Revista apare cu sprijinul Academiei Române, ■ „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii

din Fondul Recurent al Donatorilor mari pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi
recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”
Friedrich Nietzsche

Revista apare sub egida Academiei Române

Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă Anul XXXI · Nr. 8 (821) • August 2020

In memoriam
Vladimir Zamfirescu
„Opera este unică...”

■ Nicolae Breban. Sensul uimirii

■ Ioan-Aurel Pop. Specificul național și valorile identitare europene

■ Răzvan Theodorescu. Căile divergente ale primei modernități
românești (secolele XVII-XVIII)
■ Clubul Ideea Europeană. Trianon. După 100 de ani (II)
Colaborări de Florin Abraham, Alexandru Porțeanu,
Vasile Pușcaș, Ionel N. Sava

■ Sorin Lavric. Coșmarul statuilor

■ Adrian Majuru. „României îi lipsește o «hartă a viitorului»”
■ Comentarii critice de Ștefan Borbély, Marian Victor Buciu,
Constantina Raveca Buleu, Boris Marian, Marius Miheț, Adrian Dinu Rachieru
■ Maria-Ana Tupan. Despre prezent privind spre trecut

■ Alexandru Surdu. La mormântul poetului

■ Mircea Platon. La ce bun școala în vreme de ciumă
■ Daniela Zeca. Ferestre pictate
■ Josu de Solaun. România și sentimentul prezenței divinității. O confluență magică
■ Luiza Barcan. Doamna mea de română
■ Kiki Dimoula în versiunea Angelei Bratsou

■ Aura Christi. Forța poeziei. Un mecanism abisal

 Editorial
NICOLAE BREBAN ● SENSUL UIMIRII/ 3
Profil
MARIAN VICTOR BUCIU ● TOTALITATEA UNIVERSULUI ROMANESC/ 4

S
Cronica literară
ŞTEFAN BORBÉLY ● ÎN FILIGRAN/ 5
Lecţii de istorie
ALEXANDRU SURDU ● LA MORMÂNTUL POETULUI/ 6
Clubul academicienilor
RĂZVAN THEODORESCU ● CĂILE DIVERGENTE ALE PRIMEI MODERNITĂŢI Revista apare sub egida
ROMÂNEŞTI (SECOLELE XVII‑XVIII)/ 7 Academiei Române
Cronica literară Director – Nicolae Breban
CONSTANTINA RAVECA BULEU ● OBSESIA COLECŢIONARULUI/ 8
Surâsul prinţului Mîşkin
AURA CHRISTI ● FORŢA POEZIEI. UN MECANISM ABISAL/ 9 Senatul Contemporanul:
Marginalii Ştefan Borbély, Nicolae Breban,
BORIS MARIAN ● TUDOR VIANU – UN LUMINOS EXEMPLU DE CĂRTURAR/ 10
Marginalii
Aura Christi, Victor Ivanovici,
CONSTANTIN LUPEANU ● SCRISOARE CĂTRE UN PRIETEN/ 10 Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu,
Clepsidra cu nuanţe Ioan‑Aurel Pop, Dumitru Radu Popescu,
SORIN LAVRIC ● COŞMARUL STATUILOR/ 11 Eugen Simion, Ion Simuţ,

U
Cronica literară Răzvan Theodorescu, Eugen Uricaru,
MARIUS MIHEŢ ● IONA – POETUL APOCALIPSEI AMÂNATE/ 12 Victor Voicu
Polemice
MIRCEA PLATON ● LA CE BUN ŞCOALA ÎN VREME DE CIUMĂ/ 13 Redacţia:
Din arhivele demnităţii
IOAN‑AUREL POP ● SPECIFICUL NAŢIONAL ŞI VALORILE IDENTITARE Aura Christi (redactor‑şef)
EUROPENE/ 14 Andrei Potlog (director administrativ)
Corespondenţă din Ţara Sfântă Mihaela David (director economic)
DRAGOŞ NELERSA ● EUFORIA CARE A ÎMBĂTAT GUVERNUL / 15
Carmen Dumitrescu (redactor tehnic)
Clubul Ideea Europeană
George Motroc în dialog cu Adrian Majuru Adrian Ionuţ Preda (director distribuţie)
„ROMÂNIEI ÎI LIPSEŞTE O «HARTĂ A VIITORULUI»”/ 16 Alina Ionescu-Preda (redactor)
D.R. POPESCU • 85
THEODOR CODREANU ● MUZEUL ROATA/ 18 Corespondenţi din străinătate:
Clubul Ideea Europeană
II. TRIANON. DUPĂ 100 DE ANI/ 20 Hans Dama (Austria)

M
FLORIN ABRAHAM ● TRATATUL DE LA TRIANON ŞI MITOLOGIA POLITICĂ Dragoş Nelersa (Israel)
REVIZIONISTĂ/ 20 Roxana Pavnotescu (SUA)
ALEXANDRU PORŢEANU ● CENTENAR TRIANON/ 22 Maria Floarea Pop (Spania)
VASILE PUŞCAŞ ● TRIANON, TRIANON!/ 22 Violeta Popa, Irina Ţurcanu-Francesconi
JOSU DE SOLAUN ● ROMÂNIA ŞI SENTIMENTUL PREZENŢEI DIVINITĂŢII. (Italia)
O CONFLUENŢĂ MAGICĂ/ 23 Victor Ravini (Franţa)
IONEL N. SAVA ● DE LA NOSTALGIE POLITICĂ LA TRAUMA CULTURALĂ?
DILEMA EUROPEANĂ A UNGARIEI LA 100 DE ANI DUPĂ TRIANON/ 24
Ding Chao (China)
Proză
DANIELA ZECA ● FERESTRE PICTATE/ 26 Rubrici:
Profil
Luiza Barcan, Iulian Boldea,
ADRIAN DINU RACHIERU ● ÎN „INFERNUL” POEZIEI/ 27
Profeţii spectaculare Ştefan Borbély, Marian Victor Buciu,
ALEXA VISARION ● MĂ ÎNTORC ÎN POVESTE/ 28 Constantina Raveca Buleu,
Lecturi Theodor Codreanu, Bogdan Creţu,
MIRCEA BRAGA ● CHEILE UNUI ROMAN. ACCENT FINAL: IKARIA SAU „NOIMA”?/ 29 Dana Duma, Adrian Majuru,

A
Antologiile Contemporanul Dragoş Nelersa, Boris Marian,
KIKI DIMOULA (1931-2020) Dana Oprica, Mircea Platon, Dana Pocea,
PREZENTARE, SELECŢIE ŞI TRADUCERE DE ANGELA BRATSOU/ 30 Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Surdu,
Antologiile Contemporanul
Maria‑Ana Tupan, Magda Ursache,
2 DANIELA POPOV ● SELIMIR RADULOVIĆ ŞI O NOUĂ DIMENSIUNE A POEZIEI/ 31
Con(texte) • Eveniment editorial Alexa Visarion
Mircea Platon, Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei
învăţământului românesc, Editura Ideea Europeană, 2020 Vignetele rubricilor – Laura Poantă
MARIA‑ANA TUPAN ● DESPRE PREZENT PRIVIND SPRE TRECUT/ 32 Viziune grafică – Mircia Dumitrescu
Film
DANA DUMA ● FESTIVALUL FILMULUI EUROPEAN 2020. JURNAL DE Imprimat la Dea Print
PANDEMIE/ 33 Math Express srl
Istorie
DAN PÎRVULESCU ● MONEDA STRĂINĂ PE TERITORIILE PRINCIPATELOR
ROMÂNE/ 34
Editor: Asociaţia Contemporanul
Arte plastice Cod fiscal: 26718854

R
GRETA ŞUTEU ● ATELIERUL CA SPAŢIU SACRU/ 35 Cont Lei: O61RNCB0072115479360001
Civilizaţie românească BCR Filiala Sector 1 Bucureşti
SILVIA‑VALENTINA ZAMFIR ● IA DE SUCEAVA/ 36 ISSN print 1220‑9864
Evocări ISSN online 1841‑0685
LUIZA BARCAN ● DOAMNA MEA DE ROMÂNĂ/ 37
Corespondenţă din Italia Revista este înregistrată la Oficiul de Stat
IRINA ŢURCANU‑FRANCESCONI ● PREMIUL STREGA, EDIŢIA PANDEMICĂ / 37
pentru Invenţii şi Mărci (OSIM)
Teatru
DANA POCEA ● ÎNGERI ŞI ELFI SAU ÎNTRE REAL ŞI IMAGINAR/ 38 Adresa: Asociaţia Contemporanul
Evocări O. P. 22, C. P. 113, Sector 1, Bucureşti
HORIA BĂDESCU ● UN CEHOV SURÂZĂTOR/ 39 Cod 014780
In memoriam. Vladimir Zamfirescu Tel./Fax: 021. 212 56 92
„OPERA ESTE UNICĂ...”/ 39 Tel.: 021. 310 66 18
Sediul central: Casa Academiei,
Evenimente Calea 13 Septembrie, nr. 13
Bucureşti, sector 5, 050711
Protocol de colaborare între Academia Română Revista este membră a Aso­ciaţiei
Publicaţiilor literare şi Editurilor
şi Departamentul pentru Relaţia cu Republica Moldova din România (APLER)
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

E‑mail: office@contemporanul.ro

M arţi, 7 iulie 2020, Acade‑
mia Română şi Departa‑
mentul pentru Relaţia cu Republica
Moldova din cadrul Secretariatului
General al Guvernului României
au încheiat un protocol de colabo‑
rare. Parteneriatul are ca scop pro‑
movarea colaborărilor ştiinţifice co‑
mune dintre România şi Republica
Moldova. Parteneriatul a fost sem‑
nat la sediul Academiei Române
din Calea Victoriei nr. 125, de către
acad. Ioan-Aurel Pop, preşedintele
Academiei Române, şi de doamna
Ana Guţu, secretar de stat al De‑
partamentului pentru Relaţia cu
Republica Moldova, Secretariatul
General al Guvernului.
Încheiat pe o perioadă de doi
ani, protocolul semnat prevede
colaborarea ştiinţifică dintre Aca‑
demia Română şi instituţiile acade‑
mice şi universitare din Republica
Moldova pentru organizarea unor
evenimente ştiinţifice în Republica
Moldova, crearea unor echipe mixte
de cercetători care să participe la
realizarea unor proiecte comune şi
publicarea în comun a rezultatelor
cercetărilor ştiinţifice.
Premisele încheierii parte‑
neriatului s-au bazat pe misiunea
Academiei Române de a promova
limba, cultura, istoria şi spirituali‑
tatea românilor.
„Departamentul pentru Rela‑
ţia cu Republica Moldova din cadrul
Guvernului României şi Academia
Română au interes să promoveze
cultura şi ştiinţa românească în
ansamblul său, de pe ambele ma‑
luri ale Prutului. Din acest motiv
am încheiat un acord de colaborare,
tocmai pentru ca această creaţie şti‑
inţifică şi cercetarea la cel mai înalt
nivel să se facă în cele două ţări
româneşti la modul coordonat. Spe‑
răm ca în viitor această unire întru
ştiinţă, cultură, artă să întărească
pregătirea unirii la care ne gândim
toţi şi care acum mai bine de 100
de ani s-a înfăptuit prin voinţa ex‑
primată la Chişinău, la Cernăuţi şi
apoi la Alba Iulia”, a declarat acad.
Ioan-Aurel Pop, preşedintele Aca‑
demiei Române.
Biroul de comunicare al
Academiei Române
www.contemporanul.ro
Contemporanul. Ideea europeană
are 40 de pagini
Revista Contemporanul. Ideea europeană
publică articole semnate de colaboratorii
ei, articole ce reprezintă punctul lor
de vedere; responsabilitatea pentru
conţinutul fiecărui text, conform legii
civile şi penale în vigoare, revine exclusiv
autorilor.
■ Număr ilustrat cu fotografii realizate la
Muzeele Municipiului Bucureşti. Sursa:
Arhivele Muzeelor Municipiului Bucureşti
Suplimentul-revistă
Bucureşti în 5 minute este
realizat în parteneriat cu
Primăria Capitalei prin
Muzeul Municipiului Bucureşti

Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020


n Editorial
Foto: Cristina Breban
Nicolae Breban
Sensul uimirii
A
m fost, cu siguranţă, atras, ca mul‑
ţi, ca o cohortă de adolescenţi şi
post‑adolescenţi, iar apoi, adânc, în
pustia şi rotitoarea maturitate, fer‑
tilă în felul ei, o, deloc ingrată cu subsemnatul, de
cunoscuta deviză înscrisă pe arhitrava templulu‑
lui de la Delphos şi devenită canon al universului
universitar european, şi nu numai: gnostos seau-
ton, cunoaşte‑te pe tine însuţi! Acum însă, în anii
înaltei senectuţi şi după unele evenimente intime
cu aer de catastrofe – care nu mi‑au fost, în esen‑
ţă, potrivnice, ceea ce eu, printre altele, numesc
noroc, atribut, epitet pe care, dacă nu‑l dispreţu‑
iam, îl ocoleam în toate discuţiiile mele în tinere‑
ţe! – dacă nu am depăşit recomandarea autorita‑
ră, antică – ea, se înţelege, ca puţine altele, des
invocate, nu poate fi în nici un caz depăşită, poate
nici măcar înţeleasă deplin în spiritul ei! – azi, în
zilele acestea, care încă îmi aparţin, recurg la o
altă stratagemă a supravieţuirii în spirit: înţele‑
gerea! Dar tot în spiritul delphic, adică o formă a
înţelegerii de sine, a încercării de a mă înţelege
nu atât cel ce am fost, ci, mai ales, cu o anume
radicalitate, recurg la o înţelegere pe dos sau mai
mult decât contrară acelor nu puţine răsfrângeri
pe care mi le‑a prilejuit şi reflectat oglinda spiri‑
tului meu în mişcare. Dominat, se ştie, de nu pu‑
ţine instinctivităţi ce ţin de poză, chiar şi de acea
otravă, fantomă a eului nostru tacit, poza în sin‑
gurătate, într‑o anume atitudine fals retorică, fals
bătăioasă, fals lucidă a unei intimităţi dedublate,
arogante sau înfricoşate de ameninţarea sau nesi‑
guranţa destinului!...
Ca un fel de exerciţiu la o bară fixă, am în‑
ceput de la o vreme să suspectez, şi mai mult de
atât, să dez‑articulez, să răstorn cu capul în jos,
cum se spune, o serie de afirmaţii, ba chiar de cre‑
dinţe despre mine însumi, despre cel ce am fost!
O, nu pentru că acesta m‑ar fi dezamăgit într‑un
fel sau altul. Dimpotrivă, mai ales, autorul care
am fost, mă satisface, uneori mă nedumereşte, în
sensul cel mai pozitiv: cel al uimirii! Da, şi de aici
purcede, probabil, tot acest sepctacol al răsturnă‑
rii propriei imagini, printr‑un fel de juxtapunere
opozantă, o alăturare a două forme care se con‑
trazic, uneori, cu claritate, poate, cu o anume vio‑
lenţă, care îmi produc, încă o dată, şi în afara tex‑
telor mele reuşite, unele dintre ele, cred eu, înalt
expresive din punctul de vedere al idealului meu
literar: uimire! Da, bâiguie cu o anume claritate
spiritul meu de acum, cum... Da, cum de a fost po‑
sibil ca acest tinerel, minat de toate bolile şi cari‑
ile, microbii şi paraliziile colorate sau nu, dar cu
siguranţă provinciale, eterne, comune, normale,
să... reuşească, să fi reuşit nu rarerori în capitole
întregi şi în personaje stranii, însă vii, cu siguran‑
ţă, să... apese pe un fel de adevăr al fiinţei?!
Şi, ca într‑o comedie, aproape, supra‑bufă
(de tipul celei pe care o provoacă geniul lui Go‑
gol prin Hlestakov în piesa Revizorul!), să nu pot
înţelege cum... cum de a fost posibil, cum de s‑a
putut întâmpla ca... din acel tinerel din Lugoj, fals
bănăţean, să curgă deodată, la un semn, tone, mii
şi mii de pagini dedicate unor teme care, da‑da,
îl depăşeau structural şi intelectual nu numai pe
dânsul, ci şi întreaga lume din care venea? Şi care
– da, aici aud eu însumi chicotul lui Hlestakov! – o
lume ce‑şi urmează cu un spirit, cu o deprindere şi
o formidabilă, poate necesară, tiranică şi, mai ştii,
salvatoare inerţie aceeaşi cale. Da, rezistă, conti‑
nuă să fie în ceea ce, încă o dată, pe drept cuvânt,
numim normalitate! (Aş vrea să fiu deplin înţeles,
deşi nu cred că mulţi mă vor urma în aceasta, dar
în nici un caz nu vreau şi nu sunt deloc tentat să
mă încarc cu acele epitete cu care sunt garnisiţi,
pe merit sau semi‑merit, nu puţinii autori şi ar‑
tişti vii sau morţi, de geniu sau de calităţii cva‑
si‑supra umane ce desfid eternitatea etc., etc.!...)
Nu, despre cu totul altceva e vorba în aces‑
te rânduri. Aş vrea, vă rog să mă credeţi, voi, cei
câţiva care poate aţi palpitat la unele pagini ale
celui ce am fost, aş dori asemeni unui soi de ento‑
molog să mă aplec asupra acelei „insecte” umane
ce am fost şi care m‑a păcălit pe mine însumi în
nu puţine ceasuri şi nopţi, mai ales în acei ani lun‑
gi, nesfârşiţi, ca o... fortăreaţă sau un drum fără
ţintă, stupid, printre dune orbitoare, extrem de
inexpresive, lungi ca o vorbărie a unei cete agi‑
tate de muieri care nu, nu vor să comunice nimic;
o, s‑ar teme de aceasta şi au dreptate!..., ci vor
doar să se audă, să existe prin glas, le ajunge, se
pare, să fie doar prin sunete, ele însele aproape
articulate, însă vehemente. O, au mai multă în‑
credere în existenţa propriului laringe bine stors
şi aruncat, zvâcnit în afară, decât în ceea ce nu‑
mim pretenţios personalitate. Şi, mă rog frumos,
cine le‑ar putea contrazice în aceasta, încă de la
Grecii vechi o ştim că, se pare, nu erau admise în
hemiciclu tocmai pentru că nu renunţau la domi‑
nanţa, la expresia lor orală, vocală. Nu e oare şi
limbajul o formă a viului ? Iar pentru noi, românii,
reticenţi atâtea veacuri în faţa cuvântului altfel
exprimat, adică în scris şi aşezat, chinuit oarecum
într‑o sintaxă ce trebuia să asculte de o ştiinţă
veche, rudă cu matematica, numită logică, a fost
oare cu totul nemeritat epitetul de vorbăreţi ce
ni s‑a administrat? Ce ni se aplică… Iar când am
început, oarecum târziu, să scriem, indiferent pe
Palatul Suţu
ce, pergamente, piei de animale, scoarţe de pomi
sau de cărţi vechi, ne‑am acoperit vocea scriptică
cu o mască, cea slavonă. Iar descoperirea latinei,
idiomului nostru, asemănarea atât de izbitoare cu
lexicul unor ţări încărcate de istorie, de artă şi de
cărţi, am trăit‑o cu o anume avresiune, aproape
ca o formă a insultei. Nu puţini autori de merit şi
azi, încă, atunci când în mijlocul unei fraze aleg
un epitet, un atribut, un substantiv colorat, îl aleg
cu preponderenţă pe cel slav deoarece... sună mai
bine! Mai... româneşte?! Se poate, se poate! Noi, în
ce ne priveşte, autorul care sunt şi cu nu puţine
riscuri, din cele mai ales care se observă târziu, în
noianul de scrieri pe care le‑am încredinţat publi‑
cului, am ales, fără ezitare, insistent mereu acel
substantiv, epitet, atribut sau exclamaţie clar la‑
tină! Şi am plătit binişor, îndelung pentru acest
reflex adânc, deşi puţini, cred, vor fi de acord cu
aceasta, deoarece am fost mai ales învinuit de
alte, fantomatice „rele”. Cele ale persoanei, fapt
greu de contestat şi mai puţin de cele ale scrisului.
Dar vina mea, dacă se ascunde undeva, se ascun‑
de acolo..., da‑da, în cea ce numim cuvântul scris:
în logos!...
Dacă aş fi cu adevărat orgolios, cum mi se
impută de cine vrei şi nu vrei, aş spune că sunt
ocoş, mândru de latinitatea mea organică. Instinc‑
tivă şi... oarecum fără pricină, cum ar spune un
vechi şi hărăzit prieten al meu.
Da, iată ce fac eu în zilelele dăruite, bine‑
cuvântate ale senectuţii mele. Stau şi mă uimesc,
Unii amabili comentatori ai
volumelor mele de memorii cred că
descifrează prin moartea subită,
brutală a tatălui meu, în toamna lui
1962, această... erupţie, acest salt,
reală ruptură în zona aceea încă
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
tulbure a reflexelor profunde,
zise abisale
fără nici un fel de făţărnicie. Atât cât îi este per‑
mis celui ce se oglindeşte la nesfârşit. De unde şi...
cum de a fost posibil să răsară din acel tinerel atât
de asemănător în toată specificitatea lui, atunci
încă ne‑agresivă, încă, ne‑jenantă, ba chiar oare‑
cum familiară celor din jur, adulţii sau comilitonii
săi, e drept, mai preocupaţi de „înalte” probleme
ale vieţii şi istoriei decât de problematica perso‑
nalitate a acestui Nicu sau Nicuşor Breban, numit
de nemţoaicele sale Goldi, elev la liceul din locali‑
tate ce trăia şi vieţuia cu mult sub sau în umbra
adâncă, periferică cu siguranţă, a acelui taifun
care în anii patruzeci se chema al Doilea Război
Mondial!
Da, credeţi‑mă, fără nici un fel de ipocrizie
sau falsă modestie, sunt..., da‑da, mai mult decât
uimit azi de acea erupţie în litera şi în forma, atât
de severă a unui roman, a unui cu totul alt spirit
al celui ce fusesem până atunci: capabil, în fine...
Oh, da, în fine!, de a sfârşi un lucru amplu, pre‑
tenţios, început şi lăsat atât de des la jumătate
sau într‑o stare de imperfecţiune stilistică şi pro‑
blematică aproape jenantă... pentru orgoliul meu.
Care, ciudat, ca nu puţini tinerei ambiţioşi şi pri‑
cepuţi pozeuri ce se credeau şi, mai ales, se afişau
ca viitoare personalităţi, da, eu însumi, încă în
vârtejul celui de‑al treilea deceniu, adăstam, fără
să mă tem prea mult de ridicol, ba chiar „putre‑
zeam” de‑a dreptul încă în apele tulburi şi înecă‑
cioase ale unor fantasme ale propriei persoanei ca
şi ale aşa‑zisului meu destin!
Unii amabili comentatori ai volumelor mele
de memorii cred că descifrează prin moartea su‑
bită, brutală a tatălui meu, în toamna lui 1962,
această... erupţie, acest salt, reală ruptură în zona
3
aceea încă tulbure a reflexelor profunde, zise abi‑
sale, ale psihicului unui tânăr în formaţie. Da, încă
în formaţie. O gestaţie însă extrem de prelungită,
semănând a ceea ce s‑ar numi ratare sau, mai de‑
grabă, gravă stângăcie şi chiar impotenţă vitală,
socială, a ceea ce numim insul matur, stăpân şi
lucid de sine şi de capacităţile sale. De adaptare
şi de creaţie în indiferent ce zonă. Absolut fantas‑
tic, din unghiul existenţial în care mă aflu acum,
încă îmbibat, pătruns până în detaliile fantastice
ale intimităţii acelui ego pre şi post‑adolescentin,
această re‑naştere din propria mea fiinţă, ca să zic
aşa, capabil, ca să glumim puţin, ca o reptilă, o
şopârlă aproape matură sau, mai ştii, deplin ma‑
tur constituită fizic să‑şi exteriorizeze, să‑şi cre‑
eze un organ care nu i‑a fost smuls, ci pe care ea
însăşi, această fiinţă, îl simte... absent! Absent şi
cu o concreteţe greu de explicat. Extrem de nece‑
sar, în spiritul contrar oricărei logici a devenirii
şi firescului, da. Şi de ce nu? În spiritul acelor
fantasme de care ne este îmbibată, copleşită, in‑
toxicată adesea şi tulburată uneori până la manie
sau sinucidere acea fiinţă cântată de mulţi şi apoi
uitată, în esenţă, de mai toţi, numită grosier, co‑
pilărie, pubertate şi adolescenţă! Da, cum se vede,
fantasmele unei copilării obsedate grav de alte
relaţii şi reflexe, de alte aşezări şi, da‑da, de alte
imperii, un puber neconvins de fantastică despi‑
care a sexelor pe care abia începe s‑o observe, dar
e incapabil s‑o accepte, s‑o înţeleagă şi are întru‑
totul dreptate: întreaga omenire cu toată istoria
ei ce se scurge năvalnic şi splendid în Mit nu va
putea s‑o..., nu, nu să n‑o accepte… Va trebui s‑o
facă, din lipsa de timp sau de un anume geniu pe
măsura acestui „fenomen” ce explică totul, dar ne
aruncă într‑un cu totul alt orizont şi posibilitate
a fiinţei! Da, ea va trebui s‑o accepte, pentru a‑şi
accepta propria‑i existenţă; de voie, de nevoie! r
■ Fragment din vol. Viaţa mea (II), în lucru
August 2020

n Profil
Marian Victor Buciu
Totalitatea universului romanesc
Augustin Buzura
T
otalitatea universului romanesc e
o dată însumare, în sens larg (etic,
religios, politic, psihologic, psihana‑
litic, chiar psihiatric şi, bineînţeles,
filosofic), iar altă dată o reducţie fundamentală
şi oarecum ierarhizată a romancierului Augustin
Buzura: religios, moral, istoricist, realist. Scrise la
4 date diferite, eseurile nu sunt perfect omogenizate
în punctele de vedere. Angela Martin repetă, de
asemenea, că eticul primează, prozatorul dezvoltă
totuşi subiectiv, pătimaş, un credo moral, melanj
recurent de curaj, adevăr, dreptate, libertate (de
gândire, dacă nu şi de expresie, sub regimul cen‑
zurii ideologice). Iar „libertatea interioară va şi
rămâne tema predilectă a hiperreflecţiei sale”.
Realistul a fost selectiv cu tematica, matu‑
ră, esenţială. Două dintre temele lui reţin atenţia
interpretei din acest moment: iubirea şi singură‑
tatea. Iubirea, „realitate radicală” (Ortega Y Gas‑
set), fundamental nepasională, marcată îndeosebi
psihiatric, e minuţios catagrafiată într‑un capitol:
IV. Iubirea – cunoscută şi necunoscută. Singură‑
tatea, calificată paradoxal de M. Iorgulescu „com‑
bativă”, despre care se notează încă o dată într‑un
fel particularizant că „impregnează în întregime
şi până la refuz urzeala romanelor lui Buzura”.
Psihanaliza este instrumentată fără dis‑
tincţie între Freud, Jung, Adler, şi în fapt altul
este aici reperul: Viktor Frankl. Estetica e cedată
terapiei psihanalitice aplicată personajelor, potri‑
vit cu susţinerea, larg preluată, de la unul dintre
monografiştii lui Buzura: Sorina Sorescu. Frica,
totală, evidenţiază eseista, e radiografiată, cu
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
termenul reluat de la M. Iorgulescu, pentru ese‑
istă, unul dintre nu puţinele repere critice, poa‑
te cel mai creditat, în sensul unui etic politic. Un
caz de alienare într‑o conştiinţă distrusă există
în romanul Orgolii, unde un delator colectivizea‑
ză bolnavii psihiatric cu medicul care‑i tratează,
dând asigurarea că „toţi gândesc la fel”! Buzura şi
Sábato sunt pretabili la analiza existenţialistă şi
psihologică. Celei din urmă îi e adăugată o anali‑
ză „psihopatologică”, după Agustín F. Seguí şi, din
nou, M. Iorgulescu.
„Filosofia” romanelor e tangentă la existen‑
ţialism: dar la scindatul Sartre (urmat prin E.
Simion), şi nu Camus. Singurătatea nu e lipsită,
la Buzura, de speranţă, pe când la Sábato ajunge
pecetluită în disperare. Românul, trăind şi scri‑
ind în comunism, s‑a dorit util cititorilor, solidar,
afectuos.
Religiozitatea ar fi noutatea interpretării
în acest volum. Biblia, a mărturisit, ca atâţia
alţii, Buzura, rămâne lectura sa fundamentală.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
Modelul de credinţă
există în dăinuirea
sufletului desprins de
slăbiciunea trupului,
expus păcatului. Iov
modelează personajul
prins în suferinţă al‑
truistă. Angela Martin
îi aplică romancierului
formula (hiperreflecta‑
tă?): Religia romanu-
lui (titlul unui eseu din
volum). Un (con)vector
de viaţă şi scris devi‑
ne visul, mărturisit de
scriitor ca fiind real, cu
autograful dat pe o car‑
te chiar de Dumnezeu.
Visul a fost împrumu‑
tat unui personaj din
Absenţii, care nu a în‑
drăznit să‑l psihanali‑
zeze definitiv. Compa‑
ratista, într‑un demers
marcat de nuanţarea
radicalizată), îi apropie din nou, ca să‑i şi despar‑
tă, pe Buzura şi Sábato. Acesta din urmă e ateu,
neiertător, cinic, convins de forţa „răului”. Buzura
e credincios, iertător, dar şi intransigent, egali‑
tarist artistic (nu distinge personajele secundare
de cele principale!), ataşat de forţa „binelui”, în‑
crezător creştin în nemurirea sufletului (nu a du‑
hului ortodox!). Dar ambii caută un leac de frică...
A. Martin, din nou înfăţişată drept memorialistă,
în capitolul despre religiozitatea romancierului,
înregistrează confesiunea scriitorului apropiat şi
apropriat: „Salvarea stă în noi, în calităţile noas‑
tre umane, civice şi morale şi în curajul nostru”.
Dar aceasta ar fi nu salvarea prin voia Domnu‑
lui, însă a omului! Cum salvare nu poate exista
în „moartea psihică” de care e încredinţat medicul
profesor Cristian. Dincolo de convenţionalitatea
unei ortodoxii rurale, hotărâtoare rămâne la Bu‑
zura forţa de trăire etic‑religioasă.
Politic, Buzura ar exclude toate ideologiile,
e împotriva totalitarismelor, incluzând (dar cât de
disimulat?) comunismul neconcesiv care condam‑
na masiv la închisoarea pe viaţă şi dincolo de car‑
ceră. Buzura era „un revoltat împotriva minciunii
şi abuzurilor, un duşman al oricărui regim dicta‑
torial, comunist sau necomunist”. Ţinteşte norma‑
litatea trăită în anormalitate, trăind în şi nu sub
comunism, optând pentru rezistenţă, nu exil. Ră‑
mâne încă dificil de convins că Buzura e romanci‑
erul sistemului comunist românesc de‑a dreptul
mort, mort total, nu doar psihic. Asta ar marca
un totalitarism slab, uşor de înşelat, dându‑i mai
mult decât o nuanţă de legitimitate. Că Buzura
era o voce a revoltei neputincioase în construcţiile
lui narative e sigur. Se poate admite că romanele
lui „sunt cărţi de ficţiune cu încărcătură politică”.
Dar că „Buzura ajunge la critica cea mai radica‑
lă a totalitarismului din toată literatura română
postbelică” (Sorina Sorescu), necesită fie probe
(care ar legitima, culmea, democratismul totalitar
comunist!), fie o concurenţă modestă în actul ficţi‑
onal realist‑critic. Şi de ce pura referenţialitate ar
avea maximă relevanţă literară, estetică? Critica
s‑a lăsat şi ea, din acelaşi complex creator, atrasă
de a „demonstra” cât de mult e „anti” cutare ori
cutare scriitor şi operă, când s‑ar fi cuvenit arătat
cât de mult n‑au fost „pro”, ceea ce ar fi dus natu‑
ral la condamnarea (post-mortem, post festum?),
dacă şi literar era nevoie, a Sistemului.
Estetic e un termen rar transcris aici. E re‑
propusă formula lui Ion Simuţ: „estetică de opo‑
ziţie”, dar rămâne ştiut că marxismul, unica filo‑
sofie acceptată, susţinea pe deplin conflictul zis
Religiozitatea ar fi noutatea
interpretării în acest volum. Biblia,
a mărturisit, ca atâţia alţii, Buzura,
rămâne lectura sa fundamentală.
Modelul de credinţă există în
dăinuirea sufletului desprins de
slăbiciunea trupului
neantagonist. Conceptul de tragic, ca fatum, mi se
pare mai adecvat, dar poate la un foc mai slăbit
decât susţinerea că: „toate romanele scriitorului
sunt «cu ştreangul morţii de gât»: fie al morţii fi‑
zice, fie al celei psihice – ambele la fel de tragice”.
Autobiografismul face din Buzura şi un au‑
tor autoreferenţial, pe lângă unul referenţial sau
contextual. Într‑un fel neascuns, inocent, Buzura
se identifică cu cărţile lui. Dezvăluie o indiscerne‑
re subtil codificată între viaţă şi scris, între bio şi
biblio‑grafie. Iar dacă reperul‑grilă ales, Ernesto
Sábato, declară că „Orice roman profund este au‑
tobiografic, dar nu în sensul trivial al cuvântului,
ci într‑un sens misterios şi inexplicabil”, A. Mar‑
tin, aflată o vreme în preajma romancierului, nu
doar, ca orice interpret, cu privirea‑n cărţile lui,
găseşte legitim să‑l citească şi în „cheie biografi‑
că”. Argentinianul pune însă limite autobiografis‑
mului din roman. O limită provocatoare: misterul.
Altă limită, inefabilă, deconcertantă: inexplicabi‑
lul. Rămâne accesibil trivialul (comunul, nu obs‑
cenul), dar şi trivialul originar semnalează ambi‑
guitatea: răspântie, punct de intersecţie a trei căi
(tri‑vialis).
Baza (comună prozatorilor realişti, referen‑
ţialişti) există şi la Buzura în materia extrasă din
depozitul memoriei: terorile istorico‑politice ale
copilăriei rurale, ardelene, maramureşene, din
neuitata, fireşte, localitate natală Berinţa. Deşi
scrie, obiectiv (până la recursul la formaţia me‑
dicală, psihiatrică), într‑o perspectivă narativă
extradiegetică, Buzura îşi locuieşte personajele.
Memoria sa subiectivă se obiectivează prin au‑
tenticitate. Buzura, numit, reţine autoarea, de N.
Breban, „unul dintre stâlpii memoriei româneşti”,
şi‑a dezvăluit o memorie a „întâmplărilor tragice”.
Ar fi o depăşirea a dramaticului, de după M. Zaciu
şi N. Manolescu.
Publicistica lui Buzura oferă deseori sursele
epicii. Se produce ceea ce interpreta numeşte cu
un termen de reţinut (deşi imprudent pentru scri‑
itor) „deficţionalizare”. La Buzura, întoarcerea la
document pare a fi criteriu de întărire a esteticu‑
lui, ca şi cum autenticitatea ficţională s‑ar vitaliza
în autenticitatea documentară, neţărmurit colpor‑
toare – literatura îşi ia, nu‑i aşa, bunul de unde
găseşte necesar.
Există zone ale vieţii sale lăsate în cursul
vieţii ca atare. Ştim că până la studiile medica‑
le (repetate, aflăm, în primul an, din cauza bolii
pulmonare), Buzura a practicat diferite munci
modeste, în agricultură, comerţ, învăţământ şi,
oarecum, artă: a fost angajat – halei hop – la...
circ. A „dat” uşor medicina pe un post de dactilo‑
graf de editură, ca să „parvină” redactor de revistă
literară.
Biografia îi iese şi ea din umbră în 1990,
când e pus – politic – de noua conducere a statului
român să conducă FCR, ales membru al Acade‑
miei Române, corespondent, în acelaşi an, 1990,
titular, în 1992. Membru şi al unor academii stră‑
ine, doctor honoris causa al unor universităţi, de
mai multe ori laureat al unor premii omnia, unul
dintre ele chiar post‑mortem. Decorat de câţiva
preşedinţi de state. Cu critica şi istoria literară
are de furcă; de furci caudine.
Destituit, tot politic, din 2005, de la FCR, se
dezvăluie şi dezlănţuie într‑o publicistică „devas‑
tatoare” faţă de instituţiile care‑şi expun şubre‑
zenia. Rămâne toată existenţa un om‑misiune. În
copilărie, a precizat, „misiunea mea principală de
primăvara până toamna era să îngrijesc vacile”.
Îşi afirmă coerenţa agitatoare trans‑ideologică: el
continuă, nu se „preface”. r

n Cronica literară
Ştefan Borbély
În filigran
Î
n vacarmul de romane exaltate, contor‑
sionate, transpirate şi suprasexualizate
din ziua de azi, e o eliberare să constaţi
că mai există maeştri ai genului care lu‑
crează în filigran, în regim de mare stil şi de pri‑
cepere atent şlefuită, în detrimentul senzaţiona‑
lismului tematic sau al suburbanului exacerbat,
practicat de unii în chip zgomotos ca substitut al
libertăţii. Paul Tumanian este un asemenea orfe‑
vru, îndatorat scrupulos deliciilor raţionale de tip
combinatoriu oferite de către „noul roman fran‑
cez” al anilor ’50‑’60, această descendenţă nefiind
deloc surprinzătoare dacă ne gândim la faptul că
avem de‑a face, ca pregătire de bază, cu un mate‑
matician, care‑şi construieşte romanele ca pe niş‑
te ecuaţii labirintice precise, în care cititorul este
invitat să pătrundă gradual, pentru a descoperi
semnificaţia structurală a fiecărui detaliu în par‑
te.
Scriind despre „jocurile în deşert” anterioa‑
re ale prozatorului (Marocco, 2018), m‑am văzut
nevoit să recitesc de mai multe ori cartea, pentru
a „prinde” toate miciile indicii presărate în text,
ceva similar cerându‑i‑se cititorului şi după par‑
curgerea foarte recentului Divorţ fericit (Ed. Juni‑
mea, Iaşi, 2020), fiindcă ne aflăm cu el – în siajul
lui Robbe‑Grillet şi al comilitonilor săi – în miezul
unui roman de esenţă detectivistică, stranie, în
care atât cuplurile de protagonişti care îl popu‑
lează, dar şi ansamblul scenariului li se dezvăluie
cititorului prin mici „semne” şi indicii aruncate în
text aparent aleatoriu, pe care de regulă le scapi
dacă nu eşti cu mintea‑n patru.
Scenariul de ansamblu valorifică stereotipia
de compoziţie, foarte frecventă în literatura uni‑
versală, a protagoniştilor adunaţi în mod aparent
arbitrar într‑un loc excentric, aflat „la margine de
lume”, sau chiar dincolo de această limită (cas‑
tel, hotel, stabiliment dărăpănat gotic etc.), cu
scopul de a fi supuşi unei investigaţii sau chiar
unui tratament punitiv. În Divorţ fericit (titulatu‑
ră ambiguă a „acţiunii”), diferiţi protagonişti din
varii locuri ale ţării, toţi divorţaţi (ei bine, aproape
toţi – vom afla pe parcurs), dau curs unei invita‑
ţii ciudate, neaşteptate, lansate de o misterioasă
doamnă Zenobia Herescu, de a petrece un sfârşit
de săptămână, de joi după‑amiaza până duminică
la prânz, într‑un hotel aflat aproape de creierul
munţilor, întreaga trataţie şi cazarea fiind asigu‑
rate de către amfitrioană. Există şi o clauză re‑
strictivă în invitaţie, oaspeţii fiind îndemnaţi să
vină fie cu soţul/soţia de care au divorţat, fie înso‑
ţiţi de actuala „pereche”. Dacă am calculat corect,
17 oaspeţi se instalează joi în hotelul botezat bi‑
zar Ţărmul Armoniei, soţia unuia dintre ei, Maria
Ştreza, venind abia în seara de sâmbătă pentru
a completa cifra pară de 18. Motivul invitaţiei le
rămâne vag tuturor, unii crezând că e vorba de
un experiment de reconciliere; oricum, textul in‑
vitaţiei vorbeşte de un nou tip de „armonie” între
cupluri, sugestia fiind confirmată, oarecum, şi de
numele destul de straniu al stabilimentului.
Nu toţi protagoniştii ajung, însă, la hotel în
urma primirii unei invitaţii, Sorin Ionescu fiind
cules literalmente de pe drum de către o şoferiţă
numită Elvira Pascu, Andrei Văduva e „descope‑
rit” dormind în tren de către fosta sa soţie Carmen
şi invitat pe nepusă‑masă, în vreme ce hiper‑mas‑
culul Bruno Roşca descinde dintr‑un Ferrari roşu
întâmplător, în căutarea unei cazări, accesul său
în hotel datorându‑i‑se, în cele din urmă, Ramonei
Onofrei, care îl acceptă drept partener de ocazie,
oferindu‑i‑se integral, cu cameră cu tot.
În termenii „noului roman francez”, se cre‑
ează, astfel, o „reţea” de relaţii sociale orizonta‑
lizate, formate din „suprafeţe pure”, fără adânci‑
me, guvernate de hazardul reunirii lor aleatorii
în segmente de spaţii şi timp structurante. Tot în
accepţiunea lui Alain Robbe‑Grillet (Gumele, În
labirint), ca să nu mai vorbim de manifestul Pour
un nouveau roman din 1963, actanţii sunt „goluri”
care devin semnificative prin intermediul situaţi‑
ei în care sunt puse. Ar putea exista – sugerează
protagoniştii de‑a lungul unor discuţii de suprafa‑
ţă – sute de alte motive de convergenţă, în afară
de divorţ, care să justifice neaşteptata amabilitate
a d‑nei Zenobia Herescu, însă unul dintre ei oferă,
în cele din urmă, „cheia” similitudinii existenţiale:
divorţul e un „gol în suflet”,
ceea ce înseamnă – tot pe li‑
nie fenomenologică, husser‑
liană – că la Ţărmul Armo-
niei se întâlnesc un număr
de „suflete goale”, împăti‑
miţii „golului” detectivistic
din Gumele înţelegând foar‑
te bine unde bate formula.
Tot un „gol” rămâne,
până în duminica despăr‑
ţirii, şi absenţa inexplica‑
bilă a amfitrioanei, Zenobia
Herescu, pe care fiecare
invitat s‑ar fi aşteptat s‑o
întâlnească la recepţie sau
la mesele copioase de peste
zi, „moderate” dezinvolt (şi
câteodată excesiv de insi‑
nuant sau chiar clevetitor)
de către un bărbat aflat
între două vârste, Iulian
Geamănu (Gemi), despre
care nimeni nu pare să ştie
ce hram poartă cu adevă‑
rat, cu excepţia faptului că
este luat drept actor şi se dă
drept angajatul unei firme
de turism, precizând de fi‑
ecare dată cu putere că nu face parte din stafful
misterioasei doamne Zenobia.
Familiarizaţii cu deliciile „noului roman
francez” au înţeles deja, sunt sigur, că ne aflăm
într‑un scenariu epic în care „ontologia” persona‑
jului este substituită de „rolul” pe care şi‑l asumă
sau care i se oferă. Extraordinar de subtila relaţie
dintre esenţă şi aparenţă (prin eradicarea celei
dintâi) domină întregul roman: nu se va şti, până
la capăt, dacă hotelul este cu adevărat hotel sau
altceva, Gemi pare să fie, şi el, „geamănul” histri‑
onic al cuiva al cărui rol îl joacă, protagoniştii sunt
„puşi în situaţie” de rol de către o invitaţie, unică
în viaţa lor, a cărei legitimitate n‑o pune nimeni
sub semnul îndoielii, ca să nu mai vorbim de fap‑
tul că bizareriile apar şi se descoperă pe parcurs:
nu se ştie dacă hotelierii şi chelnerii sunt cu ade‑
vărat ceea ce ei afirmă că sunt, hotelul nu are note
de plată, nici televiziune sau aparate de radio, nu
există semnal de telefonie mobilă în zonă, hotelul
nu figurează în registrul acreditat al hotelurilor (e
ciudat că nici un oaspete nu s‑a preocupat de asta
înainte de plecare...). Singura linie de telefonie
fixă, pusă generos la dispoziţia oaspeţilor, sună
„plauzibil”, are ton, dar nu stabileşte nici o conexi‑
une, o păţanie inexplicabilă întâmplându‑i‑se oas‑
petelui care doreşte să părăsească prematur sta‑
bilimentul şi este împiedicat s‑o facă, reclamaţia
verbală ulterioară pe care el o depune în faţa unor
poliţişti sosiţi la recepţie lăsându‑l cu suspiciunea
că oamenii legii, îmbrăcaţi ca nişte toreadori ai li‑
niştii publice, nu sunt, de fapt, ceea ce pretind că
ar fi.
În anii de după marea explozie a existenţia‑
lismului în Franţa, când toată lumea vorbea despre
imperativul abisal al definirii fiinţei umane prin
intermediul „situaţiilor‑limită” (Jaspers) pe care
ea este sau nu în stare să le trăiască, protagoniş‑
tii „noului roman” vor veni, sarcastic, demitizant,
dar foarte precis, cu imaginea „situaţiei‑limită”
false, înşelătoare, de simulacru, prin intermediul
Scenariul de ansamblu valorifică
stereotipia de compoziţie, foarte
frecventă în literatura universală,
a protagoniştilor adunaţi în
mod aparent arbitrar într‑un loc
excentric, aflat „la margine de lume”
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
căreia ontologia fiinţei e eradicată, lăsând‑o să
performeze doar prin intermediul unor „roluri”.
Romanele deja amintite ale lui Robbe‑Grillet
propun asemenea „limite de simulacru”, în care
acţiunea se desfăşoară tot în proximitatea crimei
sau a morţii voluntare, dar fără implicarea inte‑
gralităţii ontologice a omului, rezolvarea fiind „su‑
perficială” (nu e un cuvânt peiorativ la Robbe‑Gri‑
llet sau N. Sarraute!), histrionică. Hotelul din
romanul lui Paul Tumani‑
an este un asemenea loc al
aparentei „judecăţi finale”,
de care unii protagonişti se
tem preţ de o clipă, până să
descopere să „anxietatea”
tragerii lor la răspundere
nu‑şi va produce efectul.
E şi momentul în care
se cuvine să precizăm că
adevărata maestră a disi‑
mulării e amfitrioana, pe
care toţi o aşteaptă. De fapt,
Zenobia Herescu a fost de la
început prezentă, în „rolul”
şi cu „masca” Elvirei Pascu,
şoferiţa care îl culege de
pe drum pe Sorin Ionescu.
Subtilele intarsii legate de
publicitate, de ştergerea
relaţiilor sintactice dintre
esenţă şi simulacru, pre‑
zente în roman şi sub forma
unei tinere superbe, care 5
coboară dintr‑un panou pu‑
blicitar (Frumuşica), nu fac
decât să confirme foarte so‑
fisticatele subminări ale re‑
alităţii, pe care autorul pe
operează cu o precizie chirurgicală.
În acelaşi regim de „lichefiere ontologică”
sunt propuse şi elementele distopice din roman,
menite să infirme generozitatea „paradisiacă” a
amfitrioanei. Deşi fiecărui oaspete hotelul îi asi‑
gură haine de gală perfecte, indiciu că participan‑
ţii la experiment au fost „analizaţi la sânge” de o
bună bucată de vreme, aceştia află, rând pe rând,
că prestaţia lor este filmată, că există camere dis‑
crete de monitorizare, că un zdrahon ursuz îşi face
de treabă prin curte, folosind şi arma automată
atunci când oaspeţii vor să plece, sau că nişte am‑
bulanţieri (nu se ştie cât de „autentici”...) introduc
în hotel, fără ca să existe vreun bolnav, un cufăraş
care seamănă cu o trusă medicală. Situaţia devi‑
ne cu adevărat gravă atunci când oaspeţii încep
să moară, rolul de viitor cadavru fiind „distribuit”
de către moderatorul Iulian Geamănu la mesele
de seară, într‑un fel care face deliciul detaliilor si‑
bilinice presărate de scriitor de‑a lungul şi de‑a
latul textului cu o precizie de mare orchestrator
diabolic.
Romanul respiră aerul regal al marii lite‑
raturi dedicate subiectului. Mi‑a plăcut atât de
mult, încât am recitit, profesoral, câteva formida‑
bile exegeze dedicate domeniului (Theory of The
Leisure Class a lui Thorstein Veblen, Der Dete-
ktiv‑Roman. Ein Philosophischer Traktat al lui
Siegfried Kracauer, respectiv Georg Simmel sau
monografia Bettinei Matthias dedicată reprezen‑
tărilor literare ale hotelului în literatura de limbă
germană din prima jumătate a secolului XX), dar
nu vreau s‑o lungesc la nesfârşit intrând în deta‑
lii, pentru a‑l invita pe bunul cititor să citească,
chiar dacă e pandemie, o carte care merită să fie
parcursă. Întreaga mea admiraţie autorului! r
August 2020

n Lecţii de istorie
Alexandru Surdu
La mormântul poetului
S
‑au dus 170 de ani de la‑nălţarea Ste‑
lei noastre călăuzitoare şi 131 de la
lăsarea ei către Apus, dar pe Cerul
Sufletului Românesc ea tot răsare şi
străluce la ceas de taină şi de „sară” şi nimeni n‑a
mai reuşit de‑atunci să fie Stea, pe fruntea vreu‑
nui gânditor, de veghe şi de pază a Naţiei Române.
Constantin Noica i‑a spus „Omul deplin al
culturii noastre” şi altul ca Dânsul n‑a mai fost şi
nici n‑o să mai fie. Dar Eminescu a fost chiar mai
mult decât „omul deplin”, a fost şi Românul deplin
şi într‑atâta a şi ajuns să fie, încât astăzi dacă zici
Eminescu, spui România, şi dacă spui România,
zici Eminescu.
Dânsul este Eroul nostru Eponim. Şi nu ştiu
cum, de s‑ar putea mai mult, mai mult i‑aş zice.
A fost poetul nostru la superlativ, căci nu‑
mai El ştia s‑asculte „mândra glăsuire a pădurii
de argint”. Şi tot numai el avea cuvinte potrivite,
tot de argint, de aur şi de diamante, bine şlefuite,
ca să cânte‑n versuri glasul de pădure, de codru şi
de corn, de bucium şi de jale. Căci numai El ştia
s‑asculte, pe „foşnetul de frunze” şi pe „bătut de ra‑
muri”, chemarea Mamei Pământ, a Terrei Mater,
din care s‑a născut terranul nostru, omul Pămân‑
tului Românesc, căruia aşa i‑au fost scris să fie: să
se nască din Pământul Ţării şi‑n Pământul Ţării
să se‑ntoarcă. De secole şi mii de ani, să‑l facă tot
mai bun şi mai fertil, ca să‑l rodească, acum o sută
şaptezeci de ani, pe „omul deplin” care să‑i poarte
6 Numele de Ţară, România.
Şi a ştiut să cânte simţămintele noastre toa‑
te ca nimeni altul. Faţă de trecutul îndepărtat a
cărui strălucire prin el şi versurile sale „luci ve‑
derii noastre”. Căci n‑am avut la vremea cuveni‑
tă aezii potriviţi care să‑l cânte. Sau vor fi fost,
dar glăsuirea lor nu ne‑a rămas în scripte, de pe
atunci „pe când fiinţă nu era nici nefiinţă”. Ca să
ajungă singur apoi să‑i cânte pe strămoşii noştri
şi pe mume, de pe vremurile‑acelea neştiute după
nume. Au venit apoi la rând Iliada românească,
învelită‑n manta veche traco‑getă, purtată încă
de păstori valahi cu plete aurite şi mioare ferme‑
cate din Carpaţi hiperboreici până‑n ţărmurile
talaselor cretane. Le‑a urmat acestora, sculpta‑
tă‑n drame versuite, ursita celor descălecători de
ţară, Bogdan şi Dragoş, ale căror nume Poetul le
leagă‑ntreolaltă în faţa duşmanilor, mânaţi de
vânturile pustiei ca să ne aducă rău şi moarte.
Şi dramele apoi, mai cunoscute, ale Domnilor din
Principate, căci nu i‑a scăpat nimic lui Eminescu
din tot ce‑i Românesc, din tot ce‑a fost şi mai ales
din tot ce şi‑a dorit Dânsul să fie pentru „dulcea
Românie”. „Suflet Românesc”, zice Poetul, „Asta
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ţi‑o doresc!”
Dar El a fost şi cel mai mare ziarist. Primul
care ţinea singur „Timpul”. Căci cine altcineva ar
fi putut să ştie trecutul, prezentul şi viitorul Ro‑
mâniei, mai ales atunci spre sfârşit de secol, când
se simţea deja că venise „Timpul” României Mari,
şi cine să fie mai mare luptător pentru Unirea
provinciilor române decât fiul de suflet al Buco‑
vinei care era în stăpânire austro‑ungară? Decât
animatorul Societăţii „Carpaţi”, adică al unirii cu
România a Transilvaniei, a Crişanei, a Banatului,
a Maramureşului şi a Bucovinei. Dar se iviseră de
pe atunci şi trădătorii de ţară, camarila regală şi
„canalia liberală”, cum îi zicea Poetul.
Bun ziarist ai fost, Eminescule!, şi mare iu‑
bitor de ţară şi de ţărani, dar mult i‑ai dispreţuit
pe trădători, pe străini şi pe asupritori „de la Nis‑
tru pân‑la Tisa”. Şi i‑ai încondeiat pe toţi şi le‑ai
spus‑o în faţă. Şi l‑ai chemat pe Ştefan cel Mare
şi Sfânt pentru salubrizarea Moldovei de „nea‑
gra străinătate”, pe Mircea să‑şi apere „sărăcia şi
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
Nu este de mirare că Noica, filosoful,
pentru a‑şi selecta interlocutorii,
le aplica „testul Eminescu”. Adică
aducea vorba despre Poetul
Naţional sau despre opera Acestuia
nevoile şi neamul”, iar pe
„Ţepeş‑Doamne” să‑i îm‑
partă‑n „două cete” şi să le
repartizeze „locuinţe” co‑
respunzătoare.
Nu este de mirare că
Noica, filosoful, pentru a‑şi
selecta interlocutorii, le
aplica „testul Eminescu”.
Adică aducea vorba despre
Poetul Naţional sau despre
opera Acestuia şi, dacă „pa‑
cientul” avea oscilaţii sau
strâmba din nas, zicea că
„nu e de ultimă încredere”.
Ceea ce s‑a şi dovedit cu‑
rând despre unii dintre cei
care i‑au stat în preajmă şi
care îl înjură şi astăzi des‑
chis pe Eminescu, dar şi pe
Muzeul Theodor Aman
Noica şi toată cultura ro‑
mânească.
Istoria noastră veche, comerţ, drept şi administraţie şi multe altele, la
pe care o cântă Eminescu în versuri, se zice că‑i o care se adaugă etnografia şi folclorul. Dar nu tre‑
adunătură de poveşti. Că noi românii nici n‑am fi buie uitat că Eminescu era filosof de profesie, că
existat şi, ca atare, nici n‑are rost ca să mai fim. studiase 3 ani la Viena şi 2 la Berlin cu cei mai
Dar ce ne facem cu Sufletul nostru, despre care vestiţi filosofi ai vremii.
dacii ziceau că e nemuritor? Şi ce ne facem, oa‑ În Lecturi kantiene am editat, alături de
meni buni, cu Eminescu, care trăieşte de‑aproape Constantin Noica, traducerea lui Eminescu din
două veacuri, neegalat de nimeni, aşa „deplin”, Critica raţiunii pure a lui Kant – cea mai grea
cum îl ştim şi cum se zice că trăia de la‑nceput în carte a filosofiei. Dar El citea şi din Platon, şi mai
ales din Schopenhauer.
tainiţele limbii noastre, şi ni se face cunoscut de
fiecare dată, şi pentru fiecare la vremea cuvenită? La îndemnul Părintelui Teofil Bradea, pe
Adică iar şi iară şi mereu, cum este şi Sufletul Ro‑ care îl consider „de ultimă încredere” – cel care
mânesc şi cum a fost dintotdeauna, cu Eminescu ţine aici, la Mormântul Poetului, în fiecare an
la un loc, nemuritor. slujba de pomenire a lui Eminescu –, am adunat,
Pentru a fi cât mai deplin, încercase Poetul la ceas de pandemie, câteva dintre scrierile mele
nostru să deprindă scrieri tăinuite, pentru a‑l în‑ despre Eminescu şi filosofia, care mi‑au fost la în‑
soţi pe Machedonul cel Mare cu gândul până în demână şi pe care, strânse‑ntreolaltă, le‑aduc aici
fabuloasa Indie. Ca să‑l „cheme‑n somn pe Kama– ca semn de‑aducere aminte şi ca cinstire, după
Kamadeva zeul indic”. Să fi ştiut Eminescu despre puterile mele, a omului deplin al culturii noastre.
deva, dava şi davos, care însemna „lup” în limba „Deasupra criptei negre a Sfântului Mor‑
traco‑getă, adică „dac”? Mai bine decât noi, de mânt/ Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt./
bună seamă, căci numai El ştia să‑i zică zeului pe Şi bat încet din ramuri şi‑ngână glasul tău. / Me‑
nume şi să stea cu zeul la taclale, cum o făcea la reu se vor tot bate, Tu vei dormi mereu./ Dar vei
„Timpul”, câteodată, cu bătrânul Caragiale. rămâne viu în Sufletele noastre şi vei străluci ca
Avea cunoştinţe serioase din multe domenii Steaua noastră de pază şi călăuzitoare, atâta timp
Eminescu. O dovedeşte cu prisosinţă Opera Lui, cât pe lumea aceasta va mai trăi pe undeva vreun
la a cărei editare a lucrat o armată de cercetători român adevărat. După care te vei stinge «în de‑
mai mult de 100 de ani, deşi Poetul n‑a apucat să părtări albastre»”. Slăvit să fie‑n veci Numele Tău
scrie mai mult de 10‑15 ani cu întreruperi. Ştia de Erou al Naţiunii noastre şi de Icoană a Sufle‑
astronomie, matematică, fizică şi chimie, ştiinţe tului Românesc.
biologice, botanică şi zoologie, după Fragmenta-
rium alcătuit de Dimitrie Vatamaniuc. Iar din „Discurs rostit la Mormântul Poetului”
domeniul ştiinţelor sociale: demografie, economie, 15 iunie 2020
Noutăți editoriale • Editura Muzeului Național al Literaturii Române
▪ Gheorghe Sbârnă, Ioan Opriş, România în anii premergători Marii Uniri (1916-1917)
▪ Gheorghe Sbârnă, Ioan Opriş, România în anul Marii Uniri
▪ Gheorghe Sbârnă, Ioan Opriş, 1919 Confirmarea internaţională a României întregite
▪ Ion Calafeteanu, Gheorghe Sbârnă, Tratate de pace ale României (1919-1920)
 Clubul academicienilor O altă faţetă, aceea transalpină a
Transilvaniei şi a Banatului, nu
este, în această istorie a civilizaţiei
premoderne a românilor – cei mai
Răzvan Theodorescu numeroşi acolo, dar copleşiţi de alte
„nationes” – un punct permanent de

