REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXI · NR. 4 (697) · APRILIE 2010

Clubul Ideea Europeană

A URA C HRISTI 
O C ARTE PRIMEJDIOASĂ :
T RĂDAREA CRITICII DE
N ICOLAE B REBAN
ŞI „ BOLŞEVISMUL
ANTICOMUNIST ”

 Cărţi, cărţi, cărţi

O rubrică nouă
DE A LEX Ş TEFĂNESCU
CK

 
 S
Bref
FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „LUCIAN BLAGA”/ 2
Modele
NICOLAE BREBAN  „BISERICUŢA” NUMITĂ GDS/ 3
Cartea viselor (7) de IRINA PETRAŞ/ 4
Cărţi, cărţi, cărţi
ALEX. ŞTEFĂNESCU  VISUL MEU SECRET/ 5
(Con)texte
MARIA-ANA TUPAN  O ENERGIE DE OPOZIŢIE/ 6 AURA CHRISTI
Cronica literară (redactor-şef)
ŞTEFAN BORBÉLY  111 INCURSIUNI ÎN COTIDIANUL ROMÂNESC/ 7
Cronica literară ANDREI POTLOG
RĂZVAN VONCU  O DECONSTRUCŢIE A CARMEN DUMITRESCU

U
DISCURSULUI IDENTITAR ARAB/ 8 MIHAELA DAVID
Foamea de a fi
AURA CHRISTI  AH, CE FEMEIE ESTE PROUST!/ 9 Corespondenţi din străinătate:
Lecturi
MONICA SĂVULESCU-VOUDOURI (GRECIA)
EMIL RAŢIU (ITALIA)
IRINA CIOBOTARU  POEZIA ÎNZIDIRII/ 10 EUGENIA DUMITRIU (SPANIA)
Vieţi de cărţari PHILIPPE PALINI (FRANŢA)
MAGDA URSACHE  ÎN BOOKĂTĂRIE/ 11 MIRCEA GHEORGHE (CANADA)
MARIAN VICTOR BUCIU  POEZIA ROMÂNEASCĂ ÎN ISTORIA…
MANOLESCIANĂ (II)/ 12 Rubrici:
Lecturi ŞTEFAN BORBÉLY, IRINA PETRAŞ,
IRONIM MUNTEAN  NOSTALGII SECRETE/ 13 NICOLAE BALOTĂ, FLORIN OPRESCU,
Poeme de CONSTANTIN ABĂLUŢĂ: IULIAN BOLDEA, RĂZVAN VONCU,
EU SUNT TOŢI OAMENII PE CARE I-AM VĂZUT ÎN VIAŢĂ/ 14 DOINA RUŞTI, MARIAN VICTOR BUCIU,

M
Modele PAUL ARETZU, MICHAEL SHAFIR,
MARIA POSTU  ARCA LUI BREBAN. MAGICIANUL JIQUIDI/ 15 MIHAI RĂDULESCU, CĂLIN CĂLIMAN,
Avanpremieră
DANA DUMA, IONEL NECULA
IOANA MACREA-TOMA  ARGUMENT: SUBIECTUL ŞI PROVOCĂRILE Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂ
SALE/ 16 Viziune grafică – MIRCIA DUMITRESCU
Cărţi
NICOLETA DABIJA  O VOCE CARE MERITĂ ASCULTATĂ/ 18 Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR
Poemul lunii
CEZAR IVĂNESCU  FRATELE NOSTRU SOARELE (CVARTET) Editor: Fundaţia Culturală
(PROCESIUNEA RODULUI) IDEEA EUROPEANĂ
TREAPTA A DOUA. TAINA NUNŢII/ 18
Clubul Ideea Europeană
AURA CHRISTI  O CARTE PRIMEJDIOASĂ: ISSN 1220-9864
Revista este înregistrată la OSIM
TRĂDAREA CRITICII DE NICOLAE BREBAN ŞI Nr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004

A
„BOLŞEVICII ANTICOMUNIŞTI”/ 19 Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ
Clubul Ideea Europeană este înregistrată la OSIM
DAN COSTINAŞ ÎN DIALOG CU GIOVANNI RUGGERI. Nr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004
„DE CE IUBESC SIBIELUL”. ROMÂNIA PRIN OCHII
UNUI ITALIAN/ 24 Adresa:
Eveniment Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ
FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE TEATRU DE LA O. P. 22, C. P. 113
SIBIU/ 26 Sector 1, Bucureşti
Teatru Cod 014780
Tel./Fax: 021. 212 56 92
JEANA MORĂRESCU  CĂTĂLINA BUZOIANU ŞI EUGÈNE IONESCO/ 27 Tel.: 021. 310 66 18
Film
DANA DUMA  PREMIILE OSCAR 2010. RĂZBOIUL CA DROG/ 28 Revista este membră a Asociaţiei
2 Film
CĂLIN CĂLIMAN  INTERFERENŢE CINEMATOGRAFICE
Publicaţiilor Literare
şi Editurilor din România

R
(APLER)
ROMÂNO-FRANCEZE/ 29 www.apler.ro
DORIN DAVID  FLORIN ŞERBAN – GÂNDITORUL FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU Revista este membră a
Asociaţiei Revistelor
FILMUL SĂU/ 30 şi Publicaţiilor din Europa
Polemice (ARPE)
IOAN CĂRMĂZAN  FILMUL, NEPOT AL RENAŞTERII/ 31 E-mail:
Carte străină contemporanul@yahoo.com
www.ideeaeuropeana.ro
RODICA GRIGORE  JOSEPH ROTH. FASCINAŢIA PSIHOLOGIEI/ 32
Corespondenţă din Anglia
SILVIA DUMITRIU  A REDIMENSIONA PRIVIREA/ 33 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
În vizor: AGENŢIA DE CARTE/ 33 are 40 de pagini
Corespondenţă din Canada
MIRCEA GHEORGHE  SPRE O NOUĂ IDENTITATE/ 34 Partener: SC ERC PRESS SRL
Corespondenţă din Spania Tipar: SC Es Print s.r.l. &
EUGENIA DUMITRIU  „UN STROP DIN SÂNGELE DIAVOLULUI Asociaţia EUROBUSINESS
CEL FRUMOS/ 35
Modele
Unica responsabilitate a revistei
IONEL NECULA  ION PETROVICI ŞI REALISMUL LOGIC/ 36 CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Antologiile Conte este de a publica opiniile,
IOSIF BRODSKI  MAI PUŢIN DE O UNITATE/ 37 fie acestea cât de diverse, ale colaborato-
Antologiile conte rilor ei. Responsabilitatea pentru conţi-
JOSÉ MARÍA PIÑEIRO GUTIÉRREZ nutul fiecărui text, conform Art. 205-206
Cod Penal, revine exclusiv autorilor
Prezentare şi traducere de RODICA GRIGORE/ 38
Revista revistelor/ 39
Ilustrăm acest număr cu reproduceri
după lucrările lui Albrecht Dürer

FESTIVALUL INTERNAŢIONAL „LUCIAN BLAGA”

APEL
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

EDIŢIA a XXX-a, 7-9 MAI 2010 PENTRU SALVAREA CULTURII

În contextul Festivalului se organi-
zează următoarele concursuri naţionale
(devenite tradiţionale):
1. Concursul de creaţie literară -
deschis tuturor creatorilor, membri sau
nemembri ai uniunilor de creaţie, elevilor
şi studenţilor din ţară. Poeziile şi eseurile
(maxim 10) trimise la concurs, vor fi dacti-
lografiate la două rânduri şi vor purta un
motto, acelaşi cu cel de pe plicul ce conţine
datele biografice ale autorului.
2. Concursul de artă plastică şi
ex-libris – se adresează tuturor artiştilor plastici, membri sau
nemembri UAP, elevilor şi studenţilor din ţară.
Dimensiunile lucrărilor, şi ne referim în primul rând la
portretistica lui Lucian Blaga, rămân la aprecierea fiecărui crea-
tor şi vor fi circumscrise, în mod special, lirismului şi mitologiei
blagiene.
Lucrările concursurilor vor fi trimise pe adresa:
Centrul Cultural „Lucian Blaga”, cod poştal 515800, B-dul
Lucian Blaga, nr.45, Sebeş, jud. Alba până la data de 20 aprilie
2010, data poştei, însoţite de fişa personală a creatorului.
ROMÂNE VII
semnat de 900 de
Juriile celor două concursuri vor fi formate din istorici, cri- personalităţi din România, Israel,
tici literari şi, de artă, specialişti, reprezentanţi ai instituţiilor SUA, Franţa, Germania, Irlanda,
organizatoare şi vor acorda premii în bani, dar şi ale revistelor Republica Moldova etc.
şi societăţilor literare, ale unor Edituri, rezervându-şi dreptul de Pentru informaţii la zi –
a acorda sau nu unele premii. Menţionăm că lucrările primite accesaţi
vor apărea în revista „Paşii Profetului” sau „Caietele Blaga”, iar www.ideeaeuropeana.ro
după jurizare materialele vor rămâne în patrimoniul festivalu- (click revista contemporanul)
lui.
Comisia de organizare
CENTRUL CULTURAL “LUCIAN
BLAGA” SEBEŞ
B-dul Lucian Blaga; Nr. 45;
Cod 515800; Jud. Alba;
Tel : 0258/ 732939;
Fax: 0258 / 732844
E-mail: cclb_sebes@yahoo.com

ANUL XXI Nr. 4 (697)


© AURA CHRISTI
Nicolae Breban
„Bisericuţa” numită GDS
acă la Matei admiram nonşalanţa
D
bucureşteană, specifică mediilor bur-
gheze consumate de lectură şi călăto-
rii, Raicu impresiona încet şi subsidiar
printr-o seninătate culturală şi printr-o ironie vagă
dar persistentă ce se putea aplica tuturor lucrurilor
şi, mai ştii, chiar şi fiinţelor umane, un fel de nihi-
lism sui-generis, semnul unui rar şi real, precoce în
cazul lui, înţelept. Sigur, în acei ani nici eu, nici noi,
nu gândeam, nu pronunţam acest cuvânt, înţelept, el
nu numai că nu era la modă, dar purta cu el şi un
vag parfum obsolet, chiar „reacţionar”. Şi-apoi, pen-
tru a fi drepţi, nici nu ştiam prea bine ce înseamnă
acest cuvânt, fără a face, bineînţeles, referire la înţe-
lepţii antici, dar aceştia alcătuiau o şcoală ce, ni se
părea nouă – cum le poate părea şi tinerilor de azi! –
a fi marcată indelebil de efigia timpului ca şi de
ruina sa.
Avea bineînţeles şi tare, limite sau derapaje,
cum se spune. Era atât de prudent, uneori excesiv
poate, încât putea părea fricos. Era aici, poate, un
semn al tinereţii, al copilăriei dificile, al debutului
fals, eşuat în publicistica stalinistă, sau a rasei.
Deoarece, la evrei, la unii, „frica”, de care se vorbeş-
te atât – mai bine zis s-a vorbit până la formidabila
victorie de la Yom-Kippur! – era adesea o formă
adâncă a experienţei şi a unui fel de scepticism faţă
de puterea celorlalţi de a le înţelege rostul şi legă-
mântul. Şi poate unul din atu-urile în favoarea con-
stituirii lor într-un stat – problemă încă viu dezbătu-
tă nu numai de lumea arabă, ostilă sau nu, dar şi de
o parte din diaspora evreiască europeană! – este şi
acela de a scăpa ei înşişi de suspiciunea, să-i spu-
nem, de a nu fi capabili de violenţă. Şi despre noi,
românii – pentru a vorbi generic şi puţin fals! – s-a
spus şi am spus noi înşine, parcă mândri de o infir-
mitate, aproape ca un viciu, că „mămăliga nu face
explozie!” Ei bine, a făcut explozie în zilele de 22, 23,
24 şi 25 decembrie ‘89 şi faptul că ani în şir, unii inte-
lectuali, şi nu puţini, grupaţi mai ales îm jurul GDS-
ului, au contestat revoluţia română, ba nici nu voiau
s-o denumească şi-i spuneau, cu un abia ascuns dis-
preţ, evenimentele din decembrie sau falsa revoluţie,
arată cât de adâncă era credinţa, la noi şi în noi, că...
suntem, cum s-a spus în ultima decadă a dictaturii
chiar de străinii care îl spijineau de fapt sau îl accep-
tau pe dictator, că... suntem laşi. Un popor de... laşi?!
Şi atunci, întreb, cum de a ajuns comunitatea aceas-
ta un... popor? Se ştie doar că, secole la rând, marile
provincii locuite de cei care vorbeau un idiom ne-
slav, erau supuse şi integrate unor imperii care nu
numai că nu ne acceptau identitatea viitoare, clama-
tă de unele spirite turbulente, dar nu ne dădeau nici
dreptul de a fi o minoritate în imperiile lor orgolioa-
se, care făceau, în lume, la pluie et le bon temps, cum
zice franţuzul, adică ordinea absolută! Cât succes,
zgomotos şi asurzitor, au avut domnii afiliaţi GDS-
ului, în frunte cu dnii Paleologu şi Patapievici, ca şi
cu alţii, mai puţin marcanţi, care se plângeau în ter-
meni scabroşi uneori, de „mizeria şi turpitudinea
istoriei noastre”! Umilinţele şi loviturile, eşecurile şi
nedreptăţile înfiorătoare îndurate de veacuri de
valahi, moldoveni, basarabeni sau „ungureni”, adică
ardeleni, erau văzute ca tot atâtea forme ale unor
înjosiri şi laşităţi impardonabile, inacceptabile,
aspru şi definitiv condamnate de un „spirit nou,
orgolios, ultimativ”, aşa-zis „post-revoluţionar”, care
„era chemat”, în fine, să facă „ordine în lucruri”.
Dar... mă întorc şi zic! – dacă am fost noi atâta de laşi
şi de nebleznici – Goga, Iorga sau Eminescu se aflau,
se pare, într-o acută eroare de perspectivă! – atunci
cum de a răsărit aşa, prin ce miracol sau prin forţa
cărei „întâmplări oarbe”, din masa aceasta prefirată
de viitori Români, din temniţele fără ziduri ale celor
trei mari imperiii autocrate, un popor lucid de sine,
apt de a-şi cuceri şi păstra un teritoriu, apt de crea-
ţie de valori majore, absolut comparabile cu cele mai
înalte ale acestui continent? Oare, domnii mei, dis-
tinse şi regretate Alecu Paleologu, ce mi-ai fost un
bun şi atent prieten în orele mele grele; dragă tine-
re, erudit fin, extrem de interesant, dle Patapievici,
există oare zone în activitatea şi istoria umană unde
se produc miracole sau câştiguri majore, plenare,
fără nici un fel de luptă? Fără curajul, răbdarea,
încrâncenarea şi, uneori, disperarea tăcută şi „răz-
bunătoare” nu numai a luptei, dar şi a dreptăţii?!
Această „răbdare răzbunătoare”, această memorie
aprigă, mai vie, mai necesară unora decât pâinea şi
fericirea omului, a familiei, se cheamă credinţă!
Credinţa, domnii mei, nu e o formă mai adâncă, mai
rezistentă, mai eficace, a curajului? A conştiinţei de
sine? Credinţă, da, în ceva care nu numai că nu se
vede, dar nici nu poate „să fie”; iar bunul simţ, ca şi
marile puteri ale lumi, legile în vigoare, tradiţia ne
Cât succes, zgomotos şi asurzitor, au avut domnii afiliaţi
GDS-ului, în frunte cu dnii Paleologu şi Patapievici, ca şi
cu alţii, mai puţin marcanţi, care se plângeau în termeni
scabroşi uneori, de „mizeria şi turpitudinea istoriei noas-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
tre”! Umilinţele şi loviturile, eşecurile şi nedreptăţile înfio-
rătoare îndurate de veacuri de valahi, moldoveni, basara-
beni sau „ungureni”, adică ardeleni, erau văzute ca tot atâ-
tea forme ale unor înjosiri şi laşităţi impardonabile, inac-
ceptabile, aspru şi definitiv condamnate de un „spirit nou,
orgolios, ultimativ”, aşa-zis „post-revoluţionar”, care „era
spun mereu că ceea ce cre-
dem sau ceea ce vrem să
credem sunt simple fan-
tasme, simple născociri
ale unor minţi bolnave. Şi
chemat”, în fine, să facă „ordine în lucruri”.
„periculoase” mai ales. Care se opun cuminţeniei
generale şi bunului simţ al nostru, al tuturor.
Da, dlor Paleologu şi Patapievici, cum de s-a
întâmplat acest miracol al întruchipării unui stat, al
obţinerii unui mare teritoriu, de o rară bogăţie fizi-
că, după care unele imperii, foste imperii, plâng şi
azi, miracolul unirii unor „populaţii” care nicicând în
istorie nu au fost astfel, unite, poate, doar, ultima
oară, după triburile unite ale lui Burebista şi
Decebal, în colonia romană Ulpia Traian Augusta,
care n-a durat nici două secole şi doar la Nord de
Dunăre, până în jurul Carpaţilor, se pare! Fără
luptă, fără o încordare a voinţei plenare, fără curaj?
Unde au fost, când au avut loc, la drept vorbind,
această „ruşine”, aceste „înjosiri” inomabile, această
„istorie plină de fecale”, aceste guri ale „noastre”, în
istoria, în care, ziceţi că au „urinat voios” toţi cei care
au trecut pe aici sau şi-au lăsat caii să pască în live-
zile întinse, mănoase ce urmau să se cheme
România? Care dintre mândrele, insuportabil de
orgolioasele naţii ale Europei, de Vest mai ales, nu
au fost în timp ocupate şi umilite sau „secerate” de
invadatori, stăpâni de un an sau de un deceniu sau
chiar de-un veac, timp în care, totul părea pierdut!
Chiar şi unicul şi mândrul imperiu roman – cel care
a durat aproape o mie de ani, cel mai impunător
imperiu al istoriei, prin durată şi prin capacitatea de
a crea modele eterne de civilizaţie inegalată! – da, GABRIEL LIICEANU
chiar şi mândrii patricieni romani au îndurat umi-
linţele şi scabrozitatea barbarilor. Amintiţi-vă numai
de scena umilinţei cu trufaşul Brennus care-şi arun-
că, provocator, în talger, spada sa grea ca să sublinie-
ze nedreptatea şi injustiţia absurdă de care trebuie
să sufere şi s-o îndure cei posedaţi, cei înfrânţi!
Todeauna!
Şi ce, cu asta s-a irosit istoria Romei?
Da, poate vaerele ignobile ale unora ar fi de 3
înţeles dacă nu ne-am fi ridicat, nu din mocirlă, ci...
din istorie! Dacă nu am fi „fiinţat”, cum se spune,
dacă nu am exista azi, cu tot ce implică şi înseamnă
acest cuvânt – în viaţa indivizilor şi a neamurilor.
Or, dacă e adevărat că a fi, a exista plenar, lucid şi
creator, înalt creator, e o biruinţă, atunci... da-da,
atunci, domnilor lucizi, ironici şi sceptici, unde aţi
fost, când s-a întâmplat această penibilă „laşitate” a
bunilor şi străbunilor, a strămoşilor?! De ce, brusc,
acum, ne e atât de ruşine „de ei”, de timpul lor, dlor
Paleologu, Patapievici, Liiceanu, şi alţi, distinşi şi
„culţi oficianţi” ai „bisericuţei dvs.”, numită şi GDS,
onorabile, nu zic, şi demnă de a fi luată în seamă,
dar... nu cumva un pic cam prea... zgomotoasă? Şi
puţin cam, nu ştiu cum să spun... nu cumva şi puţin
cam... impertinentă? Faţă de oameni şi de valori,
ceva mai vechi, mult verificate de criteriile reale ale
valorizării de oriunde şi de oricând – critica de vârf,
opinia publică şi timpul!
Să ne ierte „efigia” caldă a lui Raicu această
digresiune, dar el mă cunoaşte bine şi a suportat, în
cărţi, în colocvii aprinse, discursurile-mi inflamate, HORIA ROMAN PATAPIEVICI
până spre orele dimineţii, atunci, la începuturi,
când, dacă nu totul, multe, multe lucruri din zona
ideii şi a creaţiei ni se păreau posibile. Chiar vitale
şi acesta era unicul nostru orgoliu! Vorbeam însă de
„frica” lui şi de „laşitatea” noastră! Nu, lui Raicu nu
îi era „excesiv” de frică, mai mult ca altora într-o
perioadă de groază, într-adevăr, în care regulile se
schimbau peste noapte şi bunul plac al unora era
literă de lege. În care, noi, tinerii, suportam nu nu-
mai ciocanul dur al istoriei – era o falsă istorie, dar
asta am aflat-o, noi şi mândrii Europeni, abia după
decenii! – dar eram şi perplecşi de slăbiciunea, ne-
pregătirea şi dezorientarea gravă a adulţilor noştri –
de cei familiali şi de cei ai naţiei! Dar... cine s-a putut
gândi la aşa ceva? La obrăznicia ruşilor, a sovietici-
lor, dar mai ales la... amabilitatea uitucă a foştilor
noştri protectori din Vest. La... cinismul lor?! Le era,
şi lor, tot atât de frică de noul şi barbarul, grosolanul
nou imperiu roşu sau, mai ştii, voiau să se aranjeze,
cum se spune, cu „ei”, acceptându-i ca pe o fatalitate
oarbă a timpului şi împărţind lumea, lumea rămasă,
tot cu ei! Cinism, „pragmatism”, „raţiune de stat”
sau, cum se spune mai nou – realpolitik? 
fragment
NICOLAE MANOLESCU
APRILIE 2010

© LAURA POANTĂ
Irina Petraş
Cartea viselor (7)
„Î
n ultima vreme, spune Dumitru Ţepe-
neag, s-a vorbit destul de mult despre
oniric folosind termenul uneori peio-
4
rativ, alteori, cu totul superficial. Ce
înseamnă în definitiv literatura onirică? Fireşte, eti-
mologic, e limpede: oneiros = vis. E limpede, dar
insuficient. […] Propun două categorii învecinate, în
funcţie de care să fie stabilită sfera noţiunii de oni-
ric. Şi anume: literatura fantastică şi poezia supra-
realistă. În perspectiva istoriei literare, literatura
onirică va putea fi considerată o încercare de sinteză
între fantasticul tradiţional, de tip romantic, şi
suprarealism.” Şi: „Pentru literatura onirică, aşa
cum o concep eu, visul nu este sursă şi nici obiect de
studiu; visul este un criteriu. Deosebirea este funda-
mentală: eu nu povestesc un vis (al meu sau al
altcuiva), ci încerc să construiesc o realitate analogă
visului”.
Cărţile lui Dumitru Ţepeneag îmi dau, la o
primă lectură, senzaţia de conglomerat obscur, câlţos,
ieşit din „laboratorul hirsut şi erectil” (cum ar spune
Marcel Moreau) al unui scriitor care exploatează
până la ultimele consecinţe limbajul de descripţie
relativă. Existenţa metaforală pare suverană.
Autorul se lasă purtat de propria scriitură spre înche-
ieri neplănuite. Stupoarea de a fi e tradusă într-un
enunţ vâscos, scăpat din frâu, improvizând liber în
marginea datelor realului eliberat de constrângerea
oricărui semn de punctuaţie, abia strunindu-şi revăr-
sarea în capitole şi paragrafe aleatorii. O a doua lec-
tură vitraliază însă secvenţele. Îţi dezvăluie o stra-
nie, pedantă ritmare interioară, o organizare minu-
ţioasă a fiecărui verb. Ghemul răspunde, răscrucea
semnifică polifonic. Himera, cu aparenta ei disconti-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
nuitate, experimentează un caleidoscop scriptural.
Semnale deodată îmblânzite sunt tot atâtea călăuze
în labirint.
Recitesc cuvintele lui Ţepeneag (din Momentul
oniric): „Visul, prin excelenţă sinestezic, ne dezvăluie
analogia universală, corespondenţele care există
între lucrurile toate de pe pământ sau de dincolo
(s.m.) şi care au permis formarea limbajului; omul a
pierdut sau a uitat taina, şi de aceea visele ni se par
de multe ori haotice şi bizare”. Şi mai departe:
„Literatura onirică e o literatură a spaţiului şi timpu-
lui infinit, e o încercare de a crea o lume paralelă, nu
omoloagă, ci analoagă lumii obişnuite. E o literatură
perfect raţională în modalitatea şi mijloacele ei, chiar
dacă îşi alege drept criteriu un fenomen iraţional. Şi
în orice caz literatura onirică nu e o literatură a deli-
rului, nici a somnului, ci a deplinei lucidităţi”. Şi
încă: „realitatea obiectivă e necontenit dublată de o
infrarealitate”. Când Escher îşi desenează în două
dimensiuni cele Trei sfere, dând iluzia realităţii volu-
minoase şi vii, descoperă că iluzia optică e totul până-
ntr-atât încât nu-şi va putea convinge privitorii să
ANUL XXI Nr. 4 (697)
Plănuită de mult, ca o urgenţă introdusă în ritmurile scrisului meu de amănuntul că
visez enorm, Cartea viselor porneşte de la două, pentru mine, adevăruri. Mai întâi,
ceea ce vezi, simţi, înţelegi, pe scurt, trăieşti în vis/prin intermediul viselor este o expe-
rienţă de consistenţă şi însemnătate egale cu ale experienţei diurne, în stare de veghe.
Şi visele intră în definirea de sine, şi ele lasă urme, şi ele te construiesc. Pe de altă
parte, povestea-vieţii-în-stare-de-veghe şi povestea-viselor-nopţii (voi face această dis-
tincţie între zi şi noapte fiindcă nu dorm niciodată în timpul zilei, iar Cartea e a vise-
lor mele) sunt ambele interpretări subiective şi larg condiţionate de contexte, sunt fic-
ţiuni la distanţă egală de Adevărul absolut, niciodată nouă la îndemână. Le desparte,
poate, o singură diferenţă: faptele şi ficţiunea vieţii tale diurne au sau pot avea mar-
tori, cele ale viselor tale, nu. De aici şi circumspecţia – firească, de altfel – cu care sunt
priviţi povestitorii de vise. Nimeni nu poate proba „adevărul” şi acurateţea relatărilor
tale de dincolo. Nici măcar aparatura sofisticată a psihiatrilor şi neurologilor de azi
care măsoară, orbeşte, pe dibuite, impulsuri şi crispări ale trupului/creierului care
visează. Dar e de precizat imediat că nici lectura vieţii diurne, nici a celei nocturne nu
sunt ultime şi definitive, în cazul amândurora încap oricând remanieri, re-lecturi,
funcţie de date noi, de o ştiinţă/înţelegere mai adâncă a detaliilor. Şi amândouă sunt
acte ale creierului tău. Cel puţin deocamdată, însă, visul e o experienţă strict indivi-
duală, o aventură singuratecă – nu te poate însoţi nimeni, nici un om în carne, oase şi
gând! – şi, de cele mai multe ori, neclară şi stranie chiar şi pentru visătorul însuşi. Dar
asta nu înseamnă nicidecum că visul nu e parte din tine, din enciclopedia ta persona-
lă, cu voia ori fără voia ta. Nu ştiu cum apar visele, spunea Jung, dar, „dacă meditezi
destul asupra lor, totdeauna iese ceva din ele…”
pipăie fila, să-i simtă şi că ceea ce credeai că nu se poate este cu putinţă.
înţeleagă planitatea. Nu Oglinda e un personaj extrem de viu în proza
vor mai crede în altceva lui Ţepeneag. Nu i-am numărat apariţiile, dar de fie-
decât în iluzia mediată care dată spune enorm. Iată un singur exemplu:
de imperfecţiunea ochiu- „Răsucesc comutatorul. Văd cum ţâşneşte oglinda,
lui omenesc. Lucrurile acolo deasupra chiuvetei, iar chipul meu prins înăun-
nu stau altfel în fraza tru. Chipul meu captiv, buimac, cu părul răvăşit,
lui Ţepeneag. Cele trei ochii holbaţi. Mă apropii de el, de mine însumi.
sfere suprapuse şi între-
tăiate, limbajul, realita-
tea obiectivă şi ficţiu-
nea, sunt deopotrivă de
„reale” sub scriitura
abilă a prozatorului (nu
adevărate, însă asta nu
mai contează!) aşa încât
în zadar ar încerca să-şi
tragă cititorul de mâne-
că şi să-i mărturisească
repetat că nu-s „decât”
personaje. Adică, inter-
pretări, răsfrângeri. Că
deplina sa luciditate îl
ajută să vadă deodată
toate feţele lumii în
oglinda-sferică a cuvin-
telor şi să le transcrie
provizoriu într-o „formă”. În cele din urmă, lumea nu
ştie că-i scrisă şi că singurele adevăruri sunt lecturi-
le. Fiecare sferă-lectură se crede autonomă, stăpână
pe propria voinţă, dotată cu forţă de acţiune şi de
reacţie. În centrul lor, autorul trage sforile, anunţând
din când în când în eter că „a scrie înseamnă a trişa”
şi ăsta-i singurul lucru cinstit la îndemâna omului.
Acea supersugestie a spaţiului, tipică desenelor „oni-
rice” ale lui Escher, e prezentă şi în cărţile lui Ţepe-
neag. Şi acelaşi grad de amuzament subtil, inteli-
gent, nu lipsit de o doză de (auto)ironie. În ambele
cazuri, realitatea istorică nu e lucrul cel mai impor-
tant. Ea se întâmplă să fie acolo deodată cu ochiul
artistului şi să fie antrenată în prestidigitaţia sa înal-
tă. Fiindcă jocul, iarăşi în ambele cazuri, e şi lucid, şi
înţelept. Vede (aproape) totul, până dincolo, şi opreş-
te alunecările abisale înainte ca privitorul să fie pri-
vit la rândul său de haos. Tensiunea e mereu ridica-
tă, fiindcă nici o clipă nu are confortul lenos de a şti
ce va fi în clipa imediat următoare ei. Panica – în Dedublarea asta matinală ar trebui să mă uimească,
scriitura catoptrică – stă umăr la umăr cu încântarea să mă tulbure. Şi totuşi nu-i aşa. Poate pentru că vin
de a fi părtaş unei oglindiri nesfârşite. Cititorul se va de departe... Nici măcar nu mă mir”. Scrisul-oglindă,
încredinţa celor trei dimensiuni sugerate de scriitor, scriitura catoptrică acoperă pagina, îi nesocoteşte
refuzând să mai accepte bidimensionalitatea cotidia- marginile, se împănează cu „desene absurde, deliran-
nului cenuşiu. Fiindcă logica desenului scriptural e te, care mă ajută totuşi să ies din momentele de blo-
perfectă şi-ţi demonstrează, dincolo de orice îndoială, caj când mintea mi se goleşte ca un vas cu fundul
găurit, şi nu mai văd nimic decât ce pot zări eventual
pe fereastră...” În realitatea catoptrică (virtuală? oni-
ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris rică?), toate elementele sunt libere fiindcă şi-au pier-
Octavian Paler dut definitiv libertatea. Sau, oricum, n-o mai ştiu
Deşertul pentru totdeauna defini. Autorul, personajele, cititorul, realitatea,
Editura Polirom, 2009 cuvintele orbecăie la întâmplare, umăr la umăr.
Fiindcă nu există Privirea pură şi simplă căreia să-i
Publicat in 2001, după ce autorul a răspundă Privitorul pur şi simplu. Privirea e mereu
suferit un preinfarct, Deşertul pentru intermediată – maşina de scris, oglinda, ochelarii,
totdeauna are forma unui jurnal cu
însemnări zilnice, în care relatarea binoclul, ochii închişi etc. deviază prismatic culoarea
întâmplărilor prezente se îmbină cu albă a Adevărului în toate culorile. Totul e interpre-
întoarcerile în timp — copilăria petre- tare, punct de vedere, îndoială temporar mulcomită
cută la poalele Munţilor Făgăraş, în de o nouă ficţiune. Tocmai această uriaşă deschidere
satul Lisa, anii de şcoală şi de liceu.
Povestirea e întreruptă adesea de obţinută prin închideri succesive în fragment, decu-
gândurile autorului, care îşi mărturi- paj, schiţă, frântură e cea care acceptă definiri prin
seşte teama de moarte, greşelile şi încântător, aiuristic, captivant, fascinant, derutant.
regretele. Este cartea în care Paler „se dezvăluie”, o carte-bilanţ Şi vesel, de o voioşie în pragul grimasei, dar, totuşi,
care poate fi citită în chei multiple.
voioşie. Nimic nu e prea mărunt ori prea trivial, toc-
„Deşertul pentru totdeauna este unul dintre cele mai copleşitoa- mai fiindcă definitivul nu e hărăzit oamenilor. Fiorul
re eseuri confesive ale literaturii române. O carte de severă, vieţii cotidiene pâlpâie încurajator visând vâlvătăi,
adâncă, exemplară aristocraţie rurală, răvăşitoare, repet, tocmai fabulosul aşteaptă după colţul visului şi al realităţii,
prin simplitatea ei, prin refuzul alambicărilor şi rafinamentelor
evocative. Deşertul lui Paler este aidoma acelor istorii cu bătrâ-
iar râsul, discret, durabil, jucându-se alintat cu pro-
nul ţăran care-şi presimte nesmintit sfârşitul, care îşi cheamă, priile incuri, se iscă şi din disconfort şi rău. 
deplin împăcat, familia la căpătâi, cerindu-şi iertare de la fiecare,
sau, dimpotrivă, mustrându-l pe unul, avertizându-l pe altul,
împăcându-i pe cei certaţi şi împărţindu-şi atent moştenirea,
indicându-i fiecăruia ce, cât şi cum să facă la înmormântare,
totul într-o linişte suverană, pentru care «moartea este singurul
lucru sigur din viaţă», iar fatalitatea nu există decât ca legitimare
a normalităţii.” (Dan C. Mihăilescu)
  Cărţi, cărţi, cărţi
Alex. Ştefănescu
Visul meu secret
ceastă rubrică – al cărei titlu, sper că
A s-a observat, sugerează entuziasmul,
dar şi o anumită exasperare, provocată
de evidenţa faptului că nu pot citi tot
ce apare – se află la prima ei ediţie. Întrucât unii
cititori ai revistei Contemporanul poate nu mă
cunosc, mă simt dator ca acum, la început, înainte de
a începe să prezint şi să comentez cărţi, să explic în
câteva cuvinte ce cred eu despre îndeletnicirea de
critic literar.
Un critic literar nu este altceva decât un citi-
tor, însă mă grăbesc să menţionez: un cititor profe-
sionist. Spre deosebire de cititorul obişnuit care
după ce a citit o carte poate să spună doar că i-a plă-
cut sau nu, criticul literar trebuie să spună de ce i-a
plăcut sau nu. Şi asta nu pentru că este mai inteli-
gent, ci pentru că este mai experimentat. Căci asta
face tot timpul.
Nu-i uşor să te ocupi de cărţi o viaţă întereagă.
Una e să citeşti din plăcere, şi alta să citeşti din obli-
gaţie profesională. Mi-aduc aminte că în adolescen-
ţă, când nici nu-mi trecea prin minte că o să fiu cân-
dva critic literar, citeam din plăcere şi parcă ziua era
prea scurtă când mă lăsam absorbit de o carte bună.
Acum ceva din acea bucurie s-a stins. Un ideal al cri-
ticii literare ar fi ca – oricât de departe ar merge pro-
fesionalizarea – să păstreze acea candoare iniţială,
acea capacitate pe care o avea în adolescenţă de a se
lăsa captivat, ca Ulise de Circe, de o carte.
Cui se adresează un critic literar? Se adresea-
ză cititorilor. La noi persistă o confuzie. Scriitorii îşi
închipuie că un critic scrie pentru ei. Nu scrie pentru
ei. Am explicat multor autori că îi respect, chiar şi pe
cei fără talent, pentru că dau dovadă de o tenacitate
donquijotescă, pentru că mizează totul pe această
îndeletnicire care nu este sigură, căci se pot trezi la
un moment dat cu părul alb şi fără o operă, înţele-
gând că şi-au închinat viaţa unei himere. Îi stimez
pe toţi, dar când scriu un articol nu mă adresez lor.
Dacă m-aş adresa scriitorilor, aş putea foarte bine să
le trimit scrisori particulare în care să le explic ce
părere am despre cărţile lor.
Eu nu fac pedagogie cu scriitorii, nu vreau să îi
învăţ cum să scrie. Unii scriitori mă întreabă: „La ce
îmi ajută mie că ai scris chestia asta?” Dar nu mi-am
propus în nici un fel să îi „ajut”. Eu vreau să mă fac
folositor cititorilor (şi scriitorilor în calitatea lor de
cititori). Îmi fac datoria faţă de ei. Îi informez în
legătură cu ceea ce am citit, pentru că nu toată popu-
laţia unei ţări poate citi toate cărţile care apar.
Fiecare are altă ocupaţie. Aşadar, un critic literar
este un om care nu face altceva decât să citească şi
să îi ţină la curent pe ceilalţi cu ceea ce crede că ar
merita să citească la rândul lor. Este foarte impor-
tant ca el să îşi facă datoria faţă de public.
Iată şi alte întrebări posibile. Când trebuie să
facă cineva critică literară? La tinereţe sau la bătrâ-
neţe? Călinescu a dat acestei întrebări un răspuns
de neuitat. A folosit o formulă paradoxală, în stilul
său caracteristic: criticul literar este un scriitor care
a ratat în poezie, proză şi teatru. Adică a încercat să
scrie în toate genurile pe care le cunoaşte, le-a înţe-
les mecanismele şi în cele din urmă, fiind în cunoş-
tinţă de cauză, ajunge să aibă competenţa necesară
ca să se pronunţe asupra poeziei, prozei sau teatru-
lui.
Eu, fără să desconsider deloc ingeniozitatea
interpretării lui Călinescu – cine ar putea să o facă?
este vorba de un critic genial – am totuşi o altă opi-
nie: cred că foarte bine e să faci critică literară când
eşti tânăr şi abia apoi, dacă simţi nevoia, să scrii
poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind cri-
tică literară, înveţi cum e făcută literatura, te uiţi la
ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi atent,
înveţi din această examinare din diferite unghiuri.
Cititorul obişnuit nu o citeşte atent, o citeşte lăsân-
du-se transportat de ficţiune, de emoţie, de frumuse-
ţea ei literară. Pe de altă parte, tânărul este integru
din punct de vedere moral, curat, are reacţii sponta-
ne, nu minte (deşi, după cum am observat în ultimii
anii... dar asta e altă poveste).
Nu există critic literar care să-şi păstreze
această integritate morală până la sfârşitul vieţii.
Alex Ştefănescu. Critic şi istoric literar,
prozator, dramaturg, publicist, realiza-
tor de emisiuni TV. Născut la
6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, din-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
tre care a avut un mare ecou Istoria lite-
raturii române contemporane. 1941-2000,
apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270
de articole pro şi contra, a fost răsplăti-
tă cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi
Premiul Academiei). Emisiunea Un
metru cub de cultură difuzată de
Realitatea TV i-a adus Premiul APTR
pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă
emisiune, realizată pentru TVR
Cultural, Istoria literaturii române con-
temporane povestită de Alex. Ştefănescu
– Premiul APTR pentru emisiuni
culturale pe 2008.
În 2009 a publicat o carte despre două
Oricât de cinstit ar fi, oricât ar dori să lupte cu pre- sute cincizeci de cărţi proaste,
siunile făcute asupra sa, cedează în cele din urmă,
intransigenţa lui se erodează. Mă refer la criticii cin-
stiţi – şi sunt mulţi – iar nu la cei care de la început
fac o afacere din critica literară. Pe aceştia nici nu-i
consider critici literari. Se produce în timp o cedare
Cum te poţi rata ca scriitor.
Tot în 2009 a început să realizeze
şi o emisiune TV pe această temă,
Tichia de mărgăritar.
pentru că presiunile pe care scriitorii le exercită în
timp asupra criticilor sunt infernale şi dovedesc o ALEX. ŞTEFĂNESCU
inventivitate extraordinară. Nici nu înveţi bine să te Bucureşti OP 22, CP 22
aperi în faţa unui tip de imixtiune, că se şi inventea- alex2108145@yahoo.com
ză altul. Criticul este mereu nepregătit; şi este vul-
nerabil şi pentru că, stând mai tot timpul în casă, ca devine criteriu ontologic. Criteriul de valoare devine
să citească, nu are experienţă în lupta cu viaţa. criteriu de existenţă.
Când iese din casă este precum o bufniţă care se Noi nu putem introduce în circuitul vieţii cul-
rătăceşte ziua pe o stradă. turale „cadavre” de literatură. Asta este, de altfel,
În România sunt 2450 de membri ai Uniunii una din misiunile criticului: să despartă ceea ce este
Scriitorilor şi încă 4-5000 de autori care nu sunt viu de ceea ce este mort.
membri ai acestei organizaţii. Dar Dumnezeu nu Mai este de spus ceva, foarte important: în
distribuie tuturor talentul, ca pe un ajutor social. momentul de faţă criticul ar trebui să se ocupe nu
Din cei 2450 de membri ai Uniunii Scriitorilor, după numai de citirea şi evaluarea textului, ci şi de relan-
părerea mea, doar vreo sută sunt scriitori adevăraţi, sarea interesului pentru literatură. Dispare, sub
şi doar vreo zece sunt foarte buni. Ceilalţi au doar ochii noştri, în întreaga lume (în România, din feri-
meritul că scriu. cire, mai lent decât în multe alte ţări), interesul pen-
E bine să existe mulţi oameni care scriu. E bine tru literatură, ceea ce reprezintă o mare pierdere.
ca în cultura românească să existe o arie mare de Dispare pentru că nu are cine să-l transmită, pentru
selecţie. Dar nu înseamnă că toţi cei care vor să devi-
nă scriitori chiar vor deveni. Eu nu mă gândesc cu
antipatie la cei care se simt lezaţi când afirm despre
ei că nu au valoare, ci mă gândesc – şi nu sunt ipo-
crit – cu simpatie şi compătimire; dar mă gândesc cu
compasiune şi la mine, pentru că trebuie să le suport
reacţiile de multe ori lipsite de fair-play. 5
Nu înţeleg de ce cred unii scriitori că un succes
regizat, falsificat poate să însemne ceva pentru ei.
Eu nu m-aş mulţumi deloc cu un succes obţinut prin
aranjamente şi insistenţe. Adevăratul succes pentru
mine ca scriitor ar fi ca mergând pe stradă să văd că
un necunoscut are cartea mea în mână şi că a fost
atât de nerăbdător s-o citească, încât a deschis-o
încă de pe stradă şi că, absorbit de lectură, merge
neatent, lovindu-se de ceilalţi trecători. Acesta e suc-
cesul: să vezi că pe cineva îl interesează cu adevărat
ceea ce scrii tu. În rest, premii literare, cavouri la
Bellu pe aleea scriitorilor, traduceri în străinătate,
laude ditirambice la lansări – toate astea nu înseam-
nă nimic, absolut nimic.
România este unică în lume prin amploarea
interesului faţă de literatură; cu asta ar trebui să ne
mândrim. Eu am vorbit, poate, sarcastic despre
această situaţie, dar ar trebui să ne bucure că la noi
nu s-a stins interesul pentru literatură.
Mă întorc la ce face criticul literar copleşit de
abundenta producţie de texte literare. Este foarte
important să discearnă, să stabilească ce anume
merită să fie considerat literatură şi ce nu. Pentru că
în literatură funcţionează un principiu neîntâlnit în
alte domenii, şi anume: numai ceea ce este valoros
există. Asta este foarte interesant. De exemplu, o
maşină bună există ca şi una proastă. Se află amân-
două acolo, nu poţi să le ocoleşti, ocupă un spaţiu.
Dar literatura nu există decât atunci când are valoa-
re. Altfel, pur şi simplu nu există. Degeaba are forma
unei cărţi, degeaba coperţile unei cărţi proaste sea-
mănă într-o bibliotecă cu cele ale unei cărţi bune. că nimeni nu pune suflet în asta, pentru că trebuie
Una există, alta nu există. Ca să folosim limbajul un anumit eroism ca să propagi literatura.
filosofilor: în domeniul literaturii, criteriul axiologic Literatura nu poate fi citită ca alte texte – de
aici pleacă totul. Literatura are un limbaj al ei care
nu mai este cunoscut decât unora. Se va ajunge în
ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris curând ca limba literaturii să aibă un regim de limbă
moartă, ca latina sau greaca veche. Asta mă îngrijo-
O MIE ªI UNA DE NOPÞI rează cel mai mult: ideea că în viitor (nu contează că
eu nu voi mai fi atunci) s-ar putea să nu se mai
poveºtile care au fascinat întreaga citească, să nu mai fie cunoscută această limbă
lume, zeiască (de fapt, singura limbă cu adevărat omeneas-
ediþie integralã de lux necenzuratã — că). Şi cu asta vreau să lupt. Visul meu secret (dar,
15 volume
iată, nu mai e secret) este să fac tot ce sunt eu în
stare pentru ca oamenii să redescopere bucuria de a
Editura Erc Press
citi. 
Comenzi la
www.ercpress.ro
APRILIE 2010
 (CON)TEXTE

Maria-Ana Tupan
O energie de opoziţie
ub două aspecte mi-i reprezint pe pămân- cu alte universuri ficţionale potenţează textul indivi-

