespunzătoare şi infrastructura lor este greşit concepută, prin aceasta vulnerabilizându-
le în mod inadmisibil; o serie de porţi de acces în cadrul reţelelor de galerii subterane ce
reprezintă indubitabil obiective strategice, sunt lăsate în paragină sau în situaţia de a fi

- 240 -
lesne utilizate de persoane neautorizate, iar adăposturile protecţiei civile sunt unele
nefinalizate, unele trecute în alt regim de utilizare, multe altele neîntreţinute şi degradate;
 neutilizarea resurselor cercetării ştiinţifice româneşti dar şi a bagajului
impresionant de bibliografie de inventică ce s-a strâns în ultimul secol, precum şi al
documentaţiei de mare valoare ce conţine rezultatele muncii de cercetare ce a fost
realizată de colective de cercetători români în anii’50-’70;
 riscurile şi pericolele mari de natură chimică şi medicală existente în momentul de
faţă pe fondul colapsului industriei naţionale dar şi a sistemului medico-sanitar;
 inexistenţa oricărei măsuri şi acţiuni destinate protecţiei civile din perspectiva
desfăşurării agresiunilor geofizice şi în general apărării faţă de acest tip de agresiune
deosebit de periculoasă şi eficientă;
 nerecunoaşterea oficială a existenţei desfăşurării unor noi tipuri de confruntare,
sub o formă de obicei non-armată, dar păstrând periculozitatea extremă a efectelor pe
care le produc şi mijloacele convenţionale de luptă şi de purtare a războiului;
 activitatea în general ineficace a componentelor sistemului de securitate şi a
organizaţiilor care desfăşoară activităţi în acest domeniu, în special printr-o teoretizare
excesivă a acestei activităţi, lipsirea ei de pragmatism şi plasarea cercetării şi analizei în
sfere generale şi abstracte, în loc ca obiectul analizei să îl facă problemele concrete, la
care să se aducă soluţii concrete;
 organizarea şi funcţionarea deficitară a componentelor sistemului de securitate,
din cauza strategiei neclare şi incomplete dar şi lipsei unor planificări corecte şi complete
elaborate de o manieră strict realistă, pragmatică;
 administrarea şi întreţinerea deficitară a multora din elementele infrastructurii
strategice;
 lipsa măsurilor şi acţiunilor eficiente menite creşterii capacităţii de luptă, în
special prin activitatea de cercetare-dezvoltare şi utilizarea arhivei de inventică pentru
aplicaţii practice imediate şi reducerea masivă a costurilor;
 organizarea deficitară a sistemului de securitate face ca să nu existe un organ
central de control şi comandă care să poată gestiona în timp real informaţiile privind
identificarea și efectele acțiunilor neconvenționale non-NBC (de pildă, agresiunile
geofizice);
 domneşte în continuare confuzia în privinţa tehnologiei armamentului
neconvențional non-NBC (destinat agresiunilor psihotronice, geofizice etc.) în
documentele oficiale nefiind precizeze din punct de vedere tehnico-ştiinţific cum
funcţionează aşa-ceva; de pildă, la ora actuală în media circulă o serie de informaţii
eronate privind sistemele de armament geofizic, astfel de informaţii având mai mult rolul
de a stârni confuzia decât de a lămuri problema; cel mai adesea experimentul HAARP
este „acuzat” de agresiunile geofizice, deşi în mod ştiinţific se poate demonstra cu
uşurinţă că HAARP nu are capacitatea de a altera factorii de mediu în măsura necesară
pentru a deveni o armă geofizică;
 conceperea parţial eronată a politicii de securitate pe fondul integrării în NATO,
prin acordarea unei încrederi excesive în capacităţile acestei organizaţii şi scoaterea din
vedere a unor scenarii potenţiale cum ar fi ofensiva purtată doar de România împotriva
unui inamic ori agresor cu stabilirea teatrului de război pe teritoriul statului inamic;
acţiunile de cercetare dar şi războiul subversiv purtat de forțele de cercetare-diversiune în

- 241 -
adâncimea teritoriului unui inamic declarat sau potenţial; lupta de rezistenţă armată în
cazul ocupaţiei militare străine.
Toate acestea sunt situaţii potenţiale care nu pot lipsi din cadrul unei strategii bine
întocmite, apartenenţa la o alianţă sau alta nefiind decât o chestiune de conjunctură; în
cazul izbucnirii la nivel global a unei crize grave sau război mondial, România va fi
singură în faţa pericolului, deci prin politica și strategia sa trebuie să fie în orice moment
gata să facă faţă oricărui pericol, independent faţă de NATO şi fără suportul său neapărat.

b. Pericole
 formarea şi consolidarea unor nuclee politico-militare deosebit de agresive în
teritoriul Republicii Moldova și Ucrainei, acestea desfăşurând intense activităţi ostile sub
mai multe forme şi fiind oricând gata inclusiv de trecerea la forme violente; totodată
punerea în grav pericol a cetăţenilor români care tranzitează ori se află în teritoriul
statelor sus-amintite dar şi desfăşurarea de către autorităţile acelor state, a unor activităţi
periculoase în care sunt implicate armamente, inclusiv arme de nimicire în masă ori
componente ale acestora şi materiale radioactive, deplasările de astfel de armamente fiind
scăpate de sub orice control internaţional, atât în teritoriul Ucrainei cât şi în cel al
Republicii Moldova (Transnistria);
 posibilitatea realizării unor agresiuni utilizând armament neconvențional non-
NBC, dinspre SUA, Rusia sau Ucraina, prin amplasarea de armament neconvenţional de
tip non-NBC în zona litoralului Mării Negre.
Totodată se evidențiază și noi tipuri de confruntare şi de realizare a agresiunilor.
Acest aspect ne îndreaptă către nevoia de a identifica exact locul tehnologiilor moderne în
cadrul noilor tipuri de agresiune.
Dacă în momentul de faţă ar fi pace trainică, probabil că problema securităţii
naţionale nu ar suscita atenţia multor persoane. Din nenorocire, lumea se află în plin
conflict pe multiple planuri, dar bazate pe moduri atipice de confuntare, uneori
insesizabile... În luptă pe frontul invizibil, se merge cu „arme” dintre cele mai
neconvenţionale dar care cel mai adesea dovedesc o eficacitate teribilă. În ultimii ani,
conflictul interuman s-a extins într-un mod îngrijorător asupra întregului mediu ambient,
cu un impact cel mai adesea cumplit asupra acestui mediu, prin alterarea gravă a
biosistemului şi chiar a geosistemului în ansamblu.
Şi mai grav, la un moment dat a apărut ideea de a utiliza energiile şi schimburile
energetice din cadrul geosistemului, ca arme împotriva altor oameni sau chiar a unor
popoare în ansamblu, fapt ce a condus la conceperea şi realizarea unor arme care pot avea
efecte devastatoare asupra mediului ambient, dereglând astfel funcţionarea în ansamblu a
geosistemului, cu riscul de a o face în mod iremediabil şi aducând prin aceasta consecinţe
greu de prevăzut.

7.2 Precaritatea resurselor

Orice analiză serioasă, mai ales dacă își propune stabilirea sau corectarea unei
strategii91 va trebui să plece de la analiza realistă a resurselor concrete avute la dispoziție.

91
În cea mai simplistă definire, o strategie ar reprezenta calea (măsuri, acțiuni, reguli etc.) de urmat optimă
ce ar trebui să asigure legătura între resursele puse la dispoziție și îndeplinirea obiectivelor propuse.

- 242 -
Nu se vor lua în calcul resurse presupuse, care au caracter viitor și incert sau resurse
promise de către pretinși aliați. Astfel de resurse „promise” nu pot avea decât caracter
incert, fiind cu totul incompatibile oricărei analize serioase.
Iată de ce studiul nostru nu a luat în calcul decât resursele proprii statului român92,
făcând totală abstracție de cele pe care NATO sau orice stat străin și pretins aliat, ar
pretinde la un moment dat că ni le-ar pune la dispoziție în caz de criză majoră. Într-un
astfel de scenariu este foarte puțin probabil ca vreun stat străin să mai acorde vreo atenție
României...
Este așadar necesar să vedem ce (mai) are România disponibil în clipa de față și
orice analiză să fie întocmită pe baza realității și a ipotezei că în confruntarea cu situația
de criză, România va fi complet singură, pusă în situația de a-și administra cu maximă
pricepere toate resursele existente în vederea contracarării efectelor negative, pregătirii și
realizării ripostei și astfel, depășirii cu bine a crizei respective. Atunci când vorbim de
„criză majoră” avem în vedere:
-tăierea completă a alimentării cu carburanți fosili dinspre Rusia,
-scoaterea din funcțiune a principalelor rafinării ale statului român,
-incapacitatea statelor NATO de a ajuta aprovizionarea României cu carburanți fosili
(păcurină, țiței rafinat, gaze naturale etc.) dar și
-ocuparea totală sau parțială a teritoriului național de către forțe armate inamice, inclusiv
forțe secesioniste care acționează în regiuni în care populația română este minoritară și
vulnerabilă.
În fața tuturor acestor scenarii grave, România va trebui să se descurce complet
singură, intervenția NATO fiind ori imposibilă, ori se va produce cu mare întârziere și
doar cu efecte parțiale (de pildă, unele intervenții umanitare), fără a înlătura însă cauzele
crizei.

Resurse financiare

În clipa de față statul român dispune de resurse financiare suficiente trecerii unei
perioade de criză majoră. De altfel, problema României nu este aceea că nu ar avea bani,
ci mai curând că nu-i administrează bine, mai ales din cauza existenței unui sistem
ultracorupt care crează o sumedenie de breșe prin care sume mari de bani se scurg către
direcții ilicite.
În situație de criză însă, conducerea și administrarea statului ar fi în mod
preponderent preluată de către forțele armate, fapt ce ar reduce masiv posibilitățile de
creare și funcționare a mecanismelor specifice sistemelor politico-administrative corupte.
Sugerăm ca la nivelul principalelor partide politice, cu participarea colectivelor de
specialiști din cadrul UNAp, să se realizeze încă de acum (la pace, în stare normală sau
mai curând, de criză la nivel relativ redus) simulări conținând scenarii de criză în cadrul
cărora să modeleze conducerea statului în regim excepțional, utilizând pentru aceasta și

92
Lucian-Ştefan Cozma, în tema cadru „Securitatea energetică- vector vital în ecuaţia securităţii
naţionale”, raportul de cercetare cu titlul „Consideraţii asupra capacităţilor de retehnologizare în cadrul
Sistemului Energetic Naţional al României şi importanţa acestui proces în domeniul securităţii naţionale”,
prezentat în cadrul Departamentului Operații Întrunite Studii Strategice și de Securitate, Universitatea
Națională de Apărare, București, 2012.

- 243 -
informațiile din cadrul planurilor generale de mobilizare. Este foarte important ca încă de
acum să cunoaștem cu precizie cine va prelua funcțiile în situații de criză majoră, cum va
fi realizată structura conducerii politico-militare a statului în regim de urgență sau de
asediu, ori în cazul trecerii la mobilizarea generală. Pe marginea acestor aspecte, a fost
întocmit un studiu separat93 cuprinzând analiza legislației și stabilirea modului concret de
acțiune astfel încât să fie utilizate corespunzător „portițele” legale existente. Acest studiu
a urmărit punerea la punct a unui mod de acțiune rapid, legal și eficace prin care să se
asigure trecerea rapidă de la structura și funcționarea statului actual (corupt, ineficace,
plin de blocaje și lipsit aproape total de cooperare instituțională în anumite cazuri) la o
nouă structură de stat, inatacabilă din punct de vedere legal, necontrolată de către forțe
externe, asigurând așadar suveranitatea națională dar totodată, funcționarea simplă și
eficace a instituțiilor sale.
Realizarea și punerea în aplicare a unor astfel de planuri cuprinzând măsuri
legale de înlăturare a segmentelor corupte ale statului și contracarare a sistemelor
corupte, reprezintă principalul pas în sensul asigurării resurselor financiare necesare unei
bune funcționări a statului român, cu precădere în situații de criză majoră.
Ținând cont de aceste aspecte, autorul propune luarea în calcul și aplicarea acestor
soluții în perioada imediat următoare, de preferință până la finele anului curent, astfel
încât să fie asigurate condițiile necesare pregătirii statului român pentru situații de criză.

Resurse umane

Din perspectiva acestei categorii de resurse am putea spune că România încă are o
situație destul de bună, în ciuda migrației masive a forței de muncă înalt calificate. Cu
toate acestea, resursele umane rămase în teritoriul României nu pot fi valorificate aproape
deloc din următoarele cauze:
-lipsește cu desăvârșire un sistem competițional care să permită filtrarea personalului
potrivit competenței și pregătirii, nemafiind aplicată metoda organizării de concursuri pe
post, iar atunci când totuși se organizează, această acțiune este cel mai adesea doar una
simulată, confruntarea corectă a concurenților fiind deseori substituită prin fraudă iar
mecanismele puse concret în aplicare pentru ocuparea posturilor vacante sunt cele
specifice corupției (nepotismul, afaceri clientelare, decizii administrative arbitrare etc.);
-nu (mai) există un sistem de susținere și plasare corespunzătoare pe piața muncii a
acelora care posedă rezultate deosebite în activitatea școlară, profesională sau de
cercetare științifică; astfel încât în momentul de față singura posibilitate certă pentru
aceștia este migrația, găsirea unui loc de muncă rezonabil în occident, fapt ce corespunde
cel mai adesea părăsirii definitive sau pe termen nedeterminat a țării natale;
-cel mai grav, componentele forțelor armate se dovedesc cel mai serios atinse de acest
flagel al distrugerii sistemului competițional corect și înlocuirii cu diverse forme
trunchiate de sisteme corupte de management al resursei umane; aceste sisteme trunchiate
deschid larg porțile unei clientele de o calitate foarte îndoielnică formată din rude, afini,
prieteni sau indivizi veroși care au capacitatea de a-și plăti postul solicitat;

93
Lucrarea poartă denumirea „Propunere privind planul măsurilor de urgență destinate combaterii
corupției și asigurării unei relative independențe a justiției” și se referă la un mod rapid și legal prin care
Parlamentul poate prelua total controlul statului, înlăturând pe căi licite și relativ pașnice orice alte pârghii
de control al statului în afara celor parlamentare.

- 244 -
-nu există niciun cadru instituțional adecvat (realizat de statul român, nu de persoane sau
grupuri private...) care să urmărească identificarea persoanelor care au competențe
deosebite în diverse domenii în scopul de a asigura protecția specială a acestora și
plasarea adecvată a lor pe piața muncii astfel încât talentele să le fie valorificate cât mai
bine.
Față de această situație, facem observația că în cazul izbucnirii unei crize majore
(inclusiv în ipoteza unui război) România va resimți foarte dur faptul că timp de mai bine
de 20 de ani a abandonat sistemele competiționale umplând până la refuz posturile
bugetate cu indivizi de calitate foarte slabă, incapabili să presteze corect activitățile
specifice fișei postului și de multe ori chiar neavând pregătirea necesară în mod normal
postului respectiv.