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Căile divergente ale primei referinţă

modernităţi românești
(secolele XVII‑XVIII)
Tradiţionalism valah şi de noutate datorate câtor‑ în care chiar în Franţa lui
inovaţie moldavă va personalităţi care prin Ludovic al XIV‑lea terme‑

A
studii, călătorii sau pur nul de „palais” căpăta un
ceastă linie a tradiţiei a evoluat în şi simplu gust cultural au sens strict aulic13.
principatul românesc unde dom‑ înscris, între 1640 şi 1700, Cu mult cea mai
nia lui Matei Basarab – întru totul în sfera arhitecturii, a mare parte a secolului al
contrară celei înnoitoare a contem‑ sculpturii decorative, a in‑ XVIII‑lea muntenesc avea
poranului său Vasile Lupu – a putut deveni o pa‑ strucţiei capitole de refe‑ să se prelungească acest
radigmă a spiriului naţional peste veacuri, cu ide‑ rinţă. Aceasta, nu trebuie fenomen de arhitectură
ologia sa ataşată „începuturilor de ţară” şi mitului uitat, în vremea în care un rezidenţială cantacuzină
mitropolit precum Ştefan şi brâncovenească, trans‑
născând al strămoşului Neagoe voievod voievod1.
I dăruise bisericii sale o format în epoca modernă
Aceeaşi linie tradiţională era altoită pe o struc‑
icoană unde fundalul era într‑un fapt curent, cu
tură socială mult mai fluidă decât în Moldova, cu
un peisaj de pictură itali‑ osebire în peisajul rural
boiernaşi, „vătafi de plai”, „cupeţi” şi meşteşugari
enizantă şi avea stemă cu al României veacului al
ctitori de biserici – uneori împreună cu mitropo‑ XIX‑lea14.
elemente de heraldică ba‑
liţi şi mari boieri (lucru de neimaginat în Moldova
rocă , iar cărturarul chiot
4
vecină) –, ba chiar cu mezalianţe căutate precum ***
Pantelimon Ligarides, ca‑
cele ale Cantacuzinilor şi ale clientelei lor, cu as‑
tolic ajuns ierarh ortodox,
censiuni rapide de felul celor ale Bibeştilor care în Un tradiţionalism al
înjgheba la Târgovişte o
secolul al XVIII‑lea făceau comerţ cu porci, vite şi Ţării Româneşti ce a con‑
„schola greca e latina in‑
vin de Drăgăşani2, iar în cel de al XIX‑lea dădeau segnando a i primi del pa‑ dus treptat la un „demo‑
doi principi Ţării Româneşti. ese”5. cratism” al „stării a treia”
Un prim asemenea – cu atâtea legături în târ‑
capitol a fost marcat în gurile balcanice ale Serbi‑
plină tradiţie mateină6, ei şi Albaniei, ale Bulgari‑
de cumnatul voievodului, ei şi Greciei – şi în care s‑a
Udrişte Năsturel, sim‑ Muzeul Nicolae Minovici. născut de fapt liberalis‑
patizantul unor forme de Detaliu cu porţi împărăteşti mul muntean al unor C.A.
cultură catolică, tălmăci‑ Rosetti şi Ion C. Brătianu,
tor în slavonă a mult cele‑ paralel şi contemporan cu
brei „Imitatio Christi”, carte de căpătâi a Occiden‑ o tendinţă constantă spre noutate a Moldovei care
tului medieval, cu siguranţă iniţiatorul operei de şi‑a vădit mereu înclinaţia „aristocratică – în rela‑ 7
cioplitor domnesc a sasului sibian Elias Nicolai, ţie cu nobiliara Polonie şi cu Austria imperială –
autorul monumentelor funerare ale neamului lui ce a izvodit. Conservatorismul modern triumfător
Matei vodă de la Târgovişte şi Arnota, lucrate în în spiritul critic junimist al unor Pogor, Carp şi
spiritul Renaşterii târzii germane şi a preferinţei Maiorescu – iată cele două faţete ale civilizaţiei
baroce pentru steme şi poeme latineşti, în fine, româneşti cisalpine în epoca dintre „unirea” lui
ctitor al acelui „unicum” arhitectonic din câmpia Mihai Bravul şi „unirea” lui Cuza.
Ilfovului care este reşedinţa nobiliară de la Hie‑ Într‑o paranteză esenţială şi finală voi repe‑
răşti ce unea elemente de arhitectură ale „Renaş‑ ta că o altă faţetă, aceea transalpină a Transil‑
terii înflorate” ardelene cu cele venite din aria oto‑ vaniei şi a Banatului, nu este, în această istorie
moană balcanică7. a civilizaţiei premoderne a românilor – cei mai
Al doilea capitol al noutăţii a fost cel dato‑ numeroşi acolo, dar copleşiţi de alte „nationes” –
rat puternicului clan al Cantacuzinilor, deschişi un punct permanent de referinţă. „Împrejurarea
chiar înnoirilor sociale8, descendenţi ai postelni‑ este datorată, fireşte, inexistenţei, acolo, în seco‑
cului Constantin – ctitorul somptuoaselor case lele XVI, XVII şi XVIII – cu excepţia momentului
prahovene de la Filipeştii de Târg „clădite ca la Is‑ Mihai Viteazul – a unui stat al românilor apt a
tanbul”9 – care erau „Constantinus Cantacuzenus reflecta modul de viaţă şi ideologia populaţiei ma‑
Constantinopolitanus”, studios la Padova, viitor joritar ortodoxă supusă unor dominaţii politice şi
mare stolnic, mentor şi apoi felon al princiarului confesionale: maghiară şi austriacă, romano‑cato‑
său nepot10, interesat de geografie ştiinţifică – aşa lică – unde îi găsim pe românii Nicolaus Olahus
Muzeul dr. Nicolae Minovici cum o dovedeşte tipărirea hărţii Ţării Româneşti şi Ioan Caioni –, protestanţi‑calvini, unde îi ştim
în Italia la 1700 –, dar şi pentru astronomie şi pe cei doi Mihail Halici –, uniată ilustrată exem‑
Această Ţară Românească a tradiţiei, unde astrologie, creator al unei biblioteci de referinţă plar de „Şcoala ardeleană” pentru care poporul
se păstra geloasă într‑o cheie folclorică adesea, în epocă11 sau fratele său spătarul Mihai, ctitorul din care ieşea era „romano valahicus”, în timp ce
moştenirea cărturărească anterioară – cazul cen‑ monumentului unicat de rococo oriental care este, „naţiunile” dominante ardelene îl relegau în pos‑
prin decorul său în stuc, bisericile de la Fundeni, tura folclorică de „plebs valachica”, ceea ce a făcut
trului de la Râmnic este elocvent –, unde noutatea
ecou exotic al unor paravane extrem‑orientale vă‑ chiar şi în timpurile reformismului iozefinist, ca
occidentală din pictura lăcaşurilor era sever repri‑
zute de el, probabil, în nordul Italiei şi al perechii ierarhia preoţească şi intelectualitatea româneas‑
mată la 1805 ca „urâtă şi neprimită corcire papis‑
sale de la 1700 cu portalul de factură barocă itali‑ că de credinţă răsăriteană să‑şi poată pune cu
tăşească” – aceasta chiar în vremea când la Iaşi greu o pecete asupra faptelor culturale majore din
ană de la Colţea.
pictau meşteri formaţi la Viena precum Eustatie
Tot o noutate europeană singulară va fi la aceste două provincii româneşti” .
15

Altini şi Ioan Balomir –, unde luxurianţa decoru‑ Paralel, cele două faţete extra carpatice s‑au
Mogoşoaia „prinţului aurului” şi nepotului canta‑
lui vegetal zugrăvit pe faţadele bucureştene de la cuzinesc edificiul cu loggie de inspiraţie venetă pe cristalizat tot mai limpede, chiar şi antagonic,
Stavropoleos răspundea gustului popular pentru care Constantin Brâncoveanu a dorit să‑l numeas‑ în continua întâlnire a oamenilor şi ideilor de la
pitoresc întreţinut până târziu de stihurile şi me‑ că „palat” – aici, la 1702, în pisanie, cuvântul apare Miazăzi şi de la Miazănoapte de Milcov în secolele
losul colportate şi „românite” de un Anton Pann, pentru întâia oară în limba română12 într‑o vreme XVII‑XVIII, care s‑au exprimat în grai tot mai ci‑
era în chip vădit zona unde forţa socială a „stării zelat, ele rămânând, după momentul unionist de
a treia” a născut o veritabilă atmosferă democra‑ 4
R. Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi la 1859 şi cu osebire după 1900, aspecte provincia‑
tică3. modern. Orizontul imaginii (1550-1800). II. Bucureşti, le ale unei culturi tot mai unitare, cu o diversitate
În faţa unei Moldove mereu înnoitoare, tra‑ 1987, p. 32. plină de viaţă şi de culoare pe care, ca istorici, tre‑
5
.Ibidem, p. 35. buie să le căutăm, să le explicăm şi să le salutăm
diţionalele Muntenia şi Oltenia au avut totuşi, izo‑ 6
Ibidem, p. 8 şi urm.
late în epocă, dar legate între ele, câteva paranteze 7
Ibidem, p. 38 ‑ 44. ca atare. r
8
Ibidem, p. 65.
1
R. Theodorescu, Despre prima modernitate a românilor, 9
Ibidem, p. 44.
în Academia Română. Discursuri de recepţie IX, Bucureşti, 10
Idem, Un veac valah între martiri şi trădări, în Studii 13
Idem, Civilizaţia „curială”, în Picătura de istorie,
2006, p. 192. brâncoveneşti, Bucureşti, 2014, p. 16 ‑ 17. Bucureşti, 1999, p. 182.
2
Ibidem p. 195 11
Idem, Civilizaţia..., p. 66 ‑ 67. 14
Ibidem, p.132.
3
Ibidem p. 193. 12
Ibidem, p. 130. 15
Idem, Despre .... p. 189.

August 2020

n Cronica literară
Constantina Raveca Buleu
Obsesia colecționarului
R
areori se întâmplă ca sistemicitatea
şi erudiţia academică să transleze
impecabil în scriitura unei frag‑
mentarităţi participative, generate
de dinamica oscilantă a perimetrului universitar
actual şi de nevoia ancorării constante într‑o ac‑
tualitate culturală iremediabil cronofagă şi dis‑
persivă, însă Critică şi biografie. Istoria literaturii
române ca album de familie, volumul lui Antonio
Patraş apărut în 2019 la Editura Timpul din Iaşi,
reprezintă o excelentă ilustrare a acestei stări de
excepţie. În paginile acestei cărţi, autorul adună,
cu o asumată voluptate de colecţionar, studii şi
articole publicate cu precădere în revista Convor-
biri literare, ivite în siajul unui ambiţios proiect
consacrat evoluţiei ideii de biografie în critica ro‑
mânească, de la Titu Maiorescu până astăzi, mar‑
cat stilistic şi metodologic de o libertate progra‑
matică, străină de convenţionalismul steril(izant)
al aparenţei de ştiinţificitate cu care s‑au războit
junimiştii invocaţi în introducere.
Junimiştilor le revine, cum e şi firesc, pri‑
mul act al acestei iniţiate incursiuni în Ideea de
biografie în critica românească, rafinată arheo‑
logie a începuturilor criticii literare ca disciplină
umanistă, consacrată selecţiei valorilor şi educării
gustului public, consecutivă disocierii esteticului
de politic, fenomen produs în siajul consolidării
unei societăţi liberale în Ţările Române. Stimu‑
lat de Antoine Compagnon, potrivit căruia sensul
modern al literaturii s‑a impus odată cu romantis‑
8 mul, Antonio Patraş investighează interesul pen‑
tru biografie ca „manifestare particulară a ideolo-
giei romantice” şi analizează nuanţat atitudinea
junimistă, mefientă la exaltările şi biografismul
romanticilor, dar aderentă la paradigma clasi‑
cistă şi, implicit, la „o literatură modelată după
preceptele esteticii normative, o literatură în care
personalitatea scriitorului să se manifeste cât mai
discret şi în care elementul biografic să fie complet
transfigurat”.
Referinţa emblematică a perioadei rămâne,
fireşte, Titu Maiorescu, subiect al unei diagnoze
conceptual‑metodologice concentrate, care în‑
corporează, inteligent şi suplu, atât coordonate‑
le gândirii critice, cât şi ecourile intelectuale ale
acesteia, articulate fie prin vocea fidelă a unui
discipol precum Mihail Dragomirescu, fie prin
reconsiderarea manolesciană a tipului de critică
practicat de liderului de la Junimea. Insistând
pe rezistenţa preponderent stilistică a olimpia-
nismului maiorescian, înţeles ca „edificare a pro-
priei personalităţi în linia unei expresii cât mai
obiective şi impersonale cu putinţă”, Antonio Pa‑
traş consemnează şi ironia diacronică ulterioară
a scrierilor lui Maiorescu: fundamental ostile in‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
strumentării critice a biograficului, ele devin inte‑
resante, odată cu trecerea timpului, tocmai graţie
aspectului documentar, biografic, ca „document de
epocă sui generis”.
La un pol opus estetismului maiorescian
Antonio Patraş îl plasează pe Constantin Dobro‑
geanu‑Gherea, „primul nostru critic care şi‑a în-
suşit o metodă modernă de interpretare, înfeudată
sociologismului marxizant, dar care racorda totuşi
literatura la istorie, şi, nu mai puţin, la biografie”.
Portretul, echilibrat realizat, surprinde atât por‑
tanţa teoretică a criticii ştiinţifice gheriste, cât şi
vulnerabilitatea hermenutică evidentă în articole
precum Artiştii proletari culţi.
Studiul intitulat Momentul Călinescu înche‑
ie această triadă clasică, revalorizând Viaţa lui
Mihai Eminescu din 1932 ca „moment de hotar în
istoria genului” într‑o analiză suplă, structurată
de binomul biografie – roman, în care opera teore‑
tică a lui Adrian Marino funcţionează ca o hârtie
de turnesol, iar seriozitatea academică a nuanţe‑
lor conceptuale decantate în studiu înregistrează
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
subtile inflexiuni ludice, exersate, în cel mai pur
spirit călinescian: „Se ştie cât de superstiţios era
Călinescu, ataraxicul petulant, cum nu ieşea el vi-
nerea din casă, pretinzând că‑i o zi nefastă. [...]
Să fie oare un simplu «accident» că exact într‑o zi
de vineri se stingea din viaţă, din viaţa pe care o
iubise atât, criticul cel venerat postum ca o divini-
tate?”.
Pe coordonate net diferite se configurează
imaginea protagoniştilor intermezzo‑ului dihoto‑
mic din Elogiul imperfecţiunii. De la teroare la
bun simţ, Nicolae Steinhardt şi Jean Paulhan.
Arborând o impresionantă erudiţie, Antonio Pa‑
traş construieşte un decomplexat portret al lui
Nicolae Steinhardt, în contururile căruia el sur‑
prinde şi ilustrează spiritul conciliator, atitudinea
moderată, marginalitatea subversivă asumată,
originalitatea eseistică, antidogmatismul, critica
subiectivă şi respingerea a ceea ce
Jean Paulhan numeşte a fi „teroris-
mul literar”. Patraş mai surprinde
reabilitarea polemică a melodramei
sau critica ironiei, toate acestea con‑
vertindu‑se în fundamentul sancţi‑
onării „ereziei moderne a segregării
operei de biografia scriitorului”. De
altfel, lectura eseurilor lui Steinhar‑
dt reprezintă, în viziunea autorului,
nu numai „un puternic antidot la le-
nea de a gândi”, ci şi un spaţiu de
evaziune, unde cititorul poate „ve-
dea cât de armonios se oglindeşte
viaţa autorului în opera sa”.
Actul secund călinescian al
volumului se produce în studiul in‑
titulat Istoria literaturii şi limitările estetismu-
lui. Reconfigurări polemice, unde Antonio Patraş
analizează articulaţiile Istoriei literaturii române
de la origini până în prezent, monumentala lu‑
crare concepută ca o istorie a personalităţilor şi
organizată ca o succesiune de micro‑monografii,
desfăşurate în cadrele unei metanaraţiuni legiti‑
matoare, traversate de un obstinat impuls de „a
descifra literatura din viaţă şi de a citi viaţa ca
pe un «romanţ»”. Fascinat de „partea reziduală”
a Istoriei... călinesciene, autorul demonstrează că
anecdota (beneficiara unei scurte istorii nuanţate
conceptual şi seducătoare ca amplitudine cultura‑
lă) rămâne un ingredient vital al metodologiei şi
sensibilităţii unui „monument” edificat mai ales
din „lucruri mărunte”, asamblate cu o fabuloasă
vocaţie de artizan. Însă, arheologia resorturilor
Istoriei... călinesciene converteşte discursul lui
Antonio Patraş într‑o acută interpretare a aspec‑
telor ei mai puţin comentate, sau a celor dotate
cu o inconfortabilă încărcătură polemică, precum
nuanţele dihotomiei portret – anecdotă, valenţele
metodei biografiste, opţiunile mitice sau tipologi‑
zarea în funcţie de gen şi/sau perspectiva asupra
sexualităţii, ultima generând un excelent comen‑
tariu asupra misoginismului scriitorului român.
Secţiunea consecutivă a volumului este ocu‑
pată de o suită de studii de caz, în care istoriile
literare post‑călinesciene îi furnizează autorului
suficiente elemente pentru configurarea „imagi-
nii concrete a omului din spatele măştii olimpiene
a criticului”. Oprindu‑se, de pildă, asupra Istori-
ei literaturii române a lui I. Negoiţescu, Antonio
Patraş reconstituie filiaţiile şi background‑ul ei
metodologic, îi identifică descendenţa într‑o serie
de sinteze axate pe „relaţionarea complexă a es-
teticului cu istoria şi cu contextul socio‑politic şi
cultural”, punctează deconstrucţia scenariului na‑
rativ‑mitologizant al Istoriei... călinesciene, îi in‑
ventariază în mod echilibrat punctele vulnerabile,
ilustrează cu generozitate originalitatea interpre‑
tărilor criticului cerchist şi decantează coordona‑
tele de bază ale operei sale, demonstrând faptul
Junimiştilor le revine, cum e şi
firesc, primul act al acestei iniţiate
incursiuni în Ideea de biografie
în critica românească, rafinată
arheologie a începuturilor criticii
literare ca disciplină umanistă,
consacrată selecţiei valorilor şi
educării gustului public
că aceasta poate fi citită „şi ca un imn închinat
vieţii şi potenţelor ei creatoare, ca şi autobiografie
spirituală mărturisind fascinaţia criticului faţă
de lumea concretă”.
Seria sintezelor anticălinesciene continuă
cu Scurtă istorie. Panorama alternativă a litera-
turii române a lui Mihai Zamfir, raportată atât la
Panorama... lui Basil Munteanu din 1938 sau la
modelul lovinescian, cât şi la Istoria... lui Negoi‑
ţescu sau la Undele scurte ale Monicăi Lovinescu,
într‑un discurs sensibil la diferenţe şi alert atunci
când vine vorba despre opţini mai mult sau mai
puţin confortabile.
Volumul consacră excelente analize per‑
spectivei plurale a lui Ion Simuţ din Literaturi-
le române postbelice şi spiritului erudit, atent la
contextualizarea fenomenului literar, demonstrat
de Mircea Anghelescu în Lâna de aur (2015), îna‑
inte de a se lansa într‑o succesiune
de studii consacrate relaţiei dintre
critică şi autobiografie la Eugen
Negrici , în a cărui carte din 2014,
Emanciparea privirii, Antonio Pa‑
traş vede „un splendid eseu despre
nevoia de autenticitate a omului viu
la trup şi la minte [...] o critică a cli-
şeului şi a convenţiilor de tot felul
din unghiul unei viziuni pragma-
tic‑funcţionaliste”.
Inevitabilul Nicolae Mano‑
lescu devine, şi el, subiectul unei
duble oglindiri, în care referinţa o
reprezintă, desigur, protagonistul
Contradicţiei lui Maiorescu. În Jur-
nalul parizian al lui Eugen Simion,
autorul izolează perspectiva originală asupra in‑
terdependenţei creator‑operă şi caută cu fervoare
„omul din carte”, în vreme ce Virgil Nemoianu,
„cărturar de tip renascentist”, este recompus po‑
liedric din secvenţe ale memoriei autorului, din
autoportretul Arhipelagului interior sau din su‑
gestiile oferite de sinteza sa teoretică, intitulată
Postmodernismul şi identităţile culturale.
Mai degrabă contextuale, potrivit mărturi‑
sirii autorului, Profilurile contemporane încorpo‑
rează demonstraţii de prezenţă culturală dinami‑
că şi implicată, de acuitate critică şi versatilitate
exegetică, Antonio Patraş învăluind fiecare carte
analizată aici cu un halou sofisticat, în compoziţia
căruia intră o fabuloasă cantitate de informaţii,
un avizat gest de valorizare şi o vibraţie sensibilă
la fiecare nuanţă. Prin excelenţă aleşi, protago‑
niştii acestei secţiuni sunt Ştefan Borbély, Mir‑
cea Mihăieş, Nicolae Oprea, Mircea A. Diaconu,
Mihaela Ursa, Angelo Mitchievici, Şerban Axinte,
Bogdan Creţu, Doris Mironescu şi Mircea Platon.
Memoria amfiteatrelor încheie cu o reverenţă
colecţia intermediară (!sperăm) a studiilor lui An‑
tonio Patraş consacrate ideii de biografie, elogiind
opera unor personalităţi accentuate ale mediului
academic ieşean – Ion H. Ciubotaru, Florin Faifer,
Dragoş Cojocaru, Dan Mănucă şi Elvira Sorohan
–, a căror prezenţă în acest dinamic „album de fa-
milie” – cum poate fi percepută ideal(izant) critica
şi istoria literară românească – adaugă un spor
de legitimitate privirii din interior, „familiale”, a
autorului. Critică şi biografie. Istoria literaturii
române ca album de familie e volumul de suflet al
unui autor substanţial, crescut în spiritul diacro‑
niilor semnificative şi al sintezei. r
 Poezia e fasta consecinţă a întâlnirii
n Surâsul prinţului Mîşkin cu tine însuţi, mai exact cu partea
sacră din subterana fiinţei, la care
ajungi purtat de o mână străină
şi apropiată, în egală măsură, în
Aura Christi momentele de vârf ale intensităţii

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

lăuntrice, când te înalţi în spirit şi
redevii tu însuţi, sufletul devenind o
Forţa poeziei. magică curea de transmisie

Un mecanism abisal

D
e fiecare dată se întâmplă la fel, să zic – de el şi de tot ce re‑ spre acel centru magic,
aproape, ţie dăruindu‑ţi‑se, proba‑ prezintă domnia sa pentru arheic, regăsit adânc, în‑
bil, privilegiul de a vorbi, din când tine. Ştii un singur adevăr: lăuntrul tău, în care te re‑
în când, din miezul fiinţei. E ca şi de acea entitate te leagă cunoşti aşa cum eşti în re‑
când ceva indistinct, abia sesizabil, ar şterge su‑ ceva profund, iremediabil, alitatea cea mai profundă,
bit cu buretele oboseala, ţinuturile de melancolie, în absenţa altor termeni, de o intimitate flagrantă
rătăcire, tristeţe, bucurie, împlinire, jubilare, ex‑ numit iubire ce radiază şi a fiinţei: realitate abisală,
taz sau zădărnicie, şi te‑ar redărui curat, renăscut din prima – în opinia lui realitate a inconştientu‑
instantaneu, aproape, unui pământ necunoscut, Gotthold Ephraїm Lessing lui, numită de C.G. Jung
adunat pe aripa uriaşă a unui pegas, care – de – lege a artei: legea frumu- „matrice a fanteziei crea‑
cum simte că te‑ai strâns în tine însuţi – te duce seţii. toare”, prin care se acce‑
cu o viteză uluitoare nu se ştie unde. Eşti departe Treptat, încet, eşti sează arhetipurile mitice.
de a cunoaşte destinaţia, durata şi direcţia ace‑ dus de acel magic şi im‑ E fiinţa ta, parcă; şi, toto‑
lei călătorii, a acelei incursiuni iniţiatice. În tot previzibil cal – în care dată, e altceva. Important
acest timp, ghidat de o entitate despre care eşti ine­galabilul G. Călinescu e să rămâi treaz, cât mai
tentat să scrii că e necunoscută – deşi o ştii de vedea un „geniu subaltern conştient, şi să reţii totul,
o viaţă şi‑i recunoşti însufleţirea melodioasă – te al omului” – într‑un ţinut consemnând detaliat orice
transformi în prelungire a acelui pegas numit alte vrăjit; aerul tare şi rar e mişcare, cuvânt, silabă, ic‑
dăţi străinul sau geamănul, sau fratele, sau Zeul; recunoscut fulgerător, căci net, verb, munte, val, dar,
Friedrich Nietzsche îl numeşte Unicul Primor- e familiar. E ca şi când ai limită, respirare, suferin‑
dial. Eşti atent să transcrii conştiincios tot ce ţi reveni după o despărţire ţă, efort de autostrunjire…
se dictează. Oriunde ai fi, ştii că se cuvine să te de milenii la Ithaca ta se‑ Ce murmur ivit din
supui şi să notezi ce ţi se întâmplă; efortul e să cretă – inconştientul consi‑ adâncuri! O bolboroseală
găseşti un pix, un creion, căci laptopul are nevoie derat de C.G. Jung un spa‑ ca de Pythie surprinsă în
de timp, de bună seamă, ca să‑şi recapete suflul, ţiu sacru –, ai cărei aburi îi Muzeul George Severeanu miezul divinaţiei, pe aripa
actualizându‑şi conştiincios şi exasperant de încet simţi de la distanţă, îi sim‑ ce‑i este pământ, departe
programele când ţi‑e lumea mai dragă… Efortul ţi, totodată, miresmele, fe‑ de totul, rămasă singură,
e să notezi, aşadar, cât mai iute şi cât mai exact lul în care se unduieşte văzduhul sfânt, îi contem‑ faţă în faţă cu eul ei sacru, ochi în ochi, respirare
totul, fie primele versuri, fie poeme întregi ce curg pli relieful, savurezi felul galeş în care îşi leagănă în respirare, duh în duh cu acela... Grăbită, într‑o
spre uimirea ta – uimire înregistrată la suprafaţa spinările dulcii delfini – asistenţii magici – care pace de început şi sfârşit de lume, să înregistreze
firii – unul pe urmele altuia. În subterana fiinţei te preiau şi te duc pe spinările lor lucioase şi mai fiecare mişcare, gând, pregând, gest uitat la ju‑
tale, diferită de eul de fiecare zi – o magmă în fier‑ departe, într‑o ţară melodioasă, fără nume, unde mătate, vis ce‑şi lasă trena amplă peste lume, re‑
bere lentă, cvasimetodică; exerciţiul de decenii te despărţirea e dar, viaţa e darul darurilor, neferici‑ creând‑o din temelii, redându‑i magia din care se 9
serveşte perfect. Instinctele sunt în alertă. Şi se rea – balsam, echivalent cu lumina arcuită deasu‑ hrănesc viii şi morţii laolaltă...
supun geamănului fără a clipi, fără a pune la în‑ pra comorilor, suferinţa – prilej de a te strunji, de Subjugat de eul veşnic romantic, hrănit din
doială nimic, într‑o linişte de început de lume, o a te automodela, apropiindu‑te astfel de divinitate lumea ideală, poezia – şi, în primul rând, poezia
lume ideală. Respecţi cu stricteţe, cu o candoare – de divinitatea dinlăuntrul tău, în primul rând abisală – transformă imposibilul în realitate cva‑
vie, activă – care, uimitor, se reinventează din re‑ – şi pretext de a reafirma din alt unghi bucuria sipalpabilă, rearticulând omul, sensul existenţei
surse absconse – regulamentul de ordine interioa‑ şi recunoştinţa, risipa – pretext de a fi salvat de şi lumea. Poezia e fasta consecinţă a întâlnirii cu
ră, cunoscut, însuşit răstimp de decenii. Te supui, tensiunea adunată, strat peste strat, în subtera‑ tine însuţi, mai exact cu partea sacră din subtera‑
te predai şi urmezi orbeşte, cu întreaga făptură, nele dinlăuntru, unde s‑au concentrat aurăriile na fiinţei, la care ajungi purtat de o mână străină
acea… eziţi să‑i spui dublură, pentru că nu e aşa lumii, de care se cuvine să scapi cât mai repede, şi apropiată, în egală măsură, în momentele de
ceva şi pentru că ai risca să‑i lezezi demnitatea. mai exact, în regim de urgenţă, cât mai total, mai vârf ale intensităţii lăuntrice, când te înalţi în spi‑
E ca şi când ceva deasupra firii te‑ar coborî de tot definitiv; poezia, spuneam şi alte dăţi, e o urgenţă rit şi redevii tu însuţi, sufletul devenind o magică
adânc în subterana sinelui. Pe măsură ce descinzi destinală. Totul e recreat printr‑un ochi străin şi curea de transmisie spre ceva aflat mult deasupra
în forul interior, rămân la suprafaţă eurile social, familiar, în egală măsură; totul se scaldă într‑o domniei sale, căci exclusiv sufletul e dotat cu forţa
sentimental, familial ş.a. Rămân departe zgomo‑ lumină puternică, vie, care e şi nu e de aici, şi ră‑ de a se înălţa şi de a recrea, de a renaşte fiinţa,
tele contingentului, viermuiala, agitaţia, restricţi‑ mâne a fi, nietzschean vorbind, consecinţa fericită pregătind‑o pentru ruptura de nivel – ar spune
ile şi limitele impuse de Cetate. a încleştării dintre forţele apolinice şi dionisiace. Mircea Eliade – pentru saltul uriaş, abrupt, ca o
Aici, într‑o libertate absolută, fără pată, Ritmurile în care se succed sistolele şi diastole‑ lovitură de secure (metafora e improprie şi, totuşi,
dincolo de limite, tu eşti tu însuţi şi, totodată, în le se suprapun peste ritmurile cosmice, alerga‑ o păstrăm ca pe o sugestivă variantă de lucru),
esenţă, altcineva, cu totul altcineva; eziţi să spui rea echivalentă cu o plutire fiind transcrisă ca în care apropie de focul esenţelor. Mecanismul e de‑
străin, fiindcă te cunoşti, îl cunoşti pe acel străin, vis de visul care eşti tu însuţi pentru tine. Un vis scris cu lux de amănunte de C.G. Jung, e adevărat,
geamăn, frate. Şi, cunoscându‑l, el, pegasul acela adânc, precum un plonjeu în Groapa Marianelor. prin recursul la poeme sau pagini de coresponden‑
vrăjit sau ce o fi la mijloc – chemat, invocat de Pe măsură ce luneci în adâncurile inconştientului, ţă aparţinând lui Schiller, Nietzsche sau Goethe.
nenumărate ori inclusiv cu numele pronunţat ca plutirea devine din ce în ce mai tentantă, mai iute, Mecanismul e surprins în cunoştinţă de cauză şi
o formulă deschizătoare de uşi fermecate de copiii mai totală. Totul e irezistibil. Eşti atras ca de un de pelerinul rus ale cărui manuscrise au fost făcu‑
scriitorului Thomas Mann: Vrăjitorule – acel pe‑ magnet magic spre un soi de centru iradiant. E ca te publice la 1911 – şi de atunci au fost răspândite
gas, aşadar, rămâne străin, totuşi, deşi ori de câte şi cum te‑ai regăsi, în chip de neînţeles, în miezul pretutindeni în lume – de episcopul Nocim după
ori reapare în existenţa ta, în intimitatea atroce a încins al unei tornade, unde te simţi ca delfinii în stingerea din viaţă a Sfântului Ambrozie de la
fiinţei tale, te redă pe tine însuţi ţie, iar când dis‑ apele dulci, ducându‑l pe Apollo spre minunatul Mânăstirea Optina, lăcaş aflat în Rusia centrală
pare nu se ştie nicicând pentru cât timp sau pen‑ Delphi – centrul lumii. Fiecare celulă a trupului (la o distanţă nesemnificativă de oraşul Kozel‑
tru totdeauna, ţi se face un dor intens – nebun era spiritual, fiecare atom al trupului fizic se‑ntorc sk), în regimul bolşevic inclus în sistemul Gulag,
după cum mărturisesc martorii acelei istorii sân‑
geroase. În acele povestiri de o stranietate ce se
Semnal editorial recreează, făcând să tresară scriitura în pagini,
pelerinul care exista în lumina Rugăciunii Inimii
Aura Christi, „Orbita zeului”/ vorbeşte despre uriaşa putere a sufletului uman,
Orbita zeului bruiată, zi de zi, de gândurile pasagere, ancorate
„The God’s Orbit” în existenţa cotidiană, şi de ignoranţa hrănită la
în versiune Traducere în limba rădăcini de varii limite umane, asupra cărora nu
ebraică engleză de e cazul să insistăm. r
Traducere de Adam Sorkin şi
Menachem Falek Petru Iamandi
Editura Emda, 2020 Editura Mica Press,
Tel Aviv, Israel 2020
Marea Britanie

August 2020
 n Marginalii
Boris Marian
Tudor Vianu – un luminos exemplu
de cărturar
Tudor Vianu
T
10 udor Vianu s‑a născut la 27 decem‑
brie 1897/8 ianuarie 1898, la Giur‑
giu, pe atunci Judeţul Vlaşca, şi a
murit la 21 mai 1964. Fiind conver‑
tit, a fost înmormântat la Cinitirul Bellu. Părinţii
– dr. Alexandru Vianu, născut Weinberg, mama
– Florica Vianu. Fiul lui Tudor Vianu – Ion Via‑
nu, cunoscut scriitor şi medic, a părăsit un timp
România din cauza regimului comunist. A fost un
remarcabil estetician, critic şi istoric literar, poet,
eseist, filosof, traducător şi diplomat român. A ob‑
ţinut titlul de doctor în filosofie al Universităţii
din Tübingen. În perioada de doctorat a purtat
o corespondenţă susţinută, punctată de întâlniri
amicale, cu prietenul său din liceu, poetul Ion
Barbu, care studia matematica la Göttingen. Cre‑
aţia lui a acoperit patru decenii: de la apariţia în
1928, în germană, a volumului de debut, totodată,
şi primul său studiu de estetică, valorificare a te‑
zei sale de doctorat. În noiembrie 1923 scrie des‑
pre creaţia lui Schiller. Volumul apărut postum –
Arghezi, poet al omului, purtând subtitlul Cântare
Omului, ultimul său studiu, intrat la tipar în ziua
dispariţiei autorului şi apărut după puţin timp,
la începutul verii anului 1964. Teza de doctorat
a fost lăudată de Lucian Blaga, cu care Vianu era
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
coleg în paginile revistei Gândirea, mai ales pen‑
tru trimiterile permanente la expresionismul ger‑
man, de care Blaga însuşi era puternic influenţat
în epocă.
Revine în ţară în anul 1924 şi devine suplini‑
tor la Universitate. Tot în acest an publică studiul
Poezia lui Eminescu. Sunt evidenţiate în special
izvoarele antice şi cele germane, cu accent special
pe influenţa filosofiei lui Arthur Schopenhauer.
Ajunge în final profesor universitar, dar titlul de
academician i‑a fost refuzat. În anul 1931 apare
volumul Arta şi frumosul. Din problemele consti-
tuţiei şi relaţiei lor. În anul 1932 publică volumul
Arta actorului în editura revistei Vremea. În 1933
publică în volum un mic studiu care va deveni
unul de referinţă în bibliografia studiilor despre
Hegel, intitulat Influenţa lui Hegel în cultura ro-
mână. Anul 1934 este deosebit de fast pentru ca‑
riera sa academică, îi apar două volume, primul
volum din Estetica sa, în care sunt incluse capito‑
lele Problemele preliminare ale esteticii, Valoarea
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
estetică şi atitudinea estetică şi Opera de artă, iar
în 1936 va apărea volumul al doilea, care includea
alte două părţi, Structura şi creaţia artistică şi
Receptarea operei de artă. În 1934 publică şi Isto-
ria esteticii de la Kant până astăzi la Institutul de
arte grafice Bucovina. În 1937 îşi adună articolele
de estetică publicate până atunci în antologia Fi-
losofie şi poezie, cu precizarea că, în ediţia a doua
din 1943, studiile vor fi complet diferite, deşi titlul
se păstrează acelaşi. În 1941 tipăreşte Arta pro-
zatorilor români, poate cea mai cunoscută şi mai
comentată dintre cărţile sale, un exemplu de ana‑
liză stilistică în care este anticipată acribia forma‑
lismului sau a structuralismului. În 1942 publică
la Editura Cugetarea volumul Introducere în teo-
ria valorilor, întemeiată pe observaţia conştiinţei.
După reforma învăţământului din 1947 este scos
de la catedra sa de Estetică şi preia cursul de Isto‑
rie a literaturii universale, devenind un precursor
al comparatismului literar de la Facultatea de Li‑
tere a Universităţii din Bucureşti.
În perioada de doctorat a purtat o
corespondenţă susţinută, punctată
de întâlniri amicale, cu prietenul
său din liceu, poetul Ion Barbu, care
studia matematica la Göttingen
Între 1946 şi 1947 a fost ambasador al Ro‑
mâniei la Belgrad şi a fost criticat pentru unele
concesii pe care le‑ar fi făcut noului regim. Anul
1952 îl surprinde în afara facultăţii; devine cerce‑
tător la Institutul de Lingvistică, lucrând la Dic‑
ţionarul limbii române moderne şi la Dicţionarul
limbii poetice a lui Mihai Eminescu. După 1955
este reintegrat în mediul academic universitar şi
se dedică redactării unor studii, micro‑monografii
despre Cervantes, Shakespeare, Camoens, Voltai‑
re, Goethe, F.M. Dostoievski, Stendhal, Odobescu.
Toate aceste studii vor fi incluse ulterior în volu‑
Muzeul Vârstelor/ casa Filipescu-Cesianu
mul Studii de literatură universală şi comparată.
Studiile de stilistică sunt reunite în alte două an‑
tologii, Probleme de stil şi artă literară şi Proble-
mele metaforei şi alte studii de stilistică. În anii
1961 şi, respectiv, 1963 apar Jurnalul, un pseudo
jurnal de fapt, conţinând texte cu caracter publi‑
cistic, şi Idei trăite, volume în care Tudor Vianu
îşi creionează personalitatea de umanist şi filolog
complet, de om al Renaşterii. r
n Marginalii
Constantin Lupeanu
Scrisoare către
un prieten
Dragul meu prieten,
Am fost învinuit de aiurea, de unii care‑şi
spun singuri „maestru”, că am publicat carte ro‑
mânească în China, prin presiuni. Tu ştii că fabu‑
listul Marcel Breslaşu scria că acest cuvânt, „ma‑
estre”, „este ca gâdilarea porcului pe burtă”. Dar
ei, aceşti „maeştri”, ştiu măcar să citească?
Îţi dai seama ce crimă am putut să comit!
În loc să‑mi văd de leafă şi să dorm liniştit,
să mă plimb, să citesc, să scriu, eu am făcut presi‑
uni peste presiuni în mediul editorial chinez, încât
în 4 ani şi 8 luni, cât am fost directorul Institu‑
tului Cultural Român de la Beijing, am reuşit să
public 28 de cărţi. Eminescu, Blaga, Sorescu, Ni‑
chita Stănescu, Eugen Uricaru, Ioan-Aurel Pop cu
Istoria Românilor, o istorie a artelor plastice de
Vasile Florea ş.a.m.d. Cărţile au fost tipărite în
tiraje regale, fără bani din ţară, ba mai mult, cei
mai mulţi autori au fost plătiţi, îţi închipui tu ce
îndrăzneală pe mine?
Da, prietene drag, sunt vinovat de a fi făcut
presiuni, pentru a face cunoscute în China arta,
istoria şi civilizaţia românească. De altfel, recidi‑
vez şi mi se cuvin pedepse exemplare.
Cu ani în urmă, în Thailanda, am făcut pre‑
siuni şi i‑am publicat pentru prima oară pe Emi‑
nescu, pe Blaga. Tot prin presiuni, poemul Lucea-
fărul a fost recitat în serial la postul naţional de
radio, iar un poet thailandez de renume s‑a decla‑
rat Eminescu renăscut, atât de profunde au fost
influenţa poeziei eminesciene, relevarea culturii
României.
În Singapore, am făcut presiuni şi i‑am pu‑
blicat pe Eminescu şi pe Marin Sorescu, şi iniţia‑
sem publicarea marilor epopei populare: Mioriţa,
Meşterul Manole etc., numai că ministrul de ex‑
terne al momentului, inapt de cultură, ca orice po‑
litician care se respectă, a pus capăt misiunii mele
în această ţară şi, prin plecarea mea, proiectul a
pierit.
În Vietnam, am făcut presiuni şi i‑am publi‑
cat pe Eminescu, Zaharia Stancu, Eugen Uricaru
şi alţii.
Şi mai înainte, în Deceniul 7, tot în China,
am făcut presiuni şi i‑am publicat pe marii clasici
ai literaturii române.
Am făcut presiuni şi am reuşit acest parcurs
al promovării României, fără nici o susţinere fi‑
nanciară din România. Din dragoste pentru ţară
şi pentru cultura noastră! Îţi închipui ce puternic
sunt şi cât de slabi sunt editorii din China, Thai‑
landa, Singapore şi Vietnam, de a ceda, de a ac‑
cepta, de a se supune vrerii mele?
Eu cred că ambasadorii României, diploma‑
ţii aflaţi în străinătate, directorii institutelor cul‑
turale au datoria să facă „presiuni” şi să publice
carte românească. Oare Eminescu a mai fost pu‑
blicat undeva în lume în ultimii doi ani?
Tu mi‑ai spus să nu iau în seamă minciuni‑
le, ele sunt difuzate de nişte neica nimeni făcători
de rele, minţi perverse, iar eu îţi declar că i‑am
iertat.
Ţie nu ţi se pare totuşi că ei par a se înmulţi
într‑o societate care a trecut sub ochii noştri la o
stare de prostaţiune sau, după Andrei Marga, la
o vizibilă prostocraţie? Cum altfel s‑ar numi în‑
cercarea de a murdări meritele semenilor, cu mâl
scos din propria inimă?
Bucureşti, Iunie 2020

n Clepsidra cu nuanţe
Sorin Lavric
Coşmarul statuilor
C
ând întâmplări pe care le credeai
imposibile încep să se petreacă sub
ochii tăi, senzaţia de irealitate nu
te mai părăseşte. Aşa am păţit la
inaugurarea statuii lui Lenin în Gelsenkirchen,
oraş din landul NordRhein‑Westfalen. Situaţia ar
fi nostimă, dacă nu ar fi macabră. Unui criminal
notoriu, împotriva ideologiei căruia nemţii s‑au
ridicat necontenit, de la sfârşitul Primului Răz‑
boi Mondial până la căderea Zidului Berlinului,
acestui criminal urmaşii lui Bismarck nu găsesc
altceva mai bun decât să‑i prindă conturul în mu‑
chii statuare.
Sunt trei detalii a căror gravitate mă pune
pe gânduri. Primul e că germanii oferă imaginea
unui popor până într‑atât de degenerat, încât nici
măcar nu‑i mai pot compătimi. Arienii nu numai
că îşi reneagă trecutul, pe care acceptă să‑l rescrie
după cum le dictează adversarii, dar pe deasupra
îşi împing pocăinţa până la pragul ruşinos de a în‑
genunchea în faţa foştilor duşmani, a căror efigie o
zidesc în piatră, o atârnă pe străzi sau o pun drept
frontispiciu pe instituţiile publice. Aşa se face că
numele marxiştilor de care germanii s‑au ferit ca
de diavol le ornează astăzi oraşele. La Berlin te
întâmpină nu numai grupul statuar închinat lui
Marx şi Engels, dar în acelaşi timp te poţi plim‑
ba pe podul „Karl Liebknecht” şi poţi vizita Fun‑
daţia „Rosa Luxemburg”. Ultimii doi, Liebknecht
şi Luxemburg, consângeni devotaţi din tagma lui
Troţki, Eduard Bernstein şi Karl Kautsky, au fost
la un pas să facă la München ceea ce Bela Kuhn
a reuşit să facă la Budapesta în 1919: revoluţia
bolşevică după modelul strălucit al irepetabilului
Lenin. De altfel, Berlinul nu e deloc o excepţie. La
Wuppertal statuia lui Engels se ridică cu zvelteţe
triumfătoare, la fel cum la Trier silueta lui Marx
ţinteşte cu cutezanţă văzduhul.
Al doilea detaliu este că anul trecut, la o
aruncătură de băţ de Poarta Brandenburg, am dat
peste monumentul închinat „Soldatului Sovietic”.
Priveam şi nu‑mi venea să cred, senzaţia de irea‑
litate pocnindu‑mă în moalele capului. În marmu‑
ră masivă, după tiparul grobian, de un prost gust
compact, al artei sovietice, o namilă cu cască şi
puşcă îşi arunca silueta gigantică spre cer, înca‑
drată de două tancuri T34. Mausoleul este uriaş,
respingător în uşurinţa cu care pune în lumină
înfăţişarea violentă a brutei ruseşti. Îl priveam şi
îmi spuneam: simbolul barbarilor veniţi din pusta
asiatică spre a viola două milioane de femei su‑
praveghează nestânjenită Poarta Brandenburg,
simbolul imperial al Casei Prusace. Şi asta în se‑
colul al XXI‑lea.
Al treilea detaliu este că, la câţiva kilome‑
tri de relieful impunător al brutei roşii, în carti‑
erul Charlottenburg din Berlinul de Vest, există
Muzeul Palatul Voievodal/ Curtea Veche
un deal al cărui nume sună bizar: „Teufelsberg”:
„muntele Dracului”. Dealul este împădurit, fiind
străbătut de cărări umbroase, pe care poţi urca
până în vârf, unde pasul ţi se opreşte pe un platou
neted, care îţi îngăduie o perspectivă largă asupra
capitalei. Dealul acesta nu e o formă de relief ivită
din capriciul naturii, ci este o căpăţână făcută de
mâna omului după război: curăţind ruinele unui
oraş devastat, nemţii au adunat 75 de milioane
de metri‑cub de moloz, le‑au acoperit cu pământ
şi au plantat foioase. După 20 de ani, maldărul
de moloz s‑a topit în peisaj sub forma unui cochet
deal pe care astăzi orice turist poate păşi în tihnă:
cu condiţia să nu ştie istoria tragică a movilei pe
care calcă.
Unor astfel de dealuri făcute din bucăţi de
ruină nemţii obişnuiesc să le spună „Trümmer‑
berg” sau „Schuttberg”: dealuri‑dărâmături, un fel
de uriaşe cocoaşe tumularice ce sunt presărate cu
zecile pe teritorul Germaniei, precum nişte cica‑
trice amintind de iadul din timpul bombardamen‑
telor. Ca un amănunt macabru: 75% din clădirile
Germaniei interbelice au fost distruse în timpul
ultimului război. La Köln, Dresden, Frankfurt,
Hannover, Leipzig, Möchengladbach, Pforzheim,
Stuttgart sau Hamburg, relieful se zbârceşte pe
alocuri spre a întruchipa spinări de coline făcute
din dărâmături. Fireşte, dacă nu eşti pus în temă,
nu bănuieşti lugubra origine a acestor imense tăp‑
şane, care acum, acoperite cum sunt de iarbă, co‑
paci şi bănci, nici măcar nu‑ţi mai sar în ochi.
Şi atunci mă întreb: cum poate un popor a
cărui ţară este brăzdată de asemenea dealuri‑dă‑
râmături să ridice statui unor marxişti împotriva
cărora, nu mai departe de secolul trecut, au lup‑
tat până la extincţie? Cât de ştearsă trebuie să‑ţi
fie memoria ca să săvârşeşti o asemenea abdicare
sub unghi simbolic? Cât de stârpit trebuie să‑ţi fie
orgoliul ca să primeşti o asemenea palmă?
Cine crede că exerciţiile acestea de umilinţă
publică sunt episoade sporadice, un fel de acciden‑
te minuscule fără răsunet în conştiinţa nemţilor,
se înşală. Un popor e doborât atunci când statuile
duşmanilor îi marchează teritoriul. O naţiune este
asuprită atunci când efigia vrăjmaşilor nu‑i mai
trezeşte nici o reacţie de revoltă. Iar nemţii aici
au ajuns, la stadiul unei letargii tăcute, ca şi cum
întreaga lor istorie poate fi redusă la momentul
nazist. Cu o vorbă a unui politician contemporan,
Alexander Gauland: „Hitler har unser Rückgrat
gebrochen.” („Hilter ne‑a rupt coloana vertebra‑
lă”.) Sub unghi moral, expresia e adevărată, chiar
dacă, istoric vorbind, nu Hitler le‑a rupt spina‑
rea, ci duşmanii a căror propagandă postbelică i‑a
adus pe nemţi în stadiul de a‑i privi pe asupritori
ca pe nişte eliberatori. Tocmai pe acei asupritori
de statuile cărora nu mai pot scăpa, de la Lenin
la soldatul sovietic de lângă
Poarta Brandenburg, de la
Rosa Luxemburg la Karl Lie‑
bknecht.
De curând, în Parla‑
mentul german, ecologiştii au
propus ca termenul de „rasă”
să fie eliminat din Constituţia
republicii federale, de vreme
ce în lume nu mai există rase,
ci doar indivizi. Nu prostia
afirmaţiei în sine te face să
te cruceşti, ci elanul cu care
nemţii îşi sapă singuri groa‑
pa. Nu e departe ziua când
inscripiţia Dem deutschen
Volke (Poporului german)
de pe arhitrava clădirii Rei-
chstag‑ului va fi dată jos. Din
suveranitatea nemţilor nu a
mai rămas decât amintirea
unui coşmar. Însăşi expresia
Unui criminal notoriu, împotriva
ideologiei căruia nemţii s‑au ridicat
necontenit, de la sfârşitul Primului
Război Mondial până la căderea
Zidului Berlinului, acestui criminal
urmaşii lui Bismarck nu găsesc
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
altceva mai bun decât să‑i prindă
conturul în muchii statuare
Muzeul George Severeanu
„popor german” are o nuanţă a cărei vetusteţe are
darul de a leza demnitatea unor alogeni care şi‑au
făcut din exterminarea autohtonilor un principiu
11
de existenţă. Regiunile de no man’s land din car‑
tierele arăbeşti din Berlin, Dortmund sau Düs‑
seldorf, unde poliţia nu intră decât în formaţii
de luptă, pledează pentru bunele intenţii pe care
colonizatorii le au faţă de indigenii care au avut
naivitatea de a‑i primi. În aceste împrejurări, o
statuie ca cea a lui Lenin începe să fie o pleaşcă
meritată, ba chiar o confirmare banală a unui fapt
de la sine înţeles: unui popor îngenuncheat îi poţi
impune orice, de la statui până la articole de Con‑
stituţie, de la cartiere arăbeşti până la căsătoria
între homosexuali.
Nici o statuie nu e neutră sub unghi istoric.
În muchiile ei dospeşte o voinţă simbolică de a
opri timpul în loc: sub forma unui triumf, a unei
înfrângeri, sau pur şi simplu sub forma unei re‑
cunoştinţe. O statuie este sedimentarea în piatră
a unei stări colective, este precipitarea unei ten‑
siuni adunate într‑o bucată de materie. Statuile
sunt un memento şi totodată un îndemn. Ele con‑
ţin o amintire şi deopotrivă adăpostesc o semnifi‑
caţie. Când amintirea e neagră şi semnificaţia e
umilitoare, statuia devine bici, iar inaugurarea ei,
pedeapsă.
Nemţii îşi biciuiesc conştiinţa cu statui de
criminali notorii. Îşi dau singuri în cap cu marmu‑
ra violatorului sovietic şi cu oţelul călăului bolşe‑
vic. În timpul războiului, pe soldaţii ruşi nemţii îi
numeau generic „Ivan”, la fel cum ruşii îi botezau
pe soldaţii Wehrmacht‑ului cu apelativul „Fritz”.
Fritz nu doar că a murit, dar până şi memoria îi
este scelerată, de vreme ce nemţii nu au voie să‑şi
comemoreze eroii din ultimul război. În schimb,
Ivan nu doar că şi‑a făcut mendrele pe malul râ‑
ului Speer (a distrus, a spurcat, a împărţit carti‑
ere, a ridicat ziduri, a spoliat oraşul), dar acum,
drept semn de triumf, statuia lui face umbră
Porţii Brandenburg, în vreme ce efigiile coloşilor
marxişti împopoţonează greţos străzile, staţiile de
transport, podurile şi instituţiile capitalei.
La Gelsenkirchen s‑a inaugurat statuia lui
Lenin. Nu e un accident, nu e o greşeală. E o fata‑
litate întinzându‑se încet peste Europa. Mă întreb
cât va mai dura până când statuia lui Marx va
privi cerul de pe malul Dâmboviţei. r
August 2020

n Cronica literară
Marius Miheț
Iona – Poetul apocalipsei
amânate
T
eoretic, ori de câte ori un scriitor
se întoarce la Iona, nu rămâne ne‑
schimbat. Atât de intim se concre‑
tizează revizitarea lui Iona, Isaia şi
mai ales Iov, că distorsionează siguranţa curioşi‑
lor ce aterizează în atelierul lor profetic; de regu‑
lă, în texte există mişcări incerte între cuvinte şi
fraze, între scene şi imaginarul lor. Ba încă ceva
imperceptibil lasă urme adânci în cititor. Tocmai
din aceste adevărate poeme cu fragmentaţie me‑
tafizică şi psihologică, cel virusat se trezeşte prins
fără speranţă în el însuşi. În sens restrâns, textele
biblice literaturizate sunt curse ideale. Capcane
revelatorii. Cumva exterioare realităţii, ele recla‑
mă în noi miezul ei esenţial.
Întorcându‑mă la noul roman al Ioanei Pâr‑
vulescu, trebuie spus că, spre deosebire de volu‑
mele anterioare, Prevestirea (Bucureşti, Editura
Humanitas, 2020, 336 pag.) conţine multă extra‑
gere livrescă şi puţine biografeme. Profetul Iona
provoacă la nivel auctorial intriga onomastică (Io‑
na‑Ioana). Însă cea din urmă făgăduieşte plasări
cu totul diferite. Numai că în ceva ce depăşeşte
etimologia primară: anume, ideea că numele ebra‑
ice sunt derivate ale lui Dumnezeu. Cu alte cu‑
vinte, respiraţiile cuvintelor nu trec în realitate
fără duhul lui Adonai. În asemenea decor sacral,
istoria lui Iona, cel nedreptăţit ca întindere şi stil
în Vechiul Testament, dar răsfăţat dintotdeauna
în artă, găseşte în Prevestirea matca ideală pentru
12 o biografie apocrifă.
De fapt, metaficţiunea istoriografică e, mai
degrabă, un efect colateral şi mai puţin intenţio‑
nalitate. Pur şi simplu, Ioana Pârvulescu desfă‑
şoară pe mai multe planuri simbolice un întreg
arsenal recuperator. Nu e loc aici să amintesc
evantaiul de interpretări generoase. Poate numai
câteva trimiteri la Durand, care citeşte un Poe se‑
dus de un „Iona al morţii”, care vede în conceptul
de „insularitate” nimic altceva decât un „Iona geo‑
grafic”, iar adeseori observă chiar „dedublarea lui
Iona” în sensul amplasării primare, pântecoase,
în interiorul unei case securizante (cum se petrece
la Balzac şi alţii după el). Cu aşa dezlegări anali‑
tice, Iona risca să dispară ca fiinţă istorică. Dacă
n‑a făcut‑o de multă vreme.
După retragerea în mit, omul Iona s‑a odih‑
nit cumva în contrarietatea istorică. Stăruind
asupra individului, Ioana Pârvulescu reface în‑
tregul traseu profetic debutat la 34 de ani, până
la timpul ce urmează avertizării cetăţii Ninive.
Dacă însă intervalul biografic este clar delimitat,
nu la fel apar perspectivele narative. Ele se desfă‑
şoară cale de nouăzeci şi două de generaţii, toate
însufleţite din prima povestitoare, ipotetica fiică
Esther, „steaua” – reper de la care preiau ştafeta
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ceilalţi urmaşi cu nume simbolice.
În caleidoscopul intrigilor – onomastică,
auctorială, ereditară şi erotică –, destinul lui Iona
din Prevestirea aparţine unui poet căzut în deznă‑
dejdea artistului depăşit de creaţie. Aşa cum reie‑
se din scenariul imaginat de prozatoare, Iona face
din avertismentul cetăţii Ninive sensul vieţii lui,
iar iertarea lui Dumnezeu îl derutează: oamenii
trebuie pedepsiţi pentru ca legitimarea lui profe‑
tică să‑i dovedească destinul superior. Iona din ro‑
man pricepe că Dumnezeu şi oamenii câştigă prin
iertare şi pocăinţă, în vreme ce el, „vocea Vocii”, se
lasă pradă expansiunii îndrăgostirii nepotrivite şi
a capriciilor apocaliptice.
În Epilogul cu însemnări pe marginea temei
biblice, autoarea aminteşte tabloul lui Bruegel cel
Bătrân, cu Iona ieşind din gura peştelui. Profetul
apare ca un bătrân cu părul alb, înveşmântat con‑
trastant în haine roşii, în vreme ce balena fixea‑
ză înaltul cu ochi vlăguiţi. Ideea se regăseşte în
roman atunci când tânărul Iona se întoarce din
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
experienţa infernului de trei zile cu totul albit, ca
un Gandalf tânăr, câştigat de fermitatea pactului
cu Dumnezeu. Iona‑cel‑Alb îşi domină tatăl secret,
pe înţeleptul unchi Iacob, dar rămâne repetent la
practica gestionării sufletului. Pentru Ioana Pâr‑
vulescu, profetul Iona nu poate lăsa în urmă pie‑
lea bărbatului ce abandonează seducţia. Chiar în
mijlocul miracolului, până şi pe scena infernului,
Iona se converteşte tot la zeul pasiunii. Deopotri‑
vă rob al trupului şi supus al cerului, ţintuit între
cele două tărâmuri, cu trupul greu de dorinţă şi
inima plină de credinţă, ca toţi profeţii din vechi‑
me, Iona instalează în mijlocul lumii paradoxul.
Ca un năvod al speranţei celorlalţi. Cred că în ase‑
menea realizări, a umanului captiv în destine pro‑
fetice, scriitorul îşi tentează cu adevărat limitele
imaginarului.
Prevestirea este o hagiografie în care lumi‑
le de altădată învie prin ochiurile de borangic ale
Ioanei Pârvulescu, desprinsă acum de temele ei
predilecte şi descoperind, în complicata arheologie
din urmă cu trei mii de ani, chipuri transfigurate
şi meandre sufleteşti, imaginează dezordini şi la‑
birinturi posibile, găseşte sensuri dincolo de noi‑
mele dogmatice.
Destulă vreme au fost văduvite locuri ce al‑
tădată defineau centrul lumii, precum Troia sau
Pompei. Aici se înscrie Ninive, în misterul Cen‑
trelor condamnate. Numai că deasupra mitului
rămâne promisiunea unei cărţi biblice ce a orga-
nizat sensul într‑o anume direcţie. În Prevestirea,
tocmai diversiunea margine‑centru atribuie alt
nivel intrigilor preliminare: unchiul Iacob, toto‑
dată şi cel mai viu şi autentic personaj al cărţii,
adevăratul tată al lui Iona, vine să‑l ducă pe fiul
vărului Amithai la capătul lumii, taman în Tar‑
şiş. Doar că Iona, cu vocile divinităţii în cap, se
străjuieşte înlăuntrul său, temându‑se că orice
cuvânt rostit prinde viaţă, adevăr şi realitate. Sub
avertismentele autocenzurii, Iona fuge de destin
pentru a ajunge tot alături de unchiul său şi echi‑
pajul multietnic al căpitanului iberic, Don Amado.
Lângă Iacob şi Iona apar şi servitori improvizaţi,
În sens restrâns, textele biblice
literaturizate sunt curse ideale.
Capcane revelatorii. Cumva
exterioare realităţii, ele reclamă în
noi miezul ei esenţial
ce vor prelua o bună parte din chipul societăţii de
odinioară: cerşetorul‑vagabond Elişa‑Eli şi orbul
Abiel. Episodul furtunii e singurul aspect al mi‑
tului cu adevărat recunoscut. Încolo, imaginarea
revelaţiei şi episoadele niniviene au ceva din aerul
misterios al prozei medievale. Ioana Pârvulescu
literaturizează echilibrat, creează suspans, alege
să facă din participanţii la mitul reinaugurat o
lume credibilă ce populează contururile moşteni‑
te. Interesată de iniţiere, de slăbiciunea trupească
şi isteria carnalităţii din lumea veche, de sexuali‑
tatea reprimată şi superstiţiile aproximative, de
psihologia primitivă a celor captivi de bunăvoie
de pe micro‑societăţile de pe corăbii. Şi aşa mai
departe.
Scriitoarea face ce trebuie şi asamblează fic‑
ţiunea istoriografică insistând pe temelia psiholo‑
gică a protagonistului. Iona va fi surprins într‑o
continuă dezbatere interioară în care se oglin‑
deşte fiinţa ce nu se poate desprinde de trup şi
sentiment. Să dai carne unui personaj fixat în mit
– iată provocarea dintâi şi riscul însemnat al unei
asemenea ficţiuni. Să refaci omul transformat în
lozincă şi simbol.
Se vede bine că autoarea pune accentele
după o largă documentare. Ea stăpâneşte miga‑
la îmbinării ereziilor cu textele hibride, armoni‑
zează discursurile întretăiate, mereu atacate de
flash‑uri ale memoriei, înscenează la tot pasul na‑
ratori şi voci ce se adresează urmaşilor lui Iona; la
final, ea, scriitoarea, aşază tactic notele de lectură
ale autorului, ca şi cum întreaga istorie poate fi
interpretată ca parte din laboratorul oricărui scri‑
itor. Rezultă un puzzle hagiografic peste care se
depun discursuri polifonice, strategii narative, in‑
tertextualităţi moderate, până ce defularea prota‑
gonistului arată, din nou, temperatura lui umană.
Nu în ultimul rând, mesajul de adâncime se
adresează condiţiei de povestitor: dincolo de nara‑
ţiunea lui Iona rămân cei care, vreme de patru se‑
cole şi mai bine, au transmis, îmbogăţind‑o, aven‑
tura unui înrobit posedat de sacralitate.
Toată seria numerilor povestaşi, să le zi‑
cem, toţi naratorii prezenţi în discursul roma‑
nului aduc cu ei şi specificul epocii, până la cea
din urmă, din gura peştelui pandemic, din 2020.
Esthera, fiica lui Iona, prima povestitoare, este şi
cea care impune un post şi‑o sărbătoare, dar care,
pentru urmaşii direcţi, au cu totul altă însemnăta‑
te. Ei celebrează nu dialogul direct cu divinitatea
de odinioară, cât memoria poveştii, viaţa ei, felul
cum, de la ibovnica Hannah, care se citeşte la fel
şi de la capăt îndărăt, până la gemenii milenarişti
Hannah‑Natan, povestea rămâne vie şi absoarbe
rezerva celor depărtaţi de religie.
Cele mai reuşite scene îmi par bâjbâiala lui
Iona în pântecul‑infern, convalescenţa naufragia‑
tă, expresivitatea plastică a cetăţii Ninive şi, mai
ales, construcţia unui Iona din tăceri şi apariţii
fugare. Ca şi deznădejdea unuia ce trece din Cân-
tarea Cântărilor (către Hannah), în Psalmi (către
Iehova) spre revoltă romantică (împotriva Firii).
Dincolo de toţi, cum spuneam, Iacob, un patriarh
shakespearian. Precară mi s‑a părut lipsa descri‑
erii cadrului urban, a caselor, uliţelor etc. Epoca
cu mirajul ei sărăcăcios‑dickensian, în care orfanii
pătimesc laolaltă cu cei ce‑şi abandonează sufle‑
tele prea devreme. Nu lipsesc notele anecdotice,
întâmplările cu tâlc, versiunile pilduitoare, eroto‑
maniile semi‑onirice şi ricoşeurile moraliste.
Sub pretextul unui mit autocrat, Ioana Pâr‑
vulescu rescrie un basm încântător despre înveş‑
mântarea lumii în frivolitate. Aşa cum Iona din
Prevestirea nu mai vrea să iasă din sufletul feme‑
ii, ca un infern acceptat, aşa şi cititorul: acceptă
istoria nouă a lui Iona, cel care a uitat până la
Dumnezeu şi‑napoi că este om. r