S
tenii „consideraţi a fi cruciali în produce-
rea, aplicarea şi difuzarea cunoaşterii”,
care le definesc motivaţia şi finalitatea:
curiozitatea intelectuală şi Fapta goetheană. Nici
unul din acestea nu intră în vederile celor care au
alcătuit chestionarul transmis recent de către
Institutul Naţional de Statistică celor interpelaţi în
termenii reproduşi mai sus. Iniţiativa nu este însă
autohtonă, ci aparţine unor organisme internaţiona-
le (UIS, OECD şi Eurostar), interesate de orice altce-
va: cine a finanţat doctoratul, unde a fost doctoran-
dul angajat şi în ce condiţii, care e harta mobilităţi-
lor sale în timpul doctorandurii, cât de satisfăcătoa-
re i-au părut beneficiile, avantajele, oportunităţile
de avansare, ce motivaţie politică l-a determinat să
emigreze sau să revină în ţară etc. O transcripţie
pentru un birou de personal sau o hartă politico-
financiară a inefabilului domeniu al creativităţii
intelectuale?
În Staţiunea lui Alexandru Ecovoiu, publicată
în 1997 şi reeditată de Polirom în 2007, căpetenia
enclavei republicane a unui... regat dezvăluie logica
duala a dorinţei puterii, pe de o parte, de a „conser-
va” intelectualii, pe de alta, de a-i avea sub control,
până în pragul anihilării: „Aş putea să-l înfund defi-
nitiv pe romancier (...) Trebuie să-i scurtez nasul
Romancierului. Şi Filosofului, şi Actorului. Nu îi voi
distruge însă pe nici unul, aşa cum intenţionam cân-
dva. Să rămân cu plebea? Cu rândaşii de la
Hipodrom? Cu hoţomanii de crupieri? Cu croitorii?
Cu cizmarii? (…)” Interesul Magistratului din roman
6 pentru cei cuprinşi în primul termen al antitezei
sociale este motivat de faptul că aceştia sunt ase-
meni vaselor prin care s-a risipit intelectul divin în
lume conform doctrinelor gnostice. Sunt purtători de
informaţie, ceea ce, în epoca ipotezelor cuantice des-
pre geneza universului, a devenit o variantă a dorin-
ţei de nemurire. Apocalipsa cuantică plasează infor-
maţia indestructibilă la sfârşitul lumii, care e şi pre-
misă şi promisiune a reluării ciclului Big Bang – Big
Crunch. Ca romancier, Alexandru Ecovoiu doreşte să
răzbată la „centrul informaţional al planetei”,
deplângând tipul de povestire aluvionară, redundan-
tă şi banală:: „Ai văzut pe raftul unei librării o carte;
vreo mie opt sute de pagini, în trei volume. Trei cea-
sloave petrecute cu o banderolă-reclamă. Un roman
scris în zilele noastre! Despre o femeie. Opera unui
grafoman. Onanist; nici despre un război nu istori-
seşti atât.”
Literatura de după război, a „epocii electroni-
ce”, sau a transmisiunii globale de informaţie, este,
cel mai adesea, o meta-literatură. O operă nouă se
naşte, nu din raportarea la realitate sau ca expresie
a psihicului individual, ci ca joc cu forme deja codifi-
cate: texte preexistente, de varie provenienţă.
Ordinea culturii este stratificată, dar între diversele
nivele se produc interferenţe. Intrarea în rezonanţă
eveniment ■ eveniment ■ eveniment
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
dual: „Funcţionezi pe etaje, nu le distingi: dacă te-ai
pune de acord cu toate palierele, ai stăpâni lumea.”
Cel puţin, pe aceea a Bibliopolisului. Efectul este o
explozie a energiilor semantice graţie contaminărilor
intertextuale. Experienţa istorică nouă poate fi înţe-
leasă doar prin modelare cognitivă. În ramele deja
familiare ale unor motive literare sau intrigi prototi-
pice, Alexandru Ecovoiu a turnat experienţa unui
locuitor al societăţii carnavaleşti, de tranziţie între
două forme de totalitarism, aşa cum a fost trecerea
de la dictaturile intrebelice de dreapta la dictatura
proletariatului.
Regele a cărui impotenţă duce la pustiirea
regatului e un motiv pus în circulaţie de romanţuri-
le medievale din ciclul Regelui Arthur şi resuscitat în
opere diverse precum Ţara pustie de T.S. Eliot,
Regele moare, de Eugen Ionescu, sau Regele pescar al
regizorului Terry Gilliam. Remediul implică, de fie-
care dată, aflarea Graalului, adică a ceea ce diverse
societăţi consideră a fi valoarea
supremă. În romanul lui Alexan-
dru Ecovoiu, regele falit este sal-
vat de un Magistrat machiavelic
cu bani obţinuţi din jocurile de
noroc şi pariurile unui hipodrom
dintr-o provincie cu statut politi-
co-administrativ ambiguu, carac-
teristic epocii contemporane, când
graniţele naţionale au tendinţa de
a se estompa în diverse comuni-
tăţi, fie locale, fie globale. Para-
doxala expresie „staţiune-stat
model” codifică nu doar relativis-
mul geopolitic, ci şi modelul exis-
tenţial propus de Deleuze şi
Guattari, al fluxului vieţii care
încremeneşte provizoriu în tipuri
de civilizaţie, oscilând între act
întemeietor şi anarhie revoluţio-
nară. Ca şi în Povestirile Docto-
rului Hoffman, de Angela Carter,
ordinii statale impuse prin „ordo-
nanţe” şi menţinute cu mână de
fier de către Magistrat i se opune Castelanul, nu ca
figură a energiilor subversive ale subconştientului
libidinal, însă, ci ca legatar al ordinii aristocratic-
oculte care a rivalizat cu puterea oficială, submi-
nând-o – o activitate atribuită, de exemplu, societă-
ţii secrete a rozicrucienilor. Într-o epocă a simulacre-
lor însă, nu se mai ştie, dacă s-a întors Castelanul în
persoană la castelul în ruină, din care nu a mai
rămas decât donjonul (închisoarea castelului medie-
val, dar şi tradiţională imagine a Fortunei cu noroc
schimbător), sau dacă, nu cumva, în istoria modernă
a parveniţilor şi dispariţiei claselor sociale, locul
acestuia a fost, de fapt, luat de Intendent...
O altă energie de opoziţie, care nu poate fi
uzurpată, este aceea a unui narator fără nume, prin
care vorbeşte Vocea, logosul sau structura imanentă
de informaţie a planetei, inteligenţa ei colectivă şi
atemporală, concretizată în Biblioteca din Alexan-
dria sau în utopia semiologică a tuturor textelor ei.
Muza lui, femeia solară, este, probabil, Sofia, figură
centrală a cultului înţelepciunii la membrii ordinu-
lui secret al iluminaţilor. Castelul, având reputaţia
unor secrete experimente alchimice, de prefacere în
aur a metalelor inferioare, pare o replică a
Escorialului, în ale cărui laboratoare alchimiştii
regilor spanioli au realizat trecerea către chimia epo-
cii moderne. Naratorul impersonal, care scrie despre
căutătorii aurului-lapis, poate fi încadrat în proiec-
tul iluminist, lansat de Kant sau Goethe, al progre-
sului prin cunoaştere, autonomie intelectuală şi
opere de civilizaţie. Puterea activă în viaţa politică,
acea causa eficiens, care, de la Machiavelli încoace,
este ascunsă – Magistratul este, oficial, doar al
patrulea în ierarhie – se manifestă ca o forţă a iner-
ţiei, aceea care ar dori să permanentizeze statu quo-
ul. Staţiunea a rămas la stadiul
medieval, televiziunea şi tehnolo-
gia modernă, în general, fiindu-i
necunoscute. Schimbarea este
efectul ideilor transmise prin lim-
baj, vorbit sau scris. Pentru ca
lumea să se schimbe, este necesar
ca sistemul care este cartea să
intre în rezonanţă cu sistemul
social, al publicului, la frecvenţa
punctului său critic. Ca şi în
Naufragii, de Marius Tupan
(România literară, 14 noiembrie
2008), scriitorul este un regizor de
evenimente, cel care le generează
mai curând decât cel care le con-
semnează. În acelaşi timp, ordi-
nea pe care o instituie ca proiect
meliorist se prăbuşeşte sub asal-
tul forţelor inconştiente, al unor
energii vitale nestructurate. Dacă
în Sigma, Alexandru Ecovoiu
părea tentat să vadă dincolo de
evenimente manifestarea unor forţe sociale oculte,
simbolizate de semne vide, cu semnificaţie şi refe-
rent tăinuite, ordinea de adâncime este acum împru-
mutată mai curând din teorii ale ştiinţei contempo-
rane. Ca şi universul oscilând între haos şi ordine,
societatea cunoaşte disoluţia oricărui regim, revolta
maselor anihilând structurile de sens ale politicului,
esteticului, religiosului, eticului... Lumea textului
este o matrice de stări, o pluralitate de lumi ficţiona-
le, de posibile traiectorii epice, pe care, în societatea
virtuală, cititorul şi le poate alege interacţionând cu
Autorul-computer... Utopia cuantică pare să împli-
nească aspiraţia romanticilor către etern şi infinit:
„Dar dacă vei avea trebuinţă de a cincea dimensiune?
Nu a fost dovedită?! Cum să fie când din lumea ta, cu
numai trei, nu poţi s-o defineşti pe cea de-a patra?
Încearcă să comunici fără să vorbeşti. Fără să scrii.
Instantaneu. Prins într-o dimensiune nouă, ultimul
război mondial, de pildă, ar fi redat – ca informaţie –

în totalitate. (…). O superimagine ce va cuprinde –

Adrian Marino totodată – forma şi culoarea Timpului. ...Staţiunea
Viaţa unui om singur
Editura Polirom, 2010
poate fi stocată, ca poveste, într-un fir de nisip; cristal
de siliciu sau chip, în termeni tehnici. De praf.”.
Viaţa unui om singur este volumul de memorii al regretatului cărturar Adrian Marino, o autobiografie ce se Alexandru Ecovoiu reuşeşte să acroşeze, cu
opreşte la anul 1999. Autorul rememorează şase decenii de existenţă, cu represiunea, deportarea în remarcabilă economie textuală, generoase spaţii dis-
Bărăgan şi însingurarea morală de după 1989. Manuscrisul face parte din fondul „Adrian Marino” al
Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Autobiografie îndelung aşteptată, volumul ce cursive. Propria lui energie textuală este transfor-
apare, conform dorinţei autorului, la cinci ani de la moartea sa captivează prin traseul unei vieţi de excepţie, matoare mai curând decât inventivă. Ca în muzică,
ca şi prin valoarea culturală a mărturiei pe care o aduce. mintea încearcă plăcerea recunoaşterii unei teme, ca
„În câteva cuvinte: de şase decenii, cel puţin, gândesc mereu altfel, aproape în toate domeniile. Scara mea şi a variaţiunilor. Staţiunea este „cronica unei morţi
de valori, începând cu valorile culturale şi ideologice, este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe
care le-am străbătut, obligat sau nu. Iar o astfel de singurătate — care nu este nici sentimentală, nici socială anunţate” (Gabriel Garcia Marquez). Ştim de la înce-
— este greu de suportat. O suferinţă abstractă, rece. O revoltă permanentă şi fără soluţie. Mai totdeauna put că un personaj va fi ucis, dar de către cine? Orice
inexprimabilă şi incomunicabilă. Nu doresc nimănui o astfel de contrarietate şi uzură interioară. Fără ieşire şi text este împlinirea unei profeţii. Dar această profe-
fără o adevărată consolare. Încerc totuşi s-o pun pe hârtie, s-o definesc şi s-o descriu cu maximă claritate.
Doresc să scriu totuşi «cartea» vieţii mele, în toate sensurile cuvântului. Să-mi afirm identitatea, «personalitatea», bună, rea, aşa cum a ţie îşi are sursa într-o legitate profundă, a provizora-
fost.” (Adrian Marino) tului oricărui tip de civilizaţie, prin care marele uni-
Silviu Lupescu, 18 februarie 2010, în Observator cultural: vers rezonează cu viaţa umanităţii. O moarte/nuntă
„E un document, o confesiune, e sincer cât se poate, dur cu cei din jur, e strigătul de neputinţă al unui om ce scruta lumea în care dorea cosmică, deopotrivă dramatică şi consolatoare. 
să fi trăit. Printre rânduri, a strecurat idei pe care i le ştim din cărţi. N-a ridicat statui. Unora, le va părea o răzbunare. Nu e! Activiştii cul-
turali, carieriştii, fariseii mai mult sau mai puţini candizi, politrucii cu pretenţii, avizii de putere, nostalgicii involţi şi involuţi, găşcarii, inculţii
cu spoială de atoateştiutori, tupeiştii, intelectuali sau nu — ei toţi, şi mulţi alţii, nu fac parte din universul celui care a fost Adrian Marino.
Pe ei i-a neglijat. De la alţii, şi-ar fi dorit mai mult. Vor vrea să-l denigreze? El, cărturarul, le dă acum cu tifla. De pe copertă, pare a-i
privi cu ironie, parcă spunându-le provocator: «Acestea (cu un gest larg al mâinii arată spre rafturile din bibliotecă) sunt cărţile pe care
le-am scris în timpul vieţii. Aştept să-l văd pe cel care, dintre voi, va fi mai bun!»”.

ANUL XXI Nr. 4 (697)

 coopera cu el. De a face
ce ne taie capul, ce
vrem, unde vrem şi când
vrem.
E normal că, în-
tr-un asemenea climat

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

psihologic anarhizant,
© CONSTANTINA BULEU

un album cum este 111

incursiuni în Cotidianul
românesc de Teodor
Baconsky şi Devis
Grebu (Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2009)
poate fi receptat – la
nivelul textului, nu al
caricaturilor care îl înso-
Ştefan Borbély ţesc – ca o mostră de
idealism pactizant, mai
ales în contextul în care
111 incursiuni în clivajul dintre „intelec-
tualii lui Băsescu” şi res-
Cotidianul românesc tul intelectualităţii criti-
ce româneşti are deja o
simptomatologie cronici-
zată, de care se discută
la nesfârşit. Mă grăbesc
să precizez că, abordând
în acest fel Incursiunile,
se face o greşeală capita-
lă. Pe de o parte, volu-
mul reprezintă un dia-
log eminamente con-
structiv – nu coroziv –
dintre două personali-
tăţi cu modalităţi de
exprimare diferite – foi-
letonistica de ziar în
cazul lui Teodor Baconsky,
caricatura de concepţie
în cazul lui Devis Grebu.
Pe de altă parte, e un
dialog între două stiluri:
unul seniorial, conserva-
tiv-melancolic în cazul
lui Baconsky, modelat
pe idealul uşor arhai-
zant al unei „societăţi
creştin-democrate” cu
referinţă directă la
morala ortodoxă, şi unul
grotesc-caustic în cazul
lui Devis Grebu, ale
cărui desene sunt, nu o
dată, de un comic hoho-
titor şi cinic, mai apro-
piat de grobianismul
vesel al vieţii noastre de
fiecare zi decât seriozi-
tatea zâmbitoare, înţele-
ornind deunăzi televizorul, pentru a
să publice săptămânal în Cotidianul. O face din res-
ponsabilitate, dar şi dintr-o anumită, foarte discret
sugerată, frondă „de castă”, proprie, de pildă, şi lui
Andrei Pleşu. Un cuvânt esenţial apare, aici, cel de
„elită”, căreia autorul, pe drept cuvânt, îi aparţine.
Dihotomizarea ideologică din vremea comunismului
a resemantizat la noi termenul – se sugerează –,
omul de elită devenind sinonim cu opozantul extra-
sistemic sau cu neimplicatul elevat, estetizant şi
autosuficient, izolat în turnul său de fildeş.
Dimpotrivă – scrie Baconsky –, „personal, cred însă
că procesul de legitimare a intelectualilor publici nu
mai poate fi stopat odată ce facem parte din Uniunea
Europeană. Am certitudinea că, în următoarele dece-
nii, elita noastră îşi va realiza tot mai convingător
vocaţia de a grăbi şi aprofunda occidentalizarea
României.”
Cuvintele sunt frumoase, credinţa în forţa pro-
videnţială a Uniunii Europene de asemenea, însă
îmi îngădui o singură nuanţă, echivalentă cu o
reducţie spre realism. După cum se conturează la
noi, azi, lucrurile, e puţin probabil că România se va
apropia, în următorii 20 de ani, de idealul statului
minimalist, funcţional, neutral şi nepărtinitor în
promovarea meritocratică a valorilor. Dimpotrivă,
organismele de putere – inclusiv Preşedinţia – conti-
nuă să favorizeze imaginea intelectualului cliente-
lar, inerţie manipulativă de care e de presupus că
vom scăpa mai greu. Dusă la o extremă logică, prefe-
rinţa aceasta se decantează în formula elitei cliente-
lare discreţionare, care presupune nu numai un
mecanism ocult de tranzacţionare a bunurilor simbo-
lice (prestigiu, relevanţă a implicării sociale etc.), ci
şi o distribuţie discriminativă a plăţilor pentru ser-
viciile aduse. România se află, pe moment, în etapa
lungă – „de tranziţie” – a acumulării primitive de 7
capital, ceea ce duce la o favorizare a ocultului în
detrimentul transparenţei. Statul sancţionează reto-
ric procedeul şi îl practică amoral, în culise: cât timp
această duplicitate va funcţiona, devine puţin proba-
bil că ea va fi interesată de crearea – prin finanţare

P
vedea cele mai recente convulsii ale
„cotidianului românesc” despre care
urma să scriu, fiindcă tocmai citisem o
carte cu acest subiect, am dat peste un politician por-
cin şi mitoman, arestat pentru trafic de influenţă.
gătoare, dar neiertătoare a lui Baconsky. Să mai
menţionăm un detaliu, esenţial pentru construcţia la
două mâini a albumului: sincronicitatea tematică
dintre medalioanele publicate de către Baconsky şi
caricaturile însoţitoare ale lui Grebu, ceea ce indică,
altruistă, meritocratică – a unei elite neaservite poli-
tic, obiective, eficiente.
Sublim, în programul personal al lui Teodor
Baconsky, este că el s-a pus în slujba realizării unei
asemenea elite: a ajutat la reformarea Ministerului
dincolo de o bună conclucrare şi de cunoaşterea prea- de Externe, a schimbat procedura de cooptare în
Cum era de aşteptat, el a făcut un preinfarct oportun
labilă a textului de către ilustrator, o anumită etică minister, a inversat raportul de vârstă dintre cei
în momentul în care parlamentul şi-a dat acordul
de lucru tranzitivă, un dialog real. bătrâni şi cei tineri, trimiţând peste hotare ambasa-
pentru urmărirea sa penală, motiv pentru care, în
Pentru Baconsky, imperativul moral major al dori cu o altă faţă decât aceea duplicitară, patibula-
loc să ajungă la temniţă, a fost internat tandru în
prestanţei sale publice e decantat din echilibrul ră de dinainte. Miza pusă pe reforma de vârstă e
spital, unde va rămâne, după toate probabilităţile,
caracterologic al persoanei sale, din etica religioasă recurentă în carte, sfaturile date tinerilor articulân-
pentru o vreme mai îndelungată, suficient de consis-
care îi stă la bază şi din evitarea glisajelor absoluti- du-se într-un program coerent, aproape utopic: „I-aş
tentă pentru a transforma oprobriul general care
zante referitoare la circumscrierea metehnelor iner- recomanda [tinerei generaţii] să se structureze aso-
începuse să îl învăluie în compasiune.
ţiale autohtone. Tipologic, volumul este – deşi un ciativ, civic, profesional. Să nu mai alimenteze tenta-
Poporul român este un popor milos, dar îi plac
citat din Cioran apare, atrăgător, pe copertă – unul ţia «dezinteresului superior». Să înţeleagă că, oricât
şi victimele. În cazul de faţă, incriminată e, din nou,
eminamente post-cioranian ca atmosferă şi modali- ar fi de gratificante, soluţiile individuale vor fi mereu
clasa politică în ansamblu, acuzată de complicitate şi
tate de gândire. Lipsesc din textele autorului carac- periclitate, dacă nu sunt dublate de soluţii comunita-
abuz de putere, dincolo de care se întinde un colac de
terizările ontologice, fundamentalismul scrâşnit, re.” În principiu, nu putem fi decât de acord, însă o
protecţie rozaliu şi asigurător, numit imunitate.
coroziv al multor consideraţii – cu precădere de tine- minusculă coadă de drac ne îndeamnă să vedem şi
Aspiraţia românului de rând de azi nu este aceea de
reţe – elaborate de către Maestrul de pe copertă, cum faţa întunecată a realităţii: autismul aproape gene-
a deveni competitiv în plan uman, profesional şi
nu găsim în carte nici demonstraţii psihologizante ralizant al adolescenţilor de pe stradă, care-şi îndea-
social, bun membru al comunităţii sale, purtător res-
abisale, menite să întreţină climatul unui fatalism să căşti în urechi din chiar clipa în care ies din casă
ponsabil al unor valori democratice reale, europene,
etnic păgubitor, în contact cu care orice provocare sau vorbesc la telefon pentru a se dezimplica total de
ci de a deveni imun. La lege, la efectele acesteia –
istorică nu reprezintă decât o masivă şi repetată ce este în jur, faptul că pârghiile lor instituţionale de
imun, în general, la restricţii. Trăim frenetic liberta-
cădere în neant. ascensiune socială şi profesională sunt blocate, pe
tea, însă doar ca exces personal, ca anarhie.
Dimpotrivă, ceea ce-l caracterizează pe autor e motive de corupţie sau nepotism, sau faptul că – de
Desprinderea de comunismul încheiat în decembrie
abnegaţia comunitară, dorinţa de a transforma vir- pildă, pentru a ne opri la un recent „triumf” al legi-
1989 a însemnat, pentru majoritatea românilor,
tualităţile intelectualului critic în responsabilitate slaţiei şcolare în curs de aprobare – proiectul noii
intrarea într-un spaţiu mirific în care toate licenţele
civică altruistă. Prima meditaţie cu o asemenea fina- Legi a învăţământului suprimă titularizarea, dând
sunt îngăduite. Când apar restricţii sau sunt invoca-
litate apare din chiar clipa în care Baconsky acceptă apă la moară corupţiei endemice din „sistem”.
te oprelişti – normale pentru un stat care a aderat la
Fireşte, nu e elegant să obiectezi cu „evoluţii”
Uniunea Europeană – lumea începe să vocifereze, se
pe care autorul nu avea de unde să le cunoască în
invocă stafia trecutului şi teama de a trăi din nou cli-
momentul scrierii textelor sale (2007-2009), însă o
matul de represiune de odinioară. Avem două violen- bun de tipar ■ bun de tipar ■ bun de tipar carenţă structurală tot s-ar fi cuvenit să observe:
ţe în cotidianul românesc de astăzi: unul anarhic,
regresul democratic radical al societăţii româneşti
vecin cu grotescul şi cu grobianismul, şi unul elevat, Corneliu Vasile din perioada de după aderarea la Uniunea
chiar intelectualizat, construit pe opoziţia etică faţă Scriitorul vremii, vremea scriitorului Europeană. Iată cum sunt descrise, idealizant, stra-
de regimul pe care l-am depăşit şi pe obligaţia de a Editura EuroPress, 2010
tegiile acestei perioade în Revoluţia clasei de mijloc
nu mai îngădui trecutului să reapară. Fantasma
Această lucrare este primul studiu mono- (textul nr. 72): „Suporterii mutaţiei socioeconomice la
negativă a celei de a doua violenţe este autoritaris- grafic complet despre opera scriitorului care asistăm pledează pentru un corporatism respon-
mul statal; dacă încercăm să definim psihoza negati- român Geo Dumitrescu, reprezentant sabil, asociat cu etica solidarităţii de merit, dar şi
vă a celei dintâi, ajungem la concluzia că ea se plă- important al perioadei comuniste din
pentru un stat minimal, dotat cu proceduri transpa-
mădeşte ca o violenţă care se doreşte eliberată de România. Astfel, în afară de poezie, sunt
discutate aici traducerile, publicistica şi rente, fiscalitate predictibilă şi legislaţie necontradic-
orice restricţie, de orice control. Mai pe scurt: demo-
ideologia literară a autorului, în scopul torie.” Uitaţi-vă la Boc şi la Băsescu, după ce parcur-
craţia este, pentru mulţi dintre compatrioţii noştri, o creării unui portret cât mai apropiat de rea- geţi o asemenea frază, şi v-apucă plânsul... 
combinaţie ciudată dintre un stat asistenţialist şi litate.
dreptul sacrosanct al fiecăruia dintre noi de a nu
APRILIE 2010

© AURA CHRISTI
Răzvan Voncu
O deconstrucţie a
discursului identitar arab
n epoca modernă, arabii au intrat în aten-
Î
ţia Occidentului mai ales după evenimen-
tele violente ce au urmat decolonizării
Orientului Mijlociu şi a nordului Africii.
Criza Suezului şi războiul arabo-israelian din 1967,
criza petrolieră din 1973 sau războiul din Golf, din
1991, au atras atenţia lumii occidentale asupra aces-
tui spaţiu vast, cu o impresionantă tradiţie cultura-
lă, şi care, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începu-
tul secolului al XX-lea, şi-a recăpătat vitalitatea
pierdută după prăbuşirea Imperiului Arabo-islamic.
Formidabilul ritm de creştere demografică (printre
cele mai ridicate din lume) şi progresele economice
înregistrate de monarhiile din zona Golfului au
transformat spaţiul arab într-unul dintre polii de
putere ai planetei, de care trebuie să se ţină seama.
Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, atribui-
te grupării islamiste conduse de Osama bin Laden,
apoi ocuparea Irakului (2003), au acutizat dezbateri-
le identitare şi criza dialogului dintre Occident şi
lumea arabă, determinându-i pe cercetători să caute
cauzele acestui conflict, ca şi rădăcinile unor proble-
me care, de aproape un secol, grevează asupra dez-
voltării şi bunăstării societăţii arabe, menţinând cea
mai mare parte a populaţiei în sărăcie şi înapoiere.
Din fericire, cultura română posedă specialişti
8
capabili să deruleze cercetări de amploare în această
problematică de mare interes. O dovedeşte, dacă mai
era nevoie, cea mai recentă dintre ele, aparţinând
reputatei profesoare Nadia Anghelescu şi purtând
titlul Identitatea arabă. Istorie, cultură, limbă*.
Această sinteză amplă se constituie, de fapt,
într-o exemplară deconstrucţie culturală a discursu-
lui identitar arab, atât în diacronie – din perioada
pre-islamică şi până în zilele noastre – cât şi în sin-
cronie, expunând, cu fineţe şi cuprindere, principale-
le direcţii ale dezbaterii identitare în lumea arabă de
azi. Identitatea arabă examinează, astfel, nu numai
miturile interne ale acestei lumi, deconstruindu-le în
lumina textelor şi clarificând contextele în care s-a
constituit discursul identitar, ci şi prejudecăţile şi
confuziile prin care, adesea, europenii s-au raportat
la spaţiul arab, restabilind şi aici dreapta măsură.
Echilibrul perspectivei este, de altfel, alături de acu-
rateţea şi amplitudinea informaţiei, una dintre vir-
tuţile esenţiale ale acestei lucrări.
Cercetarea Nadiei Anghelescu este, spuneam,
originală şi bazată pe experienţa didactică şi ştiinţi-
fică de o viaţă a autoarei, propunându-ne o cale pro-
prie de expunere şi investigare a spinoaselor ches-
tiuni identitare intra-arabe şi arabo-europene.
Autoarea nu se mulţumeşte cu un examen al con-
strucţiei identitare dintr-o singură perspectivă (a
limbii, a religiei sau a istoriei), ci le inglobează pe
toate, urmărindu-le în interacţiune. Şi aceasta, deoa-
rece, înzestrată cu o cunoaştere în profunzime a cul-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
turii şi civilizaţiei arabe, este avertizată în privinţa
diversităţii şi a contrastelor care se manifestă aici,
dedesubtul înfăţişării ei aparent uniforme a lumii
arabe. Islamul este un univers al coeziunii, desigur,
însă coeziunea nu exclude diversitatea şi chiar con-
fruntarea, atât în interiorul arabităţii, cât şi între
arabi şi non-arabi. Atemporalitatea pe care o reco-
mandă Islamul credincioşilor săi nu este totală şi, în
orice caz, nu exclude cu desăvârşire progresul.
Redând culturii şi civilizaţiei arabe înfăţişarea ei
multipolară, dinamică, Nadia Anghelescu operează o
demitizare a unei prejudecăţi solide din cultura
europeană, pe care apariţia Islamului radical nu a
făcut decât să o întărească şi mai mult. În realitate,
după cum arată autoarea, încă din zorii primului
califat, arabii au creat o cultură care şi-a conţinut
contradicţiile, iar suprapunerea Islam/ lumea arabă
nu a fost niciodată perfectă. Există, înainte de toate,
un Islam non-arab (cele mai mari naţiuni islamice,
indonezienii şi pakistanezii, sunt exemple la înde-
mână), după cum există şi arabi non-islamici (copţii
din Egipt, siriacii, ortodocşii şi maroniţii din Liban,
micile comunităţi creştine din Irak). Noţiunea de
ANUL XXI Nr. 4 (697)
cultură arabă nu are
conotaţii etnice, ci se
referă la limba de
expresie şi la orizontul
spiritual, mulţi dintre
creatorii culturii arabe
clasice nefiind arabi de
origine. Autoarea subli-
niază cu multă fineţe
accepţiunile diferite ale
noţiunii europene mo-
derne de naţiune, în
spaţiul arab, acolo unde
’umma poate primi atât
sensul de naţiune (în
special la unii autori
moderni), cât şi pe cel
de comunitate religioa-
să sau suma tuturor
credincioşilor islamici.
Un al doilea merit
al cercetării este expu-
nerea clară şi sistema-
tică a unui material
vast şi, prin forţa îm-
prejurărilor, contradic-
toriu. Discursul identitar arab se construieşte încă
din perioada pre-islamică – jahiliyya sau „epoca
ignoranţei” – şi cunoaşte mai multe faze: începuturi-
le Islamului şi primele cuceriri, constituirea
Imperiului Arabo-islamic, primele dispute între
Islamul arab şi cel non-arab (shu’ubiyya), destrăma-
rea Imperiului, apoi cucerirea otomană, Renaşterea
arabismului şi constituirea naţionalismului arab, iar
după cel de-al doilea război mondial, apariţia state-
lor arabe şi contactul/ conflictul cu Occidentul. În
toate aceste etape ale construcţiei identitare, arabii
s-au aflat în dialog 1) cu ei înşişi, 2) cu non-arabii
islamici, 3) cu arabii non-islamici şi 4) cu europenii,
dialoguri care şi-au avut, fiecare în parte, rolul său
în construcţia conştiinţei de sine şi a imaginii arabi-
lor. Nadia Anghelescu parcurge cu atenţie etapele
istorice ale devenirii conştiinţei de sine arabe, cu tex-
tele în faţă, propunându-ne, în locul clişeelor şi pre-
judecăţilor curente, tabloul autentic al unei dezba-
teri care nu a fost mai puţin intensă şi mai puţin
relevantă decât la popoarele de pe Bătrânul
Continent. Procesul construcţiei identitare este unul
care antrenează din plin mediul intelectual arab, cei
mai mari savanţi şi cei mai de seamă artişti fiind
implicaţi în dezbaterea acestor chestiuni. Analiza
Nadiei Anghelescu are şi o dimensiune derivată, nu
mai puţin importantă, însă: avem în faţă tabloul
uluitor, fascinant chiar, al unei culturi şi civilizaţii
care, în ciuda înapoierii ei materiale din epoca
modernă, a lăsat urme adânci în istoria culturală a
omenirii şi a fost capabilă de performanţă. Cultura
arabă a Evului Mediu, de pildă, are o profunzime şi
o maturitate pe care, în Europa, o mai avea doar
vechea cultură greco-bizantină, nu şi cele occidenta-
le. Obişnuiţi să vedem în arabii medievali doar tra-
ducătorii filosofiei şi ştiinţei antice greco-romane,
uităm adesea de amploarea creaţiei arabe originale,
care participă la constituirea unui discurs identitar
dintre cele mai serioase în istoria lumii.
Înzestrată, cum spuneam, cu o cunoaştere în
detaliu a lumii arabe, rezultat al unei cariere ştiinţi-
fice şi didactice exemplare, Nadia Anghelescu identi-
fică imediat nexus-ul identitar arab, care este limba.
Limba arabă clasică, limba Coranului şi a primei
’umma constituite în jurul Profetului Muhammad,
reprezintă elementul stabil şi coagulant al identită-
ţii arabe. Ea îi integrează în cultura arabă şi pe unii
non-arabi islamici, ca şi pe arabii non-islamici.
Epocile istorice mută accentele în cultură şi în politi-
că, însă limba arabă literară îşi menţine poziţia de
factor unificator, în ciuda existenţei tot mai vizibile a
„concurenţei” (reprezentate, pe de-o parte, de dialec-
tele arabe, iar pe de alta de limbile coloniştilor, în
special franceza). De aceea, încă din primele capitole
ale cercetării, autoarea face loc dezbaterilor despre
limbă care au loc în spaţiul arabo-islamic, expunând
condiţiile constituirii principalelor mituri identitare
lingvistice: mitul „limbii perfecte” a Coranului,
mitul „limbii pure” a beduinilor (în care vede, pe
bună dreptate, echivalentul arab al teoriei europene
a Bunului Sălbatic) sau mitul arabei ca „limbă poeti-
că” prin excelenţă.
Cultura care se constituie cu ajutorul arabei
joacă şi ea un rol în auto-legitimare, rol care variază
de-a lungul secolelor. Dacă, la început, în perioada
Imperiului Arabo-islamic şi a Spaniei andaluze,
întâlnim o conştiinţă de sine clară şi superioară a
arabilor – alimentată de superioritatea culturală,
recunoscută şi de europeni – în epoca „obscură” a
Imperiului Otoman rolul culturii scade, iar condiţia
arabilor se sprijină mai ales pe statutul lor religios,
de popor al Profetului, şi lingvistic, de vorbitori ai
limbii Coranului. În epoca Renaşterii, care începe în
primii ani ai secolului al XIX-lea, conştiinţa superio-
rităţii arabe este înlocuită de una a inferiorităţii, nu
numai în faţa civilizaţiei materiale, dar şi a celei spi-
rituale a Europei. Un Rifa’ah al-Tahtawi, bunăoară,
descrie Franţa în care studiază în tonuri ce ni-l evocă
pe Dinicu Golescu al nostru. Complexul de inferiori-
tate, destul de extins în perioada Renaşterii, naşte şi
complexul opus, cel de superioritate, evident în
opera celebrului Jubran Khalil Jubran.
Cercetarea Nadiei Anghelescu nu este, însă,
focalizată pe trecut, ci are mai degrabă structura
unei piramide întoarse, deschisă către perioada
modernă şi contemporană. Şi aceasta, deoarece pro-
blematica arabă nu este una moartă şi, eventual,
îngropată în ruinele Imperiului. Arabii sunt, cum
spuneam, o forţă în lumea contemporană şi o prezen-
ţă tot mai accentuată în dezbaterea de idei privitoa-
re la viitorul civilizaţiei. Identitea arabă se ocupă,
prin urmare, cu acribie şi minuţiozitate, şi de spiri-
tul arab modern, de la apariţia naţionalismului şi
până la reacţia post-colonialistă. Naţionalismul arab
nu este un concept unilateral, el putând să ia forme
variate: naţionalism pan-arab (politic sau numai spi-
ritual), naţionalism „local” (în care accentul cade pe
statalitatea arabă) sau naţionalism arab pan-isla-
mic. Naserismul şi ideologia Partidului Ba’ath sunt
momente importante în constituirea noului discurs
identitar arab, dar al căror eşec politic face ca,
deocamdată, concepţiile pan-arabe să se limiteze la
pan-arabismul spiritual, bazat pe unitatea limbii
arabe clasice, ca limbă de expresie culturală unică în
lumea arabă.
Un capitol excepţional de interesant, în opinia
mea (deoarece sugerează unele posibile evoluţii ulte-
rioare la nivel macro), este cel pe care autoarea îl
dedică raporturilor lingvistice din societatea arabă
actuală. Afirmarea, inclusiv culturală, a dialectelor
este contracarată de politica lingvistică a arabei cla-
sice, ale cărei poziţii, în loc să slăbească din cauza
restrângerii folosirii ei, s-au întărit. Franceza, ca
limbă de cultură alternativă, cedează locul englezei,
tot mai utilizate de tineri. Mondializarea nu a dus,
însă, la extinderea uzului englezei în lumea acade-
mică şi ştiinţifică arabă, ci la o pronunţată „arabiza-
re” ş.a.m.d. Din acest punct de vedere, cartea Nadiei
Anghelescu este o premieră absolută, cercetătoarea
sistematizând în câteva pagini clare şi echilibrate
două-trei decenii de dezbateri aprinse.
Adrian Marino propunea, în cartea sa Cultură şi
politică, să încercăm să oferim lumii mai puţini poeţi
– căci poezia este latura cea mai „încifrată” a unei cul-
turi – şi mai mulţi savanţi. Îndrăznesc să spun că,
prin cărţi cum este aceasta a Nadiei Anghelescu, ne-
am putea face o intrare meritorie în cultura europea-
nă contemporană. Identitatea arabă este una dintre
cele mai importante apariţii editoriale ale anului
2009, în ciuda faptului că noi, românii, rămânem încă
prizonierii eurocentrismului cultural. 
* Nadia Anghelescu – Identitatea arabă. Istorie,
limbă, cultură, Editura Polirom, Iaşi, 2009.