Fig. 135 Locul potențialului economic de apărare și economico-militar în cadrul potențialului ecnomic al
țării, în concepția României socialiste, potrivit col. Ion Boață, col. Vasile Almaș, col. Iosif Coman, col. dr.
Ion Perț, col. dr. Ion Vasile, 1977. În momentul de față potențialul economic al țării a fost aproape distrus,
România fiind un fel de piață de desfacere a produselor de mâna a doua în cadrul UE. Potențialul economic
de apărare este drastic limitat iar potențialul economic militar abia dacă mai supraviețuiește.

În ipoteza apariției unei situații grave de criză, peste 75% din personalul actual al
aparatului de stat (și cca. 50-60% din personalul forțelor armate) s-ar dovedi aproape
incapabil să (re)acționeze corespunzător, dovedind prestații slabe sau chiar lamentabile.
În această situație și mai ales în contextul apropiatei începeri a campaniei
electorale pentru alegerile de anul viitor, propunem organizarea unei campanii (susținută
de ministere și desfășurată la nivelul acestora) de căutare a persoanelor valoroase,
talentate, în special din rândul tinerilor (elevi, studenți etc.) în scopul de a-i atrage în
cadrul unei organizații de ajutorare și îndrumare. Numai astfel vom putea pregăti direct
viitorii înalți funcționari de stat și politicieni valoroși pe care să-i repartizăm în mod
corect în diverse posturi, pe bază de merite, nu prin nepotism.
În momentul de față România nu (mai) are un sistem de identificare a ideilor
valoroase în domeniul cercetării și dezvoltării tehnologice, astfel încât invențiile și
inventatorii români, deși an de an premiați la târgurile internaționale de inventică, nu au

- 245 -
aproape niciodată câtuși de puțin posibilitatea de a-și materializa ideile și de a participa
cu plus-valoare la dezvoltarea statului român și îmbogățirea domeniului tehnologic.

Resurse tehnologice

În urma unei analize asupra mediului global contemporan rezultă că în momentul

de faţă ne aflăm angrenaţi în cadrul unei mari confruntări economice. Această confruntare
a venit practic ca o continuare şi chiar o diversificare a fostului Război Rece, iar în
special după 1990 au început tot mai mult să prindă contur caracteristicile război global
completamente atipic, care deja nu mai seamănă cu nimic din tiparele Războiului Rece: o
confruntare globală ce este compusă dintr-o multitudine de forme de conflict. Dintre
aceste forme diverse iese în special în evidenţă confruntarea economică, aceasta
implicând parţial şi activităţile de spionaj economic dar totodată şi o amplă confruntare
multidimensională94: mediatică, energo-informaţională şi informatică, cybernetică,
psihologică/psihotronică etc. Unul din mediile în care se duc cele mai dure confruntări
este însă mediul informaţional şi alături de acesta, cel informatic şi cybernetic. Miza este
reprezentată în acest caz de informaţia tehnologică.
Deoarece aplicarea de noi tehnologii presupune o atentă gestionare a informaţiei
tehnologice secretizate (clasificate) în cadrul schemei structurale şi funcţionale a
intervenţiilor strategice în mediul economic, un rol foarte important l-ar avea fără
îndoială aparatul de intelligence şi operaţiile sale specifice. În momentul de faţă pentru o
parte din actorii scenei internaţionale rezolvarea necesităţilor de securitate direct legate de
accesul la resursele energetice nu se poate face în principal decât prin acte de agresiune
cum ar fi:
-acapararea prin forţă (militară sau alte forme de exprimare a forţei în relaţiile
internaţionale) a acelor bazine petroliere sau/şi pungi de gaze naturale;
-politici financiare şi de concurenţă neloială ce vizează în principal o acaparare
abuzivă a unor pieţe globale aplicând regimuri de monopol sau oligopol, dar şi
menţinerea unui astfel de statu-quo;
-o exploatare discreţionară a unor resurse naturale ce aparţin de fapt în mod legal
şi legitim unor state relativ subdezvoltate, aceasta putându-se face în principal prin
coruperea autorităţilor din statele respective şi obţinerea în acest fel a unor concesionări
în condiţii foarte convenabile statului-agresor;
-acţiuni speciale şi ferme de protejare a informaţiei tehnologice, prin aplicarea
unor standarde speciale de clasificare a informaţiei şi astfel, împiedicarea accesului
public la orice fel de informaţii legate de progresul ştiinţific şi perfecţionarea tehnologică
reală din domeniul energeticii; potrivit unei astfel de concepţii asigurarea stării de
securitate la nivel global dar şi la nivel intern, nu s-ar putea asigura decât numai prin
îndepărtarea informaţiei tehnologice şi de know-how de marii investitori industriali, astfel
încât aceştia să nu aibă cunoştinţă câtuşi de puţin de existenţa unor tehnologii nepetroliere
(impropriu denumite „neconvenţionale“); este evident faptul că, pentru realizarea
activităţilor de cercetare-dezvoltare, progresiste, va fi necesară declasificarea strict
controlată a unei părţi din cadrul informaţiei tehnologice, iar selectarea acesteia şi modul

94
Lucian Ştefan Cozma, Agresiunea geofizică- intervenţiile artificiale asupra factorilor de mediu, lucrare
disertaţie la Universitatea Naţională de Apărare, Bucureşti, 2012.

- 246 -
de asigurare a accesului la ea a utilizatorilor industriali nu poate fi decât de apanajul
structurii de intelligence.
În contextul noilor realităţi contemporane şi a celor care se pot prognoza pentru
un viitor relativ apropiat, o astfel de politică agresivă apare ca profund eronată şi în final
chiar generatoare de insecuritate.

Fig. 136 Legătura dintre armată și economie în cadrul sistemului de aprovizionare-înzestrare pe timp de
pace, în Republica Socialistă România, potrivit col. Ion Boață, col. Vasile Almaș, col. Iosif Coman, col. dr.
Ion Perț, col. dr. Ion Vasile, 1977. În momentul de față au apărut alte structuri politice și militare, dar nu
aceasta este problema de bază, ci dispariția din schemă a unor elemente cum ar fi: centralele industriale,
marile întreprinderi și organizații economice românești, întreprinderile și organizațiile economice de
subordonare locală. Aceste elemente însumate formau un potențial uriaș nu doar al industriei de apărare dar
și al sistemului de apărare națională în caz de criză majoră sau conflict militar.

Aceasta, deoarece:
-nu ar duce decât la o agravare a conflictelor deja existente dar şi la generarea
permanentă a unora noi, lăsând loc apariţiei unor situaţii impredictibile de periculoasă
escaladare a situaţiei;
-continuarea actelor abuzive de sustragere prin măsuri dolosive sau chiar de forţă
a resurselor care aparţin de drept altor naţiuni, nu va putea fi decât izvorul unor adânci
nemulţumiri şi astfel, o sursă permanentă de litigiu şi insecuritate;
-se mai poate totodată şi considera că o menţinere forţată (împotriva mersului
firesc al dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice) a tehnologiilor bazate pe exploatarea dar şi
prelucrarea în diverse moduri a carburanţilor-fosili, nu va putea conduce decât un parcurs
descendent al lumii, deoarece o ascundere totală a informaţiilor referitoare la dezvoltarea
tehnologică nu poate însemna decât stagnarea cursului progresist şi dezvoltării generale a
lumii;
-în fine, deşi nu în ultimul rând, mai putem observa că promovarea publică a unor
pretinse tehnologii nepetroliere ce sunt încă prea costisitoare sau chiar complet lipsite de

- 247 -
fiabilitate, reduce astfel de alternative la imposibil, datorită caracterului lor necompetitiv,
cel puţin într-o perspectivă nu mai mare de câteva zeci de ani.
Ţinând cont de cele arătate anterior, devine pe zi ce trece tot mai probabil ca
soluţionarea conflictelor provocate de criza energetică să nu poată fi adusă în momentul
de faţă decât prin:
-o declasificare atent controlată şi parţială a unor informaţii tehnologice în scopul
de a permite o reducere treptată a consumului global de carburanţi-fosili;
-perfecţionarea tehnologiilor aplicate în domeniul extragerii şi conversiei eficace a
energiei aflate la nivelul factorilor de mediu 95, cum ar fi electricitatea atmosferică şi cea
din scoarţa terestră, dar totodată şi utilizarea unor surse termice naturale, cum ar fi sursa
solară, cea geotermală, energia cinetică a apelor curgătoare, dar şi a valurilor şi a
vântului, obţinerea unei conversii directe la un randament îmbunătăţit a energiei radiante
solare etc; fiind cunoscut faptul că încă de la mijlocul secolului trecut s-au obţinut
progrese remarcabile în aceste tehnologii care din păcate au fost îndepărtate din atenţia
investitorilor industriali şi a publicului larg şi ulterior clasificate unele dintre ele;
-o continuă perfecţionare în domeniul grupurilor de forţă şi a celor de antrenare
capabile să dezvolte puteri mari; se pot avea în vedere unele grupuri de forţă
neconvenţionale ce funcţionează la un bun randament şi ar putea fi folosite pentru
antrenarea unor generatoare electrice de tipul dinamurilor, alternatoarelor sau
generatoarelor electrostatice capacitive ori de alt tip, a modelelor perfecţionate de
generatoare homopolare etc; în acest domeniu, informaţia tehnologică clasificată deţinută
de statul român este foarte bogată;
-perfecţionarea sistemelor destinate stocării energiei sub o formă sau alta dar şi
perfecţionări aduse mijloacelor destinate transportului şi distribuţiei energiei către
utilizatori, de asemenea obţinerea de metode şi tehnici de economisire dar şi îmbunătăţire
a performanţelor unor aparate de consum industriale sau casnice;
-punerea la punct a unor tehnologii noi care să permită utilizarea la un randament
mult mai bun al carburanţilor fosili cei mai ieftini, cum ar fi cazul cărbunilor inferiori 96 şi
astfel obţinerea unei scăderi semnificative a consumului; din această perspectivă,
România deţine încă din anul 1969 o serie de valoroase informaţii tehnologice
(clasificate) care pot prezenta în anumite condiţii o importanţă strategică;
-stabilirea unei tehnologii îndeajuns de fiabile în scopul de a permite utilizarea în
condiţii de securitate a energiei de fuziune nucleară; deocamdată informaţiile tehnologice
în acest domeniu sunt încă foarte sărace şi doar serviciile ruse de intelligence ar putea
avea acces la ele, în contextul în care Rusia are cele mai avansate cercetări în acest
domeniu;
-perfecţionarea tehnologiei clasice a conversiei energiei nucleare bazată pe
fenomenul de fisiune nucleară, urmărindu-se scăderea costurilor dar şi o creştere a
siguranţei în exploatarea centralelor (termo)nucleare; în acest domeniu, informaţia

95
Ibidem.
96
Lucian-Ştefan Cozma, în tema cadru „Optimizarea tehnologiei aplicate în sectorul energetic.
Îmbunătățirea performanțelor la sistemele energogeneratoare și reducerea importantă a costurilor”,
studiul științific „Tehnologia combustiei termoionice a cărbunelui inferior extras din bazinele de cărbune
aflate în teritoriul României”, întocmit și prezentat în cadrul Universității Naționale de Apărare,
Departamentul Operații Întrunite Studii Strategice și de Securitate, București, 2012.

- 248 -
tehnologică clasificată este mult mai abordabilă dar utilizarea acesteia implică probleme
juridice deloc simple;

Fig. 137 Capacități și rezerve care pot fi utilizate în caz de mobilizare în Republica Socialistă România,
potrivit col. Ion Boață, col. Vasile Almaș, col. Iosif Coman, col. dr. Ion Perț, col. dr. Ion Vasile, 1977.
Cercetând schema de mai sus constatăm cu stupoare și îngrijorare crescândă faptul că nu ne-au mai rămas
decât foarte puține lucruri, atât în domeniul capacităților de mobilizare, cât și în domeniul rezervelor, în
special dacă ne referim la acelea ce ar fi trebuit să vină din partea economiei naționale.

-perfecţionarea tehnologiilor bazate pe utilizarea surselor cu radioizotopi dar şi a

celor bazate pe absorbirea radiaţiei nucleare şi utilizarea pentru construirea acestor surse,
a deşeurilor nucleare care astfel ar fi reciclate şi utilizate în energetică;
-perfecţionarea tehnologiei celulelor fotovoltaice în scopul ieftinirii acesteia dar şi
a creşterii parametrilor specifici raportaţi la unitatea de suprafaţă, dar şi compactizarea
acestor celule fotovoltaice şi nu ăn ultimul rând amplasarea lor pe structuri flexibile în
locul celor rigide; acesta este un domeniu în care informaţia tehnologică în genere nu mai
este clasificată dar nici nu s-au făcut eforturi în vederea colectării şi centralizării acestor
informaţii;
-realizarea de noi tipuri de captatoare eoliene, cu un randament corespunzător
îmbunătăţit şi care totodată să fie şi mult mai compacte; o soluţie tehnologică în acest
sens ar putea fi reprezentată de aplicarea efectului Coandă şi astfel, realizarea de turbine
eoliene întubate având un diametru de peste 25 de ori mai mic decât al turbinelor clasice;
încă de la debutul anilor`70 în cadrul informaţiilor clasificate din România au existat
astfel de proiecte (de obicei semnate de Henri Coandă) iar utilizarea (sub controlul
aparatului de intelligence) acestor informaţii tehnologice ar putea conduce la obţinerea de
performanţe industriale;
-perfecţionări aduse grupurilor de forţă din categoria maşinilor termice, realizate
prin mărirea randamentului de transformare a energiei termice în energie cinetică sau alte

- 249 -
forme de energie utilă şi totodată scăderea consumului, dar şi posibilitatea folosirii unor
carburanţi nerafinaţi, mai ieftini, eventual a unor amestecuri de carburanţi;
-punerea la punct a unor dispozitive care să permită utilizarea energiei
magnetice97 dar totodată şi perfecţionarea98 motoarelor electrice cunoscute la ora actuală;
şi în acest domeniu, încă din anul 1973 România a obţinut performanţe remarcabile iar
declasificarea controlată (prin intelligence) a informaţiei tehnologice ar putea aduce
rezultate remarcabile;
-punerea la punct a unor grupuri de forţă bazate pe principii cu totul noi faţă de
grupurile de forţă clasice, de pildă prin utilizarea tehnologiei aerodepresive Coandă sau a
tehnologiei vacuumpropulsiei (R. Liciar)99; şi în acest caz, la nivel de intelligence încă de
la jumătatea anilor`50 se găseşte informaţia tehnologică clasificată;
-tehnologii de conversie a energiei eliberate în procesul de resociere atomică a
oxigenului-radical în reacţie cu azotul activ, adică azotul ionizat; informaţiile clasificate
în acest caz sunt deţinute la ora actuală în special de către serviciile de intelligence
americane;
-tehnologii destinate utilizării apei şi hidrogenului drept principal carburant;
informaţia tehnologică în această privinţă este deţinută chiar şi de către România;
-folosirea metodei sonicităţii (potrivit invenţiilor lui G. Constantinescu) în scopul
generării, stocării şi transportului energiei în condiţii de economicitate.
Printre beneficiarii aplicării unor astfel de măsuri la nivelul sistemului energetic
naţional putem enumera:
-orice categorie de consumatori de energie alături de întreaga populaţie;
-instituţiile politice de la nivel central, care fac administrarea Bugetului de stat şi care ar
avea astfel capacitatea înregistrării de mari economii în cadrul cheltuielilor bugetare;
odată cu aceasta ar creşte corespunzător resursele bugetare ce ar deveni disponibile altor
sectoare strategice, de pildă sectorul militar, medico-sanitar, învăţământ etc.;
-s-ar putea înregistra o scădere importantă a cheltuielilor şi mai ales încetarea
importurilor de carburanţi-fosili; fapt ce ar avea drept imediată consecinţă o creştere
importantă a nivelului general de trai dar şi o creştere a cotaţiei monedei naţionale.
Așa cum s-a mai arătat în cuprinsul lucrării de față, o aplicare a unor asemenea
proiecte ar trebui să cuprindă în principal următoarele etape:
1- înainte de toate, pregătirea activității se face în cadrul structurilor de
intelligence, singurele structuri care pot administra fără nicio problemă toată informația
implicată (de natura politică, tehnologică, de securitate etc.). Astfel, la nivelul structurilor
de intelligence şi prin cooperare cu grupuri (comisii) formate din oameni de ştiinţă atent
selecţionaţi, se face o cercetare tehnologică şi o analiză prealabilă, incluzând teste de
laborator dar şi o serie de altfel de activităţi experimentale sau/şi demonstrative; această
etapă prealabilă nu trebuie confundată cu etapa de cercetare fundamentală din cadrul
activităţii de cercetare ştiinţifică, fiind de fapt doar o activitate a structurilor de
intelligence destinată identificării şi selectării soluţiilor celor mai potrivite;

97
Lucian Ștefan Cozma, Știința Secretă, Editura Obiectiv, Craiova, 2010.
98
Lucian Ștefan Cozma, Noi metode de utilizare a energiei magnetice, lucrare de licență, Facultatea de
Științe Exacte și Inginerești, secția Fizică, București, 2013
99
Lucian Ștefan Cozma, articolul Tehnologia vacuum-propulsiei- concept și aplicații, în Buletinul
Academiei Forțelor Aeriene nr. 3/2014.

