CAPITOLUL I

NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND CERCETAREA

OPERAŢIONALĂ

1.1. Apariţia şi dezvoltarea managemetului

Managemetul este perceput diferit de cei care îl exercită, anumiţi

specialişti nu acordă atenţia cuvenită istoriei apariţiei şi dezvoltării
managementului şi teoriei managementului, plecând de la supoziţia că teoria
este abstractă, neavând utilitate practică, iar istoria nu are relevanţă pentru
societatea contemporană. Această idee este însă eronată deoarece
managementul, ca orice disciplină ştiinţifică, nu poate fi asimilată, iar
problemele manageriale actuale nu pot fi rezolvate fară studierea istoriei
managementului, a evoluţiei sale de la forma embrională până la cea actuală.
Abordarea evolutivă a domeniului managerial arată că, deşi
managementul ca ştiinţă s-a cristalizat abia în secolul XX, practicile şi
gândirea managerială, s-au manifestat cu mii de ani în urmă, odată cu
constituirea primelor colectivităţi umane. Concomitent cu dezvoltarea
societăţii umane, s-au înregistrat schimbări în cadrul activităţii de
management sub influenţa factorilor sociali, economici şi politici, astfel
încât geneza şi dezvoltarea mangementului ca ştiinţă este legată de un
anumit stadiu economic, social, şi de industrializare a societăţii. Trecerea de
la un sistem economic la altul a fost posibilă atât datorită unui nivel calitativ
superior al activităţii productive, cât şi a unei activităţi manageriale cu
caracteristici funcţionale şi structurale mai bune.
Germenii procesului de mangement apar în comuna primitivă prin
cristalizarea formelor incipiente ale activităţii de conducere, a conducerii

1
unipersonale bazate pe reguli şi prescripţii. Principala formă de conducere
macrosocială se conturează odată cu apariţia statului. Astfel, egiptenii
aplicau funcţiile managementului la construirea piramidelor, sumerienii
utilizau reguli şi regulamente de guvernare, grecii întrebuinţau diferite
sisteme de guvernare, babilonienii dispuneau de un set extensiv de legi şi
politici de guvernare, romanii recurgeau la delegări de autoritate. În
feudalism, sistemul de conducere se diversifică, predominând conducerea de
tip autoritar şi sistemul informaţional se dezvoltă datorită apariţiei hârtiei şi
tiparului.
Cu toate acestea, despre o abordare ştiinţifică a managementului se
poate vorbi doar în secolul XX, în capitalism. Conducera ştiinţifică a apărut
în S.U.A. în primul deceniu al secolului XX, bazându-se pe ideea
maximizării rezulatelor activităţii industriale cu eforturi minime prin
utilizarea eficientă a forţei de muncă, ceea ce necesită găsirea unor noi
metode de management.
Procesul conturării şi afirmării ştiinţei mangementului este structurat
în abordări efective, având la origine teorii şi concepte adunate în curente de
gândire. Studierea literaturii de specialitate relevă existenţa a numeroase
şcoli de mangement.(figura nr. 1.1.)

2
 A b o r d ã r i c l a s ic e S c o li d e m a n a g e m e n t a b o r d ã r i c l a s ic e

M a n a g e m e n t u l t r a d i t io n a l M a n a g e m e n t u l c o n t in g e n t i a l

M a n a g e m e n t u l b e h a v i o r is t M a n a g e m e n tu l c o m p a ra t

S t i in t a m a n a g e m e n t u lu i M a n a g e m e n t u l ja p o n e z

M a n a g e m e n t u l s is t e m ic E x c e le n t a î n a f a c e r i

Figura nr. 1.1.

Şcoli de management
Studiul gândirii şi practicii manageriale trebuie să aibă ca punct de
plecare managementul tradiţional (clasic) iniţiat de F. Taylor şi H. Fayol,
reprezentat de H. Koontz, C. O’Donnel, M. Weber. În lucrarea sa de bază,
Taylor a statuat conceptul de management ca „acel gen de management care
ghidează afacerile folosind standarde stabilite pe bază de fapte şi adevăruri
rezultate din observare, experimente şi raţionamente sistemice”, axându-se
pe probleme legate de creşterea productivităţii muncii prin perfecţionarea
conducerii activităţii productive din atelierele operaţionale. Fayol extinde
conducerea ştiinţifică la nivelul ansamblului firmei, formulând funcţiile şi
principiile conducerii firmei. Meritele deosebite ale acestui curent constau în
faptul că instrumentele şi metodele manageriale elaborate de reprezentanţii
săi au o contribuţie deosebită la formarea ştiinţei managementului, precum şi
la impregnarea unei optici economice managementului, corespunzătoare
finalităţii economice pe care se fundamentează crearea şi dezvoltare firmei.
Criticile aduse mangementului clasic vizează tratarea simplistă şi
viziunea mecanicistă asupra fiinţei umane, caracterul contradictoriu al unor
principii, ignorarea completă a motivaţiilor factorului uman.

3
 Corectarea unor asemenea neajunsuri ale managementului tradiţional
s-au aflat mai târziu în centrul preocupărilor reprezentanţilor
managementului behaviorist (comportist, relaţionist): A. Maslow, R.
Lickert, D. McGregor, E. Dale, G.Fiedmann, E. Mayo care s-au concentrat
asupra studiului relaţiilor umane, motivaţiei, comportamentului şi modului
de intrare în colectivitate a persoanelor. Astfel, E. Mayo, afirmă că indivizii
care compun un atelier de muncă formează o grupă în interiorul căreia se
dezvoltă relaţii între indivizi şi şefii lor ce devin obiceiuri. A. Maslow,
fondator al teoriei motivaţiei, consideră că relaţiile umane productive nu pot
avea loc în lipsa motivaţiei, iar managerii trebuie să fie conştienţi de
existenţa mai multor niveluri ale motivaţiei. D. McGregor a elaborat teoriile
X şi Y asupra calităţilor umane, în teoria X având o viziune negativă asupra
fiinţei umane, iar în cadrul teoriei Y abordând pozitiv omul, considerându-l
capabil de autoconducere şi acceptarea responsabilităţilor. Aborbarea
behavioristă realizează deplasarea accentului de pe relaţiile formale pe cele
informale, poziţionând factorul uman pe primul plan în cadrul procesului de
management şi accentuează necesitatea diversificării muncii, utilizând
concepte şi metode sociologice şi psihologice. Criticile aduse acestui curent
vizează supraevaluarea rolului climatului organizaţional ca element
motivaţional, atenţia fiind concentrată exclusiv asupra factorului uman în
cadrul firmei.
Dacă managementul ştiinţific iniţiat de Taylor preconizează
rezolvarea problemelor de management prin aplicarea unor proceduri precise
bazate pe analiza fiecărei situaţii concrete, ştiinţa managementului
(abordarea cantitativă) arată că managerii au posibilitatea să obţină
îmbunătăţiri esenţiale ale organizaţiei utilizând metode precise şi un aparat
matematic modern reprezentat de cercetările operaţionale. Exponenţii acestei