© NICOLAE BREBAN
Aura Christi
„Ah, ce femeie este Proust!”
ceste rânduri am început să le scriu cu gân-
A
dul pornit… împotriva feminităţii. Nu, nu
vă speriaţi. Nu am nimic împotriva femini-
tăţii propriu-zise; şi
spun răspicat acest lucru din capul
locului. Am ce am, în schimb, cu
modul în care este vehiculat acest
termen voit banalizat de unii colegi
stigmatizaţi de superficialitate şi
nu rareori de lipsa elementarei
bune credinţe. Mi se pare incitant
să încep intervenţia mea, intitula-
tă provocator – probabil – imprevi-
zibil, pare-se, cu un… elogiu adus
acestei calităţi atât de rare: femini-
tatea. Scrisul fiind prin excelenţă
îngemănat – cel puţin în mintea
mea întortocheată, de poet – cu
androginia funciară, cu iubirea de
aproapele care, aidoma ţie, este
cioplit din coapsa zeilor, cu sensibi-
litatea de monstru, cu vulnerabili-
tatea şi, inevitabil, cu o forţă pen-
tru care nu ştii cui anume să-i mul-
ţumeşti, fiindcă ţi-a fost dată de
cineva căruia nu-i cunoşti numele, MARCEL PROUST
forţă despre care îţi permiţi să vor-
beşti fiindcă ea, această forţă – un
alt cuvânt de genul feminin, nu-i aşa? – nu-ţi aparţine.
Ceea ce nu te împiedică să-i cauţi alte şi alte nume: fideli-
tate, Vocaţie, Suferinţă, Foamea de viu, o anume rigidita-
te sentimentală. Şi nu în ultimul rând: foamea de suferin-
ţă. Ţineţi minte ce spunea Sofocle prin gura Antigonei –
rod al incestului lui Oedip, regele Tebei, care se pedepseş-
te pentru crimă şi pentru dragostea-i incestuoasă, îşi scoa-
te ochii şi porneşte în pribegie însoţit – spune mitul – de
fiica lui prea iubită, care ulterior va înfrunta tiranul, da,
pe Creon, pentru a îndeplini ritualul înmormântării frate-
lui ei; şi va fi pedepsită cu moartea pentru curajul ei nebu-
nesc? Or, ea, acea uriaşă femeie, şi moartea tiranului o va
refuza, sfidând-o şi alegându-şi propria moarte, prin spân-
zurare?! „Dacă aşa le place zeilor – spune această admira-
bilă Femeie, pentru care aş da imperii de bărbaţi! – să
recunoaştem că, de vreme ce suferim, noi am greşit.”
În percepţia mea, când Dostoievski, acest sfânt epi-
leptic iubit enorm de noi, o creează pe Sonecica
Marmeladova cea pe care – vorba autorului evidentei capo-
dopere Crimă şi pedeapsă – lumea se ţine, el îşi afirmă,
între alte calităţi majore... feminitatea. Cum să nu-i
admiri această calitate? Ţineţi minte cum apare Sonecica,
de pildă, la înmormântarea tatălui ei, în vreme ce se înche-
iase slujba şi spovedania? „Avea vreo optsprezece ani, era
blondă, micuţă de statură, slăbuţă, dar destul de drăguţă,
cu nişte ochi albaştri minunaţi. Se uita fix la pat, la preot;
gâfâia şi ea din pricina grabei cu care venise. În cele din
urmă percepu şuşotelile şi câte ceva din ce spuneau oame-
nii. Plecând ochii, păşi peste prag, şi acum era în odaie, dar
tot în uşă”.
Apoi, vă amintiţi cum ni se înfăţişează în timpul
solilocviului ei metafizic – da, e vorba de un cvasimonolog
– ţinut în faţa lui Rodion Raskolnikov? De altfel, tot ce ţine
de Sonia Marmeladova, pentru Raskolnikov, Rodion
Romanovici, de la un răstimp încolo, începe să fie misterios
şi straniu oarecum: „Tot ce era la Sonia devenea pentru el
cu fiece clipă tot mai straniu şi mai fantastic”. Această făp-
tură firavă, vulnerabilă, decăzută, care îşi întreţine fami-
lia, vânzându-şi trupul – la Sonia Marmeladova ne referim
– deodată creşte în ochii lui Raskolnikov, transformân-
du-se în altceva; e drept că metamorfoza se produce
extrem de încet, iar Sonia – din fiinţa umilă, pierdută,
fină, timidă, aşa cum ne este înfăţişată nu o dată în prime-
le circa două sute de pagini ale romanului – se transformă
văzând cu ochii, devenind şi aspră, şi puternică, ruptura
tipologică în cazul ei fiind evidentă şi, da, pregătită meto-
dic de „fratele geamăn” al lui Friedrich Nietzsche. Când
Sonia îi citeşte lui Rodion despre Învierea lui Lazăr (pasaj
biblic iubit de Dostoievski), expresia ei se metamorfozează,
devenind una aspră, severitatea fiind meritată cu asupra
de măsură de ucigaşul atipic, extatic, care îl admiră pe
Napoleon, întrucât, vai, acesta nu era la curent, nu citise
acest fragment din Sfânta Scriptură decât demult, la şcoa-
lă, şi nu-l mai ţinea, firesc, minte:
„– Nu acolo căutaţi... în evanghelia a patra... – şopti
cu asprime, fără să se apropie.
– Găseşte tu şi citeşte-mi – spuse el. Se aşeză reze-
mându-şi coatele pe masă, cu capul sprijinit într-o mână
şi, aţintindu-şi posomorât privirea într-o parte, se pregăti
să asculte”.
Astfel, din călău atipic, Raskolnikov iute se transfor-
mă în victimă. Dar, în chip straniu – cum se întâmplă nu
rareori la iubitul de noi sfânt epileptic – e vorba de o victi-
mă neobişnuită, care se va salva prin intermediul Soniei.
„Prin tine aş fi vrut de mine să mă vindec” îi mărturiseşte
un alt spirit dostoievskian, Ivan Karamazov, fratelui său,
Alioşa, înainte de Poemul Marelui Inchizitor. Raskolnikov
se salvează prin Sonia într-un mod cvasiinexplicabil, trep-
tat-treptat, devenind un alt om; şi acest lucru se simte din
modul în care şi el şi ea – amândoi păcătoşii, damnaţii –
reacţionează la lectura Soniei: „Pentru Raskolnikov era
Foamea de a fi
oarecum de înţeles de ce nu se putea hotărî Sonia să-i
citească, şi cu cât înţelegea mai bine, cu atât stăruia mai
brutal şi mai nervos să-i citească. Înţelegea prea bine cât
de greu îi venea ei acum să-şi dez-
văluie şi să dea la iveală tot ce era
al ei. (s.a.) Înţelese că aceste simţă-
minte erau de fapt taina ei, adevă-
rată şi deja veche, poate chiar din
adolescenţa ei, când mai era încă
în familie, alături de nefericitul ei
tată şi de o mamă vitregă pe care
durerea o adusese la nebunie,
înconjurată de nişte copii înfome-
taţi şi de ţipete şi dojeni absurde.
(s.a.) În acelaşi timp însă îşi dădu
seama, şi îşi dădu seama fără greş
că, în ciuda faptului că o amărâse
atât de tare şi că, apucându-se să
citească, se temea groaznic de ceva
anume, avea în ea o dorinţă chinui-
toare de a citi, oricât de tristă şi
speriată era, să-i citească lui, să
audă, şi neapărat acum – «orice-ar
fi să fie mai târziu!»... Citi asta în
ochii ei, înţelese din emoţia şi din
exaltarea ei... Ea îşi adună puteri-
le, îşi înăbuşi nodul din gât care îi
frânsese glasul şi continuă să
citească capitolul unsprezece al Evangheliei după Ioan.
Citi astfel până la versul al nouăsprezecelea: «Şi mulţi din-
tre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pen-
tru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a
ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă. Şi a zis
Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu
n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la
Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da.»
Aici se opri iar, presimţind ruşinată că glasul avea
să-i tremure şi să se frângă din nou...”
De la acest glas tremurător până la femeia timidă şi
puternică, hotărâtă, care îl va urma pe Raskolnikov, înso-
ţindu-l în vreme ce acest ucigaş în numele unei idei îşi va
ispăşi pedeapsa, nu e decât un pas. Unul însă decisiv.
Toate portretele dostoievskiene în care ne este înfăţişată
Sonia sunt... de o feminitate bulversantă, plină de sfială.
Există însă ceva dacă nu morbid în aceste portrete, în mod
cert, ceva care te face să suspectezi această feminitate de
o forţă nietzscheană, de o voinţă de
putere „scumpă zeilor”, ca să folosim un
citat, parafrazat, din Proust, care vor-
bea despre „un om scump zeilor”.
Apropo de acest colos. Apropo de acest
astmatic genial, căruia nu-i este străină
– cum se întâmplă în cazul marilor spi-
rite – nici pe departe feminitatea, „tră-
dată” în vreme ce autorul romanului-
fluviu În căutarea timpului pierdut o
creează de pildă pe memorabila doamnă
Guermantes sau pe captiva d-sale care
ulterior dă bir cu fugiţii, Albertine, acest
astmatic genial demonstrându-şi, spu-
neam, fineţea, feminitatea spirituală nu
o dată, pe întinderea a mii şi mii de kilo-
metri de metafore smulse din coasta zei-
lor. Sutele, miile de pagini ale mega-
construcţiei proustiene mi-au oferit nu o
dată prilejul de a mă minuna şi de a
exclama în gura mare: „Doamne, ce
femeie este… Proust!”, făcându-mă s-o
invidiez benefic pe prinţesa Martha
Bibescu nu o dată pentru şansa de a-l fi FRIEDRICH NIETZSCHE
cunoscut cu prilejul unui bal.
Să nu trecem cu vederea un alt
spirit superior, de o feminitate pronunţată, radicală. Da, la
Nietzsche mă refer, de astă dată, şi la elogiul pustnicului
de la Sils-Maria făcut geniului inimii: „Geniul inimii, aşa
cum îl are acel mare Ascuns, zeul ce ştie a ispiti, cel născut
să atragă conştiinţele aşa cum legendarul flautist ştia să
atragă şobolani, a cărui voce ştie să coboare până în lumea
subterană a sufletului, care nu spune nici un cuvânt şi nu
priveşte nici o privire în care să nu se ascundă intenţia şi
ştiinţa de a seduce, a cărui măiestrie constă în faptul că
ştie să pară – şi nu ceea ce este, ci tocmai ceea ce îi va obli-
ga o dată în plus pe cei ce-l urmează să se înghesuie tot
mai aproape de el, spre a-l putea urma tot mai profund şi
mai temeinic”. (s.n.)
Şi iarăşi: „Geniul inimii, care ştie să facă să amu-
ţească tot ceea ce este excesiv de zgomotos şi vanitos, învă-
ţând sufletele să asculte, care netezeşte sufletele aspre şi le
dă să guste dintr-o aspiraţie nouă – să stea nemişcate pre-
cum o oglindă, astfel încât cerul cel adânc să se poată
oglindi în ele – geniul inimii, care învaţă mâna cea grăbi-
tă din cale afară să ezite şi să apuce cu infinită grijă; care
ghiceşte, sub gheaţa groasă şi tulbure, comoara ascunsă şi
uitată, picătura de bunătate, şi care este o baghetă magi-
că pentru fiece grăunte de aur ce a zăcut multă vreme
îngropat în închisoarea stratului gros de mâl sau de nisip”.
Şi iarăşi, şi iarăşi: „Geniul inimii, de sub a cărui atingere
oricine pleacă mai bogat, nu atins de har şi surprins, nu
fericit ca de atingerea unui bun străin şi aşadar apăsat de
THOMAS MANN
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
el, ci bogat în sine însuşi, mai nou sieşi decât înainte, dez-
morţit, atins şi prins în capcana unei adieri primăvăratice,
mai nesigur poate, mai fragil, mai frânt, dar plin de spe-
ranţe ce nu au încă un nume, plin de o nouă voinţă şi de
un avânt nou, plin de o nouă voinţă şi de o nouă reţinere…”
(s.n.)
Geniul inimii fiind identic cu „acest enigmatic spirit
şi zeu care se vrea lăudat în felul acesta”, Dionysos, „acel
mare zeu ambiguu şi ispititor”. (Dincolo de bine şi de rău)
…Rilke – un alt spirit nietzschean! – în faimoasele-i
Elegii duineze îşi afirmă, la modul superior de bună
seamă, feminitatea abstractă. În contextul literaturii
române postbelice în capcanele aceleiaşi aventuri cade la
modul splendid Nichita Stănescu sau egalul său absolut,
Nicolae Breban, prin cele câteva personaje memorabile în
peisajul literaturilor europene: E.B., Florica din Drumul la
zid, care refuză metamorfoza discret-spectaculoasă a celui
de-al doilea Castor şi îşi pune capăt zilelor. Sau Lelia, fas-
cinantul personaj din una dintre capodoperele brebaniene:
Bunavestire. Sau Alberta, strania eroină, mesagerul femi-
nităţii, folosit ca instrument în definitivarea cupolei trilo-
giei Amfitrion. Sau Madeleine, însoţită de solul acela ciu-
dat, tipologic vorbind greu încadrabil, Herr Goth, din
tetralogia Ziua şi noaptea. Aş putea de bună seamă vorbi
(şi scrie, of course!) ore întregi despre feminitatea autoru-
lui Annei Karenina sau despre feminitatea dramatic-sedu-
cătoare dostoievskiană, sau despre cea thomasmanniană.
Sau…
Sau…
Spiritele superioare sunt prin excelenţă feminine.
Aşa cum de genul feminin este, evident, substantivul crea-
ţie. Nu văd în ce fel madame Bengescu ar fi mai feminină
în scrierile sale decât un reprezentant ilustru, coleg de
meserie… care s-a născut în trunchiul unui bărbat, ca să
9
recurg la o metaforă. Faptul că divinul Călinescu îl taxea-
ză câteodată pe unul dintre cei mai mari romancieri
români – la doamna Bengescu m-am referit – e problema
spiritului d-sale, căruia uneori-adeseori nu-i lipsesc apucă-
turile de macho literar; vezi în această ordine de idei
intens disputatul volum-eveniment, semnat de Eugen
Negrici, Iluziile literaturii române. Dar şi un alt volum de
eseuri, situat în simetrie cu cel negri-
cian, crispant de incomod, Trădarea criti-
cii de Nicolae Breban, lansat de Editura
Ideea Europeană la Festivalul „Carte şi
Arte”, Ediţia a VII-a, desfăşurat în incin-
ta uneia dintre cele mai frumoase clădiri
ale României: palatul Şuţu.
Aşezaţi alături, pe două coloane,
versurile lui Tudor Arghezi şi cele mai
frumoase poeme ale Ilenei Mălăncioiu; şi
veţi vedea „pe viu”, lucrând cu textele în
faţă, cum se spune, că unele dintre poe-
mele acestor doi creatori sunt marcate de
o profundă feminitate, fiind nu rareori
înrudite în esenţă. Sau să vă propun să
puneţi tot aşa, faţă în faţă, textele de
vârf ale lui Breban şi ale lui Thomas
Mann: Drumul la zid şi respectiv
Muntele vrăjit. Despre feminitatea celor
doi creatori nordici s-ar putea scrie studii
întinse, de un interes formidabil atât
pentru publicul larg, cât şi pentru cunos-
cători. În acest sens, elogiez feminitatea
creatoare, aptă de a fi fertilă în materie
de scris. Aptă de a dărui lumii tone de
metafore. Viziuni splendide, scurse dintre chiparoşii rătă-
ciţi pe culmile Olimpului, acolo unde devinul Apollo fusese
dus pe coamele de apă şi sare ale delfinilor. Eu însămi sunt
bucuroasă că nu puţine dintre textele mele sunt marcate
de tipul de feminitate la care m-am referit, lăudând-o adi-
neauri. Eu însămi nu încetez să mă bucur că Dumnezeu
m-a creat într-un trunchi de femeie, dând putere spiritua-
lă acestui trunchi. Am spus şi cu alte prilejuri: nu mă
imaginez într-un trunchi de bărbat. Ceea ce nu mă împie-
dică, pe de altă parte, să fiu reticentă la adresa curentelor
feministe.
Mă pronunţ, spuneam, împotriva modului în care
este folosit adjectivul „feminin” în contextul literaturii
române; şi regret profund că sunt nevoită să revin la acest
subiect. Ca şi când unele spirite nu rareori ilustre ar uita
că feminitatea pur-sânge este, repet, atât de rară!! „A,
scrie poezie feminină!” este o cvasiinjurie vehiculată în nu
puţine medii, atenţie, straniu, de prima mână din literatu-
ra română. Sau… a spune despre X ori Y că e „poetesă”.
Literatura feminină nu există, domnilor. Există lite-
ratură. Punct. Scrisă de scriitori. Restul se trece ca apele,
ca ploile scurte, abrupte de vară. 
APRILIE 2010
 Irina Ciobotaru
© DORU HALIP
Poezia înzidirii
„Nimic, nimic n-ai făcut,
dacă într-un timp scurt,
de o viaţă, n-ai creat cuvinte,
e ca şi cum ai fi trăit mut.”
Gellu Dorian,
În căutarea poemului pierdut
legiile de la Dorweiler (Editura Para-
Elela 45, 2008) respiră voluptatea para-
doxală a unei profunde şi împăcate sin-
gurătăţi. Solitudinea lui Gellu Dorian
se toarce, paradoxal, din substanţa copleşitor de
bogată şi vie a unei treimi asumate dureros şi fericit
deopotrivă. Femeia, poezia şi poetul se înzidesc pro-
gresiv, îşi îmbrăţişează reciproc substanţa până la
anularea distincţiilor trupeşti şi duhovniceşti. Cele
şapte elegii din volumul lui Gellu Dorian urmăresc
firul cu dureroase răsuciri, al acestei progresii spre
singurătate. De altfel, deschiderea volumului se face
prin cheia unui cuplu de versuri din Goethe: „Cine se
dedă singurătăţii/ Acela în curând e singur”. Gellu
Dorian păşeşte (şi se lasă purtat cu febrilă volupta-
te), elegie după elegie, pe calea spre acea dureros-
fericită solitudine în trei. Poezia înzideşte femeia,
poetul înzideşte poezia şi el însuşi se prinde, cuvânt
peste cuvânt, în zidul poeziei, rămânând unicul trăi-
tor al substanţei acestei treimi, al sângelui, al trupu-
lui şi al duhului. Poetul se descoperă a fi cel din
urmă vieţuitor într-un lanţ al cuminecării, aştep-
tând să fie el însuşi cuminecătură.
Înzidirea pe care Gellu Dorian o luminează
prin poezie nu înseamnă osificare sau înţepenire
între graniţele cuvântului. Duhul inefabil al femeii
10 şi clipa decupată din efemer prin trăirea desăvârşită
a tainei sunt prinse în poezie, însă versul lui Gellu
Dorian nu se aseamănă unui insectar. Frântura de
timp este vie şi îşi flutură aripile, culorile şi parfu-
mul. Cuvântul nu este ac care să îi oprească zborul,
ci duh care îi înzideşte trecerea. Iar clipele cărora
Gellu Dorian le oferă privilegiul ieşirii din timp efe-
mer nu aparţin vreunei istorii strălucit-nobiliare sau
luxoase, ci microcosmosului cenuşiu, anost şi uni-
form al comunismului, „având gustul sângelui plin
de praf,/ mirosul transpiraţiei eforturilor cincinale,/
gustul minciunilor din care nu se putea alege nimic”.
Din acest context extrage poetul seva înzidirii,
memoria clipei de dragoste şi secunda toarsă în veş-
nicie. „Cine nu crede în înviere nu va putea iubi atât
de frumos” spune, senin, Gellu Dorian, ştiind (aşa
cum doar Poeţii pot şti) că mântuirea înseamnă cre-
dinţa în „nemoartea” clipei. Se întrevede aici, de
fapt, crezul rilkean că moartea este trăită în pulsa-
ţiile inimii, este respirată odată cu aerul, este în noi
şi cu noi, iubindu-ne, înfăşându-ne, ogoindu-ne:
„moartea venea la ferestrele noastre larg închise
până în zori/ când ne pregăteam iarăşi de noapte,/
cântai, nu mai înţelegeam de ce mai trăim, cărui rost
îi facem cale prin trupurile noastre,/ ca într-o toacă
sunetele îngropate acolo/ într-o biserică furată,/
sunete seci printre cruci pregătite de înviere”.
Femeia îi este poetului refugiu, casă, hrană şi
mormânt („eu mormântul tău,/ tu mormântul meu”
sau, în A treia elegie, „vom fi unul mormântul viu al
celuilalt”). Cuprinzându-l, la rândul ei este cuprinsă,
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
prin inefabilul poetic, în zidul mântuirii bărbatului.
„Eu te zideam în mine cu tot cerul ochilor tăi”, şop-
teşte poetul, pentru ca mai apoi să recunoască inefa-
bilul zidului şi „deszidirea”: „te scoteam dintre zidu-
rile mele, înviai,/ erai biserica în care intram, eram
numai ziduri golite de sfinţi,/ din coasta mea te năş-
teai, din sângele tău renăşteam”. Zidirea nu este
ferită, însă, de pericolul iluziei, mai ales într-o lume
înţesată de false şi materialist-realiste zidiri: „ne
dărâmam zilnic câte un pic,/ undeva, între betoane,
singuri”. Ca în poemele romanticilor, noaptea devine
timp al salvării din iluzie, al evadării într-o altă con-
ştienţă şi în conştiinţă: „gata, să sfârşim ziua cum se
cuvine, vine viaţa peste noi/ şi nimic nu vom mai şti
despre aceste zile/ oricum pregătite pentru pierza-
nie,/ vine viitorul ca un tunel negru din care când
vom ieşi/ vom lăsa în urmă un trecut imprevizibil”.
Trecutul şi viitorul se trăiesc simultan, zidite în fiin-
ţă de dinaintea fiinţei; trecutul poate fi străin şi
poate să surprindă atunci când i s-a răpit intensita-
tea lui „acum”. Acest „acum” caută Gellu Dorian să-l
prindă în piatra cuvântului, să-l treacă în zidul fiin-
ANUL XXI Nr. 4 (697)
ţei sale interioare şi al poeziei însăşi. Iar „acum” îşi
află puterea revelatorie în iubire. Clipa este semnifi-
cată, firimitura de trup şi de timp capătă consisten-
ţă poetică şi se rupe din timp.
Elegia a doua surprinde mântuirea femeii în
poezie. Contururile celor două se contopesc. Versul
muşcă din umărul poetului ca dintr-un măr, îi consu-
mă fiinţa ca să lase în urmă doar cotorul unui trup
perisabil, în uitare. „Toţi se vor repezi să-mi sărute
gura – spune Ea, poezia – şi te vor simţi gemând de
plăcere,/ unii chiar se vor opri un timp să-ţi vorbeas-
că/ aşa cum fac ocnaşii la buza ocnei de sare”. Poezia
este „sânge prin sânge căutând sângele… sânge
otrăvit şi gustos,/ vierme prin mormântul cu miez” şi
îi vorbeşte poetului printr-o inedită ambiguizare a
perspectivelor. Tonul Ei este aspru, ca şi când creato-
rul de vers ar fi dobândit abilitatea de a se curăţa de
balastul biografiei, al personalităţii sale extrapoeti-
şi sensibilitatea decupării clipei din efemer. Este
ce, şi ar trăi exclusiv în şi întru poezie. „Ai stat prea
conştient, asemeni Simonei Weil, că trufia revelaţiei
mult să vezi cum nu iese nimic din viaţa/ la care ai
este în strânsă vecinătate cu minciuna şi cu păcatul.
zidit, prea multe cărămizi sfărâmate alături”, îi
De aceea, se comportă ca şi când moartea ar face din-
reproşează poezia risipitorului. „Ai ostenit în zadar
totdeauna parte din ţesătura lui trupească; a-i recu-
peste trupul meu,/ ca o săgeată pe care o scot dintr-o
noaşte vibraţia nu ţine de revelaţie, ci de sensibilita-
cangrenă/ după o sută de ani de război”, continuă ea,
te exersată, de atenţie şi de… iubire.
reproşând însăşi risipa cuvântului şi rana produsă
Departe de revelaţie, femeia este realitatea
de încăpăţânarea de a da sens prin poezie. „Ai pier-
prin care clipa capătă sens căci ea se oferă, cu neştiu-
dut numărătoarea zilelor, ca pe nişte bile de lut/ din
tă, neînţeleasă şi tăcută delicateţe sacrificială, cumi-
abaca cu sârmuliţe de aur, una câte una,/ aşa cum
necării prin poezie: „Uită-mă chiar acum (…)/ până
făceam când îţi luam capul şi ţi-l puneam pe umeri,/
când din grămăjoara aceea de cenuşă n-o să ştii ce să
te priveam în ochi şi de acolo până departe de unde
faci,/ turtiţe pe care să le arunci/ până unde a te ros-
te adunam/ ca pe o albie de râu pe buzele ochilor
togoli înseamnă chiar a te risipi”. Prezenţa se cere
mei”. Vocea lirică din prima parte a celei de a doua
înlăturată în uitare şi astfel devine cenuşă, iar cenu-
elegii îi aparţine iubitei înzidite în poezie. De aici
şa se supune plămadei cuvântului şi a poeziei.
provine ambiguitatea aparentă a contururilor, căci
Trupul trece în vers, aşa cum pâinea devine trup, iar
prezenţa reală a femeii se răsuceşte, în sensibilitatea
poetului, în firul cuvântului şi se mântuieşte.
Conştiinţa mântuirii (şi a mântuitorului!) nu îi
vinul devine sânge.
Poetul îşi sacrifică duhul în vers şi, comple-
mentar, poezia îşi salvează părintele prin fiinţare.
aduce, însă, lui Gellu Dorian păcatul trufiei. El ştie
Într-o dureroasă înzidire, poetul îşi adună în sine
pustia de dincolo de văzul ochilor; o „vede” cu întrea-
poezia şi se lasă înzidit de aceasta. A patra elegie îl
ga sa fiinţă şi bea până la ultimul strop „voluptatea
arată pe Gellu Dorian ca apărător al idealului
morţii neîndurătoare”. Gellu Dorian respiră, până la
romantic de lirism, conştient că scrisul este jertfă şi
urmă, din acelaşi colţ de văzduh din care a respirat
că „vieţuieşte” în solitudine exersată, în izolare
Mihail Eminescu şi din care s-a cristalizat Oda (în
„dureros de dulce”. „Doar ea [poezia] mă mai poartă
metru antic). Moartea este o lecţie a uniformităţii
dinspre a nu fi înspre să fiu”, scrie Gellu Dorian, „ea
căci „când se moare se moare peste tot la fel”. Ceea
ştie că deşi am murit moartea e o dragoste pe care
ce îl separă pe geniu de neghiob este modul în care
n-o mai putem învia”. Cu vibraţii romantice asuma-
se trăieşte moartea. „Am trăit şi frici mult mai mari,/
te, poetul îşi declară singurătatea pe unica strună a
ca în străfundul inimii ultima prezenţă a sufletului”,
unei poezii care „nu mai plânge cum plângea,/ nu
spune Gellu Dorian cu împăcarea adânc zbuciumată
mai râde,/ nu mai trăieşte aşa cum i s-a dat viaţă”, a
a celui care îşi poartă moartea în taina fiecărei res-
unei poezii care „nu mai există decât pentru sine,/ cu
piraţii. „Fără buzele tale reci lipite de buzele mele
adevărat doar în inima mea”. Noaptea, visul şi reve-
fierbinţi/ mă îngrop de viu în mine/ şi nu mă mai dez-
ria rămân zonele de consubstanţialitate poet-poezie,
grop”, continuă el, şi nu mai ştim dacă regretă iubi-
căci „ea nu se mai arată decât în vis”. Poezia în care
rea sau se adânceşte, cu o paradoxală mulţumire, în
se înzidise femeia, la rândul ei este înzidită în pro-
apele ispititoare ale singurătăţii. „Am trăit şi morţi
pria fiinţă de către poetul care îşi atestă rolul: „eu
mai crunte decât această viaţă/ tăiată în măcelării
sunt mormântul ei viu, cu mine o port, să fie,/ ea
de fiecare dată de neajuns/ (…) dar n-am ţinut în
există cât eu exist”. Nu există poezie, totuşi, fără
ţipăt semnul de exclamare încovoiat până la rugăciu-
stropul de paradoxală trufie inspirată poetului de
ne/ cum fac cei umili când se aşază în ochii icoanelor/
priveliştea frumuseţii desăvârşite a fiinţării prin
şi vorbesc cu Dumnezeu/ aşa cum ar vorbi cu veci-
cuvânt. Gellu Dorian se conştientizează sacrificat şi
nul”. Smerenia lui Gellu Dorian vine din regretul de
solitar, răstignit în „trupul” creaţiei sale: „ea crede că
a fi pierdut (sau de a nu fi avut niciodată) conştiinţa
aşa ne-a fost dat, umbră a fiecăruia,/ sieşi durere,/ pe
vecinătăţii cu Dumnezeu şi abilitatea de a vorbi cu
zi ce trece mai însinguraţi,/ ea este îndepărtarea în
acesta firesc şi limpede, fără tensiunea expectativei
sine,/ eu departele cel mai apropiat,/ ea se joacă prea
şi a nădejdii de a primi lămurire. Poetul refuză ispi-
mult cu durerea, eu sunt durerea cu care ea s-a
ta de a trece sub pecetea revelaţiei conştiinţa morţii
jucat”. Contururile sunt, în continuare, ambiguizate,
estompate, căci între poet şi poezie se aşază relaţia
ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris definirii reciproce: „ea este atât de vie acum, arde-
re-n stingere/ şi aprindere-n scrum,/ ea va fi pasărea
phoenix,/ din cenuşa ei mă adun”.
În zidirea poetică îşi află identitatea Gellu
Dorian. La capătul succesiunii mobile de zidiri,
năruiri şi rezidiri se află conştiinţa Dumnezeirii, aşa
cum este aceasta conturată în Ultima elegie: „la
această masă în care mă-ngrop,/ singur Dumnezeu
se ascunde în mine,/ ştie când voi ridica paharul/ şi
cu el voi bea toată tristeţea până la ultima picătură –
// fericit cum numai zorii mai pot fi/ strecuraţi prin
perdelele trase”. În faţa pragului îngust dintre din-
coace şi dincolo, poetul exersează singurătatea vie a
înzidirii femeii în poezie şi a poeziei în sine însuşi. 
Alexandre Dumas
Doamna De Monsoreau
Cei trei muşchetari
Editura Leda, 2009

Magda Ursache
În bookătărie
ntuitiv cât cuprinde, jurnalistul cultural
I Constantin Coroiu ştie să binecitească; are,
altfel spus, cu sintagma Ilenei Mălăncioiu,
darul cititului. O demonstrează şi recenta sa
apariţie editorială, scoasă pe piaţa cărţii de Edict, Iaşi,
2009, în haină galbenă, cu-n teanc de incunabule sau
numai terfeloage pe copertă.
Constantin Coroiu a binedeprins meseria de citi-
tor. Viaţa lui este lectura şi vrea ca nimic din ce e tipă-
rit să nu-i fie străin. Tranşant spus, e cititor cu suflet şi
cu memorie, componente de bază ale ocupaţiei numite
lectură. Cum şi ocupaţia mea predilectă este cititul,
consun cu autorul: îmi displace şi mie lectorul blazat,
superficial, parcurgând mecanic o pagină după alta, aşa
cum nu-mi plac nici cărţile corecte, reci, scorţoase, per-
sonulizate, fără griffa autorului, alcătuite după tehnica
productivă copy & paste. Iar cititorul de vocaţie nu
poate fi decât fundamental subiectiv; pasionat, nu indi-
ferent, chiar genus irritabile, ca şi poetul. Judecând
după numărul enorm de membri cu carnet USR, nu
scriitorii, ci lectorii lor sunt pe cale de dispariţie. Şi
atunci ce-i mai important decât să fii cititor atent şi avi-
zat? Aşa cum apariţia scrisului, vorba lui Sartre, o
implică pe cealaltă, a lecturii, şi reciproca e valabilă:
fără cititori, nu există literatură.
În epoca noastră, epocă aproape postGutenberg (o
tot ţinem din post în post: postbelic, postsocialist, pos-
tmodernist, fără a atinge vreodată şi posttranziţia) a
citi a ajuns să irite. Am trecut de la cititul ca risc şi ca
protest la cititul care deranjează, iar viciul lecturii e din
ce în ce mai pedepsit de teleaşti. Nu zicea Andrei
Gheorghe că sexul nu îngraşă, doar cititul? Canalele TV
cultivă prostia vastă şi vulgară, ca să fie în trend: post-
gândirea, anunţată de Giovanni Sartori, nu-i departe.
Cu Constantin Coroiu am fost, în miezul anilor
şaizeci, colegă de facultate, de grupă chiar. Nu ne era
garantat dreptul de a citi liber; mai degrabă celălalt, de
a citi divizat. Blaga nu ni s-a predat, nici Crainic, nici
Voiculescu; Gyr, cu atât mai puţin.
Împrumutam cu fereală cărţi din
Fondul Secret al Bibliotecii univer-
sitare. Şi a fost din ce în ce mai rău:
erai chemat de Secu şi supus tirului
de întrebări dacă cereai cărţi de la
librăriile free din vest; să mai amin-
tesc de percheziţiile care se lăsau cu
cărţi arestate? Lectura a fost risc
asumat pentru generaţia noastră.
Ne-am descurcat cumva. Lectorii
străini se mirau cât de informaţi
eram la capitolul cărţi noi. Ucenici
la clasici, dar şi în pas cu contempo-
ranii.
Cam tot ce-a citit Const.
Coroiu am citit şi eu. Avem aceeaşi
preţuire afectivă pentru G. Căli-
nescu. Eseistul opune exemplul
Călinescu, de reîntemeietor de
mituri, demolatorilor de mituri.
Prefaţa se şi numeşte Imposibila
demolare. Şi eu ostalgizez după citi-
torii din regimul trecut, dar şi după
critica de întâmpinare ca „Înaltă
Curte de Casaţie”. Da, funcţionează
deficitar din penurie de „magis-
traţi”, reprofilaţi în politicieni şi-n
politologi, în formatori de opinie, în tocşoişti satisfă-
când noile comenzi.
Îi apreciez lui Coroiu sinceritatea de opinioman
şi, pentru că mă vreau cititor activ, nu pasiv, deşi îl
aprob de cele mai multe ori, îl şi contrazic. Iată: în pre-
faţa cam grăbită, cam pripită, C. Coroiu se arată prea
categoric privind inexistenţa literaturii de sertar (dar
avem literatură de sertar, cum avem şi literatură de
debara, unde ne place să-l închidem pe Eminescu).
Coroiu consideră că nu-i plin „sertarul” de literatură?
Ba da. Ce-au scris şi n-au putut publica Steinhardt, I.D.
Sârbu, „mandarinul valah” Pandrea, Arşavir Acterian,
Vasile Lovinescu etc. fac, în opinia mea, cât o literatu-
ră. Mică, dar nu minoră. Cenzura ne-a frustrat de poe-
zia lui Crainic, Voiculescu, Aron Cotruş, Ştefan Baciu,
Vasile Posteucă, Nicholas Catanoy, Vintilă Horia: de
proza lui Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu,
Alexandru Vona, Bujor Nedelcovici... Pentru că, în lite-
ratura de „sertar” şi cu cheia pierdută, a intrat şi lite-
ratura exilului, de la Eliade la Virgil Ierunca, Ştefan
Lupaşcu, Basarab Nicolescu etc. S-a tipărit, pe sponci,
ceva Cioran. Mă gândesc de multe ori, cu cutremurare,
câte cărţi n-aş fi putut citi, de la Mircea Vulcănescu la
Petre Ţuţea, de la jurnalul profesoarei Alice Voinescu la
jurnalul lui Jeni Acterian, de la memoriile de peniten-
ciar şi poeziile de carceră la proza concentraţionară
semnată de Paul Goma, Oana Orlea, Marcel Petrişor...
Şi încă nu-s destule evocările celor „piteştizaţi”, marti-
rii aşa-zisei reeducări staliniste prin tortură fizică şi
psihică. Oare ce caută vocabula doar privind literatura
gherlelor? Ar fi primit bun de tipar jurnalul lui Traian
Vieţi de cărţari
Chelariu, Zilele şi umbra mea, ciuntit de Junimea în
‘76, publicat integral de Paideea, după ‘89? De menţio-
nat că marele cărturar Chelariu a fost reprimit în USR,
după detenţie, la recomandarea lui Arghezi, în ‘58. Da,
Arghezi! Etichetat de nihilişti „marele zero”, colabora-
ţionist şi tot şamâdâul. Traian Chelariu, prototip, după
unii, al lui Petrini, cel mai iubit dintre pământeni
(după alţii, fiind Ion Caraion) primise un post la ecari-
saj. „Nu eu mă fac de ruşine, zisei (tatălui său, nota
mea, Magda U.), ci cei care nu vor ca închisoarea mea
să se termine. Sunt liber, dar de fapt sunt tot închis”.
Ca şi Constantin Coroiu, nici eu nu sunt de păre-
re că scriitorimea trebuia să se retragă jumătate de
veac (de singurătate) „în sertar”, dar, adaug, aş fi vrut
să rămână surdă la incantaţiile Puterii comuniste, să
nu-l omagieze pe cârmaci, aşa cum a făcut-o. După cum
aş prefera ca scriitorii să rămână pe o listă a indepen-
denţilor, nu să intre/iasă în/ din partide. Cazul Mihai
Ursachi: a scris poezie în „Siberia Spiritului”, sintagmă
care îl enervează pe Constantin Coroiu, n-a cedat
comenzii sociale, dar cu ce preţ: al sărăciei, al şomaju-
lui, al exilului. A rezista sau a nu rezista sistemului,
asta-i întrebarea, dilema, problema. O subliniez pentru
că foiletonistul vituperează „conştiinţa tulbure şi mlăş-
tinoasă a epocii postdecembriste”. De acord, dar conşti-
inţa socialistă cum o fi fost? Limpede (şi-mi asum caco-
fonia) ca cristalul? Şi câţi scriitori l-au făcut pe
Ceauşescu să corecteze re-direcţionarea realist-socialis-
tă, prin Tezele din ‘71, ca Marin Preda? Mai înainte
chiar s-a întâmplat „defecţiunea” Breban. Oricât ar câr-
coti unii şi alţii că ar fi fost tolerată de la vârful Puterii,
disidenţa lui Nicolae Breban nu poate fi negată.
Generaţia tânără ar trebui să cunoască şi cum se plă-
teau îndrăznelile de-a mişca în frontul comunist. Şi mă
tem că toate carenţele de caracter, ba chiar lipsa carac-
terelor, ni se trag din iepocă: de la învăţămintele ideo-
logice, de la cursurile de claxonism şi de etică şi echita-
te socialistă, de la rapoarte şi plenare. Vechii breslaşi
au epuizat multe mine de pix pe
seama co-breslaşilor. Şi pentru că
totul se transformă, notele info pen-
tru Secu au trecut în memorii ficţio-
nalizate şi-n pagini de ziar, ca ata-
curi la persoană. Nici Coroiu n-a
fost scutit: un coleg de la Radio Iaşi
l-a acuzat de conformism acut, la
tezele fără antiteze. Numai că ata-
cantul a obţinut favor politic cel
puţin cât cel atacat. Handicap de
caracter, ce să-i faci? Manifestat, la
noi în Eş, ciclic.
A etichetat Octavian Paler
intervalul 1990-2000 „deceniul gol”?
Mai greşeşte şi moralistul. Cert e că
aproape tot ce s-a publicat atunci şi
în deceniul următor n-ar fi primit
nicicum aprobarea cenzurii. Din
păcate şi spre nenorocul culturii
române, s-a regândit complet nepo-
trivit sistemul de editare şi de difu-
zare. Tipărirea de carte în afara sta-
tului are hibe multe, dacă ne gân-
dim la editologie, cam dusă pe apa
sâmbetei. Alt nenoroc? Cominterniş-
tii mutanţi (sintagmă preluată de C.
Coroiu de la Petru Ursache) au
făcut rău enorm şi mai fac. Aici ar trebui spus că şi eu,
şi Petru U. suntem prezenţi în cartea lui Constantin
Coroiu şi poate că n-ar trebui s-o comentez. Nu mă pot
recuza însă. Asta pentru că gazetarul cultural de la
„Cultura” devine un debatteur de temut când e vorba de
negarea valorilor, a creatorilor de clasă înaltă. Nu-i este
indiferent patrimoniul jefuit, cum nu-i sunt indiferente
numele de patrimoniu înjosite. Foiletonistul dă-n pam-
flet (şi-l aprob) când personalităţi ale necreativităţii
încearcă să dărâme cu praştia statuile clasicilor. După
‘89 cultivăm cultura contestaţiei, ne-am specializat în
paricid, patricid, culturocid, spre a uza de termenii pic-
torului şi eseistului newyorkez Ştefan Arteni.
Vrânceanul Coroiu apără pe linia Mărăşeşti-Mărăşti-
Oituz pe cei care vor răsturnarea ierarhiilor, ca să prin-
dă un loc mai în faţă! „Luptaţi ca totul voi să fiţi!” Nu
urmează „absoluţii” fără modele preceptul Internaţio-
nalei?
De la jurnalismul radiofonic, practicat 16 ani,
până la desfiinţarea postului, Constantin Coroiu se
alege cu calităţi (expunere limpede, percutantă), dar şi
cu oarece defecte: e prea succint unde e nevoie să dez-
volte ideea, ca în aserţiunea „În fiecare dintre noi zace
o Doamnă Bovary”. În traducere liberă, suntem mar-
caţi, de iluzie, de fantasmă erotică. Mie Coroiu mi se
pare prea puţin bovaric. Alteori, simplifică pentru ure-
chile consumatorului de radio.
Pe cine citeşte Constantin Coroiu? Aproape cu
voluptate, pe G. Călinescu. Îl iubeşte necondiţionat,
cum îi iubeşte pe Eminescu şi pe Maiorescu. Îl urmez.
Se luptă cu corpul minuscul de literă al Istoriei literatu-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
rii române de azi pe mâine (ediţia Marius Tupan).
Constant aprobativ, îi citează pe Valeriu Cristea,
Dimisianu, Constantin Călin. Coroiu îl preferă pe
Mircea Iorgulescu lui Eugen Negrici. E dur Eugen
Negrici în Literatura română sub comunism, carte
„gâfâită” după Iorgulescu? Şi de ce ar fi sintagma câini
de pază ai regimului roşu de nefolosit într-o lucrare şti-
inţifică? Ba-i chiar un apelativ blând pentru acele javre.
Eu cred că dreptate are Gabriel Dimisianu: Iorgulescu
„îşi caută adversari” (obstacole/ dificultăţi/ termeni de
opunere) în papură. Îmi amintesc cum m-a combătut în
ziarul „Munca” pentru un articol considerat prea lauda-
tiv despre G. Ibrăileanu, deşi termenul campanii, pre-
ferat şi de eminescologul Mihai Drăgan, l-a împrumu-
tat de la mentorul „Vieţii Româneşti”.
Ca un declarat subiectiv, Constantin Coroiu e
prea resentimentar când îl numeşte pe Dan C.
Mihăilescu „un Mitică autentic” pus pe scormonit, chiar
dacă recunoaşte că e „trecut temeinic prin bibliotecă”.
Şi cu Adrian Marino e nedrept (cum a fost, de altfel, şi
Marino faţă de „tinicheaua” Călinescu), vorbind de „pri-
căjite notiţe publicate în străinătate”. O notă, o notulă
poate „plăti” mai mult decât o monografie ternă. Mă
rog, adevăruri personale şi subiective. Dar adevărurile
autorului le accepţi când doza de subiectivism e cea
normală.
Ca om, prin adopţie, al locului, al Dulcelui Târg,
Constantin Coroiu îi părtineşte pe ieşenii-prieteni;
n-am spus că face rău, deşi sunt convinsă că prietenia
trebuie să fie exigentă. Printre cărţile de suflet le trece
pe cele semnate de admirabilul poet, prozator, eseist
Nichita Danilov. Scrie – şi bine face – despre cel care i-
11
a scos din uitare pe detractorii lui Eminescu. Al.
Dobrescu, despre Constantin Parascan creangologul,
despre Florin Faifer, despre Ioan Holban. O corecţie.
Istoricul literar Holban îşi propune ca principiu:
„atunci când nu-mi place ceva – un autor sau o carte –
nu mă ocup de acel autor sau de acea carte”. Dar o isto-
rie a literaturii poate fi exclusiv afină? Aici văd mai
degrabă o comoditate decât un curaj al selecţiei. Jocul
omisiune/ prezenţă poate duce la relativizarea valori-
lor: slobozi elogii sonore pentru cei dintr-o grupare lite-
rară, anihilându-i pe ceilalţi.
Una dintre lecturile iubite de Coroiu e şi Pluta de
naufragiu. Florin Faifer e „un istoric literar cum puţini
mai avem astăzi”. De cuvântul eminent nu face econo-
mie: „eminentul cercetător ieşean Constantin Parascan”;
„eminentul istoric al culturii Florin Cântec”. Un „emi-
nent analist al prozei româneşti moderne şi contempo-
rane” vede Constantin Coroiu în Liviu Leonte. Nu mi-l
închipui pe careva pasionat de scriitura lui Leonte, un
modest istoric literar, critic şi mai modest, excesiv de
prudent, fricos chiar, cum singur a recunoscut.
Revenind la autorii de prestigiu, Coroiu ştie de la André
Maurois, prizat în studenţia noastră, că există lectură-
vin, lectură-plăcere, lectură-muncă. Prima te eliberea-
ză de realitate.
Bref, mi-a plăcut să intru în bokătăria (e cuvân-
tul altui cititor de elită vrâncean, bibliotecarul Gabriel
Funica) lui Constantin Coroiu. Şi cel mai mult mi-a plă-
cut capitolul ultim: File dintr-un antijurnal. Aşa cum
alţii văd din avion, Constantin Coroiu vede din bookă-
tărie, unde citeşte şi re-citeşte (nu spunea Nabokov că
„nu poţi să citeşti o carte, poţi doar s-o reciteşti”?), decu-
pând semnificativ, foarte semnificativ. Talentul de citi-
tor în decupaje se vede.
Mi-a plăcut „discursul îndrăgostit” de Tolstoi şi de
Dostoievski, de Cehov, de Esenin, de Marina Ţvetaieva
sau de Valentin Rasputin; de Alejo Carpantier ori Llosa.
De Marquez e indicibil fascinat.
Pentru final, Constantin Coroiu alege să istori-
sească decernarea premiului Nobel scriitorului francez
de origine chineză Gao Xingjia. Deşi premiat pentru
„ingeniozitatea limbajului” laureatul, refugiat politic în
Hexagon, a vorbit trei sferturi de oră în chineză – nici
un cuvânt în franceză – despre umilinţă, dispreţ, exil,
cenzură. Reprezentantul Chinei la manifestare a punc-
tat ironic: „Suntem în culmea bucuriei aflând că scriito-
rii francezi s-au apucat să înveţe limba chineză”.
Numai că asta se întâmpla în secolul ce trecu, an
1999. Atitudine, aşadar, de secol trecut, dezavuată de
globalizanţi. 
APRILIE 2010

Marian Victor Buciu
Poezia românească în
Istoria… manolesciană (II)
Ion Caraion e discreditat nu doar ca
om (colaborator înrăit cu Securitatea,
după numeroşi ani de închisoare), dar
şi ca critic şi poet agresiv. Lasă o
„imensă operă lirică (…), inegală, stri-
dentă, contorsionată moral, pe alocuri
memorabilă”. Arta e contradictorie,
„poezie coşmarescă şi glumeaţă”,
barocă, manieristă (mai ales în sensul
de autopastişă). Marota priorităţii
este şi expresia grabei. Mihai Beniuc
ar fi „singurul poet realist-socialist
autentic”. Dar i se vor ataşa şi alţii.
După ticul priorităţii, vine cel al abso-
lutizării manolesciene elementare, tot
din graba simplificării. „De la început
şi până la sfârşit, poezia lui Mihai
Beniuc este aceeaşi…”.
Modernism şi realism socialist
La poeţii care publică în timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial, dar şi în timpul regimului
comunist, unii trecând prin închisori, alţii nu, para-
doxul uluitor e că şi ne-modernismul ar fi o formă de
12
MARIN SORESCU
modernism. Încă şi mai bizar e că din modernism nu
e delocalizat nici anti-modernismul realist-socialist.
Persistă întoarcerile în premodernitate, pe filieră
estetică, ideologică ori într-o combinaţie a acestora
generată de context. Revenirea la modernism va fi,
în unele cazuri, şi o recădere în avangardism. Vom
vedea că şi postmodernismul nostru poetic va redes-
tupa izvorul avangardei. Poezia românească alunecă
în toate părţile, ca plăcile tectonice la cutremur. În
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
poezie, cum ar spune M. Sorescu, „trăim pe cutremu-
re”. Ar mai fi de precizat că aceste cutremure rămân
cel mai adesea benigne, pentru că se petrec la mari
adâncimi, unde forţele devin mereu unificatoare.
C. Tonegaru „repetă conştient poezia” genera-
ţiei sale, la fel ca Cezar Baltag pe a lui. Poetul ar fi
doar un „colportor, însă cu detaşare ironică”. Nimic
n-are a face cu modernismul: „mic romantism senti-
mental şi citadin”. Simpatizat de poeţi, e considerat
de critică „un poet minor”.
Dramatismul sau histrionismul (ca la G.
Călinescu) şi nu lirismul apare convingător în bala-
dele lui Radu Stanca. Dar nu-şi urmează programul:
nu „epicizarea liricului” (din „manifestul” cerchist),
ci „liricizarea epicului” e linia impusă. „Poet minor”
şi atâta tot e Ion Negoiţescu. Printr-o evoluţie lentă
e trecut Şt. A. Doinaş, în trei schimbări la faţă: bala-
de, unde e „poet mare”, poeme „abstracte” şi o „poe-
zie polemică şi moralistă” începând cu 1985, în
poeme considerate „disidente şi subversive”, după ce
scriitorul colaborase cu Securitatea între 1964-1984.
Ion Caraion e discreditat nu doar ca om (cola-
borator înrăit cu Securitatea, după numeroşi ani de
ANUL XXI Nr. 4 (697)
închisoare), dar şi ca critic şi poet agresiv. Lasă o
„imensă operă lirică (…), inegală, stridentă, contor-
sionată moral, pe alocuri memorabilă”. Arta e con-
tradictorie, „poezie coşmarescă şi glumeaţă”, barocă,
manieristă (mai ales în sensul de autopastişă).
Marota priorităţii este şi expresia grabei. Mihai
Beniuc ar fi „singurul poet realist-socialist autentic”.
Dar i se vor ataşa şi alţii. După ticul priorităţii, vine
cel al absolutizării manolesciene elementare, tot din
graba simplificării. „De la început şi până la sfârşit,
poezia lui Mihai Beniuc este aceeaşi…”. Dar omoge-
nitatea apare ruptă de selecţia unor „izbutite poeme
antifasciste”. Iar dacă „poezia de dragoste sau cea
propriu-zis intimă este minoră”, ce relaţie mai are cu
realismul socialist şi unitatea operei?
E. Jebeleanu ajunge într-un fel curăţit literar
prin constatarea că lui nu i s-a potrivit realismul
socialist. Realismul socialist involuntar nu-l prote-
jează de dezastrul estetic nevăzut de cecitatea unei
largi critici. „Reputaţia, şi morală şi literară, a lui E.
Jebeleanu în ochii mai tuturor criticilor rămâne un
mister…” Maria Banuş intră în regres după debut,
vrăjită de ideologia anticapitalistă (a realismului
socialist, desigur). N. Manolescu preferă să regrete
că Negrici nu „scoate” de la Banuş „exemplele de
expresivitate involuntară”, dovedind o înţelegere nu
doar limitată, dar şi răstălmăcită, chiar întoarsă pe
dos, pervertită, a acestei teorii care în practică favo-
rizează opera prin activarea interesului receptării.
Depăşind faza ideologică, „un merit al poetei este de
a-şi fi simplificat expresia.” Ea devine comparabilă
cu Arghezi, Bacovia, Sorescu.
Geo Dumitrescu e, după Beniuc, un alt poet
realist-socialist autentic. Nimic nu mai ia la superla-
tiv N. Manolescu. El aminteşte că chiar Libertatea de
a trage cu puşca fusese primită cu unele rezerve de
Marino şi Piru iar „poeziile nu sunt atât de originale
pe cât au părut la un moment dat”.
Nina Cassian, după modernismul debutului, se
predă ideologiei comuniste, pe drumul cu sens unic
unde se dezvăluie „Maria Banuş şi alte hetaire din
templul realismului-socialist”. Posedă ştiinţa varia-
ţiei lirice, fără conştiinţa înşelării artistice, până la
expunerea frigidităţii: amestec de „clasicism abs-
tract doinaşian şi de dadaism nichitastănescian”,
„duh ludic (…) deseori contracarat de o sensibilitate
uscată”. Disponibilitatea Ninei Cassian (alt mod de a
numi eterogenitatea) ajunge „nimfomanie poetică”.
Ideologia feministă va înfiera ca sexism notaţia lite-
rară fundamentată biografic (o vagă concesie pos-
tmodernistă a istoricului care nu crede în critific-
tion).
Primul val al Generaţiei ’60: (post) modernis-
mul dat prin realism socialist şi protocronism
Primul val al Generaţiei ’60 se confruntă (tre-
buie spus că în parte se şi confundă) de la început cu
CEZAR BALTAG
ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris
Gabriela Melinescu
Jurnal suedez V (1997-2002)
Editura Polirom, 2008
„Jurnalul este mai puţin o cronică a ini-
mii, cât o cronică a călătoriilor, a întâlni-
rilor şi a încercării de a scrie într-o
limbă străină. Jurnalul intim poate con-
semna, când este cazul, doar ţipetele
sau tăcerile elocvente ale suferinţei.
Literatura dispare, propoziţiile varsă
lacrimi adevărate... Jurnalul suedez a
fost scris cu gândul la destinatarul
public. De aceea intimismul lui este
programat, menit să transmită un anu-
mit mesaj cititorului. De aici vine, cred,
caracterul livresc al discursului diaristic. Şi abuzul de vise în
pagină. Vise literare, vise magice, vise profetice, vise în serie,
totdeauna simbolice şi prestigioase pentru a putea sugera ceva
profund despre dramele reale ale fiinţei.” (Eugen Simion,
Cultura)
„O auto-ficţiune transpare în orice discurs confesiv. În Jurnal
suedez premeditarea artistică mi se pare evidentă. Una dintre
marile reuşite ale acestei cărţi este fascinantul personaj feminin
al naratoarei care ştie să desprindă una de alta identităţi fluide,
permanent inter-şanjabile: iată o fascinantă Lorelei, locuită de
însuşi Zeul suprem. Mâna poetului, a desenatorului îndrăgostit
de suprarealism se vede lesne în acest portret, în care nu se
mai poate discerne linia despărţitoare dintre fantezia literară şi
realitate.” (Gabriela Adameşteanu, 22)
realismul socialist, cum o va face mai târziu cu pro-
tocronismul. Ea se trezeşte la poezia artistică prin
pre-, iar ulterior prin post-modernism. Suprafaţa de
alunecare, de recul şi de înaintare, este şi aici foarte
mare. Vârfurile acestui prim val sunt chiar pe val,
unul oficial, acceptat de regimul care încerca să
împuşte doi iepuri, unul al artei, celălalt al ideolo-
giei. Poeţii îşi etalează talentul şi sunt instalaţi în
posturi culturale, incluşi în manuale, nu doar supra-
vegheaţi, dar şi protejaţi de Cenzură. N. Labiş, deşi
succint, e favorabil tratat, spălat cu totul de realis-
mul socialist, ascultat ca o „voce poetică pură, mai
ales în Primele iubiri, care nu seamănă cu nicio alta
din epocă”. E păstrată relaţia psihologică, tematică,
şi nu formală (poietică sau poetologică) cu A.
Rimbaud, veritabil loc comun al lecturii: „poezia din
urmă a lui Labiş are o puternică rezonanţă rimbal-
diană”. Revine chiar clişeul de basm al buzduganului
generaţional întrevăzut de E. Simion: Labiş „anunţă
totuşi ca nimeni altul poezia deceniului următor”.
Realism socialist, presupun că autentic, există
şi în primele patru volume ale lui Ion Gheorghe, dar
el revine şi în 1968 şi 1972 (acum, după Tezele din
iulie 1971, aş nota că putem vorbi de neorealism
socialist) şi mereu. Manolescu îl salvează, descope-
rindu-i o „paradoxală originalitate”. Gheorghe n-ar fi
ludic, cum spune Grigurcu, el scoate un „epos
mâlos”, udat de Pârvan şi Blaga. Trece integral la
protocronism în 1976, în iluzia învierii, fără interes
expresiv, a tracismului lui V. Pârvan şi a fantasma-
goriilor istorice ale lui N. Densusianu. A. E.
Baconsky, despre care ştim că mai avusese timp să
dea târcoale avangardei (neagreată şi de Manolescu,
ca de toţi predecesorii criticii estetice), produce
masiv „stridente poezii realist-socialiste”. Se redre-
sează, ajunge „interesant şi original”, tragic-fastuos,
făcându-şi un stil de „distincţie şi rafinament”,
manierist şi preţios, dar nu sibilinic.
Ion Horea nu s-ar fi compromis cu realismul
socialist. El „s-a salvat de la naufragiul realismului
socialist prin meşteşugul versurilor…” Un retard
estetic ajunge, totuşi, acceptat poetului întors la sim-
bolism şi chiar la bucolic. „Nu originalitatea, dar lun-
gimea antenelor receptoare reprezintă nota caracte-
ristică…”. N. Manolescu poate fi foarte îngăduitor,
până la marginea ambiguităţii criteriilor. După cum
ştim, întotdeauna critica devine şi autocritică.
Manolescu preferă cuprinderea, adâncimii şi emula-
ţia, personalităţii. Romantism ironic şi domestic,
suprarealism, poezie prozaică, iată ce se arată bine
la Petre Stoica. Cele mai bune cărţi au, ca şi pentru
Sorescu, drept model pe burlescul epic E. L. Masters.
Poetul ar fi un fel de memorialist liric, care reînvie
viaţa precomunistă provincială (Manolescu îl reia
aici pe Alex Ştefănescu). Istoricul critic îi atribuie un
rol stupefiant, de precursor al oniricilor estetici şi
structurali, Dimov, Brumaru, Mazilescu.
Gheorghe Tomozei, „poet minor”, dar „poet de
antologie”, „bate pasul pe loc”, artificios, pastişant.
Pune problema poeţilor majori-minori, pe de o parte,
iar pe de alta, a criteriilor de selecţie a minorilor.
Realismul său socialist nu ar fi unul compromi-
ţător pentru Florin Mugur. Ajunge sumbru, grotesc,
straniu, caricatural, sarcastic, artificial, patetic.
Personal, ca purtător de măşti. La urmă se purifică
tragic, expresionist, într-un strigăt disperat. 