- 250 -
 2- în a doua etapă a activității rămânem practic tot la nivelul structurilor de
intelligence, unde urmează a se stabili o echipă de lucru destinată exclusiv proiectului sau
proiectelor pentru care s-a executat activitatea de cercetare preliminară, menționată la
punctul precedent; activitatea acestei echipe va trebuie să fie supusă regulilor generale de
strictă compartimentare şi distribuire a competenţelor, mai ales în scopul de a proteja bine
informaţia tehnologică și a nu permite personalului implicat să cunoască tot ceea ce se
face, ci doar strict segmentul care îi este dat în răspundere;
3- odată trecute etapele de cercetare fundamentală și estimări teoretice, calcul etc.,
se va putea trece în fine la una din etapele cele mai importante și anume construirea unor
prototipuri experimentale (acestea având de preferinţă un gabarit mai mare) cu scopul
testării capacităţii de lucru în cadrul noii tehnologii dar şi a performanţelor aplicate la un
nivel industrial pentru noile produse tehnologice;

Fig. 138 Formarea fondului de apărare în cadrul produsului social și al venitului național și destinația
acestuia, în Republica Socialistă România, potrivit col. Ion Boață, col. Vasile Almaș, col. Iosif Coman, col.
dr. Ion Perț, col. dr. Ion Vasile, 1977. Chiar dacă am încerca să respectăm la or actuală o astfel de schemă,
valorile intrate și antrenate în schemă ar fi atât de mici încât ar deveni nefuncțională.

4- practic, primele trei etape sunt cele care pregătesc terecerea la producție și deci,
legătura dintre cercetare și dezvoltare; în cadrul etapei următoare se va putea trece
concret la selectarea personalului de lucru special destinat anume aplicaţiilor industriale
avute în vedere; noi apreciem că va fi necesar ca întreg acest personal destinat aplicării
unor noi tehnologii cu impact strategic să fie în întregime supus regimului de lucru
militarizat, urmând a fi izolat atât din punct de vedere administrativ cât şi punctul de
vedere al spaţiului de lucru, faţă de toţi ceilalţi lucrători ai diverselor întreprinderi unde se
realizează aplicaţii ale tehnologiei respective;
5- ultima etapă, fără a se considera însă de importanță redusă, este aceea a
adaptării infrastructurii inițiale în vederea aplicării noilor tehnologii.
Patrimoniul de inventică al României permite la ora actuală obținerea rapidă de
rezultate notabile, mai ales dacă ne utilizăm cum trebuie resursa umană, în loc să
alungăm peste hotare oamenii de calitate, închizându-le practic orice posibilitate de a
lucra în teritoriul României.

- 251 -
Resurse informaționale

Resursele informaţionale avute în vedere de lucrarea noastră sunt acelea care

privesc cunoaşterea unor tehnologii, aspectul deţinerii mărcilor şi licenţelor, accesul la
documentaţiile de know-how etc.
Protecţia invenţiilor în România de după decembrie 1989, este reglementată prin
Legea 64/1991, ulterior modificată şi republicată în mai multe rânduri. Această lege este
completată dar se şi înscrie în principiile generale statuate de către Convenţia de la Paris
pentru protecţia proprietăţii industriale, semnată în 1883 şi ulterior, actualizată şi semnată
din nou la Stockholm, în 1967. Prevederile Convenţiei de la Stockholm vin să se
completeze cu Tratatul de Cooperare în Domeniul Brevetelor, la care România a aderat în
1994.
Brevetul de invenţie constituie un titlu de proprietate privind o proprietate
intelectuală. Acest titlu de proprietate se acordă de către o instituţie specializată- Oficiul
de Stat pentru Brevete Invenţii şi Mărci (OSIM), hotărârile acestui organ guvernamental
de specialitate fiind publicate în cadrul unei publicaţii proprii, specilizate: Buletinul
Oficial de Proprietate Intelectuală (BOPI). Dar problema protecţiei proprietăţii
intelectuale este una foarte sensibilă în contextul conflictului economic şi
informatic/informaţional, inclusiv al spionajului economic care într-o anumită măsură
chiar se confundă cu acele categorii de conflict sus-menţionate.
Fără îndoială, pentru a avea o adevărată protecţie intelectuală este necesar ca:
-fie conţinutul brevetului să nu fie publicat şi deci, să fie menţinut în regimul secret;
-fie conţinutul publicat să conţină date şi informaţii incomplete sau deliberat eronate, care
să nu permită celor ce intră în posesia brevetului, să facă o replică funcţională a
dispozitivului descris în conţinutul acestuia.
Dintre acestea, cea mai bună metodă este aceea prevăzută la primul aliniat-
menţinerea brevetului în regim de secret, potrivit unei anumite clasificări, încadrat deci
într-o anumită categorie de secretizare (clasificare). Din păcate, în contextul fenomenului
corupţiei, care macină practic România contemporană, devine extrem de dificil de a mai
putea securiza sau garanta protecţia unor asemenea documente secrete. De aceea este bine
ca documentaţia specială ca şi persoanele care au realizat invenţii deosebite încadrate în
anumite regimuri de clasificare să fie preluate în grija unui serviciu special destinat cu
precădere activităţilor de cercetare-dezvoltare în domenii cu caracter strategic.
Deocamdată, să menţionăm doar câteva aspecte generale dar importante:
-pentru a depăşi criza actuală şi a preîntâmpina crize majore pe care viitorul ni le-
ar putea rezerva, avem nevoie de o susţinută activitate de cercetare-dezvoltare care să
privească cu precădere domeniile strategice- energetica, transporturile, telecomunicaţiile,
armamentul şi tehnica de luptă în general;
-pentru a sistematiza activitatea de cercetare-dezvoltare, este nevoie de un serviciu
speci-al care să asigure respectarea condiţiilor de conspirativitate şi compartimentare a
activităţii, impunerea şi respectarea unor restricţii privind activităţile respective, în aceste
condiţii find practic vorba de o structură militară etc.;
-în scopul obţinerii rapide de rezultate şi desfăşurării în bune condiţiuni a
activităţii de natură tehnico-ştiinţifică, este necesar ca să se dispună de propriile facilităţi,
complet separate de cele civile sau aparţinând altor unităţi militare;

- 252 -
 -pentru a asigura aplicarea imediată a rezultatelor muncii de cercetare-dezvoltare,
este necesar ca să existe reprezentaţi ai acestui serviciu militar specializat, detaşaţi pe
lângă alte autorităţi ale statului, cum ar fi de pildă CSAT şi Guvernul României.
Principala menire a acestui serviciu special ar fi aceea de a veni cu soluţii, în
special de natură tehnologică, faţă de diversele probleme ridicate, în special acelea de
natură economică dar care privesc domeniile strategice.
Astfel de soluţii există şi conduc în mod aproape invariabil la progresul
tehnologic. Putem afirma la această oră, că principalele direcţii de dezvoltare în cadrul
sectorului energetic ar putea fi următoarele :
a- punerea la punct a unor tehnologii noi care să permită utilizarea la un
randament mult mai bun al carburanţilor fosili 100 cei mai ieftini (cărbunii inferiori) şi
odată cu aceasta scăderea semnificativă a consumului de asemenea carburant pentru
aceeaşi cantitate de energie obţinută101;
b- stabilirea unei tehnologii fiabile102 care să permită utilizarea în condiţii de
deplină securitate a energiei de fuziune nucleară103;
c- punerea la punct a unor noi tehnologii în domeniul energiei nucleare „clasice”
(cea care utilizează fisiunea nucleară) prin care să se obţină ieftinirea dar şi creşterea
siguranţei în exploatarea centralelor termonucleare104;
d- perfecţionarea tehnologiei surselor cu radioizotopi105 şi a celor bazate pe
colectarea radiaţiei nucleare106 şi utilizarea pentru aceste surse, de preferinţă a deşeurilor
nucleare107 ce rezultă de la centralele termonucleare existente;
e- perfecţionarea tehnologiei celulei fotovoltaice în sensul ieftinirii acesteia dar şi
a creşterii tensiunii şi puterii debitate pe unitatea de suprafaţă, totodată compactizarea
acestor celule fotovoltaice şi eventual amplasarea lor pe structuri flexibile în locul celor
rigide;
f- punerea la punct a unor noi tipuri de captatoare eoliene, la care randamentul să
fie mult mai mare şi care să fie mult mai compacte decât cele existnte în clipa de faţă. O
soluţie tehnologică deosebită în acest sens o reprezintă aplicarea efectului Coandă108 şi

100
Dosarul nr. 00 din 1969 privind „metoda combustiei termoionice”, autor Nicolae Moraru, lucrare
aprobată de CPEx și trecută în domeniul informației clasificate.
101
Perfecționări ale brevetului FR 338402 aparținând lui Traian Vuia.
102
Cf. fiz. Leonid A. Șelepin și Lev Iosifovici Gudzenko, care au elaborat lucrări în acest sens încă din
1966 pornind de la fizica fenomenelor termonucleare din stele.
103
Cf. col. Fiz. Liciniu Ciplea, metoda confinării și încălzirii termonucleare prin bobinaje emisive în UV-
forte, el imaginând camere de formare și întreținere a plasmei termonucleare formate din bobinaje de cuarț
umplute cu mercur și parcurse de un curent îndeajuns de puternic; acest gen de solenoid nu doar că dă
naștere unui câmp magnetic confinator și accelerator (pe direcția S – N) dar asigură bombardamentul
continuu al agentului de lucru cu o radiație ultraviolet forte.
104
Abandonarea treptată a tehnologiilor tradiționale în favoarea utilizării metodelor moderne, mult mai
fiabile și oferind o siguranță crescută în exploatare, a se vedea de pildă lucrarea Relaxation processes and
amplification of radiation in a dense plasma de B. F. Gordiets, L. I. Gudzenko și L.A. Șelepin, Institutul de
Fizică „P. N. Lebedev”, Academia de Științe din URSS, 20 martie 1966.
105
Utilizarea tehnologiei surselor betavoltaice inserate atât în structura reactoarelor nucleare cât mai ales în
cadrul metodelor de recuperare și refolosire a deșeurilor nucleare.
106
Elena Borca, Octavian G. Duliu, Aplicațiile radiațiilor nucleare: exemple practice, Editura Tehnică,
București, 1007, pp. 57-74.
107
Petre Vezeanu, Alphonse Aschendorf, Aplicațiile izotopilor radioactivi în termoenergetică, Editura
Tehnică, București, 1963.
108
Cf. brevetului US4935639 din 1990, aparținând lui Dong-An Yeh (Taiwan).

- 253 -
obţinerea în acest fel a unor turbine eoliene întubate, cu diametrul de peste 25 de ori mai
mic decât cel al turbinelor clasice, pentru aceiaşi putere debitată;
g- stabilirea unor noi tipuri de instalaţii destinate transportului si stocarii
energiei109,110;
h- perfectionari aduse grupurilor de forţă de tip maşina termică 111, prin mărirea
randamentului (transformarea energiei termice în energie cinetică utilă sau în alte forme
de energie utilă) şi totodată scăderea masivă a consumului de carburant, precum şi
posibilitatea utilizării unor carburanţi nerafinaţi, mult mai ieftini, eventual a unor
amestecuri de carburant;
i- punerea la punct a unor dispozitive care să permită utilizarea la un bun
randament a energiei magnetice112,113 dar totodată şi perfecţionarea motoarelor electrice
cunoscute la ora actuală;
j- stabilirea unor tehnologii care să permită extragerea ieftină şi la randament bun
a energiei electrice din cadrul atmosferei114;
k- punerea la punct a unor grupuri de forţă bazate pe principii cu totul noi faţă de
grupurile de forţă clasice115, de pildă prin utilizarea tehnologiei aerodepresive Coandă 116
sau a tehnologiei vacuumpropulsiei117 ([Link]);
l- stabilirea unor tehnologii care să utilizeze cantitatea uriaşă de energie eliberată
cu prilejul resocierii atomice a oxigenului-radical în reacţie cu azotul activ (azotul
ionizat);
m- punerea la punct a tehnologiilor bazate pe utilizarea apei şi a hidrogenului 118
drept principal carburant119;
n- utilizarea sonicităţii ([Link]) pentru generarea, stocarea şi
transportul energiei în condiţii de economicitate (bibliografia de inventică este foarte
bogată).
Dar şi alte soluţii potenţiale pe care nu le mai enumerăm aici.
Soluţia avută în vedere vizează optimizarea tehnologiei aplicate în sectorul
energetic prin îmbunătăţirea performanţelor la sistemele energogeneratoare şi reducerea
importantă a costurilor. Aceasta s-ar putea face prin aplicarea unor tehnologii puse la
punct în regim secret cu mai multe decenii în urmă, dar neaplicate în practică, cel mai

109
De pildă, brevetul US 5367245 din 1994, aparținând lui Goren Mims.
110
Cf. brevetului US 3083528 din 1963 aparținând lui W. Brown, privind utilizarea microundelor.
111
De pildă, brevetul US 3301233 din 1967, aparținând lui Gianni Dotto.
112
Cf. brevetului RO 109405 din 1995 aparținând lui Nicolae Moraru.
113
Cf. cererii de brevet nr. 00540 din 29. 07. 2016, aparținând lui Lucian Șt. Cozma
114
Cf. brevetului FR 551882 din 1923, FR 565395 din 1932 aparținând lui Jules Guillot dar și GB 244723
din 1927 aparținând lui Justin Etienne Cristofleau.
115
De pildă, brevetele FR 599365 din 1925 și suplimentul nr. 31728 din 1926, aparținând lui Eugen
Huguenard.
116
Cf. brevetului RO 42186 din 1959 aparținând lui Henri Coandă și Constantin Teodorescu Țintea dar și
brevetul GB250207.
117
Lucian Ştefan Cozma, „Tehnologia vacuum-propulsiei- concept și aplicații” articol apărut în Buletinul
Academiei Forțelor Aeriene nr. 3/2014.
118
Cf. lui Francesco Pacheco, brevetul US5089107 privind „Bi-Polar Autoelectric Hydrogen Generator".
119
Cornel Miclea, Lucian Ștefan Cozma, „Soluții economice și ecologice în energetică: producerea
hidrogenului prin fotoelectroliza apei”, comunicare științifică în cadrul Conferinței Științifice
Internaționale organizate de Facultatea de Fizică, secțiunea „Fizica şi Tehnologia Surselor de Energie
Regenerabile şi Alternative”, Măgurele, 2014.