4
concepţii sunt: E. Turban, J. Meredith, C. W. Churchman, R. Raiffa, S. Beer,
J. Lesourne. Autorii Turban şi Meredith definesc ştiinţa managementului ca
fiind „aplicarea metodei ştiinţifice la analiza şi soluţionarea problemelor de
decizie managerială, cercetările operaţionale fiind un termen folosit aproape
inter-şantajabil cu ştiinţa managementului”. Meritele abordării cantitative
constau în fundamentarea ştiinţifică a deciziilor economice, folosirea şi
adaptarea instrumentelor matematice şi statistice la cerinţele practicii
sociale. Criticile aduse vizează reducţionismul cantitativ al metodelor şi
tehnicilor propuse, neluarea în considerare a elementelor calitative umane
ceea ce duce la tratarea inadecvată a funcţiilor managementului.
O treaptă superioară a evoloţiei gândirii teoretice în domeniul
managerial a constituit-o apariţia managementului sistemic care porneşte de
la teoria generală a sistemelor, fondată de Ludwic von Bertalanffy. Aceasta
constată că „în vederea înţelegerii şi organizării întregului este necesar să fie
cunoscute atât părţile, cât şi relaţiile dintre acestea”. Abordarea sistemică,
reprezentată de P. Drucker, F. Kant, M. Porter, C. Popov, H. Simon, tratează
fenomenele şi procesele în interdependenţa lor, introducând noţiunea de
sisteme ierarhizate, închise şi deschise. Acestă mişcare ţine seama de toate
abordările şi teoriile anterioare în rezolvarea problemelor decizionale,
preluând o serie de elemente pe care le tratează într-o viziune integratoare şi,
pornind de la obiectivul firmei ca sistem, determină cerinţele acesteia faţă de
diferitele sale componente pe care le integrează în structura ansamblului.
Caracterul interdisciplinar al managementului sistemic rezultă din
faptul că arsenalul conceptual şi metodologic, specific diferitelor discipline,
este utilizat în cadrul unei abordări echilibrate a relaţiilor de management,
acordând o atenţie relativ egală celor cinci funcţii ale sale (previziune,
organizare, coordonare, antrenare şi evaluare) situând pe primul plan

5
finalitatea economică a firmei într-o viziune previzională şi bine
funadamentată ştiinţific.
Managementul contingenţional conferă managementului o
dimensiune nouă faţă de abordarea sistemică, plecând de la ideea că procesul
decizional este puternic condiţionat de ansamblul circumstanţelor în care se
desfăşoară, astfel că, în adoptarea deciziilor, trebuie să se ţină seama de
sistem ca atare şi de situaţia în care evoluează. În literatura de specialitate de
întâlnesc dese relatări ale modului de participare a angajaţilor la procesul
decizional. S. Robbins arată că „atragerea angajaţilor la procesul decizional
reprezintă uneori un stil de conducere preferat, dar nu tot timpul, existând
situaţii în care liderii trebuie să ia decizii autocratic ”. Promotorii acestei
abordări au identificat peste 100 de variable contingenţiale, cele mai
frecvente fiind: dimensiunea şi obiectivele firmei, itinerariul tehnologiei
operaţionale, incertitudinea ambientală, diferenţierea individuală. Abordarea
contingenţială este însă criticată deoarece creează imaginea unei firme
„captivă a mediului”, dar în realitate evoluţia firmei este marcată de
interacţiunea dintre factorii de mediu şi tehnicile manageriale..
Managementul contingenţial a fost perfecţionat de către reprezentanţii
managementului comparat (R.N. Farmer, B.M. Richman) care au
demonstrat că mediul exterior al firmei influenţează semnificativ practicile
manageriale, vorbind de variabile educaţionale, socio-culturale, politice,
economice, legislative. Studiile realizate în acest domeniu scot în evidenţă
numeroase variabile ale mediului exterior care îşi pun amprenta asupra
caracteristicilor managementului firmei: caracterul inovaţional accentuat al
activităţii, economia liberală, dinamismul ridicat şi concurenţa acerbă pentru
firmele nord-americane, intervenţia limitată a statului în economie,
orientarea guvernului spre problemele sociale, dinamica modestă a activităţii

6
pentru firmele din Europa Occidentală, orientarea spre creşterea economică
pe termen lung, proliferarea organizaţiilor creative, accentul pe
productivitate pentru firmele japoneze.
Intensificarea cerinţelor de eficienţă şi amplificarea rolului factorului
uman în cadrul firmei au determinat conturarea a două abordări noi:
managementul japonez şi excelenţa în afaceri, considerate variante moderne
ale managementului behaviorist.
Managementul japonez a contribuit la îmbunătăţirea substanţială a
managementului, introducând o serie de metode şi tehnici specifice: strategia
Kaizen, o filosofie ce implică eforturi permanente de creştere a calităţii şi de
reducere a costurilor de producţie; metoda Kanban, un procedeu de
organizare a interrelaţiilor dintre locurile de muncă integrate în sistemul de
livrare „just in time”, prin care se renunţă la formularele scrise, tipizate;
sistemul Just in Time, o metodă de livrare a pieselor atunci când sunt
necesare, determinând evitarea stocurilor. Profesorul american, de origine
japoneză, William Ouchi, a propus un hibrid ce combină filosofia
managementului american cu cea japoneză, denumit „Organizaţia
corespunzătoare teoriei Z” (tabelul nr. 1.1.). el consideră că formarea de
organizaţii de tip Z îi va ajuta pe occidentali să facă faţă concurenţei
japoneze, iar pe japonezi concurenţei de pe pieţele pe care acţionează.

7
 Tabelul nr. 1.1
Formarea organizaţiilor de tip Z
Nr. Organizaţii Organizaţii Organizaţii de tip Z
crt. japoneze americane
1 Angajarea pe viaţă Angajare pe durată Angajare pe durată lungă
limitată
2 Evaluare şi Evaluare şi promovare Evaluare şi promovare rapidă
promovare lentă rapidă
3 Cariere nespecializate Cariere specializate Cariere specializate
4 Mecanisme de Mecanisme de control Mecanisme
control implicite explicite de control combinate
(autocontrol) (reguli speciale)
5 Elaborarea colectivă Elaborare individuală a Elaborarea deciziilor prin
a deciziilor deciziilor consens (participativ)
6 Responsabilitatea Responsabilitatea Responsabilitate individuală
colectivă individuală
7 Spirit holistic Atitudine segmentară Atitudine holistică punct de
vedere al angajaţilor

Excelenţa în afaceri reprezintă contribuţia unor americani în

management, T. Peters şi R. Waterman care, în lucrarea „In Search of
Excellence” (1982), realizează o cercetare asupra cauzelor care au asigurat
succesul companiilor din S.U.A., folosind anumiţi indicatori de performanţă:
rata inovării, creşterea capitalului social, rata medie a recuperării capitalului.
Concluziile cercetării au fost sintetizate într-un set de 8 atribute ale
excelenţei (tabelul nr. 1.2.). acestora li s-au adus însă o serie de critici legate
de înclinaţia către relaţiile umane şi comportamentale şi ignorarea
principiilor formulate de managementul contingenţial.

8
 În România, primele preocupări legate de management au îmbrăcat fie
forma concepţiior tayloriste, fie a elaborărilor originale: adunările obşteşti
constituite (1831), adunările elective ale Convenţiei din 1858, sistemul
bicameral din România introdus în 1866, lucrarea lui E.I. Nechifor („Pravila
lui Nechifor”- 1838). În secolul XIX, idei originale şi competenţă ştiinţifică
în domeniul managementului au dovedit G. Bariţiu, B.P. Haşdeu, A.D.
Xenopol, D. Cantemir, N. Bălcescu, N. Iorga iar începutul secolului XX se
caracterizează prin intensificarea preocupărilor cu privire la aşezarea pe baze
ştiinţifice a muncii, producţiei şi conducerii. O acţiune susţinută în plan
teoretic şi practic a fost înfiinţarea în 1927 a Institutului român pentru
organizare ştiinţifică a muncii din iniţiativa unor oameni de ştiinţă.
Tabelul nr. 1.2.
Cele 8 atribute ale excelenţei în afaceri formulate de Peters şi Waterman în 1982
Nr. Atributele
Crt. excelenţei Descriere atributelor
1 Înclinaţia spre - experimente de mici dimensiuni, uşor de organizat, cu
acţiune scopul de a genera cunoştinţe, interes şi angajare;
- managerii se manifestă deschis, implicându-se în
orice domeniu.
2 Cât mai - satisfacerea clientului este obsesivă pentru firmă;
aproape de - cerinţele clienţior sunt luate în considerare pe întreg
client ciclul de proiectare-producţie-comercializare.
3 Antreprenoriat - se încurajează preluarea riscului şi se tolerează
şi autonomie eşecurile;
- inovatorii sunt stimulaţi sa-şi apere proiectele;
- structra flexibilă permite salariaţilor inventivi să se
organizeze în grupuri mici care pot transpune în
practică proiecte diverse.