Ironim Muntean
Nostalgii secrete
aniela Zeca a parcurs în mai bine de un
D deceniu un drum al creaţiei beletristice şi
al împlinirii profesionale plin de eveni-
mente esenţiale: debutul în proză (Îngeri
pe carosabil, 2000), după cel din poezie (Orfeea, 1994) şi
abordarea criticii (Melonul domnului comisar, 2005),
urmate de brusca retragere „sub motiv că mă ocup de
jurnalism, de teoriile audiovizualului şi că nu se pot face
bine mai multe lucruri deodată”. În timpul acestei retra-
geri este lector la catedra de presă a Facultăţii de jurna-
lism şi ştiinţele comunicării, realizând cu studenţii şi
masteranzii „trilogia mediatică” (cum o numesc ei „cu
ironie subţire”), director al canalului TVR Cultual şi
membru în Consiliul de conducere al Institutului
Cultural Român.
Revine spectaculos în beletristică în 2009 cu
Istoria romanţată a unui safari (Editura Polirom, 2009),
provocată de: „Întâlnirea cu fascinantul Magreb m-a
făcut să mă întorc brusc şi fără crispare la ficţiune. De
aceea Istoria romanţată a unui safari nu e doar o carte
la modă a epocii postrasiale Obama, nu e doar o exotică
poveste de dragoste, ci şi mărturisirea nostalgiei mele
secrete, relatarea febrilă a unei regăsiri”. (Daniela Zeca)
Este, cred, primul roman românesc scris după
Revoluţie a cărui acţiune este proiectată într-un spaţiu
exterior ţării, o replică feminină, după 76 de ani, la
Maitreyi al lui Mircea Eliade, capabil să ajungă un bes-
tseller, istorie cu iz de O mie şi una de nopţi, împlinind
gustul pentru poveste al cititorului dintotdeauna, tentat
nu doar de exotic, ci şi de absorbirea de către povestea de
dragoste a eternului uman. Este, ca şi Maitreyi al lui
Eliade, nu doar o poveste exotică de dragoste, deşi exo-
tismul nu este de ignorat, ci şi „un roman viu, substan-
ţial, cu o deschidere nouă spre problematica omului
modern (un spirit între altele, voiajor, confruntat în
experienţele lui existenţiale cu mentalităţi înrădăcinate
în ceea ce antropologii numesc cultura de profunzime)”
(Eugen Simion, Prefaţă la Mircea Eliade, Maitreyi, 2009,
p. 20).
Există în romanul Danielei Zeca o osmoză între
structura de profunzime a psihologiei umane din spaţiul
mediteranean al lumii arabe şi stilul de viaţă al societă-
ţii tunisiene în care descinde nu ca turist modern, plin de
emfază, ci ca o fiinţă a secolului al XXI-lea, fascinată de
Magreb, în care intră cu „nostalgii secrete” şi se regăseş-
te.
Naratorul – în cele 39 de secvenţe care compun
romanul – nu povesteşte atât întâmplări despre lumea
arabă, cât dă imaginea acestei lumi fascinante prin ochii
europenei îndrăgostite, dă expresie mirajului faţă de
această lume percepută senzorial atât în dimensiunea
umană, prin portrete de o forţă simbolică şi sugestivă
uimitoare, cât şi în dimensiunea naturii, prin descrieri
de o mare diversitate, peisajul fiind suportul liric, rezo-
natorul sufletului.
Paradoxul acestui roman constă în faptul că deşi
forţa narativă a Danielei Zeca este imensă, emoţia epică
este omniprezentă, autentică, nu se poate povesti, epicul
este convertit în lirism de cea mai aleasă esenţă, fraza
topeşte narativul, vocea auctorială în imagine de un sen-
zualism fierbinte, chiar întâlnirea dintre protagonişti –
Mehria şi Darrielle – stând sub semnul lipsei cuvântu-
lui: „Nu schimbam cuvinte ci
stări, temperaturi ale mâini-
lor. (s.n.) După ce sfârşi totul
de arătat, palmele îi căuzură
pe lângă corp, într-o lungă
epuizare. Obosise la rândul
lui, de aceea răspunsul ei că
rămâne, că încearcă şi că,
chiar dacă greşeşte, n-o să
regrete pentru nimic veni ca
o uşurare”. (p. 15) S-au
cunoscut într-o cofetărie, la
un hotel în care ea se cazase
cu grupul de cercetători
europeni aflaţi în vizită, ea
declanşând „o mitologie a
seducţiei” pe care romancie-
ra o construieşte, europeana
şi africanul compun un
cuplu transpus în toposul Magrebului, ale cărui straturi
spirituale Daniela Zeca le sondează în sedimentele lor
profunde.
Stabilită în Magreb, este martoră la pregătirea
recepţiei de Sacrificarea Mielului (Aid El Kebhir), perce-
pe mentalităţile, obiceiurile locului faţă de femeie, prac-
tică ritualul seducţiei faţă de Mehria (care nu se prea
grăbea să oficializeze relaţia cu seducătoarea europeană,
ba din contra, alimenta, pare, incertitudinea prin dublul
european al Rhymei). Secvenţa (a II-a) este semnificati-
vă pentru a semnala mărcile acestui roman: portretiza-
rea eternului feminin, erotizarea peisajului, capacitatea
analitică, senzualul olfactiv predominant în tablourile
descriptive, forţa de corporalizare a sentimentelor, bogă-
ţia motivelor literare risipite în text (motivul oglinzii –
ca reflex narcisiac feminin, motivul safari). Porterul
Darriellei schiţat în secvenţa primă: „Nu era frumoasă şi
nici urâtă, era tulburătoare, bizară şi puţin tristă” (p. 14)
se completează acum: „Se îmbrăcase cu o rochie de
pânză, lungă până la glezne, iar doica îi dădu o găteală
de cap, subţire şi vapoaroasă ca spuma [...] miroasea a
santal din dulapuri şi îi plăcea fiindcă era albă, iar albul
îi încadra bine faţa. [...] Îşi lăsase viaţa în urmă pentru
aceste mirosuri, pentru coriandru, mireasma de iasomie,
pentru izul înţepător de ghimbir şi pentru aburul de
mentă sălbatică opărită în ceainice”. (p. 31) Dorinţa de a
plăcea, de a face impresie este evidentă: „Tropăi ca o iapă
tânără în faţa oglinzii şi îşi ciufuli părul prea îmblânzit.
Îi fusese dor să umble pe tocuri, să flirteze, să-şi arate
încheieturile”. „Arăta ca o păuniţă din seraiul
Magrebului [...] cu torsul înfăşat în mătase, urechile dez-
golite, braţele strălucind, escarpenii, atât de fini şi de
senzuali, susţinându-i gleznele”. (p. 40)
Mehria nu rămâne rece la nurii feminini şi „ochii i
se roteau ca o ramă de aer în jurul făpturii ei nemaipo-
menite, pe care avea s-o conducă în rândul oaspeţilor
înfruntând gelozia şi regretul că trăiseră până atunci
departe de o femeie ca ea. Dar era a lui (s.n.), îşi spunea
cu pieptul umflându-i-se sub tunica bărbătească de cere-
monie, care alături de şalul turbanului „îi dădeau un aer
excentric, de arab bogat costumat pentru oaspeţi” (p. 41)
În ciuda iubirii pe care o trăiau: „Nu-şi vorbeau
nimic, se priveau ascultând fiecare respiraţia celuilalt”,
dar orgolios, nu se va opri în însoţirea cu Rhyme, în chiar
palatul lor, în noaptea recepţiei, spre „bucuria” soţului
neputincios – Izmir – la procreaţie, dar la venirea pe
lume a urmaşului, soţia va muri – se pare, blestem în
familia Mehria – însă va aduna neamurile la ritualul
funebru, tatăl crescându-şi fiul.
În familia magrebiană existau rosturi arhaice,
rânduite de ciclul cosmic; bărbatul era protector, femeia
– stâlp al casei (dovadă că numele Darriellei vine de la
casă), servitorii protejaţi îşi răsplăteau stăpânii cu devo-
tament, doica Zaouf, Raouf şi Hafa fiindu-i prieteni
exemplari, generoşi, ce îi descifrează semnele lumii în
care s-a integrat (vizitarea mormintelor din cimitir la
începutul Ramadanului). Această lume pare armonizată
în cercuri concentrice între care există comunicare, iubi-
re, dar şi gelozie. Oamenii se iubesc, îşi întemeiază fami-
lii, procreează, trăiesc, mor, îşi însoţesc momentele fun-
damentale ale existenţei de ritualuri străvechi, într-un
timp parcă încremenit. Aici orice călătorie – cu cămila,
calul, căruţa, tractorul, maşina, barca, vasul este o aven-
tură de cunoaştere şi Darrielle nu le ocoleşte – singură
sau cu Mehria, ori cu servitorii, ori rudele şi noii prieteni
– se avântă în necunoscutul apropiat ori îndepărtat spa-
ţial spre a-i dezlega tainele, spre a-i afla mirajul, nu
dintr-o curiozitate de voiajor modern, ci din resorturi
interioare, spirituale profunde pe care romanciera le
resimte acut drept nostalgii secrete în care-şi regăseşte
sinele. Orice drum spre golf, lagună, esplanadă, vara sau
iarna, îi prilejuieşte descrierea minuţioasă a obiectivului
vizitat, dar şi reflecţiile personale. Astfel, un telefon din
Kairouan al lui Mehria, prin care o anunţa despre reve-
nirea acasă spre a sărbători Eidul, este suficient să-i
declanşeze aminitirea vizitei la Marea Moschee din oraş
(unde-i fusese interzisă intrarea şi o admirase de pe aco-
perişul unui atelier de covoare de lângă turn), pretext de
reflecţii pentru statutul de străină supusă interdicţiilor
musulmane din Magreb.
Biografia ei europeană se conturează în secvenţele
în care corespondează cu o Prietenă (prin scrisori ori
mesaje prin Internet), pe care o anunţă la un moment
dat că se ocupă „cu suferitul din dragoste”. Ea trăieşte o
vreme în Magreb şi un drum cu maşina la moară, după
făină la Mounsharaf, cu doica Zaouf este prilej pentru
descrierea obiceiurilor meseriilor din golf şi portretizării
ori descrierii de natură cu percepţie olfactivă – mirosul,
boarea, parfumul fiind semnele acutului senzualism spi-
ritualizat al eroinei – alter ego al romancierei înseşi.
Orice vizită o pune în contact nu numai cu un pei-
saj, ci şi cu o umanitate căreia vrea să-i descopere valo-
rile, astfel ea descinzând în Veneţia Nordului – Bizerta –
pe timp de iarnă, cunoaşte nu doar laguna şi portul
năpădit de melancolie, ci şi tristeţea omului simplu,
nevoiaş, dar onest (Kadif, dulgherul cu bicicleta stricată,
e dus acasă, dar refuză bani spre a-şi cumpăra una nouă,
iar dimineaţa următoare, vizitat de Derrielle, este găsit
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
decedat). Un drum cu Mehria la Castrul Roman, la
Coloseumul Africii, în sud, la Capitoliu, terme, Templul
lui Saturn, vânătorul îi lasă impresia „că timpul stagna-
se” precum într-o amintire de acasă cu tatăl său pescar
de păstrăvi, care identificase în singurul peşte prins:
„Uită-te la el, mirele”. (p. 101)
Tehnica rememorării este, uneori, proustiană,
obiectului ori peisajului evocat asociindu-i un registru
afectiv bogat. Rolul celebrei madlene din romanul lui M.
Proust este luat de parfum, considerat la 10 ani „singu-
rul lucru care să-i placă până la capăt” şi cununa de iaso-
mie văzută la urechea lui Mehria la hotelul Atlas din
Jendouba, vrând să afle durata relaţiei lor şi aşteptând
drept răspuns: „...da, rămân şi renunţ la totul pentru
tine”. (p. 124) Există câteva capitole-secvenţe în care
călătoriile spre lumi visate sunt făcute în tovărăşia unor
prieteni ori rude asupra cărora romanciera insistă, înca-
drându-le unor tipologii spre a îmbogăţi reflecţiile pri-
13
vind psihologia umanităţii din societatea tunisiană.
Secvenţa a XI-a, în care imaginii golfului iarna îi asocia-
ză chipul Rhymei lăsate gravidă de Mehria, familia
Maherzia cu Karima, Monia şi istoriile lor amoroase;
Eglantine cu Amelie şi Gustave, pe care le cuplase cu
Masouf. Secvenţa a XV-a, o povestire cu nucleu epic
dens, istorisind călătoria Darriellei cu Spousse Anee –
artista din Andaluzia care după divorţul de Gordon se
însoţeşte pentru vreo 17 ani cu Abrah Sabir (cel sfânt),
unchiul lui Mehria – cu pachebotul spre Sfax, unde în 3
– 4 zile cunoaşte misterele istoriei, culturii şi naturii din
Tunisia, locuri pline de taine: Kerkenah, Boubaker cu
sonorităţi stranii, încărcate de exotism, Darrielle având
nostalgia Sahelului, unde Mehria n-o dusese, „lăsând-o
să spere că va trece într-o zi dincolo de Gabes printre
oaze”. (p. 127) Acolo, în inima deşertului, o va conduce
Abrah Sabir, unchiul lui Mehria, pentru însoţire la achi-
ziţionarea unui hotel în Matmata, din stepa sudului,
unde ajung înfruntând seceta vie din pustiul platourilor
sărate. De la El Sultan spre Douez, poarta deşertului,
popas la han şi apoi cu dromaderii străbat deşertul, ca o
apă fremătătoare peste care treceau „cu foşnete scurte
duhurile nisipului”, mergând „ca pe mare, într-o lume
fără poteci”. (p. 172) La Douiret descalecă dromaderii
lângă „plopul chelit ca de trăsnet alb” şi o troiţă de fildeş
pe marginea satului de sub nisipuri. În descrierea mira-
jului deşertului găseşte stilul potrivit cu fraze ritmate,
cu incantaţia versetelor coranice, magia verbului, retori-
că rafinată ţesută din enumerările pietrelor preţioase al
căror pictural cromatic aminteşte de parnasieni, într-o
cascadă de comparaţii (mărgele ca muştele, ochii ca sti-
cla pisată, cal şlefuit ca onixul, ciocul luminat ca topazul,
diamant îmblânzit ca gheaţa, credinţa agatei, blândeţea
perlei, soarele chihlimbarului). Şi în acest miraj al deşer-
tului Darrielle aude cuvintele Zaoufei îndemnând-o: „Să
nu pleci!” şi pe ale mamei, care mai trăia, spunându-i
fără vorbe: „Să vii acasă!”
Va pendula o vreme între aceste alternative, vizi-
tând în alte două rânduri hotelul El Sultan, cercetează
tapiseria Soussei Anne, află întâmplările noi din espla-
nadă (căsătoria Karimei, moartea doicii Zaouf, a
Rhymei). Plecarea se precipită, nici Hafa, nici Eglatine
ori chiar Mehria nu o pot opri, andaluza sfătuind-o:
„Nimeni nu poate să-ţi lege inima. Dacă simţi că aici nu
mai e locul tău, du-te! Numai tu ştii şi nu trebuie să
explici nimănui!” (p. 234)
Va reveni în Europa purtând pe buze, de la despăr-
ţirea de pe aeroport, „sărutul păcătos, ultimul sigiliu de
sulf din povestea lor fără capăt”, dar întărită „ca o feme-
ie care vânase” (p. 241), iar Mehria gândind că: „Dragos-
tea lui venise prin aer şi plecase la fel, risipindu-se
deasupra Saharei ca un cearcăn de kerosen”. (p. 244)
Un roman singular în peisajul prozei româneşti
actuale, cu o galerie de portrete memorabile, reprezenta-
tive pentru societatea tunisiană, o colecţie de tablouri de
natură a spaţiului mediteranean pe care le percepem,
constant, olfactiv, un limbaj cu inegalabilă forţă de suge-
stie, din care nu lipseşte nici vocabula autohtonă cu
sonorităţi pietroase. 
APRILIE 2010

Constantin Abăluţă
Eu sunt toţi oamenii pe care i-am văzut în viaţă
1 un cuvânt
eu sunt toţi oamenii pe care i-am văzut în viaţă
toate străzile oraşele ţările pe care le-am străbătut
peisaje în amurg pe malul mării baltice şi casele cu
arcade din însoritul toledo
bătrânul vraci care mi-a economisit anii dându-mi un
colier
ale cărui pietricele îşi schimbau culoarea
fetiţa ce vindea coşuleţe de mure într-o gară montană
din alpi
furtuna din portul rotterdam când parâmele scrâşneau
ca bunica mea bolnavă de altzheimer
toate potecile de munte au intrat în pieptul meu
umbrele lor joacă tabinet cu inima mea
lărgind mereu spărturile de cer dintre coroanele copa-
cilor
întâlneam călători cu care mă-nţelegeam prin semne
ori amestecând cuvinte din toate limbile: marionete
scăpate din sforile păpuşarului şi ne bucuram de
aceste întâlniri
am o colecţie de adrese scrise pe bucăţele de hîrtie pe
bilete de tren pe cutii de chibrituri
nu pot să uit în aeroporturi fuselajul avioanelor îmi
amintea
de nişte popice care-au fost doborâte de golemi
invizibili
şi când intram înlăuntrul unor astfel de obiecte
14 simţeam o sfială un tremur ciudat
de parcă aş fi fost o ţintă supusă norocului ori
ghinionului
ce e lumea în care trăim mă-ntrebam privindu-mi
degetele îngălbenite de nicotină
degete cu care într-un sat din manciuria am mîncat
orez direct din bol cu plăcerea omului primitiv şi-am
băut apă scufundându-mi bărbia direct într-un pârâu
apoi în gălăgioase camere de hotel am dormit somnul
anonimilor nebăgaţi în seamă de nimeni
cei liberi de obligaţii şi de convenienţe
dovezile câtorva copaci sub care adăstam au rămas în
urmă-mi
şi constituie până azi un duios impas metafizic pe
masa filosofului muribund
în cimitire mă opream lîngă cruci părăginite şi citeam
numele greu de pronunţat
fiecare ţară îşi are o altă sonoritate a morţilor
şi-i destulă libertate pe aleile străjuite de chiparoşi
deşi umbrele lungi sunt ca nişte gratii
poţi să te consideri fericit că nu te numeşti cu acele
nume că nu eşti din acele familii
călătorul nu moare niciodată decât în ţara lui
un gând pe care-n zile însorite îl nutresc şi dau radioul
mai tare
ca să-l înnăbuş: dacă vrei să fii singur asculţi
cuvintele şi melodiile altora
ori te uiţi la ceas aşa cum ai urmări mişcările
dezordonate dintr-un bol cu peştişori
imaginaţia e şi ea aplecată atunci cînd te urci în turnul
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
din pisa
sentimente născute pe scări pe terase ori între patru
pereţi
cinematograful sferic din paris unde rulează filme în
relief şi stereofonice
simţi cum se reped asupră-ţi termite gigantice
ori o minge de tenis cât un pepene îţi face zob mutra
urci odată cu dervişul care se caţără pe-un perete
abrupt de stâncă
înspre templul cu statuia lui buddha respirând printre
nori
căinţa mea copilărească la vederea ciupercilor strivite
sub pas
e multă viaţă în colb şi în ninsoare şi-s gelos
pe tot ce nu poate fi al meu cum să intru în casele
pe lângă care trec să mă scald în luminile de prin odăi
oamenii pe care nu-i cunosc mă dor ca nişte bube
pe care le port cu mine niciodată nu ştiu unde
poate că m-am născut lepros şi doar un cutremur
care m-ar prinde împreună cu mii de suflete sub dărâ-
mături
m-ar vindeca e grotesc să aflu că pot strînge mîini
doar atunci când acestea sunt moarte
ANUL XXI Nr. 3 (696)
că pot să discut cu buzele care nu mai pot articula nici
să le sorb ultimul geamăt şi să fug de acolo ca un
damnat
poate că străzile oraşelor mă poartă fără răgaz mă dau
una alteia
aşa cum o monedă circulă din mână în mână
şi dacă a ieşit din uz le revine copiilor
copiii au o atracţie către tot ce-i vechi şi ieşit din uz
ei sunt ca nişte gropi care-şi aduc aminte de cei care
le-au săpat
şi de pămîntul care-a fost scos de la locul lui
pe malul insulei creta un copil cu zmeul fugea istovind
cerul
l-am urmat cu privirea ridicată în sus spre obiectul
care se înălţa
şi-am ştiut că nu există moarte ci doar clipa
când un zmeu se înalţă şi dispare
2 amforă străveche
urcând prin trecătoarea îngustă
vântul trecea din om în om amintirile erau o marfă
căutată de toţi
totuşi fiecare era singur supus înaintării moderate
cei care rămâneau în urmă recuperau la popasul
următor
la ploaia următoare căci pentru unii ploaia era ca o
mamă
îi căutau atingerea vârful încă nu se vedea dar
potriveam busolele miroseam muşchiul de pe copaci
strigam numele copiilor noştri
salvarea ne venea din oglinjoarele rotunde de bărbierit
din pieptene şi din ascuţitoarea de creioane
mici obiecte pe care ni le împrumutam unul altuia
nu aveam încotro eram împreună implicaţi
în golful persic vaporul pârâia în furtună ca o franzelă
sub foamea nepotolită a apei
marinarii alergau de colo-colo pe punţi
executând ordine contradictorii
ascuns în cală pasager clandestin îmi aminteam
străzile pe care hoinărisem în viaţă
siluetele de oameni mă pălmuiau poate umbrele
celor ce nu apucaseră să mă cunoască
oamenii care se şterg de tine puţin lipseşte să devii cu
ei un singur trup
oamenii pe care-i vezi prin geamul trenurilor din mers
ori prin hublourile vaporului în bărci care dispar
într-o clipă
depărtarea şi apropierea incluse în sîngele tău
ca marcajele alpine pe coaja copacilor
ca vârfurile sânilor femeilor pe care le iubeşti
prin compartimente
ni s-au dat vise pentru a doborî recordul la viaţă
e calmul de după uragan în fiecare dimineaţă când te
scoli
îţi pui papucii cu senzaţia că ai păşit
pe un alt continent
iar cana cu ceai e o fântână părăsită
unde-ţi vezi chipul şi nu ţi-l recunoşti
trăieşti vise cât nişte vieţi şi zile ca nişte
morţi nesfârşite
umbra unor cadavre te pândeşte de după fiecare
mobilă din casă
chiar covoarele sunt animate de-un suflu care vine de
altundeva
omul căruia-i ceri un foc pe stradă e prezent
în creierul tău o fracţiune de secundă
apoi totul se stinge şi nici o cometă nu întoarce capul
nici un zid nu-şi aminteşte sâmburul de caisă care-a
rodit la câteva palme de el
nici caisul de-acum scorburos care s-a prăvălit pe casă
odată cu moartea bunicii
în goana lor trenurile astupă izvoare freatice
singur în compartiment te plictiseşti începi
să-ţi tai unghiile
şi priveşti pe fereastră copacii în care-ai fi putut
să te caţeri ca o pisică
tăieturile de unghii pe ziar în faţa ta
şi controlorul îţi perforează biletul
cu un zâmbet complice
controlorii nu călătoresc niciodată
ei sunt de serviciu înlăuntrul tuturor peisajelor
pentru ei turla unei biserici înseamnă
doar câţi kilometri mai sunt până la staţia următoare
ţi se face frică atunci când intri în tunel
respiraţia tunelului o asupreşte pe-a ta
ai neliniştea timbrelor găsite pe stradă
telefoanele nu servesc călătoriei mai mult
decât podurile peste ape
e-n tine cutezanţa omului din zori care respiră pentru
prima dată acel peisaj
am în mine veacuri de clorofilă alergând după soare
când plutesc într-o barcă în legănatul ei îmi descopăr
pulsul acvatic
sunt cunoscut pe străzile părăsite unde casele devin
depozite şi curţile maidane cu fier vechi
sunt cel depăşit de semeni şi de evenimente şi tocmai
de aceea îndreptăţit
să călătoresc fără oprire să fac de râs semenii şi eveni-
mentele
ca o oglindă care se sparge în cioburi tot mai mici tot
mai mici
3
decum ai ajuns în lume
drumurile te poartă cu scârbă abia disimulată
eşti respins la fiecare pas şi trebuie să te ţii aproape de
mare
unde tălpile tale se-nfig mai puternic
şi valurile îţi scaldă bătăturile moştenite ca pe nişte
rădăcini
ai obrazul ros de-un soare sălbatic
şi vrajba din priviri e domolită la mesele crâşmelor
necunoscuţii care-ţi vin în preajmă nu te iau în seamă
respiri anonimatul clipei
asemeni celui ce şi-a ars documentele sângelui şi-a
ieşit gol în ninsoare
prin gări duci doar o valijoară cu două schimburi
duşmanii te-au dat uitării şi poţi merge unde vrei
pe poteci de munte cerul ţi se varsă în faţă ca dintr-o
eşti un călător prins între două trenuri
ca-ntre două oglinzi
dai cu banul îl alegi pe cel de noapte ca să ai parte de
linişte
semenii tăi să nu-ţi vadă chipul şi valurile mării să
acopere totul
încerc să-mi recapitulez viaţa
să debarc iar în anii adolescenţei ca
pe insule îndepărtate
un miracol sub cedrii libanului pictaţi de csontvary
într-un tablou uriaş văzut la budapesta
în casa bătrânei lui iubite
armonia primitivă a culorilor şi formelor
îmi invadase tot trupul
biblia din pieptul nostru pulsa în acea odaie cu pete de
igrasie
apoi croaziera în rodos ţărmul turciei în ceaţă marea cu
golul ei uriaş
pe care nimeni nu-l va umple niciodată
omul cu faţa arsă ţinându-se după mine
ori aşteptându-mă în curtea cu oleandri
pe un scaun lîngă o pisică gălbuie
vântul clătinând înalţii palmieri în X ce se vedeau de
departe ca un semn pe cer
o ecuaţie a eternităţii din inima noastră de călători
fără noimă şi fără oprire
un chiriaş grăbit al mapamondului gâtuit de un fum
de ţigară
în cala vasului milioanele de pachete de contrabandă
grave desprinderi de nori deasupra acropolei
gigantica urmă de talpă a colosului din rodos
umplută de apa unei furtuni nemiloase
în cazinouri mize pe arginţii din sipeturile strămoşilor
în baruri cocote de lux dansând un sirtaki
stilizat cu turiştii străini
şi liniştea ce izbea cupola delfinariului într-o sclipire
de lună
amicul meu înotător în zori şi băutor seara mă rugase
să-l car în odaie dacă ajunge la faza de coţofană
netrebnică
tot ce spun perpetuează frumoasa îngrijorare a vieţii
tot ce tac va reuşi să spună un altul pe care o să-l întâl-
nesc cândva
şi-o să ne recunoaştem pe dată ca firida din stâncă
cu bolovanul care s-a desprins odinioară
dându-i forma golului
şi-o să chemăm izvoare termale să ne alipească la loc
şi-o să treacă soarele să constate că nu mai există nici
urmă de fisură
acum e târziu şi vin spre casă din călătorii imaginare
am tupeul să cântăresc lumina felinarelor din cartier
cu întunericul farului dezafectat de cîteva secole
şi-n semn de protest cad într-o gură de canal şi adorm
în cea mai regală inconştienţă
şi primesc în vizită vise nemaivăzute de nimeni
cu excepţia palmierilor în X care survolează
cerul nocturn
cu aripile lor clătinătoare 

Maria Postu
Arca lui Breban.
Magicianul Jiquidi
chimbarea regimului politic în 1989, cum
S era de aşteptat, a produs la majoritatea
scriitorilor, o înnoire a tematicii şi a
manierei artistice. Se observă o creştere a
interesului pentru o literatură a mărturisirilor, lucru
care îl va influenţa şi pe Breban. Vor apărea acum
scrierile Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, Riscul
în cultură. În numeroase texte reproduse în aceste
volume, Nicolae Breban pledează cu ardoare în favoa-
rea creaţiei literare. El nu-i înţelege pe scriitorii care
sunt implicaţi şi în altceva, considerând că nimic nu
este mai important în lume decât înălţarea unei cate-
drale din cuvinte. Din politeţe, admite că unii se pot
angaja în lupta politică, dar declară, în ceea ce-l priveş-
te, că el însuşi nu are vocaţie de militant. Cu multă
satisfacţie justificată, că a fost actor principal al aces-
tui spectacol al perioadei de renaştere a prozei româ-
neşti, Breban retrăieşte adesea momentul afirmării
impetuoasei generaţii ’60, căreia îi aparţine. El abor-
dează şi alte teme care de altfel sunt amplu dezbătute
de personajele romanelor sale: tema resentimentului,
tema ratării, a relaţiei stăpan-sclav, tema autorităţii
politice. Acestea sunt temele dominante ale eseurilor
sale, cele mai multe reproduse în volumul Riscul în cul-
tură din 1997.
Ziua şi noaptea apărut în 1998 este primul volum
al unei tetralogii care mai cuprinde romanele Voinţa de
putere (2004), Puterea nevăzută (2006), Jiquidi (2007).
Şi în acest roman mizele tematice aruncate în joc sunt
cele obsesive, consacrate de romanele anterioare, de la
primul roman, Francisca, până la Amfitrion, trilogie ce
a precedat romanul Ziua şi noaptea: relaţia stăpân-
supus, maestru-discipol, călău-victimă.
Titlul romanului trimite la
capodopera sculpturală a geniului
renascentist, Michelangelo, Ziua
şi Noaptea, dar şi la cele două
coordonate eterne ale fiinţei
umane: apollinicul şi dionisiacul.
Personajele, ca şi în celelalte
romane, sunt „inşi ce colcăie de
energie”, şi nu pot fi reduse cu
usurinţă la o schemă psihologică
sau alta, deoarece ele reacţionează
imprevizibil în diferite împreju-
rări, schimbându-şi radical datele
personalităţii. Ele evoluează într-
un cadru social conturat incom-
plet, un oraş mare din Ardeal, Clujul, probabil, loc al
acţiunii şi în următorul volum. Absenţa unor date con-
crete despre oraş nu este o scădere a romanului, deoa-
rece pe romancier nu-l interesează mediul în sine, ci
ideile, conceptele, experienţele pe care le parcurg perso-
najele. Mediul social este evocat în măsura în care pri-
lejuieşte personajelor dezvoltarea unor teorii politice,
sociale, istorice, teorii răspândite în întreg cuprinsul
cărţii, reluate din perspectiva diferiţilor vorbitori, ast-
fel încât imaginea este complexă şi contradictorie.
Dintre vocile narative care se întâlnesc în text,
cea mai puternică şi care ocupă o bună parte a romanu-
lui este vocea prinţului Callimachi, întărind observaţia
lui Liviu Maliţa că toate romanele scrise dupa 1989 au
devenit „imense solilocvii ale personajelor”. Alte voci
narative aparţin lui Cicerone, martorul tăcut al confe-
siunii lui Callimachi, care se mulţumeşte să înregistre-
ze fapte şi mărturisiri ale altora şi vocea naratoare a
autorului care intervine spre sfârşitul acestui prim
volum: „Asistăm aici, la o extrem de dezvoltată tehnică
a incluziunii, în care o voce narativă o înghite pe cealal-
tă”, trecerea de la o voce la alta având un efect de ambi-
guizare şi unul hipnotic.
Monologul lui Calimachi ocupă cea mai întinsă parte
în roman, şi datorită complexităţii personajului în care
coexistă mai multe măşti, mai multe roluri pe care acesta
le exercită cu acelaşi aer cinic şi blazat: stăpan, sclav,
magistru, discipol, călau şi victimă. Asumându-şi riscul
prolixităţii, al redundanţei, renunţând la clasicitatea şi ele-
„Viaţa mea, viaţa ideilor mele, ca să zic aşa, ar fi
luat o altă turnură, una mai profesionistă, ca să zic aşa”.
Frecventarea permanentă a casei lui Jiquidi are asupra
prinţului efectul unui drog de care nu se mai poate dis-
pensa. Sub influenţa acestui ciudat maestru, în
Callimachi se va deştepta dorinţa de a depăşi anumite
bariere, de a trece peste „frontierele binelui şi răului”.
O asemenea depăşire a firescului este ciudata relaţie cu
inteligenta Patricia, asupra căreia îşi exersează hipno-
tismul inteligenţei, folosind-o apoi ca „obiect sexual”,
fapta fiind cu atât mai reprobabilă cu cât nu găsea nici
o plăcere în acest joc inuman.
ganţa stilului, Breban înglobează în mega-discursul lui
Callimachi toate discursurile celorlalte personaje. El capti-
vează prin discursul meditativ, prin darul analitic, prin
portretele feminine. Callimachi are o atitudine oscilantă,
duplicitară chiar, împărţindu-se între doi poli de iradiaţie
spirituală, între doi maeştri, între două modele situate la
antipozi, unul reprezentând diurnul, solarul, apolinicul,
celălalt nocturnul, dionisiacul, disjuncţie nietzscheană,
preluată şi de comentatori mai recenţi ai romanului.
Maestrul diurn, solar, apolinic este profesorul Martinetti,
sociabil, prevenitor, elegant, captând ataşamentele prin
afabilitate, snob, admirator al lui Wilde, al lui Huysmans,
al lui Nae Ionescu, care organizează la reşedinţa sa, reu-
niuni mondene în care se discută programat despre ratare,
destin etc. Callimachi este un purtător de cuvânt al roman-
cierului care doreşte să arate că Jiquidi nu e atât de pro-
fund pe cât ar vrea să pară şi că discipolul e lipsit de per-
sonalitate în raport cu maestrul. Aspiraţia lui Callimachi
este să-şi perfecţioneze cinismul ca artă existenţială, exer-
sându-l prin gesturi gratuite ca de pildă seducerea
Patriciei, preoteasă la oracolul Martinetti, gest care stâr-
neşte ura rivalului său nedeclarat, Amedeu. Callimachi
ascunde sub aparenţa de rafinat degustător al deliciilor
intelectuale, arta de a se face plăcut în cercul lui
Martinetti, victorie care nu-i măguleşte spiritul însetat de
bucurii ce nu sunt la îndemâna oricui: plăcerea de a-i
deveni discipol Bătrânului Jiquidi de a cărui autoritate
este fascinat, fermecat, în egală
măsură contrariat şi dispus să-i
sacrifice princiara sa independenţă.
Profesorul Martinetti pare
indiferent la spectrul voinţei de
putere de care sunt captivate atâ-
tea alte personaje ale lui Breban,
mulţumindu-se cu admiraţia şi
dovezile de servitute ale studenţi-
lor şi asistenţilor sai, are o curte
asupra căreia veghează prin pres-
tigiul său profesional şi întelec-
tual. El are în Nadia, soţia sa, o
adevărată doamnă Elena Drăgă-
nescu, din romanul Concert din
muzică de Bach al Hortensiei Papadat Bengescu, dorni-
că să atragă în saloanele ei talente de tot felul, destul
de transparentă şi de previzibilă în acest volum, aproa-
pe plictisitoare prin fidelitatea faţă de modelul H.P.
Bengescu, când subit, naratorul o scoate din această
ipostază şi în următoarele volume ea se metamorfozea-
ză. De fapt, această metamorfoză începuse mai demult,
dar abia acum cititorul o remarcă. Callimachi analizea-
ză în monologul său aceste întâlniri din casa lui
Martinetti ca pe „nişte întalniri de idei, de analiză, la
care profesorul nu îţi impunea cu orice preţ părerile ba,
uneori nici vocea, era capabil să lase minute în şir,
chiar ore, să peroreze, să sclipească un alt spirit, chiar
dacă, ulterior se vedea asta, consideră părerile acestu-
ia perfect eronate”. Lipsit de motivaţiile intelectuale
sau materiale ale celor ce vizitează locuinţa
Profesorului, Callimachi îl dispreţuieşte pe Maestru,
socotindu-l frivol, după cum îi spune Patriciei, asisten-
ta şi admiratoarea Profesorului. Mai mult decât atât, îl
defăimează nu doar verbal, ci se pretează unor scene de
falsă devoţiune, numai pentru a-l sluji pe cel ce îl con-
sideră adevăratul său maestru, pe Jiquidi: „Dar nu cred
că voi – îi spune el Patriciei – cei ce vă îmbulziţi în jurul
lui sunteţi copţi, apţi pentru aşa ceva! Voi, împreună cu
el, nu faceţi decât să imitaţi un model, adică un cerc de
admiratori sau de iniţiati, păstorul spiritual etc., etc.
Nu-nu, n-ai să mă convingi, fenomenul Iorga sau Nae
Ionescu nu se mai pot repeta la noi! Nu în orice caz
acum, imediat, cincizeci de ani de comunism au distrus
rădăcinile acestui mod de a gândi, de a fi”. Dintre aceşti
discipoli devotaţi până la fanatism, dar vom vedea, un
fanatism moderat, deosebit de cel al ucenicilor altui
Maestru din roman, Jiquidi, se remarcă asistenta
Patricia, aparţinând unui al treilea sex, după opinia lui
Callimachi, şi Amedeu Dumitraşcu. Martinetti este
vizitat de Callimachi la iniţiativa celui de-al doilea
maestru al său. Acest maestru nocturn este Jiquidi,
misterios, tenebros, un bătrân singuratic, ursuz, nepri-
mitor, refractar adulărilor, dispreţuitor cu toată lumea,
sarcastic, profesând pedagogia jignirii, a umilirii celor
care-l caută, dar care exercită o fascinaţie malefică asu-
pra celor din jur. Familia Martinetti reprezintă din
punctul de vedere al lui Jiquidi un foarte interesant
material de observaţie pentru proiectatul şi nerealiza-
tul său doctorat din tinereţe cu tema Forme de snobism
intelectual. Şi el, la fel ca şi Callimachi nu se prevalea-
ză de probleme materiale, are o servitoare, o locuinţă cu
decoruri şi mobile rare, cărţi preţioase, gusturi rafina-
te, rare, ca de pildă, dorinţa de a deflora o fată, lucru
care, în calitate de „huligan” în sensul dat de Mircea
Eliade acestui cuvant, îl neglijase în tinereţe. Locuinţa
sa, care îi dă lui Callimachi impresia că ar fi cabina per-
sonală a unui căpitan de vas de croazieră la sfârşitul
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
secolului trecut, pare mai degrabă locuinţa unui alchi-
mist al cuvântului, care este în căutare de discipoli, de
ucenici, şi pe care îi păcăleşte că a găsit formula adevă-
rată a preparării aurului. Aşa cum el se va dovedi un
fals maestru, şi Callimachi şi studentul Dan Mihai nu
vor fi nişte ucenici amăgiţi, alergând după o himeră
scoasă din mâneca halatului de
magicianul Jiquidi şi nu „zeul
Jiquidi”, cum îi place acestuia să se
creadă. Toate aceste bizarerii îi asi-
gură o ascendenţă nobilă, miste-
rioasă şi activă. Şi totuşi
Callimachi, odrasla princiară, nu se
simte egal cu el, ba dimpotrivă.
Acest bărbat puternic, în ciuda fra-
gilităţii fizice şi a bătrâneţii, deş-
teaptă în el dorinţa supunerii şi a
umilinţei. El acceptă umilirile,
ofensele pe care i le aduce întuneca-
tul, sumbrul Jiquidi, pentru că este
atras, fascinat de el. Prinţul îi măr-
turiseşte nevăzutului său prieten care îi ascultă confe-
siunea, regretul că în anii de liceu nu l-a avut ca profe-
sor pe Jiquidi: „Viaţa mea, viaţa ideilor mele, ca să zic
aşa, ar fi luat o altă turnură, una mai profesionistă, ca
să zic aşa”. Frecventarea permanentă a casei lui Jiquidi
are asupra prinţului efectul unui drog de care nu se
mai poate dispensa. Sub influenţa acestui ciudat maes-
tru, în Callimachi se va deştepta dorinţa de a depăşi
anumite bariere, de a trece peste „frontierele binelui şi
răului”. O asemenea depăşire a firescului este ciudata
relaţie cu inteligenta Patricia, asupra căreia îşi exer-
sează hipnotismul inteligenţei, folosind-o apoi ca
„obiect sexual”, fapta fiind cu atât mai reprobabilă cu
cât nu găsea nici o plăcere în acest joc inuman. Întâlni-
rea cu Jiquidi, acceptarea sa de către acesta, niciodată
totală, să-i fie în preajmă, este evenimentul crucial al
15
vieţii lui Callimachi, resimţit de el ca un şoc ce-i „clati-
nă” toată alcătuirea lăuntrică: „O vastă stare de…
paralizie, de clătinare a vechiului meu eu, de bucurie
confuză şi tenace care mă făcea să
nu-mi mai pese de aparenţe, să
neglijez ceea ce până atunci consti-
tuiau aproape tabuurile personali-
tăţii mele: ironia şi detaşarea faţă
de lume şi, mai ales, găsirea mereu
a centrului, echilibrului în interio-
rul meu, niciodată în afară”.
Callimachi, renumit pentru
orgoliul şi spiritul său ironic, a
devenit, în relaţia cu Jiquidi, scla-
vul (victima) stăpânului (călăului)
său. Jiquidi prezintă anumite afi-
nităţi cu supraomul lui Nietzsche,
vorbind despre indivizi cu „autoritate înăscută”, pe
cand alţii ar fi „subalterni de geniu”, mulţumindu-se
mereu să fie numărul doi. La rândul său, are şi el
„modele” în selectarea cărora nu ţine seamă de criteriul
moral. Astfel, admiră din istorie personalităţi negative
ca Hitler, Stalin, din categoria stăpanilor, iar din a
doua categorie, a slugilor înăscute, pe Trotski,
Goebbels. 
Din vol. Arca lui Breban,
În curs de apariţie la Editura Ideea Europeană
bun de tipar ■ bun de tipar ■ bun de tipar
Maria Postu
Arca lui Breban
Editura Ideea Europeană, 2010
Aceasta nu este o arcă a salvării, a spe-
ranţei, a regenerării sufleteşti, nici locul în
care personaje-kamikaze aruncă în jur în
timpul sacrificiului lor, bunătate, generozi-
tate, blândeţe, înţelepciune, cumpătare. E
o arcă simbolică. Fictivă, sau e chiar
lumea noastră condamnată să plutească
în derivă pe un ocean sub care pândeşte
un tzunami apocaliptic? Da, într-adevar,
Breban nu neglijează nici o specie, sunt
toate conservate aici, e destul să înlături
dificila, fragila şi totuşi rezistenta perdea
ţesută din mii de pagini de carte, ca să
descoperi o umanitate crudă, pe care mulţi dintre noi, dintre citi-
tori sau autori avem tendinţa de a o evita, tendinţa de a o
machia, de a-i face operaţii estetice… Arca are capaciatatea de
a reînvia din cenuşă şi de a ne propune o călătorie imaginară
spre o altă dimensiune, încercând să-i salveze deopotrivă pe
credincioşi şi pe atei, pe puternici şi pe cei slabi, pe victime şi pe
călăi, pe maeştri şi pe discipoli, pe slugi şi pe stăpâni. Tu alegi
de care parte vrei să te afli, în afara arcei, pe arcă sau în struc-
tura ei intimă fragilă şi totuşi rezistentă, capabilă să te ducă spre
cele mai insolite teritorii care încă nu au fost inventate şi pe care
doar acul busolei lui Breban le indică şi le plasează pe o hartă
altfel inaccesibilă.
APRILIE 2010
 Ioana Macrea-Toma
Argument: subiectul şi provocările sale
Lucrarea de faţă reprezintă în sine un
paradox, întrucât standardizările pe
care le operează în prima parte în sco-
pul decelării unor modele de conduită
în lumea literară sunt urmate de o
serie de nuanţări în a doua parte,
menite să problematizeze diversele
clişee ale vulgatei anticomuniste pri-
vind evazionismul literar sau „lupta
cu cenzura”.
elaţia dintre câmpul politic şi cel lite-
R rar în România comunistă este un
subiect încă ofertant şi dificil pentru
istoria literară, sociologie şi compara-
tism din mai multe puncte de vedere. În momentul
în care literatura devine teren de intruziune forţată
a ideologiei politice, libertatea ei creativă se dimi-
nuează, însă puterea ei simbolică de afirmare şi
influenţare creşte. Supus imperativelor momentului,
scriitorul devine agent, dar şi recipient al dogmelor
totodată agresive şi fluctuante, fiind obligat, în func-
ţie de capitalurile moştenite şi de poziţia instituţio-
nală creată, la conversii, adaptări şi compromisuri
care continuă să fie obiect de dispută al legitimărilor
ulterioare şi al restabilirii de ierarhii de după căde-
rea comunismului. Încadrarea impusă într-un orga-
nism unic cu funcţie de protecţie şi control, crearea
de oportunităţi profesionale cu rol stimulativ, dar cu
destinaţie orientată, izolarea de logica pieţei şi inte-
grarea reversă într-o reţea de producţie etatizată fac
16 din scriitorul aflat „sub vremi” un partener secund,
dar cu potenţial destabilizator pentru un câmp poli-
tic cu pretenţii totalitare şi cu legitimitate precară.
O serie de paradoxuri guvernează un spaţiu
cultural care, deşi intrat în criză1 după 1945, după
modelul sovietic al imixtiunii brutale a Puterii pe
teritoriul artei, în loc să sucombe sub constrângeri,
supravieţuieşte şi chiar trăieşte stări de efervescen-
ţă creativă. Acestea variază, cu siguranţă, în funcţie
de calendarul politic2, dar şi de schimbările societale
şi generaţioniste mai largi care, deşi influenţate în
bună măsură de implementările socio-economice ale
unui proiect totalitar orientat utopic, excedează
intenţiile primare ale regimului. Plecând de la pre-
misa că discursul ideologic este greu standardizabil,
atât în termeni de producere (din cauza metamorfo-
zelor politice şi hibridizării dogmei marxist-leniniste
cu naţionalismul etnocentric), cât şi în termeni de
receptare şi impact şi că politizarea literaturii se tra-
duce la nivel practic în primul rând prin schimbarea
cadrului profesional al scriitorilor, vom încerca să
privim holistic relaţia dintre politică şi literatură în
comunism din perspectiva sociologiei literare inte-
racţioniste, urmărind felul în care poziţiile cuantifi-
cabile ale scriitorilor (în funcţie de nişte caracteris-
tici sigure) influenţează harta luărilor de poziţie lite-
1 „Atât literatura rusă din URSS, cât şi litera-
tura română trăiesc o veritabilă stare de criză dato-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
rită agresiunii politice, care, fie intervine cu brutali-
tate, suprimând autonomia esteticului şi impunân-
du-i propriile programe pseudoliterare, propagandis-
tice, fie – acceptând formal autonomia artei – contro-
lează şi supraveghează permanent faptul artistic.
Această imixtiune a puterii într-un domeniu condi-
ţionat socio-istoric, dar neguvernabil politic, provoa-
că o criză instituţională şi tematică a literaturii răsă-
ritene.” Vezi Sanda Cordoş, Literatura între revoluţie
şi reacţiune. Problema crizei în literatura română şi
rusă a secolului XX, ed. II-a adăugită, Cluj-Napoca,
Apostrof, 2002, p. 5.
2 Vom opera pe parcursul lucrării cu cronologia
stabilită de Anneli Ute Gabanyi şi Katherine
Verdery. Cercetătoarea Europei Libere împarte
epoca în: instaurarea brutală a stalinismului (1948-
1952), perioada de „calm ideologic” (1953-1957),
noua „eră glaciară” (1958-1959) caracterizată prin
înăsprirea demersului ideologic şi cultural-artistic,
liberalizarea controlată (1960-1965) făcută posibilă
de schisma dintre Uniunea Sovietică şi R.P. Chineză,
liberalizarea tutelată de Nicolae Ceauşescu (1965-
1968) cu apogeul său antisovietic prin condamnarea
ANUL XXI Nr. 4 (697)
rare sau politice. Detalierea liniilor majore de con-
duită se va face prin apelul la micro-istoria socială de
tip instituţional şi la analiza discursivă de caz, care
vor releva complexitatea şi mizele adiţionale ale unei
ecuaţii confrontaţionale ireductibile la o situaţie de
beligeranţă cu frontiere strict delimitate. Prin focali-
zarea asupra culiselor, cadrului şi logisticii necesare
desfăşurării ostilităţilor, dorim să readucem în prim-
plan concreteţea mozaicală a unei epoci istorice pos-
tulată deseori ca accident al istoriei. Mobilizarea
unor surse inedite de documentare şi sinteză (inter-
viuri, informaţii de arhivă, baze de date statistice) ne
vor ajuta să umplem un vid de informaţie şi să
redăm, în virtutea distanţei istorice3 înzestrată cu
potenţial obiectivizant, motivaţiile interne de gândi-
re şi acţiune ale actorilor vremii respective.
Vom prezenta în rândurile următoare provocă-
rile care au stat la baza proiectului, literatura criti-
că avută ca reper, metodologia şi grila teoretică de
investigaţie şi corpusul fiecărui capitol. Întrucât stu-
diul nostru este în primul rând unul de reconstrucţie
macrosociologică instituţională, menţionăm că
ANNA AHMATOVA
perioada avută în vedere este aceea de la instaura-
rea comunismului4 în România până în 1989. Cu
toate acestea, criteriile introduse în selecţia statisti-
că a cazurilor (pentru analiza distribuţiei prestigii-
lor) şi focalizarea asupra unor teme şi momente spe-
cifice anilor ’60,’70 (dilemele anului 1968, literatura
„obsedantului deceniu”, „valorificarea moştenirii
literare”) ne orientează cu precădere atenţia asupra
efectelor destalinizării. Direcţia temporală nu este
una arbitrară, ci impusă de perspectiva problemati-
intervenţiei armate asupra Primăverii de la Praga,
schimbarea de climat (1969-1971) şi declanşarea
„revoluţiei culturale” (1971-1975) pe fondul unei
crize sistemice tot mai accentuate (până în 1989).
Vezi Anneli Ute Gabanyi, Literatura şi politica în
România după 1945, traducere din germană de Irina
Cristescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 2001. Katherine Verdery reduce periodiză-
rile la o alternanţă consolidare-includere ce ar carac-
teriza anii ’50, plus ultimele două decenii, respectiv
anii ’60. În baza criteriilor stabilite de Kenneth
Jowitt, consolidarea corespunde separării partidului
de realităţile contaminante şi impunerii controlului
coercitiv, în timp ce includerea defineşte fazele de
destindere şi deschidere politică, în care fidelizarea
se produce prin strategii de cooptare şi control remu-
nerativ-simbolic. Vezi Katherine Verdery, Compro-
mis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu,
traducere de Mona şi Sorin Antohi, Bucureşti, Hu-
manitas, 1994.
3 Punându-i laolaltă pe Chateaubriand, Balzac,
Aristotel şi David Hume, istoricul Carlo Ginzburg
reflectă pe marginea implicaţiilor morale ale distan-
ţei în investigaţia ştiinţifică şi ajunge la concluzia că
indignarea morală cu rol nefast pentru cunoaşterea
BORIS PASTERNAK
zantă adoptată, ce încearcă să releve complexitatea
comunismului, exemplificată de paradoxurile libera-
lizării de la începutul anilor ’60.
Cel puţin patru provocări stau la baza iniţierii
proiectului de faţă. Prima derivă ea însăşi dintr-o
contradicţie. Cu privire la relaţia dintre politică şi
literatură în comunism persistă încă dileme şi con-
troverse care, deşi enunţate în repetate rânduri, nu
au beneficiat încă de abordări sistematice care să
iasă din raza unui discurs literaturocentrat, cu prea
puţine cadrări de natură extratextuală. Câmpul lite-
rar românesc suportă retroactiv presiuni de ordin
etic din cauza dezimplicării sale politice şi lipsei unei
opoziţii deschise înainte de 1989, însă nu beneficiază
şi de reflecţii comprehensive de tip sociologic sau
comparativ-istoric care să circumscrie problematica
ce i se incumbă. Înţelegerea rezistenţei exclusiv cul-
turale, ca şi motivarea lipsei de acţiune politică orga-
nizată necesită noi tipuri de întrebări, răspunsuri şi
instrumentar teoretic care să reducă din asperităţile
unui discurs confrontaţional, operând cu blocuri
monolitice: scriitori versus cenzură, literatură versus
ideologie, rezistenţă versus evaziune. Înainte de a
pronunţa verdicte, cercetarea noastră îşi propune în
primul rând a circumscrie faptul de a fi scriitor în
comunism, cu tot corolarul de aspecte instituţionale
şi existenţiale. Dincolo de plusurile sau minusurile
de curaj, etos romantic sau impetus politic, condiţia
de scriitor implică relaţii complexe cu autorităţile, cu
confraţii, cu generaţia, cu opera, cu profesiunea sau
cu propriul trecut care intermediază, ca un poliedru
de refracţie, spectrul larg al luărilor de poziţie.
Ideea pe care o lansăm este aceea că opţiunile
politico-literare ale scriitorilor români în comunism
nu fac neapărat dovada unui deficit de verticalitate
morală sau a unei retractilităţi lucrative, ci sunt
înscrise şi chiar prescrise de o anumită stare socio-
instituţională a câmpului literar, ce formatează
într-un chip diferit de alte câmpuri culturale orizon-
tul şi elasticitatea de acţiune a agenţilor săi. Un grad
de libertate de creaţie este posibil într-un spaţiu poli-
tizat, ceea ce permite cristalizarea de opţiuni profe-
sionale care, fără să fie direct angajante, nu sunt nici
determinate de raportul direct cu ideologia fluctuan-
tă a epocii. A doua provocare devine evidentă în acest
punct. Care este statutul real al producţiei intelec-
tuale în comunism, dacă opresiunea permite totuşi
realităţilor trecute este alimentată de proximitatea
criticului sau cercetătorului faţă de ele. El postulea-
ză chiar că indiferenţa cu potenţial devastator are ca
resort tot apropierea prea mare de fenomenele care
ar trebui să suscite interes. În consecinţă, ceea ce
propune subtilul autor de micro-istorii de secol XVI
este privilegierea distanţei-înstrăinare ca „instru-
ment de dizolvare a aparenţelor” pentru atingerea
unei „înţelegeri mai profunde a realităţii”. Vezi Carlo
Ginzburg, Killing a Chinese Mandarin: The Moral
Implications of Distance, „Critical Inquiry”, Vol. 21,
Nr. 1. (Autumn, 1994), pp. 46-60 şi Making Things
Strange: The Prehistory of a Literary Device,
„Representations”, Nr. 56, Special Issue: The New
Erudition (Autumn, 1996), p. 20.
4 Putem menţiona ca date pentru instalarea
comunismului în România formarea guvernului con-
dus de Petru Groza (6 martie 1945) sau abdicarea
regelui Mihai (30 decembrie 1947). Cu adevărat rele-
vante pentru studiul nostru vor fi însă datele reper
referitoare la instaurarea monopolului informaţional
(epurările de texte din 1945-1949, Decretul de înfiin-
ţare a cenzurii din mai 1949, înfiinţarea Uniunii
Scriitorilor din acelaşi an).
scrierea şi difuzarea de opere cărora nu le poate fi
negată valoarea şi care, dintr-un anumit punct de
vedere, par chiar să sublimeze la modul pozitiv greu-
tăţile impuse? Întrebarea este formulată şi de
Andrei Pleşu: „Perplexitatea mea creşte când, dinco-
lo de cazul personal, luăm în considerare performan-
te de la premisa că particularităţile stilistice sau
ideatice ale creaţiilor produse în comunism pot fi în
totalitate supuse unei grile de lectură contextuali-
zante. Există modele retorice şi tradiţii ideatice ale
căror metamorfoze se pretează cu siguranţă exploră-
rilor imanentiste, atente la decantarea hibridelor