- 254 -
adesea din raţiuni politice. Tehnologia avută în vedere drept soluţie la criza energetică
reprezintă tehnologia combustiei termoionice a cărbunelui inferior extras din bazinele de
cărbune aflate în teritoriul României.
Prin aplicarea acestei tehnologii s-ar putea aduce avantaje substanţiale :
a- acoperirea necesităţilor energetice interne ale României prin satisfacerea
integrală a nevoilor de consum şi totodată, deschiderea posibilităţii de a oferi la export
energie ieftină, în condiţiile concurenţei existente pe o piaţă în care energia şi resursele
sale sunt foarte scumpe la ora actuală;
b- excluderea unor cheltuieli foarte mari din cadrul Bugetului de Stat, cheltuieli
care în momentul de faţă există şi sunt în mare măsură imposibil de amortizat, marii
consumatori de energie fiind de fel tot instituţii bugetare; prin reducerea masivă a costului
de producţie a energiei electrice şi totodată încetarea importului de păcurină şi gaze
naturale, s-ar păstra la Buget sume uriaşe de bani ce în condiţiile de astăzi sunt cheltuite;
c- aplicarea noii tehnologii ar avea pe lângă impactul economic şi un indubitabil
impact politic, acordând României un vector de putere informaţia tehnologică şi accesul
la noi resurse energetice cu toate implicaţiile pe care le poate aduce aceasta în privinţa
activităţii statului român, ca actor al scenei internaţionale în plan politic dar şi comercial.
Beneficiarul direct şi imediat: economia dar cu precădere Sistemul Energetic
Naţional, prin scutirea Bugetului Naţional de o serie de cheltuieli majore şi creşterea
performanţelor economice de ansamblu. Dar şi ridicarea nivelului general de trai al
populaţiei, deci un beneficiar direct este populaţia în ansamblu. Beneficiarul indirect şi de
perspectivă apropiată: Sistemul de Securitate; în urma impactului strategic produs şi care
ar putea influenţa întreaga politică internă şi externă a României
Printre beneficiarii aplicării acestui proiect la nivelul sistemului energetic naţional
putem enumera:
- toţi consumatorii de energie de orice nivel ar fi aceştia, alături de întreaga populaţie;
- instituţiile politice centrale, la nivelul cărora este administrat Bugetul de stat, şi care ar
avea posibilitatea de a înregistra economii uriaşe la cheltuielile bugetare, fapt ce s-ar
răsfrânge imediat asupra resurselor bugetare disponibile pentru alte sectoare strategice
cum ar fi sectorul militar, medico-sanitar, de învăţământ etc.
- scăderea importantă a cheltuielilor şi încetarea importurilor de carburanţi-fosili ar
conduce în plan imediat la o creştere semnificativă a nivelului de trai şi o creştere
evidentă a parităţii monedei naţionale cu repercursiuni pozitive asupra statului român în
ansamblu şi evident, asupra întregii naţiuni;
- puterea politică în general dar în special sectorul politicii externe şi domeniul relaţiilor
internaţionale la care România este parte, ar primi influenţe directe şi indirecte evidente.
Acestea toate, sunt avantaje pe care le aduce inovațiile și retehnologizările în
cazul aplicării lor la scară industrială. În contextul prăbuşirii economice a României în
ultimii 20 de ani şi acumulării de mari datorii externe, de asemenea în contextul actualei
crize economice globale şi al stării generale de sărăcie şi scădere brutală a nivelului de
trai, utilizarea acestor tehnologii ce reprezintă o resursă strategică de tip informaţional, se
dovedeşte a fi de actualitate şi necesară, ca soluţie pentru o mare parte din problemele
economice ale acestui moment şi mai ales, ale viitorului.
De pildă, aplicarea „procedeului arderii termoionice a carbunelui” ar face din
nou rentabile exploatările miniere româneşti şi ar aduce independenţa energetică a
României ca să nu mai vorbim de aspectul ecologic.

- 255 -
 Centralele electrotermice furnizează aproape trei sfrerturi din energia electrică
necesară consumatorilor casnici şi industriali, fiind totodată şi furnizorul de energie
termică, iată deci importanţa strategică a investiţiilor în perfecţionarea şi rentabilizarea
centralelor electrotermice din cadrul Sistemului Energetic Naţional.
Un astfel de proiect ar cuprinde (prin similitudine cu procedura de intelligence
arătată la fila 10 din prezenta lucrare) în principal cinci etape de activitate:
1- cercetarea şi analiza prealabilă, conţinând inclusiv teste de laborator şi altfel de
activităţi experimentale sau/şi demonstrative;
2- stabilirea echipei de lucru şi compartimentarea strictă a activităţii şi
competenţelor în sensul de a proteja informaţia tehnologică; o asemenea echipă ar avea
un efectiv redus;
3- construirea de prototipuri experimentale de gabarit mare, pentru testarea
capacităţii de lucru la nivel industrial;
4- selectarea personalului de lucru pentru aplicaţiile industriale avute în vedere;
acest personal va fi supus regimului de lucru militarizat, fiind izolat atât administrativ cât
şi în spaţiul de lucru, faţă de ceilalţi lucrători ai intreprinderilor unde se realizează
aplicaţii ale tehnologiei ce face obiectul prezentului proiect;
5- realizarea adaptărilor pentru ca la infrastructura existentă să poată fi aplicată
noua tehnologie; de obicei, aceste adaptări privesc numai dispozitivele de carburaţie ale
camerelor de ardere. Astfel de adaptări nu sunt dificile dpdv tehnologic şi nu necesită
modificări propriu-zise (substanțiale) ale infrastructurii tehnice.
Pe aspectul informaţional şi cel juridic, putem trage o serie de concluzii
preliminare pe baza cărora vom putea stabili etapele sau paşii următori:
- dispunem de resursa informaţională, mai precis informaţia tehnologică;
- deţinem proprietatea intelectuală asupra invenţiei/invenţiilor ce urmează a fi aplicate;
- posedăm resursele naturale necesare (mari bazine carbonifere);
- există deja infrastructura necesară dezvoltării unei asemenea activităţi;
- o astfel de retehnologizare este totodată necesară şi de actualitate.
Aceste aspecte pozitive legate de existența resurselor informaționale trebuiesc în
mod corespunzător împletite cu asigurarea calitativă a resursei umane. Or, așa cum am
arătat, la acest capitol avem mari probleme: nu mai există niciun sistem de filtrare a
competenței iar aparatul de stat al României este umflat până la refuz cu personal de
calitate foarte slabă, ce a rezultat din activitatea mecanismelor corupției.

Resurse de infrastructură

Sub acest aspect nu este mult de spus, deoarece infrastructura există, în acest
moment nefiind necesare investiții importante din această perspectivă. Să notăm totuși cu
precădere obiectivele realizate în subteran, de regulă în regiunea marilor orașe și în
special în perimetrul Bucureștiului și împrejurimile acestuia. Destinate inițial asigurării
„războiului (de fapt, luptei de rezistență) dus de întregul popor pentru apărarea Patriei”
(potrivit doctrinei militare a Republicii Socialiste România) la ora actuală și în viitorul
apropiat acestor facilități pe pot reveni (total sau parțial) destinațiile inițiale, mai ales
dacă au fost conservate într-o stare acceptabilă. Din nenorocire, o parte din aceste
elemente ale infrastructurii critice au fost între timp în mod aproape grosolan sustrase
destinației lor originare și utilizate mai nou ca parcaje subterane sau construcții cu altfel

- 256 -
de utilizări civile. Cu această ocazie au fost dezafectate importante elemente ale
infrastructurii militare speciale și astfel făcute inutilizabile din perspectiva apărării
(protecției) civile și cu atât mai mult, cea a acțiunilor speciale de luptă. Tot în cadrul
infrastructurii existente, avem și termocentralele care ar avea nevoie doar de mici adaptări
(aduse strict la dispozitivele de carburație ale cazanelor de ardere) pentru a aplica metoda
combustiei termoionice. Și exemplele pot continua...

7.3 Câteva probleme identificate

După cum este firesc, prezentarea resurselor este urmată de expunerea
principalelor probleme cu care ne confruntăm, așa cum acestea sunt identificate potrivit
concepției autorului. În opinia noastră, niciuna din strategiile de securitate adoptate de
România în perioada 1999-2015 nu a făcut identificarea corectă a problemelor și nu a
propus practic niciun fel de soluții concrete.

Lipsa unei strategii

România (prin instituția prezidențială) a început să elaboreze strategii naționale de

securitate începând cu anul 1999, în timpul mandatului Președintelui Emil
Constantinescu. De la bun început s-a putut vedea că aceste documente au fost întocmite
de diletanți, persoane
care nu au avut nici habar cum se realizează un astfel de act fundamental. Ulterior, în
special Președintele Traian Băsescu s-a evidențiat prin elaborarea unor strategii cel puțin
eronate dacă nu chiar conținând texte scandaloase. Actualul Președinte Klaus Johannis
duce tradiția mai departe, elaborând și venind în fața Parlamentului și a națiunii cu o
strategie de securitate care este fadă, goală de conținut și întocmită de o manieră complet
eronată, demonstrând faptul că în continuare personalul instituției prezidențiale nu are
nici habar ce reprezintă un astfel de document și cum trebuie întocmit. În cele ce
urmează, vom aborda problema componetei economice a securității, mai precis
securitatea energetică...
Odată cu debutul sec. XXI a devenit tot clar faptul că în cea mai mare parte
situaţiile conflictuale de pe Glob, au drept cauză aspectul accesului la resursele
energetice indiferent de modul în care conflictul este justificat oficial. Devine aşadar tot
mai evident faptul că o rezolvare unanim acceptabilă a problemei accesului la astfel de
resurse, ar putea reprezenta într-o perspectivă apropiată o soluţie realistă în vederea
detensionării actualei situaţii globale şi odată cu aceasta, încetarea celei mai mari părţi a
conflictelor. În acest mod, se va putea crea pentru o perspectivă mai îndepărtată, un
climat de securitate mult mai trainic, pentru că soluţionarea acestei grave probleme a
accesului la resursele energetice120 de bază, pe care fără teama de a greşi le putem plasa
chiar înaintea oricăror altor tipuri de resurse, ar reprezenta în mod practic soluţionarea pe
fond şi trainică a celei mai mari părţi a cauzelor conflictuale. Şi chiar mai mult decât atât,
existenţa unor resurse energetice în belşug sau măcar suficienţa acestora ar permite
deţinătorului acestor resurse o soluţionare mult mai uşoară a problemelor legate de alte
resurse necesare, de exemplu resursele de apă potabilă (utilizând tehnologii

120
Nestor Lupei, Zestrea energetică a lumii, Editura Albatros, Bucureşti, 1986.

- 257 -
neconvenţionale) sau resursele financiare care pot fi obţinute în urma comerţului cu
resursele energetice. Aceasta într-un mediu în care mecanismele competiţionale ar deveni
conform acestui scenariu, foarte reduse ca importanţă etc. Aspectele menționate anterior
trebuie să stea la baza unei strategii naționale de securitate serios întocmită.
Pentru început vom analiza așa-numita Strategie energetică a României 2007-
2020 în viziunea oficială. Încă din capit. 1, paragraful 1.1 al documentului Strategia
Energetică a României 2007-2020121 (elaborat în 16.05.2007 şi aprobat prin Hotărârea
nr.1069 din 05.09.2007) se arată că: Obiectivul general al dezvoltării sectorului energetic
îl constituie acoperirea integrală a consumului intern de energie electrică şi termică în
condiţii de creştere a securităţii energetice a ţării, de dezvoltare durabilă şi cu
asigurarea unui nivel corespunzător de competitivitate. Interesant este că la momentul
redactării acestui document în cadrul politicienilor români (sau în anturajul acestora) se
aflau persoane care aveau mari afaceri personale în domeniul importurilor de gaze
naturale şi revânzării acestora către statul român, în condiţii cel mai adesea nefavorabile
statului. Ulterior au apărut şi alte documente care au purtat titlul de strategie, dar fără ca
în conţinutul lor să fie realmente nişte strategii în adevăratul sens al cuvântului.
Din analiza făcută asupra problemei energetice în cadrul UE, rezultă
eterogenitatea stategiilor energetice a statelor-membre UE. Înainte de izbucnirea aşa-
numitei crize ucrainiene, Italia şi Germania susţineau îndeosebi soluţia importului de
gaze naturale din Rusia, utilizând gazoductul de sub Marea Baltică. O asemenea soluţie
este în primul rând extrem de periculoasă vulnerabilizând în mod deosebit acest sector
strategic (energia) al unor mari puteri europene, şi apoi, dar nu în ultimul rând, vine în
contra oricărei încercări reale de a realiza o dezvoltare durabilă. O astfel de strategie
adoptată de Germania şi Italia transformă întreaga Europă într-o zonă dependentă
complet de gazul rusesc, deci o regiune extrem de vulnerabilă122 chiar în sectorul
strategic cel mai important: sectorul energetic, iar acest aspect s-a evidenţiat foarte clar
odată cu izbucnirea crizei din Ucraina. Pe de altă parte, mai intervin aici şi politicile
economice de monopol/oligopol utilizate de corporaţii gigant din Franţa, Germania,
Italia, precum şi unele acţiuni dolosive sau practici neloiale, pe care aceste corporaţii sunt
suspectate că le-ar desfăşura în mod obişnuit pentru a-şi proteja interesele comerciale123.
Documentul menţionat încearcă să mai facă şi o analiză asupra resurselor energetice ale
României, trecând în revistă situaţia unor resurse precum cărbunele, gazul natural,
petrolul, posibilitatea construcţiei de noi hidrocentrale, posibilitatea dezvoltării
tehnologiilor nucleare, utilizarea energiilor regenerabile etc.
Faţă de acest document, fără a intra în amănunte, putem preciza următoarele:
- Strategia Energetică a României 2007-2020 nu face o evaluare corectă a resurselor
energetice româneşti, subevaluând resursele de gaze naturale, petrol şi uraniu,
prezentându-le în mod eronat ca fiind aproape epuizate;
-documentul aproape că face abstracţie de o imens bazin de resurse energetice, platoul
continental al Mării Negre;
-în domeniul energiilor regenerabile, documentul menţionat nu face referire decât la
câteva categorii de astfel de resurse, omiţând însă principalele surse regenerabile;

121
[Link] site-ul ministerului economiei, 09.02.12.
122
Stephen Blank, Energy, economics and security in Central Asia: Russia and its rivals, Central Asian
Survey Volume 14, Issue 3, 1995, p.373-406.
123
Robert Ebel, The Geopolitics of Russian Energy, Center of International and Strategic Studies, 2009.