n Polemice
Mircea Platon
La ce bun şcoala
în vreme de ciumă
C
riza Covid‑19 a surprins România
în stare de interimat guvernamen‑
tal, cu un guvern de avarie şi cu un
sistem de educaţie dat peste cap de
aproape trei decenii de „reformă continuă”, faza
pe şcoli a revoluţiei permanente. La începutul cri‑
zei Covid‑19, se vorbea la vârf de o nouă reformă a
şcolii, adică a treia mare reformă din ultimii 30 de
ani, reformă a cărei singură justificare e că a tre‑
cut un deceniu de la precedenta reformă. Se vor‑
bea de „şcoli‑pilot” şi de digitalizarea sistemului
de educaţie: de tutori virtuali, manuale digitale,
accent pus pe lucrul online în echipe în defavoarea
predatului clasic, „şcoala activă” cu mai puţine
teme ş.a.m.d. Acum, în acest interimat pandemic,
se vorbeşte despre ore online, digitalizarea şcolii,
abandonarea examenelor de evaluare naţională şi
bacalaureat, platforme virtuale ş.a.m.d. În plină
carantină, s‑a introdus pe undeva, prin mărun‑
taiele sistemului digestiv al Parlamentului, un
proiect de modificare a Legii educaţiei din 2011,
proiect care prevede digitalizarea şcolii, şcoală on‑
line pentru copiii românilor plecaţi la muncă în
străinătate şi înlocuirea notelor cu un sistem de
credite care să permită elevilor, din „diaspora” sau
din ţară, să treacă mai uşor clasa chiar dacă nu au
promovat la toate materiile.
Cu alte cuvinte, criza Covid‑19 nu a schim‑
bat cu nimic planurile elitelor decizionale în pri‑
vinţa învăţământului. Deşi ni se tot repetă că
„nimic nu va mai fi ca până acum”, planurile de
„reformă continuă” a învăţământului românesc
continuă în aceeaşi cheie. Nu pare a fi făcut ni‑
meni o analiză serioasă a modului în care criza
Covid‑19 afectează sistemul de educaţie. Această
analiză, totuşi, se impune, mai ales că vorbim de
30 de ani de „educaţie activă” care accentuează
„legătura dintre şcoală şi viaţă” sau dintre pro‑
cesul de educaţie şi nevoile societăţii. Nu putem,
tocmai acum, să tratăm şcoala ca şi cum ar avea
mai multă legătură cu ideologia unora, ca şi cum
ar fi legată organic doar de interesele diferitelor
nebuloase de antreprenori educaţionali. Legătura
şcolii cu viaţa, şi mai ales tipul de legătură a şcolii
cu viaţa, a ieşit la iveală acum, cu ocazia crizei Co‑
vid‑19, mai bine decât oricând în ultimii 30 de ani,
când, în genere, s‑a vorbit despre legătura unei
şcoli concrete cu o viaţă generică, ipotetică („eco‑
nomie de piaţă”, „democraţie”, „drepturile omului”
ş.a.m.d.), astfel încât am dat şcoala din mână pe
idealul de pe gard. Dar ceea ce a ieşit la iveală
acum nu a fost „legătura şcolii cu viaţa” pe care o
cer avocaţii şcolii active, adică legătura procesului
de învăţare cu mediul familiar elevilor (tablete,
malluri, atitudine pasiv‑consumeristă în faţa vie‑
ţii), ci legătura şcolii cu viaţa pe care o confirmă
istoria, adică impactul pe care îl are un anumit
sistem de educaţie asupra vieţii tuturor.
Pentru că, din toate colţurile societăţii, s‑au
auzit doar voci care cereau expertiză, luciditate
şi onestitate în domeniile: medical, politic şi me‑
diatic. Criza Covid‑19 nu a fost o simplă molimă
medievală, ci a avut caracteristicile unui război
hibrid. Virusul biologic a fost parazitat de viruşi
informaţionali şi ideologici care au proliferat poate
mai mult decât pretextul lor biologic. Spre deose‑
bire de gripa spaniolă, care a apărut spre sfârşitul
unui război mondial în cursul căruia protagoniş‑
tii se epuizaseră militar şi economic, şi din acest
motiv a şi luat sfârşit acel conflict, această criză a
apărut într‑o lume în care marile puteri sunt în‑
tr‑o stare de pace tensionată. Contextul seamănă
mai mult cu cel al Războiului Rece decât cu cel al
sfârşitului Primului Război Mondial. Cu alte cu‑
vinte, potenţialul pentru un conflict major există
şi riscă să fie actualizat de această criză. Criza,
aşadar, nu e doar una medicală. De aceea, ea cere
şi un răspuns politic lucid, în care expertiza me‑
dicală să fie adminstrată de elite politice apte să
cântărească diferitele opţiuni, să pună în balanţă
costurile şi beneficiile diferitelor scenarii. Pentru
a face acest lucru şi a ţine contactul substanţial
cu ceea ce a ajuns să se numească „populaţia”, e
nevoie de onestitate şi din partea elitelor politice,
şi din partea presei, care nu poate specula ires‑
ponsabil.
Ceea ce s‑a observat cu ocazia crizei Co‑
vid‑19 a fost, în schimb, focul încrucişat al diver‑
selor facţiuni politice, economice şi informaţio‑
nale din interiorul României, care a acompaniat
focul încrucişat al marilor puteri. Departe de a fi
un moment de cotitură, criza Covid‑19, ca toate
celelalte crize din ultimele decenii, a fost nu un
moment de schimbare la faţă, de transfigurare, ci
un moment în care s‑a forţat avansarea sau impu‑
nerea anumitor agende pe fundalul instabilităţii
generalizate.
Întrebarea care se pune, deci, este dacă edu‑
caţia experimentală propovăduită de avocaţii şco‑
lii active ne poate oferi tipul de om de care avem
nevoie în vremuri pandemice. Din toate colţurile
societăţii româneşti s‑au auzit chemări la „ordi‑
ne”, „competenţă” şi „eroism”: de la medici, care
au fost chemaţi să arate competenţă şi spirit de
sacrificiu, la armată, care a fost chemată în unele
cazuri să suplinească ceea ce s‑a considerat a fi
lipsa de ordine a medicilor, la profesori şi elevi,
care au fost siliţi să stabilească noi relaţii de pre‑
dare‑învăţare‑examinare în condiţii puţin propice
ordinii, competenţei şi concentrării cerute de şcoa‑
lă, la naţiune în general, căreia i s‑a cerut să stea
închisă în casă şi să respecte cu stricteţe anumite
ordine, chiar cu preţul unor mari sacrificii umane
şi economice.
Cu alte cuvinte, la vremuri de pandemie s‑a
dovedit că nu e loc pentru improvizaţii. Că traver‑
sarea cu bine a unei asemenea crize cere lucidita‑
te, pricepere, perseverenţă şi spirit de sacrificiu.
Pentru a nu fi impuse din afară, mecanic, doar la
vremuri de criză, aceste comportamente trebuie
internalizate, organic, în vremuri normale.
Educaţia pentru criză nu se poate realiza fă‑
când elevul dependent de cât mai multe sisteme şi
instrumente – care se defectează sau se prăbuşesc
în vreme de criză –, ci mai degrabă cât mai inde‑
pendent, ceea ce presupune articularea şi antre‑
narea structurii lui interioare şi exterioare, cultu‑
rale, psihice şi fizice după modelul şcolii clasice.
Cultura e ceea ce îţi rămâne după ce ai ui‑
tat tot ce ai învăţat, spunea behavioristul ameri‑
can B.F. Skinner. Educaţia e ceea ce îţi dă şcoala
atunci când te învaţă să te comporţi ca şi cum nu
ar exista tot angrenajul din jurul nostru. Şcoala
nu trebuie să recicleze cât mai mult din prezent,
ci cât mai puţin, pentru a ajuta elevii să asimi‑
leze valori sigure, permanenţe, repere valabile şi
atunci când se sting toate luminile. Un om de ca‑
racter, adică bine educat, este unul care acţionea‑
ză conform anumitor principii chiar dacă lumea
din jurul lui s‑a degradat sau corupt. Nevoia unui
asemenea tip de şcoală s‑a văzut şi în alte contex‑
te apocaliptice din istoria modernă.
Pentru a confirma acest lucru, putem face
apel la concluziile care s‑au tras despre rolul şcolii
în timpul şi după Primul Război Mondial, război
care a fost, din multe puncte de vedere, cel mai
zguduitor conflict din istoria europeană şi care a
fost însoţit şi urmat de molime.
În conferinţa Din influenţele războiului asu-
pra şcoalei, ţinută în 1919 la Casa Şcoalelor de
G.G. Antonescu (1882‑1953), profesor de pedago‑
gie la Universitatea din Bucureşti şi director al
Institutului Pedagogic Român, acesta observa că
războiul a avut consecinţe atât asupra educaţiei
intelectuale, cât şi asupra educaţiei morale din
şcoli.
În primul rând, observa Antonescu, războiul
a pus la grea încercare programul şcolii, cerând de
la elevi şi profesori eforturi sporite: „În domeniul
instrucţiunii s’a pus chestiunea dacă în atmosfera
încărcată a răsboiului pot fi respectate toate indi‑
caţiile programului oficial. Orcare ar fi fost atitu‑
dinea administraţiei şcolare, nu se putea evita –
la elevi ca şi la profesori – producerea unei stări
Contextul seamănă mai mult cu cel
al Războiului Rece decât cu cel al
sfârşitului Primului Război Mondial.
Cu alte cuvinte, potenţialul pentru
un conflict major există şi riscă să
fie actualizat de această criză. Criza,
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
aşadar, nu e doar una medicală
sufleteşti, pe cât de caracteristică timpului, pe
atât de dăunătoare mersului regulat al instrucţi‑
unii: e starea generală de enervare şi agitaţie, lip‑
sa de interes pentru tot ce nu se referea la eveni‑
mentele zilei. Câtă energie îi trebuia profesorului
pentru a‑şi concentra atenţia asupra lecţiei ce are
de tratat în clasă, după ce acasă sau în cancelarie
interpretase cu multă căldură ultimele ştiri de pe
câmpul de luptă. Şi ce putere de voinţă trebuia
să aibă elevul pentru a în­frâna în conştiinţa lui
ideile care, sprijinite fiind de sen­timente intense,
tindeau continuu – în timpul lecţiei – să se ridice
şi să se menţie deasupra grupului de idei lipsite
de o bază afectivă, dar impuse de şcoală. Stăpâni‑
re de sine s’a cerut dela elev, ca şi dela profesor.
Iată cum atenţia voluntară, puţin apreciată de pe‑
dagogi în timpurile normale, a obţinut un loc de
cinste în timp de răsboiu. Pentru a o provoca şi
susţine profesorul a putut face apel, faţă de sine
însuşi şi faţă de elevii săi, la conştiinţa datoriei,
punând în cumpănă spiritul de abnegaţie şi sacri‑
ficiu de care fac do­vadă combatanţii pe front.
Totuşi nu se putea renunţă cu desăvârşire
– mai ales pentru elevi, a căror putere de concen‑
trare e considerabil mai mică decât a profesorilor,
la intervenţia interesului, deci, a atenţiei invo‑
luntare. Profesorii, pentru a stimula interesul,
au profitat de toate ocaziunile în care lecţiile lor
aveau vreo legătură cât de slabă cu evenimentele
răsboinice”1.
Aşadar, după cum a confirmat şi criza Co‑
vid‑19, învăţământul bazat pe „joacă”, „atenţie
involuntară”, „senzaţie de bine” şi alte E‑uri ale
pedagogiei experimentale trebuie înlocuit, în vre‑ 13
muri de criză, de învăţământul bazat pe atenţia
voluntară, pe concentrarea de modă veche, atât
de dispreţuită astăzi. Lecţiile online desfăşurate
pe durata carantinei au demonstrat fie că învăţă‑
mântul online este aproape imposibil din pricina
neatenţiei elevilor, care odată scăpaţi în faţa unui
ecran sunt obişnuiţi să înceapă a naviga până la
uitarea de sine şi abandon mintal, fie că, dacă este
posibil, în măsura în care este posibil, el este posi‑
bil datorită atenţiei voluntare de tip vechi, adună‑
rii minţii, concentrării la lecţie, simţului datoriei.
Aceste concluzii, impuse de realitate, nu pare a
le fi tras nimeni din moment ce ni se propune, în
continuare, schimbarea sistemului de învăţământ
conform unei paradigme, combinând învăţarea
prin joc cu digitalizarea care face imposibilă orice
învăţare.
Apoi, dacă în Primul Război Mondial elevii
au devenit interesaţi de hărţi, pentru a urmări li‑
nia frontului şi mersul războiului, istorie, pentru
a înţelege revendicările teritoriale (Transilvania,
Basarabia, Bucovina, Alsacia, Lorena, Polonia,
Nordul Italiei, regiunea Balcanilor, coloniile afri‑
cane şi asiatice ş.a.m.d.), criza Covid‑19 a arătat
importanţa geografiei şi noţiunilor de chimie, bi‑
ologie, sociologie şi economie, care ajută la înţele‑
gerea naturii şi impactului unei pandemii. Sau a
logicii şi istoriei, care ajută la interpretarea diferi‑
telor scenarii, de la teoria conspiraţiei, care neagă
existenţa virusului, la proiecţiile fantaste ale ex‑
perţilor ale căror modele matematice au prevăzut
total eronat moartea a milioane de oameni.
Din punctul de vedere al educaţiei morale,
Antonescu observa creşterea sentimentului naţio‑
nal şi a sensibilităţii faţă de monumentele, peisa‑
jele şi oamenii distruşi de război2. Criza Covid‑19
a demonstrat potenţialul de cinism al celor care
spuneau că nu e nimic dacă mor bătrânii sau cei
care au deja alte boli, boli cronice cu care se poate
trăi decenii, devenite însă brusc, din pricina viru‑
sului, „co‑morbidităţi”, dar şi potenţialul dictato‑
rial al elitelor politice, grăbite să profite de stări
de urgenţă şi mai dornice să închidă oamenii în
1
G.G. Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne
(Bucureşti: Cartea Românească, 1925), 107‑108.
2
Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne,
109. ð
August 2020
 case sau în spitale decât să ia şi măsuri‑
ð le necesare bunului mers al spitalelor, al
societăţii sau al economiei. Solidaritatea
naţională, empatia, abordarea nu din perspectivă
utilitaristă, strict pragmatică, a acestor crize, ci
din perspectivă larg umanistă, este imposibilă pe
fondul unui sistem de învăţământ care nu obişnu‑
ieşte naţiunea să gândească în termeni umanişti.
Şcoala ca atelier unde te pregăteşti pentru a ocu‑
pa apoi un loc de muncă nu poate ţine, din acest
punct de vedere, locul şcolii umaniste, generaliste,
care formează cultura generală.
Acest lucru s‑a observat şi după Primul Răz‑
boi Mondial, când Antonescu nota că învăţămân‑
tul axat pe ştiinţe nu poate exercita un monopol
asupra şcolii, pentru că ştiinţa se ocupă cu mij‑
loacele, şi un învăţământ axat pe mijloace lasă
scopurile la mâna unor lideri lipsiţi de scrupule
şi a unor naţiuni uşor de păcălit. Tocmai în vre‑
muri ştiinţifice, de uriaşă adaptabilitate oferită de
ştiinţă, care, iată, are potenţialul de a stârni sau
pune capăt unei pandemii ca şi unui război, pre‑
gătirea clasic‑umanistă este absolut necesară, de
neocolit: „Curentul umanitarist care conside‑
ră cultura sufletească a omului, ca om (nu ca
profesionist), mai presus de pregătirea lui la
viaţa practică, cerinţele moralei mai presus de
acelea ale intereselor egoiste, cultura clasică
mai presus de ştiinţele aplicate. Alte elemente
(decât cele citate mai sus) ale experienţii răs‑
boiului şi alte probleme impuse de pace sunt
invocate în sprijinul curentului umanitar şi în
contra celui utilitar:
1. Faptul că rezultatele cercetărilor de
ştiinţă aplicată au fost puse în serviciul crimei:
torpilarea vapoarelor, asasinarea copiilor şi feme‑
ilor în biserici şi spitale, incendiarea imobilelor cu
bombe speciale etc.
2. Faptul că adaptabilitatea ştiinţei pozitive
la necesităţile momentului a permis prelungirea
şi intensificarea răsboiului, prin transformarea
industriei de pace în industrii de răsboiu (fabrica‑
re de muniţii şi armament).
Atari constatări şi altele de felul acesta au
14 dus la concluzia că ştiinţa positivă e un puternic
mijloc de adaptare, care însă poate servi tot atât
de mult la dezastrul social, ca şi la progresul socie‑
tăţii. Totul depinde de scopul care dă directiva; iar
scopul e determinat de cugetul şi inima omului. bularul limbii engleze (60% din vocabularul limbii
Iată de ce alături de cultura ştiinţifică practică se
impune cultura umanitară. Numai astfel idealul
înfrăţirei popoarelor va putea deveni realitate.
Când se cere cultură umanitară se adaogă de obi‑
ceiu calificativul de clasică. De ce? Pentrucă în li‑
teratura clasică, veche şi modernă, găsim studiate
tipurile etern omeneşti. Şi nu putem esclude cu
totul clasicismul antic: a) pentrucă el condiţionea‑
ză priceperea clară a celui modern (arg. istoric)
b) pentrucă, prin simplitatea lui, e mai accesibil
spiritului în desvoltare al elevului. Natural că,
în cazul acesta, avem în vedere în primul rând
cuprinsul culturii clasice, nu studiul formalist al
limbei. Vedem cum cele două curente opuse şi cari
continuă încă a lupta unul în contra celuilalt ar
putea sfârşi prin a se complecta reciproc, prin a se
echilibra unul pe altul: elementul positivist‑utili‑
tar ar impune umanistului respectul realităţii şi
al activităţii, alături de ideal şi contemplaţia pa‑
sivă; iar elementul umanist ar pune dinnaintea
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
positivistului idealul binelui social menit să‑l că‑
lăuzească în activitatea sa practică. În organiza‑
rea învăţământului secundar aceasta ne‑ar duce,
poate, la vechiul tip de liceu unitar care acordă o
egală importanţă culturii clasice şi celei reale”3.
Epocile de criză majoră – marile conflicte
sau marile pandemii – ne arată cât de fragilă este
civilizaţia şi cât de necesară ne este ea: ne arată,
cu alte cuvinte, că nu putem niciodată să tratăm
un fapt cultural ca pe unul natural. Civilizaţia se
cere cultivată, edificată, menţinută cu pricepere şi
îndârjire. Civilizaţia nu e fruct pădureţ, nu creşte
oricum şi oricând. Continuităţile care o fac posi‑
bilă se pot întrerupe oricând, şi în timp de pace,
dacă nu suntem atenţi. Şcoala nu poate fi incuba‑
tor de muncitori calificaţi în mijloace şi indiferenţi
la scopuri. Vremurile de cumpănă au demonstrat
acest lucru. Nu ne rămâne decât să facem şi noi
actul civilizator de a cugeta la acest lucru. r
3
Antonescu, Din problemele pedagogiei moderne, 116.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
n Din arhivele demnităţii
Ioan‑Aurel Pop
Specificul naţional şi valorile
identitare europene
A
stăzi nu se mai vorbeşte despre
identitatea europeană la fel de
mult şi de entuziast cum se vorbea
în urmă cu unul sau două decenii.
Şi totuşi, în ciuda unor evoluţii discordante, senti‑
mentul apartenenţei la Europa există. De regulă,
specialiştii recurg la o separare între ceea ce ei nu‑
mesc identitate europeană actuală, făurită – atât
cât s‑a reuşit – în cadrul Uniunii Europene (accep‑
tarea drepturilor şi libertăţilor individuale şi de
grup, prevăzute în documente oficiale) şi identita‑
tea europeană venită din trecut, cu rădăcini cul‑
turale şi religioase. Dar cele două, totuşi, nu pot
exista separat şi nici nu este bine să fie despărţite.
Identitatea europeană nu se bazează numai
pe regulamente directive şi legi juridice, ci şi pe
conştiinţa de european, iar această conştiinţă în‑
seamnă, de fapt, o convingere. Convingerea de a fi
european, prezentă în minţile noastre, se formea‑
ză prin educaţie şi se clădeşte de peste două mii
de ani, de când au apărut noţiunea (iniţial mito‑
logică) de Europa şi noţiunea de democraţie. Sta‑
tul roman, deşi s‑a întins, la un moment dat, pe
trei continente, a creat premisele unei unităţi eu‑
ropene, în limitele geografice ale lumii civilizate
de atunci. Dreptul roman, de exemplu, a rămas o
moştenire perenă, până astăzi, pentru întreg spa‑
ţiul continentului nostru. Se consideră că rădăci‑
nile identităţii istorice europene sunt, în primul
rând, clasicismul greco‑roman şi creştinismul (iu‑
deo‑creştinismul). Clasicismul acesta ne‑a lăsat
moştenire, între altele, limba latină, considerată
îndeobşte limbă moartă, dar care este, în esenţă,
vie, prin limbile romanice actuale şi prin majori‑
tatea cuvintelor care alcătuiesc, de exemplu, voca‑
engleze provine din limba latină). Creştinismul
s‑a afirmat, de fapt, masiv în Evul Mediu, când
s‑a răspândit pe întreg continentul şi când numele
de Europa era sinonim cu Republica Creştină. În
Evul Mediu (mai ales în secolele al VIII‑lea – al
XVI‑lea), monarhiile s‑au unit în cadrul Cruciade‑
lor, ca să apere sau să impună valorile europene şi
să elibereze sau să cucerească ceea ce elementele
alogene (islamice) acaparaseră în colţul sud‑vestic
(Peninsula Iberică) al Europei, pe Locurile Sfin‑
te (în vecinătatea Europei) şi în colţul sud‑estic
(Peninsula Balcanică) al Europei. Evident, unirea
aceasta a liderilor, cu scop de apărare sau de im‑
punere a valorilor creştine europene, nu a însem‑
nat identitate europeană, dar a creat un sistem
de vase comunicante prin care particularităţile
locale s‑au atenuat şi s‑au împărtăşit reciproc.
Evul Mediu a generat două structuri înglobante
sau universaliste, care au fortificat ideea de Euro‑
pa. O astfel de structură a fost Biserica, prin care
s‑a trecut dincolo de limbi, origini, etnii şi care a
fost (formal) unitară până la 1054 sau, mai exact,
Muzeul Pompiliu Macovei
Naţiunile ca entităţi organice (şi nu
ca state naţionale) nu s‑au născut
prin hotărâri ale parlamentelor sau
ale altor organisme politice şi nu
pot fi desfiinţate pe asemenea căi,
pentru că, dacă se fac asemenea
încercări, ele – naţiunile – se
răzbună
până la 1204. Dar şi după Marea Schismă, creşti‑
nismul apusean şi cel răsăritean au păstrat esen‑
ţa lor comună. Cealaltă structură de globalitate
a fost Imperiul – mai întâi de Răsărit şi apoi (din
anul 800 începând) şi de Apus – prin care Europa
era imaginată ca o piramidă în fruntea căreia se
situa împăratul, sub care erau regii, apoi princi‑
pii, voievozii, conţii, baronii etc.
Sunt aproape 600 de ani de la semnarea
actului unirii religioase de la Conciliul de la Flo‑
renţa (1439). Atunci, doi capi ai bisericilor şi doi
împăraţi au căzut de acord să unifice Europa.
Europa aceasta unită a rămas, însă, mai mult un
deziderat. Adevăratele elemente care cred că au
transformat ideea de Europa (imaginată) în rea‑
litatea numită Europa (trăită aievea) au fost nu
cele politice, ci acelea spirituale, culturale. De la
Renaştere încoace, popoarele europene – prin eli‑
tele lor intelectuale – au pulsat la unison prin cul‑
tură. Primul mare curent cultural pan‑european a
fost umanismul, care a încercat să imite Antichi‑
tatea, dar a ajuns să declare omul drept măsura
tuturor lucrurilor, promovând cultul frumuseţii
corpului şi spiritului omenesc. Noi ne‑am înscris
în această mişcare uriaşă ceva mai târziu, în se‑
colele al XVI‑lea – al XVII‑lea, de la Nicolaus Ola‑
hus (Nicolae Românul) până la Grigore Ureche şi
Miron Costin. Urmează barocul, cu accente grave
în artă, dar şi în literatură, iar apoi urmează ilu‑
minismul. Barocul românesc este stilul brâncove‑
nesc, iar iluminismul începe printr‑un preludiu,
ilustrat timid de Stolnicul Constantin Cantacuzi‑
no şi puternic, cu forţă europeană, de principele
cărturar Dimitrie Cantemir. De la 1700 încoace,
după o criză a conştiinţei europene, continentul
intră într‑un sistem de vase comunicante, trecân‑
du‑se „de la mica la marea Europă”. Iluminismul
românesc, mai ales prin Şcoala Ardeleană, se în‑
scrie în mişcarea de emancipare a popoarelor şi
în convingerea că prin şcoală (educaţie) şi cultură
se ajunge la libertate. Urmează apoi romantis‑
mul, care, cultivând tradiţiile, obiceiurile, legen‑
dele şi limbile popoarelor europene, pregăteşte
noi elemente de contact, de colaborare şi de uni‑
formizare. Din secolul al XIX‑lea
încoace, sincronizarea europeană a
naţiunilor, a altor grupuri şi a indi‑
vizilor continentului devine şi mai
accentuată. Toate marile curente
culturale se desfăşoară sau au eco‑
uri de‑acum în întreaga Europă, de
la creaţia literară la stilurile arhi‑
tectonice şi de la arta plastică până
la cinematografie. Toate idealurile
modernizării societăţii din fiecare
ţară – cel puţin până la frontiere‑
le vestice ale Imperiului Rus – au
în prim-plan modelul culturii şi ci‑
vilizaţiei occidentale, model bazat
pe competiţie, pe concurenţă şi pe
performanţă, în cadrul democratic,
asigurat de constituţiile adoptate
rând pe rând, după exemplul en‑
glez, francez, american sau belgian.
 Este drept că, în trecut, Europa unită a fost
mai mult gândită şi că, de câteva decenii bune,
am vrea s‑o facem trăită, după formularea lui
Alexandru Duţu. Faptul este dificil, dar nu este
imposibil. Ideea zădărniciei s‑a insinuat treptat,
pe măsură ce idealul de unitate al fondatorilor
Uniunii Europene s‑a vădit, în parte, irealizabil
sau plin de obstacole. Una dintre cauzele întâr‑
zierii procesului de integrare prin intermediul
Uniunii Europene vine dintr‑o greşită percepţie a
istoriei continentului, mai exact din eroarea de a
crede că în calea unităţii continentului stau naţi‑
unile şi statele naţionale. De aici, nu a fost decât
un pas până la convingerea unora dintre deciden‑
ţii politici că dizolvarea naţiunilor sau diminua‑
rea drastică a rolului acestora ar determina, cu
siguranţă, construcţia europeană de succes. Ori‑
care istoric serios, care a studiat atent, pe surse,
agregarea naţiunilor medievale şi moderne de‑a
lungul secolelor, ar fi putut semnala de la început
falimentul unei astfel de direcţii de gândire. De
fapt, însă, lucrurile nu sunt chiar atât de simple,
pentru că şi în rândul cercetătorilor în domeniul
disciplinelor socio‑umane există o pluralitate de
teorii, ipoteze şi de opinii. Dacă se selectează din
paleta largă a acestora doar extremele, atunci se
ajunge, în cazul românilor, la următoarele: 1. Ro‑
mânii sunt vechi de peste două milenii, fiindcă la
baza lor sunt traco‑dacii, „cel mai numeros popor
din lume după indieni” (Herodot), care vorbeau
latineşte, erau creştini înainte de Hristos, îm‑
pânzeau Europa şi îi învăţau pe mai toţi ceilalţi
cultura lor înaltă şi civilizaţia lor superioară; 2.
Românii sunt un grup etnic firav, format în epoca
modernă şi contemporană (secolele al XIX‑lea şi al
XX‑lea), din fragmente regionale, reunite în chip
artificial, prin eforturile conjugate şi exclusive ale
unor intelectuali şi oameni politici (unii masoni),
influenţaţi de lumea occidentală şi prin voinţa ma‑
rilor puteri. Prima „teorie” este una autohtonistă
extremă şi perenialistă în acelaşi timp, pretin‑
zând că rădăcinile istorice ale românilor se pierd
în timp, ajungând până chiar înainte de Hristos.
A doua „teorie”, tot extremă, este modernistă şi se
încadrează în curentul care a făcut vogă până nu
demult în istoriografie, al „inventărilor” şi al „mi‑
tologizărilor”. Sunt mulţi specialişti serioşi care
se întreabă, de exemplu, dacă Europa s‑a născut
ori s‑a făcut, dacă Europa s‑a făurit ori a fost fă‑
urită sau, mai clar, dacă ea s‑a construit organic,
prin acumulări succesive în timp, independent de
voinţa cuiva, ori dacă a fost „inventată” de către
anumiţi indivizi sau de către grupuri interesate,
aşa cum se spune, în chip teribilist uneori, des‑
pre tradiţie, naţiune, călătorie, masonerie etc. În
disputa, adesea neloială, dintre perenialism (sau
primordialism) şi modernism, dintre adepţii unei
viziuni organiciste, istorice, adică diacronice şi cei
care cred în generaţiile spontanee, în invenţia lu‑
milor şi a componentelor lor, în sincronism, pare
că nu este loc de cale de mijloc, deşi – după cum
se ştie de la romani încoace – „calea de mijloc este
cea de aur” (aurea mediocritas).
Din experienţa istorică se ştie, însă, că, de
regulă, o identitate nu se naşte spontan, nici în
cazul indivizilor şi nici al comunităţilor. În pri‑
vinţa identităţilor de grup – fiindcă la una din‑
tre acestea se face aici referire – exemplele sunt
nenumărate. Cum să decretezi spontan că cineva
este englez, sau polonez, sau italian? Cum să‑ţi
imaginezi o lege prin care toţi cei care locuiesc în
Suedia formează naţiunea suedeză sau o hotărâre
de guvern prin care toţi cei care trăiesc în Româ‑
nia formează naţiunea română? Naţiunile europe‑
ne s‑au născut prin acumulările succesive şi trep‑
tate, invocate mai sus, dar, până la promovarea
de acţiuni de unitate în numele naţiunilor, calea
a fost foarte lungă. Prin urmare, conştientizarea
naţiunilor s‑a făcut prin educaţie, iar educaţia au
promovat‑o elitele intelectuale, culturale, politi‑
ce. Altfel spus, italienii erau demult italieni, dar
acţiunea de unificare politică a Italiei, în numele
unităţii italienilor, au dirijat‑o elitele. Ceea ce tre‑
buie să fie, însă, foarte clar pentru oricine derivă
dintr‑o constatare simplă: naţiunile ca entităţi or‑
ganice (şi nu ca state naţionale) nu s‑au născut
prin hotărâri ale parlamentelor sau ale altor or‑
ganisme politice şi nu pot fi desfiinţate pe aseme‑
nea căi, pentru că, dacă se fac asemenea încercări,
ele – naţiunile – se răzbună. Spre ce ne conduce
acest adevăr? Spre o soluţie evidentă: unitatea
europeană nu poate şi nu trebuie să fie făurită îm‑
potriva naţiunilor, ci cu ajutorul naţiunilor şi prin
angrenarea lor în proces. De aceea, credinţa că,
pentru succesul unităţii europene, ajunge identi‑
tatea făurită de lideri prin legislaţie comună, prin
libera circulaţie a persoanelor şi a forţei de mun‑
că, prin reglementări privind alimentaţia publică
etc., este falsă.
Prin urmare, avem nevoie de educaţie euro‑
peană zi de zi şi ceas de ceas. Această educaţie se
face în mod eficient prin familie, dar mai ales prin
şcoală. Şcoala trebuie să inoculeze în minţile şi în
inimile copiilor şi adolescenţilor ideea de Europa,
numitorii comuni ai civilizaţiei europene, simbioza
dintre specificul naţional şi universalismul euro‑
pean. Identităţile naţionale, locale, regionale nu se
opun integrării europene, ci o pot pregăti, susţine şi
construi. Europa unită trebuie să fie un concert al
naţiunilor animate de un ideal comun, care nu este
primordial nici economic, nici politic, nici adminis‑
trativ, ci cultural. Dacă ne vom simţi uniţi în spi‑
rit, atunci toate celelalte elemente de unitate vor
veni de la sine. Pe baza acestor elemente spiritua‑
le comune, Europa a făurit o civilizaţie de succes,
care s‑a expandat – nu întotdeauna în mod paşnic
şi moral – pe toate continentele. Această prioritate
istorică a Europei ne obligă mult şi ne îndeamnă
să construim în numele ideii de Europa şi nu să
dezbinăm ori să distrugem. La baza unităţii isto‑
rice organice europene stau câteva elemente care
nu trebuie îndreptate împotriva nimănui, ci trebu‑
ie doar cultivate, conştientizate şi puse în acţiune.
Educaţia întru valorile europene nu se poate opri la
aspectul său teoretic şi se cuvine să genereze atitu‑
dini şi să producă efecte practice.
Identitatea europeană nu se poate clădi
prin distrugerea specificului naţional în cultură.
S‑a încercat acest lucru şi nu a condus la niciun
rezultat. Prin anii ’90 ai secolului trecut existau
„analişti politici” şi „formatori de opinie” în Ro‑
mânia – ale căror idei erau sorbite pe nerăsuflate
de o parte a românilor – care ne avertizau că nu
putem intra în Europa cu Eminescu cel prăfuit şi
romantic întârziat, cu Eminescu cel autohtonist şi
promotor al tradiţiei, cu Eminescu extaziat „sara
pe deal”, unde „buciumul suna cu jale”. Ideea era
mai generală, anume că nu puteam fi primiţi în
Europa cu balastul nostru naţional, cu o cultură
mică şi nesemnificativă, cu false valori şi cu scri‑
itori de mâna a doua. Ideea aceasta generală s‑a
dovedit până la urmă complet caducă. Nu din pri‑
cina tradiţiei şi a lui Eminescu eram noi ţinuţi în
anticamera Europei. Am atras atenţia cândva cât
de vehement naţionalist a fost Sienkiewicz şi cum
a promovat el ideea de libertate a polonezilor şi
specificul polonez. La fel au fost Goethe cu valorile
germane, Petőfi cu valorile ungare, Puşkin cu cele
ruseşti etc. Şi nimeni nu a susţinut în mod serios
că Germania trebuie să se debaraseze de Goethe,
Ungaria de Petőfi sau Polonia de Sienkiewicz!
Culturile nu sunt inferioare şi superioare, ci sunt
pur şi simplu culturi şi exprimă, toate, specificul
locului şi al oamenilor care le‑au creat. Dacă oa‑
menii care le‑au creat alcătuiesc naţiuni, atunci
acel culturi pot fi numite naţionale fără rezerve.
Din aceste culturi naţionale s‑a creat, în mare
parte, cultura europeană, pentru că în fiecare spe‑
cific naţional se află numitori comuni pentru va‑
lorile europene.
Orice construcţie naţională sau globală poa‑
te ascunde în sine mari riscuri. Globalizarea făcu‑
tă împotriva naţiunilor şi a patriilor nu poate să
nu ne amintească de stângismul comunist, teore‑
tizat la mijlocul secolului al XIX‑lea şi care pretin‑
dea că muncitorii nu au patrie, că naţiunile trebu‑
ie desfiinţate în favoarea unei naţiuni mondiale
unice. O seamă de astfel de idei neo‑stângiste, de‑
numite post‑moderne, fac carieră şi astăzi şi ade‑
menesc minţile insuficient instruite. Construcţia
europeană este o realitate care trebuie constituită
temeinic, în favoarea indivizilor şi grupurilor şi
nu împotriva acestora.
Din păcate, astăzi nu există cele mai favora‑
bile circumstanţe pentru consolidarea construcţi‑
ei europene, dar vrem să sperăm că aceasta este
doar o situaţie de conjunctură, vremelnică şi cir‑
cumstanţială. Pentru depăşirea acestui impas,
este, însă, nevoie de eforturile comune ale tuturor
actorilor, care nu sunt doar liderii politici, ci po‑
poarele, grupurile sociale, comunităţile. Europa,
înainte de a fi o alcătuire politică, trebuie să aibă
conştiinţa unei unităţi culturale a valorilor sale,
iar aceasta se realizează prin educaţie. Valorile
europene nu se opun sau contrapun valorilor naţi‑
onale, ci derivă din acestea. r
n C
 orespondenţă din
Ţara Sfântă
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Dragoş Nelersa
Euforia care a îmbătat
guvernul
D
upă ce Israelul a fost una dintre ţă‑
rile care a reacţionat cel mai repe‑
de şi a luat cele mai bune măsuri
de protecţie la începutul pandemiei
Covid-19, Ţara Sfântă este acum la coada clasa‑
mentului, fiind clasificată ca un stat cu risc mare
de coronavirus şi la un pas de reizolarea totală.
Guvernul Netanyahu pare că încă trăieşte
euforia succesului de acum două luni, când, în în‑
treaga lume, Israelul era lăudat pentru modul în
care a gestionat cea mai mare criză de sănătate
cunoscută în ultimii ani. Publicul a făcut mari sa‑
crificii în timpul blocajului, dar părea că Israelul
a învins criza din sănătate şi putea să‑şi îndrepte
atenţia spre a face faţă crizei economice.
Cu toate acestea, în ultimele săptămâni, nu‑
mărul zilnic de pacienţi depistaţi pozitiv a crescut
constant cu mult peste media altor ţări. Statul Is‑
rael se confruntă la începutul lunii iulie cu o me‑
die de 1000 de noi infectări zilnice şi este pe locul
doi în lume la numărul de cazuri noi raportate la
un milion de locuitori, după SUA. 15
O creştere a ratelor de infectare după redes‑
chiderea economiilor a fost prevăzută în întreaga
lume şi chiar aşa s‑a întâmplat, dar toate ţările au
făcut eforturi pentru identificarea rapidă a lanţu‑
lui de infecţie şi pentru ruperea acestuia.
Din păcate, Israelul s‑a grăbit să deschidă
şcolile şi să relanseze economia, iar cetăţenii au
crezut că lupta cu virusul a fost câştigată. Măsu‑
rile de prevenire a transmiterii virusului au fost
din ce în ce mai neglijate, iar sistemul de rupere a
lanţurilor de infecţie nu a mai funcţionat.
În prezent, Israelul are peste 12.000 de pa‑
cienţi Covid‑19. Dintre aceştia, 86 sunt spitalizaţi
în stare severă, iar 78 în stare mai puţin critică.
Cifrele sunt aproximative pentru că ele se schim‑
bă de la o oră la alta. Se estimează că, după ten‑
dinţa actuală, în scurt timp, vom asista la o creş‑
tere a numărului de cazuri grave şi a numărului
de persoane care vor avea nevoie de respiraţie ar‑
tificială.
Majoritatea pacienţilor aflaţi în valul actual
al virusului sunt tineri, iar aceştia tind să aibă
simptome uşoare. Conform specialiştilor, în rit‑
mul actual de creştere al bolnavilor, în două săp‑
tămâni sistemul de sănătate poate intra în blocaj.
Doar dacă se vor lua în aceste zile măsuri sanitare
urgente, se poate evita acest scenariu negru. Pa‑
cienţii care sunt acum internaţi în spital au fost
infectaţi cu aproximativ zece zile înainte, deci
creşterea numărului de bolnavi din spitale în ur‑
mătoarele zile este inevitabilă.
Guvernul a reimpus măsuri sanitare severe.
S‑au închis sălile de evenimente, barurile, clubu‑
rile, iar în restaurante au voie doar maxim 20 de
persoane. De asemenea, sălile de fitness şi pis‑
cinele şi‑au închis porţile, iar în autobuze nu au
voie să călătorească mai mult de 20 de persoane
simultan. Comitetul de urgenţă al coronavirusu‑
lui anunţă în fiecare zi măsuri din ce în ce mai
severe pentru a stăvili valul de infecţie, spre dis‑
perarea afacerilor particulare, care se bucuraseră
că se pot pune din nou pe picioare.
Situaţia nu este uşoară, lupta cu coronaviru‑
sul are implicaţii în toate domeniile şi este o pro‑
vocare foarte grea pentru aparatul de conducere.
Trebuie pusă în balanţă economia ţării şi sănăta‑
tea populaţiei, iar dacă nu se iau măsuri urgente,
Israelul poate înfrunta un dezastru. r
August 2020
 În ultimii treizeci de ani de
Clubul Ideea Europeană libertate de opinie şi de atitudine,
foarte puţine au fost şi mai sunt
demersurile pozitive – în sensul
n George Motroc în dialog cu Adrian Majuru menţinerii unor instituţii de
învăţământ performante – susţinute
prin argumente constructive, cu
repere clare şi etape care trebuie
„României îi lipseşte urmate.

o «hartă a viitorului»”
„Un efort de regândire a
existenţei”
George Motroc: Domnule Adrian Majuru,
care e opinia Dvs. despre pandemia declarată de
OMS acum circa două luni? Cred că lectorii revis-
tei Contemporanul. Ideea europeană ar fi intere-
saţi de punctul de vedere al unui istoric consacrat,
apreciat în mediul academic (în anul 2019 aţi de-
venit laureat al Premiului Academiei Române, la
secţia istorie, decernat pe anul 2017; un premiu de
un indiscutabil prestigiu care v‑a fost înmânat de
Domnul profesor Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Aca-
demiei Române). Ce părerea aveţi, aşadar, despre
pandemia Covid‑19? Vă invit să faceţi o compa-
raţie cu alte molime extinse la nivel european, şi
nu numai. Evenimentele ce se succed în ultimele
două luni ba sunt aşezate în matca unor teorii ale
conspiraţiei, ba sunt percepute ca un plan malefic
la nivel mondial sau, din contră, sunt desconside-
rate... De altfel, în paginile revistei care găzduieşte
acest interviu a apărut punctul de vedere avizat
al Domnului acad. Victor Voicu – om de ştiinţă,
medic, farmacolog, recunoscut inclusiv în plan in-
ternaţional – pe care l‑am urmărit ulterior şi la
câteva posturi TV în aceeaşi atitudine, caracteris-
tică unui savant: exactă, sobră, de o înaltă ţinută
profesională, intelectuală şi morală. Dincolo de
factorul preponderent emoţional, generat de in-
terminabilele dezbateri din mass-media, istoricul
Adrian Majuru cum vede acest impas?
16 Adrian Majuru: Nu ne aflăm în impas. Şi
cei din trecut au refuzat să creadă într‑un deplin
dezastru. În veacul al XVIII‑lea a existat însă o
adevărată disperare a individului de a exista, în
tumultul schimbărilor de domni, atât de frecven‑
tă. Acest fenomen avea drept „cauză imediată un
soi de nebunie înnăscută asociată cu apetitul pen‑
tru harţă şi ceartă”, neezitând să‑şi omoare guver‑
nanţii „fie pe faţă, fie în ascuns”1. Nu este o nouta‑
casei sale trei sau patru cadavre de fe‑
mei. Multe cadavre au fost scoase din
Dâmboviţa”2.
Dacă nu puteau schimba cu nimic
în bine lumea în care trăiau, oamenii
cu atât mai puţin puteau să fie pregă‑
tiţi în faţa incontrolabilului şi imprevi‑
zibilului; evenimente aflate, desigur, în
afara voinţei, puterii şi responsabilită‑
ţii omeneşti. Toată această sumă de ca‑
taclisme nedorite erau plasate în men‑
talul colectiv medieval şi premodern în
zona fatalului, a „puterii şi pedepsei lui
Dumnezeu”.
În afară de faptul că reprezintă o
imagine apocaliptică pentru martorii
supravieţuitori, că suprimă sau detur‑
nează mii de destine umane, ele tre‑ Majuru alături de afişul
zesc sau adâncesc gama de sentimente conferinţei de la Columbia
demoralizante – de, de pildă, spaima, University în septembrie 2013
frica, deznădejdea, scepticismul, in‑
certitudinea, fatalismul, misticismul, grandoare şi violenţă, spaţiul şi timpul, revărsân‑
neîncrederea, tristeţea, melancolia  –, sau gama du‑se asupra mentalului cu toată energia.
de comportamente, trăiri şi trăsături sufleteşti
negative: însingurarea, mizantropia, egosimul,
lipsa solidarităţii, agresivitatea, jaful, hoţia, cri‑
minalitatea, precum şi fobii de tot felul. Credem Ciuma şi holera
că o imagine extrem de expresivă a apocalipticelor
molime medievale este realizată în două romane Izgonită în secolul al XVIII‑lea din Apus,
franceze moderne, Ciuma lui Albert Camus şi Hu- ciuma se năpusteşte asupra sud‑estului european,
sarul de pe acoperiş a lui J. Giono. Nu în ultimul regiune mai apropiată de hotarele de contamina‑
rând amintesc aici studiul intitulat Frica în Occi- re din Orient. Voltaire se pronunţa cu hotărâre
dent (sec. XIV‑XVIII), redactat de Jean Delumeau, pentru alungarea turcilor4 din Europa pentru ca
publicat în 1978. aceasta să scape de ciumă .
Regiunea endemică s‑a stabilit pentru
Aceleaşi evenimente catastrofice au trezit şi
adâncit sentimente, comportamente şi trăsături aproape o sută de ani pe linia Dunării de jos, cu
umane de înaltă moralitate, spirit de solidaritate, ramificaţii la nord şi sud de fluviu. Ea a fost o
nevoia de colectivitate, compasiune şi generozita‑ permanenţă aici, îndeosebi între 1750‑1830. Pre‑
te, bunătate şi credinţă, încredere, simţul respon‑ zenţa ei o întâlnim foarte des în scrierile vremii.
sabilităţii etc. La 1775, Enache Kogălniceanu spunea că „atâţea
Asumate ca experienţe sociale şi umane mureau că nu‑i putea dovedi cu îngropatul, ci ră‑
colective, comune sau cutremurătoare, aceleaşi mânea pe câmp de‑i mâncau fiarele” .
5

te în comportamentului politic de azi, cu imaginea
titanilor care se războiesc, pe cer, deasupra şi în
dezinteresul muritorilor, care‑i venerează la vot şi
le oferă, prin taxe şi impozite plătite, întreţinerea
plăcerii de a se război între ei.
Bucureştiul a fost ars şi distrus cel puţin o
dată la zece ani, timp de peste trei secole. Au fost
perioade, în secolele XV‑XVI sau XVIII, când ora‑
şul a fost disputat de variate tabere, cu distrugeri
catastrofale, de mai multe armate într‑un singur
an sau pentru o perioadă continuă de cinci ani.
În plină modernitate europeană, societatea mol‑
do‑munteană trăia încă în sălbăticie morală şi
socială. Astfel de sentimente se desprind din rân‑
durile francezului Taucoigne, aflat la Bucureşti în
mai 1822, sau Thouvenele, la 1840. Scurta ocupa‑
ţie turcească a accentuat foametea populaţiei, iar
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
evenimente au mobilizat oamenii într‑un efort La 1798, viceconsulul Franţei la Iaşi,
de regândire a existenţei colective orăşeneşti cu Parrant, se simţea „închis faţă cu moartea”. În
iniţiative în planul construcţiilor urbane, al sis‑ anul 1792, „nici cioclii nu mai pridideau cu îngro‑
tematizării comunale, canalizare, pavaje, în plan parea victimelor” 6
. „Spectacolul morţii” nu a fost
public, medico‑sanitar (vezi spitalele ridicate în mai complet vreodată ca cel din 1813‑1814, când
Bucureşti cu acest prilej), al organizării în planul ciuma a cunoscut o puternică şi îndelungată ma‑
prevenirii şi controlării incendiilor (vezi Foişorul nifestare, precedată de foametea din 1810‑1812.
de Foc), al educaţiei populaţiei, iniţierii acesteia Dionisie Eclesiarhul scria despre „mulţimea de
în variate tipuri de măsuri juridice şi organizării norod” care a murit atunci în Bucureşti, iar Dioni‑
unor forme instituţionalizate pentru preîntâmpi‑ sie Fotino, retras din faţa epidemiei la Glambocel,
narea şi combaterea acestor catastrofe naturale de unde scria despre „ciuma lui Caragea” avizat,
care se intersectau periodic, având un impact tra‑ care era „aşa de grea, încât de mai mulţi secoli
gic în istoria socială3. nu se întâmplase”, nerămânând „nici Curtea dom‑
Veacul al XVIII‑lea este cuprins de un co‑ nească neatinsă”. Fiecare zi devenea tot mai înfri‑
vârşitor „spectacol al morţii” sub toate ipostaze‑ coşătoare: contaminaţii mureau „câte o sută pe zi,
le sale. El se continuă şi în primele decenii ale fără a socoti pe acei ce muria în spitalele aşezate
secolului următor. Calamităţile depăşesc prin în afară de oraş”7
.

Aflăm, în continuare, de la Popa Ilie de la

bucureştencele se ofereau ostaşilor turci pe nimic.
Numai să aibă ce mânca. Astfel, „nici o clasă nu
a fost scutită, şi nu e rar să vezi mame de fami‑
lie părăsindu‑şi bărbatul şi copiii pentru a se da
turcilor. Unele au îmbrăcat chiar religia mahome‑
dană, au împins până acolo delirul sau spiritul de
răzbunare împotriva familiei lor, încât şi‑au asa‑
sinat bărbaţii sau fraţii prin protectorii lor. Casele
boierilor au fost transformate în case publice de
desfrâu, în care turcii trăiesc cu aceste nenoroci‑
te. (…) Cele mai multe dintre aceste nenorocite au
avut un sfârşit tragic. La Iaşi cadavrele a peste o
sută de femei, dintre acelea care trăiseră cu turcii,
au fost găsite la cantine aruncate în puţuri. Cele
mai multe au fost luate cu sila de la locuitori, mi‑
zeria altora a fost cumpărată cu bani. În grajdu‑
rile palatului domnesc din Bucureşti, evacuat de
Turci, s‑au găsit cadavrele a 17 femei asasinate.
Un boier întors de la Braşov a descoperit în puţul
1
Anton Verancsis în Firea românilor, volum coordonat de
Daniel Barbu, Nemira, Bucureşti, p. 159.
2
Andrei Oţetea, Regimul fanariot, Balcania IV, Bucureşti,
1931, pp. 332‑333. Thouvenele afirma la 1840 despre ţăra‑
nii valahi următoarele: „În aceste bordeie vegetează nişte
fiinţe, în aşa hal degradate din pricina mizeriei, că nici nu
par a mai aparţine umanităţii”. Un alt francez, Marmier,
afirma: „Ce le păsa lor care este numele stăpânului. Ceea
ce ştiu ei este că trăiesc ca să muncească, ca să plătească,
să sufere şi să tacă”. (D. Drăghicescu, Din psihologia po-
porului român, Albatros, Bucureşti, 1996, p. 346 şi p. 388)
Ulysse de Marsillac întâlnea la 1870 aceleaşi sate valahe
„în zdrenţe, cu cocioabe din lut acoperite cu paie”, unde „oa‑
menii prost îmbrăcaţi sau chiar dezbrăcaţi ies din aceste
vizuini şi‑i privesc pe călători”. Erau sate „rispite la întâm‑
plare”, unde nu „trebuie să cauţi nici râuri, nici grădini,
nici garduri, nici străzi.” (Ulysse de Marsillac, Bucureştiul
în veacul al XIX‑lea, Meridiane, Bucureşti, 1999, p. 70).
3
Vezi Al. Georgescu, Structures urbaines et formes de cul-
ture juridiques dans les Principautes roumaines (XVIIe –
XVIIIe siècle) în Actes du Collogue: Structures Sociale et
Development Culturel des Villes sud‑est européennes et
adriatique aux XVIIe – XVIIIe siècles, Venise 27‑30 mai
1971, A.I.E.S.E.C., Bucarest, 1975, pp. 117‑190; Ştefan
Lemny, Un spectacol al morţii, în Sensibilitate şi istorie
în secolul XVIII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti,
1990.
mănăstirea Butoiul că „din timpul ernei s‑a lipit
boala ciumei şi trei ani de‑a rândul a secerat o
4
Apaud Ştefan Lemny, Un spectacol al morţii, în
Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Editura
Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 120.
5
Apaud Ibidem, p. 121. Nicolae Kreţulescu evocă în amin‑
tirile sale clipele de deznădejde ale epidemiilor de ciumă:
„În Bucureşti morţii se scoteau noaptea, auzeam carele
încărcate trecând scârţâind sub ferestrele noastre; stam
toţi cu porţile închise necomunicând cu nimeni, rudele
şi prietenii se vedeau pe fereastră, prin trăsuri, provizi‑
ile se aduceau la poartă, unde până a nu se întrebuinţa
erau spălate şi afumate...” (Nicolae Kreţulescu, Amintiri
istorice, Tipografia şi Fonderia de Litere Thoma Basilescu,
Bucureşti, 1895, p. 6) Astfel de sentimente chiar dacă epi‑
sodice, dar într‑o simultaneitate ciclică, permanentizau
psihoze şi gânduri morbide colective. Izolarea, însingura‑
rea determinau permanentizarea melancoliei ca stare su‑
fletească predominantă.
6
Paul Cernovodeanu, O ştire nouă privitoare la epidemia
de ciumă din Bucureşti la 1792, M.I.M., Bucureşti, p. 207.
7
M.M. Alexandrescu‑Dersca, Contribuţii privind Ciuma
lui Caragea în Bucureşti (1813‑1814), M.I.M., Bucureşti,
pp. 355‑356.

Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020

mulţime de lume. Bucureştiul şi multe oraşe ră‑
măseseră pustii din astă pricină… şi din fuga oa‑
menilor care eşeau pe la sate şi pe la munţi de
frica ciumei”8.
Foarte plastice, dar nu rupte de realitate ră‑
mân amintirile lui Ion Dobre: „Se întări o groaz‑
necă moarte care nu s‑au mai pomenit să mai fi
fost vreodată măcar şi alocurea… chiar bolnavii
fugeau în bejenie, murind pe drumuri unde stă‑
teau năpustiţi morţi câte patru, cinci zile şi pe cei
mai mulţi îi mâncau câinii şi alte jigănii”. Aşa „se
prăpădiră două părţi de lume şi mai mult”9.
Ion Ghica, apropiat şi el de evenimente, a
tras o concluzie potrivit căreia „analele României
nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma
Aula Academiei Române. Ioan-Aurel Pop, Dan Berindei,
Răzvan Theodorescu şi Adrian Majuru. Decembrie 2019
lui Caragea! Niciodată acest flagel nu a făcut atâ‑
tea victime. Au murit până la trei sute de oameni
pe zi şi se crede că numărul lor a fost mai mare de
90.000. (…) Violenţa era aşa de mare, încât un om
lovit de ciumă era un om mort”. Ion Ghica amin‑
teşte despre imaginea muribunzilor care sperau
încă la însănătoşire, dar „de multe ori o măciucă în
cap făcea dintr‑o clipă ce era să facă boala în două,
trei zile! Şi poate acei ucişi astfel erau mai puţin
de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi
de vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ,
pe pământul ud şi îngheţat. Cale de jumătate de
oră se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din
câmpul Dudeştilor”. Iată cum se rezolvau în Bu‑
cureştii începutului de veac al XIX‑lea cazurile de
convalescenţă: cu măciuca în cap sau prin abando‑
narea muribunzilor pe pământul îngheţat! Şi dacă
ne gândim la muribunzii aruncaţi din ambulanţe
pe trotuarele oraşului, se pare că progresul nostru
mental din perspectiva aproapelui neajutorat este
absolut nul.
Violenţa asupra muribunzilor îmbrăca şi
alte forme de neimaginat. Ghica aminteşte de o
serie de „scene oribile, neomenoase şi bestiale” din
timpul epidemiei, cum a fost cazul tânărului care
„apăra cinstea soţiei sale lovită de ciumă chiar în
ziua nunţii”, în timp ce „jafurile şi tâlhăriile oame‑
nilor… au fost nepomenite”10. Şi ne mai mirăm, la
peste 150 de ani de la aceste evenimente, „de ce
fură românii berea!”11
Factorii care au favorizat apariţia şi dezvol‑
tarea sau menţinerea ciumei au fost foarte diverşi.
De la „posibilităţile cu totul precare ale reţelei me‑
dico‑sanitare (am putea spune cvasiinexistente)
de a înfrunta maladiile curente; nivelul înapoiat
al instrucţiei igienice şi condiţiile de existenţă a
locuitorilor”12, la urmările imediate ale războaie‑
lor, abuzurilor şi fiscalităţii care generau mizeria,
nesiguranţa şi foametea.
De altfel, epidemiile au a fost un vizitator
permanent pentru ţările române în veacul al
XVIII‑lea. Doctorul Pompei Gheorghe Samarian,
8
Ibidem, p. 356..
9
Ibidem, p. 358
10
Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, apaud Opere, vol. II,
Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956,
pp. 131‑134.
11
„Omul ăsta îşi va aminti toată viaţa de România ca de
văgăuna groazei, unde fiarele pândesc din umbră cel mai
mic semn de slăbiciune din partea ta, ca să te atace. (…)
În România, respectul pentru proprietate e nul. E ca şi
cum am profita de o poartă deschisă ca să intrăm în curtea
cuiva şi să‑i furăm găinile. Că dacă tot era deschis… nu?
Aşa am făcut şi cu berea cehului… Şi în definitv de ce au
furat românii berea? Au chefuit toată noaptea, pe la casele
lor lăudându‑se în faţa vecinilor că s‑au ales cu o captură?
Atracţia exercitată de pleaşca rutieră a fost irezistibilă?
Nimeni nu a ezitat nici o clipă când a înşfăcat cutiile de pe
şosea. (…) Nu avem cultul muncii, nici respect pentru ban
şi pentru picătura de câştig cinstit. Vrem gratis, vrem re‑
pede, vrem mult.” (De ce au furat românii berea?, Naţional,
an. V, nr. 1289, 27 august 2001, p. 1)
12
Ştefan Lemny, op. cit., p. 117.
în 1932, redacta un amplu rechizitoriu asupra
ciumei în lucrarea sa Din epidemologia trecutu-
lui românesc. Sunt descrise primele epidemii din
1701; 1707; 1710; 1729‑1730 (şi în Bucureşti); apoi
ciuma din 1750, „ce va dura până către finalul se‑
colului cu intense manifestări în 1756, 1758, 1762,
1769, 1783‑1787, 1790‑1796. Maladii de mai mică
intensitate au avut loc în 1797‑1798, urmate de
o pauză între 1798‑1810. La începutul secolului
al XIX‑lea, ciuma îşi va face apariţia către 1810,
cu o puternică manifestare în 1813, şi va dura cu
scurte pauze până la 1814‑1815. În 1818 apare
brusc în Moldova şi va dura până în 1819. După o
nouă pauză, epidemia reapare între 1823‑1824, cu
o teribilă intensitate în 1830. În ceea ce priveşte
perioada de timp am încercat să
marcăm ritmicitatea, cât şi vio‑
lenţa flagelului.
După manifestările din
1783‑1784, flagelul se menţi‑
ne în afara oraşului până în
1785‑1786, când va reizbucni
în forţă. Între 1787‑1788 se va
menţine un focar de infecţie la
Buzău, în 1790 flagelul va tre‑
ce din nou Dunărea, menţinân‑
du‑se cu oscilaţii până în 1793.
Între 1792‑1793 atinge şi Bucu‑
reştii. „În 1792 erau contami‑
nate două mahalale, apoi se va
extinde – fără mahalaua Mihai
Vodă. Nu erau medici specialişti,
ci doar 60 de ciocli. Potrivit sta‑
tisticii din 16 septembrie 1792,
aflăm următoarele date; reapare
în 1793 şi 1794 toamna”13.
În 1795, ciuma atingea din nou oraşul, când
a făcut circa zece mii de morţi. Redusă din nou la
unele regiuni în 1796, ea reapare în forţă în 1797
în regiunea Dunării, dar nu se extinde. În 1798
apare instantaneu în Moldova şi Muntenia, dar se
opreşte către 1799. La începutul anului 1810 îşi
face iarăşi apariţia, alături de foamete (Von Wer‑
ter): „Ştirile cele mai noi din Bucureşti, ne spun că
oraşul e plin de bolnavi şi răniţi de dizenterie şi
febre endemice”14. Ea nu dispare nici după 1810,
atingând curând Moldova şi Podolia; în 1813 va
atinge Bucureştiul. Potrivit lui Ion Ghica, „a doua
zi, la 13 decembrie, s‑a ivit ciuma între oamenii
curţii veniţi cu Vodă de la Ţarigrad”15.
Între datele statistice care ne‑au rămas, pu‑
tem reconstitui cursul epidemiei din 1813. Astfel,
între 31 august şi 30 septembrie au fost 580 de
bolnavi la Dudeşti şi în spitalul german de la Flo‑
reşti; 705 decese. În octombrie erau 733 bolnavi,
757 morţi şi 226 vindecaţi. În decembrie: 206 noi
cazuri şi 315 decese. Pentru ianuarie 1814 avem:
între 1‑7 ianuarie erau 42 bolnavi şi 54 de morţi.
Pe 20 martie ciuma şi‑a mai pierdut din virulenţă.
Pe 27 aprilie, de patru zile, nu se mai semnalase
nici un caz de ciumă16.
În patru luni şi opt zile, s‑au înregistrat
2031 de bolnavi, 2350 decese, 292 vindecări şi 92
convalescenţi. Ion Dobre, contemporan al eveni‑
mentelor, este de părere că au fost „mai mult de
20.000 de năpăstuiţi, afară de cei îngropaţi prin
grădini”17.
13
Pompei Gheorghe Samarian, Din epidemiologia tre-
cutului românesc. Ciuma, Institutul de Arte Grafice E.
Marvan, Bucureşti, 1932, p. 6 şi pp. 117‑119. Încă din
veacul al XVII‑lea „ciuma şi cu foametea au bântuit me‑
reu, nedespărţite. Dacă în primii ani izvoarele tac şi nu
pomenesc de ciumă aceasta se poate explica şi prin fap‑
tul că nu avea cine să o amintească din mijlocul ruinelor,
unde domnul nu locuia şi călătorii nu aveau de ce să se
oprească. (…) În acelaşi timp, documentele vorbesc de o
cumplită foamete de „muriia oamenii pă drumuri şi uliţe”.
Între 1617‑1618, oraşul „fu tulburat de răscoala condusă
de Lupu Mehedinţeanu, când boierii, clericii şi marii ne‑
guţători fură prădaţi. (…) Luptele dintre Matei Basarab
şi Vasile Lupu au întreţinut o atmosferă de nelinişte şi
de nesiguranţă. Invaziile tătăreşti şi ungureşti au sporit
această instabilitate, iar în 1660, o foamete mare, memo‑
rabilă este amintită cu groază de cronică. (…) Din 1676,
ciuma a reizbucnit cu furie. Oraşul fu părăsit, stăpânirea
ca şi populaţia refugiindu‑se de obicei afară din marginile
aşezării pustiite. (…) După o scurtă acalmie, în domnia lui
Brâncoveanu, ciuma reîncepu să bântuie cu furie, gonind
stăpânirea pe la mănăstiri şi moşii şi umplând pădurile
cu populaţia îngrozită, care rămânea acolo până târziu în
iarnă. Repetatele exacerbări ale boalei compromiteau grav
producţia şi întreaga economie a ţării era puternic zdrun‑
cinată”. (N. Vătămanu, Asistenţa sanitară în Bucureşti în
veacurile al XVI‑lea şi al XVII‑lea, M.I.M., Bucureşti, vol. I,
1965, p. 232)
14
Pompei Gheorghe Samarian, op. cit., p. 118.
15
Ion Ghica, Din vremea lui Caragea, apaud Opere, vol.
II, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1956, p. 131.
16
M.M. Alexandrescu‑Dersca, op. cit., p. 363.
17
Ibidem, p. 364.
La rândul său, Grohmann aminteşte de
25‑30.000 decese la 80.000 de locuitori. Răducanu
Clinceanu înregistra decesele din două‑trei cartie‑
re, adică din 300 de decese pe zi, raportul cuprinde
doar 50. Ţinând seama de proporţie, avem: 12.816
bolnavi şi 14.100 decese pentru septembrie 1813 –
ianuarie 181418.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Epidemia este în descreştere lentă în 1814,
dar se menţin focare puternice în provincie (Plo‑
ieşti şi judeţul Olt). Urmează o extindere în
1815‑1816, cu o dispariţie lentă între 1817‑1818.
Bucureştiul era un focar de ciumă în septembrie
1818. Epidemia se stinge aici către 1820, în ur‑
mătorii doi ani, urmând o pauză. Alte reveniri
ale flagelului, mai puternice, au fost în 1826 şi
1829‑1830, când au murit 26 302 civili şi 9 557
militari. După 1830 întâlnim mai rar manifestă‑
rile flagelului, iar după 1850, doar cazuri izolate
pe Dunăre19.
Aţi primit, spuneam, la sfârşitul anului
2019, Premiul Academiei pentru monografia
Francisc Iosif Rainer. Biografia unui proiect de
viaţă (1874‑1944). În imaginile făcute la ceremo-
nia de premiere din decembrie 2019, desfăşurată
în Aula Academiei Române, imagini disipate de
mass-media românească, sunteţi înconjurat de
trei mari istorici români, membri ai Academiei
Române – Profesorii Dan Berindei, Ioan‑Aurel Pop
şi Răzvan Theodorescu – care urmăresc, respectă
şi apreciază activitatea Dvs. Ce înseamnă pentru
Dvs. această distincţie râvnită de mulţi? Ce lecţie
oferă cititorului de astăzi Francisc Iosif Rainer?
Distincţia primită onorează şi, mai ales,
responsabilizează. De aceea mă voi opri mai mult
la Francisc Iosif Rainer şi asupra lecţiei lui de
viaţă oferită posterităţii. Sunt foarte preocupat
în cadrul antropologiei de osmoza dintre cultu‑
ra românească şi culturile occidentale şi implicit
de studierea elementelor de legătură dintre cele
două sfere culturale. O preocupare constantă a
cercetărilor mele, de aproape 10 ani, este perso‑
nalitatea universală a lui Francisc Iosif Rainer, a
cărei metodă de cercetare a fost interdisciplinară
şi e mereu legată de cultura europeană, prin care
se legitimează şi cultura noastră.
Potrivit contemporanilor, Rainer „a fost de‑
săvârşit în arta de a multiplica timpul”, metoda
sa de cercetare semnificând „interpretarea orică‑
rui fenomen în legătură strânsă cu trecutul, cu
stabilirea corelaţiilor prezente pentru a‑i scruta 17
viitorul”.
Prin metodele sale de cercetare, mai ales în
studiul anatomiei, Rainer introduce conceptul de
cauzalitate, de determinism în considerarea for‑
mei organice. Prin această concepţie, Rainer este
întemeietorul anatomiei biologice nu numai la noi
în ţară, ci şi pe plan mondial, cu mult înaintea
unor biologi de mare valoare ca H. Braus, H. Bo‑
ecker etc. Un alt aspect al „metodei Rainer” este
relevanţa amănuntului, a detaliului, numai în
măsura în care ar putea servi – prin conexiunile
lui şi încadrat într‑un ansamblu – unei înţelegeri
dialectice a proceselor lumii materiale”. Sau cum
foarte plastic s‑a exprimat chiar Francisc Iosif
Rainer: „Fiinţele vii sunt organisme istorice, onto‑
geneza repetă filogeneza, şi anatomia este ştiinţa
formei vii”. Cum era pusa în practică „metoda Rai‑
ner”? O spune creatorul ei: „Elevul era îndrumat
să observe, să explice, să noteze, în caietul său,
toate abaterile de la «normă», toate intuiţiile sale,
toate nedumeririle sale”.
„Metoda Rainer” de cercetare interdiscipli‑
nară a fost recunoscută şi de întemeietorul şcolii
româneşti de cercetare sociologică, Dimitrie Gusti.
Dimitrie Gusti a asociat cercetării sociologiei ro‑
mâneşti componenta antropologică, considerând‑o
obligatorie, din perspectica ei ambivalentă: cultu‑
rală şi biologică. Dimitrie Gusti a avut ajutorul
profesorului Francisc Iosif Rainer pentru a com‑
pleta cercetarea sociologică cu componenta antro‑
pologică. Toate aceste repere însumate formează
„Metoda Rainer” de cercetare şi m‑au ajutat să‑mi
diversific instrumentele de studiu în domeniul
istoriei, şi să mă pot apropia, treptat, de antro‑
pologie. Interdisciplinaritatea, trans‑disciplinari‑
tatea, corelarea disciplinelor apropiate sau cu ră‑
dăcini aparent îndepărtate, punctele lor comune,
de convergenţă, m‑au determinat să aprofundez
metoda de cercetare a profesorului Francisc Iosif
Rainer aplicată antropologiei. Iar intrarea mea
în această metodă de lucru s‑a realizat la început
prin intermediul lucrărilor profesorului Nicolae
Minovici. r
(Continuare în numărul următor)
18
Ibidem, p. 368.
19
George Potra, Din Bucureştii de ieri, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, vol. II, Bucureşti, 1990, p. 184.
August 2020
 D.R. POPESCU • 85
Prozator de primă mână şi
dramaturg asemenea, Dumitru Radu
Popescu se dovedeşte a nu fi mai
prejos în spaţiul publicisticii, în
pofida tuturor cârtitorilor ideologi,
pentru care valoarea nu are
importanţă dacă nu se conformează
cu partizanatul de grup al
Theodor Codreanu „corectitudinii politice”

Muzeul Roata

P
rozator de primă mână şi dramaturg
asemenea, Dumitru Radu Popescu
se dovedeşte a nu fi mai prejos în
spaţiul publicisticii, în pofida tutu‑
ror cârtitorilor ideologi, pentru care valoarea nu
are importanţă dacă nu se conformează cu par‑
tizanatul de grup al „corectitudinii politice”, cul‑
minândă cu bătălia „demitizărilor” care se poartă
azi împotriva stâlpilor de rezistenţă ai culturii şi
spiritualităţii naţionale. Titlurile incluse în gene‑
ricul acestui comentariu (Galaxia Grama şi Corul
morilor de vânt) datează din anii 1984 şi 2015
(acoperind, aşadar, mai bine de trei decenii) şi ele
confirmă constanţa gândirii arhetipale a lui D.R.
Popescu în spaţiul public românesc, constanţă
axată pe apărarea valorilor naţionale şi univer‑
sale, deopotrivă. Altfel spus, „Galaxia Grama” se
transformă/se identifică în corul morilor de vânt,
plecând, adică, de la un ins nu lipsit de inteligenţă
şi de cunoştinţe, precum canonicul de la Blaj, Ale‑
xandru Grama, ajungând la corul dilematicilor ac‑
tuali (care, neobosiţi, macină în vânt) şi ale căror
nume nici măcar nu pot să‑i individualizeze, chiar
dacă au în spatele lor individualităţi mai răsărite
decât tipul Grama, prezente, altminteri, şi‑n fai‑
mosul număr 265/1998 al revistei „Dilema”. De
altfel, asupra acestei continuităţi ne lămureşte
scriitorul însuşi, în eseul Obsesii inutile din 2013,
amintindu‑şi, antifrazic, că în cartea din 1984 „îi
aduceam un cald omagiu prelatului Grama pen‑
tru depistarea imposturii poetice din lucrările lui
18 Mihai Eminescu. Mi‑am exprimat convingerea că
viitorul nu mă va dezamăgi – şi că din ce în ce mai
mulţi gramarieni, constituindu‑se într‑o Galaxie
Grama (galaxia însemnând şi corul astrelor!, n.n.),
îl vor pune pe Eminescu la colţ! Speranţele mele
s‑au împlinit cu vârf şi îndesat! Asta înseamnă că
în anii ce o să vină bădiţa Mihai va fi şters şi din
colţul în care e pus cu genunchii pe coji de nucă!”1
Galaxia sus‑zisă, evident, nu‑l putea ignora
pe autorul Anastasiei, demascându‑i „impostura”
de scriitor. S‑a vorbit, în cazul D.R. Popescu, nu
numai despre „ilizibilitatea prozei” şi despre eşe‑
cul dramaturgic, dar şi despre „superficialitatea
gazetărească”, despre inaptitudinea „de a face
eseistică, sau analiză psihologică subtilă, sau spe‑
culaţie metafizică”, optând pentru „relatarea in‑
genuă, despre care ştie că figurează printre proce‑
deele narative moderne”. Ba, mai mult, simulează
simularea naivităţii, în proza artistică şi‑n cea pu‑
blicistică, „într‑un limbaj indecis şi evaziv, format
din aproximaţii” etc.2 Situaţia e tranşabilă astfel,
în pagină de istorie literară: „Publicistica abundă
în generalităţi, citate, referinţe, fără curajul vreu‑
nei idei personale”3.
În faţa unui astfel de diagnostic, te poţi con‑
forma, sub girul „complexului autorităţii”, sau te
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
dispărute din librării, Virgule
(1978) şi Galaxia Grama. Şi
pentru a căuta un alt diagnos‑
tic, se poate începe cu acela al
prefaţatorului Constantin Co‑
roiu, la Corul morilor de vânt:
„Ca eseist, Dumitru Radu Po-
pescu a creat o nouă specie a
genului. Când fac această afir‑
maţie nu am în vedere doar
formulele abordate, cum este
cea epistolară, ci mai ales un
anumit specific ce ţine de sub‑
stanţa şi atmosfera, nu o dată
suprarealistă, a eseurilor sale,
dar şi de stilul şi discursul li‑
teralmente inconfundabile.
Primul şi cel mai simplu lucru
care îţi vine în minte la lectu‑
ra şi relectura lor este aceea
că sunt proze nonfictive, dar
în care ficţiunea are totuşi un
rol însemnat şi chiar defini‑
toriu. Dumitru Radu Popescu
nu tratează teme şi subiecte,
ci le inventează tratându‑le.
Fapt este că în eseurile sale
se regăsesc şi se completează
prozatorul cu arta sa portre‑
tistică, dramaturgul cu ştiinţa
dialogului, criticul de teatru,
poetul, memorialistul, jurna‑
listul”4.
Altfel spus, anamorfoze‑
le critice invocate mai înainte
pot fi privite dintr‑un alt punct
de vedere, restituind imaginea
reală a publicisticii lui D.R.
Popescu, organic legată de întreaga lui operă. Se anamorfotică a operei lui D.R. Popescu, în aşa mă‑
vede, cu alte cuvinte, cum critica impresionistă, sură, încât fără acestea opera nici nu poate fi re‑
fundată pe figura barocă a anamorfozei, poate ceptată la adevăratele sale dimensiuni, căci sunt
fi decriptată cu mijloacele aceleiaşi figuri, care, o parte integrantă a prozei şi teatrului.
ciuntită, e condamnată să rămână în cadrele „ga‑ Nu pot încheia acest preludiu la publicistică
laxiei Grama” şi în tumultul sireneic al morilor de fără să mă ţin de cuvânt cu o promisiune făcută
vânt. Prefaţatorul mai observă, apoi, că, dincolo cititorului în capitolul Alte influenţe şi interpre-
de formula eseistică, sau tocmai în plinătatea ei, tări. În volumul omagial Leul albastru. D.R. Po-
autorul lui F se sprijină pe arhetipurile funda‑ pescu 80 (2015), am dat peste o insolită tălmăcire
mentale ale canonului literar şi cultural occiden‑ a publicisticii scriitorului, care confirmă, indirect,
tal (Harold Bloom) şi românesc: Iisus, Ulysse, Don cât de convergentă este eseistica cu anamorfoza
Quijote, Hamlet, Ofelia, Faust, Mioriţa, Meşterul neobarocă şi că, mai mult, această parte a operei
Manole, Făt‑Frumos, Ivan Turbincă, bravul sol‑ stă sub semnul anamorfozei prin dimensiunea ei
dat Švejk, Joseph K., Godot, călăul Grancsa etc. ontoestetică, făcând, adică, un corp comun cu pro‑
Recursul la aceşti arhei, dar şi la minus‑arhei şi za şi cu teatrul. E ca şi în cazul publicisticii emi‑
la mituri are ca efect uimitor spulberarea ceţilor nesciene, reevaluată de critici ca Monica Spiridon5
şi umbrelor care incomodau drastic critica impre‑ exclusiv sub specie estetică. Din păcate, în numele
sionistă de factură anamorfotică, arătând în D.R. „corectitudinii politice”, spre a salva, chipurile,
Popescu un profund gânditor, de o izbitoare origi‑ publicistica dinspre acuzaţiile morilor de vânt

poţi duce la sursă spre a te edifica. A doua solu‑
ţie, fiind o chestiune de etică elementară, e şi cea
mai indicată. Cititorul o poate face parcurgând, de
pildă, volumul Corul morilor de vânt, care adu‑
nă publicistica eseistică a lui D.R. Popescu, apă‑
rută între 2003‑2015, în revista focşăneană „Pro
Saeculum”, într‑o ediţie îngrijită de Rodica Lăză‑
rescu, o carte prilejuită de împlinirea a 80 de ani
ai scriitorului. Asemenea, mai înainte, scriitorul
a publicat, la Editura Viitorul Românesc, din Bu‑
cureşti, câteva volume „shakespeariene” de eseis‑
tică: „Complexul Ofeliei” (1998), Actori la curtea
prinţului Hamlet (1999) şi Dudul lui Shakespe-
are (2000). Ca să nu mai vorbesc de cele demult
1
Dumitru Radu Popescu, Corul morilor de vânt, Focşani,
Editura Pallas Athena, 2015, prefaţă de Constantin
Coroiu, p. 325.
2
Alex. Ştefănescu, La o nouă lectură: D.R. Popescu, în
„România literară”, nr. 14/2002.
3
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 1099.
nalitate, trimiţând la modalitatea hristică a vor‑
birii în parabole, simţind că mulţi cititori trebuie,
mai întâi, hrăniţi cu lapte pentru a se maturiza, în
speranţa că vor ajunge a privi adevărul faţă către
faţă, iar nu în laptele oglinzii, „ca‑n ghicitură”.
La drept vorbind, cea mai bună parte a pu‑
blicisticii nu e cu nimic mai prejos decât proza şi
dramaturgia. Şi în plus are un rol hermeneutic
de prim‑plan: ceea ce stilistica neobarocă din „be‑
letristică” lăsase ascuns în „oglinzile aburite”, în
cele concave şi convexe, în cele sparte, eseistica ne
aduce în punctul optim de decriptare a realităţii,
încât se configurează ca texte de escortă, simila‑
re cu ale marilor săi înaintaşi într‑ale barocului:
lista de personaje alegorice – la Dimitrie Cante‑
mir, sau notele de subsol ale lui Mitru Perea, din
Ţiganiada. Cu alte cuvinte, textele publicistice,
eseistice, de critică literară întregesc structura
4
Constantin Coroiu, De la mărul de aur paradiziac la
merele postmoderniste, prefaţă la Dumitru Radu Popescu,
op. cit., p. VII.
gramariene, autorii panest‑etici cred că slujesc lui
Eminescu eludând ontologicul (sub pretextul ideo‑
logicului). Dimpotrivă.
Eminescu însuşi se slujeşte de figura ana‑
morfozei în publicistică şi în opera beletristică,
dar nu pentru plăcerea pur estetică, ci pentru slu‑
jirea adevărului. În unul dintre cele patru articole
care pornesc de la basmul Tinereţe fără bătrâneţe
şi viaţă fără de moarte se întâlneşte, prin acest
referenţial cultural, cu D.R. Popescu (sau invers!),
poetul punând la bătaie cele patru oglinzi cu care
e dotat ocheanul: „când ne uităm cu  binoclul, ne
pare scena foarte aproape, când îl întoarcem, ea
ne pare foarte departe. Dac‑am întoarce binoclul
istoric spre anul 1654, la încoronarea lui Con‑
stantin Basarab, fiul lui Radu Şerban, am vedea
tot piesa de azi,  jucată în alte costume, am ve‑
dea pe uliţe mese cu câte un grămătic şi la ele cei
100.000 de de dorobanţi şi seimeni, depunându‑şi
5
Monica Spiridon, Eminescu: proza jurnalistică, Bucureşti,
Editura Curtea veche, 2003.

Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020

jurământul asupra  formulei”6. Aşa că putem de‑
duce de aici că marea nuvelă eminesciană care
este Sărmanul Dionis nu este deloc una „fantas‑
tică”, ci trebuie citită prin ceea ce este: o genială
anamorfoză, o privire cu ocheanul în vremea lui
Alexandru cel Bun, la anul 1400, întrevăzut de
prozator din punctul geometric 1872. Exact ceea
ce spune şi despre anul încoronării lui Constan‑
tin Basarab, de la 1654. Pentru a înţelege asta,
trebuie să ştii ce este, pentru Eminescu, arheul,
şi cum poate fi întrezărit el în Făt‑Frumos, din
extraordinarul basm românesc la care face trimi‑
tere şi‑n articolul din „Timpul”. Să ne luminăm că
scrutarea istoriei, în consonanţă cu legile teatru‑
lui, este aceeaşi la Eminescu şi la D.R. Popescu.
Cu atât mai mult se‑ntâlnesc aici prin figura ana‑
morfozei pusă în slujba reconstituirii unui eveni‑
ment istoric. E o avertizare că istoria rătăceşte
în labirintul rotund‑închis al lumii, ieşirea din el
fiind de ordinul iluziei: Alte măşti, aceeaşi piesă.
C. Stănescu, despre el fiind vorba, observă că pe
o filă din „maculatoarele” poetului naţional (cum
califică unii manuscrisele) se găseşte un desen în‑
făţişând o foarte ciudată roată: „un desen ciudat,
un cerc, un disc, o roată uriaşă cu dinţi de foc: e,
cu siguranţă, un instrument de tortură smuls de
poet poate într‑o noapte de coşmar insomniac din
Infernul ce‑i popula nu o dată, alături de Para‑
disul năzuit, mintea înaltă şi cuprinzătoare cât o
planetă gânditoare”7. Ceea ce să nu credeţi că e la
mijloc vreo „nebunie şi tristă, şi goală”, ci o capa‑
citate enormă de a privi adevărul, fie el oricât de
paradiziac sau de infernal.
C. Stănescu îşi aduce aminte că desenul cu
pricina l‑a tulburat şi pe eminescologul George
Munteanu, care a ajuns la concluzia că Eminescu
a reprodus (oare nu e vorba de o anamorfoză, ca şi
în cazul capului de leu albastru din autoportretul
obraznicului elev „Popăscu”?) chiar Roata lui Ixi‑
on zărită prin ocheanul minţii sale. Despre o ase‑
menea roată a istoriei, D.R. Popescu a luat cunoş‑
tinţă din cărţile despre istoria Transilvaniei ale
lui David Prodan (îndeobşte Răscoala lui Horea,
I‑II, 1979), roata torturii celor trei români sătui de
captivitatea în labirintul Imperiului Habsburgic,
având, pentru Transilvania, drept paznic, barba‑
ria hungaro‑asiatică. În cazul răscoalei românilor,
Muzeul Prof. dr. Victor Babeş
renăscătorul Roţii lui Ixion s‑a numit Anton Gran‑
csa, călăul desăvârşit, prezent în eseurile lui D.R.
Popescu. Altminteri, anamorfoza centrală a roţii
devoratoare de civilizaţii, de oameni şi de zei stă
în marele poem Memento mori, poem epopeic ine‑
galabil în istoria literaturii române şi universale.
C. Stănescu ne reaminteşte cine a fost Ixion.
O copie a lui Cain, rege al lapiţilor, care, la căsăto‑
ria cu Dia, fiica regelui Deioneus, i‑a promis socru‑
lui că‑i va da daruri de preţ. La spartul nunţii, în
cămară, vorba rigăi Cripto, nu şi‑a ţinut făgădu‑
iala. Mai mult, îşi ucide socrul, aruncându‑l într‑o
groapă cu jeratic. Zeus, în serenitatea lui divină, îi
mai dă o şansă lui Ixion, punându‑l să treacă prin
proba purificării pentru ca omuciderea să‑i poată
fi ştearsă din memoria colectivă. Nelegiuitul însă
îşi continuă fărădelegile, punând la cale necisti‑
rea Herei. Zeus, aflând, recurge la arma teatrului,
6
M. Eminescu, Opere, XII, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1985, p. 105‑106.
7
C. Stănescu, Roata lui Ixion, în Leul albastru. D.R.
Popescu 80, ed. cit., p. 141.
la o Cursă cu şoareci, ca Hamlet, punând în locul
Herei un nor semănând cu zeiţa. Din unirea cu
norul, se naşte Centaurul, monstru amintind de
Minotaur. Ixion este legat de o Roată cu spiţe de
foc şi aruncat în Infern, lăsat acolo să moară puţin
câte puţin, în veşnicie. Roata lui Ixion s‑a oprit o
singură dată din menirea ei, la cântecul lui Orfeu,
cel coborât în Infern pentru Euridice. Eminescu
însuşi spune că îi place să oprească Roata istori‑
ei în câte un moment hotarnic, ca în cazul Daciei,
Orfeu fiind protagonist ontoestetic în poemul emi‑
nescian:
Şi privesc... Codrii de secoli, oceane de
popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Şi icoanele‑s în luptă eu privesc şi tot privesc
La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde lumea în căi nouă, după nou cântar
măsoară –
Acolo îmi place roata câte‑o clipă s‑o opresc!
Atât poetul, cât şi urmaşul său de azi
(C.  Stănescu emite ipoteza că sursele restituirii
Roţii lui Ixion vin, la D.R.P., atât din desenul lui
Eminescu, dar mai ales din cărţile lui David Pro‑
dan, cu scenele pedepsirii monstruoase ale trage‑
rii pe roată a lui Horea, Cloşca şi Crişan) valorifi‑
că simbolul Roţii lui Ixion într‑o dublă valenţă. Pe
de o parte, Eminescu anamorfizează istoria într‑o
Roată indiferentă, veşnic devoratoare de oameni
şi de civilizaţii, iar pe de alta, îi restituie rolul de
pedeapsă asimilat justiţiei lui Vlad Ţepeş:
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând
mâna pe ei,
Să‑i împarţi în două cete: în smintiţi şi în
mişei,
Şi în două temniţi large cu de‑a sila să‑i
aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Pentru D.R. Popescu, roata e asimilată cri‑
mei şi torturii de care se face vinovat Ixion, în
sperjurul său moral‑cainic, iar pe de altă parte,
are acelaşi rol pedepsitor, ca în mitul grecesc.
Ceea ce nu face în opera beletristică, îşi îngădu‑
ie, ne spune C. Stănescu, în
publicistica de atitudine. Însă
nu e vorba numai de o justi‑
ţie ca aceea invocată de Emi‑
nescu, în Scrisoarea III, ci şi
de o nouă anamorfoză, în care
capul de leu albastru să fie
desenat ca… Muzeu! Muta‑
ţia, comparativ cu mitul grec,
constă într‑o „naţionalizare”,
cu trimitere la mitul româ‑
nesc al Mioriţei. D.R. Popescu
„înlocuieşte Roata grecească a
sperjurului Ixion cu Roata ro‑
mânească a martirului Horea
din Albac”8.
În abordarea unei „her‑
meneutici” de două parale,
judecătorii isteţi ai Mioriţei,
observă D.R. Popescu, acuză
ciobanul moldovean de laşi-
tate, resemnare, încât „mio‑
ritismul” ar fi carenţa nr. 1 a
istoriei româneşti, iar noi ne
tot mândrim cu acest mit naţional lamentabil, în
loc să reacţionăm cu legea talionului. Aşadar, ro‑
mânii ar fi nişte mămăligari („mămăliga nu face
explozie”), nişte laşi, nişte resemnaţi, adică nişte
mioritici. Nu suntem urmaşii Romei, ci ai cioba‑
nului mioritic: „Aici e prima eroare. Fiindcă noi
nu descindem din el! Noi nu suntem urmaşii pă‑
curăraşului”, spune D.R. Popescu. În schimb, sun‑
tem urmaşii verişcanilor, care, la rându‑le, sunt
urmaşii lui Cain şi ai lui Ixion. Dar asta o ştia şi
a spus‑o cel mai bine Eminescu, în poema Preot şi
filosof: „Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat,/
Ce seminţia Cain în lume‑o a creat”.
În retorica judecătorilor păcurăraşului,
avertizează D.R. Popescu, s‑a petrecut un transfer
ciudat, propriu‑zis o anamorfoză negativă: „E un
transfer ciudat, sinistru, de vinovăţie de la asasin
la victimă. Adică nepoţii criminalului îi găsesc vi‑
novaţi de ce se întâmplă azi pe inşii pe care ieri
taţii, cumnaţii şi bunicii lor i‑au ucis. Că de ce,
8
Ibidem, p. 142.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Portretul lui Victor Babeş
adică au fost laşi, de ce n‑au rezistat prin cultură,
cum ei au rezistat prin incultură (şi mai rezistă şi
azi, cu brio!), de ce n‑au pus mâna pe baltag sau pe
secure să‑şi apere viaţa, chiar în munţi şi pe văi,
în faţa potenţialilor asasini”. Aceşti „justiţiari”
răstoarnă rostul Roţii lui Ixion, pentru ca victima
să fie legată de Roată şi aruncată, perpetuu, în
flăcările Iadului. Asasinii – judecători imaculaţi,
iată logica perversă a anamorfozării anamorfozei,
acele „perspective depravate” despre care vorbea
Jurgis Baltrušaitis. Istoria trebuie citită în spi‑
ritul decriptării corecte a tuturor anamorfozelor
create de călăi. Asta a încercat să facă D.R. Po‑
pescu în întreaga lui operă. Aceasta este contri‑
buţia capitală a scrisului său înarmat cu figura
anamorfozei. În Ardeal, călăii au legat victimele
de Roata lui Ixion, roata lui Anton Grancsa. Roa‑ 19
ta lui Grancsa este cea care mişcă maşina lumii,
maşina care se numeşte Istorie. Rău şi ură/ Dacă
nu sunt, nu este istorie, spune poetul în poemul
dramatic Andrei Mureşanu, pentru ca în Împărat
şi proletar să găsească cea mai scurtă definiţie:
„Istoria umană în veci se desfăşoară,/ Povestea‑i a
ciocanului ce cade pe ilău” (s.n.).
Ce poate să facă un scriitor care nu‑i dispus
să accepte o astfel de istorie? Îi demontează meca‑
nismul anamorfotic. Asta a putut face Leul albas‑
tru, D.R. Popescu, cu o forţă stilistică inegalabilă.
Ca scriitor, şi‑a aruncat personajele în jarul/jurul
Roţii lui Ixion, spune C. Stănescu. Iar ca gazetar
şi om de atitudine a venit, în ultimă instanţă, cu
„o propunere pe cât de utopică şi insolită, pe atât
de senzaţională, deşi uşor de înfăptuit. Propune şi
pledează pentru înfiinţarea Muzeului Roata, «un
muzeu‑parc‑mausoleu‑cimitir cu statuile gunoaie‑
lor neamului românesc»!”9 A văzut ceva similar în
China, unde i s‑a arătat, într‑un cimitir, mormân‑
tul unui mare împărat care a fost trădat, în mod
mârşav, de un apropiat al său, fiind ucis de duş‑
mani: „la picioarele împăratului ucis era îngropat
trupul trădătorului său. Chinezii să‑i descopere
mereu împreună. Şi‑i descoperă zilnic, şi‑şi spun
părerea. Scuipând”. Ceva similar se întâmplă cu
mormântul lui Moise, din ciclul F, cel care şi‑a tră‑
dat menirea ieşirii satului din labirint, ucigând în
serie. Un muzeu de felul celui conceput de publi‑
cist ar necesita un spaţiu enorm, dar ar fi unul
ce „ar mai putea salva ceva din onoarea pierdută
a memoriei istorice româneşti”10, încheie C. Stă‑
nescu!
Fireşte, istoria românilor nu este singulară,
în consecinţă, se cuvine dovedirea celor spuse şi
voi începe cu oglinzile concave şi convexe ale mitu‑
rilor româneşti, capabile să bată lumina lor foarte
departe, în universalitate. De aceea, D.R. Popescu
nu le rupe niciodată de miturile şi arhetipurile
universale, textele sale eseistice fiind variaţiuni
pe aceeaşi temă (mers pe treptele prozei şi drama‑
turgiei), care însă tind mereu către urcuşul verti‑
calităţii, dialogul pământ‑cer. r
9
Ibidem, p. 143.
10
Ibidem, p. 144.
August 2020
 Clubul Ideea Europeană
II. Trianon. După 100 de ani
A Florin Abraham
sociaţia Contemporanul, în par‑
teneriat cu Academia Română,
Institutul Cultural Român şi Mu‑
zeul Municipiului Bucureşti, a or‑
ganizat – în cadrul Centenarului Marii Uniri – o
serie de conferinţe, prelegeri şi lecturi publice
cu genericul Trianon. După 100 de ani. Ce sem‑
nificaţie are Tratatul de la Trianon? Cum arată
acest eveniment major, aşezat în contextul istoric
al primelor decenii ale secolului al XX‑lea? Cum e
perceput evenimentul desfăşurat la Palatul Ma‑
rele Trianon de la Versailles în ziua de vineri, 4
iunie 1920 – un eveniment de anvergură, la care
au participat reprezentanţi ai 22 state?
„Pentru România – afirmă istoricul Vasi‑
le Puşcaş –, semnarea Tratatului de la Trianon
(1920) a însemnat recunoaşterea internaţională
a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o
consecinţă a aplicării principiului autodetermină‑
rii naţionale, cel care a fost considerat principa‑
lul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârşitul Primului
Război Mondial. Dar un Tratat de pace conţinea
şi alte aranjamente între părţile semnatare, care
intenţionau să aşeze evoluţiile viitoare pe o cale
juridico‑politică, economică, financiară, socială,
culturală etc. Starea de pace era doar deschisă de
momentul semnării Tratatului de pace, «dinamica
păcii» – cum o numea Nicolae Titulescu – depin‑
zând de modul în care părţile adoptau o atitudine
constructivă sau distructivă. Aceasta este o con‑
cluzie evidentă a raportării părţilor la sistemul
Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclusiv
Tratatul de la Trianon”. (Din vol. Trianon! Tri-
anon! Un secol de mitologie politică revizionistă,
Coordonatori: Vasile Puşcaş, Ionel N. Sava. Pre‑
20 faţă şi postfaţă de Vasile Puşcaş. Proiect editori‑
al dedicat Centenarului Marii Uniri, apărut sub
egida Institutului de Istorie „George Bariţiu” al
Academiei Române şi a Fundaţiei Transilvania
Leaders, Editura Şcoala Ardeleană, 2020)
În cadrul proiectului naţional Trianon. După
100 de ani, iniţiat de Asociaţia Contemporanul şi
revista Contemporanul. Ideea europeană – care
apare sub egida Academiei Române – au ţinut
conferinţe şi prelegeri scriitorii, istoricii, diploma‑
ţii şi profesorii Dumitru Preda, Eugen Uricaru,
Adrian Majuru, Vasile Puşcaş şi Mircea Platon.
Poeţii Aura Christi, Ion Mureşan şi pianistul Josu
De Solaun ne‑au oferit prilejul să vedem Româ‑
nia, credinţa, iubirea, frumuseţea, solidaritatea
şi prietenia prin ocheanul poeziei şi, respectiv, al
muzicii.
Evenimentele au fost difuzate în spaţiul on
line între 4 iunie 2020 şi 4 iulie 2020. Calde mul‑
ţumiri tuturor partenerilor, inclusiv directorului
Visual Joy Production, Marian‑Cornel Merinţoni.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Parteneri: Academia Română, Institutul
Cultural Român, Muzeul Municipiului Bu‑
cureşti, TVR Cluj, Asociaţia Publicaţiilor Li‑
terare şi Editurilor din România (instituţie
sub a cărei egidă funcţionează peste 80 de
publicaţii de cultură şi edituri), Visual Joy
Production, Muzeul Naţional al Literaturii
Române, Fundaţia Culturală Ideea Euro‑
peană, Agentiadecarte.ro, Revista Contem-
poranul
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
Tratatul de la Trianon
şi mitologia politică
revizionistă
I
poteza noastră este aceea că mitologia
revizionistă în jurul Tratatului de la
Trianon a fost produsă în Ungaria in‑
terbelică pentru a păstra statu‑quo‑ul
politic şi social, ulterior fiind utilizată, în contexte
istorice diferite, ca un instrument pentru conduce‑
rea autoritară a societăţii maghiare. Funcţionarea
mitului s‑a bazat pe o spirală a acţiunilor interne
şi internaţionale, fiecare dimensiune având rolul
de a legitima şi energiza mitologia politică. Dacă
excludem perioada totalitarismului comunist
(până în anii 1970), perioada de maximă liberta‑
te şi democraţie în Ungaria (1990‑2010) coincide
cu cea în care mitologia Trianonului avea un rol
politic secundar/marginal. În celelalte perioade
din istoria Ungariei, mitologia Trianonului a fost
principalul combustibil ce a pus în mişcare resor‑
turile profunde ale sistemului politic maghiar.
Ceea ce maghiarii denumesc „cea mai mare
tragedie naţională”, dezmembrarea Regatului
Ungariei, poate fi înţeleasă din perspectiva di‑
mensiunii statului şi populaţiei: de la 325.411
km2 s‑a redus la 92.833 km2, iar populaţia de la
20,8 milioane la 7,9 milioane locuitori. Nu se men‑
ţionează în naraţiunea mitologizată a Tratatului
de la Trianon că aşa‑numitele „teritorii pierdute”
erau parte a Regatului Ungariei nu în virtutea
unui proces electiv democratic, ci erau consecinţa
unor situaţii istorice din Evul Mediu. De exemplu,
în Burgenland (cedat Austriei prin Tratatul de la
Saint‑Germain) populaţia maghiară era doar 9%.
În teritoriile „pierdute” către Slovacia sau Serbia
(Voievodina) grupul etno‑confesional al ungurilor
nu depăşea 30%, potrivit recensământului efectu‑
at de Budapesta în anul 1910. În privinţa Transil‑
vaniei (Marele Principat al Transilvaniei, cu cele
15 comitate) datele din recensămintele oficiale
arată efectele politicii de maghiarizare: în 1869
erau 1.428.299 (59,7%) români şi 735.085 (30,7%)
maghiari, iar în 1910 erau 1.608.108 (55,3%) ro‑
mâni şi 1.005.526 (34,6%) maghiari. Chiar şi în
solicitările teritoriale extinse ale României la
Conferinţa de Pace, cele bazate pe Convenţia poli‑
tică dintre România şi Antantă, din august 1916,
românii reprezentau majoritatea etnică, potrivit
rezultatelor recensământului din 1910.
Este Tratatul de la Trianon
un „dictat al Marilor Puteri”?
Au fost deciziile de la Conferinţa de Pace lu‑
ate în privinţa Ungariei absurde, imorale şi lipsite
de fundament, adică rodul unei acţiuni despotice
de pedepsire? A fost Ungaria împiedicată să‑şi ex‑
prime propriile interese, iar semnarea Tratatului
de la Trianon s‑a produs prin ameninţarea cu dis‑
trugerea statalităţii sale, astfel încât să putem dis‑
cuta în mod veridic de un „dictat”? A fost Regatul
Ungariei o „victimă inocentă” sau crearea statelor
succesorale era soluţia viabilă pentru rezolvarea
problemei naţionalităţilor din Austro‑Ungaria?
Conferinţa de Pace de la Paris, ce şi‑a înce‑
put lucrările la 18 ianuarie 1919, a fost construită
nu ca o simplă adunare a conducătorilor statelor
învingătoare, care să ia decizii abrupte în privinţa
statelor învinse, ci a fost pregătită să ia hotărâri
plecând de la recomandările grupurilor de experţi.
În cazul concret al graniţelor României trebuie
menţionat că după prezentarea punctului de ve‑
dere de către conducătorul delegaţiei, premierul
Ion. I.C. Brătianu (31 ianuarie‑1 februarie 1919),
la 3 februarie 1919 a fost numită de către Con‑
siliul Suprem (principalul organ decizional) o co‑
misie de studiu formată din opt experţi (francezi,
englezi, americani şi italieni). O procedură simi‑
lară a fost utilizată şi în cazul frontierelor Ceho‑
slovaciei. În cadrul lucrărilor comisiei teritoriale
însărcinată cu analizarea solicitărilor României a
fost respinsă ideea transferurilor de populaţie şi
a schimburilor de teritorii pentru a se crea zone
omogene etnic. Ca atare, principiile agreate şi în
cazul României au fost cele ale autodeterminării,
securităţii militare şi eficienţei economice. Dintre
propunerile discutate în cadrul comisiei de experţi
cea mai îndepărtată de solicitările româneşti era
cea americană, care lăsa Ungariei oraşele Satu
Mare, Oradea, Carei, Arad, sub argumentul etnic.
Este adevărat că în aceste oraşe prezenţa româ‑
nească era una minoritară, însă în zonele rurale
din proximitatea acestor oraşe etnicii români erau
majoritari. În includerea oraşelor de pe zona de
vest în teritoriul României a contat voinţa Franţei
şi Angliei de a consolida economic şi militar sta‑
tul român (includerea căii ferate care lega aceste
Tratatul de la Trianon a curmat
utopia Ungariei imperiale,
prin aducerea ei la condiţia de
stat‑naţiune. Este adevărat, au
rămas în afara graniţelor Ungariei
un număr important de etnici
maghiari, însă acestora le‑a fost
recunoscută calitatea de membri cu
drepturi depline
oraşe), care trebuia, în viziunea Parisului şi Lon‑
drei, să constituie o contrapondere, împreună cu
Polonia, la Germania şi pericolul bolşevic. În iunie
1919 Consiliul Suprem a căzut de acord să urmeze
recomandările comisiei de studiu în privinţa gra‑
niţelor României cu Ungaria şi Regatul Sârbilor
Croaţilor şi Slovenilor, în pofida nemulţumirii gu‑
vernului de la Bucureşti condus de Ion I.C. Brăti‑
anu. Trebuie menţionat în acest context faptul că
la Conferinţa de Pace nu au fost acceptate cererile
maximale ale României.
În privinţa graniţei româno‑sârbe, intere‑
sele strategice ale Marilor Puteri au vizat întări‑
rea politico‑militară a Belgradului, motiv pentru
care o parte semnificativă a Banatului a rămas
Serbiei, inclusiv românii din Valea Timocului
(regiunea în dreapta Dunării, situată în vecină‑
tatea sud‑vestului României). Experţii şi liderii
politici decidenţi erau conştienţi de faptul că pe
teritoriul României rămâneau importante comu‑
nităţi de maghiari, germani sau evrei ş.a., însă au
fost incluse clauze privind protecţia minorităţilor
în Tratatul de la Trianon (art. 54‑60). De aseme‑
nea, România a semnat în 9 decembrie 1919 un
Tratat al Minorităţilor, prin care se angaja să le
respecte acestora drepturile, „fără nicio deosebire
de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau
de religie” (art. 2). Acelaşi principiu al echilibrului
a fost urmat de experţi şi stabilirea graniţelor din‑
tre România şi Cehoslovacia: Maramureşul din
dreapta Tisei a fost lăsat Pragăi, în timp ce fronti‑
era românească a fost stabilită pe râul Tisa, con‑
siderat a fi o frontieră naturală. Soluţiile găsite la
Conferinţa de Pace nu mulţumeau în chip absolut
niciuna din părţi, însă reprezentau un compromis
considerat echitabil de Consiliul Suprem.
Nici România, nici Ungaria nu au fost re‑
prezentate în comisiile de experţi care au anali‑
zat chestiunea frontierelor dintre cele două sta‑
te. Atât guvernul de la Bucureşti, cât şi cel de
la Budapesta au căutat să influenţeze deciziile
Conferinţei de Pace nu doar prin instrumentele
mai puţin vizibile ale lobby‑ului, ci şi prin trans‑
miterea unor puncte de vedere scrise, menite a
influenţa deciziile finale. În contradicţie cu teza
„diktatului”, Ungaria şi‑a făcut cunoscută poziţia
prin 38 de note diplomatice, punând la dispoziţie
un vast material documentar, prin care spera să
influenţeze deciziile conferinţei.
Este important de menţionat faptul că fina‑
lizarea Tratatului de pace cu Ungaria s‑a realizat
doar după ce România, care ocupase Budapesta în
august 1919, a primit solicitarea de retragere (7
noiembrie 1919). Până la 28 martie 1920 armata
română s‑a retras din întreg teritoriul Ungariei
(la est de râul Tisa), potrivit înţelegerii cu Consi‑
liul Suprem. Ungaria a fost invitată să‑şi expună
propria poziţie în faţa Conferinţei de Pace, fiind
primită „cu răceală, dar corect” de gazdele france‑
ze. Conducătorul delegaţiei maghiare, contele Al‑
bert Apponyi, ce încarna Ungaria aristocratică şi
conservatoare, a vorbit în faţa Consiliului Suprem
în ianuarie 1920, exact cum făcuse cu un an în
urmă şi primul conducător al delegaţiei României,
Ion I.C. Brătianu. Nu au avut loc negocieri ver‑
bale, însă delegaţiei maghiare i s‑a permis să de‑
pună documente scrise, în sprijinul poziţiei sale.
Plecând de la condiţia de ţară responsabilă de iz‑
bucnirea războiului, stare stabilită încă de la înce‑
putul Conferinţei de Pace, Ungaria trebuia să con‑
vingă asupra faptului că a înţeles noile realităţi,
iar opresiunea asupra minorităţilor va înceta de‑
finitiv. Dimpotrivă, contele Apponyi, sfidător faţă
de naţionalităţile emancipate ale Austro‑Ungari‑
ei, a susţinut inferioritatea rasială a românilor, de
exemplu. În faţa noii situaţii create de atitudinea
delegaţiei maghiare la Paris, în 24 februarie 1920
Consiliul Suprem primeşte o scrisoare comună a
delegaţiilor Cehoslovaciei, României şi Regatului
Sârbo‑Croato‑Sloven, în care este avertizat că ori‑
ce modificare a frontierelor deja convenite va în‑
semna o „trădare”.
Budapesta a încercat o acţiune de ultim mo‑
ment. Contele Apponyi a refuzat semnarea Trata‑
tului de pace şi au fost deschise tratative secrete
cu Franţa, guvernul maghiar încercând să obţină
sprijinul Parisului pentru modificarea frontie‑
relor, în schimbul unor avantaje pentru oameni
de afaceri francezi (de exemplu, firmele Schnei‑
der‑Creusot). Turnura pro‑franceză a Budapestei
nu a avut şanse de reuşită deoarece Parisul ar fi
trebuit să ofere explicaţii pentru schimbarea sa,
atât anglo‑americanilor, cât şi aliaţilor săi din
Europa central‑răsăriteană. Ca atare, Parisul
a abandonat jocurile oportuniste şi Ungaria nu
a mai putut tergiversa încheierea Tratatului de
pace, semnat la Trianon în 4 iunie 1920. În faţa
eşecului cu adevărat istoric, elita politică maghia‑
ră s‑a derobat de responsabilitate, a evitat asu‑
marea realităţilor, aruncându‑se cu fervoare în
teoria conspiraţionistă a „diktatului”.
Iredentismul maghiar,
politică de stat
Tratatul de la Trianon a fost supus unui ra‑
pid proces de mitologizare, devenind evenimentul
fondator traumatic al Ungariei. Funcţia lui funda‑
mentală era de a păstra statu‑qou‑ul politic, social
şi economic, în condiţiile în care pretenţiile elitei
maghiare de a conduce o „mare putere” s‑au dove‑
dit iluzorii. A fost refuzată reforma agrară, deşi
doar 745 magnaţi deţineau o treime din teritoriul
agricol, iar 1,2 milioane de ţărani nu aveau propri‑
etăţi funciare. Societatea maghiară nu a urmat un
proces de democratizare internă, ci s‑a menţinut
un regim parlamentar caricatural, fiind refuzată
introducerea scrutinului universal masculin, pre‑
cum în celelalte state din vecinătatea Ungariei.
Premierul István Bethlen (1921‑1931) spunea că
votul secret „nu era compatibil cu caracterul des‑
chis al naţiunii maghiare”. Dimpotrivă, societatea
maghiară, având avantajul relativei omogenităţi
etnice (cca 90% erau etnici maghiari), se afla în‑
tr‑o permanentă stare de mobilizare şi tensiune,
pentru himerica refacere a Regatului Sfântului
Ştefan. Mitologia Tratatului de la Trianon era
parte esenţială a politicii revizioniste, prin care
Ungaria spera la redobândirea fostelor teritorii
din perioada dublei monarhii, ori măcar o parte a
acestora, prin alianţe cu statele revizioniste, Ita‑
lia fascistă şi Germania nazistă.
Teza fundamentală prezentată de delegaţia
maghiară în cadrul Conferinţei de Pace, dincolo
de argumentele tehnice privind distribuţia etni‑
că, pentru care Marile Puteri trebuiau să men‑
ţină Ungaria Mare, era presupusa superioritate
civilizaţională a ungurilor în raport cu celelalte
populaţii. Funcţiile acestei teorii a superiorităţii
civilizaţionale maghiare, manifestate în cadrul
Austro‑Ungariei, erau de a menţine statu‑quo‑ul:
între maghiari/austrieci şi restul naţionalităţilor,
care trebuiau să le accepte dominaţia în baza pre‑
supusei superiorităţi, respectiv în interiorul so‑
cietăţii maghiare. Aristocraţia şi‑a inventat rolul
de garant al prezervării superiorităţii naţiunii, ca
atare ţărănimea, proletariatul şi mica burghezie
trebuiau să accepte o piramidă socială imuabilă.
În constelaţia de idei a mitologiei revizio‑
niste argumentele de ordin juridic (care ar trebui
să aibă prioritate într‑o confruntare pe tărâmul
dreptului internaţional, căreia îi şi aparţine speţa
Tratatului de la Trianon) au o importanţă margi‑
nală. Contestarea în sine a valabilităţii juridice a
Tratatului de pace cu Ungaria, invocată în spaţiul
public maghiar drept o consecinţă a „diktatului”,
nu s‑a dezvoltat ca o temă importantă, deoarece
guvernul maghiar a participat la Conferinţa de
Pace, iar textul juridic a fost semnat de împuter‑
niciţi legali ai Ungariei, dobândind valabilitate
prin ratificare şi înregistrarea în Seria de tratate
a Ligii Naţiunilor (1921).
Morala acestei situaţii seculare este
că un consum ridicat de mitologie
istorică dăunează sănătăţii
naţiunilor!
Un alt argument de factură legalistă este cel
al aplicării principiului autodeterminării popoa‑
relor. Cu vădită neplăcere şi încercând să‑i dimi‑
nueze impactul, guvernul Ungariei a recunoscut
la Conferinţa de Pace valabilitatea acestui princi‑
piu. Nici nu putea fi altfel, deoarece nu doar că se
afla la baza existenţei noului stat maghiar, ci s‑a
manifestat şi în relaţie cu România. În contextul
semnării Tratatului de la Bucureşti (7 mai 1918),
care consacra înfrângerea militară a Bucureştiu‑
lui, Puterile Centrale (implicit Ungaria) se anga‑
jau să nu se opună unirii Basarabiei cu Regatul
României, decizie rezultată prin aplicarea princi‑
piului naţionalităţilor.
Mitologia revizionistă încearcă să şubre‑
zească forţa principiului autodeterminării naţiu‑
nilor prin relativizare. Este adevărat că principiul
nu avea la momentul Conferinţei de Pace de la
Paris o valoare universală, că el nu a fost aplicat
în cadrul coloniilor puterilor învingătoare decât
după al Doilea Război Mondial, iar cazul elocvent
de inconsecvenţă este blocarea unificării Austriei
cu Germania, din raţiuni privind securitatea eu‑
ropeană, aşa cum aceasta era definită la confluen‑
ţa intereselor anglo‑franceze.
Ungaria nu a recunoscut decizia de unire
cu România luată la Alba Iulia, solicitând orga‑
nizarea unui nou referendum. Consiliul Suprem
a respins cererea contelui Apponyi, considerând‑o
inutilă, deşi acesta se angajase să respecte deci‑
zia rezultată dintr‑o nouă consultare a populaţiei,
„oricare ar fie ea”. Mitologia revizionistă exagerea‑
ză consecinţele referendumului de la Sopron (ves‑
tul Ungariei), care a fost iniţial acordat Austriei,
care însă în urma unui proces plebiscitar în 1921
a revenit Ungariei. După decenii de opresiune, os‑
tilitatea împotriva maghiarilor era atât de extin‑
să încât nu poate fi imaginată dorinţa românilor,
slovacilor ori a sârbilor de a reveni sub conducerea
Budapestei, doar pentru că ei îşi declamau supe‑
rioritatea civilizaţională/rasială. Dimpotrivă, dis‑
preţul arătat faţă de identitatea naţionalităţilor
în Austro‑Ungaria le‑a lăsat acestora o traumă
greu de vindecat în cadrul statelor succesorale.
În lipsa unor argumente juridice şi demo‑
grafice imbatabile, la Conferinţa de Pace delega‑
ţia maghiară a prezentat argumente emoţionale,
care au fost ulterior înglobate în mitologia Triano‑
nului. Echipa contelui Apponyi a considerat că
va trezi empatia membrilor Consiliului Suprem
prezentând un argument geopolitic îmbrăcat în‑
tr‑o haină istoristă: Regatul Sfântului Ştefan nu
trebuia dezmembrat deoarece, încă din perioada
Evului Mediu, împreună cu polonezii au repre‑
zentat un „scut” al creştinătăţii împotriva ame‑
ninţării mongole şi turce. Subsecvent, acestei idei
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
a „recunoştinţei” pe care Occidentul ar trebui să
o poarte Ungariei, se afla ideea superiorităţii ra‑
siale a maghiarilor. Românii arau consideraţi o
populaţie inferioară, deoarece erau o naţiune tâ‑
nără, spre deosebire de „Ungaria milenară”. Teza
inferiorităţii rasiale şi civilizaţionale a românilor
transilvăneni, ce a fost utilizată la finalul perioa‑
dei interbelice în joncţiunea dintre iredentismul
maghiar şi nazist, se dorea a fi „demonstrată”
prin teorii istorice revolute. Maghiarii încercau
să‑şi fundamenteze dreptul asupra Transilvani‑
ei prin teza preeminenţei lor istorice în regiune,
respectiv prin dreptul generat de cucerirea unui
teritoriu. În acest sens a fost reînviată teoria isto‑
ricului austriac Robert Rösler (publicată în 1871)
potrivit căreia românii ar fi ajuns în Transilva‑
nia în secolele XIV‑XV, populaţia latinofonă dis‑
părând în urma retragerii romane din secolul al
III‑lea. Această teză istorică asumată de guvernul
maghiar şi‑a găsit ulterior numeroase ecouri în
istoriografia maghiară, care a dorit cu orice preţ
să dovedească întâietatea maghiarilor în Transil‑
vania, ignorând sau contestând nu doar sursele
maghiare care atestau prezenţa populaţiei neo‑la‑
tine în Transilvania în zorii Evului Mediu, ci şi
dovezile arheologice ale continuităţii aceleiaşi po‑
pulaţii în Ardeal. Dar cum în naraţiunile de tip
mitologic nu este esenţială coerenţa internă a
argumentaţiei, ci doar capacitatea ei de seducţie
emoţională, delegaţia maghiară la Conferinţa de
Pace afirma că Transilvania este cu „100 de ani
mai avansată decât Regatul României” (cu toate
că românii transilvăneni erau consideraţi o rasă
inferioară!), punând astfel bazele teoriei transil‑
vanismului. Românii era blamaţi că nu erau re‑
cunoscători „conducătorilor maghiari” pentru că,
din nobleţe superioară, i‑ar fi civilizat, oferindu‑le
cu „generozitate” şcoli şi instituţii politice. Conte‑
le Apponyi, autor al politicii de asimilare etnică
în Austro‑Ungaria, nega în cadrul Conferinţei de
21
Pace orice politică opresivă în monarhia dualistă.
Cu un astfel de arsenal ideatic, în condiţiile în
care situaţia politicilor de asimilare a minorită‑
ţilor din Austro‑Ungaria era cunoscută în detaliu
de diplomaţiile occidentale, membrilor Consiliului
Suprem le‑a fost uşor să respingă orice revendi‑
cări teritoriale maghiare. Adevărata tragedie a
Ungariei la Conferinţa de Pace a fost, de fapt, lip‑
sa de realism a elitelor conservatoare maghiare,
care au transformat propriul eşec în administra‑
rea unui imperiu multinaţional într‑o uriaşă temă
propagandistică, eludând realitatea, pentru a‑şi
păstra statutul privilegiat.
În Ungaria interbelică iredentismul propa‑
gat de stat se împletea cu cel izvorât din interiorul
societăţii. Educaţia şcolară (limbă şi literatură,
istorie, geografie, economie) în integralitate era
aservită obiectivelor revizioniste. Manualele de
istorie construiau nu doar imaginea unei Ungarii
istorice glorioase, ci transmiteau mesajul ireden‑
tist în formule explicite, statul maghiar fiind pre‑
zentat drept o „victimă”. Simultan era afirmată
ideea unei „misiuni divine” a maghiarilor de a‑i
supune pe slavi şi români (denumiţi în mod peio‑
rativ „olahi”), deoarece erau slabi şi necivilizaţi şi
au „invadat teritoriile maghiare” (ideea inferiori‑
tăţii civilizaţionale/rasiale este o constantă a na‑
raţiunii iredentismului maghiar). Mesajul politic,
accentuat din 1936, odată cu dinamizarea politicii
iredentiste la nivel statal, era de a se trece la acţi‑
une pentru anularea „crudului Trianon”, iar con‑
diţia de „victimă” trebuia transformată în cea de
„învingător”.
La un secol de la Conferinţa de Pace, pu‑
tem constata cu serenitate că existenţa naţiunii
maghiare nu a fost pusă în realitate în primejdie.
Tratatul de la Trianon a curmat utopia Ungariei
imperiale, prin aducerea ei la condiţia de stat‑na‑
ţiune. Este adevărat, au rămas în afara graniţelor
Ungariei un număr important de etnici maghiari,
însă acestora le‑a fost recunoscută calitatea de
membri cu drepturi depline.
Morala acestei situaţii seculare este că un
consum ridicat de mitologie istorică dăunează să‑
nătăţii naţiunilor!
August 2020
 Alexandru Porţeanu
Centenar Trianon
Î
ncetarea operaţiunilor militare prin ca‑
pitulările şi armistiţiile succesive din
octombrie‑noiembrie 1918 a menţinut
starea juridico‑politică de război, a că‑
rei soluţionare a revenit Conferinţei de Pace de
la Paris. Revoluţia democrată din Ungaria (30‑31
octombrie 1918) a adus la putere guvernul conte‑
lui Karolyi Mihaly, care a semnat armistiţiul de la
Belgrad (13 noiembrie 1918).
Conferinţa de Pace începută în ianuarie
1919 a notificat guvernului de la Budapesta (Nota
Vix, 20 martie 1919) condiţiile păcii, în principal
configuraţia teritorială a Ungariei, substanţial re‑
dusă la dimensiunile corespunzătoare majorităţii
maghiare. În această situaţie, guvernul Karolyi
nu şi‑a asumat răspunderea semnării Tratatului
de Pace. Celelalte forţe politice s‑au complăcut în
aceeaşi postură. Riscul vidului politic l‑a determi‑
nat pe Karolyi să aducă la putere noua grupare
politică a comuniştilor maghiari reprezentată de
aventurierul Bela Kun, care a instaurat „Republi‑
ca Ungară a Sfaturilor”, inclusiv în zona nord‑ves‑
tică din Transilvania (Bihor, Sătmar).
Tratatul de la Trianon a reprezentat
o operă monumentală de drept şi
relaţii internaţionale. El rămâne
un reper fundamental al istoriei
universale contemporane
În primăvara anului 1919, Conferinţa de
Pace s‑a concentrat pe elaborarea şi încheierea
Tratatului de Pace cu Germania (28 iunie 1919).
La 1 august 1919, regimul comunist din Un‑
garia a fost înlăturat, fiind înlocuit – în cele din
urmă – de regimul lui Horthy Miklos şi de „teroa‑
22 rea albă”.
Conferinţa de Pace s‑a consacrat finalizării
Tratatului cu Austria şi negocierilor Tratatului de
Pace cu Ungaria. Delegaţia ungară a tergiversat
şi prelungit abuziv tratativele, astfel că, la 6 mai
1920, Conferinţa de Pace a adresat Ungariei nota
ultimativă de rigoare („scrisoarea Millerand”).
În după-amiaza zilei de vineri 4 iunie 1920 a
avut loc în palatul Micul Trianon de la Versailles
solemnitatea semnării Tratatului de Pace dintre
Puterile Aliate şi Asociate şi Ungaria, în prezen‑
ţa oficialităţilor şi a unui public select. Momentul
principal a fost chiar cel iniţial, în care cei doi re‑
prezentanţi ai Ungariei au fost invitaţi să‑şi depu‑
nă semnăturile pe pagina finală a Tratatului, fapt
consemnat la ora 16.32. La exact aceeaşi oră, în
Ungaria au răsunat clopotele şi sirenele, iar timp
de 10 minute a încetat întreaga activitate publică.
Ziua de 4 iunie 1920 a fost declarată ca zi de doliu
naţional. Semnarea Tratatului a fost întâmpinată
în Ungaria prin ample manifestări de protest.
Tratatul de la Trianon are 14 părţi, ce cu‑
prind 364 articole, grupate în Secţiuni, Capitole
şi Paragrafe, incluzând diferite Anexe, Tabele şi
Protocoale. În fruntea fiecăruia dintre Tratatele
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
de Pace din 1919‑1920, inclusiv a celui de la Tri‑
anon, era înserat ca Partea I‑a Pactul Societăţii
Naţiunilor, care proclama ideea cardinală a asigu‑
rării Păcii. Tratatul de la Trianon instituia înceta‑
rea stării de război la data intrării sale în vigoare
prin ratificarea de către Ungaria, „când vor exista
relaţii oficiale între Puterile Aliate şi Asociate şi
Ungaria”, care redevenea astfel stat independent,
după aproape patru secole. Tratatul fixa frontie‑
rele Ungariei cu vecinii săi (Austria, Statul Sâr‑
bo‑Croato‑Sloven, România, Cehoslovacia). El sta‑
bilea pentru Ungaria clauze politice europene şi
extraeuropene, determina clauze militare, navale
şi aeriene, pe cele referitoare la prizonierii de răz‑
boi şi morminte, apoi Sancţiuni pentru încălcarea
legilor războiului, reparaţiuni, clauze financiare,
economice, privitoare la porturi, căi de apă, căi
ferate, regimul muncii, Declaraţiuni, Dispoziţii
speciale ş.a. Statele semnatare ale Tratatului în‑
sumau majoritatea statelor lumii de atunci şi ma‑
joritatea populaţiei planetei.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
Pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la internaţionale. El rămâne un reper fundamental
Trianon era necesară ratificarea sa, conform pro- al istoriei universale contemporane. Studierea,
cedurii stabilite în articolul 364 din finalul Tra- cunoaşterea şi cercetarea sa necesită o abordare
tatului. Data de referinţă pentru intrarea sa în ştiinţifică, obiectivă, înţelegerea sa ca fapt istoric,
vigoare urma a fi data ratificării de către Ungaria ca act de cultură istorică.
şi de către trei dintre Principalele Puteri. Intra‑
rea în vigoare pentru fiecare Putere se va produce
la data depunerii ratificării. Desfăşurarea calen‑ Vasile Puşcaş
daristică a ratificărilor de către Puterile semnata‑
Trianon, Trianon!
re a început imediat, în vara anului 1920.
România a îndeplinit această prevedere a
U
Tratatului prin dezbaterea ratificării sale în Senat
şi în Camera Deputaţilor, în perioada 14‑26 august
1920. Dezbaterile au fost ample, consistente, sinte‑ ltimele decenii au arătat omeni‑
rii că trăieşte nu doar într‑o lume
tizându‑se în remarcabilele discursuri ale lui Take
Ionescu (la Senat) şi Iuliu Maniu (la Cameră), prin‑ foarte complexă, dar şi că eveni‑
mentele vieţii sociale se derulează
cipalii reprezentanţi ai Puterii şi Opoziţiei.
Ratificarea Tratatului de la Trianon de către cu o viteză deosebită. Motiv pentru care fiecare
cetăţean simte nevoia de a descifra cât mai repede
Ungaria, care făcea obiectul reglementării în cau‑
ză, a fost întârziată şi prelungită abuziv de către şi extins căile de evoluţie. Crizele internaţionale
Ungaria. La 15 noiembrie 1920, propunereea legis‑ care se succed la intervale de timp tot mai scurte
lativă a guvernului Teleki Pal privind „organizarea au relativizat la maxim modelele matematice de
păcii de la Trianon” a fost întâmpinată de Aduna‑
rea Naţională printr‑o „Declaraţie solemnă de pro‑ Pentru România, semnarea Tratatului
test”. Dezbaterile s‑au desfăşurat în lunga perioa‑
de la Trianon (1920) a însemnat
dă dintre 15 noiembrie 1920 ‑ 26 iulie 1921, încă
recunoaşterea internaţională a
puţin studiată de către istorici, necesitând exerci‑
fruntariilor postbelice, în cea mai
tarea demersurilor ferme ale Conferinţei de Pace.
În cele din urmă, ratificarea ungară a trebuit mare parte o consecinţă a aplicării
să fie totuşi asumată de către aceleaşi oficialităţi principiului autodeterminării naţionale
ale noului stat, cunoscute pentru atitudinea lor
profund potrivnică Trianonului. Acestea au fost
obligate prin însăşi poziţia lor să procedeze îm-
potriva propriilor lor convingeri, apelând la argu‑ previzionare. De aceea, acum se face apel şi mai
mentele supreme ale raţiunii de stat, printr‑o în‑ frecvent la fenomene şi procese istorice contempo‑
delungată persuasiune în rândurile colegilor, dar rane pentru a găsi explicaţii la fapte prezente şi
şi ale adversarilor parlamentari, recurgând la orice eventuale reconstituiri seriale care să indice mă‑
artificiu procedural, oricât de firav, pentru obţine‑ car viitorul imediat.
rea votului de ratificare, pentru evitarea activării Iniţiativa editării acestui volum a venit
stării de război, adică a ocupării militare a Ungari‑ dinspre interesul manifestat de studenţi, dar
ei, care ar fi însemnat un adevărat dezastru politic, şi de opinia publică generală care a receptat
fără precedent. Prin diverse compromisuri de acest din mass‑media lansarea subiectului Trata‑
fel, au fost salvate cât de cât aparenţele soluţionă‑ tului de la Trianon (1920). După ce, în anii an‑
rii oricât de formale, prin adoptarea „articolului de teriori, s‑a scris despre Centenarul declanşării
Lege XXXIII privitor la Tratatul de la Trianon”, la Primului Război Mondial (1914), al terminării
pachet cu alte reglementări curente. Acest proce‑ conflictului (1918) şi s‑a celebrat un secol de la
deu a fost acceptat tacit, ca un fel de echivalent al desăvârşirea Marii Uniri (1918), aducerea agre‑
ratificării, deşi el rămânea deficitar în privinţa for‑ sivă a subiectului Trianonului cu ton contestatar
mulării explicite a semnificaţiei sale. la momentele istorice menţionate a stârnit nedu‑
După 26 iulie 1920 au depus ratificările re‑ merire printre consumatorii ştirilor lansate de
spective SUA, China, Cuba, Nicaragua, Panama, media şi îndeosebi media socială. Iar mediul de
Polonia, Portugalia, precum şi alte 10 state sem‑ receptare a unor astfel de opinii a fost mult viciat
natare ale Pactului Societăţii Naţiunilor, inclus în de intensificarea discursului politic populist, na‑
Partea I‑a a Tratatului de la Trianon. ţionalist, xenofob, care a proliferat în spaţiul pu‑
Aplicarea completă a Tratatului în teren s‑a blic european şi cu deosebire în cel central‑sud‑est
prelungit până prin anul 1924. european. Pe când istoricii de profesie au abordat
Pe baza experienţei nefavorabile privind aceste teme în conferinţe restrânse ori publicaţii
desfăşurarea negocierilor finale, factorii de condu‑ de specialitate, aşa‑numita „istorie jurnalistică” a
cere ai Puterilor Aliate au adoptat măsuri de pre‑ accentuat doar aspecte pe care redacţiile ori cercu‑
cauţie. În cursul aceleiaşi zile de miercuri 26 iulie rile emitente le considerau a corespunde „cererii
1921 au avut loc trei momente din istoria finali‑ pieţei”. De unde a apărut nevoia de a veni spre
zării Tratatului. Dimineaţa, la Budapesta, Adu‑ publicul larg şi cu opinii istoriografice ori ale şti‑
narea Naţională a votat „articolul XXXIII privitor inţelor sociale care să ofere cititorilor puncte de
la Tratatul de Pace de la Trianon”, fapt comunicat sprijin pentru gândirea raţională.
imediat Guvernului Franţei, depozitarul tuturor În volumul de faţă propunem opinii ale câ‑
actelor Tratatului. Ca urmare, în seara aceleiaşi torva experţi din domeniile istoriografiei, sociolo‑
zile, la ora 18.00, a fost semnat la Paris Protoco‑ giei, dreptului, ştiinţelor politice şi relaţiilor in‑
lul preliminar care preciza că „în momentul pro‑ ternaţionale etc., deoarece am dorit să facilităm
cedării la prima depunere a ratificărilor, Puterile realizarea unei analize interdisciplinare care să
Aliate şi Asociate declară că îşi rezervă toate drep- asocieze demersului istoric şi elemente de cunoaş‑
turile ce le‑ar putea aparţine ca urmare a neexecu- tere şi înţelegere ale fenomenelor contemporane
tării clauzelor de armistiţiu sau a executării lor in- care au fost intenţionat sensibilizate de politiza‑
complete din partea Ungariei”. Al treilea moment rea nedisimulată pe care au propus‑o unele parti‑
era întocmirea „Procesului-Verbal de de, grupări culturale, personaje publice în căutare
depunere a Ratificărilor Tratatului de
Pace semnat la Trianon, remise Guver‑
nului Republicii Franceze”. Depunerile
au fost executate de către patru dintre
Principalele Puteri Aliate şi Asociate
(Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Ja‑
ponia), precum şi de către altele cinci
(Belgia, România, Statul Sârbo‑Croa‑
to‑Sloven, Siam şi Cehoslovacia).
Orice încercare de punere sub
semnul întrebării a semnificaţiei Tra‑
tatului (ca fiind un „Diktat” pentru de‑
tractorii săi extremişti) riscă alunecări
periculoase, pe panta descendentă a
tendinţelor revizioniste, contrare Tri‑
anonului.
În ansamblul său, Tratatul
de la Trianon a reprezentat o ope‑ Muzeul Storck
ră monumentală de drept şi relaţii
de glorie electorală şi de putere clădită pe schelete ale trecutului. În altă
ordine de idei, am dorit să atragem atenţia asupra faptului că şi popoarele
din această parte a Europei ar trebui să se raporteze constructiv la contextul
zonal, continental şi global. Doar liderii politici şi statali slabi văd mereu o
primejdie în tot ceea ce se întâmplă în jur şi caută să se salveze doar pe ei,
ataşându‑se la structuri conjuncturale unidirecţionale de putere, sacrificând
şanse de parteneriate de durată lungă pe care le‑ar putea obţine printr‑o
cooperare sinceră şi sistematică.
În urmă cu mai bine de două decenii am publicat un volum (Pulsul
istoriei în Europa Centrală, 1998) în care am încercat să explic de ce istoria
este atât de importantă pentru definirea identităţii naţiunilor din Europa
Centrală. Mesajul principal al acelui volum a fost inspirat de celebra carte
a lui Robert D. Kaplan, Balkan Ghosts (1993). În primul deceniu post‑1989,
Europa şi întreaga lume au fost oripilate de violenţele etno‑religioase din
Balcani, iar Kaplan avertiza liderii regionali şi pe cei ai Europei să nu se
lase pradă fantasmelor istorico‑politice de tipul celor care tulburau sud‑estul
continentului. Atunci am atenţionat liderii României, ca şi pe cei din Europa
Centrală, să ia aminte la spusele lui Robert D. Kaplan, să aibă grijă să nu
dea şi ei drumul „strigoilor” central‑europeni, deoarece şi în această zonă
unii politicieni erau tentaţi a aduce în prim‑planul vieţii sociale fantasmele
conflictualităţilor trecute. Odată potolit avântul liderilor post‑comunişti din
statele Europei Centrale pentru aderarea la NATO şi UE, recursul la „stri‑
goii” istoriei a revenit, iar ceea ce se spera că va deveni calea de viaţă euro‑
peană, în sens occidental, ni se înfăţişează astăzi tot mai clar ca o îndrep‑
tare spre calea inspirată de vechile obiceiuri estice. Prilej în care unii lideri
central‑europeni dovedesc o orientare politică asemănătoare celor care au
dat drumul „strigoilor” din Balcani la sfârşitul secolului al XX‑lea, dovedind
lipsa voinţei de a învăţa din lecţiile celor două conflagraţii mondiale care
au însângerat veacul trecut şi din suferinţele naţiunilor din această regiune
datorate fascismului şi bolşevismului.
Pentru România, semnarea Tratatului de la Trianon (1920) a însemnat
recunoaşterea internaţională a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte
o consecinţă a aplicării principiului autodeterminării naţionale, cel care a
fost considerat principalul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârşitul Primului Răz‑
boi Mondial. Dar un Tratat de pace conţinea şi alte aranjamente între părţile
semnatare, care intenţionau să aşeze evoluţiile viitoare pe o cale juridico‑po‑
litică, economică, financiară, socială, culturală etc. Starea de pace era doar
deschisă de momentul semnării Tratatului de pace, „dinamica păcii” – cum
o numea Nicolae Titulescu – depinzând de modul în care părţile adoptau o
atitudine constructivă sau distructivă. Aceasta este o concluzie evidentă a
raportării părţilor la sistemul Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclu‑
siv Tratatul de la Trianon.
Volumul de faţă include câteva studii care prezintă istoria ideii şi con‑
strucţiei statului naţional modern în Europa Centrală, ca şi a contextualităţii
europene şi central‑sud‑est europene de la sfârşitul Primului Război Mondi‑
al. Întrucât această contextualitate a fost dominată de evenimente sistemice,
am propus o analiză bazată şi pe metode analitice formale pentru a circum‑
scrie cât mai logic deciziile Conferinţei de Pace de la Paris (1919‑1920). O lec‑
tură juridică a Tratatului de la Trianon şi a principiului naţionalităţilor, aşa
cum opera imediat după terminarea conflagraţiei, este urmată de câteva stu‑
dii care prezintă unele consecinţe culturale, politice şi instituţional‑statale
ale elaborării şi aplicării aceluiaşi tratat. Un capitol consistent este dedicat
analizei istorico‑istoriografice a miturilor politice construite în Ungaria pe
seama Tratatului de la Trianon, cu scopul susţinerii unei politici revizioniste
şi revanşarde care şi‑a prelungit manifestările până în zilele noastre. Două
analize aparţin unor sociologi care evaluează discursul politic şi atitudinea
unor curente, grupări, personaje politice contemporane care şi‑au făcut din
Tratatul de la Trianon nu doar o ţintă critică, ci mai ales un suport pentru
lansarea unor politici radicale destinate consumului electoral intern, dar
şi cu certe tendinţe de destabilizare a regiunii central‑europene. Motiv să
reamintim de posibilitatea conflictualizării zonei, cu efecte continentale şi
internaţionale încă nebănuite, dar mai ales pentru a relansa cooperarea şi
conlucrarea între statele şi naţiunile Europei Centrale care, astăzi, au şi un
obiectiv comun de mare însemnătate – integrarea europeană.
Toţi autorii înscrişi în cuprinsul acestei cărţi apreciază deosebit mun‑
ca redactorilor Editurii Şcoala Ardeleană (Cluj‑Napoca) care au contribuit
profesionist şi cu dedicaţie la apariţia acestui produs editorial. Mulţumim
îndeosebi domnilor Vasile George Dâncu, directorul editurii, şi Andrei Do‑
boş, destoinicul cititor şi redactor de carte, deoarece ne‑au fost alături de la
lansarea proiectului editorial şi până la finalizarea lui, cu destinaţie spre
cititorii dornici de cunoaşterea istoriei contemporane.
■ Prefaţă la vol. Trianon, Trianon!...,
Editura Şcoala Ardeleană
Eveniment editorial
Trianon, Trianon!
Un secol de mitologie
politică revizionistă
Editura Şcoala Ardeleană, 2020
Coordonatori: Vasile Puşcaş, Ionel N. Sava.
Prefaţă şi postfaţă de Vasile Puşcaş.
Proiect editorial dedicat Centenarului
Marii Uniri, apărut sub egida Institutului
de Istorie „George Bariţiu” al Academiei
Române şi a Fundaţiei Transilvania
Leaders
Josu De Solaun
România şi sentimentul prezenţei
divinităţii.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
O confluenţă magică
P
rima mea întâlnire cu România a avut loc la începutul anilor
’90. Aveam vreo nouă sau zece ani şi am găsit din întâmplare
în vechea bibliotecă de acasă – grădina mea secretă, plină
de cărţi prăfuite – un volum al unui autor, al cărui nume
mi s‑a părut ciudat, îndepărtat, aproape oracular. Era o carte intitulată
Sacrul şi profanul, într‑o ediţie albastră, din 1979, a Editurii spaniole Gu‑
adarrama. Nu ştiam dacă autorul era bărbat sau femeie, dar am început
să citesc, vrăjit de fiecare pagină. Mircea Eliade se născuse la Bucureşti,
spunea reversul coperţii cărţii, şi dădea nume unor lucruri cu care am
convieţuit, pe care le‑am experimentat, dar care până atunci mi s‑au pă‑
rut de nenumit sau cel puţin imposibil de numit. Bucureştiul, România şi
Eliade îmi păreau realităţi ancestrale şi misterioase precum constelaţia
Scorpionului. De atunci, această ţară s‑a stabilit în universul meu sim‑
bolic ca o emblemă a îndepărtatului şi a misticului, a ceea ce era în mod
misterios îndepărtat, dar, totodată, suficient de aproape pentru a‑l simţi
parte din acelaşi întreg.
Totul constituie o moştenire culturală, artistică
şi umană unică. În 2014, această moştenire şi apoi
întâlnirea mea intimă cu esenţa ei mi‑au schimbat
în mod profund viaţa, atât viaţa artistică, cât şi în
celelalte aspecte.
Spania, în anii ‘90, deşi era deja angrenată în acel proces de secula‑
rizare omologabil capitalismului târziu din orice stat‑naţiune european,
păstra încă în ţesutul său civic rămăşiţe ale neotomismului legendarei
Şcoli din Salamanca din secolul al XVI‑lea (Francisco de Vitoria, Domingo
de Soto, Luis de Molina, Francisco Suarez), un curent de gândire care a
avut o mare influenţă în istoria teologiei, a filosofiei, a dreptului şi a eco‑ 23
nomiei spaniole, şi care este decisiv pentru înţelegerea unei bune părţi a
culturii spaniole succesive. În acest sens, existau atât în ​​Spania, cât şi în
România rămăşiţe ale moştenirilor religios‑spirituale, teologice, greu de
găsit în alte naţiuni canonice din Europa. Cu atât mai mult cu cât Româ‑
nia şi Moldova au fost şi sunt singurele ţări din Europa de Est a căror
limbă oficială este de origine romanică, la fel ca spaniola, iar în epoca lui
Traian, Spania şi România au făcut parte practic din acelaşi imperiu.
Cu acele pagini ale lui Eliade a început să crească în mine un pu‑
ternic sentiment de apartenenţă la acel areal cultural şi artistic în care
România a fost unul dintre maximii reprezentanţi, care se formase, îna‑
inte de toate, pe un substrat roman şi dacic combinat cu alte influenţe ale
grecilor medievali şi ale Imperiului Bizantin, şi apoi, într‑o mai mică mă‑
sură, influenţe slave, otomane, maghiare şi germane. Muzica Imperiului
Bizantin m‑a fascinat pe când eram copil, tot pentru legătura cu Spania
(o parte din Spania a fost Provincia Spaniae, Spania bizantină din timpul
lui Iustinian) şi influenţa ei asupra liturghiei muzicale vizigoto‑mozarabe
spaniole. Ascultam în isonul bizantin, acea magică pedală (drone în engle‑
ză), toate problemele filosofice relative a filioque transpuse în muzică. Şi
am înţeles curând că ceea ce mă atrăgea atât de mult spre arta româneas‑
că era faptul că, adeseori, exprima melancolie sau dor fără speranţă, dorul
de ceva de neatins sau absent, dar mereu cu un sentiment de prezenţă a
divinităţii. Sau, mai bine zis, exprima aproape mereu un umanism tragic,
un fel de speranţă fără optimism.
România este, până la urmă, o confluenţă magică între trei regiuni:
Europa Centrală, Europa de Est şi Peninsula Balcanică, însă – şi acesta
este cel mai important lucru – fără a putea fi inclusă pe deplin în niciuna
dintre ele, deoarece propria‑i personalitate culturală şi istorică depăşeşte
oricare dintre aceste părţi. Sculpturile lui Brâncuşi, poezia lui Nichita
Stănescu, operele lui Ionescu, Eliade, Blaga, Tzara sau Cioran, muzica ne‑
muritoare a lui Enescu, bisericile fortificate din Transilvania, mânăstirile
din nordul Moldovei, cu magnificele lor fresce, bisericile de lemn din Ma‑
ramureş sunt exemple unice prin combinarea stilului gotic cu tradiţionala
construcţie de lemn, Mânăstirea Horezu, cetatea Sighişoara sau cetăţile
dacice din munţii Orăştie, totul constituie o moştenire culturală, artistică
şi umană unică.
În 2014, această moştenire, şi apoi întâlnirea mea intimă cu esenţa
ei mi‑au schimbat în mod profund viaţa, atât viaţa artistică, cât şi în cele‑
lalte aspecte. Datorez totul României şi tocmai de aceea voi dedica o bună
parte din munca mea pentru a promova profunzimea şi bogăţia istoriei, a
artelor şi a culturii sale.
17 Iunie 2020, Madrid, Spania
Traducere din limba spaniolă de
Maria Floarea Pop
August 2020
 Ionel N. Sava
De la nostalgie politică
la trauma culturală?
Dilema europeană a
Ungariei la 100 de ani
după Trianon
Centenarul european:
celebrare sau comemorare?
C
ontextul în care s‑a marcat 1918
drept anul reconcilierii şi recon‑
strucţiei în Europa a probat o dată
în plus că Franţa şi Germania, ad‑
versarii ireconciliabili de la 1914, învinsul şi în‑
vingătorul de la 1918 şi 1945, sunt astăzi model de
reconciliere şi construcţie europeană.
În Europa Centrală şi de Est, urmând mode‑
lul franco‑german, ideea de reconciliere a pătruns
la scurt timp după 1989. La mijlocul anilor 1990
a fost iniţiat primul proiect româno‑maghiar de
bună vecinătate, după căderea Zidului Berlinului.
Franţa şi Germania au acordat sprijin însemnat.
Misiuni diplomatice la Bonn şi Paris, urmate de
iniţiative bilaterale între Bucureşti şi Budapesta,
au asigurat un climat favorabil proiectelor de re‑
formă şi integrare ale celor două ţări1. Reconcilie‑
rea din anii 1990 a netezit calea Ungariei şi apoi a
României către organizaţiile europene şi atlantice.
Ulterior integrării, începând cu 2004 şi, îndeosebi
după 2010, lucrurile s‑au schimbat. Bucureştiul a
asistat surprins, alături de alte capitale europene,
la o schimbare de perspectivă în Ungaria.
Astfel că, în prezent, în Europa Centrală
şi de Est accentele regionale sunt diferite şi, pe
alocuri, chiar contradictorii. Polonia a marcat cu
24 optimism centenarul reconstrucţiei sale politice.
Cehia s‑a asociat iniţiativelor europene, spre de‑
osebire de Slovacia, care a dat o notă naţională
evenimentului.
România s‑a remarcat prin menţionarea
sprijinului Franţei, celebrarea intensă a Reginei
Maria şi, într‑o oarecare măsură, a Regelui Fer‑
dinand, ca figuri emblematice ale Marii Uniri de
la 1918.
Doar Ungaria a anunţat oficial că nu are
nimic de aniversat în 2018‑2019, şi cu atât mai
puţin în 2020. La Budapesta se comemorează 100
de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon.
O certă preferinţă pentru interbelic s‑a re‑
instalat în ţara vecină, la început sub forma disi‑
mulată a nostalgiei rolului istoric şi apostolic al
Ungariei şi, la scurt timp după, în formele severe
ale traumei Trianonului.
Devine astfel relevant a cerceta resorturile
sociale şi culturale care întreţin nostalgia politică
maghiară interbelică şi generează o formă actua‑
lizată a traumei Trianonului.
Pentru noi este un prilej de a acorda inte‑
res eforturilor, altfel insistente, ale vecinilor ma‑
ghiari şi de a conforta eventuale neînţelegeri mai
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
vechi. România nu are nimic de revendicat de la
Ungaria, cu excepţia reconcilierii cu trecutul. De
la 1918 încoace, mesajul nostru constant a expri‑
mat dorinţa de conlucrare pentru un viitor euro‑
pean mai bun.
Ce este nostalgia?
Constatăm că angoasa trecutului, deşi s‑a
ameliorat, nu s‑a consumat în totalitate în Europa
Centrală. În chiar miezul Europei unite, nostalgia
îmbracă în hainele simbolice ale prezentului eveni‑
mente din trecut considerate traumatizante. Sunt
modalităţi, exprimări actualizate ale unui trecut
pierdut. Astfel că, prin intermediul proceselor
1
Autorul a fost implicat în acest proiect în calitate de con‑
silier, la acea vreme, a ministrului apărării de la Bucureşti.
Vizitele de documentare la Bonn şi Paris din anii 1995 şi
1996 au contribuit decisiv la stabilirea unor măsuri de coo‑
perare româno‑maghiare după modelul franco‑german.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
colective, devenim nostalgici faţă de evenimente
pe care nici măcar nu le‑am trăit. Aşa s‑ar explica
modalitatea prin care un tânăr maghiar în vârstă
de 25 de ani sau un prim-ministru de 56 privesc
astăzi nostalgic la harta Ungariei Mari.
Nostalgia încearcă să confirme sau, dimpo‑
trivă, să corecteze circumstanţele extraordinare
ale trecutului prin intermediul unei culturi con‑
formiste sau revizioniste din prezent. Dacă s‑a
produs o nedreptate, ne împotrivim în prezent
acelei nedreptăţi. Întrucât nu am participat la
producerea ei, nu putem decât interpreta respec‑
tivul eveniment precum o piesă de teatru cu publi‑
cul, actorii, scena şi culisele sale. Astfel, de fapt,
s‑ar reinterpreta, pe baza scenariului nostalgic
despre trecut, trauma culturală a prezentului.
În treacăt fie amintit aici, pentru a transmi‑
te experienţele neplăcute ale trecutului, grecii au
inventat tragedia, adică teatralizarea unei expe‑
rienţe sociale negative din care să se degaje în‑
văţăminte colective. Tragedia antică era un ritual
ce se desfăşura pe o scenă amenajată în faţa unui
public invitat sau selectat. Epoca modernă a in‑
clus în tehnicile sale interpretative trauma, adică
suferinţa colectivă şi mobilizarea socială pentru
ameliorarea nedreptăţii. Societatea întreagă de‑
vine o scenă.
Obsesia despre trecut a fost până relativ re‑
cent tratată cu mijloacele medicinei şi psihanali‑
zei. În anii 1970, sociologia a produs o schimbare
de perspectivă. Astfel, s‑a constat că nostalgia nu
este nicidecum o patologie şi nici cu necesitate o
angoasă (depresie), cât mai degrabă exprimă dis‑
poziţia curentă în raport cu experienţele din tre‑
cut.
În formele colective, nostalgia este un pre‑
text pentru a reflecta la realităţile din prezent.
Selecţia evenimentelor are drept criteriu utili‑
tatea lor pentru confortul nostru curent. Diferiţi
autori insistă asupra conţinutului pozitiv, plăcut,
reconfortant al evenimentelor din trecut pe care
le actualizăm în prezent pentru a ne procura plă‑
cere, satisfacţie, împlinire, confirmare. Amintirile
copilăriei au o asemenea funcţie. Ne amintim ce
ne place.
Ce se întâmplă însă cu lucrurile negative, cu
cele care provoacă neplăcere, suferinţă? Psihana‑
liza a sugerat că ele sunt represate, uitate inten‑
ţionat, abandonate. Din inconştient s‑ar întoarce,
eventual, în forme deplasate sau derivate. Totuşi,
sociologia proceselor mentale, inspirată de teoria
cadrelor, consideră că abandonarea trecutului
are sens doar atunci când viitorul este optimist,
promiţător. Când în mod colectiv avem o aştep‑
tare proastă pentru ziua de mâine, atunci cel mai
probabil se declanşează nostalgia pentru ziua de
ieri. Dacă există, depresiile colective îndeamnă la
căutarea în trecut a unui viitor mai bun. Nostal‑
gia devine astfel opoziţie la propagarea stării de
lucru din prezent, adică la stagnare sau, dimpotri‑
vă, la progres. Pare a fi o reacţie identitară, întru‑
cât nostalgia este unul dintre mijloacele pe care
le angajăm în lucrul neîncetat pentru a construi,
menţine şi reconstrui propria identitate. Triano‑
nul poate fi, aşadar, acreditat ca expresia crizei
identitare din prezent a Ungariei.
Despre condiţiile
suficiente ale traumei
Mai departe, nostalgia este cultura despre
trecut care se asociază cel mai adesea cu neîncre‑
derea în viitor. Este o criză despre trecut transfe‑
rată în sarcina viitorului. Dacă, de pildă, viitorul
este dogmatic adulat sau renegat, nostalgia este
reacţia la fel de dogmatică de adoraţie sau de re‑
negare a trecutului.
Progresul cu orice preţ, altfel numit şi dog‑
matismul despre viitor, este, în această privinţă,
poarta de trecere către trauma socială. Proiecţia
unui viitor peste puterile noastre generează o cri‑
ză a trecutului. Forţăm, cu alte cuvinte, memoria
trecutului pentru a servi un viitor închipuit, ima‑
ginat, exaltat. Putem, de pildă, să aşezăm o mie de
ani de istorie în serviciul unui mit a cărui împlini‑
re este din ce în ce mai îndepărtată. În acest mod,
istoria recentă a transformat (şi) cultura despre
trecut într‑o traumă. Memoria trecutului nu mai
este, ca la renascentişti, înălţătoare, ci este retro‑
gradă. Cu cât trecutul este mai recent, cu atât ar
fi mai traumatic.
La mijlocul anilor 1990 a fost iniţiat
primul proiect româno‑maghiar
de bună vecinătate, după căderea
Zidului Berlinului. Franţa şi
Germania au acordat sprijin
însemnat
Europa Centrală a fost, din păcate, expusă
acestui trecut traumatic.
Astfel că, în zilele noastre, trauma este în‑
ţeleasă nu atât ca instituţie (cum ar fi sclavia sau
captivitatea) şi nici măcar ca experienţă (a fi sclav
sau deţinut), cât mai ales ca memorie colectivă
(amintirea servituţii la afro-americani, de exem‑
plu).
De aceea, americanul J.C. Alexander defi‑
neşte trauma ca o sumă de condiţii. Astfel, când
suferinţa este însuşită colectiv ca o criză socială
sau politică de anvergură, atunci devine o criză
culturală (de identitate), adică o traumă cultu‑
rală. În oricare dintre variante sau interpretări,
acest text sugerează că trauma Trianonului este o
criză a modului maghiar de a se raporta la trecut
ca la o suferinţă a prezentului. Suferinţa a renăs‑
cut în postcomunism, adică atunci când libertatea
a permis exerciţiul memoriei colective.
Trauma maghiară este astfel (re)construită
ca traumă culturală pentru ca suferinţa trecutu‑
lui să fie inclusă în repertoriul faptelor prezentu‑
lui. Devine parte a daily life. Este adică interpre‑
tată în cele mai diverse medii sociale, menţionată
în manualele şcolare, înscrisă în memoria urbană
cu nume de străzi, pieţe şi locuri publice, ilustrată
de personaje literare, comemorată în ocazii oficia‑
le, exprimată în scrierile universitare, propagată
în mediile internaţionale.
Muzeul este viu, trecutul este trăit în viaţa
de zi cu zi, trauma este cotidiană. Suferinţa reală
sau doar închipuită sau imaginată este astfel poli‑
tizată, colectivizată, stimulată ca sursă de emoţie
şi transformată, în cele din urmă, în cauză cultu‑
rală. Trauma este ulterior asociată cu turnee sau
trasee ale expunerii publice a actorilor, benefici‑
ază de recuzită şi repertoriu, audienţă şi sprijin.
Devine o acţiune colectivă ce exprimă deziderate
sociale, unitate pentru împlinirea lor, număr sem‑
nificativ de aderenţi şi devotament în susţinerea
cauzei.
Noul regionalism central
european. Laicizarea mitului
istoric maghiar
Astfel interpretat, Trianonul este un pretext
de mobilizare în sprijinul crizei identitare ma‑
ghiare, după cum argumentăm mai departe.
Reamintim aici că, în anii 1980, Mitteleuro‑
pa a dominat extensiv dezbarea publică pentru ca,
imediat după 1990, scrierile lui Milan Kundera şi
mai ales ale lui György Konrad să devină abece‑
darul cultural al post‑comunismului maghiar.
Nostalgia Secession‑ului, pictura lui Klimt, arhi‑
tectura art nouveau, literatura lui Stefan Zeig şi
Claudio Magris, admiraţia multiculturalismului
kakanian inundă minţile şi inimile central‑euro‑
penilor. Astfel că, după 1990, nu întâmplător Bu‑
dapesta a găzduit laboratorul acestui curent care
a fost, desigur, Universitatea Central Europeană.
Resuscitarea fin‑de‑siècle‑ului vienez, în
anii 1980 şi imediat după 1990, a oferit intelec‑
tualităţii central europene oportunitatea de a dis‑
cuta şi finalul acestei epoci care a fost, desigur,
declinul dualităţii.
Pentru maghiari, 1900 este luminos, însă
1918 este de‑a dreptul întunecat, poate chiar odi‑
os. Pe acest fundal, anticipând parcă manifestările
Centenarului european ale anului 1918, prim-mi‑
nistrul maghiar Viktor Orbán s‑a folosit de prilej
pentru a readuce în atenţie nu ce ar avea Europa
de sărbătorit, ci mai degrabă ce ar avea Ungaria
de revendicat. Budapesta a anunţat astfel că nu
are nimic de celebrat în 2018‑2019, şi cu atât mai
puţin în 2020.
Dacă acceptăm că există evenimente trau‑
matice colective ce nu pot fi nicicând celebrate sau
reconciliate, chestiunea devine de ce ar fi Triano‑
nul traumatic şi deci ireconciliabil mai mult decât
altele? Transfomarea Tri‑ mutaţie culturală nu s‑a începutul anilor 1980, că imperiul maghiar supra‑
anonului în traumă cultu‑ produs şi la vecinii valahi. În vieţuieşte la două generaţii după Trianon datorită
rală înseamnă interzicerea România, o bună parte din maghiarilor din afară.
contestării sale în public şi dezbaterile culturale ale ani‑
transferul în registrul eve‑ lor 1990 au migrat tot către
nimentelor istorice ireconci‑ sfârşitul de secol al XIX‑lea.
liabile. Îndeosebi în Ardeal, unde
A fost făcută o nedreptate

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Motiv pentru care este amintirea Vienei nu a putut la 4 iunie 1920?
semnificativ să descriem pe fi oprită la Arad sau Oradea.
scurt mecanismul substitu‑ La Timişoara, de exemplu, Sistemul de la Versailles este dilema ma‑
irii altor cauze sociale aso‑ s‑a instalat unul dintre cele ghiară a secolului al XX‑lea. Pentru că este vorba
ciate cu suferinţa colectivă mai active centre de evocare despre frontiere, şi nimic nu este mai problema‑
– Holocaustul evreiesc, ocu‑ a nostalgiei mitteleuropene, tic în Europa. Reamintim aici că, în 1918, pentru
paţia sovietică, revolta din cu traduceri literare, colec‑ prima dată într‑o conferinţă de pace, propunerile
1956, detenţia şi deportările ţii publicistice, simpozioane, delegaţiilor au fost formulate pe baza unor evalu‑
– de către suferinţa maghia‑ catedre şi altele asemenea. ări tehnice şi studii de teren. Poziţiile britanice,
ră a Trianonului, care devi‑ În discursul cultural, americane, franceze şi italiene au fost întemeia‑
ne astfel causa prima. începând cu 1990, românii te pe recomandările şi rapoartele unor comisii de
Traseul este unul si‑ ardeleni s‑au întors la 1900 studiu. De exemplu, delegaţia britanică, cea mai
nuos. Începând cu anii 2000, pentru că aceasta a fost pa‑ apropiată de poziţia maghiară, a susţinut că avi‑
Viena sfârşitului de secol al radigma culturală regională zele tehnice au fost precise în susţinerea poziţiilor
XIX‑lea este înlocuită de mi‑ post‑socialistă disponibilă. politice întrucât „frontierele de pe noua hartă a
tul istoric al Visegradului şi Observatorul Astronomic Astfel că discursul unui dis‑ Europei se conformau mult mai apropiat cu divi‑
de amintirea Trianonului. Amiral Vasile Urseanu tins istoric de la Cluj precum ziunile etnografice decât oricare altele din istoria
Fără Mitteleuropa, atât de Ioan-Aurel Pop a actualizat precedentă” (Charles Seymour, 1951).
intens resuscitată de litera‑ mesajul memorandist în În afara studiilor de teren, s‑a menţionat în
tura dizidenţei, tema Visegradului ar fi fost mai postcomunism. Este motivul pentru care 1918 ultima vreme rolul determinant al lui de Marton‑
degrabă obscură pe scena culturală a postsoci‑ este relatat în termenii jutificativi ai memoran‑ ne în trasarea frontierelor. Astfel, se crede că „op‑
alismului. Când s‑a creat grupul de la Visegrad dismului de la 1900. Ardelenismul sau discursul ţiunile geografice pe care le‑a angajat pe harta sa
(1990), intenţia a fost de scurtare a traseului inte‑ memorandist a devenit astfel o replică cultural au oferit de fapt un punct de vedere subiectiv în ce
grării fostelor state socialiste. Nimeni nu s‑a gân‑ întârziată în raport cu renaşterea regionalismu‑ priveşte naţiunea română, inspirat în principal de
dit că acest grup va deveni, într‑o bună zi, auto‑ lui postcomunist maghiar. Atât timp cât brătie‑ viziunea şcolii franceze de geografie regională” (G.
nom şi va afişa chiar o frondă în raport cu aliaţii nismul (atitudinea liberalilor români, în speţa lui Palsky, 2010). Totuşi, să consemnăm că, în ciuda
occidentali. I.I.C. Brătianu, la Conferinţa de Pace) nu se sesi‑ preciziei şi imparţialităţii, în ce priveşte utilitatea
În interpretarea noastră, în ţările grupului zează în raport cu dinamica noilor regionalisme, studiilor de teren, contrar opiniilor vehiculate în
de la Visegrad, 1920 a căpătat prioritate în raport în cultura română chestiunea Europei Centrale prezent, echipa tehnică franceză de fapt deplân‑
cu 1900 sau chiar cu 1940‑1944. Avem astfel sufi‑ rămâne o problemă pur ardeleană. gea neglijarea recomandărilor sale (prin vocea lui
ciente motive să considerăm că interbelicul mar‑ Similar se poate remarca, de exemplu, dedi‑ Charles Benoist, şeful comitetului de studiu).
chează debutul trecutului traumatic al Ungariei, caţia cu care autorităţile din Oradea au reconsti‑ Criteriul după care s‑au stabilit noile divizi‑
iar postcomunismul maghiar tinde să (re)devină tuit înfăţişarea arhitecturală de la 1900, cu splen‑ uni geografice în Europa Centrală şi în Balcani a
interbelic, adică revendicativ şi revizionist. Nimic didele sale clădiri art nouveau. Doar că edificiile fost acela al raportului dintre populaţia stabilă şi
nu este mai important decât revendicarea trecu‑ de după 1918 din vechea cetate a lui Ladislau I‑ul cea flotantă. Conceptul era oarecum nou în epo‑
tului şi obsesia măreţiei de odinioară, emoţia isto‑ îşi aşteaptă şi ele rândul. că, asociat cu şcoala franceză de geografie umană
ricităţii şi, desigur, hibrisul monarhiei imperiale (Vidal de la Blache). Presupunea prevalenţa po‑
şi regale. pulaţiei stabile, preponderentă în zonele rurale,
Atunci când, începând cu 2001, chiar 2004
şi, mai ales, cu ascensiunea la guvernare a Fidesz
Consecvenţa diasporei în raport cu populaţia flotantă (funcţionari impe‑
25
riali, militari, comercianţi), aşezată îndeosebi în
în 2010, preferinţa maghiară s‑a mutat către in‑ maghiare zonele urbane. Delegaţia americană a utilizat, de
terbelic, iar trauma produsă de tratatul de la 4 asemenea, această clasificare în stabilirea balan‑
iunie 1920 a devenit tema culturală dominantă, În Ungaria, reînvierea temei Tratatului din
ţelor etnice ale populaţiilor şi linia frontierelor.
Mittelleuropa s‑a estompat până la dispariţie în 4 iunie 1920 este marcată de disputa istoricilor S‑a adăugat distincţia dintre provinciile imperi‑
Ungaria. O altă Europă Centrală, degajată din din Academia de Ştiinţe a Ungariei şi din Univer‑
ale şi regiunile naturale, altfel o temă aflată în
saloanele Visegradului, şi‑a făcut apariţia în dis‑ sitatea Central Europeană şi este indubitabil le‑
atenţia şcolilor de geografie franceză şi germană
cursul public maghiar. Cu alte cuvinte, un nou re‑ gată de accederea la guvernare a lui Viktor Orbán
şi a formaţiunii sale politice, Fidez. (Fr. Ratzel), dar din unghiuri diferite. Regiunile
gionalism s‑a insinuat în discursul public.
E. Kovacs crede că, începând cu 2012, un fel geografice (numite „pays” sau „ţări”) au fost, în
Este explicaţia pentru care Budapesta gân‑
mare măsură, reconstituite în detrimentul vechi‑
deşte misiunea sa europeană la nivel regional, de Historikertstreit (controversă) s‑a produs în
lor provincii imperiale.
ceea ce reprezintă o variantă laică a mai vechii cultura maghiară: trauma Trianonului a fost ridi‑
Evident, multe alte lucruri ar mai putea fi
misiuni apostolice a regatului maghiar în „Bazi‑ cată la statut de traumă naţională, alte suferinţe
scrise pe această temă. Nu acredităm însă aici că
nul Carpatic”. Invocată în discursurile prim-mi‑ fiind secundare în raport cu aceasta. Practic, dis‑
nistrului maghiar, regiunea desemnată se supra‑ puta a doi istorici – András Geró, director al In‑ realitatea politică ar fi arătat diferit dacă reco‑
pune geografiei etnoculturale maghiare dinainte stitutului Istoriei Habsburgice şi profesor la Uni‑ mandările tehnice ar fi fost integral luate în consi‑
de 4 iunie 1920 şi actualizează conturul central versitatea Central Europeană, şi Ignác Romsics, derate. Este doar evident că s‑a obţinut echilibrul
european al naţiunii maghiare istorice. membru în Academia de Ştiinţe a Ungariei – a necesar prin intermediul comparării datelor teh‑
Multiculturalismul Vienei a fost astfel înlo‑ prilejuit angajarea unei dezbateri publice în legă‑ nice şi, ulterior, prin mecanismul negocierilor po‑
cuit de individualismul şi noul regionalism al Vi‑ tură cu teme fundamentale precum Holocaustul, litice. Benoist chiar considera că „munca noastră
segradului, care substituie, în numele Ungariei, Trianonul şi persecuţia stalinistă din comunism. a rămas secretă, necunoscută şi, ceea ce a fost cel
solidaritatea simbolică a Austriei Mari, adică a Este o mutaţie la care a contribuit şi diaspo‑ mai neplăcut, pe jumătate inutilă” (Palsky, 2010:
imperiului central european. Imperiul este sub‑ ra maghiară, care a proiectat în mentalul vest‑eu‑ 116).
stituit de regenţă. Amiralul Horty şi alte câteva ropean şi american o hartă etnică şi culturală Nu putem, aşadar, aşeza în sarcina specia‑
personaje ale interbelicului maghiar au luat, cel mitteleuropeană, cu frontiere politice estompate liştilor francezi, şi cu atât mai puţin a lui Emma‑
puţin parţial, locul lui Konrad şi Kundera. Dova‑ şi margini culturale pronunţate. Diaspora ma‑ nuel de Martonne, responsabilităţi suplimentare
dă că, la scurt timp după, Central European Uni‑ ghiară, în raport cu alte comunităţi de migranţi, sau simpatii personale pe care, chiar dacă le‑a
versity a trebuit să se refugieze la Viena. este una dintre cele mai cultivate şi influente. avut, ele nu par să fi influenţat, cum se susţine,
În acest mod, 1920 a căpătat prioritate şi În străinătate, resuscitarea fin‑de‑siè‑ deznodământul negocierilor de pace de la Paris
acesta e mecanismul substituirii traumei Triano‑ cle‑ului vienez în anii 1980 şi imediat după 1990 din 1918‑1920.
nului altor cauze sociale asociate cu memoria co‑ a oferit intelectualităţii maghiare oportunitatea Conchidem că sistemul de la Versailles a fost
lectivă. de a trata chestiunea Ungariei Istorice în cadrul expresia voinţei politice a aliaţilor care au aşezat,
legitim al fostei monarhii imperiale şi regale. Îna‑ înaintea preferinţelor personale şi naţionale, ide‑
inte de acesta, antisovietismul de la 1956 şi anti‑ alurile păcii şi reconcilierii europene. Credem, de
comunismul din anii 1980 au asigurat un cadru de aceea, că dilema maghiară a amânării sau recon‑
Ce urmează după afirmare legitim în Occident. În definitiv, dincolo cilierii beneficiază astăzi de un context european
postcomunism? de Cortina de Fier, ce ar fi putut fi mai potrivit dintre cele mai favorabile.
pentru cauza maghiară decât evocarea fin‑de‑siè‑ Trauma Trianonului, dacă există cu adevă‑
În înţelegerea Budapestei, postcomunismul cle mitteleuropean? Cu atât mai mult cu cât des‑ rat, ar trebui compensată cu ocazia împlinirii a o
s‑a încheiat atunci când fostele ţări socialiste au tinaţia finală a acestei evocări – Viena – era chiar sută de ani de la semnarea tratatului de la care i
(re)descoperit vocaţii politice şi regionale proprii. acolo, alături de blocul comunist, dar dincolo, ca se trage numele. O Ungarie europeană nu poate fi
Dovadă, de exemplu, redescoperirea vocaţiei euro‑ mărturie a libertăţii, a prosperităţii capitaliste şi, decât în consonanţă, adică în reconciliere cu veci‑
pene a Cehiei sau, şi mai evident, Intermarium‑ul mai ales, a măreţiei de odinioară. Dincolo era Oc‑ nii săi europeni, iar orice amânare n‑ar face decât
polonez (nostalgia regatului polono‑lituanian), re‑ cidentul şi, desigur, acolo se adăpostea şi diaspora să afecteze viitorul lor comun. r
luat după 2015. maghiară.
Din motive pe care, pentru a fi descrise, György Schöpflin, etnic maghiar şi profesor ■ Dosar alcătuit în colaborare cu
spaţiul nu ne permite să le discutăm aici, această la Colegiul Universitar din Londra, remarca, la Editura Şcoala Ardeleană