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

ţa globală a Estului Europei. Cum poate cineva
explica, pe fondul cenzurii staliniste, al Gulag-ului,
al supravegherii autoritare, existenţa filmelor
ruseşti, a muzicii ruseşti, a Annei Ahmatova, a unor
Boris Pasternak, Vasili Grossmann, Andrei
Platonov? Cum poate cineva explica filmele ceheşti
ale anilor ’60, filmele ungureşti din anii ’70, pe
Roman Polanski, Miloš Forman sau Andrej Vajda,
matematica poloneză şi, dacă îmi permiteţi, poezia
românească? Şi, cum e posibil, în general, ca un sis-
tem de educaţie hiperideologizat şi un spaţiu cultu-
ral a cărui axă e interdicţia să producă, nu întot-
deauna, dar mai des decât preconizat, tipuri umane
care, o dată ieşite din sistem, să ofere o impresie mai
mult decât onorabilă?”5
Astfel de perplexităţi nu pot fi rezolvate prin
recursul la paradigma totalitară, care statutează
controlul absolut al statului asupra mijloacelor de
producţie şi informare şi care absolutizează rolul
omnipotent al unei ideologii imuabile şi spectrale,
influenţând orice sferă de activitate. Statutul ambi-
guu al producătorului cultural în comunism, cu
dependenţa lui conflictuală de un sistem centralizat
alocativ şi cu recuzita lui relaţională sau simbolică
de contracarare a mecanismelor de control are şansa
de a fi investigat acum, în lumina ultimelor achiziţii
provenind din sociologia literară sau istoria socială.
O a treia provocare prinde formă, şi anume aceea a
sincronizării cu un tip de discurs teoretic care, fără
să preia impulsurile schematizante ale unei teorii
sociologice de extracţie marxistă, să poată da seama
de corelaţiile diverse între text şi context şi să pună
în chestiune abordările maniheiste sau cercetările
de tip circular, care preiau normativ-reverenţios
depoziţiile actorilor culturali. Cercetarea întreprinsă
în paginile ce urmează reprezintă o încercare de
intrare în dialog cu un idiom teoretic mai puţin pri-
zat şi cunoscut, din cauze ce ţin tocmai de perioada
aleasă. Aşa cum remarcă şi Victor Rizescu, legitimi-
tatea precară de care se bucură în continuare ştiin-
ţele sociale şi analizele de tip contextual nu trebuie
să împiedice configurarea de limbaje alternative
care să îşi asume sarcina reconstrucţiilor istorice
diverse fără punerea în paranteză a realităţii
„infrastructurii”. Stabilirea de conexiuni laborioase
limbaje discursive şi conceptuale, dar există şi feno-
mene tematice şi mode scripturale serializabile care
ridică întrebări asupra posibilităţii cuantificării lor.
Din acest punct de vedere, lucrarea de faţă reprezin-
tă în sine un paradox, întrucât standardizările pe
care le operează în prima parte în scopul decelării
unor modele de conduită în lumea literară sunt
urmate de o serie de nuanţări în a doua parte, meni-
te să problematizeze diversele clişee ale vulgatei
anticomuniste privind evazionismul literar sau
„lupta cu cenzura”.
Ne asumăm faptul că partea dedicată aspecte-
lor extraliterare (organisme culturale productive şi
represive) este probabil suprareprezentată în raport
cu discuţia dedicată textelor propriu-zise, însă obiec-
tivul nostru major este deocamdată acela al acoperi-
rii unei părţi de istorie şi sociologie literară mai
puţin cunoscută fără de care studiul literaturii din
comunism, chiar şi în varianta textualistă, ar avea
de suferit. Selectând pentru discuţie elementele
instituţionale ale vieţii literare, cu rol în producţia,
difuzarea şi monitorizarea operelor ne propunem să
oferim un cadru de analiză util examinărilor ulte-
rioare plecând de la premisa că fundalul trasat nu
are simplă funcţie decorativă, ci una generativă, în
sensul în care acesta condiţionează, într-un anumit
grad, opţiunile existenţiale şi scripturale ale autori- MARINA ŢVETAIEVA
lor. Atenţia acordată aspectelor de laborator, cum ar
fi înregimentarea aproape corporatistă a scriitorilor,
asigurarea unei anumite logistici infrastructurale şi
materiale, supravegherea difuză sau agresivă, furni- istoriei în acelaşi timp. Notele relativ originale ale
zarea unor recompense (simbolice sau materiale) şi a câmpului cultural românesc cum ar fi disidenţa
unor debuşee publicistice e destinată să circumscrie redusă, lipsa de solidarizare civică, dependenţa
în primul rând parametrii profesionali ai unei ocu- canonică de vizibilitatea în exterior prin postul de
paţii puternic valorizate în comunism. Ar fi mai greu radio Europa Liberă10, rata înaltă de reproducţie eli-
de apreciat miza ideatică a literaturii despre „obse- tară sugerând clivajul persistent între elite şi mase
dantul deceniu” stalinist fără înţelegerea rolului aduc atunci cea de-a patra provocare, rezolvabilă
central acordat literaturii şi literaţilor (cu tot corola- numai printr-un cadru comparativ transnaţional.
rul simbolic şi instituţional aferent unei asemenea Fără să accentueze tendinţele minimalizatoare la
poziţii) într-un timp în care cultura e deopotrivă spa- adresa unui câmp periferic, menirea acestuia ar fi să
ţiu al diseminării ideologiei, dar şi al reafirmării permită repoziţionarea câmpului cultural românesc
unui etos misionar moştenit din zorii modernizării. pe harta europeană a Războiului Rece în scopul cir-
S-ar pierde astfel din vedere, de exemplu, că funcţia cumscrierii unor deficite văzute astăzi ca fiind de
critică a romanelor de acest tip nu este doar una de natură morală unui câmp de resurse simbolice şi
incriminare a unor abuzuri în acord cu limitele materiale. Investigarea structural-interactivă a

între „mersul ideilor” şi configurările societăţii figu-
rează pe larg în agenda diferitelor orientări ştiinţifi-
ce internaţionale, de la „şcoala contextualistă” a
paradigmei istoriei conceptuale6 la sociologia cultu-
rală franceză. La noi, însă, eludarea demersurilor de
acest tip „pare să dea glas derutei postcomuniste
referitoare la utilizarea oricăror noţiuni – de felul
celor din «sfera socialului» – ce făceau parte din dis-
pozitivul legitimator al orânduirii prăbuşite în
1989”7.
Aşa cum doar o perspectivă socială poate pune
în evidenţă pentru Europa de Est specificitatea
modernizării de tip birocratic, nu economic (Ivan T.
Berend8, Andrew C. Janos9, Daniel Chirot etc.), tot
aşa doar o investigaţie de tip extraliterar poate da
seamă de existenţa unor modele de relaţionare între
cultură şi politică într-o epocă ce continuă într-un fel
conduite, mentalităţi şi structuri organizaţionale
dintr-un timp anterior. Fără a invalida studiile foca-
lizate pe modele discursive, pentru care textele deţin
o logică internă prea puţin afectată de tribulaţiile
istoriei, ne mărginim la a creiona în capitolele urmă-
toare un model complementar de analiză. Acesta nu
îşi arogă pretenţii exhaustive în ceea ce priveşte
decodarea interacţiunii dintre politic şi literar (un
astfel de studiu nici nu ar fi posibil) şi nici nu porneş-
impuse de canonul oficial, dar este şi una de autoa-
firmare a preeminenţei şi centralităţii literarului în
raport cu decodarea şi gestiunea sferelor de incerti-
tudine politică, morală şi artistică. Discursul auto-
centrat de acest tip devine mult mai discernabil doar
în lumina corespondenţelor omologice pe care le
putem stabili între poziţia generaţionistă şi institu-
ţional-structurală a autorilor în câmpul literar şi în
urma reliefării monopolului lax al ideologiei într-un
timp al convergenţelor de interese dintre politic şi
literar.
Unul din scopurile lucrării noastre ar fi acela
de a detecta mai degrabă interacţiuni structurale şi
mecanisme de funcţionare decât opoziţii discursive
şi, în felul acesta, de a relativiza specificitatea cazu-
lui românesc şi de a-l considera rezultanta endogenă
a unei combinaţii de factori regăsibili în alte spaţii
culturale. Dilema independenţă de creaţie versus
autonomie instituţională (specifică literaturii france-
ze în timpul Ocupaţiei germane) sau practicarea
genurilor neutre din motive de confirmare identitară
prin publicare, reactivarea unui etos romantic sau
exersarea histrionismului duplicitar în timp de opre-
siune sunt fenomene caracteristice şi altor meridia-
ne culturale, derivând din condiţia generală şi con-
flictuală a literaturii ca fenomen ingenuu şi supus
17
câmpului literar românesc va fi coroborată astfel
unei analize de reţea internaţionale care să dea
seama de presiunile exercitate asupra orizontului de
acţiune al agenţilor culturali. Ceea ce vrem să suge-
răm, în fond, este că există corelaţii între beligeran-
ţa autocentrată a generaţiei ’60, investiţiile energe-
tice majore în negocierile intra-literare de publicare,
articularea unei autonomii instituţionale revendica-
tă ca proiect de rezistenţă şi substituirea reţelelor
orizontale clandestine de afirmare printr-o relaţio-
nare verticală cu redactorii culturali ai Europei
Libere, toate fiind subsumabile unei înţelegeri cultu-
rale a faptului politic, cu efecte în plan estetic şi mai
puţin în cel socio-politic. Rămâne de văzut dacă pre-
caritatea lobby-ului extern, care ar fi putut constitui
o contrapondere la ierarhiile interne şi o platformă
de susţinere a activismului civic, îşi are drept cores-
pondent absenţa unei bine delimitate contraculturi
interne, cristalizarea compensativă a animozităţilor
intraliterare şi alcătuirea unor zone neutrale de
umbră şi subversiune (tot intrasistemice). 
Din volumul Privilighenţia. Instituţii literare
în comunismul românesc,
aflat sub tipar – Casa Cărţii de Ştiinţă

5 Andrei Pleşu, Intellectual Life under Dictatorship, în „Representations”,
Nr. 49, Special Issue: Identifying Histories: Eastern Europe Before and After
1989. (Winter, 1995), p 61. (http://www.jstor.org, consultat în 24 oct. 2007).
6 Diferitele şcoli contextualiste atât de prizate în cercetările actuale se
remarcă printr-o extremă diafanizare şi sofisticare a ideii de condiţionare socio-
politică a configurărilor discursive aparţinând câmpului cultural. Multiplele
direcţii ale paradigmei contextualiste demonstrează atât varietatea perspective-
lor asupra noţiunii de „context”, cât şi posibilitatea epurării abordării socio-isto-
rice de orice schematisme cauzale abuzive. Din cauza ofertei lor considerabile şi
subtil variate, este greu până şi a stabili un instrumentar teoretic comun celor
trei direcţii recunoscute ale paradigmei (“Cambridge” School în Anglia,
Geschichtliche Grundbegriffe în Germania, “Annales” în Franţa). Specialiştii
(Roger Chartier, Hans Kellner) susţin că identitatea metodologiei contextualist-
conceptualiste este greu de păstrat într-o perioadă în care graniţele dintre isto-
riografie şi studii literare devin tot mai estompate. Vezi Roger Chartier,
Intellectual History or Sociocultural History? The French Trajectories şi Hans
Kellner, Triangular Anxieties. The Present State of European Intellectual History,
în Dominick LaCapra şi Steven Kaplan (eds.), Modern European Intellectual
History, Reappraisals and New Perspectives, Ithaca, Cornell University Press,
1982, pp.14 şi 114. Ceea ce ar fi totuşi specific istoriei intelectuale ar fi respinge-
rea atât a abordării textualist imanente a creaţiilor literare sau a discursurilor
politice, cât şi a explicaţiilor cauzale deterministice de ordin socio-economic, în
favoarea unei reconstrucţii creative a trecutului bazată pe hermeneutică şi socio-
logia cunoaşterii. Donald R. Kelley atrage atenţia asupra aportului pe care l-ar
putea aduce antropologia, filosofia sau ştiinţele naturale pentru un tip de inter-
pretare istorică dinamică, care să nu opereze cu „imortalitatea ideilor”, ci cu „ori-
zontul structurat de experienţă”. Vezi Donald R. Kelley, Horizons of Intellectual
History, în Donad R. Kelley (ed.), The History of Ideas: Canon and Variations,
Rochester, N. Y., University of Rochester Press, 1990, p.167.
7 Victor Rizescu, Romantism şi infrastructură, „Observator cultural”,
Nr.436/ 2008.
8 Iván T. Berend, Central and Eastern Europe 1944-1993: Detour from the
Periphery to the Periphery, Cambridge, Cambridge University Press, 1996.
9 Andrew C. Janos, East Central Europe in the Modern World. The Politics
of the Borderlands from pre- to postcommunism, Stanford, Stanford University
Press, 2000.
10 Cazul românesc devine unul şi mai ofertant dacă luăm în considerare
faptul că departamentul românesc al postului Europa Liberă, radioul înfiinţat de
americani la începutul anilor ’50 pentru a răspândi un mesaj democratic de liber-
tate către ţările supuse jugului sovietic (Cehoslovacia, Ungaria, Polonia,
Bulgaria, România), se bucură de audienţa cea mai largă (55% din populaţia
adultă a României ascultă la finalul anilor ’70 emisiunile postului american, spre
deosebire de bulgari, cehoslovaci, unguri sau polonezi care se conectează în pro-
porţie de 32%, 35%, 49%, respectiv 50% (vezi Paul Lendvai, The Bureaucracy of
Truth. How Communist Governments Manage the News London, Burnett Books,
1981, p. 158). Emisiunile culturale ale Monicăi Lovinescu din Paris începute în
1962 se bucură şi ele de cel mai amplu spaţiu radiofonic acordat culturii în com-
paraţie cu emisiunile de profil ale celorlalte redacţii (Teze şi antiteze la Paris
împreună cu interviurile, mesele rotunde din Actualitatea culturală românească
cumulează un impresionant timp de o oră şi 20 de minute săptămânale).

APRILIE 2010
 Poemul lunii
Nicoleta Dabija
O voce care merită ascultată
tabil alte virtuţi. În primul
rând, sinceritatea, un atri-
but care probează orice con-
fesiune şi care aici se menţi-
ne în limitele cuminţeniei.
Nu şochează, nu provoacă, e
o sinceritate rezervată, reţi-
nută. Autoarea nu se fereşte
să puncteze anumite adevă-
ruri sau nume, dar ştie şi să
păstreze tăcerea despre alte
realităţi sau personaje. Poa-
te psihologul de profesie o
împiedică să ofere o confe- Cezar Ivănescu
siune care ar face deliciul
cititorilor avizi de picante-
rii, deloc în număr mic Fratele Nostru Soarele (cvartet)
astăzi. Ea preferă să scrie
despre bucuriile mici şi (Procesiunea Rodului)
micile neajunsuri ale exis- Treapta a doua. Taina nunţii
tenţei sale, care împreună
dau însă contur destinului ! cel care îşi aşteaptă Moartea
personal. Ea nu vrea să
„privească înapoi cu mânie”, nu mi-i deloc asemenea,
ci cu înţelepciunea omului cel care îşi aşteaptă Moartea
care a ajuns la vârsta împă- cel care îşi aşteaptă Moartea-şi
cării cu trecutul, care nu aşteaptă numai Moartea Sa !
mai are nici o dorinţă să se
replică la afirmaţia pe care răfuiască cu el. ! preafericit cel care-aşteaptă

O Constantin Noica i-o adresează

Aurorei Liiceanu la începutul ei de
carieră, că a face psihologie înseam-
nă a te ocupa de „micuţisme”, a te mişca într-un
domeniu inferior, a te abandona concretului, când
forţa şi superioritatea sunt ale conceptului, ale
Ideii, este chiar cartea de confesiune Prin perdea
18 (Aurora Liiceanu, Editura Polirom, Iaşi, 2009),
care singură reuşeşte să decidă că lumea particu-
larului are frumuseţile şi binefacerile ei, că fapte-
le mărunte şi relaţiile interumane pot bucura un
om, poate chiar mai mult decât ar face-o abstrac-
ţiunile.
Nu pot fi toţi filosofi, matematicieni şi teologi
(singurele discipline care au acces la idei, după
opinia lui Noica) pentru simplul fapt că mai este
nevoie şi de oameni care să muncească, cum s-a
gândit la timpul respectiv şi autoarea. Bineîn-
ţeles, pierderile sunt şi de o parte şi de alta, aşa
cum amândoi interlocutorii au dreptate în felul
lor. A lua partea gândirii sau a lua partea trăirii
nu sunt interpretări eronate atâta timp cât nu
sunt duse în exces, câtă vreme se mai păstrează
un oarecare echilibru.
Viaţa unui om înseamnă întotdeauna concret
şi abstract, iar a neglija o dimensiune presupune
implicit a rata o parte din înţelegere. Existenţa
Aurorei Liiceanu, din confesiunea prezentă, chiar
dacă înclină balanţa spre realitatea concretă, spre
relaţiile în care s-a situat, nu se separă de teore-
tic, de abstract. Sunt formulate întrebări, sunt
sugerate răspunsuri, este evidentă o înţelegere. E
adevărat, nu e „robită” de Idee, cum ar fi trebuit
să fie dacă ar fi urmat idealul nicasian.
Dar las la o parte disputa dintre trăire şi
gândire, căci cartea Aurorei Liiceanu are indiscu-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Întoarcerea în trecut este posibilă însă
numai „prin perdea”, căci percepţia din momentul
scrierii nu mai coincide cu cea din momentul trăi-
rii. Trecerea anilor vine cu uitarea, dar şi cu viziu-
nea de ansamblu, cu integrarea realităţii trecute
atât cât poate aştepta
cel care îşi aşteaptă Moartea
cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea !
în „făcătura” destinului. Ajunsă în punctul necesi-
tăţii de a-şi scrie memoriile, psihologul a parcurs ! el va muri ca o lumină
inevitabil şi gândul că anii lăsaţi în urmă trebuie
să aibă un sens al lor, că nu a trăit doar la nivelul
a sângelui ce-l lumina,
eu voi culege trup şi sânge
întâmplării, sau că cele percepute altădată astfel eu fără lacrimă voi plânge
s-au închegat într-o rotunjime, într-o împlinire. ţintind Damascu-n calea mea !
Cartea este structurată în trei secţiuni.
Prima se opreşte la „micuţisme” şi micuţi, a doua ! cel care îşi aşteaptă Moartea
la învăţături şi învăţători, iar a treia cuprinde nu mi-i deloc asemenea,
gânduri despre profesia de psiholog. Aurora sunt ca o curvă lângă dânsul
Liiceanu nu respectă ordinea cronologică a trăiri- mi-am spălat vinele cu plânsul
lor, de care nici nu e nevoie într-o autobiografie. curat din dulce geana sa !
Trecutul este relatat în bucăţi mici luate la întâm-
plare. Frânturile de viaţă refac o logică lăuntrică,
poate numai de autoare ştiută, a necesităţii rea- ! cel care îşi aşteaptă Moartea
mintirii unor ipostaze de trăire, a unor oameni, cu şi vecinic o va aştepta,
anumite prilejuri. Am observat însă în prima ascuns prin colţuri ca o slugă
parte o preferinţă pentru experienţa maternităţii. îşi strânge trupul să nu-i fugă
Aşezată întâi, poate sugera şi o importanţă cres- şi să nu-şi piardă inima !
cută în raport cu un alt tip de relaţii (din a doua
parte) şi chiar în raport cu propria-i gândire (din a ! cel care îşi aşteaptă Moartea
treia parte). În alte cuvinte, Aurora Liiceanu se nu mi-i deloc asemenea,
dezvăluie cititorului mai întâi ca mamă, apoi ca poate că semănăm la faţă
om şi abia pe urmă ca psiholog. dar asta fie-vă povaţă
Nu e de neglijat curajul femeii de a-şi creşte
copilul singură, şi într-o perioadă istorică nefastă, că Faţa Lumii-i faţă rea !
care nu se dă în lături de la munci mult sub nive-
lul ei de pregătire pentru a asigura fiului ei o exis- ! Masca Minciunii celui Tare
tenţă normală, care a suportat umilinţe fără a-şi ce vinde Firea pe tejghea,
pierde însă demnitatea şi fără să se „vândă” rău- celui ce şi-a-nmulţit talantul
lui, indiferent de avatarurile pe care le-ar fi luat tot viclenind pe celălaltul

ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris
Jurnalul Diavolului
Traducere din limba engleză de
Oana Zamfirache
Editura Art
Căderea în păcat a lui Adam şi a Evei,
apariţia tiparului, epidemiile, industriali-
zarea, tiparul, cele două războaie mon-
diale, terorismul, fast-food-ul, apariţia
Internetului, marile scandaluri sexuale
din istorie, viaţa trepidantă a Hollywood-
ului, consumerismul şi corporatismul,
toate demonstrează un singur lucru:
„Piaţa lui Dumnezeu este în cădere libe-
ră”. Nicicând Diavolul nu a fost atât de sincer, de haios şi de
uman... Un Diavol monden, care participă la toate evenimentele
glamour ale lumii şi menţine legături cu cele mai influente perso-
naje din lumea interlopă a istoriei, un Diavol familist, confruntat cu
mici drame conjugale, dar şi un Diavol carierist, preocupat să-şi
crească cota în dauna marelui său inamic, Dumnezeu. Un
manuscris al dracului de valoros transcris de către Profesorul
M.J. Weeks.
el. Este prezent în mărturisire şi omul care a avut
norocul în viaţă să întâlnească prieteni, care vrea
acum, prin intermediul scrisului, să le fie recunos-
cătoare o dată în plus.
Aurora Liiceanu îşi oferă experienţele,
dublate de înţelegerea lor, unei palete largi de lec-
tori, aproape fără distincţie de profesie, capacitate
intelectuală etc. Autoarea nu caută prin autobio-
grafia sa doar să se pună în acord cu sine, nu doar
să reţină prin expresie gândirea sa asupra eveni-
mentelor trecute, ci îşi propune parcă să şi ajute
cumva pe eventualii săi cititori. Confesiunea, scri-
să într-un limbaj uşor accesibil, nu este doar un
exemplu de trăire frumoasă şi înţeleaptă, dar
aduce cu sine şi o voce care merită ascultată şi de
la care se poate învăţa, fără îndoială, ceva. Omul
mărturiseşte şi nu ştie poate de ce, dar psihologul
din el îşi atinge scopul: autobiografia trebuie să fie
nu doar o terapie pentru autorul ei, ci şi o terapie
pentru cei interesaţi. 
şi dându-l morţii, slujbă grea !
! cel care îşi aşteaptă Moartea
nu mi-i deloc asemenea,
el va muri şi-i va fi bine
ca-n leagăn Moartea îl va ţine
căci i-a slujit ca mumă-sa !
! iar eu m-am rătăcit prin lume
şi de pe-acum abia mă port
şi îmi fac murgul numai spume
şi prin cetăţi mi-l strig pe nume
pe blândul meu, frăţânul mort !
! că nu mai poate ţine Viaţa,
numa-n cântarul celui Rău;
în Baaad coboară ceaţa
şi urlu: Frate, dimineaţa
roua-i de sânge: Trupul tău !

ANUL XXI Nr. 4 (697)

■ Polemice
Aura Christi
O carte primejdioasă:
Trădarea criticii de Nicolae Breban
şi „bolşevismul anticomunist”
GDS-iştii dictează în cultura română
de douăzeci de ani
Nicolae Breban l-a admirat – ca şi câţiva prie-
teni ai lui – pe primul Ceauşescu, cel care a liberali-
zat România, smulgând-o din otrăvitorul, ucigătorul
marasm proletcultist. (vezi: Trădarea criticii şi „jus-
tiţiarii” calomnioşi?, în Cultura, 11 martie 2010) În
acel moment de liberalizare, autorul Animalelor bol-
nave s-a apropiat de putere, devenind membru
supleant în CC. După ce însă a prevăzut, odată cu
apariţia Tezelor din Iulie 1971, că lucrurile vor lua o
turnură diferită, a ars toate punţile care-l legau de
putere, optând pentru şina o dată aleasă: vocaţia de
romancier, urmată şi în ziua de azi; în acest sens,
foloseşte cuvântul trădare romancierul Breban: tră-
dare a vocaţiei. Breban nu şi-a trădat Vocaţia, spre
deosebire de colegii şi prietenii lui: Ion Negoiţescu,
Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion,
Matei Călinescu, cărora autorul Spiritului românesc
în faţa unei dictaturi le face, apropo, portrete splen-
dide, absolut splendide, din care dl Grigurcu
(Trădarea criticii?, în România literară, nr. 2, 2010)
nu citează un rând barem. Nimic. Nici nu pomeneş-
te de ele. La ce bun? S-ar dărâma întreaga scheluţă
grigurcuiană cât ai clipi din ochi. Ca şi când aceste
portrete, aceste exerciţii de admiraţie n-ar exista în
cartea – la Trădarea criticii (Editura Ideea
Europeană, 2009) ne referim – analizată tendenţios,
superficial, grăbit, calomnios şi, da, oarecum amu-
zant pornit, de dl Grigurcu. Fiind, da, „privitor ca la
teatru” şi ştiind că – de la Mihail Eminescu încoace
– „ce e val ca valul trece”, chiar dacă valul durează
mai bine de douăzeci de ani, evident că, în ultimă
instanţă, nu au decât să te amuze pornirile, impul-
surile oportuniste, avându-şi originea în invocatul
de Norman Manea „bolşevism anticomunist”, practi-
cat asiduu de Grupul de Dialog Social, mai exact de
unii membri fruntaşi ai acestei secte culturale.
Apropo, autorul romanului parabolic Despre clovni.
Dictatorul şi artistul, nota, între altele, că „bolşevis-
mul anticomunist (nu întâmplător, şi post-comunist)
îmi displace la fel de mult ca bolşevismul însuşi... N-
ar trebui să uităm niciodată avertismentul lui
Nietzsche către cei care privesc multă vreme în ochi
diavolului şi s-ar putea, treptat, transforma ei înşişi
într-unul...”
Artiştii au o relaţie stranie cu dictatorii, cu
puternicii zilei. Trataţi-i laolaltă, la grămadă, dle
Grigurcu, orbit de furie, cum sunteţi. Oare de ce?
Câte sinteze aţi dat în ultimele două decenii? Câte
volume de nivelul lui Nichita aţi publicat, Nichita,
da, pe care nu rataţi nici o ocazie să-l „muşcaţi”,
uitând că statuile lui de mamoră, de bronz… nu
mişcă?! De fapt, nu aveţi cum să uitaţi, fiindcă în
realitate nu aveţi acces la nivelul unor asemenea
creatori, iar dacă aţi avut pe vremuri…, v-aţi rătăcit
demult în labirinturile propriilor interese gdsiste,
nu-i aşa? Aţi publicat şi altceva în afară de culegeri
de articole, versuri de mâna a doua spre a treia?
Dacă vreţi, vă demonstrez „pe text”, ca la carte: nu
sunteţi un mare poet; nici vorbă. Nici conştiinţă
directoare nu sunteţi; nici n-aţi fost vreodată.
Condamnaţi-i, da, puneţi-i la stâlpul infamiei, supu-
neţi-i oprobriului public, blamaţi-i pentru admiraţia
lor. Nu credeţi, oare, că lista ar fi prea lungă?
Dostoievski, Nietzsche, Goethe, Cioran, Breban,
Ţepeneag… Împroşcaţi-i cu judecăţile dvs. resenti-
mentare, fals justiţiare, aşa cum l-aţi împroşcat cu
noroi şi – detaliu antologic, de un amuzament formi-
dabil, merită consemnat! – pe… Femios, şi, odată cu
inspiratul cântăreţ, strămoş de sânge spiritual al lui
Goethe şi Rilke, şi pe Breban, citat, iar şi iar, şi trun-
chiat (se putea altfel?) de dl Grigurcu: „Maiorescu
avea încă o dată dreptate: arta, cea adevărată, n-are
ce asculta de nici un fel de morală, de oriunde ar
veni ea! Morala noastră e una singură – continuă
Breban –: credinţa în scris, în publicarea foilor
noastre, în promisiunea fermă a lui Femios:
Dar deasupra cântecelor mele stă un Zeu
Şi de aceea, te voi putea cânta şi pe tine,
ca pe un zeu!”
Artiştii au o relaţie stranie cu dictato-
rii, cu puternicii zilei. Trataţi-i laolal-
tă, la grămadă, aşa, nelipsit de nuan-
ţe, dle Grigurcu, orbit de furie, cum
sunteţi. Oare de ce? Câte sinteze aţi
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
dat în ultimele două decenii? Câte
volume de nivelul lui Nichita aţi
publicat, Nichita, da, pe care nu rataţi
nici o ocazie să-l „muşcaţi”, uitând că
statuile lui de mamoră, de bronz… nu
mişcă?! De fapt, nu aveţi cum să
uitaţi, fiindcă în realitate nu mai
aveţi acces la nivelul unor asemenea
creatori, iar dacă aţi avut pe vre-
muri…, v-aţi rătăcit demult în labirin-
turile propriilor interese gdsiste, nu-i
„Scrisul ca formă de amoralism aşa?
responsabil”
Urmează – după citatul din Breban – „doctul”,
ţâfnosul comentariu grigurcuian, care denotă o certă
vocaţie de procuror de mâna a doua, rătăcit pe culoa-
rele jurisprudenţei române, taxate, în repetate rân-
duri, de Uniunea Europeană: „Maiorescu avea drep-
tate, dar ne îngăduim a crede că nu şi Breban.
Morala creaţiei nu e amoralitatea, ci identificarea cu
sine (sic), care e străină de indigna promisiune a
aedului Femios, ameninţat de Ulise, de a-l zeifica pe
acest tiran, de slujirea interesată a oricărui repre-
zentant al puterii sau dispensator de beneficii”. Să
traducem: „Morala creaţiei… e identificarea cu
sine”? (s.n.) What? Cred că Fichte şi-ar depune, cu
seninătate stupefiat-amuzată, armele în faţa pan-
seului grigurcuian. Iar apropo de Femios…, puţină
prudenţă nu strică; aşezaţi-i în capul listei creatori-
lor majori, ciopliţi din coasta lui Femios, a sfinţilor
de litere ai lumii, pe Homer, Goethe, Dostoievski,
Tolstoi, Celine… Să continui? Bine zice franţuzul:
G. LIICEANU
ridicolul – ca să nu spun enormitatea – poate ucide;
il n’y a que le ridicule qui tue.
De sorginte maioresciană, credinţa lui Breban
e în egală măsură influenţată de maestrul d-sale,
Nietzsche, unul dintre aezii amoralităţii în creaţie,
în scris: „Scrisul ca formă de amoralism responsabil
este, în mod incontestabil, o ecuaţie nietzscheană. În
acord cu ea, ajungem la vitalismul accentuat al
ambilor autori pe care-i discutăm în acest text, renu-
miţi pentru tensiunea egocentrică pe care au întreţi-
nut-o în viaţa noastră literară şi pentru viforniţele
pe care le-au generat”. (Ştefan Borbely, Breban şi 19
Mincu, Contemporanul. Ideea Europeană, nr. 2,
2010)
Breban nu s-a referit o câtime de secundă, nici
nu avea cum, la invocata de dl Grigurcu „morală a
creaţiei”. Grigurcu citează din Breban, adaugă în
continuare citatului lucruri care i se năzăresc…,
aşa, ca babelor din textele lui Creangă, fireşte ca să
aibă un pretext de aşa-zisă polemică; de facto, ca să
inventeze un motiv pentru a lovi, menţinându-se în
linie gdsistă. Astfel, dl Grigurcu contrazice lucruri… N. MANOLESCU
neafirmate de autorul Buneivestiri, comiţând, fără
îndoială, în repetate rânduri, un fals, un fals după
altul. (Ah, câtă materie primă ar fi avut Eugen
Ionescu pentru câteva piese absurde, citind textule-
ţul dlui Grigurcu! Şi Gogol, Nikolai Vasilievici?!) Şi
de astă dată, falsul este deliberat, intenţia fiind de a
crea confuzia între „scris ca formă de amoralism”
(practicat de Homer, Goethe, Nietzsche, Dostoievski,
Miller, Lawrence, Mann, Hesse, Breban etc.) şi
moralitatea propriu-zisă, insinuându-se de facto
lipsa de organ moral a omului Breban – o altă calom-
nie de trei lulele vehiculată pe culoarele de litere
româneşti. Având o judecată în esenţă coruptă de
interese de grup – aidoma altor comentatori de
mâna a doua ai momentului, înregimentaţi, ca şcole-
rii cu cravate portocalii, în rândurile Grupului de
Dialog Social, devenit o prelungire a Cotrocenilor, în
realitate, o sectă exclusivistă, fals elitistă, alcătuită,
în proporţie greu de neglijat, din falşi doctori, ex-
comunişti, ex-securişti, nu-i aşa?, cărora li se fardea-
ză dosarele la CNSAS; da, gdsiştii dictează în cultu- H.R. PATAPIEVICI
ra română de douăzeci de ani, având o reţea răspân-
dită, precum o caracatiţă, pe la ministere, departa-
mente şi sub-sub-departamente, adică agenţii şi aca-
returi guvernamentale de tot soiul, hrănindu-se din
munţi de bani din străinătate şi nu mai puţin din
fonduri bugetare, demonstrându-se astfel cât de
avantajos, pecuniar şi social vorbind, poate fi „bolşe-
vismul anticomunist”, nu-i aşa? – pentru a susţine
calomniile şi falsele legende, aluziile calomnioase,
supoziţiile insidioase, cu aerul că sunt rupte din
coasta adevărului gol-goluţ etc., vehiculate pe seama
unor creatori incomozi, importanţi, de un real pres-
tigiu, dl Grigurcu creează deliberat, răuvoitor, ten-
denţios o confuzie a termenilor, a planurilor (cel al
creaţiei şi cel existenţial), creând, totodată, o anume
credibilitate în percepţia lectorilor mai puţin infor-
maţi prin abundenţa citatelor, care însă nu rareori
sunt, spuneam, trunchiate, scoase din context, inter-
pretate prin grila dorinţei de a calomnia, denatura
textul original, calomniind, în consecinţă, autorul
volumului Spiritul românesc în faţa unei dictaturi. VL. TISMĂNEANU
APRILIE 2010
 „Contemporanul e o revistă proastă” –
ce ticăloşie, domnilor, să taxezi drept proastă o
revistă în care publică Breban, Buzura, Blandiana,
Dimisianu, Alex Ştefănescu etc., Manolescu însuşi;
ce ticăloşie şi ce ruşine!!
Dl Grigurcu, aşadar, falsifică deliberat, denaturând
G. LIICEANU
o operă, imaginea unui autor, prejudiciindu-i presti-
giul, ceea ce, după cum se ştie, intră sub incidenţa
legii. O cunoaşteţi? La lege mă refer, of course.
Calomnia se pedepseşte, susţine consilierul juridic
al instituţiei noastre. Ca şi „violarea” unor opere
literare prin aprecieri… nu spun, ca Gombrowitz,
imbecile, Doamne fereşte, ci calomnioase, lipsite de
minimă onestitate profesională: „Destul cu opere
nevinovate, care intră în viaţă de parcă habar n-ar
avea că vor fi violate de mii de aprecieri imbecile;
destul cu autorii care se prefac că violenţa exercita-
tă asupra lor de o judecată superficială, întâmplă-
toare, este neînstare să-i atingă, ba chiar nici nu se
cuvine a fi luată în seamă. Opera, ivită fie şi din cea
mai pură contemplare, trebuie să fie scrisă în aşa fel
încât să-i asigure autorului supremaţia în înfrunta-
rea cu oamenii. Ne putem însă apăra doar atunci
când recunoaştem cu umilinţă cât de importante
sunt pentru noi aceste critici, chiar şi când provin de
la un prost. Vulnerabilitatea artei în faţa judecăţii
oamenilor este trista consecinţă a orgoliului; o, ei
sunt deasupra acestor lucruri, ţin seama numai de
V. IERUNCA opinia celor cu scaun la cap! Dar asta e o ficţiune
absurdă! Adevărul – un adevăr dificil şi tragic – este
că şi judecata unui prost are importanţa ei, că şi ea
ne creează, atât din interior cât şi din exterior, că
atrage după sine consecinţe cu bătaie lungă de natu-
ră practică şi existenţială”. (s.n.)
Gombrowicz şi „vulnerabilitatea artei”
Nu întâmplător am citat din Gombrowicz.
20 Tocmai fiindcă este conştient, minut de minut, că
asupra cărţilor sale este exercitată o anume violenţă,
pe de o parte, iar pe de altă parte, tocmai fiindcă nu
are ce ascunde, Breban scrie – când găseşte de cuvi-
inţă, fireşte; şi-a câştigat acest drept prin opera sa,
în care d-sa are încredere – despre segmentele invo-
cate şi răstălmăcite inclusiv de dl Grigurcu (da, care,
deşi se erijează în ipostaza de judecător fără pată,
drept, incoruptibil, nu este, se vede limpede, nici pe
departe aşa): discuţia cu dl Burtică, de pildă. Sau…
N. MANOLESCU Iată ce-i răspunde, apropo de relaţiile d-sale cu esta-
blishmentul ceauşist, autorul Buneivestiri dlui
N. BREBAN ŞI N. MANOLESCU Grigurcu la întrebarea „E adevărat că Breban a
jucat tenis cu generalui Pleşiţă?” „Nu, bineînţeles că
nu este adevărat, dl Grigurcu preia o afirmaţie min-
cinoasă a dnei Ileana Mălăncioiu din cartea d-sale cu
Daniel Cristea Enache. La întrebarea mea de unde
deţine această «informaţie», distinsa poetă s-a bâl-
bâit şi nu ştiu să-şi fi retras până azi calomnioasa
frază. Nu, dle Grigurcu, dacă dumneata pari, ironic,
a-mi invidia «relaţiile» – continuă acad. N. Breban –
cu establishmentul ceauşist, eu nu ţi le-aş fi dorit;
adevărul – pe care l-am publicat de altfel şi în ulti-
mul meu volum de memorii – este că l-am cunoscut
pe susnumitul general într-o anchetă de Securitate,
unde eu apăream ca inculpat. Deci, nu, nu pe un
«teren de tenis», ci într-o anchetă, alături de alţi
colonei de Securitate, în clădirea Ministerului
Afacerilor Interne”, ancheta fiind prilejuită „de con-
fiscarea la vamă, în maşina editorului meu [a lui
N.B. – n.n.] suedez René Coeckelberghs, a manuscri-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
sului romanului meu Bunavestire”. Şi cel de-al doi-
lea prilej de „a-l cunoaşte” pe faimosul general, a fost
legat, previzibil, de o anchetă, Breban fiind, şi de
astă dată, „înconjurat din nou de câţiva colonei
încruntaţi şi ameninţători, printre care se afla şi vii-
torul general Tăbăcaru, însărcinat, probabil, cu sec-
torul culturii, şi de data aceasta tot acuzat fiindcă aş
fi trimis «ilegal» manuscrisul romanului Bunavestire
în străinătate. Era adevărat, prin fostul ambasador
R.F. al Germaniei, scriitorul şi prietenul Erwin
Wickert, am trimis aceluiaşi René Coeckelberghs,
viitorul soţ al Gabrielei Melinescu, manuscrisul
Buneivestiri, dar, în ciuda presiunii efectuate ore
întregi asupra mea şi a ameninţărilor, abia voalate,
ale susnumiţilor «jucători de tenis» colonei şi gene-
rali, am refuzat, bineînţeles, să devoalez numele
ambasadorului german, care ar fi dus la compromi-
terea sa”. (Nicolae Breban, O precizare, în România
literară, nr. 4, 12 februarie 2010)
Breban e unul dintre cei mai curaţi oameni
cunoscuţi de mine vreodată. Şi am cunoscut câţiva.
Puţini. Foarte puţini. Printre ei nu figurează dl
Grigurcu. Nici dl Manolescu.
ANUL XXI Nr. 4 (697)
Nici dl Manolescu, da, cel admirat şi iubit de
mine până în 1989, când îi citeam cronica din
România literară… la Biblioteca „Nadejda
Konstantinovna Krupskaia” de la Chişinău, în sala
pe uşa căreia figura înscripţia „Literatura străină”,
unde parcurgeam nu rareori, în afară de cărţile scrii-
torilor români, şi români, România literară. Pe
atunci, N. Manolescu mă impresiona nu o dată prin
curajul său formidabil, prin stilul viu, sclipitor,
genialoid; făceam abstracţie de faptul că, având cro-
nică decenii la rând în Contemporanul, apoi în
România literară, dl Manolescu făcea parte din
nomenklatura ceauşistă. Făceam abstracţie de unele
texte concesive ale d-sale, publicate în revista
Contemporanul, cum ar fi, ca să dăm câteva citate,
bunăoară… Să dau citate, Excelenţă? Nu ştiu în ce
măsură au contribuit unele texte concesive ale ilus-
trului critic „la formarea şi dezvoltarea conştiinţei
socialiste, la formarea omului nou, a moralei socia-
liste...”, cert este însă că dl Manolescu, oferindu-i lui
„cezărică”, cenzurii adică, ceea ce se vedea nevoit să
creadă că îi aparţine, anesteziindu-i vigilenţa, spriji-
nea valorile reale, luptând pentru ele, decenii, în
vremuri în care, da, puteai fi închis, puteai fi şters
de pe faţa pământului, lupta dlui Manolescu fiind,
evident, admirabilă, absolut admirabilă. (Mai puţin
admirabil, ca să recurg, iar şi iar, la armele litotei, e
că actualul preşedinte al USR taie întotdeauna,
aproape întotdeauna, cu vagi excepţii jenante pentru
actuala conducere a USR-ului, în frunte cu dl
Manolescu, revista care l-a lansat, Contemporanul,
atunci când, în comitetul director sunt puse în discu-
ţie proiecte culturale, argumentele invocate în favoa-
rea raderii Conte de pe liste fiind majoritatea false,
ca să nu spun mincinoase: 1. Contemporanul e o
revistă proastă; ce ticăloşie, domnilor, să taxezi
drept proastă o revistă în care publică Breban,
Buzura, Blandiana, Dimisianu, Alex Ştefănescu etc.,
Manolescu însuşi; ce ticăloşie şi ce ruşine!!; 2.
Contemporanul nu este o revistă a USR-ului. Da,
este adevărat că revista condusă de acad. N. Breban
apare sub egida USR-ului, nefiind de jure o revistă a
USR-ului. Dar nici una, după ştiinţa noastră, dintre
revistele USR-ului, cu una sau două excepţii, nu
sunt de jure ale acestei instituţii, ceea ce nu împiedi-
că România literară, de pildă, care nu este de jure o
revistă a USR-ului – apare, ca şi revista
Contemporanul, sub egida Uniunii Scriitorilor din
România – să aibă parte de chirie 0, salarii, tipar,
telefoane plătite etc., de un sprijin anual din partea
USR-ului ce depăşeşte simţitor 100.000 de lei, plus
Anonimul: 100.000 lei, plus AFCN-ul în 2009 circa
180.000 lei. Ceea ce nu împiedică nici foia numită
Noua literatură, o foiae sub orice nivel, sub orice cri-
tică, să beneficieze de un sprijin de 120.000 de lei,
nu-i aşa? Pe când revistei conduse de acad. Nicolae
Breban, revistă care „plăteşte” chirie/întreţinere
lunar circa 3.000 de lei – acumulăm datorii, evi-
dent… – i se alocă câte 5.000 de lei, în 2010, anul tre-
cut 0 lei, în 2008 – 10.000 de lei. Dar aceste sume, ca
şi altele, de pildă, salariile angajaţilor USR în frun-
te cu dl profesor Manolescu, care ambasador fiind, se
află mai mult la Paris, nu sunt afişate pe site-ul
instituţiei. Mde, democraţia şi transparenţa la USR
are limite, dar mai ales mofturi.)
„Cine sapă groapa altuia,
va ajunge departe!”
…Făceam abstracţie de faptul că postul rămas
liber după demisia lui Breban, în ´71, a fost iute pre-
luat de G. Ivaşcu cel devenit redactor şef al
Contemporanului proletcultist, săptămânal al
Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, în 1957 –
exact la zece ani după alungarea Regelui Mihai I! –
şi de „ucenicul” său fidel, N. Manolescu, care au şi
procedat rapid la „debrebanizarea” României litera-
re! Dacă acest protest, demisia brebaniană, s-ar fi
produs, s-ar fi întâmplat în Polonia, de exemplu, sau
în Rusia, postul ar fi rămas în mod cert gol, iar
Breban nu ar fi devenit… „un lepros social”, nu-i aşa,
dle Manolescu? Or, în România nu e bine să te pui
rău cu puterea (brrr, ce expresie!) – asta mi se repe-
tă ori de câte ori îmi mai trece câte o „trăsnaie” prin
cap, şi dacă nu lansez pe circuitul mass media un
Apel pentru salvarea culturii române vii (2006),
semnat de 900 de personalităţi din lume şi calificat
 Cine sunt, în realitate, unii dintre
membrii GDS-ului, anticomuniştii feroce,
inventaţi peste noapte, disidenţii scoşi din
mantaua GDS-ului, în vreme ce disidenţii reali
(majoritatea!) sunt daţi, cu brutalitate şi cinism,
la o parte; ar încurca lucrurile, calculele,
nu-i aşa?
de dl profesor Manolescu drept, nici mai mult, nici
mai puţin, „o tâmpenie”, fac altceva, la fel de inco-
mod, de „scandalos”, cum mi s-a spus din nou: con-
cret, scriu acest text, şi asta în vreme ce e mai comod
şi mai „înţelept” să stai cu urechile sufletului (dacă îl
ai, fireşte) ciulite la oportunismele cotidianităţii, la
indicaţiile preţioase, pe linie de partid (aşa se
spune?), ale „bolşevicilor anticomunişti”. „Capul ple-
cat, sabia nu-l taie” este una dintre expresiile gnomi-
ce, de la cronicari cetire, cele mai… oportuniste. Sau
alta, la auzul căreia mi s-a părut că visez urât: „Cine
sapă groapa altuia, va ajunge departe!”
Cât de departe, dle Manolescu?
Cât de departe, dle Grigurcu?
Ce mi se pare straniu, de neînţeles, deşi mă
gândesc nu rareori la asta, e că a te respecta pe tine
însuţi, a-ţi fi fidel ţie însuţi, a fi demn, a fi om de
onoare, a avea caracter, a te ţine de cuvânt, a-ţi face
bine meseria, a-ţi expune opinia cu francheţe, fiind
perfect conştient de faptul că nici mintea, nici sufle-
tul, nici judecata nu-ţi sunt corupte, ei bine, toate
acestea, în România începutului de Mileniu al III-
lea, sunt considerate drept „scandaloase”, „de neima-
ginat”, fiind situate în siajul lipsei de abilitate, al lip-
sei de instinct social. Foarte straniu, zău! Încep să
înţeleg că nu mai înţeleg nimic.
Da, îl admiram pe Mano. Mano îi ziceam şi-n
studenţie, nu Nicky, cum i se spune azi. Aşa cum
admiram, pe vremuri, ah, ce vremuri!, şi sclipirea
aceea violentă din ochii d-sale urmăriţi în anumite
imagini, sclipire dispărută cu desăvârşire în ultime-
le trei-patru „cincinale”. Oare Manolescu, primul
Manolescu, cel iubit de Breban – care îi face un por-
tret memorabil în Trădarea… – să fi murit de mult?
Să se fi pierdut pe culoarele partidelor politice, ale
jocurilor politice, cu rateuri rizibile, incredibile pen-
tru un spirit superior precum a fost cel al d-sale,
rateuri ce denotă lipsa abilităţii, lipsa elementarului
respect faţă de sine însuşi? Şi lucrul cel mai grav,
esenţial: trădarea vocaţiei sau…, şi mai grav, absen-
ţa unei vocaţii puternice! Libertatea l-a clătinat pe
Mano? N-a rezistat şocului acesteia? Oare setea de
putere socială să fi fost – în cazul acestui fost mare
critic – atât de violentă, încât i-a trântit la pământul
fiinţei Vocaţia de mare critic, de instituţie formatoa-
re de opinie? Din firea-i genialoidă să nu fi rămas
decât o schiţă, o caricatură a promisiunilor de odi-
nioară? Unde-i curajul d-sale de altădată? Şi stilul
viu, sclipitor, imprevizibil secundă de secundă, unde
s-o fi rătăcit? Şi geniul? Şi voinţa „de a se lua la trân-
tă” cu uriaşii critici din trecutul atât de tânăr al
României, luptând pentru lansarea unor valori de
prim nivel, necorupte, în miezul uneia dintre cele
mai barbare dictaturi din câte a cunoscut Estul
Europei? Unde e Manolescu cel de altădată?
Ştiu că nu mă suportă. (Din ce motive? Fără
pricină, ar fi spus Nichita.) Iar după aceste rân-
duri… cu atât mai mult! I-am spus odată, pe o tera-
să, că nu sunt „«o fată» cuminte a literaturii române
şi nu cred că mă voi schimba vreodată”. Pentru câte-
va fracţiuni de secundă, dar numai pentru câteva
fracţiuni de secundă, pe chipul lui, pe-atunci încă
frumos, tânăr, reapăruse zâmbetul viu, fierbinte,
„familiar” celuilalt Manolescu, primului. Ce păcat că
rareori, foarte rar, secundele nu se lăţesc, nu se
umflă cât… un deceniu! Dacă ar fi fost aşa, Istoria…
dlui Manolescu ar fi egalat-o pe cea a lui Călinescu.
Poate. Şi n-am fi vorbit despre „doi” Manolescu, exis-
tând unul singur: marele Manolescu. Din păcate, n-a
fost să fie aşa. Sau, cum spunea iubita de mine cobe
metafizică, Cioran: „N-a fost să fie!” Distanţa de la
primul Manolescu, cel admirat de mine, şi ultimul
Manolescu este echivalentă cu distanţa dintre rai
(prefigurarea acestuia fiind existenţa muzicii, a lui
Beethoven, în primul rând, şi a culorilor) şi iad. Da,
iadul familiar, inclusiv cel scriitoricesc din ultimii
douăzeci de ani, la capătul cărora autorul volumului
sintetic Arca lui Noe girează, spuneam (Cultura, 11
martie 2010), în editorialul d-sale, publicarea incali-
ficabilului text grigurcuian în România literară:
„Gheorghe Grigurcu (…) nu doreşte să fie considerat
un critic care şi-ar fi trădat menirea şi asta, de către
un scriitor pentru care aproape singurul criteriu în
aprecierea criticii este dacă îi elogiază ori nu opera
proprie”. Să înţeleg că Breban îl apreciază, ba mai
mult decât atât, îl admiră pe Titu Maiorescu, fiindcă
marele critic… i-a elogiat opera?! Şi pe Călinescu, şi
pe Tudor Vianu, şi pe Eugen Lovinescu, şi pe
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Belinski, Breban îi apreciază din acelaşi motiv?!
Chiar aşa, Excelenţă?! Il n’y a que le ridicule qui tue.
Mă gândesc, uneori-adeseori, aşa, visător-
melancholic, să inaugurăm o rubrică la Contempo-
ranul. Ideea Europeană, sub auspiciile căreia să
publicăm fragmente din scrisorile de altădată, frag-
mente alături de care să cităm pasaje ca cele de
sus… Ce-ar fi să începem rubrica, da, cu scrisorile
adresate de dl Manolescu romancierului Breban, pe
vremuri, sub dictatură, scrisori de o căldură enormă,
cu rânduri vibrând de admiraţie, de complicitate?
Sau cu cele ale dlui Liiceanu? Sau ale lui Dorin
Tudoran? Pe coloana din imediata vecinătate a ace-
lor mostre de admiraţie, de prietenie şi complicitate
cvasitotală, aşa cum se cuvine, să plasăm fraze de
acest gen: „Un scriitor pentru care aproape singurul
criteriu în aprecierea criticii este dacă îi elogiază ori
nu opera proprie” sau de genul celor spicuite din
capitolul dedicat romancierului Breban în Istoria…
manolesciană, unde se scrie negru pe alb că Breban
era cel mai iubit scriitor de cuplul Ceauşeştilor?
Evident că iubirea Ceauşeştilor pentru Breban a
căpătat dimensiuni cosmice, zău, manifestându-se
plenar mai ales după ce autorul Animalelor bolnave N. MANOLESCU
a provocat, în 1971, ruptura sa cu sistemul, intrând,
apoi, într-o maginalitate socială, din care n-a ieşit – M. LOVINESCU
ca şi Dumitru Ţepeneag, singurul scriitor, căruia
Ceauşescu i-a luat cetăţenia prin decret preziden-
ţial, ca şi Paul Goma – nici după douăzeci de ani de
libertate, nu-i aşa, Excelenţă?! Oare din ce motive? O
fi la mijloc tentaculele rapace, eficiente, ale „bolşe-
vismului anticomunist”, ideologia în plasele căreia
sunteţi prins laolaltă cu amicii dvs. de la România
literară, Humanitas, Institutul Cultural Român,
21
Fundaţia Soros, dar şi de cei din curtea Cotrocenilor?
Să continui enumerarea?
Mă întreb cine sunt, în realitate, unii dintre
membrii GDS-ului, anticomuniştii feroce, inventaţi
peste noapte, disidenţii scoşi din mantaua GDS-ului
– în vreme ce disidenţii reali (majoritatea!) sunt daţi,
cu brutalitate şi cinism, la o parte; ar încurca lucru-
rile, calculele, nu-i aşa? – din oportunism evident,
nota bene, anticomunişti în plină libertate (ce diver-
siune să vânezi comunişti după ce sistemul a căzut!),
în frunte cu dispăruţii relativ recent M. Lovinescu,
V. Ierunca (lideri de opinie, fără a fi, pare-se, membri
propriu-zişi), dar şi G. Liiceanu, N. Manolescu (sim-
patizant activ, eficient, fără a fi membru), H. R.
Patapievici etc., susţinuţi, apăraţi direct sau indi-
rect, cu spume la gură, de dl Grigurcu? Chiar, cine
sunt, de vreme ce acceptă, ba chiar profită din plin –
reprezentând un for anticomunist, atenţie! – de un
sediu gratuit şi de „fonduri băneşti […] şi alte active
care au aparţinut structurilor centrale ale fostei
Uniuni a Tineretului Comunist”?! Prin HG nr.
1603/2004 a fost aprobată „transmiterea imobilului
[din str. Calea Victoriei, nr. 120, sector 1 Bucureşti –
n.n.] în folosinţa gratuită a Asociaţiei Grupul pentru
Dialog Social pentru o perioadă de zece ani”, iar prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 105 din 13.12.2006 se
modifică Legea tinerilor nr. 350/2006, alineatul (2) al
articolului 14 astfel: „(2) Patrimoniul Fundaţiei
Naţionale pentru Tineret [respectiv Asociaţia
Grupul pentru Dialog Social – n.n., se specifică în
aceeaşi Ordonanţă] este constituit din fonduri
băneşti, prevăzute în anexă, şi alte active care au G. DIMISIANU, M.H. SIMIONESCU,
N. BREBAN, L. PINTILIE,
aparţinut structurilor centrale ale fostei Uniuni a N. MANOLESCU
Tineretului Comunist, precum şi din imobile”. No, ca
să vezi, dacă patria le cere, fondurile băneşti şi
imobilele fostei Uniuni a Tineretului Comunist îi va
face pe actualii tineri şi foarte tineri membri ai GDS
să lupte şi mai convingător, şi mai eficient împotriva
caracatiţei comuniste, nu-i aşa, dlor înregimentaţi în
armata alcătuită de „bolşevicii anticomunişti”?! Ce,
dacă dna X sau dl Y, membru al GDS e acuzat că a
fost informator? CNSAS-ul va interveni prompt,
ştim cu toţii prin cine anume, şi va anula verdictul
sau, evaziv, va susţine că nu există suficiente dovezi,
nu-i aşa? Importantă e lupta anticomunistă în plină
libertate, dar, mai ales, de stringentă importanţă
sunt mijloacele Uniunii Tineretului Comunist, locu-
rile calde, asigurând o stabilitate financiară, nu-i
aşa? Ce, dacă Breban a luptat sub Ceaşcă, ce, dacă
şi-a dat demisia? Aia nu contează, important e ce
facem noi, „bolşevicii anticomunişti”, aici, acum, în
plină libertate! Iar dacă unul ca Breban ne poate
încurca – mde, totuşi, are o operă – nici o problemă:
răspândim zvonul că a fost membru al CC. Atât. Nu
şi partea a doua a ceea ce s-a întâmplat în realitate,
APRILIE 2010
 G. LIICEANU Apropo de „turnurile tendenţioase” destul de frecvente în Istoria... manolescia-
nă, şi Daniel Cristea Enache le analizează en detail, cu onestitate, onestitate
plătită cu asupra de măsură. E ştiut că după publicarea serialului în revista
Idei în dialog, lui DCE nimeni altul decât dl Manolescu i-a suspendat cu bruta-
litate rubrica din România literară – ceea ce, să recunoaştem, la casele mari, la
casele boierilor, nu se face. Maiorescu, certamente, n-ar fi procedat aşa. Dacă
însă nu ai boieria în sângele spiritului, nu ai cum s-o născoceşti! DCE aduce
multiple exemple elocvente, unul dintre cele mai memorabile fiind modul în
care este tratată opera poetului Liviu Ioan Stoiciu, recurgând la aprecieri ca
bunăoară „efect stânjenitor”: „Ca multe alte capitole ale tomului de faţă
[Istoria… manolesciană – n.n.], capitolul Stoiciu se parcurge cu un gust amar”.