9
 4 Productivitate - indivizii sunt trataţi respectuos şi demn;
prin oameni - se cultivă entiziasmul, încrederea şi spiritul de
familie.
5 Competenţa- - filosofie clară a companiei este propagată şi respectată
motorul întocmai;
valorilor -valorile personale sunt recunoscute în mod deschis.
6 Aderenţă - ataşarea managerului la afacerea pe care o cunoaşte
cel mai bine;
- se pune accentul pe dezvoltarea internă.
7 Structură - autoritatea este descentralizată pe cât posibil;
simplă, cu staff - staff-ul de la vârf este minimal, talentele sunt
minim stimulate să se manifeste liber.
8 Coexistenţa - un control strategic şi financiar stâns este
toleranţei cu contrabalansat de autonomie, descentralizarea
exigenţa autorităţii, oportunităţii pentru creativitate.

Ca urmare a instaurării comunismului în România, timp de două

decenii s-a înregistrat un regres al managementului. Un reviriment s-a simţit
în 1966 când România a manifestat o uşoară deschidere spre Occident. Au
fost elaborate studii privind conducerea firmelor (Conducerea şi economia
întreprinderii industriale, Dicţionarul de conducere şi organizare,
Enciclopedia conducerii întreprinderii) şi au fost infiinţate organisme cu
atribuţii de pregătire în domeniul conducerii (Centrul de perfecţionare a
pregătirii cadrelor de conducere din întreprinderi, Institutul de conducere şi
organizare a producţiei din cadrul Ministerului Muncii, Consiliul pentru
Problemele Organizării economico-Sociale). Ca rezultat al constrângerilor
exercitate de mediul exterior al firmelor, perioada anterioară anului 1989 s-a

10
caracterizat prin diferenţieri esenţiale în sfera managementului în raport cu
conceptele şi practicile de conducere specifice ţărilor cu economie de piaţă.
Schimbări radicale în domeniul managerial s-au produs după 1990,
când conceptele şi instrumentarul managerial la nivel de firmă au fost
reconsiderate din perspectiva condiţiilor economiei de piaţă. Transformările
fundamentale care au avut loc au determinat crearea unui mediu ambiant
concretizat prin schimbări legislative, transformări în sistemul de pârghii
economice, liberalizarea preţurilor, mutanţii în mentalitatea angajaţilor,
ducând la manifestarea unor comportamente manageriale specifice perioadei
de tranziţie la economia de piaţă. Astfel, putem vorbi despre: paralizia
managementului, caracterizată printr-o atitudine de expectativă ca urmare a
transformării continue a mediului firmelor; managementul inerţial, marcat
de tendinţa de revenire la sistemele şi metodele de conducere care şi-au
demonstrat anterior viabilitatea; managemetul schimbării, concretizat prin
aplicarea a numeroase variante de restructurare, adesea cu consecinţe
dezstruoase; managementul pragmatic, care a permis conceperea, pentru
perioade scurte de timp, a unor strategii viabile de supravieţuire;
managementul adaptiv, specific ultimilor ani, care vizează transformarea
structurală radicală.
Ştiinţa managementului, s-a conturat relativ recent, ca urmare a
contribuţiei aduse în acest domeniu de un număr mare de specialişti din
întrega lume, cu toate că, într-o formă rudimentară, exista practic de la
începutul vieţii organizate a comunităţii umane. Termenul de management
are o semnificaţie deosebit de complexă, fiind determinată de multiplele sale
sensuri: managementul constituie o ştiinţă, un ansamblu organizat şi coerent
de cunoştinţe prin care se explică fenomenele şi procesele produse în
conducerea organizaţiei; reprezintă o artă care reflectă latura sa pragmatică

11
şi care constă în măiestria managerului de a aplica cunoştinţele ştiinţifice la
realităţile diferitelor situaţii; constituie o stare de spirit specifică, reflectată
de un anumit fel de a vedea, a dori, căuta şi a accepta progresul.
Definiţiile managementului de ordin pragmatic sunt întâlnite
îndeosebi în literatura nord-americană. Prighe Longenecker consideră
managementul „procesul de obţinere şi combinare a resurselor umane, fizice
şi financiare în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei- obţinerea
de produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii”. Reece şi
O’Grady definesc managementul ca fiind „procesul de coordonare a
resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în vederea realizării
scopurilor organizaţiei”. Profesorii ruşi Popova şi Kransnopoiasa consideră
că ştiinţa managementului se ocupă de „legile conducerii generale şi de
legile sintetice ale componentelor sale”. În opinia profesorului universitar O.
Nicolescu managementul constă în studierea proceselor şi relaţiilor de
management pentru descoperirea legităţilor care le guvernează şi a
conceperii de noi sisteme, metode şi tehnici de conducere care să asigure
creşterea competitivităţii.
Conform definiţiilor contemporane, managementul este procesul
întreprins de una / mai multe persoane în vederea coordonării activităţilor
altor persoane spre a obţine rezultate pe care nu le-ar înregistra dacă ar
acţiona individual; este un proces de realizare eficientă a activităşii prin alţi
oameni, de atingere a obiectivelor organizaţiei lucrând cu oameni şi
valorificând celelalte resurse organizaţionale.
Esenţa ştiinţei managementului o reprezintă studiul relaţiilor şi
proceselor de management în urma cărora se descoperă principii, legităţi şi
celelalte elemente ce explică conţinutul şi dinamica managementului.
Managementul, ca ştiinţă, preia informaţiile referitoare la procesele de

12
conducere şi le supune unor procedee de analiză cu scopul de a perfecţiona
metodele de management existente şi a le completa cu altele noi. Situează în
centrul investigaţiilor sale fiinţa umană, în toată complexitatea sa, atât ca
subiect cât şi ca obiect al managementului, având în acelaşi timp, un caracter
aplicativ, rezultat din faptul că un loc important în cadrul ştiinţei
managementului îl ocupă conceperea de noi sisteme, metode, tehnici, şi
procedee care constituie instrumentarul pus la dispoziţia managerilor pentru
realizarea obiectivelor firmei.
Importanţa ştiinţei managementului rezultă din faptul că ea oferă
reguli pentru îmbunătăţirea deciziilor manageriale, ajută managerul să
recunoască consecinţele economice ale comportamentului managerial şi
efectele produse asupra firmei de acţiunile factorilor economici. Utilitatea
ştiinţei managementului poate fi dovedită statistic, în sensul că firmele care
folosesc mai multe instrumente de conducere ştiinţifică sunt mai viabile
decât cele care se bazează pe o conducere intuitivă. Pentru a sprijini această
afirmaţie, Kreitner propune o formulă a succesului managerial: S=AxMxO,
în care S (succesul) este produsul dintre A (abilitatea managerială), M
(motivaţia de a conduce) şi O (oportunitatea conducerii), arătând că, dacă
unul dintre cei trei termeni este zero, succesul managerial devine nul.
Managementul, ca ştiinţă şi practică, este foarte sensibil la schimbările
produse în societate de diverşi factori. Cele mai semnificative evoluţii şi
orientări în managementul contemporan au în vedere: creşterea caracterului
interdisciplinar al activităţii de conducere; accentuarea caracterului
anticipativ al conducerii; întărirea viziunii globale, integratoare a
managementului; accentuarea laturii motivaţionale care reflectă schimbări
privind abordarea de către management a factorului uman; accentuarea
caracterului naţional şi sectorial al managementului, paralele cu creşterea