- 258 -
-se fac aprecieri exagerate şi nerealiste privind capacitatea României (în contextul
actualelor resurse şi strategii) de a-şi acoperi integral necesarul în energie, ba chiar de a
mai deveni în plus şi exportator de energie către ţările vecine;
-în text, sunt înşiruite o serie de intenţii şi unele lucruri ce par a fi obiective, dar fără a fi
precizate concret resursele şi modul în care vor fi utilizate;
-se vorbeşte despre necesitatea retehnologizării termocentralelor dar nu se specifică în ce
anume ar trebui să constea această retehnologizare în mod concret;
-în ansamblu, „strategia energetică a României” nu constituie de fapt o strategie ci mai
curând o înşiruire de date (multe dintre acestea eronate sau cel puţin inexacte) lipsind
finalmente exact indicarea drumului de parcurs şi a modului în care urmează a se face în
concret aceasta, care sunt resursele şi cum ar trebui utilizatem pe scurt: o strategie. Ceea
ce lipseşte cu desăvârşire din acest document este exact... strategia.
Aproximativ acelaşi critici se pot aduce şi documentelor ulterioare care tratează
aceeaşi problematică:
-Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României Orizonturi 2013-2020-2030
elaborată de Guvernul României124, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, Centrul
Naţional pentru Dezvoltare Durabilă în conformitate cu Programul Naţiunilor Unite
pentru Dezvoltare, (Bucureşti 2008);
-Strategia naţională în domeniul energiei regenerabile, dir. gen. Alexandru Săndulescu,
Direcţia Generală Energie, Petrol şi Gaze din Ministerul Economiei 125, şi altele…
O serie de studii126,127 întocmite relativ recent în România prezintă acelaşi
importante lipsuri:
-nu abordează problema din perspectivă tehnologică, în sensul de a face trimitere la
tehnologii cu adevărat noi şi care ar putea aduce soluţii concrete la problemele invocate;
-îşi menţin analiza într-o sferă mult prea generală şi abstractă;
-nu vin cu soluţii concrete şi imediat aplicabile.
Deşi toate aceste documente vorbesc despre dezvoltare durabilă, aceasta în
realitate nu poate fi realizată cu adevărat decât dacă şi numai dacă:
-sunt corespunzător gestionate resursele informaţionale din domeniul informaţiei
tehnologice, activitate specifică structurilor de intelligence;
-sunt utilizate exclusiv resurse măcar parţial regenerabile;
-costurile necesare extragerii/conversiei/stocării, sunt reduse până la neglijabil;
-activitatea de extragere/conversie energetică poate fi realizată chiar şi la nivel privat,
individual, eliminând astfel necesitatea dependenţei persoanelor faţă de un furnizor/
distribuitor central;
-asigurarea energiei electrice şi termice să nu presupună practic alte cheltuieli decât cele
legate de achiziţionarea echipamentelor necesare şi întreţinerea acestora;
-funcţionarea acestor echipamente să nu presupună niciun fel de influenţă nocivă asupra
ecosistemului, sub nicio formă.

124
[Link] la 09.02.2012.
125
[Link] la 09.02.2012.
126
colectiv autori, coordonator Constantin Ciupagea, Direcţii strategice ale dezvoltării durabile în
România, Institutul European din România, 2006.
127
colectiv autori sub coordonarea prof. univ. dr. Silviu Neguţ, Orientări privind securitatea energetică a
României, studiu prezentat în cadrul conferinţei SPOS 2008, Bucureşti 2008.

- 259 -
 Astfel de obiective nu pot fi atinse la ora actuală decât în cazul utilizării
informaţiei tehnologice clasificate, iar astfel de acţiuni nu pot fi realizate sau/şi controlate
decât de către aparatul de intelligence.

Inexistența unui plan unitar

O altă problemă care apare foarte pregnant în fața oricărui analist militar serios
este lipsa unei concepții și planificări unitare a măsurilor și acțiunilor în cadrul sistemului
național de securitate. Cu toate că securitatea este o structură sistemică (formată în
principal din cinci componente: politică, militară, economică, socială și de mediu) în
cadrul politicii de securitate a României și implicit în strategiile de securitate elaborate în
perioada 1999-2015, nu apare niciun fel de liant care să asigure funcționarea sistemică
(ce presupune conexiune permanentă, interdependență și interoperabilitate) a
componentelor securității. Aceasta vine din cauza lipsei unei concepții unitare și în
consecință, a unei planificări unitare asupra acțiunilor și măsurilor ce privesc securitatea
sub toate componentele sale.
În aceste condiții, nu vom mai putea vorbi despre asigurarea nevoilor de
securitate, din moment ce „strategiile” noastre nu evaluează resursele de care dispunem,
nu stabilesc scopuri și obiective coerente și care să respecte definițiile 128 acestor termeni,
mai grav, nu prevăd aproape nimic referitor la modul în care să fie utilizate resursele în
vederea atingerii anumitor obiective, adică lipsește din „strategie” chiar... strategia
propriu-zisă.
Spre diferență de situația actuală, în timpul regimului Ceaușescu exista totuși un
plan unitar (criticabil poate, datorită umplerii acestuia cu propagandă politică și a
caracterului pe alocuri nerealist; cu toate acestea, planul unitar al RSR era cât se poate de
coerent și adaptat situației internaționale de securitate din acea epocă) și o concepție
unitară privind securitatea națională, care stătea sub semnul așa-numitului „război purtat
de întregul popor pentru apărarea Patriei”. Criticabilă sau nu, era o concepție unitară
căreia îi corespundea un plan unitar bazat pe aprecierea și mobilizarea corectă a
resurselor naționale, dar și pe modalitățile clar definite de utilizare a acestora. Din
nefericire, la ora actuală nu mai avem practic o astfel de concepție unitară, un cadru
atotcuprinzător care să concentreze toate elementele securității, să gestioneze integrat
resursele de securitate și stabilind scopuri și obiective unitare, să asigure acoperirea
concretă a nevoilor de securitate. În momentul de față domnește o degringoladă
generalizată și incapacitatea autorităților și a populației de a percepe adevărata stare de
securitate. Nu mai dispunem de niciun plan unitar și coerent privind securitatea națională.

128
Cf. DEX, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996: motivaţia- presupune definirea necesităţii
(trebuinţei) ce trebuie satisfăcută; intenţia- dorinţa de a intreprinde o anumită (in)acţiune, cu o finalitate
bine precizată; scop- finalitatea expresă a unei acţiuni deliberate (realizată conştient şi voluntar) având
caracter motivat; obiectivul- scopul precis, finalitatea spre care tinde o (in)acţiune motivată; premiza-
fiecare dintre propoziţiile iniţiale ale unui raţionament, din care se deduce concluzia cu rolul unei idei de
bază, ca punct de plecare în raţionament; ipoteza- o presupunere ce este enunţată pe baza unor fapte
cunoscute, cu privire la anumite (legături între) fenomene ce nu pot fi observate direct (constatate empiric)
sau cu privire la esenţa fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le produce; presupunere cu
caracter provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat sau pe baza
intuiţiei, impresiei etc.

- 260 -
Incoerența politicilor de securitate și apărare

Corespunzător observațiilor de la punctul precedent, prin inexistența unor

concepții unitare autorii așa-numitelor „strategii de securitate” au umplut acele
documente cu prevederi disparate, de multe ori inutile sau fără legătură cu adevăratul
conținut al unei strategii de securitate corect întocmite. Aceste aspecte au fost de fapt
rezultatul politicii incoerente de securitate, care prevede chestiuni mult prea generale și
abstracte, de multe ori elemente copiate sau inspirate din cadrul unor documente străine.
Până în momentul de față nu a fost întocmit un act (sau parte a altui act fundamental
privind securitatea) care să statueze ad-literam politica de securitate a României,
prevăzând toate componentele necesare (principii, reguli, modalități de acțiune, analiza
resurselor, stabilirea scopurilor și obiectivelor generale și particulare, modalitatea de
elaborare a actelor specifice etc.) și corelaționând cu strategia de securitate în dublul sens
de cauză și rezultat (efect).
Utilizând o politică deseori incoerentă, autoritățile statului român nu au fost
capabile în ultimii ani (anul 2015 nefăcând excepție) să stabilească adevăratele scopuri,
obiective și priorități (de securitate) ale României, în baza cărora să fie fundamentată o
adevărată strategie națională de securitate.

Administrarea necorespunzătoare a resurselor

Așa cum s-a mai arătat în cuprinsul lucrării de față, dat fiind lipsa unei politici
coerente și a unei concepții unitare care să stea la baza unui sistem integrat de acțiuni și
măsuri, autoritățile române sunt cel mai adesea în situația administrării deficitare a
resurselor, mare parte din aceste resurse (de pildă, resursele umane de calitate) fiind
abandonate și scoase deci din uz, altele utilizate greșit sau irosite în diverse moduri.
O astfel de situație nu este în definitiv decât urmarea firească a aspectelor reliefate
în cadrul punctelor precedente. Doar întocmirea unei strategii serioase de securitate (care
izvorăște din politică și este totodată generatoare a unei politici sănătoase de securitate) ar
avea la bază o analiză temeinică a resurselor și o administrare corespunzătoare a acestora
din perspectiva atingerii obiectivelor în consonanță cu scopul urmărit. Neexistând la ora
actuală nimic din aceste elemente, evident nu maiputem pretinde o administrare bună a
resurselor.
Pentru aceasta trebuie mai întâi fundamental revizuită politica de securitate a
statului, întocmit un document fundamental care să conțină această politică și apoi
elaborată strategia de securitate a României, act care trebuie neapărat să conțină și
evaluarea detaliată a resurselor de securitate, nu doar a modalităților de utilizare a lor.

Lipsa unor forțe armate specializate

Din punct de vedere structural și funcțional forțele armate române au rămas mult
în urmă nefiind la ora actuală deloc pregătite să ia parte în confruntarea modernă. Mediul
modern de confruntare a devenit unul multidimensional (clasic, virtual, spațial,
cybernetic, informațional și informatic, psihologic, mediatic, imagologic, geofizic,

- 261 -
economic etc.) iar modalitățile de ducere a luptei exced mult 129 cadrului confruntărilor
militare clasice.
În momentul de față, tendința este aceea de utilizare a armamentelor
neconvenționale (non-NBC) în cadrul unor acțiuni de luptă neconvenționale, atipice,
hibride. Forțele armate române nu sunt deloc pregătite pentru astfel de confruntări 130. Cel
mult în domeniul informatic și cybernetic s-au făcut în ultimii ani unele progrese prin
intermediul acțiunilor și măsurilor întreprinse de SRI și alte componente ale forțelor
armate. Nu același lucru se poate spune însă în domeniul armamentului și acțiunilor de
luptă de tip electromagnetic, geofizic131, psihotronic, sonic (utilizând surse ultrasonore și
infrasonore) etc.
Așa cum s-a prezentat și justificat în cadrul lucrării de cercetare doctorală 132 în
cadrul propunerilor formulate, este necesară înființarea unui organizații (militare)
integratoare care să se ocupe special de domeniul armamentului/acțiunilor de luptă
neconvenționale și asimetrice, specifice mediului de confruntare modern,
multidimensional. La ora actuală doar câteva elemente ale acestui mediu modern de
confruntare fac parte din preocupările unor organizații militare, dar aceste preocupări sunt
precare, disparate și acoperă parțial, într-o măsură foarte mică spectrul real al agresiunilor
care se desfășoară la ora actuală în acest complex mediu multidimensional.
Din această perspectivă este necesară o structură integratoare capabilă astfel nu
numai să pună la un loc și să coreleze toate preocupările (acțiuni, măsuri etc.) din acest
domeniu (confruntarea neconvențională, atipică și asimetrică) dar totodată și să acopere
întreaga paletă de modalități de purtare a luptei. Autorul133 a propus astfel înființarea unei
forțe speciale numită Forțele cu Destinație Specială, care să constituie gruparea
operativă a unui departament special înființat în cadrul Ministerului Apărării, cu
denumirea generică Departament Special de Securitate.
Acest departament nu ar avea atribuții strict legate de Ministerul Apărării (deși ar
funcționa în cadrul acestui minister) ci ar avea un rol integrator asupra tuturor
componentelor sistemului de securitate care se ocupă de armament și acțiuni
neconvenționale (cybernetic, CBRN, antiterorist, geofizic, mediatic, psihologic etc.)
astfel încât acțiunile de apărare și ripostă să fie realizate de o manieră unitară. La ora
actuală aceste preocupări sunt disparate și nu funcționează corelat, într-un cadru unitar:
CBRN face parte din ISU (Inspectoratul pentru Situații de Urgență), de acțiunile anti- și
contrateroriste se ocupă Brigada Antiteroristă din cadrul SRI, având activitatea strict
compartimentată; de celelalte se ocupă alte structuri care însă acționează independent,
potrivit apartenenței lor și principiului compartimentării.

129
Lucian Ştefan Cozma, Tehnologii neconvenţionale în războiul modern: armamente, sisteme de mascare/
camuflare, mijloace de transport, articol (în original în lb. engleză) publicat în revista Impact Strategic nr.
2(55)/2015.
130
Lucian Ştefan Cozma, „Tehnologii noi în cadrul arsenalului terorist. Despre posibile evoluţii ale
terorismului, pe fondul progresului tehnico-ştiinţific”, studiu științific întocmit și prezentat în cadrul
Universității Naționale de Apărare, Departamentul Operații Întrunite Studii Strategice și de Securitate,
București, 2012.
131
Lucian Ştefan Cozma, Armamentul geofizic modern – concept si tipologie în cadrul conflictelor de tip
hibrid, articol (în original în lb. engleză) publicat în Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare nr.1/2013.
132
Lucian Ștefan Cozma, Utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Agresiunea geofizică şi
impactul acesteia asupra fizionomiei, conţinutului şi dinamicii războiului, teza de doctorat în cadrul
Universității Naționale de Apărare, București, 2015.
133
Ibidem.