şi anume că şi-a dat demisia în ’71. Industria zvonu-
rilor e una dintre pârghiile eficiente, preluate de
„bolşevicii anticomunişti”, evident, de la securiştii de
altădată. Nu fără eficienţă. O anume eficienţă. Pe
termen scurt.
Recurgând la delimitarea făcută de Friedrich
Nietzsche în Dincolo de bine şi rău, putem susţine că
Trădarea criticii face parte din ultrarestrânsa cate-
gorie a cărţilor „primejdioase”, incomode, ce conţin,
metaforic vorbind, „chemări la arme care îi provoacă
pe cei mai viteji să-şi arate întreaga lor vitejie”. Pe
terenul literelor, se înţelege, cu arme… de litere.
Breban analizează, între altele, în paginile cărţii
acesteia – un opus-dinamită… care va fi discutat cu
patimă, va fi ocolit, ocultat şi atacat în egală măsu-
ră – rolul nefavorabil al Grupului de Dialog Social,
care pe traseu s-a transformat în altceva: un grup de
interese, adunând, în proporţie covârşitoare, în spe-
cial, comentatori, ce dau note creatorilor români de
douăzeci de ani, făcând o confuzie deliberată între
ideologie (ideologia „bolşevist anticomunistă”, of
course) şi valoare, altfel spus, recurgând la un soi de
„politică de cadre” (stabilind valoarea unei opere
date prin grila apartenenţei la partidul X sau Y). Da,
ca pe vremuri; ca pe vremuri? Ei, dacă Breban îşi
permite o asemenea „enormitate” – cum de-a îndrăz-
N. MANOLESCU ŞI nit?! – să atingă, cu… peana-i elegantă, prestigioasă,
EMIL CONSTANTINESCU deci, păzea, eficientă, GDS-ul şi patronii săi onori-
fici, M. Lovinescu şi V. Ierunca, trebuie musai discre-
ditat autorul Buneivestiri; e musai iar şi iar să fie
discreditat, iar dacă nu există argumente, nici o pro-
blemă, acestea se inventează la minut, se bricolează
citate, se aranjează biografia, se spune o jumătate de
adevăr, adică se calomniază năzdrăvan înainte etc.
Se mai repetă o dată calomnioasa întrebare dacă
du-le «excepţionale»), recurgând la altele în finalul
comentariilor sale”. Ce concluzie se impune? „Orice
observator onest, analizând spiritul literelor postde-
cembriste, va afirma fără dubiu că între confesiunea
literară, cu asumarea evidentă a subiectivului şi
spectacolul, grotesc uneori, al agorei sau al funcţiilor
diverse care te îndepărtează de literatură este în
orice condiţii de preferat prima opţiune, cea breba-
niană, cea care ne aminteşte că literatura cere fide-
litate necondiţionată”.
Apropo de „turnurile tendenţioase” destul de
frecvente în Istoria... manolesciană, şi Daniel
Cristea Enache le analizează en detail, cu onestita-
te, onestitate plătită cu asupra de măsură. E ştiut că
după publicarea serialului în revista Idei în dialog,
lui DCE nimeni altul decât dl Manolescu i-a suspen-
dat cu brutalitate rubrica din România literară –
ceea ce, să recunoaştem, la casele mari, la casele
boierilor, nu se face. Maiorescu, certamente, n-ar fi
procedat aşa. Dacă însă nu ai boieria în sângele spi-
ritului, nu ai cum s-o născoceşti! DCE aduce multi-
ple exemple elocvente, unul dintre cele mai memora-
bile fiind modul în care este tratată opera poetului
Liviu Ioan Stoiciu, recurgând la aprecieri ca bunăoa-
ră „efect stânjenitor”: „Ca multe alte capitole ale
tomului de faţă [Istoria… manolesciană – n.n.], capi-
tolul Stoiciu se parcurge cu un gust amar”. (Daniel
Cristea Enache, O istorie critică – II, în Idei în dia-
log, martie 2009) Concluziile tânărului critic sunt
departe de a fi flatante, evident, pentru dl
Manolescu: „Citindu-i propria Istorie [a dlui Mano-
lescu – n.n.], îi recitim în prea multe rânduri texte
critice neaduse la zi (nici ca bibliografie, nici ca
interpretare), zeci şi zeci de pagini reproduse mot à
mot şi cu aceleaşi citate din corpul vechilor cronici.

22
Breban a jucat tenis cu generalul Pleşiţă? Etc.
Dnii Manolescu şi Grigurcu… îşi arată astfel
„întreaga lor vitejie”.
Dacă patria, pardon, GDS-ul, „bolşevicii anti-
comunişti” le-o cere?!…
„Dincolo de exerciţiul colajului
şi al reciclărilor…”
Să analizăm niţeluş modul în care dl
Manolescu taie epitetele din cronicile mai vechi,
incluse în Istorie…, adăugând altele, recurgând la
un soi de „reciclare” jenantă, mai exact, la un fel de
ajustare, de bună seamă sub nivelul unui pretins
mare critic – detaliu remarcat de mai mulţi observa-
tori literari care, spre deosebire de dl Manolescu (şi,
se înţelege de la sine, a fidelului său emul în dome-
niul ajustărilor şi al bricolărilor, dl Grigurcu), şi-au
păstrat onestitatea profesională: „Dincolo de exerci-
ţiul colajului şi al reciclărilor – aceste trăsături sunt
de altfel generice în Istoria… manolesciană – nicide-
cum al recitirilor, opiniile concluzive ale lui Nicolae
Manolescu din studiul asupra operei lui Nicolae
Breban din recenta, editorial bineînţeles, Istorie cri-
tică a literaturii române trădează, la rândul lor, lite-
ratura, fie şi numai prin faptul strategic, că imagi-
nea ultimă este esenţială, fapt injust, speculat de
către Manolescu” scrie Florin Oprescu (Sodoma şi
Gomora, în Conte, nr. 1/2010). Şi continuă, aducând
mereu argumente: „Afirmând pe marginea textelor
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Iar pasajele realmente noi agravează situaţia, în loc
de a o echilibra. În mod repetat, activitatea literară
a unui scriitor desfăşurată după ultima cronică des-
pre el a cronicarului Manolescu este expediată într-o
frază a istoricului cu acelaşi nume”. Concluziile
argumentate ale lui DCE nu sunt, nici pe departe, în
favoarea „marelui” N. Manolescu: „Testul istoriei
literare – scrie în episodul următor D.C. Enache – N.
Manolescu nu îl dă scriind disociativ despre Nicolae
Breban şi benevolent despre Andrei Bodiu, sever
despre Nichita Stănescu şi culant despre Eugen
Suciu. Perioada contemporană vine cu probe ale cri-
ticului literar, beneficiar-captiv al cronicilor de
întâmpinare scrise timp de trei decenii. Examenul
de istoric literar, autorul îl dă (şi, de ce să ne ferim
s-o spunem?, îl pică) la toate capitolele literaturii
române pre-moderniste. Cele peste cinci sute de
pagini controversate dedicate contemporanilor şi
cele peste patru sute de pagini bricolate de la capito-
lele Secolele XVI-XVIII, Secolul XIX şi Junimismul
(poate cu două excepţii: Alecsandri şi Slavici) cântă-
resc prea mult, în cuprinsul şi economia impozantu-
lui tom, pentru ca ambarcaţiunea să nu naufragieze.
Din acest punct de vedere, avem în faţă o istorie cri-
tică”, e adevărat, o istorie care „nu se loveşte de nici
un detractor şi de nici un proces de intenţie. Avea
chiar o prezumţie de calitate pentru admiratorii mai
vechi sau mai noi ai lui N. Manolescu. Cu toţii aştep-
tam, după o lansare-eveniment, să citim o carte-eve-
niment. A fost, cu formula lui Eugen Negrici, încă
una dintre iluziile literaturii române”.

Ce confuzie formidabilă s-a strecurat în grilele

din ultimul timp ale lui Breban că ar fi dominate «de
frustrări şi de inexactităţi factuale», ceea ce i-ar
diminua, «drastic valoarea de document», el nu face
decât să excludă intransigent şi injust dreptul unui
important prozator român de a se agăţa cu dispera-
re cioraniană de un prezent literar castrat, după
cum ar spune şi astăzi Ion Barbu, a unui prezent
perpetuu în care intelectualii marcanţi, prinşi de
euforia libertăţii turbionare şi-au părăsit avanpostu-
rile, lăsându-se vrăjiţi de mirajul unor roluri care nu
i-au prins. Este şi cazul lui Nicolae Manolescu, pier-
dut definitiv în braţele voluptoase ale acestei Circe
oportuniste, în mrejele spaţiului public. De altfel,
dacă ar fi să fim corecţi până la capăt, probă de foc
detonatoare şi în cazul confesiunii brebaniene, ar
trebui să admitem că printre puţinele pre-faceri ale
opiniilor vechi despre Breban, autorul Istoriei… îşi
temperează primele entuziasme, cele din 1968 sau
cele din 1977 (în Contemporanul, nr. 51/ 1968, unde
scrie despre Animale bolnave şi în România literară,
nr. 24/ 1977, analizând romanul Bunavestire,
Nicolae Manolescu foloseşte invariabil aceeaşi apre-
ciere entuziastă asupra celor două romane, numin-
de valorizare ale dlui Manolescu se poate vedea
urmărindu-se, cu un gust amar, cât spaţiu – unul
dintre elementele definitorii pentru valoarea unui
autor, după cum se ştie, este spaţiul dat într-o isto-
rie a literaturii, într-un dicţionar al scriitorilor – i se
oferă poetului Ion Mureşan (cu tot cu fotografie, un
piculeţ mai mult de o jumătate de pagină) şi lui Ion
Horea (o pagină şi jumătate!), lui Ştefan Augustin
Doinaş – trei pagini, exact cât i se oferă lui Eugen
Suciu: „Şi el [N. Breban – n.n.] aştepta o altfel de
istorie a literaturii, decât cea pe care ne-a furnizat-o
Nicolae Manolescu, şi trebuie să recunoaştem că
multe din reproşurile sale – vizând, în general, omi-
siunile şi minimalizările nejustificate pe care le ope-
rează istoricul – sunt întemeiate. O istorie în care lui
Ion Mureşan i se acordă o jumătate de pagină, iar lui
Ion Horea o pagină şi jumătate, are o problemă reală
la nivelul scării de valori. (s.n.) Mai ales atunci când
este scrisă de cel mai important cronicar literar de
după cel de-al doilea război mondial”. (Răzvan
Voncu, Două cărţi în oglindă. Iluziile literaturii

ANUL XXI Nr. 4 (697)

 Din vocaţia marelui N. Manolescu nu s-a ales decât o schiţă. În acest sens,
Breban vorbeşte, spuneam, de trădare în volumul Trădarea criticii. Da,
Manolescu şi-a trădat vocaţia. Şi este un adevăr dramatic acesta, în general
cunoscut pe malurile Dâmboviţei, comentat cu asupra de măsură în absenţa

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Excelenţei sale. Ca să rămână ceea ce este, un critic de prim rang trebuie, ţine
de meserie, să facă, evident, critică literară, să publice sinteze, istorii ale lite-
raturii române, şi nu să se aventureze în politică, în carieră diplomatică etc.
Ca să rămâi scriitor, trebuie să citeşti şi să scrii mereu, publicând ritmic, con-
struindu-ţi opera ceas de ceas, clipă de clipă, ocolind terenurile străine mese-
riei, vocaţiei o dată alese, căci ar fi „o eroare să pierdem timp şi energie cu
întreceri în care n-avem ce căuta: fizica atomică, pentru mine, sau politica
dâmboviţeană, pentru Nicolae Manolescu”.
române de Eugen Negrici şi Trădarea criticii de tantă. Era şi este limpede că nu poţi fi simultan un
Nicolae Breban, în Conte, nr. 1, 2010) politician activ şi un critic literar activ. Cu toate
Din vocaţia marelui N. Manolescu nu s-a ales acestea, istoricul literar de astăzi a pierdut zece ani
decât o schiţă. În acest sens, Breban vorbeşte, spu- pentru iluzia unei victorii pe alt teren decât al său.
neam, de trădare în volumul Trădarea criticii. Da, Înfrângerea «din deplasare» ar fi fost totuşi surmon-
Manolescu şi-a trădat vocaţia. Şi este un adevăr dra- tabilă printr-o victorie ulterioară obţinută «acasă»,
matic acesta, în general cunoscut pe malurile în domeniul literaturii. Dar nici după 2000, hélas!,
Dâmboviţei, comentat cu asupra de măsură în criticul literar n-a mai făcut critică literară. A com-
absenţa Excelenţei sale. Ca să rămână ceea ce este, pus editoriale pe teme diverse, a scris comentarii
un critic de prim rang trebuie, ţine de meserie, să despre fotbal, a dat pagini de memorialistică şi a
facă, evident, critică literară, să publice sinteze, isto- acordat interviuri, şi-a reeditat titlurile mai vechi.
rii ale literaturii române, şi nu să se aventureze în Însă întoarcerea la uneltele profesiunii sale nu s-a
politică, în carieră diplomatică etc. Ca să rămâi scrii- mai produs. Revenirea lui Nicolae Manolescu la cri-
tor, trebuie să citeşti şi să scrii mereu, publicând rit- tica literară e o iluzie optică. (s.n.) De la volumul
mic, construindu-ţi opera ceas de ceas, clipă de clipă, întâi din Istoria critică a literaturii române (1990)
ocolind terenurile străine meseriei, vocaţiei o dată plus studiile din Poeţi romantici (scrise între 1989 şi
alese, căci ar fi „o eroare să pierdem timp şi energie 1992) şi până la opul de faţă, el n-a mai dat nici o
cu întreceri în care n-avem ce căuta: fizica atomică, carte inedită de critică şi istorie literară”. (idem)
pentru mine, sau politica dâmboviţeană, pentru De la Homer citire: „Zeii îşi pot lua repede
Nicolae Manolescu. E preferabil – dacă nu obligato- darurile înapoi”. Se pare că, făcându-i-se un dar
riu moral – să ne investim forţele în domeniul pen- enorm – o Vocaţie majoră – şi văzând că alesul lor
tru care am dovedit vocaţie”, da, „mai ales că în ezită, o trădează, zeii şi-au arătat faţa aspră, de
epoca de specializare tot mai îngustă pe care o trăim neînduplecat şi dlui Manolescu: „Penuria ar fi fost de
modelul personalităţii renascentiste, totale, unind la înţeles dacă autorul nostru s-ar fi concentrat exclu-
vârf pictura cu ingineria şi sculptura cu fizica, este siv asupra Istoriei; dacă, în tot acest interval de
imposibil de reiterat. Ori, ori. Trebuie să alegi şi să maturitate creativă, şi-ar fi dedicat timpul şi şi-ar fi
te dedici alegerii făcute. Ca să realizezi ceva cu ade- alocat resursele unui proiect monumental. Din păca-
vărat serios, solid, durabil, eşti nevoit să te speciali- te pentru el şi pentru literatura noastră «veche» de
zezi şi să te focalizezi. Şi să construieşti, într-o dura- cinci secole, acest lucru nu s-a întâmplat. Criticul
tă consistentă de timp, în interiorul aceluiaşi pro- «şaizecist» a avut numai ambiţia – nu şi voinţa – de
iect”. (Daniel Cristea Enache, Idei în dialog, ianua- a da o Istorie comparabilă cu a lui Călinescu. N-a
rie 2009) Or, dl Manolescu a mizat greşit – nu are, putut renunţa la implicările, funcţiile, oficiile, prezi-
nu mai are forţa să recunoască aceasta!, nici să diile, ambasadele, câştigurile, satisfacţiile sociale ale
suporte, bărbăteşte, nietzschean vorbind, acest ade- epocii postrevoluţionare. Toate acestea, de altfel,
văr („Cât adevăr suportă un spirit”) – dispersându-şi erau bine meritate. Nu însă cu sacrificarea proiecte-
energia, intrând în spaţiul politicului autohton, mar- lor realmente importante. Prin alegerea beneficiilor
cat de diletantism şi de alte metehne (la care s-au
referit cu lux de amănunte un Ralea, un
epocii actuale şi renunţarea de facto la critica litera-
ră, Nicolae Manolescu se distinge (şi nu în sens pozi- 23
Drăghicescu, un Negrici), uitând cu desăvârşire lec- tiv) de E. Lovinescu şi G. Călinescu”.
ţia iluştrilor înaintaşi, în frunte cu J.W. Goethe, …Apropo de rubrica amintită, mai exact, pro-
vocaţia înseamnă limitare, privaţiune, ferecare în iectul de rubrică, ce-ar fi să o intitulăm simplu, fără
esenţă: „După 1989, miza greşita a lui Nicolae pretenţii, sugestiv: caracterul la români?
Manolescu a fost aceea a implicării în politica mili- Ce ziceţi, Excelenţă, dle Manolescu?

● „Intelectualii lui Băsescu”●

„Imediat după anunţarea victoriei lui Traian
Băsescu, Academia Caţavencu (dec. 2009) a cules,
prin mijloace specifice, primele reacţii ale intelec-
tualilor catalogaţi drept «ai lui Băsescu».
H.-R. Patapievici – Reînvestirea preşedin-
telui Traian Băsescu face parte din logica funda-
mentală a unui popor ce a dat prin vot o replică
salutară politicienilor clientelari a căror coregrafie
libidinală a fost regizată de mecenaţi nefrecventa-
bili şi inavuabili coalizaţi, vai, împotriva bunului-
simţ. Constatăm, astăzi, victoria spiritului carte-
zian de fineţe împotriva contorsionărilor spiritului
patibular care a agregat cele mai josnice porniri ale
suburbanităţii într-o campanie electorală de o
crasă insanitate. Justiţia imanentă şi-a spus
cuvântul, punând capăt zarvei artificial întreţinute
de competitori tutelaţi de forţele scelerate ale tene-
brelor.
Vladimir Tismăneanu – O stângă mancur-
tizată aliată cu un partid de dreapta imatur şi
debusolat au fost sancţionate fără drept de apel de
alegătorii care au înţeles esenţa demistificatoare a
condamnării comunismului de către Traian
Băsescu. Deschis către valorile perene ale liberalis-
mului, aşa cum au fost postulate de Burke şi
Hayek, atlantist neobosit şi autentic, Băsescu a
învins o clică revanşardă compusă din comunistoi-
zii şi pseudoliberalii care au beneficiat de plebisci-
tarea lui Ion Iliescu în 1990 şi, să nu uităm, din
nostalgicii stalinismului naţionalist drapaţi
într-un extremism de factură lepeniană.
Deşteptarea celor care nu au consimţit la politicia-
nismul ieftin, nici la linşaje mediatice şi s-au mobi-
lizat decisiv electoral a deschis calea reformei şi,
fără îndoială, a celei de-a doua condamnări, de astă
dată referendare, a comunismului.
Mircea Cărtărescu – Am ieşit la plimbare
în aşteptarea rezultatelor. Era o noapte minunată,
fără pic de nor, ca o ironie faţă de atmosfera electri-
zată a Bucureştiului. M-am întâlnit cu Mendebilul,
care mi-a spus că votase cu Geoană. Dacă şi
Mendebilul… Nu mai îndrăzneam nici să sper.
Când am văzut rezultatele, mai întâi nu mi-a venit
să cred. Geoană a pierdut, cu Mendebilul cu tot!
Baronii şi securiştii au fost învinşi. Băsescu a câş-
tigat, învingând şi îndoielile mele. Bucuria mi-a
fost întunecată însă de gândul că, singur la el
acasă, Mendebilul suferea inocent.
Traian Ungureanu (trezit brusc – n.n.) –
E limpede ca bună ziua. Solidaritatea în jurul lui
Traian Băsescu, omul providenţial al României, a
fost mai puternică decât alianţa clicilor care urmă-
reau să devalizeze ţara. Încrezător în poporul care
l-a susţinut, preşedintele şi-a păstrat calmul în
mijlocul furtunii puse la cale de media aservite, de
un PSD irecuperabil şi de partea ticăloşită a PNL.
Liberalii adevăraţi nu au căzut în capcana lui
Geoană, întinsă de Crin Antonescu, regizată de
Dinu Patriciu şi susţinută de trusturile lui Vântu
şi Voiculescu în complicitate cu Moscova.”
Academia Caţavencu (dec. 2009)

APRILIE 2010
 Dan Costinaş în dialog
cu Giovanni Ruggeri
Nici până astăzi nu se ştie în mod precis, concret şi sigur, dacă se va face
ceva (şi ce anume) sau nu, pe viitor. Icoanele se degradează în mod ireparabil,
icoane valoroase, vechi de 200-300 de ani, se pierd datorită condiţiilor impro-
prii de conservare. Mergeţi la Muzeu acum, în februarie, mergeţi în martie:
veţi „muri” de frig şi veţi vedea cum se degradează icoanele. Muzeul a apărut
prin sacrificiile localnicilor din Sibiel şi cu sprijinul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor din Europa şi astăzi este administrat de Biserica Ortodoxă Română
din Sibiu/Sibiel: nu pot să cred – nu vreau să cred – că Biserica Ortodoxă şi
satul Sibiel vor accepta distrugerea progresivă a acestui patrimoniu religios,
GIOVANNI RUGGERI
artistic şi uman de o inestimabilă valoare. Responsabilii Muzeului trebuie să
înceapă imediat un „război paşnic” împotriva indiferenţei. Vă propun să pro-
„Factus mihi magna quaestio: devenisem o mare
movăm cu toţii o campanie: România pentru Muzeul din Sibiel! întrebare pentru mine însumi”, spunea Sf. Augustin.
În rest, vă dau cuvântul meu că, fiind un om
conştient, realist şi pragmatic – deci deloc „cu capul
„Această carte – fruct al unei mari stră- despre rădăcinile culturale ţărăneşti înseamnă o în nori” – cunosc destul de bine România, ca să nu
duinţe de realizare, fie-mi îngăduit să o spun mulţime de lucruri, pe care nu pot să le lămuresc nici îmi fac iluzii nici cu privire la problemele mari ale
cu modestie şi cu francheţe – vrea să fie semnul pe departe. Atunci îmi permit să mă refer, deocamda- ţării (inclusiv în ceea ce priveşte dezvoltarea,
unei profunde recunoştinţe aduse marilor tă, doar la câteva trăsături majore ca, de pildă, fap- mediul, promovarea imaginii, a turismului şi a cul-
valori culturale şi religioase exprimate de tul că civilizaţia rurală pentru mine înseamnă (prin- turii ş.a.m.d.), dar nici în legătură cu românii printre
poporul român şi un gest personal de a mul- tre multe altele) un sentiment sacru al pământului care, mărturisesc, nu am întâlnit niciodată până
ţumi şi onora memoria celui pe care nu mă şi al vieţii, un sentiment în aburul căruia materia şi acum persoane „pe calea de mijloc”: în România
sfiesc să-l numesc un uriaş al credinţei, al cul- spiritul sunt unite într-o sinteză fundamentală, găseşti sau oameni de excepţie şi de o extraordinară
turii, al bunătăţii: Părintele Zosim Oancea.” esenţială aş spune: istoria şi eternitatea merg întot- valoare ori – îmi pare rău să spun asta, dar din păca-
(Giovanni Ruggeri, fragment din Conferinţele deauna alături şi, fiecare, înăuntrul celeilalte; acest te chiar aşa mi s-a întâmplat – oameni despre care
Bibliotecii ASTRA, Sibiu, iulie 2008) sentiment înseamnă şi un ritm de viaţă în care omul uneori este mai bine nici să nu vorbim.
are timpul să vadă, să simtă, să muncească, să gân- De la Bergamo la Sibiel sunt exact 1388 km
dească, să aibă conştiinţă „fizică” a trecerii timpului (prin Zagreb şi Belgrad) sau 1591 km (prin Viena şi
Nu orice mesaj nesolicitat e spam. Vă dau şi a aproprierii destinului. Mai înseamnă o conştiin- Budapesta). Cum vi se par: mulţi, puţini?
următorul exemplu: cu câteva zile înainte de ţă sensibilă a materiei (frig, cald, lemn, sobă, sapă, Prea mulţi pentru mult prea puţinul timp liber
Crăciun am primit un e-mail care conţinea imaginea apă, vânt, praf, găină…) şi o familiaritate naturală de care pot să beneficiez, nici mulţi şi nici puţini pen-
unei icoane şi următorul text: „Muzeul de Icoane pe cu cerul (divinitatea). În acelaşi timp, dorinţa mea de tru dorinţa mea de a cunoaşte cât mai temeinic
Sticlă «Pr. Zosim Oancea» din Sibiel le urează tutu- a cunoaşte România (conştient fiind că nu există o oameni şi locuri (ceea ce presupune condiţiile lor de
ror prietenilor şi vizitatorilor: Sărbători Fericite!” cunoaştere adevărată fără dragoste) mi-a deschis viaţă). Se deschide o lume întreagă când vorbim des-
Am răspuns cu un foarte scurt mesaj de mulţumire, încet-încet marea panoramă a Culturii române, pe pre civilizaţia habsburgică (Austria), maghiară
pentru că aşa am considerat că este civilizat; şi de care o admir ca un autodidact (inclusiv în ceea ce pri- (Ungaria) sau cea sloveno-croato-sârbă (Ljubljana,
aici a început totul: un schimb de mesaje din ce în ce veşte limba… şi se vede!) dornic de a descoperi – Zagreb, Belgrad). Şi, nu în ultimul rând, România –

24 mai bogat în conţinut, informaţii foarte interesante
despre Muzeul din Sibiel şi fondatorul acestuia, des-
pre colecţia de icoane pe sticlă (unică în lume ca
număr de exponate) şi despre un om deosebit, invita-
tul nostru de astăzi. Şi toată această corespondenţă,
purtată în cea mai veritabilă limbă română!
Cum fac de obicei, am formulat un foarte scurt
chestionar, complet neconvenţional şi (aparent) hao-
tic. Am reuşit să însăilez 9 întrebări şi, după numai
câteva zile, am avut deosebita plăcere să găsesc în
căsuţa de poştă electronică un e-mail care conţinea
nu răspunsuri banale, ci nouă excelente mini-eseuri,
pe care vi le redau mai jos; câteva detalii despre
lucrările, persoana şi personalitatea amabilului
domn Ruggeri.
Carte de vizită: Giovanni Ruggeri, cercetător,
jurnalist şi eseist italian, absolvent de teologie la
Pontificia Università Gregoriană din Roma; a scris
numeroase articole şi reportaje despre România, a
publicat mai multe cărţi despre legăturile dintre
creştinism şi modernitate şi, nu în ultimul rând, este
autorul cărţii-album Icoanele pe sticlă din Sibiel
(apărută deocamdată în limbile: română, italiană,
engleză, germană şi franceză), o scriitură plină de
admiraţie şi dragoste, încântare şi apreciere faţă de
România şi cultura sa populară.
începând cu câteva „afinităţi elective” – chipuri şi
voci deosebite din România.
Acum trebuie să fac un mic pas înapoi, ca să
pot răspunde imediat unor observaţii (tăcute, dar
sesizabile) ale dvs. şi ale cititorilor. Imaginea pe care
mi-am format-o despre civilizaţia rurală, şi despre
fosta (?) Românie rurală, nu este nici idilică, nici
ireală şi nici parţială. Ea este, pur şi simplu, simbo-
lică: când mă retrag la Sibiel (chiar dacă până astăzi,
acest lucru însemna pentru mine exclusiv muncă la
Muzeu, acasă şi în grădină) sau când mă plimb
undeva prin ţară, dimensiunile enumerate mai sus –
foarte pe scurt şi doar parţial – sunt mai apropiate
de mine; le simt mult mai clar în România şi asta îmi
permite să le am ca orizont interior şi exterior
extrem de important, poate chiar vital, pentru reflec-
ţie, pentru meditare. În sfârşit, mărturisesc că
România face parte, surprinzător, din căutările
mele, din dibuirile „răspunsurilor” la câteva între-
bări esenţiale, întrebări permanente care, până la
urmă, coincid cu „marea întrebare”: eu însumi.
începând din Banat şi până în Transilvania, ca să
rămânem în cadrul figurat al călătoriei mele
Bergamo-Sibiel: de la Deta până la Deva sau din
Arad până la Sibiu! Când vin cu avionul, nu văd mai
nimic; când vin cu maşina, sunt atât de grăbit, încât
trebuie să fiu mereu atent la radar! „N-avem timp”:
ce sărăcie (şi ce tristeţe)! Timpul înseamnă viaţă. Şi
viaţa este atât de bogată, frumoasă (Austria,
Ungaria, Slovenia, România), dar este necesar să ai
ochi (şi suflet) pentru a vedea diferenţele dintre
oameni, locuri, anotimpuri…
Ca să nu fiu acuzat că am ocolit întrebarea,
aceşti „km” sunt uneori destul de mulţi de la
„Bergamo” la „Sibiel”, dacă iau în considerare modu-
rile diferite de acţiune sau de gândire; însă aceeaşi
distanţă este egală cu zero aproape dacă am în vede-
re că oamenii, oriunde s-ar afla, au speranţe, suferă,
se tem, iubesc.
În 2003, când Don Quijote se pregătea să intre
în cel de-al cincilea veac al nemuririi sale, Giovanni

Dan Costinaş: De ce tocmai România?