August 2020

n Proză
Daniela Zeca
Ferestre pictate
Ţac‑ţac! În tăcerea deplină a casei, mama taie
cu foarfeca un trandafir de ghiveci.
Azi e vizită. Asta vrea să însemne că stăm aşe‑
zate în jurul mesei de cristal încastrat în rame de
nuc şi ne bem cafeaua.
Masa are o sută de ani, „lucrată de mână, aşa
ceva nu se mai face”.
Pentru mama, nimic, dar absolut nimic nu se
mai face cum a fost odată făcut.
N‑am dormit. Am tot mai dese tulburări de
somn, aşa încât licoarea ei, măcinată acasă, din boa‑
be alese cu grijă, îmi va pune benzină în motoare şi
mă va reface.
Ieri n‑am fost în vizită, căci m‑am simţit ca
turmentată de moartea atât de grăbită a prietenei
mele, editor la o agenţie de ştiri. Avea, ca mine, pa‑
truzeci de ani.
„Tu nu eşti pregătită pentru pierderi”. Mamele
spun totdeauna esenţialul, fără risipă de cuvinte.
Ţac‑ţac! A încheiat cu trandafirii, se spală pe
mâinile ei subţiate şi osoase, ca nişte ramuri des‑
frunzite.
„Le vezi? Sunt mai frumoase ca la florărie...
Vorbim, şi în fiecare zi sunt răsplătită pentru cât am
lucrat să le îngrijesc.”
Are orhidee şi gerbere, iar afară, în vase, muş‑
cate sângerii şi narcise aproape trecute.
Deschide şi iese în terasă: „Mă gândesc la ce
vremuri trăim. Când e pace şi faptele curg de la sine,
viaţa merge după principiul mamelor. Când ai zgo‑
mot şi haos, ca în timpurile astea, totul e pe princi‑
piul lupilor...”
Zâmbesc pe muteşte la o asemenea filosofare.
26 Ea stă cu spatele şi nu mă vede. Nu m‑ar ucide dacă
ar şti ce scriu?
O suspectez că a recitit Forster, fiindcă numai
el zice: „Dacă mamele de pe întreag Pământul şi‑ar
da mâna, nu ar mai fi niciodată război”.
I‑au plăcut totdeauna englezii şi romanele lor.
Eu nu într‑acolo plec cu gândul, ci la o carte a lui
Erri De Luca, pe care am răsfoit‑o demult: „În nume‑
le mamei”, o punere în poveste a naşterii Mântuito‑
rului. Nu cred că îmi mai amintesc mare lucru. Doar
asta: „În numele Tatălui, aşa începe semnul crucii.
În numele mamei, începe viaţa”.
Mama e un înger de ipsos de pe care se cojeşte
vopseaua. Stă o clipă în cadrul uşii, cu zaharniţa în
mână: „Ieri ai fost liberă, ai fi putut să vii. Astăzi, cu
siguranţă ai să întârzii”.
Cu siguranţă. După principiul mamelor, de
fapt, nimic nu e cu siguranţă. Spune: „Arunci în vânt
atâţia bani, când ai putea să‑i pui deoparte pentru
ce o să vină.”
Prevestirile ei cad în calm şi în liniştea nefi‑
rească a locului, în care ciripea un canar, până mai
ieri‑alaltăieri. Mama, cu firea ei, atrage păsările.
Avem porumbei şi un corb, la o streaşină a mansar‑
dei.
Când vreau să o necăjesc, zic: „Cioara ta de sub
grindă”. Ea se întristează şi tace, fiindcă e de părere
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
că trebuie să nu confunzi lucrurile.
Canarul a trăit patru ani. Când l‑a descoperit
stând pe o parte, cu picioarele răşchirate, era încă
moale, călduţ şi sunt sigură că l‑a plâns. M‑a sunat:
„Vino să‑l îngropăm”. „Nu pot, mamă, să plec, nu pot
tocmai acum.”
De câteva ori, am răspuns chiar din patul unui
bărbat. Aproape minţeam şi precis ştia că o mint.
Totdeauna mă simţeam vinovată, dar cearşafurile
erau primitoare, fierbinţi, deşi eu încheiasem acolo,
de vreme ce îmi auzisem mobilul sforăind uşor pe vi‑
braţii şi întinsesem mâna să răspund.
În martie, a făcut optzeci şi cinci. Plănuisem
petrecere pentru cifra asta rotundă, triumfătoare,
dar, când a împlinit‑o, prietenele ei de bridge şi de
prăjitură mille feuilles dispăruseră. Rămăsese cu
mine şi cu florile ei şoptitoare, pe care nu le aud.
„Şi acum, ce urmează? Să mergem la Marcus,
să primească şi el nişte tort”.
Zicea tot mai rar: „Să mergem la taică‑tău”,
deşi când treceam printre criptele înverzite de muş‑
chi, îi puneam şi lui o garoafă sau câte o crenguţă de
brad, dacă era iarna.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
Decupasem tortul în şapte, ba chiar în opt fe‑
lii mari, tot la zece ani câte una. Arăta frumos, ca o
stea, ca o piesă electrică de neon, care nu luminează
cu toate braţele. Filamentul al optulea era ars, ori
abia pâlpâia. La şaptezeci şi cinci făcuse cancer, iar
când a primit vestea, a fost ca şi când se obişnuise cu
asta şi chirurgul s‑a trezit încurcat de tăria ei parcă
indiferentă: „Să mergem. De aici pot să îmi închipui
cam ce va fi.”
M‑am întors pe călcâie şi am plecat, dar nu
eram în stare să conduc. Era primăvară şi parbrizul
ajunsese lipicios de la puful de plop care zbura şi de
la gâze, ori ce Dumnezeu or fi fost, fiindcă nu se luau
cu nimic.
Am intrat la loc în maşină, unde mama stătea
cu soarele în faţă şi am pus capul pe volan. Transpi‑
rasem şi am început să hohotesc lângă ea, cu faţa în
cercul ăla fără fund, ca într‑un ştreang. „Nu fi proas‑
tă, chiar am trăit cât am trăit şi am prins bucurii pe
care tu n‑o să le ai împreună cu generaţia ta.”
Vorbea în stilul ei apocaliptic şi am pornit.
Eram poate prea tânără, nu mi se cicatrizase nimic
din tot ce durea, aşa că am oprit la un moment dat şi
am cumpărat nişte burgeri, de la un ghişeu drive, şi
nişte tije lungi de gura‑leului.
Le văzusem în stradă, în faţa unei prăvălii de
plante, iar cupele lor mătăsoase au ţinut şi după ce i
s‑a făcut mastectomia.
Marcus era pe picioare pe‑atunci, am stat cu
el sub platani, în curtea spitalului, şi am aşteptat.
Avea nouăzeci şi şase de ani şi o fiică septuagenară,
pentru care spunea rugăciuni, pe sub pleoapele pe
jumătate lăsate. Niciodată nu l‑am privit atât de ne‑
ocolit şi intens, ca în după‑amiaza aceea, când mur‑
mura: „Are inima slabă, te poţi aştepta la orice. Sper
să nu mi se dea chinul ăsta, să o văd cum mă lasă în
urmă.”
Pentru mine, ei doi păreau atât de cernuţi de o
viaţă care nu mai era, încât acceptam pentru întâia
oară că sunt tatăl şi fiica. Dacă nu ar fi fost atât de
târşiţi prin vămile a două războaie, ale unui secol
trecut şi ale altuia abia început, mi‑ar fi lăsat mie
poate ştiinţa de a înţelege că nu murim copleşiţi de
vârstele noastre, ci de cotiturile drumului pe care
umblăm.
Seara, la terapie intensivă, m‑au trimis la alt
pat decât al ei şi, pentru că apunea soarele, lumina
filtrată pieziş printre storurile ferestrei tăia cu săbii
de jăratic corpul unei femei întubate şi care nu se
mişca. Era înaltă, osoasă, corpul ei îmi părea nesfâr‑
şit şi delicat totuşi, străin şi familiar laolaltă, dar
nu pricepeam ce nu desluşesc. Stăteam ca trăsnită,
nu era mama mea, i‑am văzut dintr‑odată cerceii, în
şuvoiul portocaliu al apusului, şi nu era ea.
Uşurată până în rărunchi, străbătută de spo‑
rul unei alte nădejdi, am ieşit pe culoar şi am început
să alerg, să mă ciocnesc de cărucioare, de oameni şi
poate de o uşă larg deschisă, până când Marcus mi‑a
ieşit în cale. Apăruse acolo, în halat, doctorul din el
renăscuse, ca în copilăria mea, când aşteptam la in‑
trarea de la etaj a blocului operator şi el întârzia ore
întregi.
Ei bine, o singură dată ajunsese şi el când tre‑
buia, ajunsese înaintea mea şi avea acea hotărâre
care îl făcea zvelt şi tânăr. Dintr‑odată am ştiut că
sunt zile în faţă şi poate ani, iar greutatea care mă
strivea, trecuse la el. Mă simţeam din nou apărată de
timpul dintre fiică şi tată, ca sub o plapumă, în ger.
Iar azi, în vizita asta de luni, mama mea e o
amazoană bătrână, într‑o tăcere albă şi năucă, pli‑
nă de trandafiri. Umbra ei care trece dintr‑o parte
într‑alta a casei, e ca o pată pe covor. Am s‑o uit. Voi
avea tresăriri doar cu pielea încreţită şi palidă, de pe
sânul ei lipsă, pe care am văzut‑o demult şi pe care
am s‑o revăd la sfârşit.
„Eu, când eram de seama ta, puneam în rame
pozele cu tine blondă, guralivă, cu părul rar, lipit de
cap. Odraslă rea, de vară indiană”.
Odrasla rea apare ca din nori, când ai patru‑
zeci şi patru de ani. Odrasla rea nu‑ţi aduce nepoţi.
Nu te face părtaşă la întâlnirea cu părinţii străini ai
unui ins pe care să‑l adopţi, nu te lasă să rupi ceea
ce ai crescut ca pe un crin şi să îl dai orbeşte fitecui.
Când sorbea din cafea, cu amicele ei jucătoare,
mama nu ştia replicile din sceneta lor, fiindcă mă
avea doar pe mine.
Ca vizita de azi să fie lină, depănăm întâm‑
plările în care am fost împreună, ca în fotografiile
de grup.
Nu avem amintiri de la nunta Prinţului. Întris‑
tatei, care se da în vânt după fructele confiate şi car‑
nea de ied scufundată în mirodenii, i‑a lipsit această
petrecere. Tocmai ea, care era starostele, dresoarea,
stăpâna Stăpânilor şi de veghe Curţii chiar şi când
dormea – nu a fost de faţă. Pur şi simplu, nu a fost
invitată. Împăratul a spus că se face o nuntă doar în
familie, deşi au avut şase sute de invitaţi.
Şase sute de scaune şi vreo sută şaizeci de
mese, comandate special şi puse sub cort.
Gazonul uscat a înverzit dintr‑odată ca un
trup viu. Au sădit flori înalte, care îmi veneau pân’
la piept. Nu că ar fi avut vreun parfum. Dar erau
gingaşe, în culori atât de curate, că‑mi ajung şi as‑
tăzi în vis.
Nu ştiam atunci cine cu cine se mărită sau se
însoară. Nici nu mă interesa. Întristata e mama mea
şi ea înghiţea umilinţa asta, prima din viaţa ei, dar
trăia mai departe printre miniştri, secretari perso‑
nali, dregători şi slugi de corvoadă, oblingându‑mă
într‑un fel să îi fiu alături.
Toată vara a suferit: nu era invitată! Dar a fost
luată în conciliul celor care au ales voalul, cupele de
şampanie, linguriţele de argint, cureaua şi butonii
pentru cămaşă ai mirelui.
Chiar la toate astea nu am fost lângă ea. Însă
se vorbea prin toate cotloanele despre ce avea să se
întâmple, ori se auzea desluşit de pe unde eram as‑
cunsă. Fiindcă mă ascundeam ca un şarpe în ierburi,
ca o nevăstuică în lan, ca noaptea de zi. Îmi plăcea la
nebunie să stau în bezna dulapurilor, în sertarele cu
mirosuri, în cămara plină de saci. În pivniţă şi sub
scară, în ascunzătorile mele de sub draperii, dintre
perne, din mansarda administratorului. Chiar şi în
coşmelia atât de strâmtă şi întunecată a paznicului
rămâneam uneori, până când căldura după‑amiezii
mă lăsa fără suflu şi aţipeam.
Mama mă striga îndelung. Fiindcă nu răspun‑
deam, trimitea după mine măcelăreasa, vreo infir‑
mieră a dispensarului de la fema de nutrii, vreo ca‑
meristă.
Dar cu nunta e altceva. La nuntă am putut
sta în faţă, chiar în şirul de copii îmbrăcaţi anume
să ţină ghirlandele mov de organza şi coşurile mici
de satin, cu orez şi confetti. Unde mama nu fusese
inclusă, puteau fi văzute odraslele, eu adică şi proge‑
nituri ale curtezanelor şi nevestelor care nu figurau.
„Eşti domnişoară de onoare?”.
Eram!
Şi, din tot, numai partea cu „de onoare” mă
ameţea. Domnişoara mai putea să aştepte. Avusese‑
răm repetiţii pe iarbă, despre cum să ne rotim toate
odată, în rochiile noastre de fluturi, iar băieţii să dea
drumu’ în aer porumbeilor albi ca laptele, cu picioa‑
rele stacojii, învelite în panglici.
Când s‑au înălţat către cer, mulţi s‑au găi‑
năţat peste naşi şi peste nuntaşii din primul rând,
strânşi în jurul tăvilor cu fructe şi sucuri. Doar copiii
au mai băut, după asta, din paharele pline ochi cu
siropurile brumate şi strălucind, ca nişte bucăţi de
meteorit.
Când rahatul păsărilor s‑a‑ntins, apos, peste
coiful de dantelă al soacrei, puştii au râgâit, iar unul,
înţepat în gât cu un papion de mătase, a trimis în‑
spre ceilalţi sifonul şi berea pe care o gustase de pe
mesele din grădină.
Însă eu eram „de onoare”. Când mireasa a pus
piciorul pe treptele învelite în roşu, am luat partea
dinspre mine a vălului, care unduia ca un râu, des‑
pletit şi mai lung decât şirul nostru de puşti – şi am
mers cum mă învăţaseră, cu anume solemnitate.
Atunci, da, „domnişoara” şi „de onoare” s‑au ajutat,
fiindcă am mers frumos, nu împiedicat, cum făcuse
abia măritata, la braţul Principelui.
Unii îi ziceau Prinţişorul, („Prinţişorul s‑a în‑
surat”), dar părea cogeamite mirele, cu o floare mov
la rever. Doar nevastă‑sa mergea împletit, chiar
dacă pe jos erau preşuri moi, dalii veştejite deja şi
petale de trandafiri.
Noi, copiii, eram asudaţi, nu un cor de îngeri,
cum ni se spusese să fim, ci o turmă de draci îmblân‑
ziţi de vederea tortului aşezat ca o cazemată, ca un
soi de zambilă mare, între mesele legate cu funde.
E de ipsos, a spus cineva, nu ar rezista în căldură,
tortul adevărat e mai mic, nu ajunge la toată lumea,
stă aproape topit, în bucătărie.
Brusc, am vrut cu toţii o îmbucătură din mor‑
manul ăla încălzit, dar nu au primit decât cei care
aveau locuri, cu părinţi presăraţi printre etichete cu
numele lor, cu domnul... şi doamna... Mama mea scri‑
sese cu mâna ei acele bilete, deşi Doamnă era doar
ea, iar ea mă născuse pe mine, care îi semănam. r
■ Fragment de roman

n Profil
Adrian Dinu Rachieru
În „infernul” poeziei
S
ub cupola unui romantism întunecat,
brăzdat de fulgere apocaliptice şi înfi‑
orări thanatice, se consumă travaliul
liric al polivalentului Radu Ulmeanu,
un „răzvrătit”, de fapt, care, paradoxal, dorind „să
învingă sonetul”, îşi domoleşte temperamentul,
declamând o fericire absentă, „niciodată trăită”.
Iubita, o întrupare a visului, va fi dezmierdată
cu „forme clasice”, împrăştiind „beznele morţii”.
Fiindcă, parcă mai apăsat decât în volumele pre‑
cedente, Ab Urbe Condita (Editura Grinta, 2020)
dezvăluie „tensiunea thanatică” (cf. Magda Ur‑
sache), timpul însuşi fiind o „corabie / care mă
duce încet către moarte” (v. Timpul). Sau: „Mer‑
gem noi către moarte / sau vine ea / cu braţele larg
deschise / spre noi?” (v. Drum). Unda deceptivă
scaldă astfel de poeme, autorul sătmărean – re‑
semnat – conchizând „că de toate astea va trebui
să mă despart într‑o zi” (v. Am început să mă uit).
Un popas sumativ, întregitor, se impune
însă. Dacă prin Siberii (Editura Tribuna, 2017),
dovedind – pe suportul unui roman autobiografic
– vigoare prozastică, Radu Ulmeanu ne oferea „o
carte câştigătoare” (cum notifica energic Tudo‑
rel Urian), volumul de Sonete (Editura Grinta,
Cluj‑Napoca, 2018) reactiva ipostaza de sonetist,
poetul sătmărean, admirabil şi în publicistica sa
vitriolantă, tangentă pamfletului, păstorind, de
ani buni, revista Acolada. Romanul pomenit, ur‑
mând Chermezei sinucigaşilor (ediţia a II‑a, 2016,
tot la Grinta), reconstituia, sub masca lui Vlad, o
studenţie dramatică, cu vreo două exmatriculări
la activ şi anii tumultuoşi ai navetei profesionale.
Vlad dorea să devină o voce, mânat de ambiţia de
a scrie; dorea, slalomând printre cutezanţe, spe‑
ranţe, dezamăgiri etc., să devină poet. Ceea ce,
desigur, în cazul lui Radu Ulmeanu, s‑a întâmplat
convingător, în pofida unui debut întârziat (Pati-
noar, 1979), chiar dacă, încă din 1966, Geo Dumi‑
trescu îi semnala prezenţa în Contemporanul. Dar
Siberii este, negreşit, mai mult decât o autobio‑
grafie ficţionalizată (pe alocuri); după cum Ceea ce
suntem (2016) proba, pe coarda unei însingurări
zbuciumate, un vitalism grav, topind în magma
lirică (erotizată) o neistovită căutare a iubirii / iu‑
bitei, refugiată într‑o absenţă durernică, mixând
dorinţa, visătoria, speranţa etc. într‑o melancolie
dezolată, ascultând „muzica tăcerii”. Iată o pro‑
bă (v. Sonet LXXX): „Când dragostea îmi seacă,
pe hârtie / îngheaţă mâna grea şi nu mai mişcă. /
Se‑nvârte mintea‑n gol, ca o morişcă / şi vânturile‑o
poartă, o învie. // Iar inima dacă mi‑a‑ncremenit,
/ cuvintele‑s ca pietrele de moară. / Nici nu mai
spun că viaţa mi‑e amară – / sunt un schilod ce
pleacă la cerşit. // Mă pedepseşte cineva de sus /
că‑am fost prea fericit şi plin, prea harnic, / că am
turnat prea mult, de vin sedus, // fiind un mult
prea generos paharnic. / Iubito, sunt aproape de
apus, / De‑am fost, cu mine nu e nimeni darnic.”
În fond, amintitul volum de Sonete, prefaţat
de C.D. Zeletin, se înscria pe linia unei continuităţi
tematice, împăcând „tumultul senzual”, virilitatea
sa „neliniştită” cu „o formă artistică restrictivă”,
impunând un constructivism rigid, aşa cum o cere
de altminteri bătrânul sonet. Dar Radu Ulmeanu
„joacă liber”, „nu ideologizează estetic fixitatea”,
scria, în docta sa Prefaţă, regretatul C.D. Zeletin
şi, în consecinţă, îşi îngăduia şi evadări din sonet,
ca „admisibile forme de neascultare creatoare” (v.
Spre înălţimile alpine ale sonetului), fără a sfida,
însă, „graniţele”. Tras în „cleştare translucide”,
sonetul urcă în zona ucroniei, constata Ion Papuc.
Să reamintim că Ospeţele iubirii (o masivă
antologie ivită, în 2012, la TipoMoldova) avea me‑
ritul de a reface cronologia reală şi de a repune
în drepturi titlurile iniţiale. Era şi un jurnal li-
ric (cum bine observase Barbu Cioculescu), întins
pe vreo patru decenii, aparţinând unui „talent
torenţial”, pozând în „ins lunatic”, oricum în cear‑
tă cu ziua de azi, încercându‑şi harfa „pe toate
corzile”. Şi care, „nepotrivit” cu veacul său, rebel,
tumultuos, „cu două feţe”, reuşeşte a nu fi mono‑
cord. De altminteri, poetul însuşi îşi recunoaşte
starea hibridă (v. Coboară‑te noapte) aglutinând
trăiri complementare. Din „vaginul fierbinte al
lumii”, lansează imprecaţii sau declaraţii amoroa‑
se, simţind că în sinele său clocoteşte „un univers
necreat”. Acoperă, aşadar, un „spectru amplu” (cf.
Gh. Grigurcu), oscilând de la spaimele care‑l îm‑
presoară la mirajul râvnit, doritor a prinde „sune‑
tul grav / ce acoperă lumea” (v. Acum).
* dei, urmând a‑şi asigura, merituos, o altă vizibili‑
Să observăm că, afişând un ostentativ aer
doctoral, critici acriţi ne asigură că poezia, o bia‑
tă „relicvă romantică”, ar fi în criză. Altfel zis, nu
are – în limbajul epocii noastre turboconsumeriste
– piaţă. Soarta poeziei e pecetluită oare? Totuşi,
se scrie inflaţionar, diluviul editorial ne amenin‑
ţă, cititorii, vai, se răresc. Iată, abia schiţat, con‑
textul, deloc prietenos, în care acest remarcabil
poet cuteza a propune pomenita antologie, întoc‑
mită chiar de autor, după Laptele negru (Editura
Brumar, 2008). Şi care, atunci, îi prilejuia lui Gh.
Grigurcu, semnatarul unui cald şi exact Profil (în
chip de Prefaţă), să constate că împricinatul, re‑
descoperit cu bucurie, „şi‑a ţinut promisiunile ju‑
neţii”.
Dacă prin Cosmos suav (1973) acel insidios
lamento romantic vorbea despre un eu tulburat
şi pofticios, nota senzuală, de un vitalism clamat,
debordant („stelele se sfâşâie”), capta şi fiorul
metafizic, recunoscând: „atâta cer e‑n tine”. Şi
asumându‑şi, dincolo de retorica violenţei, tonul
deceptiv. Poetul presimte „mareea neagră a dis‑
perării”, ştie că urmează, împresurat de o spaimă
luminoasă, „sfărâmarea făpturii”, ştergerea de pe
faţa pământului. Orizontul se frânge, „viaţa se
scurge mâhnită ca fumul din roze”. Această măr‑
turisită şi fecundă (poeticeşte vorbind) disperare
îl obligă la trăiri coşmareşti, despicând „un soare
Muzeul Theodor Aman
sângeros”. Dar spre neagra lumină bătând la Por-
ţile nopţii, năzuia încă de prin 1971‑1972; acum
suferinţa e devastatoare: „Prin sufletul meu bate
vântul, / prin casa mea trec drumurile lumii”.
Cum spuneam, tabloul e terifiant: cerul în‑
suşi e o groapă, stelele „urlă”, iar „puroaiele în
hohot spală oglinzile cerului” (v. Corăbii). Chiar
şi poemele regăsite, aparţinând, uşor de bănuit,
unei alte vârste lirice (1968‑1987; vezi Climatul
fulgerului, Ed. Dacia) vesteau această predispo‑
ziţie. Aşadar: „îngăduie‑mi totuşi să urlu puţin
/ cu gura în cenuşă, cu fierbinţii mei creieri / în
frumoasa noapte cu lună senină”. Poetul acuza
spleen‑ul, boema şi „crâşmele zadarnice”; sufletul
atârnă „spre ţărână”, trupul „are o moarte” şi bra‑
ţele nopţii, în această luptă inegală cu timpul, îl
cuprind: „Dar, când am vrut să‑ncep să mor / M‑ai
smuls din groapă, ca pe‑un mire” (v. Parasonete).
Afişând un ostentativ aer doctoral,
critici acriţi ne asigură că poezia,
o biată „relicvă romantică”, ar fi în
criză. Altfel zis, nu are – în limbajul
epocii noastre turboconsumeriste –
piaţă. Soarta poeziei e pecetluită
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
oare?
Speratul gest salvator e anihilat, lumea însăşi
– înmuiată în „jeg de zeiţă”, bântuită de spaime
– „se gudură la picioarele morţii”. Materia „dan‑
sează rumba” (v. Mereu va fi), iar Babilonul, ne‑
domolita „fiară ancilară”, sărbătoreşte în ruine,
confirmând profeţiile negre ale declinologilor: „Şi
am găsit cetatea Babilon / plesnind de veselie şi
gudron, / înmiresmată ca‑n Apocalipsă, / târfă de
lux intrată în eclipsă” (v. La Babilon).
Poet puternic, cu lecturi întinse, metaboli‑
zate, Radu Ulmeanu face, paradoxal, figura unui
„profet mohorât”. „Totul e rană sub haina mea
albă” – ne anunţă d‑sa. În pofida undei deceptive,
vitalismul răzbate gâlgâitor, iar directorul Acola-
tate, ne anunţă: „Urăsc poezia şi‑mi doresc totoda‑
tă / moartea fierbinte de a trăi”.
O voce sigură acum, „strunită bărăbăteşte”,
cum constatase Ion Papuc, Radu Ulmeanu dezvă‑
luie o gravitate de fond, asumată în numele unei
responsabilităţi vituperante, căzând deseori în
sarcasm. Şi care, acceptându‑şi propria‑i limita‑
re şi finitudine, împinge în paroxism „sfărâmarea
făpturii”. Apologia iubitei (absentă) convoacă doar
„carnea dulce a amintirii”; totuşi, precaritatea bi‑
ologică rezonează cosmic, invocând „noaptea pla‑
centară” sau „galaxiile feline”. Viaţa‑dezmăţ eli‑
berează un vitalism răsfrânt în biliardul cosmic,
developând „feţele” poetului: bacovian (poate)
când ne aminteşte de „dizolvarea esenţelor lumii”
(v. Ploaie), profetic, anunţând colapsul, („Colcăie
nebuniile / în paradigma civilizaţiei”; v. Invazie),
retrăind, cu „sete de viaţă”, vremurile apuse (v. 27
Îmi amintesc) sau gustând aerul tare al libertăţii
într‑o „bolboroseală maniacală”, cu o voce fie în‑
gerească, fie demonizată. În fond, o Epistolă (din
1980), cu dor de cei plecaţi, ne avertiza asupra
acestui traseu zigzagat. Venit „din secolul bucu‑
riei şi al disperării”, o fiară rănită, oferindu‑ne
„un chip întunecat”, poetul e capabil, deopotrivă,
de visătoreală. Încât, contemplându‑şi trupul (o
„biserică în ruină”), livrând „delicii scabroase”,
aflând că „la temelia lumii” stă mirosul de hoit,
Radu Ulmeanu propune iubirea ca „soluţie sote‑
riologică”. Un vizual, aşadar, dovedind o solidă
cultură poetică, eliberând pulsiuni contrastative,
împăcând violenţa exprimării cu nostalgii paseis‑
te, Radu Ulmeanu, ispitit de a scrie „epopei”, şi‑a
asumat, de fapt, destinul. Şi o mărturiseşte franc:
„Din momentul când ai început să scrii, ţi‑ai asu‑
mat infernul”. Nimic nu ar justifica absenţa lui
Radu Ulmeanu din marile Istorii; o reevaluare a
poetului, cum sugera Tudorel Urian, se impune în
regim de urgenţă.
Odată cu Ab Urbe Condita, sub un titlu deru‑
tant, împrumutat de la Titus Livius, străin, însă,
de cronica liviană, înţelegând iubirea ca „principiu
prim şi ultim al existenţei”, Radu Ulmeanu, fără
a fi un răsfăţat în lumea noastră învălmăşită, în
ceaţă axiologică, ţine să tragă un semnal de alar‑
mă. Ne invită în stricta actualitate pandemică.
„Totul se prăbuşeşte”, constată poetul, nici poezia
ultimei generaţii, târâtoare, „cu ochii aţintiţi asu‑
pra propriului sex” nu ne poate salva, literatura
„gâfâie” (v. La pas), „ţara are cu totul alte griji”
(v. Paradis), moartea bântuie în vremea corona‑
virusului, dragostea e „scâlciată”. Încât, însingu‑
ratul poet, invocând „ordinea inimii”, e convins că
„în doi chiar şi moartea pare o dulce poveste”. Iar
poezia rămâne „o duminică fastă”, când sufletul,
pregătit pentru marea călătorie, „se frânge în ver‑
suri”… r
August 2020

n Profeţii spectaculare
Alexa Visarion
Mă întorc în poveste
P
e malul lacului Snagov, lângă pă‑
dure, un ponton de lemn, părăsit.
Sfârşitul asfinţitului oglindindu‑se
în apă. Printre copaci, un bărbat că‑
runt alături de o femeie tânără. După un timp:
EL: Unde stai?
EA: În sat, la o babă, dar lucrez din când în
când la Raul – Raul Club.
(arată cu mâna înspre stufărişul lacului)
Tu?
EL: Prin Bucureşti... Dar mai pe vin aici să
dorm în casa din curte… El a ridicat‑o. Stăteam
acolo până noaptea târziu, cu domnu’ Ştefan (ea
îl priveşte)... Cu Ştefan Iordache. Cântam, ne îm‑
bătam, ne spuneam din copilărie. Ştii, zicea că
Ana…
EA: Cine?
EL (zâmbet trist): Ana din film. Trebuie să
fie curată, frumoasă..., siiimplă. Aşa ca o... salcie.
EA: (privind undeva în zare, cu nostalgie)
Cum îi zice filmului tău?
EL: Cum se cheamă adică? Încă nu ştiu... Zi-
ditorul, Zidirea... De ce râzi?
EA: Nu vine nimeni la aşa un nume.
EL: Atunci... Ana.
EA: Ana şi mai cum? Ana Karenina, vezi?
Asta au făcut măcar bine, ruşii, cât ne‑au călărit
acolo la noi... am mai citit câte ceva... şi Cehov, şi
Esenin, şi Gogol, Mantaua, o ştii?
28 El negă.
EA: Ba şi Dostoievski... Sunt eu cam tâmpi‑
tă, dar sunt citită. (râde) Cel mai mult îmi place
Nastasia Filipovna, Nastia. Ştii Idiotul?
EL: Nu.
EA: Zău?!? Să‑l citeşti.
EL: Bine, mâine.
EA (râde): E carte groasă, nu ţine.
EL: Dacă e groasă n‑o citesc. (privind‑o)
Cum te cheamă?
EA (cu lacrimi în ochi) Nu. Te rog, te rog.
(pauză)
(într‑un târziu... râde) Am fost... am petre‑
cut în Italia cât pentru trei vieţi... străzi, nopţi,
demenţă..., La dolce vita (râde) ... Parcă aşa se nu‑
mea un film, nu, La dolce vita. Claxoane, claxoane
unul după altul, trecento, trecento euros... scuip
pe ginta latină...
(pauză, privire tristă, zâmbet sfios)
Nu mai suportăm zoaiele dintre picioarele
mele.
(fredonează uşor, apoi râde)
Sunt de doi ani p‑aici. M‑a adus o fată din
sat. Am venit cu ea de acolo... Ea nu e curvă, în‑
grijeşte o babă. M‑a adus aici şi am găsit de lucru
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
întâi la Bobinaj, apoi la Complex. Dar s‑a tot re‑
structurat... pandemia... (privindu‑l)
Mie mi‑a plăcut în Italia, mult. (zâmbeşte)
Ce zici? Sunt eu frumoasă??... Sunt... (râ-
zând) Ei, nu prea sunt (râzând), dar sunt, sunt...
să ştii că n‑am pe vino‑încoa. Adică pentru pros‑
tituţie nu prea am... talent. Când mă luau aia cu
ale lor... Adică, ştii, când începeau cu toate alea,
mă apuca plânsul, îmi curgeau lacrimile şi sughi‑
ţam... Iar ei începeau să ţipe... isterici... Altă dată
mă lua câte un râs de tremură carnea pe mine...
Săreau ca opăriţii în curul gol şi înjurau. După aia
unii mai aprinşi mă băteau vârtos de tot... Acu’ şi
ţâţele astea... (arătându‑şi sânii)
Frumoase ele, dar cam mici, şi unii vor lăp‑
tării, nu glumă, norocu’ meu că eram independen‑
tă. Nu lucram în grup d‑ăla organizat de acasă.
(arată brusc spre apă)
Uite, uite acolo... un şarpe? Ce frumos e!
(apoi către el)
Dar copilul l‑am vrut şi l‑aş fi iubit.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
EL: Ce copil?
EA: A... păi am avut un copil... O fetiţă.
EL: Unde?
EA: Acolo, la Florenţa... adică lângă Floren‑
ţa. Au vândut‑o, adică mi‑au luat‑o şi‑au vândut‑o.
Dar îi merge bine. Am văzut‑o când am plecat.
M‑am urcat pe o maşină de gunoi ce curăţa stra‑
da şi am văzut‑o. Acolo în curte, are trei anişori
acum... Se juca... (lacrimi, dar râde)
E dulce, ca mine. (râde) O cheamă Giulia...
aşa i‑au zis ei... Giulia. Sună frumos, nu? (stri-
gând) GIIUUULIAAAA....
Mi‑au dat şi mie 800 de euro şi cu ei am ve‑
nit aici, că mi‑a zis una din fete, Monica, care e de
aici, că e loc liniştit şi aproape de Bucureşti. Mai
am 300 şi ceva din ei, că aveam şi eu puşi deopar‑
te, din prostituţie, nu mult, 1000. Dar se duc banii
repede. (pauză)
El privind‑o.
EA: Ce lună mare e pe cer, vezi?... Moşule!
EL (şoptind) Ana... Ana lu’ Manole.
EA: Taci. Te rog, taci.
EL: Bine, bine, mai vedem noi.
Ea ţine ochii mari deschişi şi priveşte în
gol... Apoi, încet, încet, reuşeşte să închidă ochii.
Tăcere.
Ea se lasă uşor pe spate, se lasă şi el lângă
ea. Stau amândoi aşa, nemişcaţi, unul lângă celă‑
lalt fără să se atingă.
EA: Ce linişte e... parcă s‑a ascuns lumea...
EL: În apă...
EA: Da. În apă...
Încet ea îi ia cu delicateţe mâna şi îi sărută
podul palmei.
EA: Ştii, bunica mea, Hareta, a fost în Sibe‑
ria şi a stat acolo mult timp (râde)
Nu ca mine în Italia... Bunica spunea, când
nu mai putea să facă faţă, să reziste, „Mă întorc
în poveste”. Da. Într‑o poveste din copilăria ei, de
acolo de lângă Orhei. O poveste cu bucurii şi săr‑
bători... cu ninsoare şi flori... poveste care te apă‑
ră de durere... Înţelegi? Zăpadă mare, flori multe,
alb, alb, alb... totdeauna şi peste tot.
(privindu‑l)
Mă întorc în poveste...
Linişte. A adormit.
***
Şosea pustie, undeva lângă pădure. O cale
ferată părăsită.
EL şi EA, pe lângă şinele de cale ferată, con‑
tinuă să meargă în tăcere. În mare viteză vin în
spatele lor doi biciclişti, o fată şi un băiat, care
se hârjonesc întrecându‑se unul pe celălalt. I‑au
depăşit.
EA: Vrei să‑ţi spun ceva?
EL: Spune.
EA: Dar vrei... cu adevărat?
EL: Ce?
EA: Să‑ţi povestesc ceva. Un film.
El: Ce film? Când l‑ai văzut?
EA: Mai de mult.
El: În Italia?
EA (izbucneşte într‑un râs violent): Nu. La
noi, la noi a fost. Să ştii că e de râs. Râzi de te
prăpădeşti.
EL: A... O comedie...
EA: Comedie, comedie…
EL: Bine. Spune.
EA: Hai, aleargă‑mă!
EL: Ce??
EA: Fugi după mine... Şi eu îţi zic filmu’ ăla.
Goneşte înaintea lui.
EA: Hai, fugi după mine.
Da. Într‑o poveste din copilăria ei,
de acolo de lângă Orhei. O poveste
cu bucurii şi sărbători... cu ninsoare
şi flori... poveste care te apără de
durere... Înţelegi? Zăpadă mare, flori
multe, alb, alb, alb... totdeauna şi
peste tot
Aleargă disperată. El începe să fugă după
ea. Ea strigă: Uite, într‑un loc ca ăsta, venea o ga‑
gică... pe bicicletă... era cam fleşcăită după tura de
noapte... Hai, aleargă‑mă, fugi după mine!!! (ţipă)
Şi apar, aşa, ca din pământ, trei tipi pe biciclete
şi ei, venind tăvălug spre ea... Şi ea fuge, goneşte,
iar ei, după ea, ea mai tare... ei după ea şi mai
apucaţi... şi, uite, aici, tipa cade. Se împiedică de
şină... şi cade de proastă... Vezi, şi e numai pădure
peste tot.
S‑a oprit din alergare. S‑a oprit şi el neînte‑
legând ce vrea să‑i spună. Sunt la o oarecare dis‑
tanţă unul de celălalt. (râzând) Ăia năvălesc după
ea... Îşi lasă bicicletele şi o fugăresc printre şine.
El: E poliţist filmul?
EA: Nu.
El: E românesc?
EA: (râzând straniu) Românesc. Sută la sută
românesc. Şi după ce o năucesc cu goana asta de‑
mentă ajung lângă ea. Au prins‑o... Obosiţi... gâfâ‑
ie. Şi unul zice: Băi, nu‑i asta! Cum?, zice altul...
Ăla... Nu e asta, nu e ea, mă...
Pentru o clipă fata se blochează într‑un
spasm. Îl priveşte apoi râzând.
Şi ăla, sefu’ lor, zâmbind: Cum te cheamă,
fă? Şi tipa tace şi, fericită, plânge că a scapăt...
aşa crede tâmpită. Aici e de râs... (uitându‑se la el)
Dar nu mult... cum zâmbea ea ca proasta proas‑
telor, o cheamă Pizdaaa, zice unu’ râzând... Altul
răguşit, Pizduliţă dulce, tânără vioaie. Şi acum în‑
cepe râsul cel mare, potop de râs. Ei şi fata... Icne‑
te, sudoare, muci, năclăială, înjurături, mlaci de...
Autoservire totală. Mă, să moara mama, e
fată mare! E de muncit la asta. Trage‑o, mă, de crac
să se desfacă. Au. Au. Palme. Ia‑o, mă, ia‑o tu să
mă piş, întâi. Ţâţe muşcate, bale, păr, păr asudat
peste tot, spermă. Bufet suedez... la şina veche.
Râde nervos, cu spasme, şi apoi spune saca‑
dat, obsesiv.
Şi dă-i, şi dă-i, şi iar dă-i, bufnituri, Taci, fă,
că‑ţi iau gâtul!
EA (râde tare): Uite, bă, are chiloţi de artis-
tă. Şterge‑te cu ei la bot să nu le uiţi gustul.
Şi el şi ea se aşază pe câte o şină de cale fe‑
rată. (către EL) Auzi?... Păsările... cântă... Vine
noaptea.
Sunete de păsări în pădure. El tace.
EA (sughiţând nevinovat): Şi, în sfârşit, aici
e tare chestia cu râsul, şefu s‑a aplecat şi i‑a pupat
mâna. Cum te cheamă, dulceaţă? Că n‑aş vrea să
te uit.
Ea priveşte adânc spre EL. Spasm de râs.
Erupţie de stări.
Auzi, mă, zice ăla cu versu’, eu i‑o mai dau o
dată. O mai iau o dată, să mori tu dacă n‑o iau. Şi
şefu, bă, da’ repede şi să‑i pupi şi mâna, că merită
domnişoară...
Tăcere.
Se privesc intens unul pe celălalt. Ochii plini
de lacrimi.
EA: Şi‑au plecat fluierând... şi‑au luat bi‑
cicletele... şi... Sfârşit. (râde) Film de căcat, nu?
Ca‑n viaţă... de căcat. (sughite puternic)
De departe se aude şuieratul unei locomoti‑
ve.
EL: Vine un tren?!
EA: Nu vine nici un tren pe aici.
Şuieratul se aude din nou, prelung. El o pri‑
veşte cu înţelegere.
EA (printre lacrimi) S‑a rătăcit pe unde‑
va o locomotivă veche… şi strigă după ajutor.  r

n Lecturi
Mircea Braga
Cheile unui roman. Accent final:
Ikaria sau „noima”?
A
ndrei, captiv încă pe suprafaţa sur‑
prizelor, mai mult sau mai puţin
spectaculoase, este mereu alături
de înţelesurile de substrat ale in‑
formaţiilor primite, chiar şi atunci când i se dez‑
văluie „ascunsul” insulei: Himera sau Ombilicos
sau Noima este, de fapt, adevărata Ikarie, cea ai
cărei locuitori, dorindu‑se la adăpost de invazia
vizitatorilor, au cedat numele locului unei alte
insule care urmărea avantajele oferite tocmai de
atragerea turiştilor (Gabriel Chifu, În drum spre
Ikaria, Editura Art, 2019). Andrei se pregăteşte
de plecare, considerând că totul se poate încheia
aici, odată cu dezvăluirea şi a acestui mister al
insulei. El trece şi pe lângă o altă explicaţie dată
de Stavros, conform căreia insula nu este un loc
al viitorului, ci al trecutului: „... Ombilicos valo-
rifică o tradiţie seculară. {…] Noi funcţionăm aşa
de când ne ştim. Noi suntem vechi (subl. aut. –
n.n.)”, după care supralicitează, invitându‑l să‑i
arate şi o altă zonă, necunoscută. Evident, nici
aici nu ne aflăm la incidenţa cu hazardul. Izolat,
inaccesibil vizitatorilor obişnuiţi, îi este prezentat
un aşezământ, Casa de Sănătate, „o instituţie spi-
talicească, dar mai degrabă un spaţiu de odihnă
şi de recreere unde se foloseşte terapia psihică, se
mizează enorm pe efectul curativ pe care liniştirea
sufletească îl are asupra corpului, asupra beteşu-
gurilor trupeşti”. Nu este destinată atât localnici‑
lor, aici fiind aduse mai ales „cazuri disperate din
întreaga Europă ortodoxă”, având în consecinţă şi
un Pavilion Românesc. Iar pentru că în scurt timp
aici va sosi un grup de pacienţi români, cunoscă‑
tori doar ai limbii lor, Stavros îi solicită lui Andrei
să mai rămână câtva timp pentru a facilita relaţia
dintre aceştia şi personalul Casei. Andrei acceptă,
intuind, pentru prima dată, că tot ceea ce a trăit
şi trăieşte în călătoria sa nu s‑a aflat sub semnul
întâmplării, ci al unei condiţionări, parte a unui
„program” cu origine şi finalitate necunoscute lui:
„Parcă mereu şi mereu s‑ar ridica nişte cortine
succesive şi aş intra de fiecare dată în alt orizont,
în altă realitate, mai bogată şi mai neaşteptată de-
cât cea de până atunci...”.
Acesta poate fi punctul zero al unei iniţieri
care iese din cadrele obişnuite ale ritualurilor în‑
scrise în numeroase tradiţii. Actanţii înşişi acţio‑
nează după reguli obscure, finalitatea evenimen‑
telor rămâne ignorată de către persoana prinsă
Muzeul Theodor Aman. Imagine nocturnă
într‑o reţea al cărei mecanism şi, mai ales, con‑
secinţe îi sunt necunoscute. Andrei însuşi, chiar
după momentul intuirii obscurităţilor situaţiei, se
angajează în proiectul la care a subscris pe linia
firescului. Cooptat în comisia de examinare com‑
pusă din medicul curent al instituţiei, din prof.
Maximus şi prof Mic (fiinţe ciudate, veniţi de nu se
ştie unde, totuşi fără a se abate flagrant de la obiş‑
nuitul cotidian), va avea rolul de comunicator şi
translator, totodată inevitabil şi în postură de Ob‑
servator, de Martor al desfăşurării investigaţiilor
medicale. Comisia va cere fiecărui pacient, nouă
în total, să prezinte o autobiografie‑eseu, deci un
comentariu extins asupra vieţii lor, pe baza căreia
se va purta o discuţie detaliată – curenta anam‑
neză consacrată ca temei al diagnosticării clinice.
Menţinând profilul autodiegetic, textul va oscila
armonic între ţinuta psihologică şi cea realistă,
ieşind din tiparul consultului medical şi ancorând
într‑un tip aparte de justiţie morală: „... cei doi
profesori – consemnează Andrei în însemnările
sale – sunt nişte judecători, iar pacienţii sunt in-
culpaţi care se spovedesc în speranţa unei achitări,
unei salvări improbabile” (pasaj subliniat integral
de autor – n.n.). Pe durata anam‑
nezei, însă, condusă exclusiv de
către cei doi profesori, explicaţia
lui Stavros, conform căreia Casa
de Sănătate are profil în mare
parte sanatorial, bolile celor so‑
siţi sunt doar constatate, nu se
indică posibile tratamente sau
terapii, specificul activităţii fiind
efectiv unul în limitele triajului
către o destinaţie necunoscută,
în speranţa unei „vindecări” am‑
bigue. Principiul selecţiei efectu‑
ate de cei doi examinatori, care
trimite, prin subţire adecvare, la
normativul conceptului din filo‑
sofia Greciei Antice, preluat de
Heidegger, Aletheia, cu acoperi‑
re pentru „starea de neascunde‑
re”, remodelat acum în nuanţă
maniheistă de sorginte creştină,
respectiv pe suportul disjuncţiei
între Bine şi Rău. Şi, din nou,
orientarea textualizării se modifică, intrând pe te‑
ritoriul actualităţii româneşti, marcând durata de
la regimul comunist la prezentul unei structurări
social‑politice pentru care libertatea înseamnă ne‑
garea valorilor, fiindcă valorile constrâng, impun
ierarhie, competenţă şi pun în mişcare idealuri.
I‑am putea spune chiar un soi aparte de democra‑
ţie de uz personal. Nu puţine secvenţe textuale
aduc în scenă, într‑o coloratură uşor postmoder‑
nă, evenimente larg cunoscute, cum ar fi, bunăoa‑
ră, tragedia de la Colectiv, ori sunt preluate, în
transparenţă, ritmuri caracterologice şi fapte ale
unor personaje publice (translare a concretului
neagreată, se pare, de către unii comentatori ai
romanului).
Comisia, deci, nu este interesată de bolile
trupului, ci de bolile conştiinţei, cele aflate în or‑
dinea existenţialului realizat ca fiinţă şi întru fi‑
inţă: altfel spus, investigaţia vizează momentul în
care balansul existenţial, având resursele fiinţării
epuizate, se petrece între moartea naturală a tru‑
pului, inerentă în „materialitatea” sa, şi moartea
spirituală (care cuprinde şi sufletul), in‑formată
prin opţiunea de suspendare a adevărului şi a bi‑
nelui. Din cele nouă personaje ajunse la Casa de
Sănătate de pe Ombilicos, zonă de contact între
lumi, şapte sunt refuzate, retrimise la starea lor
de fapt marcată de bolile imprescriptibile ale con‑
ştiinţei şi sufletului; doi sunt acceptaţi, unul ca
urmare a faptului că nu a acceptat, în pofida tero‑
rii şi chinurilor, încălcarea adevărului, celălalt în‑
ţelegând că un rău înfăptuit se cuvine să‑l trăieşti
ca proprie formulă de viaţă.
Încheiată, însă, în felul acesta, activitatea
comisiei ar fi însemnat doar un demers inutil, în‑
trucât profesorii cunoşteau dinainte adevărul ce‑
lor nouă vieţi cercetate în detalii şi la o adâncime
a semnificaţiilor inaccesibile chiar şi celor consul‑
taţi. Nu fusese nici o demonstraţie, nici măcar o
explicaţie, din moment ce cursul destinal al pa‑
cienţilor era definitiv. Când în interiorul acestei
relaţii este căutată soluţia „vindecării”, conceptul
iese din posibil pentru a se extinde până la limi‑
ta unde imposibilul îşi afirmă puterea de a crea.
Va hotărî să se întoarcă în ţară, să‑şi
urmeze destinul, înţelegându‑l şi,
pe cât posibil, să‑l controleze prin
cunoaşterea misiunii sale în lume şi
a indisolubilului amor fati
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Procesul devine unul al vindecării de viaţă, ceea
ce înseamnă moarte, acesta fiind şi el un concept
cu semantica deturnată. E situaţia pe care Hei‑
degger o aduce în vecinătatea episodului concret,
aflat undeva în nefinitul abstractului. Şi, astfel,
redefinirea omului ca „fiinţă spre moarte” este
doar punctul de trecere de la unitatea concretă la
generalitatea ilimitată a fiinţării. Aşa este decu‑
pată ideea că infinitul universului şi al energii‑
lor sale (schimbând registrul, pot să apară şi ca
puteri divine) desfăşoară eternitatea ca fapt real,
blocată doar de neînţelegerea adevărului că nimic
din ceea ce există nu mai poate
sfârşi în golul absolut, nici mă‑
car în metafora neantului origi‑
nar ori în cea a morţii eterne.
Dar ceremonialul ia sfâr‑
şit, doar în parte surprinzător,
prin supunerea la anamneză şi
a lui Andrei, plasându‑l în fe‑
lul acesta ca verigă esenţială în
întinsul lanţ evenimenţial prin
care a fost adus până în acest
punct: va fi selectat, adăugân‑
du‑i‑se chiar şi „ingredientul”,
în aparenţă necesar, al faptului
că i s‑a descoperit, ca incurabilă,
o malformaţie congenitală a ini‑
mii. Şi, pentru a doua oară, An‑
drei are din nou senzaţia clară
că este captiv unui „program”,
că totul s‑a desfăşurat conform
unui plan întocmit nu se ştie 29
unde şi de către cine, până la a fi
adus în postura de depozitar al
ascunsului celor nouă existenţe dezvăluit pe par‑
cursul investigaţiei şi, mai ales, constrâns la „în-
cercarea aceasta de răspântie absolută”. Dar mai
înţelege că soluţia ce i‑a fost oferită nu poate fi
acceptată altfel decât ca o înfrângere, ca o bătălie
pierdută în faţa vieţii. În termeni la care, totuşi,
el nu ajunge, am putea spune că este momentul de
închidere al iniţierii prin dobândirea cunoaşterii
de sine, a existenţei şi a lumii, ceea ce duce la uni‑
tatea de fapt a destinului, a conştiinţei, a voinţei
şi a simţirii ca factori de organizare şi conformare
ai scopurilor şi faptelor: „Am descoperit ceva care
mi‑a acaparat tot interesul şi toată energia. Să fac
bine şi să fug de rău […], nu e ceva firesc […]. Nu
e o însuşire a mea, ci o aspiraţie. Aşa vreau să fiu,
nu aşa sunt”.
Mai înţelege că propunerea de a părăsi rea‑
litatea în care trăieşte pentru o alta, pe care nu o
cunoaşte, care i‑a fost oferită oarecum în absenţa
vreunui merit, că aceasta poate fi ţintă, în niciun
caz o favoare accidentală. Şi din nou în termenii
noştri, propunerea poate fi privită şi ca o ultimă
şi cea mai însemnată probă a iniţierii: odată ce
ai cunoscut principiul adevărului, al neascunsului
şi al responsabilităţii pentru ceea ce îţi este dat
şi având scopul definit, nu mai poţi înlătura ceea
ce trebuie să fii prin consum de viaţă, prin forţa
conştiinţei şi prin asumarea menirii. Şi nu te mai
poţi abandona incertitudinii şi exteriorităţii ofer‑
tante în regimul imaginaţiei, himerelor, chiar „po‑
veştilor”, fiindcă trasferul în imaginar, în ficţiune
este o problemă de artă, nu una de desăvârşire
a vieţii, date fiind structurările constitutive noni‑
dentice ale celor două teritorii. De aceea va hotărî
să se întoarcă în ţară, să‑şi urmeze destinul, în‑
ţelegându‑l şi, pe cât posibil, să‑l controleze prin
cunoaşterea misiunii sale în lume şi a indisolubi‑
lului amor fati. Iar în raport cu preţuirea vieţii şi
pe suportul puterilor conştiinţei de a se modela, în
orizontul ei nimic nefiind imposibil, nici lumile su‑
perioare sau nu, nici cele consecutive sau nu, nici
cele paralele sau nu: aici şi acum sunt elemente
ale unei paradigme care nu exclude extensiile nu‑
mite trecut şi viitor. r
August 2020

n Antologiile Contemporanul
KIKI DIMOULA (1931-2020)
„Am mers mult în sentimente,/ ale mele şi
ale celorlalţi,/ şi întotdeauna a rămas loc între
ele/ pentru a trece timpul cel larg.” Kiki Dimoula,
din poezia ei Am trecut. Cred că aceste versuri,
printre multe altele, reflectă motivul pentru care
a scris poezie şi de ce au citit‑o atât de mulţi şi
atât de diferiţi oameni. Dimoula, cu ustensile de
toate zilele, dar suspicioasă, a făcut punte din ex‑
perienţa ei şi şi‑a invitat cititorii să o treacă, să
o străbată cu propriile lor încărcături existenţia‑
le şi cu propriile provizii spirituale. Şi acest lucru
numai uşor nu este. Dimoula, pe scurt, a scris o
poezie care este uşor de parcurs şi este ospitalieră.
Dimoula, poate mai mult decât orice altceva, a pă‑
şit ea însăşi, a umblat mult în arhipelagul limbii,
în toate dimensiunile acesteia. Iar ceea ce eu am
găsit, uneori, aproape mişcător în poezia ei a fost
devotamentul tandru, iubitor faţă de cuvânt, faţă
de cuvântul grecesc, chiar şi faţă de cel mai mic.
Pentru că nici un cuvânt nu este nici minim şi nici
nesemnificativ. Adio celei mai populare, printre
altele, poete elene din ultimii treizeci de ani.”
Grigoris Bekos
Poetica doamnei Kiki Dimoula – cea mai lă‑
udată şi mai apreciată poetă din literatura grea‑
că contemporană – este un paradox, fiind pe cât
de misterioasă, pe atât de populară. Obiectivul ei
magic defamiliarizează tot ceea ce este familiar,
comprimând distanţe dintre tărâmuri îndepărta‑
te, combinând concretul şi abstractul, literalul şi
metaforicul, naturalul şi metafizicul. Preţioasă şi
în acelaşi timp oraculară, Dimoula suprapune ab‑
surditatea pe raţionalitate, ironia caustică pe me‑
lancolia întunecată. Poetica ei – liberă, profundă,
lipsită de sentimentalism, transformând fără efort
cotidianul în metafizică, creând pe temele pline de
30 putere ale timpului, fatalităţii şi destinului, fă‑
cându‑le, totuşi, întru totul personale – i‑a creat
aproape un adevărat cult în Grecia. Prin poemele
ei, Dimoula explorează atât sintaxa, cât şi memo‑
ria, căutând fără încetare forme care să conţină
mâhnire, intimitate şi incertitudine. Folosind cu‑
vintele profesorului Vrasidas Karalis, „poezia ma-
tură a lui Kiki Dimoula a adăugat o dimensiune
cu totul nouă în poezia greacă modernă. După ce
a trăit drama dizolvării existenţiale a umanităţii
postbelice şi, în acelaşi timp, finalurile morţii în-
tr‑o lume care a pierdut darul credinţei, poezia ei a
cartografiat atât o lume «fără adăpost», cât şi una
nesigură; o lume în care poetul, pentru a supra-
vieţui, a trebuit să se cufunde în dinamicile fun-
damentale ale procesului creator şi să interfereze
decisiv cu logica lor [...]. Tocmai acesta este scopul
poeziei scrise de Dimoula: să creeze spaţiul pen-
tru realizarea lumii celei mai bune. Fiecare dintre
poeziile ei localizează, înregistrează dimensiunile
acestei atât de aşteptate lumi multidimensionale
şi ordonate. [...] Pe scurt, poezia lui Dimoula ilus-
trează restabilirea analogiilor simetrice între me-
morie şi realitate, între oameni şi spaţiul lor; în
final, poeta vede posibilitatea de transsubstanţia-
lizare din descompunere, rezistenţa acordată hao-
sului şi confuzia istoriei prin puterea limbajului ”.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Kiki Dimoula s‑a născut pe 19 iunie 1931 la
Atena. A apărut în viaţa literară în 1952, cu volu‑
mul Poezii pe care l‑a retras ea însăşi din circula‑
ţie. A publicat peste douăzeci de volume de poezie
(Έρεβος, 1956, Ερήμην, 1958, Επί τα ίχνη, 1963,
Το λίγο του κόσμου, 1971, Το τελευταίο σώμα μου,
1981, Χαίρε ποτέ, 1988, Η εφηβεία της λήθης, 1994,
Ενός λεπτού μαζί, 1998, Ήχος απομακρύνσεων,
2001, Χλόη θερμοκηπίου, 2005, Μεταφερθήκαμε
παραπλεύρως, 2007, Συνάντηση, 2007, Πέρασα,
2010, Τα εύρετρα, 2010, Εκτός σχεδίου, Ίκαρος,
2011, Πέρασα, Ίκαρος, 2012, Ο φιλοπαίγμων
μύθος, Ίκαρος, 2012, Έρανος σκέψεων για την
ανέγερση τίτλου υπέρ της αστέγου αυτής ομιλίας,
Ίκαρος, 2012, Μεταφερθήκαμε παραπλεύρως,
Ίκαρος, 2013, Δημόσιος καιρός, Ίκαρος, 2014, Hu-
man and More than Human: The Problematics of
Lyric Poetry, Ancient and Modern, Ίδρυμα Κώστα
και Ελένης Ουράνη, 2014, Συλλεκτικό ημερολόγιο,
2017, Φαίνετ› απ› τη ζωή μου ζωή πέρασε κάποτε,
Άγκυρα, 2016, Άνω τελεία, Ίκαρος, 2016) şi nume‑
roase participări la ediţii colective.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
Este benefică, miraculos, pentru cel care o
practică şi doar pe durata practicării, pentru că doar
atunci îl alungă din propriul trup şi îl fixează într‑o
plutire de unde acesta urmăreşte, ca într‑o sală de
operaţii, moartea provizorie a propriei micimi.
Este benefică mai ales pentru limbă. O adună
din marile pubele ale grabei şi o decantează cu res‑
pect în flaconaşul de aghiazmă, o înghiţitură, exact
atât cât este necesar pentru a fi băută esenţa.
  Primele şapte volume sunt adunate în vo‑ În fine, poezia este benefică precum o pică‑
lumul Poezii (1998, ediţia a 6‑a 2005). O parte din tură de analgezic într‑un ocean de tristeţe. Nu e
opera ei a fost tradusă în franceză, engleză, ger‑ puţin.
mană, spaniolă, italiană, română şi suedeză. Este
Mitul jucăuş. Discurs ţinut la ceremonia în-
prima poetă în viaţă care a fost inclusă în seria de
vestirii sale ca membru al Academiei din Atena în
poezie a celebrei edituri franceze Gallimard.
2003
Premii/ Distincţii: Premiul II Naţional pen‑
tru Poezie, pentru volumul: Το λίγο του κόσμου /
Puţinul lumii (1972); Premiul I Naţional pentru
NU RATEAZĂ
Poezie, pentru volumul Χαίρε ποτέ/ Salut, nicio‑
dată (1989); Premiul Costas şi Eleni Ourani (Aca‑ Un Halt, cu gravitate,
demia din Atena), pentru volumul Η εφηβεία της am auzit cum mă viza.
λήθης Adolescenţa Lethei (1995); Excelenţa în
Litere a Academiei din Atena, pentru întreaga Nicio problemă. Oricum
sa operă (2001); membru cu drepturi depline al de mult timp, în nemişcare
Academiei din Atena (2002); Premiul European mă călătorise dispoziţia mea
pentru Literatură (Prix Européen de Litterature –
Rencontres Européennes de Litterature, Strasbo‑ totuşi, simţind ca şi când
urg) (2009); Marele Premiu Naţional pentru Lite‑ încă s‑ar agita oarecum în mine
ratură pentru întreaga sa operă (2010); Crucea de m‑am supus la auzul acestui Halt
Aur a Ordinului de Onoare din partea preşedinte‑ aşteptând să detoneze
lui Republicii Elene, Konstantinos Stefanopoulos ameninţarea.
(2001); membru deplin al Academiei din Atena,
unde a ocupat locul din secţia Litere, rămas va‑ Nimic, linişte absolută
cant după moartea lui Nikiforos Vrettakos, e a
treia femeie din istoria Academiei (după Galateia dar nu mi‑am pierdut curajul,
Sarantis şi Angeliki Laiou) (2002); titlul de Doctor cunosc eu trucurile, ştiu că
Honoris Causa al Şcolii de Teologie a Universităţii având amortizor te curăţă
Aristotelis din Salonic (20 mai 2015); distinsă cu inexplicabilul
titlul de Doctor Honoris Causa al Şcolii de limba
şi literatura engleză la Şcoala de filosofie a Uni‑ şi haide să‑l poţi fereca.
versităţii din Atena (2017)
Angela Bratsou
TREBUIE
Autodefinire: Kiki Dimoula Onorez, Îndatorire,
pe cât posibil, poruncile tale,
dificilele tale Trebuie.
Ce este poetul?
* Poetul este alarma pusă de poezie în punc‑ Ascultătoare par gândurile,
tele ei vulnerabile, pentru a nu fi jefuită. Este dar jurământ eu nu depun
ochişorul roşu care începe să clipească îndrăcit, de
pentru că jurămintele au uşurinţa
cum trece prin faţa razei lui un suspect: o pisică, de a nu se supune, pe ascuns.
un ţânţar sau chiar o indiferenţă corpolentă. Po‑
etul îşi trimite imediat toate puterile poliţieneşti,
Dar faptele
care aleargă să încarcereze impulsul perturbator. cum să mi le domesticesc?
Ele ies afară, lume întâlnesc,
Cum se scrie poezie? vecini, ispite,
* În tot atâtea moduri câţi poeţi există în
să nu aibă ezitări?
lume.
Prin urmare, cum se scrie o poezie bună? Ei
Dar vină au şi poruncile tale
bine, lucrul acesta, într‑adevăr, numai Dumnezeu nici complete nu sunt, nici clare.
îl ştie! Oricum, din muncă silnică şi hemoragii in‑
terne.
De exemplu:
Cu neîncrederea poetului faţă de ceea ce Iubirea trebuie să fie statornică?
scrie trează.
Cu vitejia autocriticii. Sfâşiind.
Şi dacă nu este, noi ce ar trebui?
Poemele bune scrise nestânjenit, dintr‑o su‑ cu braţele încrucişate
flare de la început până la sfârşit, cred că sunt la să iubim?
fel de rare ca şi fericirea.
S‑a prăbuşit mitul inspiraţiei care ţi le adu‑
ce pe toate gata mestecate, care îţi miroase a crin ASIMETRIE
şi devine poezie prea sfântă. Inspiraţia este doar
momentul potrivit, un deşteptător neliniştit ca‑ Număr
re‑şi trezeşte sensibilitatea din sublima aphasia numeroasele condoleanţe pe care le‑am primit.
în care se complace.
De aici încolo, totul este un hamalâc ce poar‑ Trebuie să fi trăit mult timp
tă tone de material amorf de la o soluţie la alta, de pentru a reuşi să fim atât de trişti
la un eşec la altul, construieşte‑dărâmă, se mişcă
de fiecare dată ca un începător, pune fereastra în şi că am reuşit
locul uşii. nu este un motiv demn acesta
Misterul bizar şi minunat al artei este că, pentru felicitări?
adesea, această mişcare greşită a ta, de a pune
adică în locul uşii fereastra, se dovedeşte a fi şi În sfârşit, găsesc
fericita săvârşire a poeziei… şi un bileţel de felicitare
către Disperare şi Speranţă
Ce este Poezia? solidare – se înţelege
* O întrebare chinuitoare, pusă de multe ori,
este aceea dacă în epoca noastră poezia este de folos. acestea două trăiesc împreună,
Cred că ajută tot atât cât ajută lumânarea una în cealaltă, inseparabile
pe care o aprindem intrând într‑o capelă părăsită
şi surpată, cu toţi sfinţii plecaţi. deşi se spune că disperarea moare
Este benefică celor care o iubesc, pentru că în timp ce speranţa este vie şi post‑mortem.
ei găsesc într‑însa bucăţele mici de fotografii rup‑ Dea Domnul!
te din propriul temperament. Mai mult şi mai co‑
rect beneficiază cei care cred în magia ei. Care nu Prezentare, selecţie şi traducere de
doresc să‑şi pună degetul pe formula de înţelegere
a acesteia. Angela Bratsou