13
universalităţii lui; creşterea importanţei managementului schimbării şi a
managementului conflictelor; dezvoltarea conceptului de reengineering.
Condiţia actuală şi de perspectivă a managementului, în concepţia lui
P. Drucker, este negativ definită prin „noile postulate ale managementului”:
managementul este general, afirmându-se în toate domeniile economice şi
sociale; dezvoltarea spiritului de inovare constituie trăsătura esenţială a
mangementului modern; managementul se grefează pe tradiţiile culturale,
social şi politice ale fiecărei ţări, pe condiţiile istorice de dezvoltare a
acesteia; managementul este orientat spre sporirea continuă a productivităţii
muncii intelectuale şi fizice; managementul constituie principalul factor de
sporire a eficienţei activităţii desfăşurate; managementul reprezintă
principalul „animator” al dezvoltării economice.
Managementul ştiinţific este cel care asigură utilizarea acestora în
diferite condiţii concrete, în funcţie de obiectivele propuse a se realiza, fiind
o activitate dinamică şi perfectabilă, realizată cu ajutorul mijloacelor oferite
de ştiinţă. Rezultă deci că managementul ştiinţific reprezintă „ansamblul
proceselor prin care elementele teoretico-metodologice furnizate de ştiinţa
managemetului sunt operaţionalitate în practica socială”. De fapt,
managementul ştiinţific reprezintă munca zilnică desfăşurată de
conducătorul unei firme, fiind un sistem de norme şi acţiuni care asigură
realizarea în condiţii de eficienţă a obiectivelor economice. Având un
pronunţat caracter concret şi aplicativ, managementul ştiinţific are în vedere
partea activiţăţii managerilor care se bazează pe cunoaştera elementelor
teoretico-metodologice furnizate de ştiinţă şi aplicarea lor cu scopul de a
obţine rezultatul maxim cu eforturi reduse.
Cealaltă parte a muncii manageriale priveşte conducera empirică
desfăşurată pe baza intuiţiei, bunului simţ, experienţei, imaginaţiei,

14
capacităţii de reacţie, stării psihice şi talentului factorului de decizie
respectiv. Conducerea empirică include evoluţia societăţii până la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX, presupunând rezolvarea
problemelor în funcţie de calităţile personale ale managerilor fără analize
prealabile. Acest tip de conducere alcătuia în exclusivitate conţinutul
activităţii manageriale din cadrul tuturor domeniilor sociale înainte de
apariţia conducerii ştiinţifice, cerinţă fundamentală a perioadei
contemporane.
Managementul ştiinţific necesită o activitate raţională şi sistemică, un
aport creativ din partea mangerului pentru a adopta instrumentul furnizat de
ştiinţă la condiţiile concrete implicate de fiecare situaţie în parte. Putem
spune, prin urmare, că managementul ştiinţific prezintă anumite trăsături
caracteristice: promovează gândirea şi efortul creativ, fiind o cale raţională
de rezolvare a problemelor din cadrul firmei; constituie un concept
caracterizat prin diversitatea şi eterogenitate conţinutului şi modul de
manifestare; personalizează munca de conducere, manifestându-se integral
prin deciziile şi acţiunile managerilor; asigură amplificarea afacerilor
rentabile, presupunând o muncă de selecţie a valorilor după criterii
ştiinţifice.
Socotind managementul ştiinţific un ansamblu de procese prin care
elementele teoretice şi metodologice servesc practicii sociale prin
operaţionalizarea lor, întreg personalul unei firme trebuie să deţină un minim
de cunoştinţe manageriale, astfel încât să poată participa în mod benefic la
creşterea eficienţei organizaţiei respective.
Munca managerului presupune cunoştinţe multiple, teoretice şi
deprinderi practice care permit să înţeleagă bazele teortice ale activităţii

15
manageriale, să-şi creeze un fond de documentaţie de specialitate, să-şi
contureze limitele de performanţă, conduita şi criteriile etice.
În condiţiile actuale a unei economii de piaţă concurenţiale,
conducerea empirică, bazată doar pe calităţile personale şi intuiţia
managerului, fără analize prealabile, nu este suficientă pentru asigurarea
unui management modern şi eficient. Munca de conducere necesită multă
imaginaţie creatoare, funadamentată pe noile cuceriri ale ştiinţei, cu scopul
de a rezolva diversele situaţii complexe care apar într-o firmă. Astfel, ştiinţa
managementului prezintă nu atât interes în sine pentru activitatea
economică, ci, mai ales, prin prisma contribuţiei pe care o are la soluţionarea
numeroaselor probleme cu care se confruntă firmele în lumea contemporană.
Rezultă că abordarea corelativă a ştiinţei managementului şi a
managementului ştiinţific al firmei nu este numai posibilă, ci absolut
necesară, pornind de la considerentul că managementul, ca activitatea
raţională şi sistemică, are la bază cunoaşterea principiilor specifice şi
folosirea metodologiilor adecvate furnizate de ştiinţă.
Conducerea ştiinţifică a organizaţiei porneşte de la ansamblul logic de
activităţi, reguli şi principii ordonate, cu ajutorul cărora se orientează
întreaga activitate a firmei spre înfăptuirea obiectivelor stabilite. Cu toate
acestea, managementul ştiinţific nu se reduce doar la simpla aplicare a
elementelor teoretico-metodologice puse la dispoziţie de ştiinţa
managementului, ci presupune un efort creator, o adaptare şi combinare a
tehnicilor oferite de cunoaşterea ştiinţifică.
Intercondiţionarea dintre ştiinţa managementului şi managementul
ştiinţific este tot mai intensă în perioada actuală, fiind determinată de mai
mulţi factori. Astfel, faptul că ştiinţa a devenit o forţă de producţie,
determină o creştere a condiţionării calităţii managementului de aplicare a

16
elementelor furnizate de ştiinţa maangementului, practica economică
trebuind să ţină cont din ce în ce mai mult de trinomul ştiinţa
managementului -managementul ştiinţific -competitivitate. Creşterea
nivelului de pregătire al personalului firmei, capacitatea salariaţilor de a
însuşii şi folosi metodologii furnizate de ştiinţa managementului reprezintă
un alt factor care determină intensificarea interdependenţei management
ştiinţific- ştiinţa managementului. La toate acestea se adaugă proliferarea
managementului de tip participativ în cadrul firmei care contribuie la
amplificarea acestui raport.
Managementul ştiinţific, constând în aplicarea principiilor şi regulilor
formulate de ştiinţa managementului în diferite condiţii concrete, conturate
pe baza obiectivelor propuse a fi atinse, se află, în mod evident, în raport de
interdependenţă faţă de ştiinţa managementului, relaţia stabilită între cele
două elemente depăşeşte însă cadrul clasic al relaţiei teorie -practică. Acest
lucru se datorează faptului că managementul se operaţionalizează prin
implicarea practică a întregului personal din cadrul firmei şi nu doar a unui
anumit grup de specialişti. Astfel, socotind managementul ştiinţific ca fiind
ansamblul proceselor prin care elementele teoretice şi metodologice servesc
operaţionalizării practicii sociale, întreg personalul unei firme trebuie să-şi
însuşească un minim de cunoştinţe manageriale astfel încât implicarea sa în
exercitarea conducerii participative să fie plenară şi binevenită pentru
creşterea eficienţei organizaţiei.
Fiind o activitate dinamică, perfectabilă, managementul ştiinţific
reprezintă practica conducerii realizată prin intermediul mijloacelor oferite
de ştiinţă. Validarea principiilor, metodelor şi a celorlalte elemente furnizate
de ştiinţa managementului se realizează de către managementul ştiinţific, iar
materialul informaţional necesar pentru conceperea elementelor teoretice şi

17
metodologice ale ştiinţei managementului este oferit, în cea mai mare parte,
de managementul aplicat în cadrul firmelor.