Giovanni Ruggeri: Pentru că fiecare dintre
noi are „nebuniile” lui! Sau, dacă vreţi o altă perspec-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

tivă, de ce România m-a ales chiar pe mine? Cu

această glumă amicală, prin care aş vrea să cores-
pund nivelului de simţ al umorului foarte agreabil în
cazul dvs., doresc să exprim, în primul rând, surpri-
za pe care eu însumi am avut-o atunci când am des-
coperit România pentru prima dată, atunci când
m-am îndrăgostit cu adevărat de această ţară, când
am hotărât să mă implic atât de mult în promovarea
unui loc de excepţie – Muzeul de icoane pe sticlă din
Sibiel (ca să nu zicem nimic despre reportajele şi
articolele mele despre România) – şi, în plan strict
personal, faptul că la un moment dat am vrut neapă-
rat să cumpăr o mică casă bătrânească la Sibiel; o
casă cu pivniţă, şopron, grajd, grădină… Nota bene:
ca orice italian harnic şi cuminte, am şi eu ceva eco-
nomii, dar, vorbind la propriu, nu sunt un om bogat,
de pildă în Italia locuiesc cu chirie; acum poate înţe-
legeţi mai bine de ce vorbeam mai sus despre „nebu-
nie”…
Farmecul irezistibil al României, care m-a
cucerit imediat, ţine de rădăcinile culturale ţără-
neşti (străvechi) ale civilizaţiei tradiţionale române,
care rezistă până astăzi. Sunt conştient că a vorbi Muzeul din Sibiel

ANUL XXI Nr. 4 (697)

Ruggeri descoperea România. Nu aveţi, uneori, sen-
zaţia că vă luptaţi cu morile de vânt?
Nu, pentru că destul de frecvent – din păcate –
situaţia este şi mai dureroasă: nu sunt nici măcar
morile, nici vânt nu există, pur şi simplu nu este
nimeni, nu este nimic. De când am început să mă
implic în promovarea României şi curând apoi a
Muzeului din Sibiel, am ştiut că sunt singur; nu
numai în România, ci şi, poate în primul rând, chiar
în Italia! Credeţi că „italienii” (permiteţi-mi să gene-
ralizez o singură dată), în majoritatea lor, iubesc şi
apreciază România? Nici vorbă! În ceea ce priveşte
România, până acum am întâlnit puţini români –
dar în general de mare valoare – care au apreciat
ceea ce îmi propusesem eu să fac şi m-au ajutat, în
majoritatea cazurilor, prin prietenia lor şi printr-un
sprijin potrivit competenţelor (în nici un caz unul de
tip financiar).
Despre instituţii ce să mai spun? Există
oameni şi oameni… De pildă, sunt unii care promit
mări şi munţi şi apoi nu respectă nici cele mai ele-
mentare reguli de bună educaţie, pe de altă parte
există funcţionari sau înalţi oficiali care, fascinaţi de
marele sacrificiu şi de extraordinara operă a
Părintelui Oancea, impresionaţi de străduinţa mea,
se implică în mod concret pentru a sprijini acţiunea
mea în favoare Muzeului şi – aşa sper şi mai mult –
pentru a sprijini chiar Muzeul. Însă voi reveni asu-
pra acestui aspect mai departe. Acum, în ceea ce pri-
veşte întrebarea dvs. şi referindu-mă în mod precis
la Sibiel: sufăr când pentru un Muzeu unic, de mare
valoare – a costat sacrificii enorme şi este mărturia
vie a genialităţii sfinte a părintelui Zosim Oancea
care, după 15 ani de închisoare şi muncă silnică, a
reuşit să ctitorească, în plin comunism, acest Muzeu
– timp de 10 ani nu s-a făcut nimic pentru a îmbună-
tăţi condiţiile şi pentru a păstra bine icoanele. Nici
până astăzi nu se ştie în mod precis, concret şi sigur,
dacă se va face ceva (şi ce anume) sau nu, pe viitor.
Icoanele se degradează în mod ireparabil, icoane
valoroase, vechi de 200-300 de ani, se pierd datorită
condiţiilor improprii de conservare. Mergeţi la
Muzeu acum, în februarie, mergeţi în martie: veţi
„muri” de frig şi veţi vedea cum se degradează icoa-
nele. Muzeul a apărut prin sacrificiile localnicilor
din Sibiel şi cu sprijinul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor din Europa şi astăzi este administrat de
Biserica Ortodoxă Română din Sibiu/Sibiel: nu pot
să cred – nu vreau să cred – că Biserica Ortodoxă şi
satul Sibiel vor accepta distrugerea progresivă a
acestui patrimoniu religios, artistic şi uman de o
inestimabilă valoare. Responsabilii Muzeului trebu-
ie să înceapă imediat un „război paşnic” împotriva
indiferenţei. Vă propun să promovăm cu toţii o cam-
panie: România pentru Muzeul din Sibiel! În ceea ce
mă priveşte, iar responsabilii Muzeului ştiu foarte
bine acest lucru, eu am fost şi voi fi mereu alături de
orice iniţiativă serioasă şi concretă de a face ceva
bun pentru Muzeu, pentru că este vorba de un popor
care s-a exprimat prin acest Muzeu şi prin icoanele
lui. Iubesc Sibielul şi mă alătur oricărui om cinstit şi
harnic care doreşte să facă ceva – nu doar să vor-
bească aiurea – pentru Muzeu.
Constantin Noica, Lucian Blaga, Dumitru
Stăniloae – numele a trei titani, pe care le-aţi rostit
într-un interviu recent. Enumeraţi-mi, vă rog, trei
adjective, câte unul pentru fiecare din cele trei mari
personalităţi.
Cunoştinţele mele de cultură română sunt prea
puţine ca să îmi pot permite o „judecată” aşa de
importantă. Totuşi, dacă insistaţi, eu aş zice – Noica:
domnesc; Blaga: intens; Stăniloae: comunicativ. Eu
am reuşit să citesc foarte puţin din Opera autorilor
menţionaţi şi numai prin prisma „intereselor” mele,
şi anume: cultura tradiţională românească, senti-
mentul religios al vieţii, relaţia românităţii cu cultu-
ra occidentală. Singurul lucru cu care nu mi-e ruşi-
ne, este acela că eu i-am descoperit pe aceşti mari
români singur, prin cercetările mele de om dornic de
a-i cunoaşte pe cei apropiaţi lui (aceleaşi orizonturi
culturale) în cultura românească. Aş avea nevoie să
găsesc pe cineva dispus să-mi predea limba şi cultu-
ra română.
Ce aţi lua din România pentru a duce în Italia,
dar şi viceversa: ce aţi aduce definitiv de acolo în
România?
Iubesc Italia (aşa cum este ea, imperfectă),
iubesc România (aşa cum este ea, imperfectă). Dar
dacă insistaţi, din România aş duce în Italia cel
puţin marea linişte şi nopţile înstelate, care la noi au
fost furate definitiv de aşa numita „civilizaţie”. Din
Italia aş duce în România cel puţin francheţea ama-
bilă şi experienţa îndelungată a libertăţii, ca să aibă
omul curajul liniştit de a spune „da” când simte „da”
şi acela de a spune „nu” când îl simte pe „nu”. În spa-
tele Muzeului, al colecţiei de icoane pe sticlă, al satu-
lui Sibiel străluceşte figura – deja legendară – a
părintelui ortodox Zosim Oancea.
Despre acest „uriaş al credinţei, al culturii şi al
bunătăţii”, cum îl numeaţi dvs. nu de mult, am citit
pe site, în cartea dv. şi în toate interviurile şi confe-
rinţele la care aţi participat.
L-aţi cunoscut personal? În ce măsură v-a mar-
cat destinul? (Spuneţi-ne ceva despre Sfinţia Sa, ceva
ce n-aţi scris/spus niciodată.)
Este unul din regretele mele mai mari: din
păcate nu l-am cunoscut personal pe părintele Zosim
Oancea, nimănui din Sibiel nu i-a trecut prin cap să
mă prezinte atunci când eu mă duceam în sat înce-
pând cu anul 2003 (este adevărat că, la vremea res-
pectivă, părintele locuia în Sibiu, unde s-a şi stins
din viaţă în 2005). Dar am citit cărţile şi textele lui,
am văzut înregistrări video, am vorbit cu mulţi
oameni care l-au cunoscut foarte bine de mult timp.
Eu sunt convins că a fost un „om sfânt”. De ce?
Pentru că el a inţeles şi suportat închisoarea ca pe
un loc unde a fost trimis de către Dumnezeu ca să îl
cunoască mai mult, să-l iubească mai mult şi să-l
slujească acolo unde oamenii sufereau. Nimeni nu
poate să spună aşa ceva dacă nu este un sfânt, adică
un om pentru care Dumnezeu este Dumnezeu, un
om care – conştient de slăbiciunile şi păcatele lui –
totuşi doreşte cu adevărat, din suflet, să-l iubească
pe Dumnezeu. Ştiţi ceva? Vă spun o impresie care
mi-a fost confirmată personal de nepoata părintelui
Zosim, doamna Smaranda Bădiliţă: Părintele
Oancea nu „mirosea” deloc a „preot”. El a fost un
sacerdot, preot din creştet şi până în tălpi, iar felul
lui de a fi şi de a vorbi are legatură cu o vocaţie reli-
gioasă adevarată, fără nimic legat de „atmosfera
ecleziastică” – în sensul banal şi superficial al cuvân-
tului. Apoi, fiind un sfânt, era şi un domn, un adevă-
rat „signore”: deşi a avut mereu cuvinte foarte seve-
re împotriva comuniştilor şi a securiştilor, niciodată
nu am depistat în cuvintele lui vreun semn de resen-
timent. Părintele Zosim – aşa povestesc bătrânii din
Sibiel, şi cu asta termin – era un om detaşat de ideea
de avere; orice ban care ajungea în mâinile lui era
destinat bisericii şi muzeului, deci, satului. Asta
spune ceva despre credinţa lui adevarată.
Părintele Zosim, chiar dacă nu l-am cunoscut
personal, mi-a marcat destinul pentru că mărturisi-
rea lui îmi aduce, pe căi nebănuite, un sprijin esen-
ţial în eforturile mele de căutare a unei înţelegeri şi
trăiri a creştinismului. Religia creştină se află astăzi
într-o situaţie de groază: bisericile vorbesc un limbaj
mereu mai indepărtat de oameni, iar oamenii, majo-
ritatea lor, trăiesc o viaţă redusă la consum şi la...
prostii. Eu nu pot să accept o biserică îndepărtată de
lume şi o lume îndepărtată de biserică; este o mare
pierdere pentru toţi. Căutarea unei inţelegeri a creş-
tinismului astăzi presupune exigenţe intelectuale,
morale şi comunitare extrem de mari, despre care nu
putem să vorbim aici (şi, fireşte, peste orice îngustă
limită confesională, pe care eu o respect foarte mult:
de pildă, fratele meu este preot catolic; câţiva preoţi,
teologi şi intelectuali ortodocşi români extraordinari
sunt printre cei mai buni prieteni ai mei). Pe scurt:
spiritul şi mărturisirea sfântă a bunătăţii şi a cre-
dinţei sincere a părintelui Zosim sunt alături de
mine şi mă sprijină în căutările mele. Pentru părin-
tele Zosim, Iisus a fost cu adevarat – în viaţa lui, nu
în predici – „calea, adevărul şi viaţa”. Acest lucru
este imensul dar al lui pentru mine şi numai asta mă
interesează.
Icoanele provin de la Nicula şi din nordul
Transilvaniei, de pe Valea Mureşului, din zona
Făgăraşului şi cea a Braşovului, de pe Valea
Sebeşului şi din Mărginimea Sibiului. Aţi vizitat
toate aceste locuri?
Din păcate nu am fost la Nicula, dar am vizitat
aproape toată România, multe dintre destinaţiile
turistice şi culturale majore: Maramureş, Bucovina,
Transilvania, Delta Dunării. Cunosc destul de bine
PĂRINTELE ZOSIM
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ţara şi, chiar din acest motiv şi datorită marii sale
bogaţii, vă spun că – paradoxal – „nu” o cunosc atât
de bine cum aş vrea. Dar sper să nu mor mâine şi să
mai văd câte ceva.
„Icoanele pe sticlă din Sibiel” respiră prin toate
paginile sale (deocamdată în limbile: româna, italia-
nă, engleză, germană şi franceză) admiraţie şi dra-
goste, încântare şi apreciere (ale autorului) faţă de
România şi cultura sa populară. În decembrie 2008
aţi lansat cartea la Veneţia, iar în urmă cu doar câte-
va zile, la Paris.
Urmează şi alte evenimente de acest gen? (Mă
gândesc bunăoară la proiecte similare în oraşe cu
mari concentrări de cetăţeni români: Londra,
München, Madrid etc.)
Pe 12 februarie am prezentat cartea la
Ambasada României din Paris, în prezenţa ÎPS Iosif,
Mitropolitul pentru Europa Occidentală şi
Meridională, iar în lunile martie şi mai voi face ace-
laşi lucru la Institutul Cultural Român din
Budapesta (19 martie), Szeged (20 martie), Viena (25
martie) şi Berlin. Sunt foarte recunoscător fostului
Ambasador al României în Franţa, actual Ministru
al Afacerilor Externe, Excelenţa Sa dl Theodor
Baconschi, pentru că prezentarea de la Paris a avut
loc datorită întelegerii şi a bunăvoinţei de care a dat
dovadă în primul rând când a fost Ambasador la
Paris; acelaşi lucru trebuie spus în ceea ce priveşte
directorii ICR menţionate. După exemplul de mare
valoare dat de IPS Iosif la Paris, de IPS Laurenţiu
Streza în România şi de câţiva (foarte puţini, din
păcate) preoţi ortodocşi din Italia, sper din suflet ca
Biserica Ortodoxă Română prezentă în ţările occi-
dentale să dorească să fie alături de mine în această
25
acţiune de promovare şi prezentare a icoanelor pe
sticlă şi a Muzeului din Sibiel, care, pe plan mai larg,
înseamnă şi prezentare a patrimoniului cultural şi
turistic al României. Din acelaşi motiv sper ca auto-
ritătile de Stat ale României să mă ajute pe plan
internaţional, prin intermediul Ambasadelor şi
Institutelor Culturale Române. Toţi cei care au asis-
tat la prezentările mele înţeleg perfect că Muzeul din
Sibiel este un simbol nemaipomenit al culturii şi al
spiritualităţii române, cu implicaţii foarte importan-
te şi pe plan turistic. Este un fel de „reclamă puter-
nică” pentru România nobilă şi profundă, un brand
cu adevărat apreciat dacă îl prezinţi în mod serios,
eficient şi pasionat. La urma urmei, Sibielul nu
înseamnă numai „Muzeu” (chiar dacă e foarte pro-
fund sensul investit în cuvântul muzeu!) ci
Transilvania, România, deci un circuit cu mai multe
destinaţii. Demersurile pe care le fac pentru Muzeul
din Sibiel şi, în general, pentru cultura română tra-
diţională, deci, şi pentru promovarea fluxului turis-
tic din străinătate spre România, au mare nevoie de
sprijinul instituţiilor româneşti, bisericeşti şi de stat
deopotrivă, ca şi de mulţi oameni binevoitori care să
dorească să facă ceva. România are mari probleme,
toate urgente, importante şi prioritare, fiecare din-
tre noi are propriile probleme; însă nu este imposibil
să faci ceva, oricât de puţin, ce poţi tu, pentru un
patrimoniu care este şi al tău şi al urmaşilor tăi. Eu
sunt mereu la dispoziţia instituţiilor centrale şi loca-
le ale României şi a comunităţilor de români din
Europa ca să promovăm împreună România adevă-
rată, inclusiv – şi nu numai – prin prisma acestei
minunate lecţii de dărnicie, jertfă şi genialitate a
Părintelui Zosim Oancea şi a satului Sibiel.
Aşa cum se obişnuieşte în interviurile noastre,
vă las ultimul cuvânt.
Dragă domnule Dan Costinaş, foarte rar mi s-a
întâmplat ca în România cineva să-mi dăruiască
ceva, cu foarte puţine excepţii, vorbesc aici de câţiva
prieteni de suflet. Dumneavoastră mi-aţi dăruit pri-
virea atentă şi prietenoasă îndreptată asupra încer-
cărilor mele şi un ajutor real pe plan editorial şi jur-
nalistic. Eu vă mulţumesc mult, în mod public, şi vă
spun că rădăcinile culturii româneşti (şi ale lumii)
nu ţin în primul rând de academii şi de instituţii –
categoric indispensabile şi meritoase! – ci de inteli-
genţa şi generozitatea oamenilor ca dvs. Vă doresc
numai bine şi vă aştept, împreună cu cititorii dvs. la
Sibiel. La mulţi ani, dragi cititori! 
februarie 2010
www.sibiel.net
APRILIE 2010
 eveniment  eveniment  eveniment  eveniment  eveniment
FESTIVALUL
INTERNAŢIONAL DE TEATRU
DE LA SIBIU
ediţia a XVII-a
Cea de-a XVII-a ediţie a Festivalului Inter-
26 naţional de Teatru de la Sibiu se va desfăşura în
perioada 28 mai – 6 iunie 2010 şi va avea tema
„Întrebări”/ “Questions”. FITS, cel mai important
festival anual de artele spectacolului din România şi
al treilea ca amploare şi importanţă din lume, propu-
ne un program care aduce la Sibiu participanţi din
70 de ţări şi prezintă 350 de evenimente ce se desfă-
şoară în 66 de spaţii de joc, aşteptând zilnic 35 000
de spectatori. Companii de renume din domeniul
artelor spectacolului, regizori români şi străini, cri-
tici, operatori din turismul cultural local şi regional,
operatori culturali străini, zeci de mii de spectatori
din comunitatea locală, regională şi internaţională
se întâlnesc la Sibiu pentru a sărbători, pe parcursul
a zece zile, creaţia şi creativitatea artistică în cadrul
unui eveniment cultural ce urmăreşte promovarea
reperelor valorice valabile la nivel mondial.
Oferta culturală a acestei ediţii este deosebit de
bogată şi variată, cuprinzând de la producţii repre-
zentative ale marilor teatre româneşti, dar şi din
străinătate, spectacole de stradă în oraşul vechi şi în
cetăţile şi bisericile fortificate medievale din împre-
jurimile Sibiului, spectacole de teatru-dans (flamen-
co, balet, dans contemporan), teatru de păpuşi, spec-
tacolele de lumini, de muzică, de pantomimă, până la
conferinţe, dezbateri, expoziţii de fotografie şi pictu-
ră, lansări de carte, instalaţii şi ateliere, care au loc
atât în spaţii convenţionale, cât, mai ales, în spaţii
neconvenţionale, transformând Sibiul într-o verita-
bilă capitală culturală a lumii.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Actuala ediţie a Festivalului Internaţional de
Teatru de la Sibiu găzduieşte spectacole ale unora
dintre cei mai importanţi şi apreciaţi regizori de tea-
tru de pe scena internaţională, oferind publicului din
România şansa de a vedea producţii de excepţie.
Odin Teatret (Danemarca) prezintă la Sibiu, în
ANUL XXI Nr. 4 (697)
cadrul unui eveniment special, trei spectacole ce
poartă semnătura reputatului regizor italian
Eugenio Barba: „În scheletul balenei”, „Odă evolu-
ţiei” şi „Visul lui Andersen”. Schauspielhaus Zürich
(Elveţia) împreună cu Teatro Garibaldi di Palermo
(Italia) şi Bart Production s.à.r.l. prezintă cel mai
nou spectacol al unuia dintre monştrii sacri ai tea-
trului contemporan: Peter Brook. „De ce, de ce” este
o meditaţie asupra teatrului, care încearcă să-i
găsescă acestuia rădăcinile şi raţiunile existenţei
prilejuind, în acelaşi timp, publicului întâlnirea cu o
mare actriţă: Miriam Goldschmidt de la Burgtheater
(Viena, Austria). Deutsches Theater Berlin (Germania)
aduce la Sibiu povestea lui Popriscin într-un specta-
col după una dintre cele mai cunoscute nuvele ale lui
Gogol: „Însemnările unui nebun”, regia Hanna
Rudolph, cu actorul Samuel Finzi. Spielzeit Europa
(Germania) aduce la Festivalul Internaţional de
Teatru de la Sibiu „Butoiul cu pulbere”, regia
Dimiter Gotscheff, o descriere fidelă a stării genera-
le de violenţă omniprezentă în unele dintre ţările
balcanice.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj (România) pre-
zintă adaptarea scenică a capodoperei cinematogra-
fice „Strigăte şi şoapte” de Ingmar Bergman, în regia
lui Andrei Şerban, iar Levan Tsuladze revine la Sibiu
cu Basement Theatre (Georgia) pentru a prezenta
publicului de aici „Faust” de Johann Wolfgang von
Goethe, într-o formulă ce se remarcă prin originali-
tate. Una dintre cele mai apreciate companii japone-
ze de teatru experimental, Yamanote Jijosha, revine
la Sibiu în 2010 pentru a prezenta propria versiune
a textului clasic „Oedip rege” de Sofocle, folosind teh-
nica de interpretare numită Yojo-han. Un alt eveni-
ment special îl reprezintă prezenţa la Sibiu a
Quanzhou Marionette Troupe (China), trupă a cărei
păpuşari folosesc o tehnică tradiţională veche de
peste 2 000 de ani şi mânuiesc marionete cu până la
36 de sfori.
Programul acestei ediţii a Festivalului Inter-
naţional de Teatru de la Sibiu va include, pentru
prima dată în istoria unui festival din România, o
secţiune de patrimoniu în care au fost incluse cele
mai reprezentative spectacole ale Teatrului Naţional
„Radu Stanca” Sibiu, de la megaproducţiile
„Metamorfoze” după Ovidiu şi „Faust” după Goethe,
regizate de Silviu Purcărete, „Electra” după Sofocle
şi Euripide, în regia lui Mihai Măniuţiu, „Viaţa cu un
idiot” de Victor Erofeev, în regia lui Andriy Zholdak,
şi „Un tramvai numit Popescu”, regia Gavriil Pinte,
până la cele mai noi proiecte, cum ar fi „Breaking the
Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess” după
Lars von Trier, regia Radu-Alexandru Nica,
„Turandot” după Carlo Gozzi, regia Andriy Zholdak,
„Berlin Alexanderplatz” după Alfred Döblin, în regia
lui Dragoş Galgoţiu, sau „Ghidul copilariei retroce-
date”, regia Gavriil Pinte, cel din urmă fiind prezen-
tat în premieră chiar în cadrul festivalului.
Spectacolele de teatru-dans ocupă şi în acest an
o poziţie importantă în programul Festivalului de la
Sibiu. Les Ballets Jazz de Montréal (Canada) se
remarcă prin expresivitate şi precizie, promiţând să
îi impresioneze chiar şi pe cei mai avizaţi critici.
Charleroi Danses din Belgia explorează spaţiul inte-
rior al omului prin dans contemporan în spectacolul
„Flowers”. Companiile din Israel ne-au obişnuit de-a
lungul timpului cu producţii impresionante din
punct de vedere tehnic şi estetic, iar în 2010 publicul
se va putea bucura de spectacolul de teatru, dans şi
operă „Rooster” de la Suzanne Dellal Centre for
Dance and Theatre, dar şi de spectacolele de dans
contemporan „Upon Reaching the Sun” şi „Kef-
Kafin” prezentate de Kibbutz Contemporary Dance
Company. Foarte apreciata com-
panie britanică Motionhouse
prezintă la Sibiu „Scattered”, o
producţie care îmbină teatrul-
dans de mare angajament fizic şi
imagistica fascinantă cu film şi
grafică pentru a crea un specta-
col vizual unic.
Spectacole de stradă ului-
toare, spectacole de instalaţii
sau itinerante, cu elemente de
circ, exploatând aerul, apa sau
focul, vor anima, din nou, timp
de zece zile, centrul istoric al
oraşului. Cie Transe Express
(Franţa), specializată în „arta
celestă” şi „teatrul de interven-
Cea de-a XVII-a ediţie a Festivalului
Internaţional de Teatru de la Sibiu se va des-
făşura în perioada 28 mai – 6 iunie 2010 şi va
avea tema „Întrebări”/ “Questions”. FITS, cel
mai important festival anual de artele specta-
colului din România şi al treilea ca amploare
şi importanţă din lume, propune un program
care aduce la Sibiu participanţi din 70 de ţări
şi prezintă 350 de evenimente ce se desfăşoa-
ră în 66 de spaţii de joc, aşteptând zilnic
35 000 de spectatori.
ţie” pare a nu avea limite în privinţa modalităţilor de
expresie folosite şi invită publicul să ia parte la trei
spectacole excepţionale: „Les Tambours en Feu”,
„Mobile Homme” şi „Mobilissimo”. Marionete uriaşe
vor invada burgul în spectacolele spaniolilor de la
Carros de Foc, iar efectele pirotehnice şi focul vor
crea seri de neuitat în spectacolele francezilor de la
Salamandre. În premieră, la Festivalul Internaţio-
nal de Teatru de la Sibiu vor putea fi urmărite spec-
tacolele de stradă ale unei companii din România:
Xtreme îmbină acrobaţia cu mişcări coregrafice spec-
taculoase ce sfidează gravitaţia. Grupul este format
şi antrenat de Dorel Moiş, medaliat cu aur la
Campionatele Europene şi Mondiale de Gimnastică
Aerobică, şi de coregrafa Debra Brown, de la Cirque
du Soleil.
În cadrul Festivalului de la Sibiu, pe scena din
Piaţa Mare vor concerta unii dintre cei mai iubiţi
muzicieni români şi moldoveni: Holograf, Cargo,
Zdob şi Zdub, Direcţia 5, Smiley şi Vama. Compania
Rustavi va aduce la Sibiu cultura populară georgia-
nă arhaică, prin cântecele tradiţionale unice în
lumea muzicii folclorice, iar proiectul Stockholm
Lisboa (Portugalia/Suedia), îşi propune să creeze
punţi muzicale între nord şi sud, abordând atât
muzică tradiţională portugheză, cât şi scandinavă.
Dan Perjovschi este unul dintre cei mai apre-
ciaţi artişti vizuali români pe plan internaţional, iar
expoziţiile sale sunt adevărate spectacole. După ce
creaţiile sale au impresionat iubitorii de artă vizua-
lă din centre culturale precum Bruxelles, Eindhoven,
Helsinki, Köln, Londra, Liverpool, New York, Paris,
Sevilia sau Sidney, Festivalul Internaţional de
Teatru va găzdui o expoziţie – eveniment a marelui
artist sibian, în cadrul ediţiei din acest an.
Pe toată perioada festivalului vor avea loc lan-
sări de carte, spectacole-lectură şi conferinţe, care
vor aduce la masa de discuţii personalităţi marcante
ale lumii culturale naţionale şi internaţionale pre-
cum Eugenio Barba, George Banu, Andrei Codrescu,
Pippo Delbono sau Mircea Dinescu. De asemenea,
cea de-a XIII-a ediţie a Bursei de Spectacole se va
desfăşura în perioada 3 – 6 iunie.
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu
şi Teatrul Naţional „Radu Stanca” se bucură de spri-
jinul celor mai importante structuri oficiale româ-
neşti şi europene, fiind un obiectiv strategic al
Ministerului Culturii şi Cultelor care, alături de
Consiliul Local, este principalul finanţator al acestui
eveniment. Festivalul Internaţional de Teatru de la
Sibiu este sprijinit de Preşedinţia României,
Consiliul Judeţean Sibiu, Comisia Europeană, de
centrele culturale şi ambasadele ţărilor acreditate în
România, de reţele internaţionale, dar şi de sponsori
privaţi. 
Biroul de presă al Festivalului

Jeana Morărescu
Cătălina Buzoianu şi
Eugène Ionescu
ultima „cernere prin sită”
a celor patru experimen-
te.
Odată edificaţi a-
supra naturii acestui
„spectacol-atelier”, o re-
marcă fundamentală se
cere dintru început e-
nunţată: Creatorii im-
portanţi – şi prin aceas-
ta înţeleg creatorii
autentici – acţionează
întotdeauna, când e
vorba să exploreze esen-
ţele semantice profunde
ale unui text, şi pe
această explorare să
înalţe un construct pro-
priu – prin instinct
artistic. „Instinctul”,
„simţul intern”, e facto-
rul primordial care cro-
ieşte axul constructului
artistic, opiniile teoreti-
ce putând să i se asocie-
ătălina Buzoianu a prezentat pe scena ze uneori, dar alteori să
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
său eu autentic, al lui Beranger, cel care a intrigat de
la început prin nonconvenţionalismul său). Piesa lui
Ionescu e o diatribă la adresa naturii umane genera-
le, care atât de uşor se poate desfigura şi poate
deveni atavică. Şi tocmai de aceea ea este, precum
simte şi Cătălina Buzoianu, de o necontenită „actua-
litate” şi... actualizare: pentru că e metapolitică şi
trans-istorică: vizează vulnerabilitatea ontologică a
omului. Nu doar a celui aflat în postura puterii socia-
le, ci a oricărui om devenit victima comportamentu-
lui comunitar artificios. Or, dincolo de ce a „gândit”
regizoarea pe marginea textului, „simţul său intern”
ne-a oferit un spectacol cu accentul gravat pe ontolo-
gia umană derapabilă, pe raportul dintre rezistenţa
în propriul ei adevăr, a naturii umane şi eşuarea ei
în patologia falsetului. Chiar dacă, în cuplul „amici-
lor” antinomi (Beranger şi Jean) nu ne-am mai întâl-
nit cu dezinvoltura specială, strălucitor pamfletară,
a celor doi mari actori ce şi-au întipărit interpretări-
le în memoria noastră, de acum aproape o jumătate
de veac: Radu Beligan şi Ion Lucian. Mai modeşti în
evoluţie, Marius Gâlea şi Alin State şi-au canalizat
în schimb personajele pe linia unui firesc mai puţin
autodistanţat, în credinţa că personajele ionesciene
pot deţine psihologii; că, adică, în acest teatru „al
absurdului” se poate ascunde, chiar dacă sub forma

C Teatrului de Comedie din Capitală, la

interval de patruzeci şi şase de ani de
la premiera primă în România, pe ace-
iaşi scenă, celebra comedie sarcastă a lui Eugen
Ionescu, „Rinocerii”. Nu ştim dacă teatrul în cauză a
preluat spectacolul în repertoriul său, ori numai l-a
găzduit. O găzduire ce ar putea fi oricum, onorantă –
şi care oricum îl angajează, prin ipostazierea, la
acest mare interval de timp, a două versiuni în care
„lectura” teatrală a textului marchează diferenţieri –
dar şi permanenţe – de perspectivă. Spectacolul
Cătălinei Buzoianu e croit sub semnul unui experi-
ment: în primul rând, a reunit în distribuţie un grup
de tineri actori aflaţi la studii de masterat în cadrul
Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică
„I.L.Cargiale”, alături de doi profesori ai lor (Mirela
Gorea şi Marius Gâlea) şi de colaboratorii Catedrei
UNESCO ai Institutului Internaţional de teatru
(Filip Ristovski şi Alina Patilea). Regizoarea propu-
ne un „spectacol-atelier” „născut din patru experi-
mente realizate în 2009 cu distribuţii diferite, din
România şi din străinătate – spectacole lucrate în
cadrul Studioului UNESCO din Bucureşti şi în
cadrul Atelierelor internaţionale de actorie de la
Sinaia”. Deducem, aşadar, că distribuţia ar putea fi
se şi îndepărteze fără ştiinţă de vectorul lui, rămâ-
nând cu alte cuvinte în urma „simţului intern”, înda-
torate nu de puţine ori locurilor mai mult sau mai
puţin comune ale opiniilor deja încetăţenite în men-
talul colectiv.
lui alienată, un substrat de „teatru psihologic”.
Pigmentele-forte ale alienării au integrat celelalte
personaje, cu rol apăsat de „coloratură” caricală, în
complementul expresionist-humoristic ce a întregit
viziunea spectaculară cu versantul ei robotizat: Filip
27
Spre lauda Cătălinei Buzoianu, instinctul său Ristovski în „Logicianul” ca şi în „Domnul Papillon”
artistic de acuitate prevalează în faţa unor conside- creează, voit de fapt, două variante posibile ale unui
rente ideatice de natură ideologică de mult puse în acelaşi personaj hiper-emfatic, ajuns să întrupe
circulaţie şi devenite modele generalizate de inter- vidul lăuntric absolut. Apariţia oferă punctul maxim
pretare. Mai exact: în cele câteva rânduri considera- al şarjei – atât prin joc – cât şi prin costumaţia de
te „profesiuni de credinţă” de pe „Programul” specta- epocă revolută, de tip circar. (În „experiment intră o
colului, regizoarea consideră această comedie, „care scenografie colectivă: Cristi Marin, Balázs György,
nu e doar sarcastă – precum spuneam, ci în substra- Ioana Dumitriu, Elena Constantin). Elena Gorea
tul ei, tragică din punct de vedere uman, cea mai apare la rându-i în două ipostaze, qvasi-caricale:
politică (s.m.J.M.) şi poate cea mai surprinzătoare „Doamna cu Pisica” (pisica e prima victimă, strivită
piesă a lui Eugène Ionesco prin necontenita ei actua- de primul rinocer neidentificat) – şi „Doamna Boeuf
litate, actualizare şi posibilitate de a vedea viitorul inconştientă de începutul propriei metamorfoze,
ameninţat de acest pericol, niciodată stins, a unei (văduva Domnului Boeuf la rându-i rinocerizat). O
posibile rinocerizări a vieţii”. Unde se desparte con- personalizare vizuală de ramolisment hâtru îi oferă
cepţia mentală aci enunţată, a regizoarei, de instinc- Daniel Haralambie „Domnului Bătrân”. Alex. Job
tul ei artistic autentic? În faptul că „Rinocerii”, în creionează trei scurte „efigii” provinciale: Băcanul,
profunda viziune tragi-comică a lui E.I. nu este aşa Patronul, Botard; roluri scurte „în ton”: Băcăuneasa,
cum s-a crezut câteva decenii la rând şi se mai crede Chelneriţa, Pompierul – Alina Patilea. O prezenţă de
încă, o piesă „politică”, şi că înainte de a fi vizat opre- relief ne-a recomandat-o pe Alexandra Fasolă în
siunea fascistă sau comunistă (regresia în animalic a rolul Daisy (iubita lui Beranger, a cărei posibilă
omenescului ca simptomatologie a politicului dicta- „rinocerizare” e special lăsată „în coadă de peşte” în
torial), E.I. vede apariţia „rinoceritei” ca o consecin- actuala versiune spectaculară a piesei) – ca pe o inte-
ţă directă a pervertirii naturii umane generale, de repretă cu tonus liric, dezinvoltură şi „priză” scenică
către clişeele comportamentului social fixat în preju- remarcabilă, demnă de a fi urmărită şi pe viitor. Dar
decăţi şi „reguli” osificante, artificiale. Faptul că dra- să nu uităm „vizualizarea” teatralizată prin momen-
maturgul nu se referă directamente la politic, ci la tele coregrafice (Andreea Novac) sau ilustraţia muzi-
uşurinţa animalizării brutale a omului – a oricărui cală ca teatralizare sonoră (Călin Grigoriu). 
om! – prin contaminarea naturii sale reale de către
clişeele artificiale ale falsei „morale sociale”, care
anihilează individituali-
tatea şi transformă
oamenii vii în roboţi
sociali, o dovedeşte fap-
tul – evident la o lectură
aplicată a textului – că
primul rinocer ce trece
pe străzile oraşului pro-
vincial e un „anonim”.
La fel şi al doilea, şi al
treilea, ş.a.m.d. – până
ce se află vestea că foar-
te mulţi „cunoscuţi” s-au
transformat în acele bru-
tale şi inconştiente făp-
turi. Abia mai târziu,
când fenomenul e deja
generalizat, aflăm că şi
reprezentanţii „autorită-
ţilor” s-au transformat.
Fenomenul acesta cu-
prinde întreaga popula-
ţie (cu excepţia rezistă-
rii, în intuirea propriului
APRILIE 2010

Premiile Oscar 2010
Dana Duma
Războiul ca drog
diţia 2010 a Premiilor Oscar va rămâ-
E
ne în istoria cinematografului pentru
spargerea unui tabu: pentru prima
dată o femeie (Kathryn Bigelow) a câş-
tigat Premiul pentru regie, iar pelicula sa, The Hurt
Locker, a fost votată cel mai bun film. Iar dacă mai
observăm că această mică producţie (cu un buget de
11 milioane de dolari) a învins mega-producţia
Avatar de James Cameron, cu încasări de 2,5 miliar-
de, tabloul victoriei apare şi mai viu colorat. Chiar
dacă am refuza tentaţiile speculaţiilor senzaţionalis-
te, care au alimentat zile la rând cotidianele, nu se
poate să nu observăm că ceva important se schimbă
la Hollywood. Dacă succesul comercial era răsplătit,
de obicei, de palmaresul Oscarurilor, se mai strecu-
ra, din când în când, un film „atipic”, precum Crash,
de Paul Haggis, de pildă (premiat în 2006). Fără să
fie un vârf de box office, a câştigat, în 2008 şi pelicu-
la fraţilor Coen Nu există ţară pentru bătrâni. Şi
totuşi, nu s-a mai întâmplat până acum ca în înfrun-
tarea finală dintre cel mai popular film (Avatar,
devenit între timp a devenit campionul încasărilor
din toate timpurile) şi unul primit destul de rece de
public (deşi entuziast de critică) să câştige cel din
urmă.
S-ar putea ca explicaţia să se afle în aparte-
nenţa la un anume gen. The Hurt Locker este, până
în prezent, cea mai reuşită, emoţionantă peliculă
despre războiul din Irak. Deşi s-au făcut până acum
destul de multe filme despre această rană deschisă a
Statelor Unite, nici unul nu a reuşit să facă istorie.
Nici măcar un regizor de talia lui Brian De Palma
n-a reuşit, cu Redacted, o poveste despre actele de
violenţă ale unor soldaţi americani în Irak să câşti-
ge recunoaştere unanimă, nici oscarizatul Paul
28 Haggis cu In the Valley of Elah, glosând cam pe
aceeaşi temă. Dacă războiul din Vietnam are filmele
sale în istoria cinematografului (mai ales
Apocalipsul acum de Francis Ford Coppola), războ-
iul din Irak are, abia acum, „filmul său”: The Hurt
Locker, difuzat şi la noi, de postul Pro TV sub titlul
Echipa de foc. Dar cine este autoarea acestei pelicu-
le care a reuşit să câştige susţinerea votanţilor
Academiei Americane de Film?
Chiar dacă în ultima vreme s-a scris mai mult
despre Kathryn Bigelow ca fostă soţie a lui
Cameron, regizorul cel mai „văzut” din lume, trebu-
ie să spunem că ea însăşi este o cineastă respectată,
chiar dinaintea câştigării unui Oscar. După ce a stu-
diat pictura dar şi cinematograful, ea a absolvit un
master de critică şi teorie de film. A frecventat
mediile intelectuale new-yorkeze şi a petrecut mult
timp în preajma faimoasei scriitoare Susan Sontag.
Deşi a regizat puţine filme, deşi ele n-au fost mega-
succese de box office, Kathryn Bigelow şi-a câştigat
un statut aparte. Nu degeaba se spune despre ea că
este „un Clint Eastwood cu fustă”. Spre deosebire de
alte cineaste de la Hollywood (Nora Ephron, Nancy
Meyers, specializate în comedii romantice), ea şi-a
demostrat forţa talentului în genuri stimulatoare de
adrenalină, în care excelează de obicei bărbaţii:
thrillerul (Point Break, K 19-The Widowmaker), şi
science fiction-ul (Strange Days). Regizoarea a debu-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ANUL XXI Nr. 4 (697)
tat în 1982 cu un mic film independent, The
Loveless, povestea unui grup de motociclişti delin-
cvenţi care terorizează un orăşel liniştit, în care fai-
mosul Willem Dafoe joacă primul său rol principal.
Încă de la această opera prima surprindea capacita-
tea ei de a crea suspans, atmosferă tensionată şi de
a descrie confruntări masculine, virtuţi demonstrate
şi în peliculele ulterioare.
În The Hurt Locker Bigelow păşeşte apăsat pe
teritoriul filmului de război, genul care i-a consacrat
pe unii dintre cei mai importanţi cineaşti de la
Hollywood: David Wark Griffith (Naşterea unei
naţiuni), Lewis Milestone
(Nimic nou pe frontul
de Vest), Howard Hawks
Sergentul York), Michael
Cimino (Vânătorul de
cerbi), Steven Spielberg
(Salvaţi soldatul Ryan),
Clint Eastwood (Stea-
guri pline de glorie),
sau deja amintitul
Coppola cu Apocalip-
sul acum. Cum s-ar
caracteriza noutatea
adusă de Bigelow?
Oricum, pelicula
ei trebuie plasată în
contextul celor care
evocă războaiele de
azi, mai ales cel din
Irak. Fără a politiza,
fără a pune în scenă
scene de luptă cu mii
de figuranţi, regizoa-
rea reuşeşte să trans-
mită oroarea cotidia-
nă, spaimele şi euforia
supravieţuirii din fiecare zi. Împreună cu scenaris-
tul Mark Boal (câştigătorul altui Oscar), cineasta a
ales formula metonimiei, vorbind despre o întreagă
armată prin experienţele unei echipe de genişti. Ea
aduce în prim plan „dependenţa de război”, „războiul
ca drog”, sindrom de care suferă personajul princi-
pal, un fel de supererou pentru care dezamorsarea
bombelor nu mai provoacă emoţii de niciun fel. De
fapt, pentru el ocupaţia sa e un fel de artă şi el se
îndreaptă înspre locurile unde ticăie mecanismele
ucigaşe la fel ca un pianist înspre instrumentul său.
Urmează demonstraţia de măiestrie, în care ochii
celorlalţi se uită înspăimântaţi la gesturile lui (foar-
te inspirată mizanscena „ca la teatru”, în care irakie-
nii privesc misiunea din balcoane, ca pe un specta-
col). Sergentul William James (jucat de Jeremy
Renner, nominalizat pentru rol principal la Oscar
2010), care a dezamorsat 873 de bombe, e privit cu
admiraţie de superiori şi uneori cu furie de colegii
săi, pentru că îi pune permanent în pericol. „Ţărăno-
iul” apostrofat de ceilalţi doi membri ai echipei nici
măcar nu-şi asumă aceste pericole mortale de dragul
gloriei, ci pur şi simplu pentru că simte că este util,
competent, performant în meseria asta. Portretul
genistului incomod nu este, din fericire, monocord.
Cu un remarcabil simţ al nuanţelor, regizoarea schi-
ţează rarele elanuri de duioşie ale lui James: pentru
Bekham, adolescentul care vinde casete piratate în
Bagdad, şi pentru propriul său fiu, în vârstă de câte-
va luni. În faţa acestuia eroul rosteşte şi monologul
său din final, din care aflăm că îi este imposibil să se
întoarcă la viaţa „civilă”, idee care ne fusese sugera-
tă şi în scena în care îl vedem într-un supermarket,
incapabil să aleagă un pachet cu fulgi de cereale.
Urmărind pas cu pas aceşti membri ai echipei
de genişti confruntaţi în fiecare clipă cu moartea,
aflăm poveştile şi motivaţiile fiecăruia, înţelegem ce
simt combatanţii americani în războiul din Irak,
cum se raportează ei la populaţia locală şi la cei de
acasă. Kathryn Bigelow ştie să creeze suspans din
câteva cadre, să facă dintr-o pisică şchioapă,
umblând printre gunoaiele din Bagdad, sinecdoca
unei lumi devastate. Ea şi-a meritat pe deplin
Oscarul pentru regie, după cum meritate au fost şi
celelalte trofeee acumulate de Hurt Locker: pentru
cel mai bun film, cel mai bun scenariu, cel mai bun
montaj, cel mai bun sunet şi cel mai bun mixaj sonor.
Nu e de mirare că membrii Academiei Americane de
Film au votat această peliculă atât de apreciată de
criticii de pretutindeni, făcând posibilă acceptarea
unui fapt recunoscut până acum cu jumătate de
gură: profesia de regizor nu este una exclusiv mascu-
lină.
Despre „marele învins” Avatar putem spune că
şi el a obţinut exact Oscarurile meritate. Nominali-
zat la nouă categorii, ca şi The Heart Locker, Avatar
a câştigat trofeele pentru cea mai bună imagine
(Mauro Fiore), scenografie (Robert Stromberg, Rick
Carter, Kim Sinclair) şi efecte vizuale.
Cameron s-a bazat pe creativitatea unei imen-
se echipe de informaticieni pentru a zămisli lumea
mirifică de pe planeta Pandora, echipă ce a rafinat
spectaculos procedeele CGI şi motion capture.
Numai că acesta a fost şi dezavantajul filmului în
cursa Oscarurilor pentru că actorii votanţi nu vor să
fie înlocuiţi, în viitor, de interpreţi „sintetici”, obţi-
nuţi cu aceste uimitoare procedee.
Restul palmaresului acestei ediţii nu a oferit
prea mari surprize. La capitolul interpretare s-a
repetat, practic, votul de la Globurile de aur. Jeff
Bridges a câştigat Oscarul pentru rolul cântăreţului
de country aproape uitat care revine spectaculos pe
scenă în Crazy Heart, pelicula câştigând şi Oscarul
pentru cel mai bun cântec („The Weary Kind” de
Ryan Bingham şi T.Bone Burnett), iar Sandra
Bullock a obţinut Oscarul pentru rol principal femi-
nin. Se pare că nu atât graţie calităţilor ei actori-
ceşti, cât datelor poveştii din The Blind Side, despre
o femeie albă care ajută un adolescent de culoare
să-şi regăsească demnitatea devenind jucător de fot-
bal. Excepţionala compoziţie făcută de austriacul
Christoph Waltz în filmul lui Quentin Tarantino
Inglorious Basterds a fost răsplătită conform aştep-
tărilor cu Oscarul pentru rol secundar, în timp ce
echivalentul feminin al premiului, a fost acordat lui
Monique pentru rolul mamei abuzive din Precious
(peliculă premiată şi pentru cel mai bun scenariu
adaptat). Au confirmat aşteptările şi Oscarul pentru
cel mai bun lung metraj de animaţie (Up/Sus) de
Pete Docter, ca şi cel pentru film străin, care a reve-
nit thrillerului argentiniano-spaniol Secretul ochilor
săi de Juan José Campanella. Oscar 2010 a fost o
ediţie spectaculoasă, care promite mari schimbări în
mentalităţile industriei americane de film. 