n Antologiile Contemporanul
Daniela Popov
Selimir Radulović şi o nouă
dimensiune a Poeziei
Graţie gestului extraordinar şi bine intenţionat al
redacţiei cunoscutei reviste Contemporanul, avem ocazia
de a promova, după o pauză de mai mulţi ani, în România,
scriitori sârbi şi cultura sârbă. Este o mare onoare pentru
mine, dar şi o mare responsabilitate, deoarece prezentarea
unei culturi într‑o altă cultură implică o misiune extraor‑
dinară, fiindcă cel ce face selecţia autorilor şi operelor lite‑
rare este adesea considerat un fel de ambasador al culturii
sale.
Generozitatea redacţiei publicaţiei Contemporanul
conferă o altă notă acestui demers, şi anume dorinţa de a
analiza şi compara, alături de creatori eminenţi ai culturii
române, şi, în ultimă instanţă, de a accepta cultura unui
alt popor. Deşi suntem despărţiţi de o graniţă, legătura
strânsă dintre culturile noastre ne‑a scăpat puţin, poate,
şi din cauza evenimentelor istorice care ne‑au condus pe
căi diferite. Important este faptul că, încet‑încet, porţile se
deschid din nou: scriitorii români sunt traduşi din ce în
ce mai mult în Serbia, sunt citiţi cu bucurie şi sunt foar‑
te apreciaţi, căci, indiferent cât de mult ne‑a îndepărtat
istoria, cu atât mai mare este dorinţa de cunoaştere, de
a descoperi noi dimensiuni, moduri de gândire şi de via‑
ţă, gusturile şi atitudinile nu pot fi ignorate sau neglijate.
Suntem, în primul rând, oameni, cu aspiraţii şi visuri simi‑
lare şi cu o imaginaţie la fel de înaripată.
În speranţa că cele două culturi – cea română şi cea
sârbă – se vor cunoaşte mai bine, se vor întrepătrunde şi
vor fi prezente una alături de cealaltă mai mult, dorim ca
aici şi acum cultura să fie o flacără eternă, aşa cum ar tre‑
bui să fie o zeiţă sublimă, care să dureze dincolo de timp şi
spaţiu. Să ne fie cu noroc!
S
elimir Radulović – Poet al tuturor eoni‑
lor, stelelor străvechi şi al dragostei în
Hristos Mântuitorul. Poetul Selimir Ra‑
dulović s‑a născut în atmosfera mitolo‑
gică a Muntenegrului, introducând în lumea noastră
o nouă dimensiune a poeziei – un amestec dintre tra‑
diţia muntenegreană şi poezia elitistă a Orientului
şi Vestului, cu elementele necruţătoare ale pămân‑
tului sârb, unde şi‑a petrecut cea mai mare parte a
vieţii bazate pe gândire şi cultură, a întregii game
de tulburări istorice. Definind clar amestecul dintre
Antichitate, creştinism şi lumea modernă, Selimir
Radulović s‑a înălţat cu înţelegerea cosmică a vie‑
ţii şi a poziţiei omului în ea, spre stele. Născut în
1953, la Cetinje (Muntenegru), în mediul specific al
carstului stâncos, s‑a format pornind de la gândirea
filosofică a Vlădicăi Petar al II‑lea Petrović Njegoš (şi
nu numai, ci şi de la cea a poeţilor‑filosofi germani
Hölderlin, Trakl, Rilke), apariţia şi gândirea con‑
temporană a lui Selimir Radulović calcă pe urmele
înţelepţilor creştini primordiali, ale întregii mitologii
umane, adunate în vechea experienţă greacă, şi pe
cele ale întrebărilor despre soarta sufletului uman,
înstrăinate de pământ, piatră, pădure şi propria‑i
spiritualitate.
Scriind despre propriile experienţe, tragedii şi
ascensiuni, lirica lui Selimir Radulović a fost strânsă
în mai multe volume de poezie publicate: Ultimele
zile (1986), Un vis despre vid (1983), Intru în um-
bră, părinte (1995), Despre tainele vistierilor tuturor
lacrimilor (2005), Fiii Sfântului Călător (2009), Sub
ploaia de lacrimi din Patmos (2012), Despre păstor şi
piatra cu cei şapte ochi (2015), Umbra celui de‑al op-
tulea eon (2016), volume ce conţin cele mai frumoase
poezii: Pe faţa nopţii (1996, 1997), Cartea părinţi-
lor (2004), Unde nădăjduiam la Dumnezeu (2006),
Raport din ţara celor vii (2009), Lumina din coliba
tatălui (2011) şi în volume de poezii alese şi poezii
noi: Din vârful însorit, înspăimântător (1999), Ca
un liniştit şi luminos Vestitor (2008), Cântec de pe
insula orfanilor (2010), Respiraţia micii rugăciuni
(2017), Mărturisirea interpretului de vis al împăra-
tului (2019).
Selimir Radulović este deţinătorul a numeroa‑
se premii literare în Serbia, iar cariera profesională
şi literară şi‑a realizat‑o îndeplinind diverse funcţii
publice precum cea de secretar al Fondului Cultural
Provincial (1990‑1992), director al Centrului Cultu‑
ral din Novi Sad (1992‑1997), preşedinte al Uniunii
Scriitorilor din Voivodina (1997‑2000), redactor‑şef
al editurii Orfeus (2001‑2019). În prezent este di‑
rectorul Bibliotecii Matica Srpska. Este membru al
Consiliului administrativ al Matica Srpska, preşe‑
dinte al Consiliului de administraţie al Teatrului
Naţional Sârb şi vicepreşedinte al Uniunii Scriito‑
rilor din Serbia. Locuieşte şi lucrează la Novi Sad.
A crescut într‑o familie patriarhală, din Ce‑
tinje, compusă din zece membri. O particularitate a
familiei sale este că toţi copiii la naştere au primit
prenume ce începeau cu litera S: Smiljka, Slobodan,
Slavko, Slavka, Senka, Stojka, Selimir, Stanislava,
în memoria bunicului lor pe linie paternă – Sava.
Putem spune că opera sa creatoare a urmat întocmai
această literă, care i‑a oferit libertatea de a gândi şi
a scrie, chiar şi în momentele în care poezia sa nu a
fost suficient de auzită.
Rămâne de foarte timpuriu fără tată, cu mama
sa ca stâlp al familiei, a fost îndreptat „către Cel ce
în palma Sa ţine toată creaţia”. De aici şi poeziile
sale care vorbesc despre „o viaţă ce mocneşte”, care
nu trece „sub semnul momentelor luminoase şi apri‑
ge”. De aici, probabil şi atitudinea că „poate, trecu‑
tul, prezentul şi viitorul au aceeaşi faţă, aceeaşi fi‑
inţă, acelaşi timp”. Marcat de copilăria sa şi de toate
cele întâmplate la vremea respectivă, de la pornirea
la şcoală până la moartea unui băiat din cartier şi
un „înspăimântător rămas bun de la acesta”, de o
lectură foarte timpurie a lui Dostoievski, şi a cărţii
Crimă şi pedeapsă, din cauza căreia se tunsese chel,
Selimir Radulović a dus cu sine în lume mirosul de
tei şi de iarbă proaspătă, precum şi jocul iezilor, care
au lăsat primele impresii puternic imprimate până
astăzi în psihicul şi sufletul acestui poet. Moartea
uneia dintre surori, şi apoi a tatălui a deschis calea
fricilor şi tristeţilor celui care i‑a pierdut în intem‑
periile vremii pe cei pe care îi iubeşte. Toate acestea
sunt înşiruite în poeziile acestui poet, care, la fel ca
şi poezia epico‑lirică, este diferit de alţi poeţi din zi‑
lele noastre.
O altă nouă şi timpurie experienţă recreează
gândirea creatoare a poetului. Şi anume, venirea sa
în Voivodina. Cufundat în câmpiile din Voivodina,
provincia nordică a Serbiei, poetul se confruntă cu
câmpii nesfârşite, pe a căror suprafaţă imensă se
reflectă turnurile bisericilor, drept cele mai înalte
puncte ale orizontului noului mediu, ceea ce repre‑
zintă un sentiment aparte pentru cei ce provin din
regiuni diferite. Totuşi, oraşul Novi Sad, un nou re‑
fugiu pentru studentul de la Litere şi participarea
activă la viaţa culturală a puternicei „Atene sârbe”
de odinioară, transformă câmpia într‑un nou adă‑
post pentru acesta. Potrivit spuselor poetului, s‑a
adaptat destul de greu ,,specificului’’ oraşului Novi
Sad – „la mişcarea lentă a peisajului panonic, la
misterioasele, multicolore voci gâtuite – încetinite.
În mod aparte l‑a dezorientat „ecoul babilonian ex‑
citant al diferitelor limbi”, deoarece Voivodina este
multinaţională şi multilingvă, sau, cum se spune
în limbajul contemporan, este multiculturală. Însă
aceste „semnale lingvistice aparent haotice multidi‑
recţionale” i‑au reamintit poetului de „existenţa mai
multor lumi” (simultane). Întocmai acest contrast,
acest amestec interesant al culturilor, limbilor şi ex‑
plozia obiceiurilor populare l‑a determinat pe poet să
dea o privire de ansamblu a poeziei contemporane
din Voivodina, în limbile sârbă, maghiară, română
şi ruteană, iar mai apoi să realizeze o Antologie a
poeziei contemporane din Voivodina din 1945 până
în 1990. Pas cu pas, băiatul de la munte a devenit, în
mare parte, un „fiu al oraşului Novi Sad”, iar până
azi combină ceea ce ar fi considerat incompatibil în
multe privinţe: înălţimile muntelui Lovčen şi câmpia
mânoasă a Voivodinei, realizând astfel o proporţie de
aur, ba chiar un soi de „axis vitalis” a existenţei sale.
Amintindu‑şi de primii săi paşi spre lumea
profesională, în primul rând, de mult aşteptata pri‑
mă angajare, din funcţia sa de manager al Bibliotecii
Matica Srpska, Selimir Radulović îşi expune opiniile
în câteva propoziţii. Citatul ce urmează spune foar‑
te multe despre el atât ca om, cât şi ca poet: „Când,
astăzi, oricare dintre copiii noştri supradotaţi bate
la uşa managerului Bibliotecii Matica Srpska, în că‑
utarea unui loc de muncă, cred că nimic nu e nou
sub soare, fără să cred că, nici măcar astăzi, nici o
ţară din lume nu poate fi organizată astfel încât fie‑
care cetăţean al său să aibă dreptul să lucreze. Într‑o
lume în care logica mondializată a capitalului a aco‑
perit cu o plasă spaţiul adevăratei comunicări uma‑
ne şi a declarat nevalidă posibilitatea ca cineva să fie
inspirat de tăcerea propriilor sale buze, nu există loc
nici pentru o colibă, o sărăcăcioasă colibă, din care se
născuse Împărăţia Cerurilor. Cu atât mai puţin pen‑
tru copiii luminaţi din preajma acelei colibe. Într‑o
lume care scârţâie şi ameninţă să se prăbuşească, în
care singurul sens este amintirea asupra sensului,
suntem lăsaţi să ne salvăm salvând, încălzind alte
mii de suflete. Cel ce nu ştie dărui nu este creştin”.
În faţa opiniei copleşitoare a poetului despre
inspiraţia poetică, este imposibil să nu cedezi şi să
nu vorbim despre ea. Despre inspiraţia sa poetică,
Radulović spune: „Inspiraţia poetică are puterea de
a restabili, instituind o nouă ordine a semnelor ce‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
reşti, reînnoind puţin sufletul oarecum uitat al ome‑
nirii. Poezia este o explozie a tăcerii ce‑i facilitează
supravieţuirea. Măsura ei este inexprimabilă. Ima‑
ginaţi‑vă doar la cât de rară este o durată de viaţă în
comparaţie cu durata creată într‑o poezie. Vreau să
spun că opera peniţelor ce cântă, care prind sunet,
atât sunetul mut, cât şi pe cel ce poate fi auzit, armo‑
nizat cu bucuria respiraţiei, cu fericirea autentică a
respiraţiei’’.
Despre lumea de azi, poetul spune: „Din păcate,
trăim într‑o lume care se confruntă cel mai direct cu
imagini apocaliptice din ultima carte a Noului Tes‑
tament. Din ce în ce mai mult, ea ne aminteşte de un
tren furibund plin de pasageri nevăzători, care, cu
viteză mare, se îndreaptă spre abis. Poetul contem‑
poran, desigur, împărtăşeşte soarta omului modern
– în acelaşi mod la Novi Sad, Paris sau Moscova. În
vremuri de penurie, nu este uşor nici pentru poet,
nici pentru carte. În vremuri de sărăcie, din păcate,
prea puţini viruşi distractivi depăşesc ceea ce învaţă,
principiul realităţii este subordonat principiului plă‑
cerii, iar principiul spiritului principiului trupesc…”
Printre altele, poetul spune că „problema reducerii
numărului de cititori nu este o problemă a poeziei
şi a poetului, ci este o problemă a de‑creştinizării şi
dezumanizării omului, este problema lumii năruite,
tulburi şi somnambule. Nu există un om fost şi un
om modern, o lume fostă şi o lume modernă, există
doar un om adevărat şi un om fals, o lume adevărată
şi o lume falsă! În lumea falsă domneşte omul fals!
Iar omul fals, într‑o lume falsă se închină unei false
poezii. Astfel este naraţiunea noastră contemporană
sârbă şi europeană. Dacă gândim creştineşte, dato‑
ria noastră este să ne iubim unii pe alţii. Nu se spu‑
ne fără motiv – cine a înfăptuit dragostea a realizat
întreaga lege. Însă să privim în jurul nostru şi să
găsim cel puţin un om care nu trăieşte pentru sine, ci
pentru celălalt, găsindu‑se astfel în Cel care a înfru‑
museţat totul şi toate. Este oare omul sârb (şi euro‑
pean) contemporan din a doua jumătate a secolului
al XXI‑lea astfel? Poate, oare, un om iubitor de sine
să fie iubitor de fratele său? Să verificăm, în conti‑
nuare, dacă ne îndepărtăm de limbajul răului, dacă
iubim duşmanii de parcă ne‑ar fi prieteni şi dacă ac‑
ceptăm reproşurile aşa cum acceptăm laudele? Ne
31
iubim, oare, mai mult sărăcia decât bogăţia? Când
se confruntă cu aceste întrebări, omul sârb contem‑
poran (şi european) se va confrunta cu mortul din
sine. Şi va striga: Doamne, mântuieşte‑ne, pierim!”.
Profund conştient de situaţia din lumea mo‑
dernă, poetul devine un adevărat isihast din zilele
noastre moderne, care spune precum Evanghelistul
Luca: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vos‑
tru” (Luca 17:21), scrie şi propovăduieşte, învaţă şi
sfătuieşte pe oricine vrea să audă să se dedice tăcutei
rugăciuni a inimii, care doar ea poate aduce pace su‑
fletească şi mântuire.
Poezia religioasă este un gen rar în literatura
sârbă contemporană, dar şi în literatură în general,
deşi această inspiraţie o regăsim la mulţi poeţi din
istoria poeziei. Avem şi mai puţină literatură eclezi‑
astică sau ascetică, monahală sau isihastă, subli‑
niază episcopul Irinej de Bačka. Parafrazându‑l pe
acest mare teolog şi filosof, care a pătruns adânc în
poezia lui Selimir Radulovic, putem spune precum
episcopul Irinej, care susţine că atunci când cântă
despre personalităţi şi situaţii din Vechiul şi Noul
Testament, precum istorioara despre Dumnezeu Ta‑
tăl, dreptul Iosif, Avraam, Hristos, cu excepţia celei
despre Iuda din Chariote, de fapt cântă despre noi,
cei de azi. „Astăzi, mulţi de altfel, percep Scriptura
Vechiului Testament drept un amalgam dintre isto‑
ria antică a poporului evreu şi legendele acelui popor
din istoria sa. Este o percepţie greşită. Pentru că…
«Dragostea de Dumnezeu şi aproapele era porunca
lui Dumnezeu încă din acele vremuri, însă insufici‑
ent de accentuată, ci pur şi simplu îngropată de sute
de porunci ceremoniale diferite. În Evanghelia lui
Hristos, ea devine – şi rămâne pentru totdeauna –
prima şi cea mai mare poruncă. Astfel s‑a demon‑
strat, după gândirea înţeleaptă a vechilor învăţători
creştini, că Vechiul Testament este revelat în Noul
şi că Noul Testament este ascuns în Vechiul Testa‑
ment.» Prin urmare, din cauza locului central al iubi‑
rii în ambele Testamente, culminând cu Biserica lui
Hristos, reinterpretarea poetului a străvechii istori‑
oare despre Iosif se dovedeşte a fi o nevoie urgentă
a vremurilor noastre, vremuri fără iubire, vremuri
în care iubirea este devalorizată şi fără sens, dar re‑
zistă şi străluceşte odată cu noul luciu în sufletele şi
vieţile, chiar şi ale celor puţini care nu pot şi nu vor
să trăiască fără iubire. De altfel, viaţa fără iubire nu
este viaţă”, notează episcopul Irinej de Bačka.
Traducere de Ionela Mengher
August 2020

n Con(texte) • Eveniment editorial
Mircea Platon, Deşcolarizarea României.
Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii
reformei învăţământului românesc
Editura Ideea Europeană, 2020
Maria‑Ana Tupan
Despre prezent privind spre
trecut
E
seurile de antropologie culturală ale
lui Mircea Platon i‑au câştigat auto‑
rului un titlu de proprietate în istoria
ideilor contemporane, deoarece ceea
ce prezintă ca stare a unei societăţi descentrate,
sărăcite intelectual şi moral, este de fapt un dia‑
gnostic care se aplică unui context internaţional
mult mai larg, caracterizat prin etichete de genul
postumanism, postadevăr, postistorie. Tradusă şi
publicată în străinătate, Deşcolarizarea României
(Editura Ideea Europeană, 2020) s‑ar bucura, fără
îndoială, de mult interes. Tratarea subiectului
diferă însă de analizele politice occidentale prin
patosul implicării, tropismul narativităţii şi arta
persuasiunii.
În povestirea „Graţie” din volumul Oamenii
din Dublin, James Joyce abordează în modul cel
mai explicit problema revigorării unei naţiuni de‑
căzute sub dominaţie colonială, după cum se re‑
flectă aceasta în povestea unui fost prosper om de
32 afaceri care se prăbuşeşte, simbolic, într‑o toaletă
publică din cauza beţiei. Prietenii
reuşesc să‑l aducă pe calea cea
bună povestindu‑i despre vieţi
exemplare şi trezindu‑i ambiţia
de a‑şi redobândi el însuşi presti‑
giul social.
Mircea Platon publică în
acest volum o adevărată epopee,
reconstituind procesul de cristali‑
zare a naţiunii şi conştiinţei na‑
ţionale, apetitul pentru cultură
existent cândva şi în oraşele mici,
de provincie, unde se publicau re‑
viste şi se înfiinţau saloane litera‑
re de către literaţi cu o temeinică
educaţie – fenomen despre care
a scris şi Gheorghe Manolache
într‑o reconstituire a Sibiului de
altădată. Autorul evocă suferin‑
ţele incomensurabile ale mase‑
lor de oameni care se refugiau la
Iaşi din sudul ocupat de germani
în Primul Război Mondial, calvarul instaurării
dictaturii comuniste etc., figura lui Eminescu şi
dovada uluitoarei sale erudiţii pentru a stimula
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
identificarea cu un spaţiu şi o cultură definitorii
pertru caracterul unei naţiuni moderne. Ca şi
Niklas Luhmann, Mircea Platon ştie că semnarea
documentului Unirii a fost doar premisa creării
unei civilizaţii conştiente de sine, în care indivi‑
zii sunt uniţi de naraţiuni ale identităţii însuşite
din şcoală: „Articularea unei naţiuni se face prin
învăţământ pentru că depinde de existenţa unei
culturi generale, are la bază o cultură împărtăşită
de majoritatea membrilor unei comunităţi naţi‑
onale”. Rechizitoriul unui învăţământ comandat
de comisari politici ca în anii ’50, dar venind din
cealaltă parte a Europei, de unde, însă, după cum
aminteşte şi Aura Christi în Prefaţă, ne‑a par‑
venit şi ideologia comunistă, vizează zombizarea
populaţiei şcolare, a cărei cultură discursivă se re‑
duce la actele comunicaţionale de plată a taxelor,
expediere a mesajelor, cereri către instituţii, sau
manipulare de tehnică digitală. Demersul este
remarcabil prin documentare şi forţa argumen‑
taţiei, generând angoase cu nimic mai prejos de
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
teoriile lui Baudrillard despre hiperrealitate sau
mediul hibrid al unei realităţi constituite în parte
de efectul falsificator al actorilor mediatici din via‑
ţa socială. Un individ emblematic pentru starea
de confuzie a unei educaţii precare într‑un mediu
haotic, în care beneficiarii procesului de instruc‑
ţie (elevii, părinţii) sunt cei care impun regulile şi
structurile curriculare, este protagonistul acestei
drame, percepând dintr‑o peşteră platonică rea‑
litatea receptată prin filtre mediatice, executând
mişcări standardizate, impuse de managementul
educaţional asemenea „peştişorilor tropicali, în
bancuri polarizate care practică înotul sincron, de
obicei, în «siajul» televizorului”. Depersonalizat, el
este golit de interioritate, incapabil să‑şi controle‑
ze destinul, fiind mai curând constituit de mediu
şi de presiuni sociale: „Oameni cu centrul de gre‑
utate în afara lor, pe rafturi, pe ecrane, în fluxul
continuu al vocilor, promisiunilor, reclamelor, vi‑
deoclipurilor, cifrelor şi ambalajelor”.
Realităţile incriminate de Mircea Platon
ne sunt familliare: „Vaccinurile
şi industria medicamentelor, de
exemplu, unde corporaţiile fac
bani grei băgând pe gâtul oame‑
nilor, cu ajutorul medicilor supuşi
puterii compensatorii a sistemu‑
lui, vaccinuri şi medicamente vă‑
tămătoare”. Ne‑am întrebat şi noi
unde a dispărut Azapentacenum,
o substanţă care a primit Premiul
Nobel, prin care se previne sau se
tratează cataracta, privând astfel
firmele care vând cristalin la pre‑
ţuri fabuloase. Trebuie să mer‑
gem la Chişinău pentru achiziţio‑
narea acestei substanţe fabricate
la 30 de kilometri de Bucureşti.
De ce nu se distribuie o altă pre‑
miată Nobel, Alpha Liponsäure,
care face minuni la diabet, de ce
a dispărut Levamisolul, care în‑
lătură simptomele Zosterul de la
a doua doză administrată pentru imunitate, sau
polidinul, o proteină nespecifică, după cum vom
mai auzi şi de descoperirea aducătoare de promo‑
vări academice a imunoglobulinei care, iarăşi, se
prescria în anii ’70.
Sever este tabloul unui tip uman a cărui
existenţă a fost consemnată pentru prima oară în
romanul Bunavestire de Nicolae Breban sub nu‑
mele de Grobei, şi care este reprezentativ pentru
exemplarul uman incult şi vulgar, „care se duce
la Luvru ca să‑şi facă un selfie, se duce la Teatrul
Naţional din Iaşi sau la Palat (ori Palas? Nu con‑
tează, e tot aia!) ca să‑şi facă un selfie pentru face‑
book, ca să fie văzut de alţi mârlani. Se şterge de
toate lucrurile fără a se lăsa locuit de ele, căutând
o relevanţă de împrumut, strict provizorie, nea‑
companiată de vreo acumulare interioară, de creş‑
terea altui inel al trunchiului sub scoarţa groasă
îmbrăcată în trening”. Am urmărit asemenea
corpuri vegetative plimbându‑se amuzate printre
ruinele din Pompei, neafectate de tragedie, preo‑
cupate doar de realizarea unui filmuleţ postat ul‑
terior pe You Tube.
Tradusă şi publicată în străinătate,
Deşcolarizarea României (Editura
Ideea Europeană, 2020) s‑ar bucura,
fără îndoială, de mult interes.
Tratarea subiectului diferă însă
de analizele politice occidentale
prin patosul implicării, tropismul
narativităţii şi arta persuasiunii
Aceste exemplare sunt „strunjite” la şcoa‑
la‑mall, într‑o Românie care e gazdă pentru târ‑
guri educaţionale, care binecuvântează migraţia
celor mai strălucite minţi, care nu învaţă la şcoală
despre tradiţia noastră culturală, ci competenţe
de limbaj din manuale scrise parcă pentru imi‑
granţi. Tinerii nu se mai aşază într‑o profesie pen‑
tru viaţă, ci sunt siliţi să se convertească perma‑
nent profesional pentru a prinde un loc pe piaţa
muncii. Autorul foloseşte din nou un limbaj plas‑
tic pentru a sugera sentimentul zădărniciei încer‑
cat de cel „care trebuie să fugă în sus, pe scara
rulantă care‑l duce în jos, pentru a rămâne pe loc,
devine o simplă luptă pentru supravieţuire în care
orice «oportunitate» trebuie folosită, chiar şi cea a
imigrării ilegale. E, de fapt, în termeni româneşti,
şcoală pentru căpşunari.”
Cultura generală poate să nu ducă la suc‑
ces imediat pe piaţa muncii, dar şlefuieşte minţi
şi caractere prin acest exerciţiu (Übung, spunea
Wilhelm Wundt) al raţionamentului sau al expu‑
nerii la valorile umanismului. Remarcabil este
comentariul autorului despre diferenţa dintre rol,
exersat de elevi în şcoală, şi formaţie, în sensul
gândit cândva de Humboldt. Idealul este unul
existenţialist, al realizării de sine printr‑un pro‑
iect cultural: „Nu există unitate a şomerilor, pen‑
tru că nu fac nimic împreună. Nu se pot uni decât
ca să se revolte, să spargă geamuri.”
A absolvi însă un popor de orice resposa‑
bilitate pentru disfuncţiile sociale e însă riscant
şi neverosimil. Standardizarea limbajului şi me‑
todologiei, instituţionalizarea cercetării sunt fe‑
nommene generale, remarcate şi de Heidegger în
Holzwege, dar cu caracter de constatare detaşată,
aşa cum recomanda Immanuel Kant să tratăm
problemele pentru care nu există rezolvare. Nu se
poate rămâne într‑o matrice culturală permanen‑
tizată, deoarece totul în cultură este istoricizat.
Călătoriile de studii, obligatorii în secolul lumi‑
nilor pentru „cetăţenii lumii”, sunt în continuare
benefice, nicio cultură neavând semnificaţie şi va‑
loare în izolare.
În acelaşi timp, nu poate fi absolvit poporul
român în totalitate de orice vină pentru aventura
postbelică sau starea actuală. Lipsa simţului is‑
toric a fost remarcată şi de călători din secolul al
XIX­‑lea, uimiţi că nu existau clădiri mai vechi de
două sute de ani. Cine împiedică fermierii români
să nu se mulţumească cu subvenţii, stând la tai‑
fas la poartă şi lăsând drum liber concurenţei fer‑
mierilor occidentali, care simt nevoia să realizeze
ceva în viaţă. Tragediile evocate de Mircea Platon,
ale miilor de copii îngheţaţi pe drum în perioada
refugiului din Muntenia ocupată de armata ger‑
mană, abandonaţi de mame neîngropaţi, aruncaţi
pe geam din trenuri, sunt atroce, dar au inspirat
aceste tragedii sau Gulagul comunist opere pre‑
cum Kindertotenlieder de Mahler şi Rückert? Nu
s‑a preferat să se tacă prudent şi convenabil pen‑
tru a menaja sensibilităţi?
Planul de redresare propus de Mircea Platon
în finalul cărţii este şi inteligent, şi realist, dar...
prea frumos să devină adevărat. Cartea rămâ‑
ne oricum o contribuţie remarcabilă de antropo‑
logie românească, iar iniţiativa Editurii Ideea
Europeană de a o publica vădeşte acelaşi instinct
al actului cultural de valoare ca şi proiectul, spe‑
răm realizabil, de publicare a textelor care au cir‑
culat pe teritoriul românesc de pe la 1400. Dacă
teza de doctorat a lui Titu Maiorescu a apărut
la editura unei universităţi americane în seria
de valoroase, deşi „forgotten books” (cărţi uitate,
dar valoroase, care se cer repuse în circulaţie),
nădăjduim ca altele de acelaşi gen să apară în
România. r

n Film
Dana Duma
Festivalul Filmului European
2020. Jurnal de pandemie
D
eşi reflexele noastre cinefile se acti‑
vau în luna mai (de obicei, de Ziua
Europei, pe 9 mai), pentru a urmări
Festivalul Filmului European, anul
acesta am acceptat destul de uşor schimbarea da‑
tei şi a trecerii evenimentului pe format online.
Dacă şi organizatorii festivalurilor mai prestigi‑
oase şi‑au călcat pe inimă şi au făcut‑o, de ce nu
şi noi? Deja ne consolasem în legătură cu absenţa
plăcerii oferite de sala de cinema (deşi ne‑am pus
mari speranţe ca, în relaxarea de după 15 iunie,
să se „dea drumul” şi cinematografelor), când a
venit acest anunţ al unei ediţii a 24‑a – adaptată
situaţiei. Atunci, ne‑am pregătit să accesăm mou‑
se‑ul pentru a vedea, în acest context ieşit din co‑
mun, cea de‑a 24‑a ediţie a FFE, mutată din sălile
de cinema în spaţiul online şi oferind filmele unui
program atipic, curatoriat de Andrei Tănăsescu.
Este vorba despre un program dublu, gra‑
tuit, găzduit pe două platforme diferite. Primul,
accesibil pe FFE.ro între 8‑16 iunie, a inclus 21
de filme realizate de regizori români în plină pan‑
demie (Cinem@casa), dar şi dialoguri live cu re‑
alizatorii filmelor, moderate de critici de film. Al
doilea a oferit, în perioada 17‑21 iunie, pe platfor‑
ma TIFF Unlimited, un program de scurtmetraje
europene (EUShorts).
Directorul artistic al 24.FFE, Andrei Tănă‑
sescu, se declară mulţumit de rezultatul iniţiati‑
vei sale de a invita cineaştii români să realizeze
scurtmetraje în izolare, „ca un impuls moral în‑
tr‑o perioadă incertă pentru întreaga industrie
cinematografică. Răspunsul lor pozitiv ne încântă
nespus de mult – nu doar pentru că proiectul cu‑
prinde mai multe generaţii de regizori (consacraţi
şi debutanţi), dar şi pentru că a generat o selec‑
ţie diversă: animaţie, ficţiune, documentar, eseu.
Nivelul înalt (conceptual şi calitativ) al filmelor
subliniază talentul cineaştilor români şi confirmă
necesitatea de a sprijini arta cinematografică în
orice fel”.
Într‑adevăr, există diversitate şi creativitate
în aceste scurtmetraje în care cineaştii s‑au luptat
cu restricţiile de multe feluri. Probabil că mulţi
dintre noi ne‑am gândit la manifestul Dogma 95
şi corifeul său, Lars von Trier, care mărturisea că
îi place să facă filme, luptând cu limite (auto)im‑
puse, privind tehnica sau bugetul. Chiar lungme‑
trajul său de la începutul carierei, Epidemic (co‑
incidenţă tematică), a fost realizat în urma unui
pariu că va putea face un lungmetraj interesant
cu un buget minuscul.
Şi cineaştii noştri angajaţi în proiectul Ci‑
nem@casa au lucrat cu finanţare modestă (oferită
în principal de Institutul Cultural Român), dar cu
o mare plăcere de a se întoarce la uneltele lor în
vremuri de restrişte, ostile cinema‑ului mai rău ca
în vreme de război, când oamenii frecventau sălile
de cinema pentru a‑şi mai ridica moralul. Rolul
de ghid de regăsire a drumului spre normalitate
jucat de aceste scurtmetraje este demonstrat, cu
mai multă sau mai puţină imaginaţie, de regizorii
de vârste şi formaţii diferite.
Dintre consacraţi atrage atenţia, în primul
rând, Radu Jude (programat în deschidere), care
revine la una dintre temele favorite, condamna‑
rea rasismului, în Stimaţi oameni de cultură, în
care, mixând filmări vechi cu filosoafa antinazistă
Hanna Arendt şi materiale video mai recente, vâ‑
nate de pe internet, aminteşte sarcastic recentul
scandal cu politologul Vladimir Tismăneanu şi ne‑
fericita sa postare cu analogia dintre romi şi ciori.
Autorul unui debut în lungmetraj mai mult decât
interesant, Câteva conversaţii despre o fată foarte
înaltă, Bogdan Teodor Olteanu îşi mărturiseşte,
în Ananas, deruta alienantă trăită în zilele izolă‑
rii, unde glosează pe seama naivităţii românilor,
Ema simte însă din ce în ce mai
mult lipsa interacţiunii cu alţi
copii şi devine un fel de emblemă
a disperării celor mici în actuala
situaţie. O ipostază cu totul opusă
clipurilor siropoase, proiectate pe
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
micile ecrane, cu copii desenând cu
carioca mesajul „Totul va fi bine!”
care pot fi uşor speriaţi cu mesajele apocaliptice
legate de pandemie, dar, în final, recunoaşte cât
de revigorantă a fost şansa de a lucra, în izolare:
„Filmul ăsta m‑a făcut să mă simt, pentru câteva
zile, viu”. Un alt debutant recent în lungmetraj,
Marius Olteanu (Monştri, 2019), vorbeşte despre
anxietatea declanşată de restricţiile pandemiei
în Unthinking. Unfeeling, abordând forma mo‑
nologului unui tânăr care încearcă să se calme‑
ze, rezolvând un joc Lego. Cunoscut mai ales ca
realizatorul scurtmetrajului premiat de Academia
Europeană de Film (Cadoul de Crăciun, 2019),
Bogdan Mureşeanu construieşte, în The Merry
Go‑Round, un mic story al unui cuplu care se plic‑
tiseşte şi se detestă, sugerând creşterea violenţei
domestice în prelungita stare de izolare impusă.
Unul dintre cele mai reuşite scurtmetraje
ale selecţiei, Şcolile nu se mai deschid de Radu
Negoescu, este, de fapt, o emoţionantă pagină de
jurnal de pandemie, în care regizorul şi partenera
sa de viaţă (directorul de imagine Ana Drăghici)
înregistrează curba crescândă a tristeţii fetiţei
lor, Ema. Izolată alături de părinţii care îi asigură
confortul afectiv, într‑o casă elegantă, înconjurată
de zeci de jucării, Ema simte însă din ce în ce mai
mult lipsa interacţiunii cu alţi copii şi devine un
fel de emblemă a disperării celor mici în actuala
situaţie. O ipostază cu totul opusă clipurilor siro‑
poase, proiectate pe micile ecrane, cu copii dese‑
nând cu carioca mesajul „Totul va fi bine!”
Bazat tot pe experienţa propriei familii, Cer-
bul a trecut prin faţa mea de Vlad Petri este un 33
afectuos portret făcut de cineast bunicii lui, dece‑
dată, la 90 de ani, în zilele izolării. Petri mixează
inspirat fotografii din albumele de familie cu un
dialog audio cu bunica, înregistrat cu ani înainte.
Remarcabila prezenţă a cineastelor în selec‑
ţie este susţinută, în primul rând, de două tinere
regizoare care folosesc registrul ironiei şi sarcas‑ Printre semnatarii scurtmetrajelor prezen‑
mului în evocarea zilelor pandemiei. În Elefant. tate în selecţia Cinem@casa îi mai regăsim pe Ale‑
Departe, Teona Galgoţiu imaginează venirea unei xandru Solomon, Alina Manolache, Mona Nicoară
extraterestre pe Terra chiar în perioada izolării, & Edin Vélez, Ruxandra Ghiţescu, Sofia Nelega şi
acumulând observaţiile acide ale raportului ei Vlad Popa.
în legătură cu derapajele pământenilor. Iar An‑ Să sperăm că vom avea ocazia să vedem
dra Tarara încredinţează comentariul ei sarcastic aceste scurtmetraje şi pe marile ecrane, în alte
despre cei care vor să folosească contextul pande‑ festivaluri, după suspendarea interdicţiilor şi re‑
miei pentru a se îmbogăţi actorului Alexandru Po‑ venirea publicului acolo unde‑i este locul, adică în
tocean, în Ţinutul care nu doarme niciodată. Ar fi cinematografe. r
de remarcat şi contribuţia animatorilor la selecţie,
prin scurtmetrajele lor ironice, ludice sau poeti‑
ce: Exterior, în izolare de Matei Branea, Atrium,
ventricol de Laura Pop şi Triangle Life de Matei
Monoranu.
Abonaţi‑vă la
Abonamente
România: 84 lei/an
Străinătate: 50 euro/an
Taxele de expediere
sunt incluse.
12 numere/84 lei – 12 lei reducere = 72 lei
Nume (Societatea)______________________________________________________
Talon de abonament
CUI__________________ Str. ____________________________________________
Nr._______ Bl.________ Sc._____ Ap.___ Localitatea _________________________
Judeţ/Sector______________ Cod poştal__________ Telefon ___________________
Email__________________________________
Am achitat suma de 72 lei cu mandat poştal/ordin de plată nr.____________________
din data de ____________________________ în contul Asociaţiei Contemporanul CUI
26718854 nr. RO61 RNCB 0072 1154 7936 0001, deschis la BCR Filiala Sector 1 Bucu‑
reşti. Abonamentul va începe din luna ______________________________
Atenţie: Dacă v‑aţi abonat plătind cu mandat poştal sau prin virament bancar vă rugăm
să trimiteţi dovada plăţii împreună cu talonul de abonament (nume, adresă) la
Asociaţia Contemporanul, OP‑22, CP‑113, Sector 1, Bucureşti, Cod 014780 sau
prin fax: 021‑212.56.92 sau prin email: office@contemporanul.ro.
August 2020

n Istorie
Dan Pîrvulescu
Moneda străină pe teritoriile
Principatelor Române
C
a urmare a încetării emisiunilor
monetare proprii pe piaţa moneta‑
ră a Ţării Româneşti, în secolul al
XVI‑lea au pătruns nominaluri stră‑
ine, aşa încât la mijlocul secolului al XVII‑lea cir‑
culau în cele două Principate monede ale altor sta‑
te, emisiuni ale Imperiului Otoman, dar şi monede
ungureşti, poloneze, lituaniene, ruseşti, ragusene
şi italiene. În ciuda alinierii la politica economi‑
că otomană, Ţara Românească a
profitat de toate circumstanţele
favorabile, de greutăţile financia‑
re prin care a trecut Imperiul Oto‑
man în acest interval, pentru a‑şi
afirma propriile interese, factori
care au determinat pătrunderea
pe piaţa monetară a ţării a unei
mari varietăţi de nominaluri străi‑
ne (denari ungureşti, groşi şi tripli
groşi din spaţiul monetar polonez,
kreuzeri austrieci, copeici ruseşti,
monede ragusane etc.).
Baza sistemului monetar
otoman în perioada medievală,
dar şi la începutul epocii moderne
a reprezentat‑o nominalurile din
argint, a căror producţie s‑a bucu‑
rat de succes, cu mici intermiten‑
ţe, până în secolul al XVIII‑lea.
Principala monedă a statului oto‑
man, aflat în perioada de maximă
34 expansiune politică şi demografică
în secolul al XVI‑lea, era asprul
(akçe), căruia i se adaugă alte două
nominaluri din argint, paraua,
având origine egipteană, şi şahiul
(dirhem). În secolul al XVII‑lea, pe fondul unei
deprecieri accentuate a asprului survenită către
sfârşitul secolului al XVI‑lea, s‑a produs o decăde‑
re a sistemului monetar otoman, care a culminat
cu închiderea masivă a monetăriilor şi scăderea
producţiei de monedă de argint. Imperiul Otoman
a fost invadat de talerii emişi în centrul şi vestul
Europei. Talerul, nominal mare de argint, apare
pentru prima dată în circulaţia din Ţara Româ‑
nească în a doua jumătate a secolului al XVI‑lea.
Documentele scrise nu precizează de obicei despre
ce fel de taleri este vorba, însă descoperirile indică
prezenţa categorică din punct de vedere numeric
a talerilor bătuţi în Europa Centrală şi Apusea‑
nă. În secolul al XVI‑lea, pe fondul devalorizării
nominalurilor mărunte de argint, în Europa are
loc înlocuirea progresivă cu monede de argint de
valoare ridicată din categoria talerilor. Spre sfâr‑
şitul secolului al XVI‑lea şi în secolele XVII‑XVIII
menţiunile documentare referitoare la taler se
înmulţesc în Ţara Românească. Succesul de care
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
s‑au bucurat piesele mari din categoria talerilor
au determinat autorităţile otomane să recurgă la
o redresare a sistemului monetar, prin emiterea
unor piese din argint de bună calitate. Primele
monede mari de argint bătute după modelul tale‑
rilor europeni au fost emise în vremea sultanului
Ahmed III (1703‑1730) şi poartă numele de kuruşi.
Dacă în secolul al XVII‑lea ponderea monedelor
otomane aflate în circulaţie în Ţara Românească
este relativ mică comparativ cu nominalurile emi‑
se în Europa Centrală şi de Vest, în prima parte a
secolului al XVIII‑lea această situaţie avea să se
modifice semnificativ, ponderea monedei otomane
în tezaure încheiate în această perioadă fiind foar‑
te ridicată.
În ceea ce priveşte emisiunile monetare ale
Ungariei, datorită faptului că regatul dispunea
de importante resurse miniere de metale preţi‑
oase, sistemul monetar se baza atât pe producţia
monetară de aur, cât şi de argint. După reforma
monetară a lui Matia Corvin (1458‑1490), din
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
anul 1467, sistemul monetar s‑a bazat pe denarii
din argint şi pe florinii de aur. Pentru secolul al
XVI‑lea tezaurele descoperite în Ţările Române
arată că denarul unguresc este una dintre mone‑
dele mărunte frecvent utilizate. Unul dintre moti‑
ve ar putea fi şi o relativă stabilitate a titlului vre‑
me îndelungată. Denarii ungureşti, emişi încă din
timpul domniei lui Ştefan cel Sfânt (997‑1038), au
cunoscut variaţii mari până în anul 1467, când
Matia Corvin (1458‑1490) a stabi‑
lit ca dintr‑o marcă de Buda (245,5
g) să se bată 416 dinari. Acest eta‑
lon s‑a păstrat până în anul 1521,
când au fost emise primele piese
devalorizate numite nova moneta,
ce au avut un conţinut de argint
mult scăzut. Încercarea autorită‑
ţilor de a impune noua monedă la
paritate cu vechile emisiuni a în‑
tâmpinat o rezistenţă fermă din
partea populaţiei, astfel încât, în
anul 1525, are loc revenirea la
vechiul etalon, fiind retrase din
circulaţie emisiunile de tip nova
moneta. Între 1526 şi 1600 dena‑
rul suferă trei reduceri ale titlului
care însumează o pierdere de 20%
din conţinutul de metal preţios. O
devalorizare accentuată a denaru‑
lui se va produce abia după anul
1607, culminând cu anul 1622,
când titlul argintului scade cu pes‑
te 50%. După 1626 se observă o
creştere a conţinutului de argint al
denarului unguresc, încercându‑se
menţinerea cre‑
dibilităţii monedei, care suferi‑
se o puternică devalorizare între
1619‑1626. Tezaurele încheiate în
secolul al XVII‑lea conţin în special
denari cu titlu bun emişi în a doua
jumătate a secolului al XV‑lea şi
în secolul al XVI‑lea, aşa cum este
cazul monedelor provenind de la
Matia Corvin (1458‑1490) şi Vla‑
dislav II (1490‑1516). Din deceniul
al patrulea al secolului al XVII‑lea,
abundenţa talerilor emişi în Pro‑
vinciile Unite şi în Spania va avea
ca rezultat o modificare a structurii
tezaurelor dominante, fiind piesele
cu valoare mare care vor constitui
baza circulaţiei monetare, elimi‑
nând treptat monedele mărunte
depreciate. În aceste condiţii, are
loc dispariţia denarului unguresc
din circulaţia monetară din Ţara
Românească, la sfârşitul secolului
al XVII‑lea.
Emisiunile monetare polone‑
ze încep să pătrundă în Ţara Ro‑
mânească în număr mai mare încă
din prima jumătate a secolului al XVI‑lea. Emisi‑
unile timpurii, din perioada domniei regilor Ka‑
zimir IV (1444‑1492), Ioan Albert (1492‑1501) şi
Alexandru I (1501‑1505), pătrund în Ţările Româ‑
ne alături de monede din vremea lui Sigismund I
(1506‑1548) şi Sigismund II August (1548‑1569).
Sporirea cantităţii de monedă poloneză se produce
însă abia după anul 1580, în toate cele trei state
româneşti, intervalul de maximă pătrundere şi
circulaţie a monedei poloneze situându‑se în pe‑
rioada 1589‑1620, când triplii groşi apar atât în
descoperirile monetare, cât şi în documente, unde
se regăsesc sub denumirile de costandă în Ţara
Românească şi potronic în Moldova. Împreună
cu emisiunile poloneze circulau şi monede bătu‑
te în teritoriile dependente de Coroană, asocierile
Leul devine oficial monedă a
românilor pe 16 septembrie 1835,
când domnul Ţării Româneşti,
Alexandru Ghica, instituie ca
monedă a ţării leul
regăsindu‑se în aproape toate descoperirile mone‑
tare.
Prezenţa monedei ruseşti în Ţara Româ‑
nească este atestată doar în descoperirile mone‑
tare, ea neavând niciun rol în economia ţării. Ca
atare, nu este menţionată nici în documente. Pă‑
trunderea ei în Ţara Românească poate fi pusă pe
seama războaielor ruso‑otomane, care de cele mai
multe ori au afectat şi Principatele Române.
În timpul războiului ruso‑turc (1768‑1774)
încheiat prin pacea de la Kuciuk‑Kainargi, mare‑
şalul P.A. Rumeanţev, comandantul trupelor de
ocupaţie ruseşti în Moldova şi Ţara Românească,
a luat măsuri de organizare pe linie economică şi
fiscală, ocazie cu care au apărut pentru prima oară
monede comune ambelor Principate, denumite de
numismaţi monede Sadagura. Monedele au fost
bătute la Sadagura, lângă Cernăuţi, în monetă‑
ria înfiinţată acolo de baronul Nicolae Gartenberg
(Sadogurschi). Ele urmau să aibă exprimată va‑
loarea nominală atât în valută turcă, precum şi în
cea rusească. Iniţial, în anul 1771, s‑au executat o
serie de probe monetare cu cifrul împărătesei Eca‑
terina II, după care s‑a ajuns la tipul oficial apro‑
bat, purtând numai stemele celor două principate.
Unele studii au arătat că materialul din care au
fost fabricate monedele a fost bronzul provenit din
tunurile capturate de la turci.
În ceea ce priveşte monedele ragusane gro-
setto, triplii groşi şi talerii, acestea sunt destul de
frecvente în descoperirile monetare din secolele
XVII‑XVIII, în Ţara Românească. Primele infor‑
maţii privind relaţiile comerciale dintre cele două
state datează încă din vremea regelui Ştefan Uroş
al IV‑lea Duşan (1331‑1355). Negustorii ragusani
asigurau legătura dintre spaţiul
vest‑european şi Peninsula Balca‑
nică, fiind implicaţi mai cu seamă
în comerţul cu piei, lână şi cereale.
Prima jumătate a secolului
al XVIII‑lea a fost marcată de răz‑
boaiele austro‑turce şi ruso‑turce,
armatele străine aducând cu ele
cantităţi considerabile de mone‑
de, îndeosebi cu valoare divizio‑
nară. În cazul Olteniei, anexată
Imperiului Habsburgic în perioa‑
da 1718‑1739, moneda austriacă
s‑a impus în circulaţia monetară
internă. Se pun astfel bazele în‑
ceputului unei circulaţii monetare
interne, având o mare diversitate
care se va intensifica în a doua ju‑
mătate a secolului al XVIII‑lea.
În cursul cercetărilor arheo‑
logice din Bucureşti şi jud. Ilfov au
ieşit la iveală în ultimele decenii
importante cantităţi de monede
austriece (kreuzer, cunoscut sub
numele de crăiţar), în special din
prima parte a sec. al XIX‑lea.
Istoria leului românesc în‑
cepe cu secolul al XVII‑lea, când în Principatele
dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi,
löwenthaler, care aveau pe una dintre feţe un leu
rampant, locuitorii denumindu‑l generic leu.
Acest nominal a fost folosit în Ţările Româ‑
ne până în a doua jumătate a secolului al XVI‑
II‑lea şi chiar după ce talerul fusese scos din uz el
încă reprezenta o unitate de calcul imaginară, sub
numele de leu, la care se raportau toate preţurile
în anii ce au urmat.
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16
septembrie 1835, când domnul Ţării Româneşti,
Alexandru Ghica, instituie ca monedă a ţării leul,
unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de pa‑
rale. Tranzacţiile, taxele, impozitele se calculau în
lei, dar se plăteau în monedă străină. r

n Arte plastice
Greta Şuteu
Atelierul ca spaţiu sacru
A
telierul artistului este o prezen‑
ţă recursivă în opera lui Theodor
Aman, începând cu atelierele pari‑
ziene din timpul studiilor şi finali‑
zându‑se, într‑un veritabil regal creator, cu scene‑
le din celebrul atelier al casei pe care a construit‑o
pe strada Clemenţei. Indiferent unde şi când sunt
pictate, scenele de atelier au în comun un concept,
care le unifică şi le leagă identitar de Aman. În
fiecare dintre ele artistul îşi repictează cu mare
fidelitate tablourile existente în acel moment, Ate-
lierele sale – tablouri în tablou, devenind „fotogra‑
fiile” pe care artistul le face periodic operelor sale
în scop mnemonic.
Întâmplarea face ca patrimoniul Muzeului
„Theodor Aman” să conţină, poate, cea mai specta‑
culoasă secvenţă din atelierul artistului, pe care,
dincolo de realizarea tehnică, profunzimea con‑
ceptuală o transformă într‑o capodoperă fascinan‑
tă şi indiscutabilă. Tabloul, enigmatic şi derutant,
a fost mereu considerat neterminat. Dacă aceasta
ar fi fost singura lucrare a lui Aman ce pare nefi‑
nalizată, am fi preluat informaţia ca atare. Faptul
că există mai multe lucrări cu o astfel de aparen‑
ţă înşelătoare trebuie, totuşi, să ne dea de gândit,
aşa încât suntem tentaţi să considerăm Atelierul
ca intrând mai degrabă în categoria non‑finito,
artificiu ales intenţionat de artist pentru trans‑
miterea unui anume mesaj. Apelul la non‑finito
ne implică direct, ne invită la meditaţie şi fiecare
dintre noi are dreptul să găsească o dezlegare a
mesajului ascuns, bazată pe propriile argumente.
Această invitaţie la implicare în opera de artă,
făcută receptorului, este, poate, latura cea mai
fascinantă a artei moderne şi Aman îşi dovedeşte
încă o dată modernitatea şi avansul spiritual pe
care‑l are în raport cu contemporanii săi.
Vom propune aici două interpretări, fără
pretenţia epuizării variantelor posibile, lăsându‑i
privitorului libertatea de a alege sau de a dialoga
el însuşi cu creatorul şi de a‑şi plăsmui propria
poveste. Prima variantă este cea directă, în care
ţinem seama doar de ceea ce ne oferă imaginea
propusă. Suntem în faţa unei scene de gen, repre‑
zentând un colţ din atelierul artistului, aflat în
actualul muzeu. Pot fi recunoscute mobilele aflate
şi acum aici, dar şi majoritatea tablourilor expu‑
se pe pereţi. Central se află şevaletul, poziţionat
cu pânza spre fereastră, iar în faţa lui este aşezat
Aman, care pictează. În spatele lui, spre dreapta,
este reprezentat foarte fidel un bărbat care pri‑
veşte spre şevalet. În jurul unei mese poziţionate
în extrema dreaptă stau trei doamne, dintre care
una, în rochie neagră, este pictată integral, a doua
are doar capul finalizat, corpul fiind sugerat, iar a
treia este redată sub forma unei imagini neclare,
blurate. În restul atelierului se intuiesc diverse
personaje, rămase în stadiul de eboşă, inclusiv o
fetiţă aşezată pe duşumea, în faţa şevaletului. În
plan secund stânga, în dreptul unui scaun, este
evidentă o pată albă, fără o formă recognoscibilă,
rămasă la nivelul grundului de preparaţie, care
anunţă un eventual personaj absent sau în curs
de realizare. Acest amestec de zone finalizate şi
zone în curs de finalizare, avându‑l în centru pe
artist lucrând, poate fi interpretat ca o ilustrare
a procesului de creaţie. Suntem martorii acestui
proces şi luăm parte la desăvârşirea actului ar‑
tistic. Dacă ni se prezenta un tablou finalizat, noi
nu mai eram participanţi din interior, ci doar pri‑
vitori din exterior, departe de tainele ascunse în
spatele operei de artă.
O a doua variantă presupune un bagaj su‑
plimentar imaginii oferite în tablou. Cheia se află
în casă. Casa lui Aman, gândită de artist în in‑
tegralitatea ei, urmăreşte, de la exterior la inte‑
rior, un program clar, materializat în mesaje, re‑
velate prin intermediul simbolurilor. Simbolurile
sunt ascunse în elementele ce par pur decorative,
doar că în această casă, care este în sine o operă
Întâmplarea face ca patrimoniul
Muzeului „Theodor Aman”
să conţină, poate, cea mai
spectaculoasă secvenţă din atelierul
artistului, pe care, dincolo de
realizarea tehnică, profunzimea
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
conceptuală o transformă
într‑o capodoperă fascinantă şi
indiscutabilă
de artă, nimic nu este
pur decorativ. Totul tre‑
buie privit ca o provocare
adresată raţiunii noastre.
Nu vom dezvolta aici toa‑
te componentele progra‑
matice ale casei. Ne vom
raporta doar la mesajul
principal, construit piesă
cu piesă din mesajele se‑
cundare. Casa este guver‑
nată de ideea de nemuri‑
re şi, „citind” cu atenţie
şi răbdare mesajele îm‑
pletite într‑o amplă na‑
raţiune, putem afirma
că Aman ne propune aici
o reţetă a nemuririi. Din
fericire, scena noastră de
atelier vine să desluşeas‑ Theodor Aman, Atelierul artistului (u/p, 1885)
că această reţetă şi poate
fi asimilată în programul
casei, dacă acceptăm să o privim ca pe o trimitere Este vie, trăieşte în lumea materială, dar are asi‑
la ideea de nemurire. gurat „paşaportul” pentru nemurire.
În imaginea propusă frapează de la bun în‑ Celelalte personaje existente în atelier sunt
ceput claritatea şi rigurozitatea cu care sunt re‑ doar sugerate. Nu se încadrează în discursul pri‑
pictate tablourile aflate pe pereţii atelierului. Ele vitor la nemurire. Se află acolo doar pentru a ne
reprezintă însăşi Creaţia. Creaţia este cea care facilita nouă înţelegerea faptului că în tablou sunt
aduce nemurirea. Cui? Creatorului lor – Aman, ilustrate două lumi diferite – lumea reală / mate‑
pe care‑l recunoaştem în mijlocul atelierului – rială şi lumea imaginară / sensibilă. Sunt vii, sunt
locul creaţiei. Suntem invitaţi să anonimi, sunt trecători vremelnici
percepem acest spaţiu ca pe un loc prin viaţa şi atelierul creatorului.
special, în sens platonician, un loc Prin extensie, putem spune că sun‑
care nu poate fi determinat prin li‑ tem chiar noi. De acolo, din timpul 35
mite, dar este locul cu calităţi rodi‑ lui, Aman ne‑a reprezentat şi pe
toare în care se formează materia: noi, anonimii care trec zilnic prin
„... există locul, care este veşnic, atelierul lui, mereu şi mereu alţii.
nefiind supus nimicirii, şi care dă Este remarcabilă răsturnarea pro‑
loc de aşezare tuturor celor care se cesului de percepţie: lumea mate‑
nasc, putând fi perceput fără aju‑ rială este doar sugerată, intuită şi
torul simţurilor, printr‑un fel de devine vizibilă lumea ideilor, lu‑
raţionament hibrid, dar fiind ceva mea sensibilă.
greu de crezut”1. Suntem, aşadar, Atenţia ne este dirijată spre
în faţa unui loc fără limite fizice dreapta, unde, pe un scaun, tro‑
sau temporale. Invitându‑ne să pă‑ nează un gol, o zonă complet nelu‑
trundem în acest loc, Aman, în spi‑ crată, rămasă la stadiul de grund
rit platonician, ne desluşeşte calea de preparaţie. Analizând poziţia
spre însăşi lumea creaţiei, făcând artistului, ne dăm seama că acolo
apel la raţiunea şi la capacitatea este locul modelului, al muzei in‑
noastră de a depăşi forma, spre a spiratoare, dar golul trimite la ide‑
pătrunde în lumea ideilor pure. ea de non creato şi la faza în care
În spaţiul propus, doar două materia nu s‑a supus încă operei
personaje mai sunt finalizate. În Atelierul artistului (detaliu) ordinatoare a formei. Non crea-
dreapta, aşezat lângă artist, un to (categorie în care este asimilat
bărbat priveşte cu interes către Iisus) presupune generare prin
pînza la care se lucrează. Este Iorgu Aman, fratele putere divină şi nu creaţie umană, astfel încât,
artistului, decedat în 1882. Aşadar, în momentul făcând legătura cu Creaţia şi Creatorul reprezen‑
pictării acestui tablou, Iorgu nu mai exista decât tate de Aman în această scenă, realizăm că doar
în memoria celor rămaşi, iar memoria lui Aman îl prin muncă şi educaţie nu se atinge acest prag.
ia şi pe fratele său în nemurire. Al doilea personaj Este nevoie de ceva ce vine din exterior, este un
finalizat, doamna în negru aşezată la masă, este dat pe care doar cei aleşi îl primesc, este harul şi
Maria Aman, soţia lui Iorgu, decedată în 1867. acesta are origine divină. În golul lăsat de Aman
Pictorul o finalizează tocmai pentru că nu mai în compoziţie sălăşluieşte însuşi Dumnezeu şi
este vizibilă în viaţa materială, proiectând‑o în fără El nimic din ceea ce vedem nu ar fi existat.
culoarul veşniciei, unde şi‑a câştigat un loc alături Prezenţa divină este marcată şi prin poziţionarea
de soţul ei, datorită faptului că au făcut vremelnic în atelier a unui element care în mod firesc nu‑şi
parte din viaţa pământeană a nemuritorului The‑ află rostul acolo. În faţa uşii de intrare este aşe‑
odor Aman. zată o coloană secţionată. Gândul ne duce la cele
Un alt personaj recognoscibil este doamna două coloane aşezate la intrarea în Templul lui
aşezată la masă, în stânga. Are capul finalizat, Solomon, care fac demarcaţia dintre spaţiul pro‑
astfel încât putem intui că personajul o înfăţişea‑ fan de la exterior şi spaţiul sacru din templu. Co‑
ză pe doamna Aman, care pare să aibă asigurat loanele nu sunt identice, ci au capiteluri diferite.
un loc în veşnicia artistului, favoare pe care acesta Din poziţia în care suntem, putem vedea doar o
i‑o face, ţinând seama de statutul ei de soţie a lui coloană şi atunci artistul apelează la un artificiu,
Theodor Aman. Corpul ei rămâne cu bună ştiinţă secţionând coloana, şi, reprezentând‑o fără capi‑
nefinalizat, tocmai pentru a sublinia faptul că nu tel, sugerează ambele coloane – Iachin şi Boaz. Se
aparţine încă lumii din care fac parte cumnaţii ei. realizează, astfel, o separare de spaţii: dincolo de
uşă domină spaţiul profan, iar atelierul, ca loc al
1
Platon, Timaios, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1993, 52 b, p. creaţiei, este văzut de Aman ca spaţiu sacru, eter‑
167. nizat prin graţia divină. r
August 2020
 n Civilizaţie românească Ia sau cămaşa reprezintă piesa de
bază a portului popular românesc
tradiţional. Această piesă păstrează
în multe zone etnografice elemente
Silvia‑Valentina Zamfir de veche tradiţie, concentrează cele
mai multe elemente de împodobire
Ia de Suceava