1.2. Poziţia cercetării operaţionale în ansamblul disciplinelor

ştiinţifice

Cercetarea operaţională este una din diciplinele care a apărut către

sfârşitul primei jumătăţi a secolului nostru şi s-a dezvoltat spectaculos în
ultimii 20-25 de ani, în stânsă legătură cu o serie de alte discipline ştiinţifice,
cum ar fi cibernetica, informatica sau analiza sistemelor, toate împreună
fiind rezultatul revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane.
În perioada următoare primului Război Mondial s-au constatat ca
urmare a acestor rezolvări empirice diferenţe considerabile, din punctul de
vedere al competitivităţii, între unităţi economice cu structuri organizatorice
şi dotări tehnice identice sau similare.
Cercetarea operaţională, care poate fi definită succint ca o disciplină a
optimizării deciziilor cu ajutorul modelării matematice a apărut în perioada
celui de-al doilea Război Mondial.
Considerată de unii ca reprezentând „şcoala matematică” a
managementului, cercetarea operaţională se caracterizează în primul rând
prin procesul de elaborare a modelelor, de regulă matematizate, care descriu
procesele economice pentru care urmează a se lua decizii cât mai
avantajoase. Alături de cercetarea operaţională a apărut şi s-a dezvoltat
cibernetica ca fiind ştiinţa care se ocupă cu conducerea şi reglarea sistemelor
complexe.
Printre încercările cele mai caracteristice de perfecţionare a metodelor
folosite în ultimele decenii în management, alături de folosirea masivă a

18
procedeelor matematice şi a tehnicilor de calcul, se află utilizarea concepţiei
privind sistemele cibernetico-economice.
Sistemele se pot clasifica:
 după natura lor:
1. sisteme naturale – cum sunt organismele vii;
2. sisteme elaborate – tehnice, economice, conceptuale;

 după modul de funcţionare:

1. deschise – în care ieşirile nu influenţează intrările;
2. închise – în care are loc înfluenţa intrărilor de către ieşiri;
 după comportament:
1. deterministe;
2. probabilistice;

Sistemul devine cibernetic atunci când apare reglarea (conexiunea

inversă, feedback), adică intervenţia asupra intrărilor în scopul menţinerii
ieşirilor la nivelul unor parametrii obiectivi doriţi.
Sistemul cibernetico-economic este un ansamblu de elemente
ordonate, inclusiv relaţiile de intercondiţionare dintre acestea, ca şi dintre
atributele sau proprietăţile lor. Conceptul de sistem cibernetic operează cu
următoarele componente principale: mulţimea elementelor ce formează
sistemul; atributele sau proprietăţile acestor elemente; structura sistemului şi
comportamentul său în interacţiune cu alte sisteme. Totodată sistemul
cibernetic economic are anumite proprietăţi care îi evidenţiază specificitatea,
flexibilitatea şi complexiatea şi anume:

19
  are funcţii şi atribute proprii, diferite de cele ale formaţiunilor
mai complexe în care se integrează, ale sistemelor analoage
din aceeaşi formaţiune şi ale componentelor proprii;
 se comportă ca parte în raport cu sistemul mai cuprinzător şi
ca sistem în raport cu componentele proprii;
 desfăşoară o multitudine de activităţi cu conţinut complex.
Intercondiţionările sau conexiunile sunt raporturile care se stabilesc
între elementele sistemului în timpul funcţionării sale şi pot fi cauzale, de
coordonare sau de subordonare. Pentru definirea sistemului cibernetic al
economiei naţionale se adoptă ipoteza de izolare informaţională relativă şi
de penetrare absolută a energiei şi materiei. Se acceptă, în acest cadru, că
intrările şi ieşirile de informaţii sunt controlabile sau observabile, ceea ce
permite realizarea procesului informaţional-decizional de conducere. În
consecinţă, economia naţională, în raport cu ea însăşi, are o structură, o stare
şi o funcţionare, iar în raport cu mediul exterior, are o intrare, o ieşire, un
comportament şi o funcţie.
Structura se defineşte ca sumă sau mulţime a elementelor sau
componentelor sistemului şi a raporturilor sau conexiunilor dintre ele.
Structura caracterizează ansamblul relaţiilor relativ stabile dintre
componentele sistemului, relatii care trebuie să fie compatibile cu aceste
componente şi cu proprietăţile lor. Ansamblul proprietăţilor structurale ale
sistemului cibernetico-economic reprezintă organizarea sa. Economia
naţională, ca sistem cibernetic, poate fi reprezentată astfel:
S=  ( E , R) sau  E, R ,
(1.1)
unde: E= elementele structurale şi R= relaţiile dintre ele.

20
 Structura condiţionează comportamentul sistemului, pentru că
acţiunea mediului asupra sa este receptată diferit în funcţie de ordinea
interioară a elementelor şi de specificul interdependenţei dintre ele.
Comportamentul este determinat, pe de o parte, de cauzalitatea internă, adică
de structura sistemului, iar pe de altă parte, de cauzalitatea externă, respectiv
de acţiunea mediului ambiant asupra sa.
Starea sistemului se exprimă prin nivelul mărimilor care îi
caracterizează structura la un moment dat:
s  S ( s1 , s 2 , s3 ,..., s n ) ,
(1.2.)
iar trecerea de la o stare la alta se numeşte transformare.
Noţiunile de intrare şi ieşire se referă la conexiunile dintre sistem şi
mediul său ambiant, care marchează acţiunea mediului asupra sistemului şi
invers. Sistemul economiei naţionale are o mulţime de intrări (input-uri) şi
de ieşiri (output-uri) de natură umană, financiară, materială, informaţionaşă,
intrările se notează cu:
x  X   x1 , x 2 ,..., x n 
(1.3.)
şi ieşirile cu:
y  Y   y1 , y 2 ,..., y n 
(1.4.)
După modul cum sunt direcţionate, intrările pot fi de tip comandă-
decizie ( xu ) şi de tip cuplare ( x w ). Intrările de tip comandă-decizie emană
de la sistemul de conducere-comandă, control, reglare, şi autoreglare şi au
rolul de a dirija dinamica sistemului. Intrările de tip cuplare emană de la
sistemele care evoluează în spaţiul economiei naţionale şi au rolul de a
furniza acestuia resursele necesare pentru desfăşurarea activităţii şi