- 262 -
 Preconizatul departament propus de autorul lucrării doctorale citate anterior ar
urma să integreze toate aceste funcții și să coreleze activitățile respective. Mai mult, în
directa subordine a acestui departament special de securitate ar funcționa o grupare de
forțe cu totul și cu totul specială134 destinată în mod particular (specific) acțiunilor de
luptă/operațiilor speciale, cum ar fi atentatul, diversiunea, sabotajul, acțiunile psihologice
speciale, acțiunile propagandistice/ mediatice și de manipulare publică, utilizarea
armamentului special (cu radiații nucleare, de tip electromagnetic, sonic, geofizic,
psihotronic etc.) care cel mai adesea este secret și nu poate fi dat în dotarea și uzul
trupelor regulate etc.
Această grupare de forțe (Forțele cu Destinație Specială) nu ar face practic parte
din categoriile de forțe (aviația, forțe terestre, marina) dar având pregătirea polivalentă
specifică tuturor acestor categorii de forțe și fiind totodată în afara controlului
(contra)informativ al DGIA (Direcția Generală de Informații a Apărării) sau al DCISM
(Direcția Contrainformații și Securitate Militară) fiind prin statut destinate asigurării
luptei de rezistență în cazul ocupării totale sau parțiale a teritoriului național. Din acest
motiv FDS nu trebuie să fie controlate informativ de nicio structură a statului în afară de
propriile organe de comandă și control, fiind doar supuse obligativității unui raport
periodic către Comisia de Apărare din cadrul Parlamentului. Niciun cadru militar al FDS
nu trebuie să fie obligat să dea informații clasificate către conducerea Ministerului
Apărării, către Parlament sau Președenție (CSAT).
Fiind forțe speciale, secrete, destinate luptei de rezistență în condițiile ocupării
teritoriului național de către o forță străină, aceste forțe nu trebuie să fie în situația de a
divulga nimănui nimic referitor la structura, componența și activitatea lor. În afara
raportului periodic către Comisia de Apărare, nicio autoritate (Președinte, CSAT, Guvern
etc.) nu trebuie să poată interfera cu activitatea (protejată) a acestor forțe.

7.4 Centrul de greutate și direcțiile de efort

Concepția noastră privind modalitatea de acțiune corespunde modului general de
structurare a acțiunilor militare, elementele specifice regăsindu-se ca atare și respectându-
se totodată terminologia specifică.

Centrul de greutate
În viziunea autorilor, centrul de greutate al securității naționale îl reprezintă la ora
actuală componentele de bază ale Sistemului Energetic; dacă acestea ar fi scoase din
funcțiune România ar intra în colaps fără ca inamicul să fie în situația de a realiza vreo
acțiune militară clasică. Așadar este neapărt necesar ca Sistemul Energetic național că
continue să funcționeze chiar dacă ar înceta complet alimentarea cu carburanți fosili
dinspre Rusia.
Un alt aspect ce corespunde centrului de greutate îl constituie poziția aproape
complet descoperită a României în fața acțiunilor de luptă neconvenționale, hibride,

134
Lucian Ştefan Cozma, Importanţa organizării unei agenţii naţionale destinate apărării împotriva
acţiunilor de tip neconvenţional şi asimetric, articol (lb. eng.) publicat în revista Impact Strategic nr.
3(52)/2014.

- 263 -
asimetrice care se desfășoară în mediul de confruntare multidimensional. Pentru
acoperirea acestei nevoi, avem nevoie de o forță armată specializată capabilă să integreze
și operaționalizeze în mod corespunzător toate capacitățile naționale aferente acțiunii
militare neconvenționale.
O atenție aparte trebuie acordată armamentului și acțiunilor de luptă geofizice135,
adică provocării sau potențării efectelor produse de factorii de mediu asupra elementelor
sistemului de securitate. Dezvoltarea de către România a acestor tehnologii speciale, i-ar
oferi un avantaj important capabil să vină măcar parțial în contrapondere pentru anumite
lipsuri ale forțelor armate române.

Direcția de efort nr. 1: asigurarea necesarului energetic indiferent de

evoluția situației conflictuale globale sau regionale

În acest sens, acțiunea cea mai simplă, rapidă și eficace este adaptarea cazanelor
de aburi ale termocentralelor pentru aplicarea metodei combustiei termoionice, în care
80% din masa carburantului îl reprezintă banala și ieftina apă. Deopotrivă, alături de
aplicarea acestei tehnologii simple și care ar aduce ieftiniri masive în producția de energie
termică și electrică, se mai pot aplica și alte tehnologii cu performanțe deosebite:
tehnologia aerodepresionară Coandă (în special turbina aerodepresivă Coandă),
tehnologia vacuumpropulsiei potrivit brevetelor lui Rudolf Liciar, tehnologia sonică
bazată pe lucrările lui George „Gogu” Constantinescu, tehnologia grupurilor de forță
magnetice de tip Moraru, tehnologia ameliorată a cazanului de aburi de tip Vuia etc.
Toate acestea pot conduce într-un interval de timp scurt și comportând cheltuieli
reduse, la asigurarea nevoilor de energie ale României și acoperirea integrală a acestei
nevoi de securitate.

Direcția de efort nr. 2: dezvoltarea armamentelor de tip neconvențional non-

NBC

Potrivit concepției autorilor, pentru asigurarea unei contraponderi eficace și

ieftine (eficiente) față de asimetria forțelor militare clasice (de pildă, România nu are
dimensiunea forțelor armate și înzestrarea de care dispun forțele ucrainiene sau ruse,
americane etc.) se pot utiliza sisteme de armamente neconvenționale (non-NBC) care
utilizează emisii de unde mecanice din spectrul infra- și ultrasonor136, armament cu emisii
electromagnetice din gama frecvențelor înalte (microunde), armament laser de mare
putere cu funcționare în impulsuri, armament psihotronic cu emisii electromagnetice de
frecvențe ultrajoase, armament bazat pe producerea și dirijarea undelor de șoc, armament

135
Lucian Ştefan Cozma, Modalităţi de utilizare a armamentului geofizic- agresiunea geofizică şi
modalităţile de identificare şi contracarare a acesteia, articol în Buletinul Universității Naționale de
Apărare nr. 3/2014.
136
Lucian-Ştefan Cozma, The sonic weapons- concept, tipology, applications, articol publicat în Buletinul
Universității Naționale de Apărare nr.3/2015, dar și comunicarea științifică „Unele considerații privind
utilizarea generatoarelor de infrasunete/ultrasunete în cadrul armamentului de infanterie”, în cadrul
Conferinței Internaționale Military Science Universe, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”,
București, 14-15.04.2011.

- 264 -
incendiar cu aerosoli137 etc. Astfel de arme sunt relativ ușor de realizat, mult mai ieftine
dar și mult mai eficace decât sistemele clasice de armamente 138.

Direcția de efort nr. 3: dezvoltarea tehnologiilor destinate acțiunilor militare

geofizice

Potrivit capacității noastre de expertiză au fost deja puse bazele teoretice 139 ale
armamentului și acțiunii militare geofizice, stabilindu-se totodată o serie de tehnologii
concrete de intervenție asupra factorilor de mediu în scopuri militare, cum ar fi de pildă:
transportul focalizat și dirijat de sarcini electrice140 la țintă utilizând emisii UV și herțiene
modulate în amplitudine (cu ajutorul acestor sisteme se pot crea mari volume de aer
supraîncălzite, care la rândul lor pot genera sau potența fenomene meteo extreme) care
produc efecte fie asupra factorilor de mediu (de la nivelul atmosferei, de pildă) fie direct
asupra unor ținte aflate la sol, în aer sau în spațiul cosmic periterestru; destinderea la
nivelul stratosferei medii a unor cantități de metan lichefiat, fapt care produce cedarea
căldurii de către păturile de aer de dedesubt și răcirea accentuată a straului limită planetar,
fapt însoțit de un întreg cortegiu de fenomene meteo destructive; utilizarea surselor
puternice de ultrasunete pentru producerea ceții sau a grindinei; intervenții chimice
asupra troposferei pentru producerea de precipitații; utilizarea armamentelor cu aerosoli
pentru realizarea unor mase noroase cu proprietăți speciale, care pot crea anomalii meteo,
magnetice etc. Utilizarea acestor arme speciale poate suplini cu succes lipsa efectivelor
numeroase sau a tehnicii de luptă clasice; altfel zis, dacă dispunem de un grup de 10
militari capabili să realizeze o tornadă, degeaba inamicul dispune de 100 000 de militari
și 5000 de tancuri, căci va fi în final învins, datorită efectelor grave produse de
fenomenele meteo extreme. Despre tehnologiile de intervenție asupra factorilor de mediu,
importanța realizării acestei categorii de armament (geofizic) și modalitățile de utilizare a
armamentului specializat, s-a scris în cadrul celor trei rapoarte de cercetare doctorală 141
precum și în teza de doctorat dedicată acestui domeniu.

137
Ulterior datei (15 oct. a.c.) la care s-a întocmit acest raport, a avut loc tragedia de la Clubul Colectiv
(București) care după toate indiciile strânse până acum a fost cauzată tocmai de o asemenea armă hibridă
care conține amestecuri incendiare (în proporții mici), aerosoli, STL și alte componente cu rol de liant și de
carburant (de pildă, cauciucuri sintetice).
138
Lucian-Ştefan Cozma, Sistemele de armament cu întrebuințări multiple, articol (lb. eng.) publicat în
Buletinul Academiei Forțelor Terestre nr. 1/2015.
139
Lucian Ştefan Cozma, „Utilizarea factorilor de mediu în scopuri militare. Agresiunea geofizică şi
impactul acesteia asupra fizionomiei, conţinutului şi dinamicii războiului”, teză doctorat în Științe Militare,
Universitatea Națională de Apărare, Bucureşti, 2015.
140
Lucian Ştefan Cozma, „New technologies with military applications producing of guided lightning and
thunderbolt inside the lower layers of the atmosphere”, comunicare științifică în cadrul International
Conference Strategies XXI- „Technologies – military applications, simulation and resources”, București,
13-14.11.2014.
141
Tema referatului 1: Modalităţi de utilizare a factorilor de mediu în războiul modern. Tema referatului 2:
Tehnologii moderne destinate agresiunii geofizice şi modalităţi de identificare/contracarare a acestor
agresiuni.
Tema referatului 3: Structuri naţionale de apărare împotriva acţiunilor de tip neconvenţional şi asimetric.

- 265 -
Direcția de efort nr. 4: asigurarea sistemului de apărare în contextul
confruntărilor de tip neconvențional, hibrid și asimetric

Nu în ultimul rând, analiza noastră a apreciat ca necesară introducerea unor

elemente noi în cadrul Sistemului de Securitate, cu rolul de a acoperi acele segmente care
la ora actuală nu au niciun fel de rezolvare concretă sau beneficiază doar de vagi
preocupări cu rezultate foarte precare. Pe de altă parte, aceste elemente noi propuse de
autor, vin să îndeplinească un rol integrator în cadrul Sistemului de Apărare, corelând
elementele existente și aducând completări la acestea, făcându-le deplin compatibile
confruntării multidimensionale moderne.
În aceste preocupări intră (printre altele) concepția privind Departamentul Special
de Securitate propus a fi înființat în cadrul Ministerului Apărării și destinat special
confruntării neconvenționale și asimetrice (terorism, insurgență, agresiuni cybernetice,
mediatice, psihologice, geofizice, electromagnetice etc.) specifice războiului modern.
Acest departament s-ar ocupa de acel sector special pe care sistemul național de securitate
nu-l acoperă bine la ora actuală. Pe lângă rolul integrator din perspectiva informațională,
dar și de comandă și control, acest departament ar trebui să dispună și de o grupare de
luptă (operațională) cu totul și cu totul specială, capabilă să continue lupta chiar și în
teritoriul național vremelnic ocupat de inamic: Forțele cu Destinație Specială, formate
din luptători policalificați, proveniți din toate categoriile de forțe; fără uniformă, fără
identitate, perfect protejați informativ împotriva oricărei imixtiuni, acești militari ar
utiliza armamentele speciale (electromagnetic, geofizic, psihotronic etc.) și ar fi destinat
operațiilor cu caracter special.

Direcția de efort nr. 5: dezvoltarea tehnologică în domenii strategice

O altă direcție principală de orientare a eforturilor este reprezentată de susținerea

activităților de cercetare-dezvoltare, cu precădere acelea care privesc sectoarele
strategice, cum ar fi energetica, transporturile, telecomunicațiile, industria de apărare etc.
Așa cum s-a mai arătat în cadrul lucrării de față, este necesară unirea eforturilor
pentru identificarea oamenilor de calitate (indiferent de domeniul de activitate) și
asigurarea unei protecții sociale și profesionale în favoarea acestora, astfel încât
competențele lor să fie valorificate la maxim. O astfel de inițiativă se poate desfășura la
nivel de partid, caz în care ar avea de câștigat partidul din perspectivă propagandistică și
imagologică, ar câștiga pe de altă parte membri valoroși pe care-i poate plasa în posturi-
cheie din cadrul aparatului de stat.
Nu în ultimul rând, acești specialiști români ar asigura personalul înalt calificat
atât de necesar grupurilor de cercetare-dezvoltare utilizate pentru obținerea de soluții
tehnologice tot mai avansate, cu aplicații directe în domeniile strategice. Dezvoltarea
tehnologică nu se poate face decât prin cercetare științifică iar în cercetare nu pot lucra
decât oameni talentați a căror pregătire depășește cu mult media. Rezultă că în sensul
asigurării unei dezvoltări tehnologice este necesară crearea și întreținerea unor colective
elitiste compuse din oameni pe care îi vom selecționa și susține prin intermediul unor
programe care se pot desfășura la nivelul partidului.
O astfel de inițiativă de partid ar atrage un imens capital de simpatie pentru
formațiunea politică inițiatoare.

- 266 -
Scopuri
Corespunzător celor sus-menționate, autorul și-a subordonat conținutul inițiativei
unor scopuri clar precizate, trei la număr, pe care le consideră importante din perspectiva
pregătirii României pentru situațiile grele ce vor apărea cel mai probabil în viitorul
apropiat.
-Acoperirea nevoilor de securitate. Așa cum era și firesc, principalul scop nu poate
fi decât asigurarea nevoilor de securitate în contextul noilor provocări regionale și
globale. Indiferent în ca fază vor intra confruntările de pe scena globală sau regională a
luptei pentru hegemonie, România trebuie să iasă cu fruntea sus, realizându-și
capabilitățile necesare pentru a depăși prin eforturi proprii eventualele momente de criză
majoră, cum ar fi întreruperea furnizării de carburanți pentru sistemul energetic național
sau realizarea unor atacuri ori sabotaje asupra unor elemente de infrastructură strategică
sau critică.
-Asigurarea sistemului național de securitate pentru apărare și ripostă
eficace. Evident, pentru îndeplinirea primului scop enunțat, ar fi necesar ca sistemul
național de securitate să conțină acele elemente capabile să asigure atât apărarea cât și
riposta față de eventualele agresiuni, indiferent dacă sunt convenționale sau
neconvenționale. În acest sens, autorul a imaginat unele componente noi pentru sistemul
de securitate dar și modificări ale structurii și modului de întrebuințare pentru unele din
componentele deja existente.
-Asigurarea dezvoltării tehnologice și nevoilor privind dotarea forțelor
armate. Un astfel de scop nu poate fi decât coroborat celor anterioare, pentru că
asigurarea sistemului național de securitate nu poate fi realizată decât prin utilizarea unor
tehnologii adecvate. Acest scop nu poate fi atins decât printr-o modificare majoră a
modului de realizare a managementului resurselor umane și încetarea exportului irațional
de materie cenușie.