P
ortul popular reprezintă una dintre
cele mai valoroase creaţii ale artei
populare, bazat pe o veche moştenire,
acesta a evoluat de‑a lungul timpului
adoptând diferite tipuri şi variante care prin fru‑
museţe şi prin bogăţie sunt bine definite. Piesele
componente ale portului popular sunt ornamen‑
tate cu o bogată măiestrie artistică a ţesăturilor
şi broderiilor din fire colorate cu culori vegetale.
Portul popular se diferenţiază în funcţie de sex,
vârstă, profesii, anotimp, ocazii festive, adaptân‑
du‑se prin structura sa ocupaţiilor specifice fie‑
cărei zone. De exemplu, piesele folosite în timpul
muncilor sunt mai simple, mai puţin ornamenta‑
te; iar costumul ce se îmbracă la nuntă este cel
mai bogat ornamentat, confecţionat special pen‑
tru acest scop1.
Costumul femeiesc este compus din cămaşă,
poale şi piesa care acoperă partea de la brâu în
jos, şi care se deosebeşte de la o regiune la alta. În
ceea ce priveşte materiile prime şi tehnicile cores‑
punzătoare pentru realizarea pieselor costumu‑
lui popular, cămaşa era realizată din pânza care
era ţesută în gospodărie, unde se cultiva cânepa
şi inul, unde se creşteau oi din lâna cărora s‑au
tors fire subţiri din care s‑au ţesut pânze pentru
cămăşi. După un timp s‑a utilizat pe scară largă
firul de bumbac, iar în anumite zone din ţară, mai
ales în Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova,
s‑a folosit şi firul de borangic2.
Unul dintre principiile de bază în structura‑
rea cămăşii este croiala în linie dreaptă a foilor
de pânză, fără răscroituri. Cămăşa este alcătuită
din foi dreptunghiulare şi foi trapezoidale-oblice
(clini), cu o latură obligă şi una dreaptă pe lungi‑
me. Vechea formă a cămăşii româneşti tradiţio‑
nale purtată de femei era cămaşa lungă cu stanii
împreună cu poale. În unele regiuni, şi mai recent,
36 partea de sus a cămăşii s‑a desprins de poale, de‑
venid cămaşa scurtă, numită cu diverşi termeni:
ie, ciupag, spăcel. Elementul care se ia în conside‑
rare pentru stabilirea tipologiei cămăşii este cro‑
iul: atât modul în care sunt alcătuiţi stanii (piepţii
şi spatele), cât şi modul de racordare a mânecilor
la stanii – din umăr sau de la gât. În funcţie de
aceste criterii se pot observa două tipuri funda‑
mentale de cămăşi: cămaşa dreaptă şi cămaşa în-
creţită, fiecare cu variantele sale3.
Cămaşa dreaptă este cunoscută pe teritoriul
României, dar şi în dreapta Prutului sub denumi‑
rea de cămaşa bătrânească sau cămăşoi. Cămaşa
dreaptă prezintă în tot arealul românesc o mare
unitate morfologică şi stilistică pe care i‑o con‑
feră atât materiile prime din care este realizată
– cânepă, in, bumbac, borangic; prin elementele
de croială şi terminologia referitoare, cât şi siste‑
mul decorativ. În ceea ce priveşte croiala cămăşii
drepte se respectă principiul croielii în foi drepte:
o singură foaie de pânză în care, la mijloc, se face
o despicătură pentru introducerea capului, apoi
se trece din faţă peste umeri, alcătuind corpul că‑
măşii. Mânecile cămăşii sunt compuse fiecare din
câte o foaie de pânză şi se prind de stanii în drep‑
tul umerilor. Această formă arhaică de cămaşă
s‑a păstrat până astăzi la cămăşile moldoveneşti.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
geometric sau vegetal stilizat. O altă variantă a
cămăşii drepte care a pătruns în portul popular în
a doua jumătate a secolului XIX‑lea sub influenţa
elementelor citadine este cămaşa cu platcă4.
Cămaşa încreţită la gât, cunoscută şi sub
numele de carpatic, se poartă pe întreg spaţiul lo‑
cuit de români, cu excepţia Maramureşului, a Do‑
brogei şi a estului Bărăganului. Cămaşa încreţită
la gât se croia din patru foi de pânză drepte: două
pentru stanii şi câte una pentru fiecare mânecă.
Gura piesei se realizează prin adunarea în creţuri
a întregii lăţimi a staniilor şi a părţii superioa‑
re a mânecilor. Forma arhaică a acestei cămăşi
este prezentă şi astăzi în spaţiul moldovenesc, din
stânga şi din dreapta Prutului, iar creţurile cămă‑ Ţărancă
şii sunt strânse în jurul gâtului cu o aţă de cânepă din Argeş,
sau in numită brezărău. Gulerul, îngust ca o ben‑ acuarelă,
tinţă, aplicat peste încreţurile de la gât a apărut Carol Popp de
Szathmari,
ulterior. Mânecile cămăşii încreţite la gât erau fie Colecţia
largi, libere la extremitatea inferioară, fie strânse Muzeului de
pe o aţă, printr‑o încreţitură similară cu cea de la Artă Populară
gura gâtului, fie prinse într‑o bentiţă sau termi‑ Dr. Nicolae
nate cu volan. Decorul cămăşii este amplasat pe Minovici
mâneci, în trei registre tradiţionale (altiţă, încreţ,
râuri), pe piept (de‑o parte şi de cealaltă a gurii
cămăşii) şi pe spatele cămăşii5.
În continuare, ne vom îndrepta atenţia către
colecţia de ii de Suceava din patrimoniul Muze‑
ului de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici, pri‑
mul muzeu de artă populară din Bucureşti rea‑
lizat de medicul legist Nicolae Minovici, în anul
1906. Colecţia Muzeului de Artă Populară Dr.
Nicolae Minovici este alcătuită din obiecte de ce‑
ramică, obiecte din lemn, artă plastică şi obiecte
religioase. Patrimoniul muzeului nostru cuprinde
şi o bogată selecţie de port popular românesc, din
toate regiunile ţării. Se remarcă bogatul port din
Muscel sau Argeş, conciurile şi opregele bănăţene,
pieptare ornamentate cu un colorit vesel, suma‑
ne sobre, marame, cămăşi, fote şi catrinţe. Cele
mai multe dintre cămăşile din colecţia doctorului
Nicolae Minovici provin din zona Sucevei. Nico‑
lae Minovici a vizitat adesea zona Moldovei, fiind
însărcinat cu reeducarea invalizilor de război, în Ie de Suceava,
timpul Primului Război Mondial. Colecţia Muzeului
de Artă Populară
Ia de Suceava face parte dintr‑unul din tipu‑ Dr. Nicolae Minovici
rile structurale definitorii ale cămăşilor purtate
pe teritoriul românesc, şi anume cămaşă încreţită
la gât. Ca o particularitate a cămăşii încreţite la Detaliu altiţă Ie de
Suceava, Colecţia
gât, ia de Suceava nu prezintă guler, ci un breză- Muzeului de Artă
rău. Pe mânecă, încreţul de Suceava se remarcă Populară Dr.
prin cromatica sa: pe lângă culoarea de fond, gal‑ Nicolae Minovici
ben sau alb, apar culorile verde, roşu, bleu, com‑
pletate de cele mai multe ori cu mărgele colorate
în aceleaşi culori vii. Râurile iei se cos în pieziş, pe
diagonală, grupate în general câte trei. Ele por‑
nesc de sub încreţ şi se întind până jos la mânecă.
De obicei, motivele de pe râuri sunt de două feluri
şi se distribuie prin alternanţă: motive vegetale
(boboci, trandafiri stilizaţi), motive geometrice
(pătrate, romburi sau unghiuri). Punctele folosi‑
te în executarea decorului sunt: punctul simplu,
punctul de umplutură, punctul lănţişor, iar la exe‑
cutarea încreţului se foloseşte punctul urzit pe fir, geometrice şi vegetale. O particularitate privind
structura acestei cămăşi o constituie partea de jos
cu intercalaţii colorate. La origini, altiţa era un

Pânza care se ţesea în casă era îngustă, iar lăţi‑
mea acestei nu depăşea 0,5 metri, trupul cămăşii
a fost lărgit ulterior prin introducerea în părţile
laterale a unor jumătăţi de foi de pânză tăiate fie
pe lungime, fie pe diagonală, numite clini. Pentru
a‑i oferi braţului o mare libertate de mişcare, la
subsuoară a fost introdusă o bucată de pânză pă‑
trată sau triunghiulară numită pavă, cu o latură
de 5‑8 centimetri. Mânecile cămăşii erau fie largi
şi libere la extremitatea inferioară, fie strânse pe
brăţări de forma unor bentiţe late de două dege‑
te, încheiate cu nasturi, fie terminate cu volăna‑
şe. Cămaşa dreaptă a fost realizată iniţial fără
guler, iar mai târziu s‑a introdus un guler îngust
ca o bentiţă, cu o despicătură în faţă, cu un decor
1
Ecaterina D. Tomida, Cusăturile şi broderiile costumului
popular din România, Editura Tehnică, Bucureşti, p. 8.
2
Elena Secoşan, Paul Petrescu, Portul popular de sărbă-
toare din România, Editura Meridiane, 1984, pp, 44‑45.
3
Maria Bâtcă, Costumul popular românesc, Album editat
de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promovarea
Culturii Tradiţionale, 2006, p. 49.
element separat al mânecii, cusut dintr‑o bucată
de pânză diferită, unit ulterior cu mâneca. Fiind
mai largă, mâneca trebuia încreţită: de aceea, sub
altiţă apărea încreţul. Altiţa şi încreţul mânecii
şi‑au pierdut, aşadar, funcţia. Cele două au deve‑
nit elemente decorative, dar au păstrat direcţia
orizontală de dispunere a motivelor ornamentale,
pe când râurile mânecii sunt orientate vertical
sau oblic6.
Ia de Suceava din imagine este din pân‑
ză groasă albă, brodată cu fir gros, ce creează o
broderie reliefată, tipică acestei regiuni. Altiţa
este realizată în roşu şi negru, înnobilată cu fir
de argint. Pe mânecile drepte, sub vechiul încreţ,
râurile cad în diagonală, în câte trei benzi cu mo‑
tive geometrice şi vegetale. Pe pieptul şi pe spa‑
tele iei sunt realizate două râuri ce conţin motive
4
Maria Bâtcă, op. cit, pp. 49‑50.
5
Maria Bâtcă, op. cit., pp. 50‑51.
6
Ecaterina D. Tomida, Cusăturile şi broderiile costumu-
lui popular din România, Editura Tehnică, Bucureşti,
pp.87‑90.
a stanului din faţă – format din două bucăţi de
pânză unite pe centru, cea din stânga fiind insufi‑
cient de lungă, a fost completată cu o bucată sepa‑
rată de ţesătură în partea de jos.
Ia sau cămaşa reprezintă piesa de bază a
portului popular românesc tradiţional. Această
piesă păstrează în multe zone etnografice elemen‑
te de veche tradiţie, concentrează cele mai multe
elemente de împodobire şi marchează pregnant,
în special prin decor şi cromatică, diferenţa de
vârstă şi starea socială.
Surse bibliografice:
Bâtcă, Maria, Costumul popular românesc, Album edi‑
tat de Centrul Naţional pentru Conservarea şi Promo‑
varea Culturii Tradiţionale, 2006;
Formagiu, Headving, Maria, Portul popular din Româ-
nia, Muzeul de artă populară al Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1974;
Secoşan, Elena, Petrescu, Paul, Portul popular de săr-
bătoare din România, Editura Meridiane, 1984;
Tomida, D. Ecaterina, Cusăturile şi broderiile costumu-
lui popular din România, Editura Tehnică, Bucureşti.

Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020

n Evocări Pandemia şi isteria
prilejuită de aceasta
ne‑au restrâns şi viaţa
publică, iar pe unii ne‑au
Luiza Barcan
trimis înapoi în trecut,
ca într‑un refugiu, ca
într‑un leagăn
Doamna mea de română
A
şa i‑am spus tot timpul, în cei patru ani de liceu, în vremea când eram cu toţii
„tovarăşi”. Începutul anilor optzeci. Învăţam la Liceul de Matematică‑Fizică
nr. 4, din Măgurele. Eram, aşadar, undeva la periferia de sud a Bucureştiului,
mai la „adăpost”. Nişte privilegiaţi, fiindcă Ceauşescu numise Platforma de
la Măgurele „Nucleul comunismului”. Dar, culmea, tocmai în acest „nucleu”, eu, ca elevă de
liceu şi adolescentă, la fel ca şi colegii mei, am cunoscut cea mai mare libertate cu putinţă. O
libertate pe care tinerii mileniului III nici măcar nu şi‑o pot imagina.
Ştiam că voi scrie într‑o zi despre ea, dar nu ştiam care va fi acea zi. Pandemia şi
isteria prilejuită de aceasta ne‑au restrâns şi viaţa publică, iar pe unii ne‑au trimis înapoi
în trecut, ca într‑un refugiu, ca într‑un leagăn. Am aflat întâmplător despre trecerea ei din
lume cu puţin înainte de închiderea lumii, adică undeva pe la sfârşitul lui februarie 2020.
Cine mi‑a spus că doamna de română a plecat dintre noi nu ştia nimic în plus: nici când s‑a
întâmpat, nici unde îşi doarme somnul de veci. Atunci mi‑am dat seama că a murit aşa cum
a şi trăit: în cea mai deplină discreţie şi smerenie. N‑a cerut nimănui să‑şi aducă aminte de
ea, dar în schimb şi‑a împlinit menirea de dascăl în aşa fel încât nimeni dintre cei care i‑au
fost învăţăcei să n‑o poată uita. Mă întreb, nu fără maliţie, cum ar fi fost să predea ea lite‑
ratura română, on line, în vremuri de pandemie? Tehnologia îi ajută mult pe profesorii care
predau o materie şi atât. Dar pe cei rari, pentru care învăţătura însemna relaţia directă, „pe
viu”, cu învăţăceii, cred că tehnologia i‑ar fi descumpănit total. Deşi s‑ar putea să mă pripesc
pentru că doamna mea de română era uluitor de deschisă la nou şi ştia nu doar să primească
o provocare, ci şi, dacă ea era în sine nocivă, s‑o transforme în ceva bun, frumos şi adevărat.
Îmi aduc aminte, de pildă, că trudea cu noi din greu, în afara orelor de curs, ca să ne pre‑
gătească pentru concursurile de recitări de la „Cântarea României”, la care orice liceu era
obligat să participe. Dar ştia ea să aleagă poeţii şi versurile de recitat, fentând cu abilitate
ideologia, să ne convingă de valoarea poemelor, să ne transmită sentimentul că participăm
la un act artistic şi că suntem importanţi. Şi când pe scenă nimeni dintre noi nu recita nimic
„patriotic”, ci doar versuri ale poeţilor clasici, era aşa de magic momentul încât nimeni nu
observa abaterea de la „direcţie”. Dar tot ea, prin clasa a XI‑a, a avut ideea să facă cu noi,
vreo zece din clasa mea, cea mai tare din liceu, un spectacol de teatru. Şi a ales nimic altceva
decât „Ţiganiada” lui Budai Deleanu. Cred că un trimestru am rămas în liceu după ore şi am
tot repetat, pregătind un spectacol de sfârşit de an, care a şi avut loc în aula Facultăţii de
Fizică, de care liceul nostru era lipit şi cu care comunica printr‑un celebru hol, de la parter.
În paranteză fie spus, holul era celebru pentru că în pauza mare facilita accesul la ceva de
neimaginat la începutul anilor optzeci: bufetul (noi îi ziceam „barul”) Facultăţii de Fizică,
unde se găseau senvişuri, sucuri şi cafea şi unde, amestecându‑ne printre studenţi, puteam
să poştim şi noi câte o ţigară. Atât de mult ne‑a prins pregătirea spectacolului cu „Ţigania‑
da” încât abia aşteptam să se termine orele şi să începem repetiţiile. Puteam sta până seara
târziu fără să simţim cum trece timpul. Doamna mea de română a făcut un scenariu atât de
inteligent şi ne‑a distribuit pe fiecare aşa de potrivit în fiecare rol încât spectacolul a fost un
mare succes. La sfârşitul clasei a XII‑a tot ea a imaginat o comedie tandru‑nostalgică despre
viaţa noastră de liceeni, căreia i‑a şi scris textul. Atunci, pe faţă, pentru prima dată şi fără
nici o reţinere, i‑am numit pe toţi profesorii noştri după poreclele lor şi i‑am imitat. Acela a
fost de fapt spectacolul de adio, terminat însă mai mult în lacrimi.
Într‑o zi, tot după ore, cred că printr‑a XI‑a, aşteptând‑o pe doamna de română să vină
şi să începem ora aceea specială în care cei câţiva, care ne imaginam poeţi, urma să ne citim
producţiile „literare”, stăteam adunaţi într‑o clasă şi ascultam la un casetofon Deep Purple,
„Sweet Child In Time”. A intrat încetişor, aşa cum făcea întotdeauna, parcă cu teama de a nu
supăra sau deranja pe cineva, micuţă, uşor adusă de spate, mereu simplu şi sobru îmbrăca‑
tă, nepretenţios pieptănată, cu faţa ei subţire, aproape emaciată, radiind de bunătate şi în‑
ţelegere. S‑a aşezat într‑o bancă discret, ne‑a făcut semn să ascultăm în continuare şi a stat
nemişcată până s‑a terminat piesa. „Extraordinar!, a exclamat, apoi. „Nu mi‑aş fi imaginat
aşa ceva: o adevărată simfonie!”. Iar noi am fost pe punctul de a leşina de emoţie, pentru că o
ştiam iubitoare de muzică clasică. Cineva care nu era din generaţia noastră arăta deschidere
pentru un alt fel de muzică…Cât despre şchioapele noastre versuri, le corecta cu delicateţe
şi nu contenea să dea fiecăruia sentimentul că în el zace un mare poet.
Am lăsat special la urmă orele de literatură română propriu‑zise. Acolo se petrecea
continuu magia. Citeam împreună, ne provoca la dezbateri pe marginea câte unui text, ar‑
dea ca o flacără pentru fiecare scriitor pe care‑l preda, ne dădea întotdeauna sentimentul că
ideile noastre mişcă lumea. Ştia să ne vorbească despre lucruri de care noi habar n‑aveam
ca unor egali, ca unora care ştiau cel puţin tot atât de multe ca şi ea. Nu mai existau cate‑
dra profesorului şi băncile elevilor. Ne făcea să gândim şi să ne punem întrebări. Gândurile
noastre rostite se întretăiau, fiecare era provocat să spună ce crede, ce simte despre textul
literar în dezbatere. Apoi ne punea să ne şi scriem ideile. Acestea erau „extemporalele” la
care trudea, scriindu‑ne fiecăruia ce ar mai trebui adăugat sau ce nu suna bine. Niciodată
idei servite la pachet, niciodată comentarii de învăţat pe de rost. Lecţia se crea pur şi simplu
în clasă, iar noi eram, ca şi ea, actanţii unor momente irepetabile. Suna de ieşire în pauză,
dar în zadar. Nu ne clinteam din bănci şi ne continuam dezbaterea. Soneria de la sfârşitul
orelor de română nu ne era prietenă. Suna apoi de intrarea în clasă. Abia atunci, neavând
încotro, doamna îşi lua rămas-bun de la noi pentru că trebuia să meargă să le mai predea şi
altora. Şi trecea direct de la o clasă la alta, fără pauză.
Într‑a X‑a optasem pentru medicină. Nebunia a durat până la sfârşitul clasei a XI‑a,
când profesoara mea de română din şcoala generală m‑a provocat la o discuţie serioasă şi
m‑a convins că trebuie să urmez Literele şi nu Medicina. Nu era uşor. Liceul pe care‑l ur‑
mam era de profil real. A trebuit să reiau de la zero gramatica şi să mă pregătesc intens pen‑
tru examenul de limbă străină. Într‑un singur an şcolar. Pentru acestea am făcut meditaţii.
Profesora universitară care mă pregătea la română mi‑a propus clasicele comentarii pentru
examenul de literatură. Cu impertinenţa celor 17 ani ai mei, de atunci, i‑am spus că aici
n‑am nevoie de o asemenea pregătire. Îmi sunt suficiente orele de la clasă. Şi a fost adevărat.
Subiectul din acel an, la literatură, i‑a distrus pe candidaţii care puteau reproduce comenta‑
rii scrise de alţii. Era un subiect care te punea să gândeşti, să compari, să evaluezi, să emiţi
judecăţi. Exact ce făceam noi la orele de română cu Doamna Georgeta Ionescu. Numele i
l‑am scris abia la sfârşit, spre neuitare, încercând să‑i respect discreţia în care şi‑a trăit în‑
treaga viaţă. Unul dintre cele mai grele momente ale mele a fost când m‑am îndreptat spre
catedră şi i‑am predat ultima mea mea teză la literatură, la sfârşitul ultimei clase de liceu.
Ştiam că ne vom despărţi pentru totdeauna şi că cea mai frumoasă parte a vieţii mele avea
să se termine. Nu le‑am putut separa niciodată: adolescenţa mea, „ca o frânghie de aur…” de
doamna Georgeta Ionescu, doamna mea de română. Pentru ceea ce aveam să devin, ea mi‑a
suflat cel mai bun vânt în pânze. r
n Corespondenţă din Italia
Irina Ţurcanu‑Francesconi
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Premiul Strega, ediţia
pandemică
F
rica era că anul acesta nimănui nu i‑ar fi putut păsa
de premiul Strega, sau dacă nu chiar nimănui, sigur
unui public foarte redus. Surprinzător, atenţia medi‑
atică şi a publicului a fost, în schimb, foarte aprinsă.
Şi avea şi de ce. Premiul Strega se naşte în 1947, la ideea Mariei
Bellonci şi a lui Guido Alberti, şi este astăzi cel mai prestigios pre‑
miu literar italian recunoscut în toată lumea. Este atribuit unui
autor sau unei autoare pentru o carte de beletristică publicată în
Italia între 1 martie anul precedent şi 28 februarie anul curent.
Iniţial sunt acceptate douăsprezece cărţi semnalate de Prie‑
tenii de duminică (Amici della domenica), adică de cei 400 de mem‑
bri ai juriului. Juriul le citeşte şi se pronunţă: din douăsprezece,
vor rămâne cinci; şase, în cazuri excepţionale. Unul dintre aceste
cazuri excepţionale s‑a petrecut şi anul acesta. Şase finalişti, în
loc de cinci: Gianrico Carofiglio cu La misura del tempo (Măsura
timpului, Einaudi), Gian Arturo Ferrari cu Ragazzo italiano (Băia-
tul italian, Feltrinelli), Daniele Mencarelli cu Tutto chiede salvezza
(Totul vrea o salvare, Mondadori), Valeria Parrella cu Almarina
(Einaudi), Jonathan Bazzi cu Febbre (Febră, Fandango Libri) şi
Sandro Veronesi cu Il colibrì (Pasărea colibri, Nave di Teseo).
Cu un mic exerciţiu de imaginaţie, am putea vedea această
primă excepţie precum cel dintâi inel al unui mic lanţ. Şase, în loc
de cinci, dar cel de al şaselea părea tăiat dintr‑un alt film. Un film
îndrăzneţ, care avea prea puţine elemente în comun cu ceilalţi:
văzându‑i din afară, unul lângă altul. Dacă privirea se oprea doar
pe coperta cărţilor, pe cuvintele scrise între coperte, simţeai, pe
alocuri, o adiere de vânt nou, proaspăt, curajos. Pentru Fandan‑
go Libri a fost prima oară în finala premiului Strega şi pentru
Jonathan Bazzi la fel. E prima sa operă, Febbre, şi e o poveste pe
care nu o mai uiţi, chiar dacă nu e povestea ta, chiar dacă nu e
lumea ta. Scoate din întuneric subiecte înspăimântătoare: HIV,
homosexulitate, Rozzano, un cartier din Milano care sperie numai
dacă‑i pronunţi numele.
Jonathan Bazzi rupe, prin prezenta sa şi a cărţii sale, sche‑
mele cu care publicul se obişnuise, şi nu doar el. Pune accentul pe
partea incomodă a existenţei şi o face fără farduri şi cosmetice. 37
Doare? Irită? Deranjează? Poate că da, toate împreună şi fieca‑
re în parte. Dar cum ar putea fi altfel decât aşa când trebuie să
înfrunţi fricile tale, umbrele de care ai încercat să fugi îndelung?
Când nu s‑a discutat de Bazzi, premiul Strega a încins spiri‑
tele prin pronosticuri. Mai toţi erau siguri că era rândul lui Caro‑
figlio să câştige. Bazzi era la prima operă, Mencarelli câştigase
deja Campiello Opera Prima, alt premiu important, Veronesi câş‑
tigase deja Strega în 2006, Parrella şi Ferrari ar fi putut fi, dar
era puţin probabil. Carofiglio părea o consecinţă logică. Senator al
Republicii Italiene, scriitor de faimă naţională, pluripremiat, nu
putea fi decât el câştigătorul acestei ediţii pandemice. Dar critici‑
le începuseră să plouă zile întregi înainte de a se şti ceva concret:
să fi câştigat un roman giallo părea absurd. Genul giallo rămâne,
în percepţia multora, un gen minor.
Şi iată al doilea inel al lanţului de excepţii: a câştigat San‑
dro Veronesi, pentru a doua oară. În istoria premiului s‑a mai
întâmplat doar o altă dată: Paolo Volponi îl câştigase în 1989 şi
în 1991.
Al treilea inel e o luminiţă pe care a aprins‑o singura scri‑
itoare prezentă în finală, Valeria Parrella. Pe canalul naţional,
RAI, se transmite în direct decernarea premiului Strega. 321 mii
de oameni s‑au sintonizat – o nimica toată, dacă te gândeşti că
NCIS a strâns 800 de mii de spectatori, dar, totuşi, un număr
important raportat la faptul că se vorbea despre cărţi şi despre
cultură – şi au aşteptat răbdători să se decerneze premiul. Oas‑
peţii au luat cuvântul, s‑a discutat de multe subiecte importante
şi în mijlocul acestui râu lin s‑a întâmplat ruptura, a penetrat
acea luminiţă. Parrella a făcut o glumă. După interviul făcut cu
scriitoarea, Giorgio Zanchini, prezentatorul, a anunţat că peste
câteva momente ar fi discutat cu jurnalistul Corrado Augias des‑
pre #metoo. Auguri, i‑a răspuns Parrella, adică „mult succes!”. O
glumă care a devenit o discuţie, care a aprins, cum spuneam, o
luminiţă. Întrebarea fundamentală: de ce ar fi trebuit să discute
între bărbaţi, şi nu cu o femeie, chestiunea feminină? O luminiţă,
insist: premiul Strega a fost câştigat de doar 11 femei, din 1947
şi până în 2020. Italia întreagă nu a început încă să ia în serios
chestiunea, fără pudra indulgenţei sau cruzimea superiorităţii de
gen. Dar poate a sosit momentul.
Celor care le‑a fost frică de o ediţie a premiului Strega lipsit
de interes din partea publicului au avut ocazia să‑şi revadă pozi‑
ţia după ce ziarele şi canalele de socializare s‑au dedicat temelor
aduse la suprafaţă de acest lanţ de excepţii care a pus sub reflec‑
tor cultura. Cultura, acea soră mai mică sau chiar necunoscută a
unui sistem bazat pe capital şi pe economia de piaţă; cultura, cea
care a avut de suferit cel mai mult în acest moment în care pan‑
demia a pus în genunchi uriaşii industriei: în Italia s‑au reaprins
luminile pe scena culturală. Se aşteaptă efectele impuse de filtrul
pandemiei şi, sperăm, cât mai multe opinii curajoase. r
August 2020

n Teatru
Dana Pocea
Îngeri şi elfi sau între
real şi imaginar
Veşti bune. Final
A
lexandru Dabija nu e la Teatrul Na‑
ţional „Marin Sorescu” din Craiova
la prima întâlnire cu dramaturgul
italian Davide Carnevali. Dimpo‑
trivă, cu Veşti bune. Final, varianta originală a
titlului fiind Sweet Home Europa, el recidivează.
În stagiunea 2014‑2015 a montat la Naţionalul
ieşean Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin. În
prim‑plan aici se află o acţiune ordonată în core‑
lare cu starea de sănătate a personajului princi‑
pal, bolnav de alzheimer, care cunoaşte o evoluţie
circumscrisă dramatic unui proces de degradare
existenţială. În Veşti bune. Final datele proble‑
mei, în schimb, se modifică radical. Ostilităţile
acum se petrec în interiorul marilor corporaţii.
Autorul aproape obligă „cetăţenii Europei” să
conştientizeze că trăiesc vremuri când „timpul se
contractă, se diminuează”, devine „un timp în care
crizele nu încep şi nu se termină. Deoarece timpul
38
Veşti bune. Final
este chiar criza. Timpul sfârşitului”. Citatele sunt
din replicile personajelor, deşi mai degrabă par
a aparţine unui eseu. Construit pe două dimen‑
siuni, una a vieţii cotidiene, angrenată într‑un
derapaj galopant al unor identităţi generic nomi‑
nalizate (Bărbat, Femeie), alta a oniricului, care
implică în dialog apariţii suprareale (Îngerul) sau
obiecte şi animale (Lampă, Sticlă, Peşte, Furtun),
discursul dramaturgic rămâne pe poziţii separa‑
te, nu interacţionează, ceea ce contează e gradul
lui pragmatic de intenţionalitate. Dacă în Despre
Îngeri Andrei Pleşu scrie că „îngerii sunt dublul
ceresc al omului” şi că „ar trebui să fim într‑un
dialog permanent” cu ei, în accepţiunea lui Carne‑
vali omenirea, asumându‑şi dictonul după care se
conduce şi este condusă comunitatea europeană,
şi anume time is money, a ajuns în punctul unde se
dezice de însoţitorul permanent‑îngerul. Nu mai
are organ, sensibilitate pentru a comunica din‑
colo de cuvinte, de mijloacele tehnologice extrem
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
de invazive, eficienţa pecuniară fiind dumnezeul
celui care îşi doreşte succesul social. Miza se pune
pe trezirea conştiinţei, nu pe acţiune, se enunţă
probleme fără a se oferi răspunsuri, distanţarea
brechtiană se insinuează cu evidenţă. Secvenţele
se succed, aparent fără legătură, înfăţişându‑se ca
un mecanism de robotizare a individului. În prima
parte asistăm la un interviu‑concurs de angajare.
Femeile sunt intervievate, constituind ţinta unor
întrebări fără noimă, de bărbaţi în postură de exa‑
minatori, ceea ce creează un fel de irealitate a stu‑
pidităţii.
Spectacolul se joacă în Sala Atelier‑Pictu‑
ră, un spaţiu ingenios, inteligent valorificat de
scenografa Andreea Simona Negrilă. Decorul său
încorporează, alături de soluţiile proprii şi detalii
(vezi balconul) existente deja în ambientul sălii, şi
elemente periferice din piesajul urban, nu lipsite
însă de importanţă, cum ar fi un gazon uşor pălit,
un ochi de apă, o scară etc. Ceea ce frapează sunt
imensele dulapuri‑fişete în care sunt ierarhizaţi
şi catalogaţi lucrătorii multinaţionalei respective.
Anul XXXI t Nr. 8 (821) t 2020
Cum era de aşteptat, regizorul nu scapă niciun
nivel necontrolabil. Tratează textul cu ironie, îl
concentrează în jurul unor nuclee de energie psi‑
hică explozivă, exacerbând grotescul şi mai ales
absurdul. Personajele dobândesc o diversitate ti‑
pologică greu de prevăzut la lectură. Iulia Lazăr
portretizează cu duplicitară feminitate câteva
aflate în permanentă „nevoie de noi stimulente”,
uneori disimulând instinctual ignoranţa şi super‑
ficialitatea, alteori aspirând la ascensiuni într‑o
„societate de lideri”. Încă de la prima apariţie afi‑
şează o aură de veritabilă Mona din Steaua fără
nume până şi vestimentar: mantou ce acoperă o
rochie lungă de seară, tiară pe cap. Printr‑o com‑
poziţie parodică, excesiv caricaturizată, Iulia Co‑
lan înzestrează cu haz, dar şi cu o dinamică tem‑
peramentală de efect, ipostaza femeii de afaceri
în căutare de „soluţii salvatoare”. Obsesia tuturor
e să obţină profit din orice. Chiar şi din vânzarea
organelor de animale bolnave pentru transplant
la pacienţi umani. George Albert Costea îşi ex‑
pune argumentele, în scena consilierii celor două
directoare de companie, cu paradă de umor‑cinic.
Preocupată de cariera personajului, Ramona Dră‑
gulescu joacă dezinhibat, cu nerv. Alex Calangiu,
Vlad Udrescu, Ştefan Cepoi, Alina Mangra, Dra‑
goş Măceşanu şi Cătălin‑Mihai Miculeasa comple‑
tează, fără hiatusuri valorice, o distribuţie coeren‑
tă şi motivată.
Ideea de a ataşa pe spatele dulapurilor‑fişe‑
te oglinzi, întoarse din când în când către spec‑
tatori pentru a‑i oglindi, primeşte relevanţă prin
ceea ce acelaşi Andrei Pleşu numeşte „metafora
oglinzii”. Dacă pentru Davide Carnevali spiritul
este mort, omenirea nefiind decât materie, Ale‑
xandru Dabija lasă totuşi deschisă portiţa acce‑
derii spre spiritual, spre lumea care nu se vede,
spre „mundus imaginalis”. În monologul final,
o poveste fabulă, Îngerul, interpretat de Angel
Rababoc cu simplitate şi naturaleţe, avertizează
asupra dramei celor care mor din „cauza lipsei de
aer şi imaginaţie”. Păcat că în spectacol există şi
momente când ai senzaţia că actorii sunt lăsaţi să
se descurce singuri.
Hăul sfinţilor.
Despre Oameni şi elfi
Stranie coincidenţă! Între piesa lui Davide
Carnevali, Veşti bune. Final, şi aceea a lui John
Synge, Hăul sfinţilor. Despre Oameni şi elfi, deşi
au fost scrise la o distanţă de o sută de ani, una
la începutul secolului XX, alta a celui XXI, sunt
similitudini clare. Le apropie modul de alternare
în acţiune a realului cu imaginarul. Nu am cunoş‑
tinţă, pe de altă parte, ca dramaturgul şi poetul
irlandez să mai fi fost jucat pe scenele noastre.
Înclin să cred că ne aflăm în faţa unei premiere
naţionale. Subiectul e localizat undeva într‑un sat
din ţinuturile Insulei de Smarald, dar poate să se
desfăşoare oriunde. Un cuplu de cerşetori orbi, ce‑
rând să fie „milostiviţi” cu câţiva bănuţi pentru
a‑şi putea asigura umila existenţă, îşi fac zi de
zi veacul la o răscruce de drumuri. Din discuţia
cu consătenii neatinşi de cecitate, mărginită de
obicei la elfi, spiriduşi, la un trai mizerabil, la o
presupusă frumuseţe fizică a lor, dar imposibil de
verificat, le parvine într‑o zi o veste uluitoare. În
localitatea lor de baştină urmează să sosească un
sfânt care face minuni. Adică vindecă de orbire.
Astfel de la o infirmitate ce împiedică percepţia
vizuală a lumii, a imediatului fizic, se trece la o
dimensiune puternic amprentată de fantastic.
Antonella Cornici transformă convenţia textului,
dând frâu liber fabulaţiei, într‑o convenţie a spec‑
tacolului. În această „aventură” îl are şi de astă
dată ca aliat pe Călin Ciobotari, un colaborator
statornic al său în tentativa de a lucra pe scenarii
în care materia dramatică se restructurează din
Subiectul e localizat undeva
într‑un sat din ţinuturile Insulei de
Smarald, dar poate să se desfăşoare
oriunde
perspectiva unei practici personale a artei regizo‑
rale. Scenografia simplă a Ioanei Chirilă (covor de
scenă alb şi două panouri‑paravane, tot albe, din
fâşii uşor elastice de material) sugerează prezen‑
ţa în spaţiul scenic, populat de fantezia regizorală
cu arătări bizare, sfinţi, elfi, alte fiinţe invizibile,
unele substituindu‑se chiar lui Dumnezeu, a unui
trunchi de copac, cu trimitere simbolică la un po‑
sibil arbore genealogic al omenirii. O ipoteză în‑
tărită destul de transparent de video designul lui
Andrei Cozlac şi light designul lui Lucian Moga.
În special proiecţiile video conferă o notă de fabu‑
los. Surprinzătoare e prestaţia grupului de tineri
actori, Laura Voicu, Evelyn Marcu, Adrian Ban,
Bogdan Florea, Filip Popa, Bogdan Acatrinei, care
dansează şi cântă fără lavalieră, demonstrând ge‑
neroase resurse în rolurile elfilor, roind continuu
în preajma protagoniştilor muritori. Coordonarea
lor coregrafică, în armonie cu machajul insolit ce‑i
diferenţiază, este asigurată de Victoria Bucun pe
muzica talentatului Tibor Cari.
Componentelor suprareale din povestea cer‑
şetorilor orbi, Martin şi Mary Doul, deseori im‑
previzibile, Antonella Cornici contrapune episoa‑
de de un realism crud, aparţinând perioadei după
ce aceştia îşi recapătă vederea. Decepţia lor când
îşi văd chipurile, dar şi hidoasa faţă a celor din
jur, degradarea lor moală, este atât de mare în‑
cât nu numai că încep să se împroaşte cu insulte,
ci şi doresc să redevină nevăzători. Cosmin Cre‑
ţu subliniază cu autenticitate, utilizând excelent
o bogată gamă de accente, abandonul lui Martin
Doul în mâna sorţii. Actorul exprimă cu patos
experienţa amară a unui bărbat şi atunci când
e privat de văz şi atunci când şi‑l recâştigă şi‑i
provocă lehamite. Raluca Botez (Mary Doul) în‑
truchipează un personaj cu stări şi reacţii fluctu‑
ante, aci resemnat, cu o candoare tâmpă („Lasă‑ne
aşa, sfinte, şi vom fi fericiţi”), aci năzuros, fragil
până la labilitate, împins spre un comic absurd.
Hăul sfinţilor. Despre Oameni şi elfi
Sfântul (Vlad Bânzoiu) este, în intenţia regiei de
a face din omul obişnuit beneficiarul „sfinţeni‑
ei”, mediatorul energiilor dintre scenă şi public.
Celelalte perechi de tineri, interpretate de Anca
Pascu ( Molly Byrne), Ana‑Maria Fasolă (Bride),
Bogdan Ujeniuc (Timmy fierarul), Vlad Teodorov
(Mat Simon), contribuie emoţional la crearea unui
mediu de coşmar pentru soţii Doul. Poem‑parabo‑
lă, înfierând egoismul şi indiferenţa, sincronizând
lirismul miturilor irlandeze, superstiţia, misterul,
cum şi multe altele, cu prostia şi nefericirea uma‑
nă, dar pledând în acelaşi timp pentru compasi‑
une, spectacolul Antonellei Cornici (Teatrul „Tu‑
dor Vianu” din Giurgiu) aminteşte întrucâtva de
romanul lui Jose Saramago, Despre Orbire, după
care Fernando Meirelles a regizat filmul Alb stră-
lucitor. r
n Evocări
Horia Bădescu
Un Cehov surâzător
A
plecat de curând dintre noi, fulgeră‑
tor, Jacques De Decker, personali‑
tate de prim rang a lumii academice
şi artistice belgiene, prieten devotat
al României. Scriitor, jurnalist, dramaturg şi tra‑
ducător trilingv (franceză, olandeză, germană), au‑
tor a trei romane şi patru volume de nuvele, a zece
piese originale şi a altor câteva zeci de traduceri şi
adaptări din teatrul universal, critic cu o susţinută
activitate concretizată în peste zece eseuri şi bio‑
grafii. Academician şi, din 2002 până la finele anu‑
lui trecut, secrétaire perpétuel, adică preşedinte,
de l’Académie Royale de Langue et de Littérature
Françaises de Belgique. În anul acesta ar fi împli‑
nit şapezeci şi cinci de ani. N‑a fost să fie!
Cu mai bine de un deceniu în urmă îi întâm‑
pinam prezenţa la Cluj cu un portret pe care i‑l
restitui acum în eternitate. Întorcând verbele cu
faţa către ea:
„Cum ar fi spus Antoine de Saint Exu‑
pery, acesta nu e un portret. Acesta este un exer‑
ciţiu de admiraţie. Chipul aşezat în rama săracă
a vorbelor nu este nici al scriitorului, nici al criti‑
cului, nici al omului de teatru şi cu atât mai puţin
al acdemicianului Jacques De Decker. Chipul al
cărui contur se încheagă din perdeluirile memo‑
riei este al unui om cu care viaţa mi‑a acordat
şansa de a‑mi încrucişa drumul. Fiindcă Jacques
De Decker făcea parte din acea specie rară a celor
care ştiu să rămână, să fie, mi se pare mult mai
corect spus, oameni în toate circumstanţele vieţii
lor.
Jacques De Decker – scriitorul n‑avea nimic
din singurătatea astrală ori din voyeurismul îngă‑
lat care se poartă prin literaturile contemporane.
Jacques De Decker – criticul, nimic din acreala
năzuroasă, din agurida ori senioria împărţitorilor
de galoane. Jacques De Decker – academicianul
putea fi învălui în orice, dar niciodată în răcea‑
la aulică a nemuritorilor, a căror togă ştia însă,
atunci când era nevoie, să o poarte cu distincţie.
Jacques De Decker – omul de teatru? Ei da, poa‑
te că lumii teatrului, universului acesta fascinant
şi fascinat de umanitate, acelei despuieri de con‑
venţional prin cea mai pură dintre convenţii, care
copilăreşte sufletele celor care au muşcat, fie şi
numai o dată, din scândura scenei, îi datora acea
fermecătoare sinceritate a faptelor şi vorbelor
sale.
Bucuria contactului uman, francheţea, sin‑
ceritatea, plăcerea de a se afla în omenesc dimpre‑
ună cu celălalt sau ceilalţi, lipsa totală de morgă,
iată ceea ce m‑a frapat totdeauna la el. Am cunos‑
cut semeni de‑i noştri care au practicat o îndelun‑
gată gimnastică a aparenţei, un iezuitism subtil
şi de cele mai multe ori ineficace, pentru a părea
astfel. Pentru a da iluzia posesiunii măcar a uneia
dintre aceste însuşiri care la Jacques De Decker
făceau parte din propria lui natură. Cum spu‑
neam, asta m‑a frapat la cel care în 1963 înfiinţa
dimpreună cu Albert‑André Lheureux Théâtre de
l’Esprit Frappeur! Belle formule!
Să mă fi uimit atunci când, privindu‑l, în‑
tâlneam, dincolo de ochelarii rotunzi, privirea
amuzat scrutătoare, dar plină de o neţărmurită şi
neostoită înţelegere asupra omului a lui Cehov? A
unui Cehov surâzător . Să nu mă fi încântat de acel
refugiu în perimetrul sacru al penumbrei în care,
precum Anton Pavlovici, Jacques se retrăgea, de
cele mai multe ori, pentru a observa spectacolul
lumii? Nici vorbă!  Monsieur le docteur es lettres
Jacques De Decker practica, în ipocrit oblomovia‑
na noastră lume, acea superioară îngăduinţă faţă
de drama care se joacă în fiece zi, de la începu‑
tul lumii, în Marele Teatru al Umanităţii, ca şi
confratele său într‑ale medicinei sufletului, Anton
Pavlovici Cehov. Cu aceeaşi îngăduinţă, dar nu cu
tristeţea crângurilor de mesteceni şi a livezilor cu
vişini, ci cu sceptica poezie şi sprinţara ironie a lui
Till Uylenspiegel.
In Académie royale de Langue et de Littéra‑
ture françaises, Jacques De Decker ocupa fotoliul
numărul 8; numărul braţelor lui Vishnu, lemnis‑
cata – simbolul infinitului, număr simbol al rege‑
nerării şi al resurecţiei glorioase!”
Am credinţa că, acum, în Academia celestă,
Cel Preaînalt va să‑i îngăduie acelaşi loc. r
In memoriam
Vladimir Zamfirescu
„Opera este unică...”
M
uzeul Naţional al Literaturii
Române anunţă cu tristeţe
trecerea la cele veşnice, în
seara zilei de 1 iunie 2020, a
pictorului Vladimir Zamfirescu, personali‑
tate marcantă a artei româneşti şi europene
contemporane.
Vladimir Zamfirescu are lucrări în colecţii
particulare şi în vestite muzee de artă din Fran‑
ţa, Anglia (Tate Gallery din Londra); Italia, Ger‑
mania, Spania, Austria, Elveţia, Olanda, Suedia,
Norvegia, Portugalia, Grecia, Rusia (Muzeul Puş‑
kin), Iran, Turcia, Polonia, S.U.A. De asemenea,
are tablouri în colecţii regale, în mari pinacoteci şi
în colecţiile unor şefi de stat din Norvegia, Dane‑
marca, Italia, China, Bulgaria şi chiar în Colecţia
Muzeului de Artă al Vaticanului. A primit de‑a
lungul timpului mai multe distincţii şi premii,
dintre care amintim: 1971 – Premiul Trienalei In‑
ternaţionale de la Sofia, 1980 – Bursa Academiei
Regale Suedeze, 1982 – Bursa Academiei Italiene
pentru Pictură, 1982 – Medalia Raffael a Acade‑
miei Caravaggio, Roma, 1982 – Premiul Juriului
Uniunii Artiştilor Plastici din România, 2003 –
Ordinul Naţional pentru Serviciul Credincios, în
grad de Cavaler, 2006 – titlul de Doctor Honoris
Causa al Universităţii de Artă din Cluj, titlul de
Profesor Honoris Causa al Universităţii de Artă
din Bucureşti, Premiul de excelenţă Nicolae Gri‑
gorescu a Uniunii Patronatului Român.
Opera sa a fost comentată şi apreciată de
importante personalităţi ale culturii române.
„Puţini sunt pictorii care trăiesc astăzi, cu since‑
ritate, destinul adevărat al culturii: speranţele şi
tulburarea ei, patetica ei descumpănire. Vladimir
Zamfirescu e din această categorie; arta sa este
o liturghie închinată amurgului tuturor zeilor şi
mai cu seamă sfâşietor de frumosului amurg al ze‑
ilor picturii. Una dintre temele picturii sale e – nu
întâmplător – tocmai virtuozitatea, virtuozitatea
aceea rămasă singură atunci când miturile agoni‑
zează. În numele talentului său supraabundent,
Vladimir Zamfirescu poate încerca totul şi poate
reuşi totul cu strălucire.” (Amurgul zeilor, Andrei
Pleşu)
„În linii mari, două sunt sursele imagina‑
rului în pictura lui Vladimir Zamfirescu şi ele
privesc, aproape în totalitate, modele care au se‑
dimentat şi s‑au acreditat în timp, dobândind o
autoritate majoră şi în afara oricărei discuţii: co‑
dul cultural şi eposul spiritual. Discursul pictoru‑
lui porneşte, aşadar, de la epica vetero‑ şi neotes‑
tamentară, continuă cu existenţa exemplară, la
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
„Opera este unică pentru că nu
povesteşte despre cine suntem,
ea este chiar noi înşine şi, pentru
motivul că noi înşine nu suntem
în acelaşi timp altcineva, opera îşi
asigură unicitate în mod firesc. Asta 39
nu înseamnă, desigur, că ea este
şi originală; aici stă prima parte a
disperării noastre”
limita umanului cu divinul, şi sfârşeşte cu reali‑
tatea culturală propriu‑zisă, dar deja fixată în efi‑
gia mitului. Într‑un anume fel, el reface întregul
traseu, mai degrabă al conştiinţei decât al experi‑
enţei directe de viaţă, de la Geneză şi până la sub‑
stituţia sacrului prin estetic. Vladimir Zamfirescu
înlocuieşte însă discursul şi fabulaţia obişnuită a
artistului cu secvenţa mentală definitorie care ac‑
tivează memoria şi face din privitorul însuşi pro‑
priul lui povestitor.” (Pavel Şuşară)
„Arta este descoperirea realului, «starea de
punere de sine în operă a realului fiinţării întru
adevăr», lucrare cu atât mai anevoioasă cu cât eul
se ascunde în el însuşi pentru a se căuta perpetuu
în trecut, prezent ori viitor. Opera stă astfel în doi
timpi metafizici, al treilea rămânând să fie simul‑
tan şi martor prezent făptuirii. Poate aici stă che‑
ia comprimării temporale atât de greu sesizabilă
sau indiferentă pentru alţii. (…) Opera este unică
pentru că nu povesteşte despre cine suntem, ea
este chiar noi înşine şi, pentru motivul că noi înşi‑
ne nu suntem în acelaşi timp altcineva, opera îşi
asigură unicitate în mod firesc. Asta nu înseam‑
nă, desigur, că ea este şi originală; aici stă prima
parte a disperării noastre. Asupra acestei stări
veţi putea acţiona aplecându‑vă cu atenţie spori‑
tă asupra lucrului, pentru a vă descoperi propriul
vostru real din adevărul care se revelează a fi uni‑
versal. Se inversează inconştient, printr‑o natura‑
lă confuzie, logica sustragerii adevărului din real,
fiindcă mai lesne este să gândim că noi suntem
cei adevăraţi în faţa realului unic şi omni­prezent.”
(Fragment din mesajul pe care pictorul Vladimir
Zamfirescu, profesor la Academia de Arte, l‑a tri‑
mis studenţilor săi din anul V, promoţia 1995, pu‑
blicat în revista Observator cultural nr. 999, 13
decembrie 2019)
Muzeul Naţional al Literaturii Române
August 2020
 www.contemporanul.ro
Centenar Ideea Europeană • semnal editorial
În acest demers exemplar, remarcabilul scriitor şi
istoric Mircea Platon face un plonjeu erudit şi onest în tre‑
cutul învăţământului naţional românesc, aşezat în oglin‑
dă cu învăţământul supus abuziv, în ultimele trei decenii,
unei serii de reforme maligne după ce – în 1990, apoi, în
1994 – s‑a constatat indubitabila calitate şi nivelul înalt
ale educaţiei autohtone, chiar dacă sau cu atât mai mult,
cu cât aceasta a trecut – nu rareori, cu brio – prin seisme‑
le provocate de cele câteva dictaturi, reuşind performanţa
de a conserva şi perpetua unicitatea şi identitatea naţiu‑
nii române, legitimate în parcursul istoric prin vârfurile
şi elitele ei reale. După „continua lui prefacere până la to‑
tala măcinare”, adică după succesivele procese de aşa‑zi‑
să reformă de durata a circa trei decenii postdecembriste,
învăţământul românesc arată ca un câmp de luptă devas‑
tat şi păzit straşnic, în continuare, de agenţi ai globaliză‑
rii, fie ei străini sau români, în intenţia de a transforma
definitiv şcoala românească într‑un „incubator de salaho-
ri globali”, în condiţiile unui „capitalism al dezastrelor” ce
şi‑a lăsat inconfundabila amprentă şi asupra României.
(Naomi Klein, Doctrina şocului. Capitalismul dezastrelor)
Dintr‑o instituţie de un real prestigiu, edificată pe
parcursul unui secol şi jumătate şi menită să formeze ca‑
ractere şi personalităţi, familiarizate cu istoria, credinţa,
valorile fondatoare – inclusiv cele culturale – şi tradiţiile
neamului românesc, învăţământul românesc riscă să se
transforme în… „sarcină managerială”. Dintr‑o insti‑
tuţie validată prin vârfurile ei – vârfuri recunoscute pe
mapamond –, cu o amplă, bogată tradiţie în trecutul ţării
noastre, profesorul riscă să se transforme în „prestator
de servicii” şi nimic altceva decât un „agent al reformei”,
însărcinat cu misia – pardon, „sarcina managerială” – de
a pregăti forţă de muncă ieftină pentru alte state (non)
europene, inclusiv „proletari globali ai tastaturii”. Şi
aceasta în condiţiile în care destul de curând IT‑iştii vor
fi înlocuiţi de roboţi. Suntem, aşadar, faţă în faţă cu „o
Mircea Platon dezastruoasă «reformă» care ne‑a împins în zona precaria-
tului educaţional şi a dispariţiei ca naţiune”. Concluzia
Deşcolarizarea României. monografiei platoniciene e aspră, dreaptă şi justificată
Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii cu asupra de măsură prin argumente. Tot ce se întâmplă
în arealul educaţiei naţionale româneşti pe parcursul a
reformei învăţământului românesc circa trei decenii, în numele unor imperios clamate adap‑
Prefaţă de Aura Christi tări la „noua lume” tehnologizată, în numele progresului
Bucureşti în 5 minute
Contemporanul găzduieşte, cu bucurie, suplimentul de istorie Bucureşti în
5 minute, editat de Muzeul Municipiului Bucureşti. Astfel, oferta editorială a re‑
vistei de cultură, politică şi ştiinţă, care se apropie de aniversarea de 140 de ani
(1881-2021), se îmbogăţeşte cu opt pagini scrise de istorici, arheologi, experţi în
artă şi istoria artei, muzeografi pasionaţi din cadrul Muzeului Bucureştiului.
Adresa redacţiei: Abonamente
Asociaţia Contemporanul România: 84 lei/an
Calea 13 Septembrie, nr. 13, Bucureşti, sector 5 Străinătate: 50 euro/an
cod: 050711 Taxele de expediere sunt incluse.
tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18 Adresa poştală/ pentru corespondenţă:
E‑mail: office@contemporanul.ro; Asociaţia Contemporanul
contemporanul@yahoo.com OP 22, CP 113, Sector 1, Bucureşti
Nr. 1‑8/2020 ale revistei
Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Contemporanul. Ideea europeană
Compania Naţională „Poşta Română” S.A., au apărut cu sprijinul financiar
Acta Legis SRL, S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, din Fondul recurent al
S.C. Manpres Distribution SRL. Donatorilor – Academia Română
Suplimentul-revistă
Revista este distribuită de Bucureşti în 5 minute este
Editura Maxim Concept realizat în parteneriat cu
şi poate fi cumpărată din Primăria Capitalei prin
magazinele InMedio, Relay. Muzeul Municipiului Bucureşti
Se difuzează, de asemenea,
şi în cadrul reţelei muzeale
a Muzeului Municipiului www.contemporanul.ro; www.ideeaeuropeana.ro;
Bucureşti. www.romaniaciteste.ro; www.europressgroup.ro.
şi al prosperităţii, cultivate în epoca religiei confortului
etc. etc., sub masca reformei din temelii, aşadar, consti‑
tuie un atac virulent şi insidios – turnat în matriţa noilor
mijloace de comunicare şi a reţelelor instituţionale – la
adresa identităţii naţiunii române şi a tot ce formează, de
milenii, identitatea noastră naţională: credinţa, cultura,
tradiţia, familia, istoria, civilizaţia formată răstimp de
milenii pe acest pământ sfânt numit România.
Aura Christi
Northrop Frye, vorbind despre o „etică a schimbă‑
rii”, atrăgea atenţia încă de la sfârşitul anilor ’60 – ani în
care s‑au extins la scară largă multe dintre experimentele
şi ingineriile sociale importate şi în România după 1989 –
asupra importanţei protejării continuităţilor structurale,
a liniilor de forţă culturale ale unei societăţi: „Adevăratul
fundament al acestui sentiment al continuităţii timpului
era, cred, sentimentul continuităţii instituţiilor sociale.
Secole la rând, omul occidental a fost sporit şi civilizat de
instituţiile sale: doar continuitatea naţiunii, a bisericii, a
clasei sale sociale, a partidului, a genealogiei sau a breslei
sale dădea vieţii sale o dimensiune de mai mare impor‑
tanţă. Pierderea încrederii în permanenţa acestor institu‑
ţii, sau, mai degrabă, în presupunerea că sunt cumva mai
bune tocmai pentru că sunt permanente, a adus după sine
o criză de stranie versatilitate. Nu e o criză politică sau
intelectuală, sau religioasă: e toate aceste lucruri la un
loc, o criză a spiritului. […] Motorul continuităţii institu‑
ţiilor sociale este continuitatea cunoaşterii şi a procesului
de învăţare şi, într‑o epocă în care proiecţiile sociale nu se
mai bucură de loialitatea nimănui, nu putem decât să ne
întoarcem la această sursă a lor”. Ceea ce a făcut procesul
de reforme (structurale şi sistemice) ale învăţământului
românesc a fost, într‑o ţară zguduită din temelii ca Ro‑
mânia trecută printr‑un comunism atroce pentru conti‑
nuităţile istorice şi un post‑comunism haotic şi iconoclast,
tocmai să ne rupă legătura cu acea sursă a proiecţiilor
sociale/ instituţiilor permanente care e continuitatea cu‑
noaşterii şi a învăţării. Ne‑a tăiat cu inconştienţă sau cu
sadism, deci, cu perversitate, ultima şansă de a redeveni
o societate normală.
Mircea Platon
Evidenţa informatizată a tirajelor şi
produselor este realizată în
sistemul internaţional GS1,
administrat în România de
GS1 România.
www.gs1.ro
Apare lunar 7 lei