21
asigurarea evoluţiei pe traiectoria de creştere economică. Ieşirile, după
modul cum sunt orientate, sunt de tip informaţional ( y ) şi de tip cuplare (
y w ). Primele sunt transmise către sistemul de conducere-comandă, control,
reglare şi autoreglare, iar celelalte către sistemele ce evoluează în spaţiul
economiei naţionale. Ieşirile de tip cuplare sunt grupate, la rândul lor, în
ieşiri către sistemul emiţător ( y wi ), esenţiale în conexiunea inversă, şi
iesirile către alte sisteme ( y wa ). Aspectul static şi dinamic al intrărilor-
ieţirilor sistemului cibernetic al economiei naţionale se prezintă ca în figuara
nr. 1.2. Între stări, intrări şi ieşiri există relaţii de forma:
Y=f(s,x) (1.5.)
Comportamentul sistemului reprezintă totalitatea acţiunilor pe care
acesta le întreprinde, concretizate în modificarea ieşirilor ca reacţie la
schimbarea intrărilor, pentru realizarea funcţiei sale sau pentru atingerea
unei stări obiectiv. Prin urmare, comportamentul este rezultatul direct al
conducerii sistemului ca proces informaţional subordonat scopului urmărit.
Comportamentul fiecărui sistem îi asigură identitatea, chiar dacă
acţionează factori perturbatori. În ceea ce priveşte comportamentul
economiei naţionale ca sistem, se disting două laturi ale acestuia, şi anume:
comportamentul intern,adică modul concret de modificare a vectorului de
stare sub acţiunea fluxurilor de intrare, şi comportamentul extern, respectiv
modul concret de transformare a fluxurilor de intrări în fluxuri de ieşiri, prin
intermediul cărora sistemul se conexează la altele. Prin îmbinarea dialectică
a comportamentului intern şi extern se obţine comportamentul de ansamblul
al sistemului. Se poate aprecia că acesta din urmă, pentru economia
naţională, este dat sau exprimat de îmbinarea comportamentului extern,
determinat de funcţionalitatea sa.

22
 Ca orice sistem cibernetic, economia naţională are o serie de
proprietăţi, dintre care amintim: multitudinea de compartimente sau
subsisteme; caracterul dirijabil, respectiv prezenţa unui mecanism de
comandă; capacitatea de a conlucra cu mediul înconjurător, existenţa unor
canale informaţionale în interiorul său şi între acestea şi mediu; existenţa
unor conexiuni diverse în canalele de informaţii; comportament finalizat;
caracterul probabilistic; proprietatea de echilibrare; capacitatea de
autoreglare.
a) reprezentare statică
yw i

xw yw yw a

S
xu y (t)

b) reprezentare dinamică
y w i, t + 2

xw , t+ 1
xu , t+ 1 y w , t+ 1 y w a , t+ 2
S
x w i, t + 1 y , t+ 1

x w ,t xw a , t

xu, t S

x ,t

23
 Figura nr. 1.2.
Reprezentarea statică şi dinamică a fluxurilor intrări-ieşiri ale sistemului
cibernetic al economiei naţionale

Sistemul economiei naţionale este un sistem deschis. Ca element

structural al economiei mondiale se află în interdependenţă cu celelalte
componente ale sale.
Sistemului economiei naţionale îi este specifică şi conexiunea, ca
element definitoriu al teoriei sistemelor. În acest caz, conexiunea semnifică
o legătură între două sau mai multe fenomene şi procese economice din care
rezultă modificări reciproce în comportamentul lor. În teoria sistemelor se
vorbeşte de două tipuri de conexiuni, şi anume: conexiunea directă şi
inversă, sau feed-back, caracteristică sistemelor cibernetice. În economia
naţională se manifestă ambele tipuri de conexiuni, pentru că aceasta
întruneşte caracteristicile unui sistem cibernetic.
Conexiunea directă este forma de legătură dintre elementele
sistemului în care informaţia sau influenţa de ieşire a unui element se
transmite la intarea altui element. Prin urmare, conexiunea directă exprimă
legături prin care se conectează şi se intercondiţioneată componentele
sistemului cibernetic. Dacă toate conexiunile din sistem sunt directe, atunci
semnalul care revine la intrare nu depinde de cel de ieşire sau de cel al
sistemului în ansamblu, iar informaţia care intră în dispozitivul de comandă
nu conţine elemente despre starea elementului comandat. Conexiunea directă
între elementul comandat (reglat) şi elementul de comandă (reglator) se
prezintă conform cu figura nr. 1.3.

24
 ELEM ENTUL DE C o n e x iu n e ELEM ENTUL
CO M ANDÃ
d ir e c t ã C O M A N D A T (R E G L A T )
(R E G L A T O R )

Figura nr. 1.3.

Reprezentarea conexiunii directe

Prin reglare se înţelege procesul care asigură valorile dorite ale

variabilelor esenţiale pentru funcţionarea obiectului comenzii, a elementului
reglat, previzionat.
Conexiunea inversă este forma de legătură în care informaţia de la
ieşirea unui element se transmite la intrarea sa. Acest principiu este universal
şi stă la baza funcţionării sistemelor reglate automat. Existenţa şi acţiunea
conexiunii inverse constituie o lege a ciberneticii. Se delimitează în două
categorii: internă şi externă. Conexiunea inversă internă se manifestă în
cadrul aceluiaşi element al sistemului real, adică informaţia de ieşire se
transmite la intrarea elementului respectiv. Conexiuean inversă poate fi
egală cu zero, când are acelaşi semn cu semnalul de intrare şi amplifică
acţiunea, sau mai mică decât zero, când are semn opus semnalului de intrare
şi atenuează acţiunea şi în acest ultim caz duce la echilibrarea sistemului.
Adâncimea diviziunii sociale a muncii, introducerea pe scară largă a
ştiinţei şi tehnicii moderne, duc la creşterea complexităţii vieţii economico-
sociale, ceea ce aplifică acţiunea legii conexiunii inverse până la depăşirea
graniţelor naţionale. Conexiunile inverse se grupează şi după modul cum se
produc. Sub acest aspect deosebim conexiuni inverse nemediate, mediate şi
mixte (Figura nr.1.4.)

25
 a) Conexiune inversă nemediată

+ S :

b) Conexiune inversă mediată

+ S1 S2 :

c) Conexiunea inversă mixtă

+ S1 + S2 :

Figura nr.1.4.
Reprezentarea conexiunii inverse

Pentru reprezentarea cibernetică a conexiunii inverse se introduc

operatori specifici pentru intrări şi ieşiri: operatorul de cuplare a intrărilor +
şi repartizorul de repartizare a ieşirilor :.
Pe lângă capacitatea de reglare, sistemul economiei naţionale are şi
capacitatea de autoreglare, care decurge din posibilitatea controlorii
intrărilor şi ieşirilor. Dacă sistemul îşi pierde capacitatea de autoreglare, de
ajunge la degradare, la dispariţie. Ca sistem cibernetic, economia naţională
se deosebeşte de celelalte sisteme prin următoarele: în primul rând, conţine
ca elelement esenţial prezenţa constantă şi conştientă a omului, care
orientează sistemul pe treaiectoria dorită; în al doilea rând se formează un
complex de conexiuni care îi conferă caracter unitar şi omogen şi, în al
treilea rând, conexiunea inversă acţionează în cadrul sistemului atât în