Obiective
Atingerea scopurilor anterior menționate s-ar face concret prin urmărirea
punctuală a patru obiective specifice, după cum urmează.
-Asigurarea necesarului de energie. Acest obiectiv poate fi atins prin realizarea
unor adaptări simple aduse la unele componente ale termocentralelor existente. Urmarea
imediată ar fi reducerea masivă a consumului de carburant și inutilitatea importurilor de
carburanți fosili de la Rusia sau alți furnizori externi. Totodată, s-ar crea pe plan intern
noi oportunități economice și s-ar face mari economii privind resursele bugetare.
Dacă va realiza o astfel de performanță în economie, partidul aflat la guvernare în
momentul aplicării acestor măsuri va deveni pentru decenii de acum încolo partidul cu
cea mai mare susținere populară și greu de clintit de pe scena politică, mai ales în situația
în care celelalte partide până la ora actuală nu au reușit nici să schițeze măcar un plan
coerent privind conducerea statului și relansarea economică.
-Pregătirea pentru confruntarea neconvențională, hibridă și asimetrică.
Acest obiectiv vizează realizarea de o manieră cât mai simplă (folosind ceea ce avem
deja...) a unor organisme și forțe specializate pentru a realiza apărarea și riposta în cadrul

- 267 -
confruntării complexe, multidimensionale, specifice câmpului de luptă modern. Este
evident faptul că în clipa de față România nu are un cadru integrator pentru acest gen de
confruntare iar acțiunile și măsurile întreprinse sunt disparate și foarte puțin eficace.
-Realizarea unei noi strategii și a unei planificări unitare privind securitatea
și apărarea. Nu în ultimul rând, pornind de la observația că actualmente România nu
are practic o adevărată strategie de securitate și nici vreo politică de securitate coerentă,
un obiectiv deloc subsidiar este acela de a forma la nivelul Ministerului Apărării (cu
participarea specialiștior din cadrul Universității Naționale de Apărare și a Academiei
Naționale de Informații) un proiect de politică națională de securitate (sub forma unui
document de sine stătător) și a unei strategii de securitate care să fie ulterior puse la
dispoziția Instituției Prezidențiale și a comisiilor de specialitate din cadrul Parlamentului.
În momentul de față, România dispune de o strategie de securitate incorect formulată și
din care lipsește practic strategia propriu-zisă, care este prezentată doar textual în titlul
documentului.
-Înființarea unor trupe speciale destinate confruntării neconvenționale și
asimetrice. Așa cum s-a arătat mai înainte, unul din obiective ar trebui să fie pregătirea
țării pentru confruntarea neconvențională, hibridă și asimetrică. Înființarea
departamentului (în Ministerul Apărării) special de securitate dar și al forțelor armate cu
destinație specială vine în întâmpinarea acestui deziderat și ar fi în viziunea autorului
singura soluție concretă care ar putea fi pusă în aplicare în condițiile actuale.

Măsuri imediate
Niciun scop și respectiv, niciun obiectiv nu ar putea fi atins dacă acțiunile și
măsurile concrete prevăzute pentru realizarea lor nu ar avea în realitate posibilitatea (cel
puțin teoretică) de a se materializa. Sigur, este relativ ușor să enunți scopuri și obiective,
dar poate fi mult mai dificil să asiguri punerea în practică a măsurilor propuse.
Astfel, considerăm că măsurile imediate care ar putea fi întreprinse cu relativă
ușurință, dacă va exista voința și decizia politică, ar fi:
-Adaptarea centralelor electrotermice pentru aplicarea metodei combustiei
termoionice. Acțiune destul de simplă dpdv tehnologic, presupunând doar realizarea
unor sisteme speciale de carburație (corespunzătoare metodei combustiei termoionice)
adaptate la instalațiile existente. Realizarea acestor adaptări nu presupune neapărat și
punerea în funcțiune a noului sistem ci doar pregătirea Sistemului Energetic pentru
eventuale situații de criză. În condițiile climatului tensionat din Regiunea Extinsă a Mării
Negre, considerăm că se impune luarea acestei măsuri de prevedere, mai ales că odată cu
construirea unității de la Deveselu ne putem aștepta la o acutizare deosebită a
conflictului. Este așadar necesară stabilirea unui plan de măsuri speciale care să
privească, printre altele, pregătirea economiei pentru situații de criză. În cadrul acțiunilor
și măsurilor întreprinse va trebui să se numere și acțiunea de adaptare a termocentralelor
pentru utilizarea metodei combustiei termoionice. Această acțiune poate să fie realizată
discret, fără a se da nimănui explicații asupra modificărilor aduse la instalațiile de ardere.
-Stabilirea unei noi strategii de securitate. Această acțiune nu presupune decât
realizarea unui colectiv format la nivelul Ministerului Apărării aducând împreună
personal înalt calificat din cadrul Universității Naționale de Apărare, Academiei

- 268 -
Naționale de Informații, Academiei Forțelor Terestre, Academiei Forțelor Aeriene,
Academiei Forțelor Navale, Academiei Tehnice Militare, Statului Major General etc.
Aceste grupuri de lucru s-ar împărți pe domenii și specialități și ar avea drept scop
întocmirea unor noi proiecte pentru Politica Națională de Securitate, Strategia Națională
de Securitate și Doctrina Militară a României. În condițiile politico-militare globale și
regionale foarte complicate, toate actele amintite anterior trenuiesc revizuite și corectate,
deoarece la ora actuală se află într-o formă cel puțin eronată. Dacă nu vom face
corectarea corespunzătoare a cadrului legal care privește direct Sistemul de Securitate,
nicio altă acțiune eficace nu se va mai putea realiza în continuare. Este imperios necesară
așadar, identificarea și eliminarea erorilor din cadrul actelor normative fundamentale ce
privesc securitatea. Fără parcurgerea acestei etape preliminare de bază este greu de
conceput în ce mod am putea accede la etapele ulterioare de realizare a nevoilor de
securitate.
-Înființarea forțelor cu destinație specială. La nivel politic și prin grija
Parlamentului trebuie introdus și susținut proiectul de lege 142 privind forțele armate
destinate războiului neconvențional, hibrid și asimetric (incluzând războiul de rezistență
sau guerilla).
Această inițiativă politică poate fi susținută cu argumente greu de combătut,
deoarece contextul actual global și regional este favorabil. Odată create aceste forțe (la
nivel legislativ) un grup de militari din diverse arme și selecționați la nivel de intelligence
își vor lua sarcina să constituie mai departe, piramidal, grupurile de selecționare și
instrucție a personalului destinat acestei organizații speciale, dacă se va înființa.
-Pornirea unor proiecte/programe de cercetare privind perfecționarea unor
tehnologii cu aplicații în domenii strategice. În cadrul unor institute de cercetare
precum ACTTM- Clinceni (Agenția de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare),
ITA (Institutul pentru Tehnologii Avansate din cadrul SRI), IFA- Măgurele (Institutul de
Fizică Atomică), INFP- Măgurele (Institutul Național de Fizica Pământului), IFIN-
Măgurele (Institutul Național de Fizică și Inginerie Nucleară), INFLPR- Măgurele
(Institutul Național de Fizica Laserilor, Plasmei și Radiațiilor), INOE- Măgurele
(Insititutul Național de Optoelectronică), INCAS- București (Institutul Național de
Cercetări Aerospațiale) etc. se vor putea desfășura activități de cercetare dezvoltare, de
către colective pluridisciplinare de specialiști recrutați și conduși de către preconizatul
departament special de securitate. Ei ar desfășura în condiții de conspirativitate activități
de cercetare și dezvoltare vizând tehnica și tehnologia cu aplicații în domenii strategice.

7.5 Reperele unei strategii de securitate

Revizuirea strategiei de securitate nu poate să nu țină seama de prezența și
acțiunea unor noi tipuri de ameninţări la adresa securităţii naţionale dar totodată și de
vulnerabilităţile reale ale Sistemului de Securitate. Din această perspectivă, deși lucrarea
de față a mai trecut în revistă vulnerabilitățile și elementele de risc, ca și amenințările sau
pericolele, vom relua pe scurt aceste prbleme, de o manieră concluzivă.

142
Autorul propunerii menționate (care este printre altele și jurist) a întocmit deja un model de act normativ
care poate fi livrat de către autoritățile competente ca proiect de lege privind înființarea Departamentului
Special de Securitate și a Forțelor cu Destinație Specială.

- 269 -
 Câteva aspecte importante în stabilirea modificărilor la strategie ar fi în viziunea
autorilor, următoarele:
-protejarea cu prioritate a națiunii române (în fața agresorilor interni și externi) și a
valorilor naționale și naționaliste; aspect ce presupune delimitarea strictă a naționalității
române de alte naționalități conlocuitoare și minimalizarea aspectului cetățeniei;
-luarea în calcul a componentei dezvoltării tehnologice și concentrarea eforturilor
sistemului de securitate asupra acestei componente în toate ramurile și domeniile, dar în
special în cele strategice;
-reorganizarea structurală și în mod implicit funcțională, a întregului sistem de securitate
potrivit multidimensionalității conflictului contemporan, prin crearea de organisme
specializate în confruntarea dusă în anumite medii speciale, cum ar fi cel cibernetic sau
cel geofizic, informatic, mediatic etc.;
-înființarea unei structuri centralizatoare pentru toate componentele din cadrul sistemului
de securitate, în special acelea destinate conflictului neconvențional (NBC sau non-NBC)
atipic și asimetric, în virtutea necesității asigurării conducerii de o manieră unitară;
-implicarea activă și permanentă a populației în cadrul activităților specifice sistemului de
securitate, în sensul încadrării acesteia în mecanismul acțional al sistemului de securitate
și pregătirea ei îentru diverse scenarii de evoluție a mediului de securitate.
Toate aceste aspecte, alături de altele care nu s-au mai menționat aici, trebuie să
formeze un ansamblu unitar, perfect corent atât ca structură cât și ca mod de funcționare.
Un aspect important l-ar avea problema dezvoltării tehnologice continue, element care ar
menține în permanență sistemul de securitate deasupra tuturor riscurilor și amenințărilor,
oferindu-i fără îndoială capabilitatea de a răspunde rapid și corect în fața oricărei
provocări, indiferent de gravitatea sau caracterul imprevizibil al acesteia.

Vulnerabilităţi
În viziunea autorilor și ca rezultat al cercetării întreprinse privins securitatea
națională, principalele vulnerabilități din clipa de față ar fi următoarele:
-inexistenţa oricărei măsuri sau acţiuni destinate utilizării resurselor naturale ale
României, la justa lor valoare; amintesc cu această ocazie faptul că teritoriul României
are cel mai bogat bazin hidrografic din Europa, de asemenea, în regiunea de est şi nord-
est, datorită vânturilor ce vin dinspre regiunea polară se formează regiuni optime de
utilizare a energiei eoliene; o mare parte din regiunile sudice şi sud-estice ale ţării oferă
bune condiţii pentru captarea şi conversia energiei solare pe tot timpul anului; subsolul
României este foarte bogat în zăcăminte, existând inclusiv „pungi de ţiţei” ce nu au fost
încă utilizate ca şi zăcăminte de minereuri radioactive şi de metale rare;
-inexistenţa unor planuri corecte şi complete (integratoare) de apărare naţională şi
protecţie civilă, ceea ce face ca majoritatea obiectivelor strategice, militare sau civile, să
fie în mod aproape ridicol expuse riscurilor;
-neutilizarea resurselor cercetării ştiinţifice româneşti dar şi a bagajului
impresionant de bibliografie de inventică ce s-a strâns în ultimul secol, precum şi al
documentaţiei de mare valoare ce conţine rezultatele muncii de cercetare ce a fost
realizată de colective de cercetători români în anii’50-’70;
-riscurile şi pericolele mari de natură chimică şi medicală existente în momentul
de faţă pe fondul colapsului industriei naţionale dar şi a sistemului medico-sanitar;

- 270 -
 -inexistenţa oricărei măsuri şi acţiuni destinate protecţiei civile din perspectiva
desfăşurării agresiunilor geofizice şi în general apărării faţă de acest tip de agresiune
deosebit de periculoasă şi eficace;
-activitatea în general ineficace a componentelor sistemului de securitate, a
instituţiilor care desfăşoară activităţi în acest domeniu, în special printr-o teoretizare
excesivă a acestei activităţi, lipsirea ei de pragmatism şi plasarea cercetării şi analizei în
sfere generale şi abstracte, în loc ca obiectul analizei să îl facă problemele concrete la
care să se aducă soluţii concrete;
-organizarea şi funcţionarea deficitară a componentelor sistemului de securitate
din cauza politicii incoerente, strategiei neclare şi incomplete dar şi lipsei unor planificări
corecte şi complete elaborate de o manieră strict realistă, pragmatică;
-administrarea şi întreţinerea deficitară a multora din elementele infrastructurii
strategice;
- încrederea excesivă în capacităţile NATO de a asigura securitatea României; în
cazul izbucnirii la nivel global a unei crize grave, România va fi singură în faţa
pericolului, deci prin strategia și doctrina sa trebuie să fie în orice moment pregătită să
facă faţă oricărui pericol, independent faţă de NATO şi fără suportul său neapărat.

Riscuri, amenințări și pericole:

În urma studiului asupra mediului contemporan de securitate și realizând mai
multe scenarii privind posibilele evoluții în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat,
autorii lucrării de față au identificat riscurile, amenințările și pericolele astfel:
-formarea şi consolidarea unor nuclee politico-militare deosebit de agresive în
teritoriul Ungariei și în regiunile românești cu populație maghiară, acestea desfăşurând
intense activităţi ostile sub mai multe forme şi fiind oricând gata inclusiv de trecerea la
forme violente;
-posibilitatea agresiunilor geofizice, prin amplasarea de armament neconvenţional
destinat agresiunilor geofizice în zona litoralului Mării Negre;
-escaladarea conflictului dintre NATO și Rusia și în acest context tăierea
alimentării cu carburant fosil a Sistemului Energetic național;
-desfășurarea de acțiuni de luptă subversivă, de tip neconvențional, hibrid și
asimetric, pentru care România este în mare parte nepregătită;
-riscul apariţiei unor grave convulsii sociale şi a dezorganizării politice pe fondul
neaducerii unor soluţii realiste şi imediat aplicabile pentru criza actuală.
Toate aceste aspecte trebuiesc serios analizate și venit cu soluții concrete care să
dea în plan imediat rezultate.