26
interiorul elementelor sale, cât şi între acestea, amplificând complexitatea
vieţii economice şi lărgind aria de acţiune a legii conexiunii inverse.
Autoreglarea vizează confruntarea cererii cu oferta.
Teoria generală a sistemelor (TGS), strâns legată de cibernetică,
propune o perspectivă care să sistematizeze ideile viabile ale diferitelor
orientări în managementul ştiiţific.
Ideile de bază ale teoriei generale a sistemelor au fost elaborate de J.
Forrester în lucrarea sa „Industrial Dynamics” şi anume:
 orice sistem este alcătuit din elemente (părţi) interdependente,
acţionând în comun în virtutea unui scop;
 ansamblul legăturilor între elementele sistemului, precum şi al
legăturilor cu întregul formeaza structura sistemului;
 complexitatea sistemelor depinde mai mult de strucura
sistemului decât de natura parţilor sale;
 două sisteme care au structuri identice (parţial) se numesc
homomorfe (sistemul mai simplu va constitui un model al
sistemului homomorf mai complex);
 două sisteme homomorfe vor avea un comportament
asemănător de unde rezultă posibilitatea de studiu a
proprietăţilor sistemelor reale de simulare;
 structura (statica) unui sistem preexistă comportamentului său
(dinamicii sistemului);
 mişcările într-un sistem se realizează prin fluxuri presupuse
concrete şi continue;
 într-un organism economic toate categoriile de mişcări pot fi
grupate în următoarele tipuri de fluxuri interconectate: fluxuri

27
 materiale; fluxuri de comenzi; fluxuri băneşti; fluxuri umane;
fluxuri de echipamente; fluxuri informaţionale;
 fluxul informaţional are un rol central în funcţionarea
sistemelor;
 procesele decizionale sunt considerate şi ele ca având un rol
central în mecanismul sistemelor; ele sunt propuse a fi
discontinue;
 reglarea este un element caracteristic al funcţionarii
sistemelor;
 procesele care au loc în sistemele economice sunt, de regula
neliniare.
Pe baza acestor premise, Forrester construieşte un procedeu de descriere
a comportamentului unei întreprinderi, care utilizează metode cibernetice,
informatice, psihosociologice, precum şi procedee de modelare matematică.
De asemenea, sunt folosite analogii fizice şi tehnice (de exemplu, fluxurile
sunt examinate în sens hidraulic), iar simularea este utilizată ca un procedeu
de bază în descrierea comportamentului sistemelor.
În linii mari în „Industrial Dynamic” se urmăreşte întelegerea stării
unui sistem cu ajutorul unor ecuaţii care descriu în timp intrările,
transformările şi ieşirile din sistem, pentru cele şase tipuri de fluxuri amintite
mai sus. Pe baza acestei descrieri matematice se pot face simulări pe
calculator, cu ajutorul cărora se prevede evoluţia sistemului.
Ideile şi procedeele TGS, impresionante prin complexitatea lor, sunt
în curs de sedimentare metodologică şi experimentare practică.
Marea majoritate a propoziţiilor enumerate mai sus şi care stau la baza
teorie lui Forrester se regăseşte explicit sau implicit la baza metodologiilor
practice de analiza sistematică. Conceptele de flux informaţional şi proces

28
decizional sunt dominante şi în analiza sistemică la fel ca în TGS, iar
urmărirea mecanismului transformării intrărilor în ieşiri constituie obiectul
principal al analizei de sistem la fel ca şi al TGS. Procedeul folosit de
analiza sistemică nu mai este insă matematic, ci este bazat pe descrierea
explicită, calitativă, a proceselor informaţional-decizionale. În plus, în
practica analizei de sistem, odată cu proiectarea procedeelor informaţionale
şi în special a celor decizionale, se urmăreste îmbunătăţirea lor, deci, se au în
vedere criterii de optim. În acţiunea aceasta de proiectare eficientă a
procesului informaţional-decizional, analiza sistemică face din plin apel la
procedeele cercetării operaţionale şi la tehnicile informaticii.
Informatica poate fi definită ca disciplina prelucrării datelor cu
ajutorul echipamentelor automate de prelucrare.
Principalele probleme care pot fi considerate ca aparţinând
informaticii sunt: culegerea datelor, pregătirea datelor, codificare acestora,
transmiterea lor, prelucrarea datelor pe echipamente, stocarea şi conservarea
lor.
Problema dezvoltării explozive a informaticii şi a rolului ei în
economie, administraţie, cercetare spaţială, strategie militară, ştiinţa,
invăţământ etc. este bine cunoscută şi de nespecialişti.
Psihosociologia organizării a apărut ca o nouă orientare în jurul
anului 1950.
St. Mareh, F. Simon şi alţi reprezentanţi ai aşa-numitei „şcoli
psihosociologice” abordează, în principal, problema influenţei factorilor
psihologici şi sociologici în compartimentul decizional. Luarea deciziilor în,
concepţia acestei şcoli nu este funcţie numai de criterii raţionale ci şi de
modul de percepere a stimulilor, depinzând de poziţia decidentului şi de
relaţiile cu ceilalţi membri ai grupului.

29
 Cu alte cuvinte, oricât s-ar face apel, în managenent, la metode şi
echipamente de mare fineţe şi tehnicitate, în ultimă instanţă, oamenii sunt
cei de care depinde funcţionarea eficientă a sistemului, de aceea, trebuie
studiate reacţiile individuale şi relaţiile dintre indivizii din sistem.

1.3. Modelul – instrument al cercetării operaţionale

Conceptul de „model”, atât de mult folosit în ştiinţa modernă este

relativ nou, dar metoda modelării este tot atât de veche pe cât sunt
preocupările oamenilor pentru cunoaşterea ştiinţifică.
Se consideră că modelul este o reprezentare izomorfă a realităţii, care
oferind o imagine intuitivă, şi totuşi riguroasă, în sensul structurii logice, a
fenomenului studiat, facilitează descoperirea unor legături şi legităţi
imposibil, sau foarte greu de găsit pe alte căi.
În elaborarea modeleor economico-matematice, teoria economică are
un rol deosebit de important, întrucât ea formulează categoriile, conceptele
şi legile obiective ale realităţii economice. Numai sprijinindu-se pe teoria
economică, modelele matematice pot reprezenta fidel fenomenele
economice.
Modelul, ca instrument al cunoaşterii ştiinţifice, este folosit în foarte
numeroase discipline teoretice şi practice. Cele mai des folosite modele sunt:
modelele verbal-descriptive, modelele matematice, modelele fizice
analogice (de tipul machetelor statice sau dinamice), modele grafice etc.
În ştiinţele economice, în special în disciplinele ştiinţei
managementului, modelele sunt utilizate în toată diversitatea lor de tipuri
care există. În ultimele decenii, însă se conturează din ce în ce mai mult
tendinţa utilizării cu precădere, în aceste discipline, a modelelor de tip

30
matematic, datorită în special capacităţii acestora de a condensa riguros
esenţialul, cât şi posibilităţii lor de a fi programate cu ajutorul
calculatoarelor electronice, alcătuind împreună un instrument de investigaţie
ştiinţifică de o putere necunoscută, până în prezent, o prodigioasă
„prelungire” a inteligenţei umane.
O sistematizare metodologică a modelelor matematice utilizate mai
des, ar fi riscantă având în vedere mutaţiile continue şi spectaculoase care au
loc în aceste discipline şi, în plus, ar avea un caracter pur scolastic, fără
utilitate teoretică sau practică reală.
Principalele tipuri de modele matematice cunoscute în acest domeniu
se clasifică după întinderea domeniului studiat în modele: macroeconomice
care se referă la economia naţională, la ramură (subramură) sau la economia
unui teritoriu mare (un judeţ, o anumită zonă industrială, agricolă etc.);
modele microeconomice la nivel de întreprindere, uzină, trust, combinat etc.
Modelele cibernetico-economice urmăresc să studieze relaţia dintre
intrările şi ieşirile într-un organism economic, cu evidenţierea fenomenelor
de reglare care determină buna funcţionare a sistemului. Majoritatea
modelelor cibernetico-economice sunt macroeconomice.
Modelele econometrice descriu comportamentul organismelor
economice cu ajutorul unor sisteme de ecuaţii în care elementele numerice
sunt deteminate statistic. Şi aceste modele sunt, de obicei, macroeconomice.
Modelele de simulare încearcă să stabilească modul de funcţionare al
unor organisme macro sau microeconomice prin acordarea unor combinaţii
de valori întâmplătoare variabilelor independente care descriu procesele.
Prin „citirea” valorilor pe care le capătă în model aceste variabilele
dependente, se obţin mărimi semnificative în procesul studiat.

31
 Modelele sistemice au drept obiectiv, surprinderea ansamblului
aspectelor dintr-un organism economic (de exemplu, modelele Forrester)
Modelele cercetării operaţionale se caracterizează prin adoptarea unei
soluţii optime sau apropiată de optim, pentru fenomenul studiat. Modelele
cercetării operaţionale se bazează pe o mare diversitate de procedee
matematice cu aplicaţii la nivel macro dar în special la nivel microeconomic.
Ele reprezintă principalul instrument pentru optimizarea deciziilor în analiza
de sistem.
Tipologia de mai sus este foarte relativă, între grupele menţionate
existând frecvente asemănări şi întrepătrunderi. Astfel, modelele
econometrice sunt adesea de tip cibernetic, simularea se utilizează în mai
toate modelele matematice, modelele cercetării operaţionale pot fi folosite în
descrierea sistematică a unui organism etc.
Trebuie subliniat faptul că activitatea de modelare, pentru a fi
eficientă, trebuie desfăşurată întotdeauna în cadrul analizei de sistem şi
anume ca un moment al etapei de proiectare al unui nou sistem. O serie de
operaţii care se desfăşoară în cadrul analizei de sistem înaintea acestui
moment au un caracter pregătitor pentru efectuarea modelării, iar altele,
ulterioare ei, sunt necesare pentru aplicarea în practică a modelelor
elaborate.
Elaborea unui model matematic într-o problemă de management
presupune parcurgerea următoarelor, faze cu operaţiile lor componente:
 prima fază a modelării, are un caracter pregătitor, cunoaşterea
realităţii în organismul studiat, în scopul îmbunătăţirii
mecanismului informaţional-decizional. Descrierea logicii
proceselor decizionale, alături de considerarea obiectivelor

32
 viitorului sistem, sunt principalele elemente ale cunoaşterii
realităţii necesare modelării;
 a doua fază a modelării o reprezintă construirea propriu-zisă a
modelului care în marea majoritate a cazurilor din practică,
constă în aplicarea unui instrument clasic de modelare ales din
gama extrem de variată pe care o pune la dispoziţie teoria
cercetării operaţionale. În astfel de situaţii, abilitatea analistului
constă în stabilirea corespondenţei dintre realitate şi
instrumentul de modelare cunoscut din literatura de specialitate.
Există şi cazuri când nu se poate stabili o astfel de
corespondenţa, analistul fiind obligat să elaboreze modele noi.
Acestea pot fi de două feluri: combinaţii de modele clasice, din
domeniul teoriei; modele noi propriu-zise. În primul caz, totul
se reduce la buna cunoaştere a realităţii şi a teoriei, la care
trebuie adăugată o doză de abilitate în combinarea metodelor.În
cazul al doilea, este vorba despre creaţie originală. Elaborarea
unui model matematic realmente original reclamă, pe lângă
profunda cunoaştere a realităţii care urmează a fi modelată, o
foarte solidă cultură matematică, imaginaţie şi talent. Există o
mare diversitate in structura matematică şi logică a modelelor,
de la modele foarte simple, neaxiomatizate, cum sunt cele din
programarea liniară la modelele combinatorice în probleme de
teoria grafurilor, analiză a drumului critic şi programarea
operativă a producţiei şi până la modelele de mare fineţe,
prezantate aximatizat, cum sunt cele ale utilităţii sau deciziilor
de grup. Evident elaborarea în formă aximatizată a unui model

33
 reprezintă un stadiu superior în procesul modelării care însă nu
poate fi întotdeauna atinsă în practică.
Un model aximatizat (sistem aximatic) cuprinde: axiomele sistemului,
reprezentând propoziţii exprimate în formă matematică, de regulă
foarte puţine, care conţin unele adevăruri de mare generalitate privind
fenomenul care se modelează, atât de generale, încât toate constatările
concrete şi particulare vor putea fi deduse din cele generale; reguli de
interferenţă, reprezentând prescripţii riguroase, singurele admise în
sistem, prin care se trece de la axiome la teoreme, sau de la teoreme
deja demonstrate, la altele noi; teoreme, adică propoziţii mai mult sau
mai puţin particulare, exprimate matematic, deduse prin reguli de
interferenţă din aproape în aproape din axiome, şi care exprimă
proprietăţi ale fenomenului modelat.
Când procesul de modelare axiomatică se explicitează limitativ
conceptele care urmează a fi utilizate, adică se dă de la început o listă a
noţiunilor şi operaţiilor matematice admise în sistem, se obţine o formă
superioară, de sistem axiomatic, numit sistem formal.
Sistemele formale sunt încă foarte puţin utilizate în ştiinţă şi cu atât
mai puţin în ştiinţa managementului.
Axiomatizarea şi, în ultimă analiză, formalizarea, reprezintă viitorul în
modelarea matematică, rigorii excepţionale pe care o introduce diminuarea
considerabilă a elementelor de intuiţie şi arbitrar, care deşi mult mai puţine
decât în modelele nemetematizate, sunt încă prezente în modelarea
matematizată;
 a treia fază a modelării este confruntarea modelului cu
realitatea şi eventual experimentarea sa. Această fază se

34
 realizează în cadrul implementării sistemului, care poate fi
considerată a patra şi ultima fază a modelării.
Una din principalele caracteristici ale tuturor metodelor cercetării
operaţionale este faptul că unele probleme ale cercetării operaţionale pot fi
privite din perspectiva pur teoretică ca problemă de matematică pură.
Din punct de vedere istoric, unele din problemele cercetării
operaţionale s-au ivit, ce e drept, în special sub aspect pur matematic, cu
mult înainte de a fi apărut activitatea organizată şi denumită cercetare
operaţională. Asfel, unele noţiuni de teoria grafurilor se cunosc de mai bine
de un secol, teoria aşteptării îşi are originea în unele lucrări ala lui Erlang din
deceniul al-II-lea al secolului nostru, iar teoria stocurilor apare către anul
1930.
Ca disciplină de-sine-stătătoare, cercetarea operaţională a apărut însă
în timpul celui de-al doilea Război Mondial, prin înfiinţarea unor echipe
complexe (matematicieni, ingineri, economişti, biologi, psihologi etc.)
însărcinate cu optimizarea deciziilor privind unele acţiuni pregătitoare
operaţiilor militare. După război, echipele astfel formate s-au reprofilat rapid
pentru activităţi paşnice. Dezvoltându-se spectaculos în ultimele trei decenii,
preocupările teoretice şi în special practice în domeniul cercetării
operaţionale au ajuns să antreneze astăzi pe plan mondial sute de mii de
specialişti.
În prezent nu se mai poate concepe managementul unei activităţi
tehnico-economice importante fără a face apel la metodele cercetării
operaţionale, bineînţeles împreună cu celelalte tehnici moderne cum ar fi
informatica, analiza de sistem ş.a.

35