Câteva concluzii privind managementul de securitate

Sub aspectul resurselor putem deja afirma următoarele:
-dispunem de resursa informaţională, adică informaţia tehnologică şi de know-how;
-totodată statul român sau persoane de cetăţenie română deţin proprietatea intelectuală
asupra invenţiilor ce ar trebui să fie aplicate;
-există în principiu resursele naturale necesare;
-deja avem infrastructura necesară dezvoltării unei asemenea activităţi;

- 271 -
-retehnologizarea discutată aici este necesară şi de perspectivă apropiată.
În ceea ce priveşte situaţia mediului de securitate în care ar trebui să aibă loc
acţiunile preconizate de noi, putem concluziona astfel:
1- Climatul de securitate este foarte tensionat în momentul de faţă. Evoluţiile
situaţiei pot fi grave şi imprevizibile ca deznodământ, iar aceasta reprezintă o
vulnerabilitate actuală a oricărui stat în domeniul securităţii la nivel global. Chiar dacă
din punct de vedere cel puţin moral apartenenţa la o alianţă politico-militară (cum este
NATO) oferă impresia garantării unor elemente de securitate, în cazul adâncirii actualei
crize până la nivelul confruntării deschise şi eventual a escaladării ulterioare este foarte
puţin probabil să mai aibă vreo valoare angajamentele asumate de partenerii actualelor
alianţe sau coaliţii.
2- Putem afirma că la ora actuală există totuşi soluţii, atât politice şi legislative,
cât şi administrativ-organizatorice dar mai ales tehnologice, care să permită buna
funcţionare a sistemului energetic cu investiţii şi cheltuieli minime şi complet
independent faţă de resursele energetice externe.
3- Admiţând cazul utilizării de tehnologii noi pentru care este deja deţinută
informaţia tehnologică şi documentaţia de know-how, inclusiv proprietatea intelectuală,
se vor putea realiza relativ repede şi cu costuri destul de reduse, atât grupuri de forţă mult
mai performante destinate (re)motorizării tehnicii de luptă dar şi generatoare apte de a
înzestra consumatorii din toate categoriile.
4- Din perspectiva celor arătate mai sus devine necesară organizarea unor echipe
pluridisciplinare care să facă parte din cadrul unui departament special de securitate la
nivelul căruia să fie strânsă și administrată informația privind domeniului confruntării
neconvenționale, multidimensinale, hibride și asimetrice;
5- Evoluţia recentă dar şi caracterul tot mai imprevizibil al situaţiei politico-
militare globale şi regionale (Zona Extinsă a Mării Negre) ne avertizează că este cazul să
grăbim luarea măsurilor ce s-au amintit la punctele precedente.
În condițiile expuse mai înainte devine tot mai clar faptul că situația securității
regionale și globale nu va suferi un proces de echilibrare în următorii ani, ci dimpotrivă,
vom asista la creșterea progresivă a insecurității și deteriorarea relațiilor dintre actorii
scenei internaționale. Toate acestea se vor realiza și amplifica probabil, pe fondul uneia
sau mai multor stări de criză: criză a resurselor, criză ecologică, criză economică apărută
sub o formă sau alta, criza imigrației masive și acutizarea conflictelor interetnice și
religioase. Aceasta fiind tendința de evoluție a lumii contemporane, nu putem să nu
vedem cum România este tot mai mult implicată în cadrul ciocnirilor dintre marile puteri,
mai ales cele legate de interacțiunea dintre frontierele (contactul dintre blocuri politico-
militare) lor, din perspectiva permanentei lupte pentru lărgirea zonelor de control și de
influență. Cu atât mai mult cu cât ZEMN (Zona Extinsă a Mării Negre) constituie un
mare rezervor încă neexploatat de carburanți fosili. În asemenea condiții, presiunea ce se
va exercita asupra națiunii române va fi foarte mare iar eventuala prindere a noastră în
stare nepregătită pentru astfel de confruntare, ar putea avea consecințe foarte grave. Să nu
uităm din lecțiile istoriei, faptul că în 1877 românii nu au fost luați pe nepregătite, căci de
mai multă vreme erau pregătite forțele armate în regim secret, astfel încât Turcia să nu
cunoască și să nu ia măsuri represive. Era așteptat, prin urmare, un context regional sau
internațional propice, iar acesta a venit odată cu izbucnirea războiului ruso-turc din 1877,
eveniment de altfel predictibil și preconizat de unii politicieni români ai acelor timpuri.

- 272 -
 Ca un exemplu contrar „cazului 1877”, în preajma Primului Război Mondial atât
autoritățile române cât și populația au fost surprinse de escaladarea situației în Europa, iar
forțele armate erau pregătite pentru nivelul anului 1877, fără a dispune nici pe departe de
vreo adaptare (tehnologică sau de altă natură) la noile condiții ale începutului de sec. XX.
În mod similar, la debutul Celui de-al Doilea Război Mondial, autoritățile statului
și forțele armate erau cât de cât pregătite pentru o confruntare armată de genul aceleia din
1914-1918 și deloc adaptate condițiilor concrete ale anului 1939. Mai mult, din pricina
quasi-regimului de ocupație străină (dinastia de Hohenzzollern, impusă națiunii române
ca o condiție a acceptării unirii din 1859 de către puterile europene; condiție ulterior
menținută) politica românească din acei ani a fost dezechilibrată, uneori chiar haotică,
variind între opțiuni diametral opuse care de altfel dezbinau nu doar lumea politică dar și
societatea românească.
Prin urmare, în momentul de față ar trebui să ne îngrijim astfel încât să nu mai fim
prinși nepregătiți de către crizele și scaladările situațiilor de criză ce pot apare, unele
dintre acestea prefigurându-se deja la ora actuală.

CONCLUZII GENERALE
Ținând cont de toate cele arătate în cuprinsul celor două volume, autorii apreciază
că, în momentul de față se pot concepe și realiza acțiuni și măsuri de domeniul
managementului de securitate și al făuririi securității, pentru acoperirea unor nevoi de
securitate stringente, dar și în sensul asigurării statului și națiunii române în vederea unor
posibile evoluții grave ale climatului de securitate regional sau global.
Astfel, noi considerăm că în acest moment ar trebui să se adopte următoarele
măsuri prealabile:
A-Stabilirea unui proiect de lege organică privind un Departament Special de
Securitate și respectiv a Forțelor cu Destinație Specială; efectivul acestor organizații
militare nu ar fi mare, însă calitatea personalului ar fi de un nivel deosebit de ridicat. Nu
în ultimul rând, tot în rândul măsurilor legislative trebuie să se includă și un proiect de
lege privind naționalizarea resurselor naturale de impact strategic (țiței, gaze, wolfram,
aur, uraniu etc.) și exceptarea de la orice fel de privatizare a domeniilor strategice
(energetică, transporturi, comunicații, industrie militară, domeniul de cercetare, fizica
nucleară și corelate cu acest domeniu etc.)
B-Stabilirea unui sector de activitate în cadrul Departamentului Special de
Securitate, dedicat domeniului cercetării-dezvoltării; potrivit tradiției, acesta s-ar putea
denumi Institutul Național pentru Creație Științifică și Tehnică (INCREST); ar fi în
realitate un compartiment al Departamentului Special de Securitate, menit să concentreze
și administreze la nivel național toate rezultatele muncii de cercetare, având în subordinea
sa institutele de cercetare deja existente, cum ar fi ACTTM- Clinceni (Agenția de
Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare), ITA (Institutul pentru Tehnologii
Avansate din cadrul SRI), IFA- Măgurele (Institutul de Fizică Atomică), INFP- Măgurele
(Institutul Național de Fizica Pământului), IFIN- Măgurele (Institutul Național de Fizică
și Inginerie Nucleară), INFLPR- Măgurele (Institutul Național de Fizica Laserilor,
Plasmei și Radiațiilor), INOE- Măgurele (Insititutul Național de Optoelectronică),
INCAS- București (Institutul Național de Cercetări Aerospațiale) și altele, în diverse
domenii ale economiei.

- 273 -
 C- Punerea la punct la nivelul INCREST (DSS) a unor direcții strategice de
cercetare-dezvoltare, apte să asigure rezultate relativ rapide (folosind cu precădere
bazele de date deja existente și bibiografia de inventică existentă în momentul de față,
așa cum a procedat, de pildă, lucrarea de față) ale muncii de cercetare, aplicabile în
sectoarele strategice și care pot aduce avantaje economice imediate; cercetarea nu trebuie
să mai fie percepută ca un sector care mănâncă bani fără să producă nimic, ci ca un sector
de activitate care generează informația tehnologică de foarte bună calitate, oferind
astfel sectorului de producție niște livrabile sub forma informației tehnologice și de
inventică, documentației de know-how, a tabelarelor cu rezultatele obținute în urma
testărilor, prin aplicarea cărora se aduc ameliorări importante ale producției și ale
rezultatelor economice, creșterea importantă a performanțelor tehnice și a competitivității
pe piața internațională etc.
D- Stabilirea și elaborarea unor proiecte sau/și programe de dezvoltare imediată
a sectorelor strategice (în special energetica, transporturile -domeniul construcției de
mașini- și comunicațiile, industria militară etc.) care să permită obținerea unor produse și
servicii de calitate înaltă; aceste proiecte/programe trebuie să vizeze exact punctele de
efort și respectiv, centrelel de greutate, căci primele acțiuni/măsuri trebuie să se îndrepte
direct către aceste elemente, iar nu să se învârtă în cercuri largi în jurul lor.
* * *
Autorii lucrării de față nu s-au referit în concluziile de mai sus la realizarea
concretă a activităților specifice organizațiilor respective, ci doar la adoptarea voinței
politice și stabilirea cadrului legal prealabil. Înainte de toate, ideile pe care le-a lansat
public lucrarea aceasta trebuie să se regăsească în discuțiile și preocupările puterii
legislative și celei executive. Doar acolo se va putea înfiripa și coagula ceea ce sui
generis denumim voința politică. Tot în mediul politic al puterii legislative apar și ideile
de modificări legislative și propunerile corespunzătoare (inițiativa legislativă), se nasc
proiectele de lege etc. Înainte de toate va trebui stabilit un nou cadru legislativ pentru ca
România să fie în stare să-și făurească starea de securitate.
Elaborarea proiectului de lege organică trebuie să țină seama de ceea ce avem
concret în momentul de față și de ceea ce putem face imediat, necondiționat, eliminând
abstractizările și idealizările de orice fel. De fapt, tocmai aici este până la urmă problema:
oare întreg efortul nostru nu este bazat pe o iluzie ? Pe o ipoteză falsă ? Am pornit de la
ipoteza că România este totuși un stat independent și suveran, căci altminteri ar însemna
că ne aflăm sub regim de ocupație străină. Dacă aceasta din urmă este însă situația reală a
României contemporane, datele problemei se modifică iar soluțiile sunt, evident, altele...

Autorii

- 274 -
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Doctrina integrată de informaţii, contrainformaţii şi securitate a NATO (AJP-2).

2. Constituţia României.
3. Legea nr. 51 din 29 iulie 1991 (republicată) privind securitatea naţională a României.
4. Legea nr. 14 din 24 februarie 1992 (actualizată) privind organizarea şi funcţionarea
Serviciului Român de Informaţii (actualizată în 2014).
5. Legea nr. 126 din 27 decembrie 1995 (republicată) privind regimul materiilor
explozive.
6. Legea nr. 1/1998 privind organizarea S.I.E. .
7. Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 (actualizată) privind liberul acces la informaţiile
de interes public.
8. Legea 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării.
9. Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate.
10. Hotărâre nr. 1349 din 27 noiembrie 2002 (actualizată) privind colectarea,
transportul, distribuirea şi protecţia, pe teritoriul României, a corespondenţei clasificate
(actualizată la 24 februarie 2004).
11. Hotărârea Guvernului nr.585/2002 privind aprobarea Standardelor naţionale de
protecţie a informaţiilor clasificate în România.
12. Hotărârea de Guvern nr.353/2002 de aprobare a normelor privind protecţia
informaţiilor clasificate ale Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord în România.
13. Hotărârea de Guvern nr. 354/15.04.2002 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Agenţiei de Acreditare de Securitate, a Agenţiei de Securitate pentru
Informatică şi Comunicaţii şi a Agenţiei pentru Distribuirea Materialului Criptografic.
14. Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate - adoptată în şedinţa Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării din 23 iunie 2004.
15. Legea nr. 295(r2)/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor.
16. Legea nr. 535 din 25 noiembrie 2004 (actualizata) privind prevenirea şi combaterea
terorismului.
17. Legea 197 din 25 mai 2004 privind ratificarea acordului privind cooperarea dintre
România și Oficiul European de Poliție, semnat la București în data de 25.10.2003.
18. Legea nr. 146 din 10 iulie 2008 pentru aderarea României la Tatatul dintre Belgia,
Franța, Germania, Spania, Luxemburg, Regatul Țărilor de Jos și Austria privind
aprofundarea cooperării transfrontaliere, în special în vederea combaterii terorismului,
criminalității transfrontaliere și migrației ilegale, semnat la 27. 05. 2005.
19. COZMA Lucian-Ştefan, Importanţa organizării unei agenţii naţionale destinate
apărării împotriva acţiunilor de tip neconvenţional şi asimetric, în Revista Impact
Strategic nr. 3(52)/2014.
20. COZMA, Lucian Ștefan, (coordonator) ȚENU Costică, Utilizarea factorilor de mediu
în scopuri militare. Agresiunea geofizică şi impactul acesteia asupra fizionomiei,
conţinutului şi dinamicii războiului, teză doctorat, Universitatea Națională de Apărare,
București, 2015.
21. DUVAC, Ion, Intelligence şi securitate naţională (curs), Editura Universităţii
Bucureşti, 2006

- 275 -
22. GHICA, Luciana Alexandra, ZULEAN, Marian; Politica de securitate nationala.
Concepte, institutii, procese, Editura Polirom, 2007.
23. FULGA, Elena, FULGA, Vasile, Pe urmele terorii. Terorism. Antiterorism.
Contraterorism, Editura Diana, Piteşti, 2011.
24. HOLLAND, H. D., Chimia atmosferei şi oceanelor, Editura Tehnică, București,
1983.
25. LICĂ-BANU, Laura Susana, Apariţia şi proliferarea finanţării terorismului, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
26. MOŞTOFLEI C., DUŢU P. Apărarea colectivă şi apărarea naţională, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, 2004.
27. PAVEL, Gheorghe, Terorismul şi securitatea, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2007.
28. PETRESCU, I. (coordonator), Catastrofe geologice, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
2002.
29. REPEZ Filofteia, DEACONU Gheorghe, DINCO Cornel, Securitate şi insecuritate în
era globalizării, Editura Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, Bucureşti, 2011.
30. SCALEŢCHI, Florentin, Securitatea comunitară şi terorismul, Editura Bren,
Bucureşti, 2006.
31. STĂNCILĂ Lucian, Acţiuni militare în câmpul de luptă modern, Editura UNAP,
Bucureşti, 2004.
32. TIMOFTE, A. Radu, Originile şi mărirea, declinul şi renaşterea lumii informaţiilor
secrete, Editura A.N.I., Bucureşti, 2004.
33. TIMOFTE, A. Radu, Reforma Serviciului Român de Informaţii. Argumente şi fapte,
Editura A.N.I., Bucureşti, 2003.
34. TOPOR, Sorin, O scurtă istorie a terorismului, Editura Universității Naționale de
Apărare, București, 2013.
35. VĂDUVA, Gheorghe, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securităţii
şi apărării naţionale, în condiţiile statutului româniei de membru NATO, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005.

- 276 -