Călin Căliman
Interferenţe cinematografice
româno-franceze
inematograful a ajuns în România la
C cinci luni (fără o zi) după istorica repre-
zentaţie publică a fraţilor Lumière, la
Paris, pe Bulevardul Capucinilor
numărul 14, în Salonul Indian de la „Grand Caffé”, la
28 decembrie 1895. Deloc întâmplător, primele proiec-
ţii publice ale cinematografului în România, la Bucu-
reşti, au avut loc la redacţia ziarului de limbă france-
ză „L’Indépendance Roumaine”, unde au rulat, înce-
pând din 27 mai 1896 primele filme Lumière sosite în
România şi unde, în anul următor, aveau să fie pro-
iectate primele „vederi româneşti”, datorate operato-
rului de origine franceză, Paul Menu, fotograful zia-
rului „L’Indépendance Roumaine”, care, în întreaga
sa viaţă, de 97 de ani, n-a filmat decât vreme de 40 de
zile, atunci, în România, aproape 20 de filmuleţe (de
câte un minut fiecare), înscriindu-şi numele pe „actul
de naştere” al filmului naţional. Vorbind despre inter-
ferenţe româno-franceze, ar fi de amintit şi faptul că
filmul românesc şi filmul francez împart prioritatea
mondială în privinţa documentarului ştiinţific, pen-
tru că, încă în veacul al XIX-lea, în 1898, doctorul
francez Eugène Doyen, la Paris, şi doctorul Gheorghe
Marinescu la Bucureşti au realizat, cam în aceeaşi
perioadă, primele filme de cercetare ştiinţifică, medi-
cală. Tot din anii începuturilor cinematografice româ-
neşti, datează câteva colaborări importante franco-
române, pe genericul primelor filme de ficţiune (reali-
zate de Grigore Brezeanu) figurând numele unor
prestigioşi operatori francezi: Victor de Bon la filmul
de metraj mediu Amor fatal din 1911 şi Franck
Daniau la filmul Independenţa României din 1912,
pentru ca toate filmele produse de „Filmul de artă
Leon M. Popescu” în cel de al doilea deceniu al veacu-
lui trecut (până la izbucnirea primului război mon-
dial) să-i aibă ca operatori pe Franck Daniau şi
Alphonse Chagny. Un episod agitat şi controversat al
colaborărilor româno-franceze – asupra căruia mi-aş
îngădui să insist – l-a constituit filmul Roumanie,
terre d’amour (România, ţara dragostei), realizat sub
auspiciile Gaumont Franco-Film Aubert, Paris şi
Rador S.A.R.Bucureţti în anul 1931 (erau primii ani
ai filmului sonor), în regia francezului Camille de
Morlhon, cu un scenariu literar de G. şi S. Peytavi de
Fougères, şi cu o distribuţie franco-română. Dacă
presa română a primit filmul cu indulgenţă (şi chiar
cu elogii aduse „distinsului scriitor francez” Peytavi
de Fougères), presa franceză a fost necruţătoare cu
filmul, în comentariul semnat de Richard Pierre-
Bodin în „Figaro” (din 31 mai 1931) putând fi citite
fraze de tipul: „Nu cititorilor lui «Figaro», nu amicilor
credincioşi ai lui Robert de Flers (...) le voi spune ce
sentimente profunde leagă una de alta pe cele două
surori, bogate de aceeaşi civilizaţie, îndoliate de ace-
leaşi sacrificii, îngreunate de aceleaşi victorii mutila-
te, cu aripile lor tăiate. Am fi fost deci în drept să ne
gândim că un film, intitulat România, ţara dragostei,
realizat de un francez, prezentat ca o operă franceză,
va fi un omagiu acestei ţări, un monument ridicat
acestei amiciţii ancestrale. Puţin dornici de a semna-
la o greşeală acoperită, de bine de rău, de cinemato-
grafia franceză, am preferat însă să nu amintesc de
acest film primitiv, care prezintă cu o stângăcie tehni-
că pe care n-o egalează decât lipsa ei de gust, o
Românie de carton (...). Şi am putea râde de virtuozi-
tatea acestui chirurg-dentist care ştie să extragă fără
durere, ca o simplă măsea, câteva milioane de lei din
bugetul român de propagandă, dacă prietenia franco-
română şi prestigiul cinematografiei franceze n-ar fi
supărător atinse de aceste jocuri (...). O, Românie,
ţara prieteniei, «Figaro» îţi cere scuze în numele cine-
matografiei ţării sale”. Sărind peste ani, unul dintre
cele mai importante filme româneşti, ecranizarea O
noapte furtunoasă de Jean Georgescu, după
I.L.Caragiale, un film din 1943, a fost filmat de
remarcabilul operator francez Gérard Perrin.
Spre sfârşitul anilor ’50 din veacul trecut, este
de remarcat sosirea în România, cu intenţii artistice,
a unor regizori francezi, pentru realizarea unor filme
de lung metraj. În filmul său Citadela sfărâmată (cu
premiera în aprilie 1957), regizorul Marc Maurette
ecraniza o piesă „în vogă” la acea oră a dramaturgu-
lui Horia Lovinescu, a cărei acţiune era plasată în
România postbelică, portretizând, în tonuri tragi-
comice, personajele unei „lumi apuse”. După nici un
an, un alt regizor francez (de data aceasta un nume
marcant), Louis Daquin propunea spectatorilor o altă
ecranizare, Ciulinii Bărăganului (după romanul cu
acelaşi titlu al scriitorului româno-francez Panait
Istrati), o coproducţie la care au contribuit şi alţi
artişti francezi, printre care André Dumaitre, opera-
torul filmului, autorul unor cadre antologice cu ciulini
bătuţi de vânturile Bărăganului. Peste câţiva ani va
veni în România un alt cineast francez important,
Henri Colpi, atras, iniţial, de acelaşi Panait Istrati şi
sedus, ulterior, de o comedie sentimentală a drama-
turgului Mihail Sebastian. În septembrie 1963, Colpi
ieşea pe ecrane cu Codin, o altă contribuţie notabilă
la transpunerea cinematografică a scrierilor cu pro-
nunţată tentă auto-biografică ale prozatorului româ-
no-francez Panait Istrati, un film româno-francez
care a beneficiat şi de o distribuţie româno-franceză,
printre interpreţi fiind şi Françoise Brion, Nellie
Borgeaud, Germaine Kerjean, Maurice Sarfati.
Celălalt film al regizorului Henri Colpi, Steaua fără
nume, ieşea pe ecranele bucureştene în octombrie
1967, protagonişti fiind doi actori francezi „de marcă”,
Claude Rich – care a propus un profesor Miroiu sen-
sibil şi discret, cu marcate predispoziţii imaginative –
şi Marina Vlady, o „stea fără nume” eterică, parcă o
întrupare de vis. Între timp, a filmat în România şi
marele regizor francez René Clair, Serbările galante
(cu premiera în luna mai 1966), o savuroasă parodie
anti-războinică, cu o distribuţie internaţională, din
care făceau parte şi Jean Pierre Cassel, Geneviève
Melanie Laurent
în Concetrul
Casile, Kovács Györgyi, Jean Richard, Philippe
Avron, Fory Etterle, Marie Dubois. În iunie 1967 se
filma în România şi ajungea pe ecranele româneşti
comedia româno-franceză Şapte băieţi şi o ştrengăriţă
de Bernard Borderie, cu multe vedete internaţionale
în distribuţie, printre care Jean Marais, Sidney
Chaplin, Marilu Tolo, Guy Bedos, alături de actorii
români Florin Piersic, Şerban Cantacuzino, Aimée
Iacobescu, Dem Rădulescu. Privite retrospectiv, aces-
te stagiuni româno-franceze dintre anii 1957 şi 1967
au părut multă vreme, multora, episoade de science-
fiction (chiar dacă un regizor român precum Sergiu
Nicolaescu a statornicit, prin ani, o colaborare teme-
nică, îndeosebi în realizarea unor seriale, cu echipe de
cineaşti francezi, cu regizori precum Gilles Granger,
ei semnând, împreună câteva filme inspirate de scrie-
rile lui Jules Verne, Insula comorilor şi Piraţii din
Pacific, şi chiar dacă tot Sergiu Nicolaescu a realizat
un serial în şase episoade pentru Televiziunea france-
ză dedicat ilustrului poet francez François Villon,
după care a realizat şi un film pentru marile ecrane,
François Villon, cu Florent Pagny în rolul titular,
actor devenit ulterior mare vedetă a rock-ului fran-
cez).
Cam în aceeaşi perioadă a colaborărilor româ-
no-franceze din anii ’50 şi ’60, filmul românesc a înre-
gistrat succese memorabile la Festivalul de la
Cannes. „Deschizător de drum” a fost desenul animat
al lui Gopo din 1957 Scurtă istorie, distins cu un prim
„Palme d’Or” destinat cinematografului românesc.
Filmul de idei al lui Gopo care concentra zece milioa-
ne de secole în zece minute, şi care i-a determinat pe
unii comentatori (criticul italian Gianalberto
Bendazzi) să vorbească despre „revoluţia gopiană” în
filmul mondial de animaţie, a fost o adevărată revela-
ţie la Cannes în 1957. Iată, de pildă, ce scria, atunci,
reputatul critic francez Georges Sadoul: „Nu ştim
nimic despre realizatorul şi autorul Ion Popescu
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Gopo, care trebuie să fie tânăr. Filmul său acumulea-
ză în zece minute idei poetice, într-o povestire umoris-
tică plină de ritm şi de imaginaţie. Este foarte impor-
tant că filmul său nu datorează cu rigurozitate nimic
nici lui Disney, nici lui Grimault, nici şcolii cehoslova-
ce, nici celei sovietice. Acest filmuleţ a fost la Cannes
o descoperire care trebuie semnalată prin strălucirea
unui mare premiu”. În deceniul următor, o distincţie
majoră la Cannes avea să obţină lung metrajul lui
Liviu Ciulei Pădurea spânzuraţilor: premiul de regie
la ediţia din 1965 recompensa o ecranizare de înaltă
ţinută culturală, un autor cu şanse reale de a intra în
elita filmului mondial, dar care, din păcate, n-a mai
ajuns pe platouri cinematografice, în ciuda unor pro-
iecte de-a dreptul palpitante. Un alt regizor român,
Mircea Mureşan, obţinea în 1966 o prestigioasă con-
firmare la Cannes, prin Premiul pentru „Opera
Prima” primit de filmul său Răscoala, o altă ecraniza-
re după opera scriitorului Liviu Rebreanu ajunsă pe
ecrane. Către sfârşitul aceluiaşi deceniu, un scurt
metraj documentar românesc, Cântecele Renaşterii de
Mirel Ilieşiu, obţinea, de asemenea, „Palme d’Or” la
Cannes. Multă vreme, şi aceste premii au fost nişte
„flori rare” în palmaresul filmului românesc, chiar
dacă, din când în când, rar, câte un film românesc mai
era inclus în „selecţia oficială” de la Cannes.
Prezentul imediat contrazice această stare de
fapt. Mă voi referi doar la relaţia filmului românesc
cu festivalul de la Cannes din mileniul al treilea, când
a fost consemnat şi primul premiul „Palme d’Or” pen-
tru un film românesc de lung metraj, 4 luni, 3 săptă-
mâni şi 2 zile de Cristian Mungiu, în 2007. Tot la
Cannes, şi tot în 2007, obţinea Marele Premiu, la sec-
ţiunea „Un certain regard” şi filmul California
Dreaming de Cristian Nemescu. În urmă cu doi ani,
la ediţia din 2005, la aceeaşi secţiune, obţinea un
Premiu şi Moartea domnului Lăzărescu de Cristi
Puiu. În 2006, la secţiunea „Quinzaine des realisa-
teurs”, filmul A fost sau n-a fost? de Corneliu
Porumboiu primea Premiul „Camera d’Or”. Tot
atunci, la secţiunea „Un certain regard”, actriţa
Dorotheea Petre primea Premiul de interpretare
feminină pentru filmul Cum mi-am petrecut sfârşitul
lumii de Cătălin Mitulescu. Iar în 2009, tot la secţiu-
nea „Un certain regard”, filmul lui Corneliu
Porumboiu Poliţist, adjectiv, a primit Premiul pentru
regie, şi încă un premiu, acela al Federaţiei
29
Internaţionale a Presei Cinematografice (FIPRESCI).
Dar şi câteva filme de scurt metraj au obţinut distinc-
ţii la Cannes în ultimii ani: Trafic de Cătălin
Mitulescu – „Palme d’Or” pentru scurt metraj (2004),
şi Călătorie la oraş de Corneliu Porumboiu – premiul
II la secţiunea „Cinéfondation”(2004)... Avem de a
face, neîndoios, cu un „nou val” în cinematograful
românesc al prezentului, şi festivalul de la Cannes,
cea mai importantă competiţie cinematografică euro-
peană, certifică această situaţie. Iar Franţa reprezin-
tă, astăzi, un sprijin puternic în dezvoltarea şi afir-
marea filmului românesc. Să nu uităm faptul că fil-
mele din ultimii ani ale regizorului Nae Caranfil –
cineastul care a dat, practic, tonul renaşterii cinema-
tografice în România – au co-producători francezi,
„Domino Film” fiind casa de producţie de pe genericul
filmelor Filantropica şi Restul e tăcere. Aş mai aduce
în discuţie un singur exemplu, din multe posibile.
Cineastul de origine română, stabilit în Franţa, Radu
Mihăileanu, a realizat, în ultimele două decenii,
patru valoroase coproducţii, Trahir (1992), Train de
vie (1998) şi, în mileniul III, Va, vis et deviens!, şi,
foarte recent, filmul Concertul cu care s-a încheiat
Festivalul filmului francez din 2009, un prestigios
festival bucureştean ajuns la cea de a 13-a ediţie, cu
peste 50 de pelicule franceze recente, printre care şi
acela româno-francez din gala de deschidere, Cendres
et sang de Fanny Ardant, o superbă prezenţă în sala
Cinematografului „Studio”, care a găzduit manifesta-
rea. Pe parcursul anului 2009 am avut prilejul să
vedem pe ecrane bucureştene şi alte valoroase creaţii
franţuzeşti, printre care – pentru mine – unul dintre
cele mai frumoase filme văzute în viaţă, documenta-
rul autobiografic Plajele lui Agnès, realizat de ilustra
regizoare Agnès Varda la 80 de ani, un minunat oma-
giu de suflet adus cinematografului, prezentat cu pri-
lejul festivalului de filme europene. 
Marina Vlady in Steaua fără nume
APRILIE 2010
 Dorin David
Florin Şerban – gânditorul faţă în
faţă cu filmul său
ă Florin Şerban este mai întâi licenţiat
C
în filosofie, apoi în regie de film, cred că
nu mai este acum un secret pentru
nimeni. Că a câştigat un meritat pre-
miu, Ursul de Argint, mai mult, că era favoritul pen-
30
tru cel de aur, este de asemenea binecunoscut. Dar
aş vrea aici să aprofundez puţin un aspect al acestei
probleme – ca să-i spun aşa.
Când m-am hotărât să dau admitere la
Filosofie, un amic m-a întrebat de ce? şi m-a sfătuit
să-mi bag minţile în cap, pentru că nu o să ajung
niciunde cu filosofia. Despre a doua parte, no com-
ment. În ceea ce priveşte întrebarea, răspunsul pe
care i l-am dat a fost că filosofia îţi deschide nenumă-
rate şi nebănuite orizonturi. Pentru mulţi dintre
foştii mei colegi ea a însemnat exact o deschidere
pentru o a doua facultate, o bază solidă pentru o altă
orientare. Am într-adevăr şi câţiva prieteni care au
continuat cu filosofia, fie că o predau ca profesori, fie
că încă o mai studiază, ca doctoranzi, etc., dar numă-
rul lor este mic. În ceea ce mă priveşte, deşi nu am
terminat a doua facultate începută, astăzi, după atâ-
ţia ani de la absolvire, convingerea mea că filosofia
este facultatea pe care aş fi vrut s-o urmez fără să
regret, rămâne neschimbată. Dacă aş avea de ales,
dacă aş putea da timpul înapoi, aş urma aceeaşi
facultate şi acum, apoi aş termina-o şi pe a doua.
Pentru că după ea, filosofia, orice este posibil. În
ciuda impresiei probabil generalizate că este o facul-
tate pe care o faci degeaba şi că nu obţii nimic de pe
urma ei (fireşte, cei ce consideră aşa au în vedere
strict câştigurile materiale), eu cred că este cea mai
importantă formare pe care o poate avea un absol-
vent sau o asolventă de liceu, filosofia care se face în
clasa a XII-a nefiind suficientă chiar dacă o predă un
dascăl cu har, cum am avut eu (pe profesorul Vasile
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ANUL XXI Nr. 4 (697)
Floare). Aş recomanda facultatea de filosofie multor
tineri şi tinere ca primă facultate, dacă nu ar fi prea
exagerat. Totuşi, ar exista o soluţie. Înţeleg prea bine
cât de importante ar fi câteva cursuri de filosofie (dar
nu de Istoria Filosofiei, ci mai degrabă de Istoria
ideilor, eventual de propedeutică şi de hermeneutică,
unele de formare de bază, de invitare la a gândi, nu
la a reproduce), bine făcute, pentru
formarea unui mod propriu de gân-
dire al studenţilor şi pentru alcătui-
rea unui sistem propice de valori. De
aceea mi se pare absurd că în multe
facultăţi, mai ales în cele umaniste,
nu se mai face filosofie, nici măcar
ca opţional. Dar, asta este altă
poveste.
După această introducere
poate puţin cam lungă, dar necesară
pentru ideea centrală a acestui eseu,
pot să afirm că Florin Şerban este
astăzi sărbătoritul numărul unu al
României pentru că filmul său este
un aforism, un poem filosofic, nu un
film comercial (a nu se înţelege că
filmul nu este destinat vânzării,
dimpotrivă; dar ceea ce o să-l vândă,
ceea ce o să-i facă pe oameni să vină
la cinematografe pentru a-l vedea
este valoarea, importanţa şi filosofia
sa); este un cântec, adică un fluierat,
dureros, despre viaţă, care deşi este atât de dură şi
huiduită, merită trăită; despre libertate şi despre
asuprire; şi despre moarte, care trebuie murită aşa
cum se cuvine, cu demnitate. Spun asta înainte să
văd filmul – mărturisesc că abia aştept să-l văd, fie
că o să-mi confirme sau nu rândurile scrise – doar pe
baza intuiţiei, pe câteva, cred
că nu au fost mai mult de
două, cronici răsfoite şi, mai
ales, pe cunoaşterea, sufi-
cient de intimă, având în
vedere că am fost colegi timp
de patru ani, a regizorului fil-
mului Eu când vreau să flu-
ier, fluier. Eu îmi imaginez
acest film ca pe o luptă inte-
rioară, exteriorizată în cadre
şi jocuri de lumini, în perfor-
mers-ul actorilor neprofesio-
nişti pe care Florin Şerban a
reuşit să-i coordoneze, făcân-
du-i să rezoneze cu frecvenţa
bătăilor sufletului lui şi cu
ritmul intelectului său. De
aceea filmul a ieşit atât de
bun, încât a fost atât de apre-
ciat. Astfel se pot explica cele
două premii primite, lucru
extrem de rar în istoria
Berlinale. Este minunat că Florin Şerban şi-a desco-
perit la timp vocaţia, că şi-a urmat visul şi că nu s-a
dat bătut până nu a reuşit să ajungă acolo unde
merită: la început. Pentru că Ursul acesta de Argint,
decernat la Festivalul Internaţional de Film de la
Berlin, înseamnă nu un premiu relaxant, care să îi
asigure regizorului celebritatea, ci punctul de unde
acesta va trebui să înceapă. Este ca o ascensiune pe
munţi, când ajuns într-un vârf poţi cuprinde cu pri-
virea celelalte vârfuri pe care trebuie, vrei şi poţi să
le cucereşti.
Am mai scris zilele acestea un alt articol, apă-
rut în Observator Cultural într-o primă variantă,
despre Florin Şerban (textul complet poate fi citit pe:
http://dorindavid.wordpress.com), în care îmi expri-
mam şi amărăciunea cu privire la starea de fapt care
întunecă orizontul culturii române, şi nu are rost să
reiau ideea, nici nu o să insist aici, pentru că am în
plan o necesară dezbatere mai amplă pe această
temă. Deja mă gândesc care vor fi intelectualii invi-
taţi să ia parte la această dezbatere, unul dintre ei
fiind chiar regizorul Florin Şerban. Însă aici vreau
doar să mai scriu totuşi încă o dată (când vreau să
scriu, scriu), că unul dintre aceste vârfuri cucerite
este şi faptul că Florin Şerban a început să primeas-
că, în sfârşit, recunoaşterea şi aprecierea în ţară. Că
ea se datorează faptului că străinii ni l-au descoperit
primii, aceasta este problema, deja jenant de stupi-
dă, pe care va trebui să o discutăm, până la dispari-
ţia ei, pentru că, sincer să fiu, m-am săturat de deva-
lorizarea oricăror valori pe care le avem / aveam, de
transformarea culturii într-o mahala şi de maneliza-
rea ţării. Nu mai pot să accept să trăim de-a-ndoase-
lea în această ţară.
Aşa cum spuneam în celălalt articol, Florin
Şerban este acum vârful nostru de lance. Trebuie
însă să acceptăm realitatea: da, după douăzeci de ani
de la Revoluţie, suntem abia la început şi că, într-
adevăr, trebuie să o luăm de la capăt. Este neplăcu-
tă şi chiar dureroasă situaţia în care am ajuns, ştiu
că multe dintre speranţele de atunci s-au năruit, dar
trebuie să ne oprim să ne plângem, să ne trezim din
letargie şi să ieşim din lehamitea în care ne-am
înglodat şi să acţionăm. Nu mai putem accepta orice,
nu se mai poate să înghiţim atâtea de la nenumăra-
te nulităţi care se manifestă pe multiple planuri,
hotărând destine. Cred că a venit vremea să ne asu-
măm şi noi răspunderea şi să luăm atitudine, să
cerem sau să obţinem ceea ce ni se cuvine şi să justi-
ficăm că merităm. Florin Şerban a demonstrat că se
poate. Să nu ne dorim nici mai mult, nici mai puţin,
decât să cucerim lumea, iar pentru asta o să începem
cu ţara noastră. Iar lumea o să o cucerim nu cu răz-
boaie, ca alţii, ci prin creaţii de valoare. Nu prin
lupte, ci prin raţiune. Nu politic, ci cultural.
Aşadar, regizorul şi gânditorul Florin Şerban
nu este singur nici în faţa filmului său şi nici a lumii
întregi: noi suntem alături de el. 

Ioan Cărmăzan
Filmul, nepot al renaşterii
acă am şti să citim semnele timpului
D cât de cât corect, am observa că per-
spectivele filmului par destul de întu-
necate. Nu pentru că ar fi lipsit de
posibilităţi, ci pentru că tot ce are de oferit este opu-
sul a ceea ce se vede. Filmul este mimetic prin însăşi
natura sa. Ca ramură a fotografiei, îşi datorează
existenţa faptului că înregistrează lucruri pe o
suprafaţă sensibilă şi în mişcare. El este creativ în
imagini prin excelenţă şi o mare parte a succesului
său derivă din fidelitatea mecanică a portretizărilor
sale. Este o ironie că filmul trebuie privit de istorie
ca un ultim produs al lungii progresii apărute ca
reacţie la desprinderea de realitate. Ne ducem cu
gândul la reproducerea şi măsurarea fidelă a natu-
rii, la camera obscură folosită de pictori, la desenul
de umbre, toate apărute cu puţin înainte de apariţia
fotografiei.
Fotografia în mişcare a fost o victorie târzie în
lupta pentru captarea realităţii. Există două moduri
de a pierde contactul cu lumea, acea lume dependen-
tă de simţurile noastre şi de sentimentele noastre.
Ne putem îndepărta de această lume căutând reali-
tatea în lumea abstractă, aşa cum a făcut opera pre-
renascentistă sau putem pierde această lume cău-
tând realitatea înăuntrul lucrurilor, neţinând cont
de suprafeţe vizibile.
Acest lucru l-a făcut ştiinţa post-renascentistă,
fizica, chimia, psihologia. Poate preocuparea noastră
pentru concretul practic şi faptic să ne conducă din-
colo de suprafeţele pentru care sunt sensibili ochii
noştri? Suprasaturarea de imagini din reviste şi jur-
nale, din filme şi televiziune a tocit reacţiile noastre,
aşa încât indiscreţiile şi chiar ororile instantaneului
jurnalistic par lucruri normale. Astăzi copiii privesc
senin în fiecare zi lacrimile tragediei şi cadavre
mutilate.
Cinematograful a răspuns necesitaţii noastre
de concret, dând imaginii fotografice o asemănare tot
mai mare cu realitatea. S-a adăugat sunet, culoare şi
ultimele perfecţionări ale fotografiei ne promit o
înlocuire a imaginii cu o iluzie totală. Spectacolul de
televiziune pe viu suprimă golurile dintre imagine şi
evenimentul reprezentat. Şi după cum pictorii îşi
măresc pânzele pentru ca ochiul să se scufunde
într-un spectacol nesfârşit de culoare, ştergând hota-
rul dintre închipuire şi lumea exterioară, cinemato-
graful şi-a extins ecranul cu acelaşi scop. La această
formă deschisă s-a mai adăugat şi o deschidere a
conţinutului: episodul de tipul nuvelei nu s-a mai
prezentat ca o entitate închisă şi detaşată, ci pare a
se ivi pentru o clipă din viaţa reală, numai pentru a
dispărea din nou în conturul existenţei de zi cu zi.
Încercarea extremă de a capta semnele de
viaţă (neorganizate şi nerepetate) cu ajutorul apara-
telor ascunse nu a suscitat decât un slab şi temporar
interes, ceva între a privi pe gaura cheii şi aceea a
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
paznicului de trotuar. Paradoxul ciudat este că
imaginea cu cât devine mai fidelă cu atât pierde cea
mai înaltă funcţie a ei, aceea de a interpreta şi sin-
tetiza ceea ce reprezintă şi prin aceasta îşi pierde
interesul. Îmbogăţirea fotografiei prin mişcare a
reprezentat un câştig în dimensiunea timp, dar şi un
regres prin pierderea capacităţilor de a păstra carac-
terul durabil al lucrurilor, sustrase şi puse la adă-
post de neîntreruptele schimbări în timp.
Urmând exemplul picturii, cinematograful a
încercat varianta abstractizării. Dar încercările,
unele timide, altele agresive, nu au adus nimic nou,
au rămas o colecţie de curiozităţi, unele venerabile
(Hans Richter, Norman Mc Laren). Acest lucru pare
totuşi surprinzător dacă ţinem seama de marele
potenţial estetic de care dispun formele colorate în
mişcare. Dar să ne întoarcem puţin în istorie.
În decursul civilizaţiei noastre am ajuns să
folosim imaginile ca pe unelte de con-
templare. Le-am alcătuit ca o lume în
sine, separate de lumea pe care o des- zată sunt aşa-zisele „happening-uri”, care distribuie
criu, pentru a lăsa să-şi realizeze ple- materialul brut format din emoţie, frică, lascivitate,
nitudinea proprie şi să-şi dezvolte cu curiozitate, către actorii care într-o acţiune comună
mai multă libertate propriul lor stil. cu spectatorii participă la o aventură imediată.
Aceste virtuţi au fost copleşite de neli- Ne întoarcem la cinematograf. Ce au adus sau
niştea pe care o trezeşte această deta- ce au încercat să facă filmele cele mai importante din
şare şi pe care uneori mintea nu o ultimii ani? Au interpretat fantomatica faţă a lumii
suportă, deoarece propria ei atitudine vizibile prin mijlocirea unor aparenţe autentice
asupra realităţii pare să se clatine. În extinse din această lume. Cinematograful nu s-a
aceste condiţii, luminile rampei care retras din imagistică aşa cum au făcut-o celelalte
separă o lume a iluziilor de corespon- arte, ci folosind imagistica pentru a descrie realita-
dentele ei şi rama care protejează tea ca o întruchipare fantastică. Astfel el captează şi
tabloul de amestecul cu mediul încon- interpretează trăirea de la care celelalte arte vizua-
jurător devine un handicap. O statuie le tind să evadeze. Exploatând acest lucru, cinema-
31
de marmură care ne sugerează o lume tograful rămâne credincios naturii sale. El îşi derivă
de carne şi oase şi care mărturiseşte noile coşmaruri din vechea autenticitate. În tehnici-
că nu-i aparţine rămâne fără un loc le de montaj, regizorii novatori distrug uneori relaţii-
ferm în această lume. Ba mai mult, ea le temporale şi deci dimensiunea acţiunii şi pe cele
poate dobândi un asemenea loc numai spaţiale, deci dimensiunea contactului uman, vio-
pretinzând că e mai mult decât o lând uneori toate regulile vechi sau învechite şi tind
imagine şi astfel renunţând a fi por- să portretizeze în felul acesta continuitatea fizică a
tretul lucrului pe care-l reprezintă, timpului şi spaţiului prin discontinuitatea imaginii.
opţiune radicală pe care arta modernă Distrugerea continuităţii în timp şi spaţiu este
şi-a asumat-o. Renunţând la a portre- un coşmar când este aplicată lumii fizice. Dar este o
tiza opere de artă, se declară ea ordine raţională în domeniul minţii. Gândirea
însăşi, clar, ca un obiect posedând o umană înmagazinează efectiv experienţele trecutu-
existenţă proprie şi independentă. lui ca dâre ale memoriei şi cum într-un depozit nu
Dar odată făcut acest pas, radical, şi există succesiuni temporale sau relaţii spaţiale, ne
un altul şi mai decisiv, se impune rămân asociaţiile bazate pe asemănare sau contrast
renunţarea, totodată, la crearea de imagini. Acest şi tocmai această ordine pozitivă a gândului este
lucru este ilustrat de către abstracţionişti, care prezentată ca o nouă realitate. Eliminând diferenţe-
renunţând la a portretiza obiecte naturale, tablouri- le dintre ceea ce este perceput ca prezent şi ceea ce
le lor continuau să reprezinte forme colorate, figuri, este perceput din trecut ca amintire se creează o
spaţii picturale, adică ei continuau să mimeze exis- omogenitate şi o unitate nouă a experienţei trăite
tenţa unui lucru care nu există. independent de ordinea lucrurilor fizice. Tocmai
Să analizăm câteva tendinţe în arta spectaco- crearea şi exploatarea acestei noi ordini a gândului,
lului. Vom observa că există teatrul mimetic, ramu- această independenţă în raport cu ordinea lucrurilor
ra lui cea mai vizibilă este teatrul epic al lui Brecht, fizice, e lucrul care va continua să preocupe cinema-
care înlătură cu un dispreţ total iluzionismul din dis- tograful viitorului, în timp ce celelalte arte vizuale
cursul său, din aranjamentul scenic, din stilul inter- exploatează cealaltă faţă, lumea lucrurilor fizice din
pretării şi lasă actorii sa povestească şi să fie purtă- care gândul pare atât de bucuros să fie absent.
tori şi prezentatori de idei. Comedia muzicală diferi- Pentru că filmul merge pe urmele tuturor artelor
tă de teatrul epic îşi datorează succesul, culmea, toc- încercând să le depăşească şi să-şi găsească o identi-
mai datorită iluziei narative. Mişcări graţioase, dan- tate proprie, el poate fi definit ca un nepot al
suri ritmice, totul diferit de teatrul epic al lui Brecht. Renaşterii. 
Cea mai drastică deplasare către acţiunea nedeghi-
ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris
Aura Christi
Cercul sălbatic
roman
Editura Ideea Europeană, 2010
www.ideeaeuropeana.ro
„Viaţa cotidiană este transferată în interioritate, iar tensiunile generatoare de suspans sunt direcţionate către
aceeaşi nevoie urgentă de a deveni. Eroii Aurei Christi sunt făpturi aflate între lumi, între vârste, între maluri.”
(Irina Ciobotaru)
„Intenţia vădită a autoarei este aceea de a explora personajele până în adâncul firii lor, astfel încât nu acţiunea să
stea în prim-plan, ci caracterele.” (Bogdan Mihai Dascălu)
„Corpul romanesc conţine originalitate şi — cel mai mare câştig — un timbru numai al său. E inclasificabil, în terme-
nii triadei manolesciene doric-ionic-corintic. Dar, spre deosebire de alte scrieri tinere, îi face să zvâcnească pe toţi
trei.” (Nicoleta Sălcudeanu)
„Un destin literar cert. Un destin pe care Aura Christi şi-l asumă. Mai mult, ea şi-l construieşte cu orice sacrificiu.”
(Nicolae Balotă)
„Aici totul e grav. Nici ludicul, nici parodicul, nici oboseala contextului postindustrial şi nici tendinţele destructurante ale postmodernilor nu
au trecere. Modernitatea Aurei Christi e una esenţială, organică, refractară modelor, năzuind spre reinterpretarea semnelor şi universalii-
lor; întrebările pe care şi le pune ea au fost şi ale înaintaşilor, iar răspunsurile transcend achiziţiile, relevând evoluţia conştiinţei în mers,
relevând evoluţia unei creatoare de mâna întâi, cu totul personală. Scrieri mai noi, Labirintul exilului (2000), Elegii nordice (2002) şi alte-
le confirmă consecvenţa cu sine a unei conştiinte exemplare.” (Constantin Ciopraga)
APRILIE 2010

Rodica Grigore
Joseph Roth. Fascinaţia psihologiei
32
-a discutat, nu o dată şi nu numai în ulti-
S
mele decenii, problema necesităţii diferen-
ţierii „romanului de analiză” (termen care
desemna analiza tradiţională cu pretenţii
de obiectivitate, derivată din principiile raţionaliste şi
pozitiviste ale realismului) de acel gen de roman, carac-
teristic secolului XX, inclus în categoria numită, cu un
termen preluat de la Henry James, „realism psiholo-
gic”. Având ca surse realismul obiectiv şi proza psiholo-
gică, acesta din urmă se caracterizează prin obiectivita-
tea reflectării artistice a unei realităţi profunde, exclu-
derea imixtiunii unei subiectivităţi analitice şi restrân-
gerea complexităţii existenţei la nivelul trăirii psihice,
romancierul cedând adesea locul personajului, devenit
„ambasadorul” său: căci, pe măsură ce interioritatea
umană se deschide mai mult, eliberându-se de rigorile
analizei, ea va tinde să se structureze pe alte dimen-
siuni. Experienţa totală a conştiinţei va fi, deci, forma-
tă dintr-un ansamblu vertiginos de impresii conexe,
legate în trama evenimentelor, iar noul tip de roman va
dori observarea detaliată a existenţei eroului între eve-
nimentele biografiei sale, în clipele lui de intimitate,
când are revelaţia lumii interioare şi stă faţă în faţă cu
sine, dar ca şi cum s-ar afla în faţa unei fiinţe încă necu-
noscute pe care încearcă s-o descifreze. Altfel spus, eve-
nimentul epic nu mai este cel care solicită personajului
să-şi facă vizibilă structura interioară, ci dimpotrivă,
acela care îl lansează spre realitatea profundă a acestei
interiorităţi, şi, mai ales, îl pune în legătură directă cu
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
universul încă neexplorat al propriei psihologii.
În acest contex trebuie discutată şi opera scriito-
rului austriac Joseph Roth, mai cu seamă prin romane-
le Iov (1930), Marşul lui Radetzky (1932), Spovedania
unui ucigaş (1936) sau Cripta Habsburgilor (1938).
Considerat unul dintre principalii reprezentanţi ai lite-
raturii Europei Centrale şi, deopotrivă, alăturat lui
Kafka din punctul de vedere al capacităţii sale de a
aborda teme legate de destinul tragic al evreilor sau
privit, de alţi critici, drept exponentul par excellence al
temelor şi subiectelor legate de experienţa dramatică a
exilului şi implicaţiile acesteia, însă şi creatorul unei
atmosfere inconfundabile, exprimând într-un mod
remarcabil întreaga melancolie a unei lumi ce se stinge
şi a lucrurilor ce pier, Roth este, pe de altă parte, şi un
scriitor cu un rar talent în rezolvarea unor intrigi în
aparenţă poliţiste, dar care, la o lectură atentă, merg
spre profunzimi psihologice analizate cu o fineţe abso-
lut extraordinară. Toate aceste aspecte sunt evidente în
Spovedania unui ucigaş, povestită într-o noapte, roman
care, pornind de la câteva elemente introductive ce dau
senzaţia că ar fi cât se poate de comune, se transformă,
pe nesimţite, în document psihologic de mare intensita-
te. Pretextul este întâlnirea naratorului, scriitor aflat
ANUL XXI Nr. 4 (697)
CARTEA
STRĂINĂ
în Parisul anilor ‘20, cu un misterios personaj care frec-
ventează acelaşi local, cafeneaua Tari-Bari, şi care,
într-o noapte, relatează în faţa celor prezenţi întâmplă-
rile neobişnuite care i-au marcat existenţa, făcându-l să
ucidă doi oameni. Sau, cel puţin, să fie convins că i-a
ucis. Totul prezentat cu o tehnică a suspansului şi cu o
ştiinţă a dozării episoadelor care ţine cititorul captiv în
lumea textului de la prima şi până la ultima pagină.
Fiu nelegitim al prinţului Krapotkin, protagonistul,
Golubcik (numele lui însemnând, în limba rusă,
“porumbiţă”, amănunt care-l deranjează şi-l face chiar
să sufere) ajunge, în urma întâlnirii cu Jeno Lakatos,
să-l hărţuiască pe presupusul său tată nobil, cerându-şi
drepturile. Respins de prinţ şi abandonat de maleficul
Lakatos, noul diavol şchiop (căci maghiarul se remarcă,
încă de la prima sa apariţie, tocmai printr-un defect de
mers), Golubcik se angajează în serviciile secrete
ruseşti şi, la capătul unor aventuri demne de cele mai
bune pagini ale cărţilor poliţiste, încearcă s-o ucidă pe
iubita sa, frumoasa Luteţia, manechin de succes şi
mare maestră în cheltuirea banilor care nu-i aparţin (a
se citi, desigur, ai celor care o întreţin!) Dar nu numai
pe ea, ci şi pe bărbatul în compania căruia o surprinde,
numeni altul decât fratele său – după tată – tânărul
prinţ Krapotkin. În proza tradiţională, se ştie, persona-
jele erau simpli pioni, angrenaţi în acţiuni ca într-un joc
de şah; exista, desigur, interes pentru „psihologia”
Elléonorei sau a lui Adolphe, a lui Julien Sorel din
Roşu şi Negru, numai că, la Benjamin Constant,
Elléonore era deja „situată” ca demimondenă, iar
Julien ca un plebeu ambiţios la Stendhal. Aşa încât, ori-
cât de pasionante ar fi fost pentru cititor personajele
din romanul secolului al XIX-lea („roman-récit”, cum îl
numeşte Albérès), ele erau definite şi plasate pe „tabla
de şah” de la bun început; puteau să fie mai interesan-
te decât lumea care le înconjura, însă nu şi să existe
fără aceasta. Pe când, în noul tip de roman, cultivand
analiza în linia realismului psihologic, reprezentat şi de
Joseph Roth, lucrurile stau altfel: căci Golubcik nu este
situat, la început, nicăieri în mod definitiv şi irevocabil
(tocmai de aceea e şi caracterizat ca fiind străin, exilat
la Paris, aşa cum străin se simţise şi în Rusia, privit cu
reticenţă de cei din jur, ca un copil din flori), nu e un
simplu pion. Iar „spovedania” sa exclude, practic, orice
încercare de încadrare a sa în simple şi generalizante
tipare, până şi acţiunile lui scăpând unei logici obişnui-
te şi fiind dificil de analizat, chiar de către protagonis-
tul care încearcă să se înţeleagă, în primul rând, (pe) el
însuşi. Aşadar, aici, nu Golubcik este „situat” în lumea
în care trăieşte, ci imaginea lumii „reale” i se subordo-
nează. Acel fundal al tabloului din romanul tradiţional
nu mai e, acum, „realitatea” (o realitate obiectivă pe
fondul căreia să se profileze silueta personajului), ci
conştiinţa personajului domină textul, iar „lumea
reală” (atmosfera Moscovei sau chiar a Parisului,
mereu prezente, ca veritabile determinante psihologice
în Spovedania unui ucigaş) nu există decât în măsura
în care este reflectată de conştiinţa lui Golubcik. Care
are, de asemenea, adevărate crize de identitate, deoare-
ce, călătorind şi locuind în Franţa tocmai sub numele
de Krapotkin, numele pe care-l iubeşte dar îl şi urăşte
atât de mult, el ajunge, la un moment dat, să nu mai
ştie cine este: „Cine eram eu însumi? Deodată mi-a
devenit limpede că nu sunt în stare să fiu nici Golubcik,
nici Krapotkin. [...] Sau eram, oare, Golubcik? Oare
eram Krapotkin? Ce şi cine eram, la drept vorbind?”
Căci „lovitura” norocoasă esenţială a lui Roth în
Spovedania unui ucigaş este dată exact prin „dezagre-
garea” personajului tradiţional, categoria în care
Golubcik lăsa, în primele pagini, impresia că s-ar putea
integra, deci, altfel spus, a unui personaj a cărui evolu-
ţie de-a lungul romanului ar fi fost în mare măsură pre-
vizibilă prin datele pe care autorul le dădea încă de la
început. Desigur, această dizlocare e legată de însăşi
criza noţiunii de persoană, André Gide considerand, în
acest sens că, departe de a fi un motiv de admiraţie,
consistenţa personajelor dintr-un roman ar fi tocmai o
dovadă a artificialităţii construcţiei lor. Este, aşadar,
evidentă încercarea lui Joseph Roth de a-l aşeza pe
Golubcik, ca personaj, sub semnul (dar şi sub „fatalita-
tea”!) psihologicului, adică a individualităţii sufleteşti
irepetabile, elementul de generalitate limitându-se la
natura relaţiilor lui cu lumea şi mai ales cu sine însuşi.
Identificând sursa originalităţii romaneşti în poli-
morfismul caracterologic, Mihail Bahtin a demonstrat
că personajul dostoievskian nu este o „figură” compusă
din trăsături obiective şi univoce, acest tip de protago-
nist susţinand un punct de vedere distinct asupra
lumii, o poziţie a omului faţă de sine însuşi şi faţă de
realitatea înconjurătoare, câtă vreme, pentru
Dostoievski nu e atât de important cum apare eroul său
în ochii lumii, ci ce reprezintă lumea pentru el şi, mai
cu seamă, ce reprezintă el în propriii săi ochi. Centrul
de greutate se deplasează din exterior în interior, în
profunzimile conştiinţei. Nu întâmplător am amintit
aceste aspecte, căci Joseph Roth a fost considerat, nu o
dată, drept unul dintre continuatorii lui Dostoievski pe
linia prozei de analiză psihologică, pe care o îmbogăţeş-
te cu atmosfera inconfundabilă a sfârşitului unei mari
epoci, precum şi un acut sentiment al ratării care îi con-
sumă pe mai toţi protagoniştii, fie că e vorba de
Golubcik, din Spovedania unui ucigaş, fie de beţivul
Andreas, eroul uneia dintre cele mai bune nuvele ale
sale, Legenda sfântului beţiv, text publicat în anul
1939, din care cititorul află istoria micilor „miracole” ce
marchează existenţa mizeră a unui alcoolic decis să
redevină om cinstit şi să dea seamă de relele sale în
faţa Sfintei Tereza, dar nereuşind să ducă la îndeplini-
re acest plan decât, poate, prin neaşteptata sa moarte.
Căci, dacă în evidenta descendenţă a prozei dostoiev-
skiene, Golubcik se consideră un om obişnuit şi onest,
care ajunge să ucidă doar din cauza circumstanţelor,
Andreas luptă cu nenumărate coincidenţe care,
urmând micilor miracole, îi complică existenţa atât de
tare, încât nici el însuşi nu se mai poate înţelege şi nici
nu mai poate avea controlul asupra faptelor lui. În plus,
Golubcik desfăşoară în faţa ascultătorilor săi adevărate
raţionamente menite să-i convingă pe aceştia – şi, desi-
gur, pe el însuşi, că are capacitatea de a redeveni om
bun, chiar dacă prin crimă: „Căci suprimându-l pe el
[pe tânărul Krapotkin] nimiceam şi cauza pervertirii
mele, având apoi libertatea să redevin un om bun, să
ispăşesc, să mă căiesc, să ajung – din partea mea, fie! –
un Golubcik de treabă.”
În acest context, nu putem să nu ne amintim de
afirmaţia lui Romain Rolland: „A explora inconştientul,
a munci în subsolul spiritului cu metode special însuşi-
te, aceasta va fi sarcina psihologiei în secolul care se
deschide”, scriitorul francez considerând, de asemenea,
că niciodată până în secolul XX „pasiunile spirituale”
n-au fost mai puternice, iar „temeliile existenţei în
sine” n-au fost puse în discuţie într-o măsură mai mare.
Proza lui Joseph Roth stă mărturie în acest sens, poate
mai ales texte precum Spovedania unui ucigaş sau
Legenda sfântului beţiv. Căci personalitatea umană, în
profunzimea sa până atunci nebănuită, ajunge să de-
semneze, la el, un teritoriu mobil şi elastic, pe care
scriitorul îl abordează cu conştiinţa deplinei libertăţi de
aprofundare, plasându-l în noul cadru al unei realităţi
exterioare (a Moscovei sau a Parisului) care este alta,
ea însăşi mai fluidă şi mai instabilă decât apăruse în
literatura deceniilor anterioare. 
Joseph Roth, Spovedania unui ucigaş, povestită
într-o noapte. Legenda sfântului beţiv. Traducere de
Alexandru Al. Şahighian,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2008
C ORESPONDENŢĂ DIN A NGLIA

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Silvia Dumitriu
A redimensiona privirea

figurare a categoriilor funda- zorial şi corpul ideilor considerate abstracte şi

mentale ale intuitivului, ope-
rând prin sinestezii care con-
testă valabilitatea paradigmei
vizuale ce monopoliza artele
plastice. Acţiunile lui artistice
sunt transformative, desprin-
se de balastul opresiv al voin-
ţei de a face artă convenţiona-
lă, inovatoare în zona cercetă-
rii vizuale intuitive, refuzând
n dorinţa de a celebra activitatea unuia
îndepărtate. Prin credinţa cu care deschide prin
artă câmpul analitic şi transferă revelaţii pasage-
re în tentative de descifrare a lumii, corpul lucră-
rilor lui Paul Neagu desfidă semnificaţiile conven-
ţionale impunând o reîntoarcere prin metaforă la
o memorie pierdută a umanităţii. „Când sculptura
este artă, îşi aduce obiectele, concreteţea, corpul,
ca faptă, bruscă, în lume. Un asemenea caracter
proiectiv (asemenea unei naşteri), emancipează
sculptura în lume, mai întâi ca ocupaţie apoi ca

Î
din cei mai importanţi artişti plastici
români de după Brâncuşi, Paul Neagu
(1938-2004), la sediul Centrului Cultu-
ral din Londra a avut loc proiecţia unui film docu-
mentar şi o expoziţie de fotografie. Creator de noi
direcţii în artă, inovator de talia lui Joseph Beuys
sau Yves Klein, Paul Neagu concretizează o cerce-
zona staticului şi imprimând privirii impulsul
spre actul de cunoaştere, adevărata privire. „Să
priveşti o sculptură nu înseamnă doar să priveşti
ci să vezi. Nu înseamnă doar «a o interioriza», ci şi
a te întreba, nu înseamnă doar a «o simţi», ci a o şi
atinge dinăuntru şi toate lucrurile acestea înăun-
trul unei absorbţii sintetice totale.” (P. Neagu)
Artistul este un creator al unui necunoscut de
imersie. Prin această virtute, facerea sculpturii
devine prima facere.” (P. Neagu)
Documentarul prezentat, realizat de Lau-
renţiu şi Agneszka Garofeanu cu sprijinul Ratiu
Family Charitable Foundation, adună mărturii
complexe ale reflexiilor stârnite de Paul Neagu în
parcursul său de artist exilat, oferind multiple
chei de interpretare pentru o operă care reverbe-

tare asupra realităţilor ultime într-o operă com-
plexă, a cărei cea mai cunoscută ipostază este
sculptura. De la Cutiile lui Neagu (anii ‘60) la
Cratime (anii ’70), Nouă staţii catalitice (anii ’80),
performinguri, obiecte tactile şi palpabile, opera
lui se antrenează într-un parcurs de transfigurare
a datelor imediatului în relaţie cu metafizica geo-
metriei, mitologia şi eschatologia. Iradiind dins-
pre sculptură spre poezie, filosofie, performance,
grafică, pictură, discursul de tip meta-catastrofic
pune în poziţie centrală insuficienţa văzului pen-
tru cunoaşterea realului şi urmăreşte antrenarea
complexă a umanului în zona de dificultate a per-
cepţiei.
Artistul Paul Neagu a redimensionat privi-
rea ca pe un act posibil, nu imanent şi necesar,
condiţionat de accesul dincolo de orizontul artifi-
cial al consumabilului, clişeelor şi achiziţiilor cul-
turale. Sculptura lui generează un parcurs de con-
forme bizare care răstoarnă inerţia percepţiei pen-
tru a revela sinteze filosofice complexe care recon-
sideră unitatea primară dintre limbajul mâinilor
şi materie.
Fascinaţia provocată de sculpturile lui Paul
Neagu este bazată pe jocul dublu, dar original
într-un gest radical, de deconstrucţie şi reesenţia-
lizare a realităţii realului. Dinamica semnificării
operează printr-o mutaţie semnificativă în raport
cu datele oferite de realul brut şi de convenţia cul-
turală, oferind subliminal premisele unei deschi-
deri revelatorii. Cratima lui Paul Neagu este
urma materială a unei autentice asimilări a inte-
lectualităţii de tip european, repliind aproape şti-
inţific în ermetismul său nuclee generatoare de
sens şi de impulsuri originare. Timpul este încap-
sulat în sculptural, articulat întru primordialita-
tea fiinţei şi a relaţiilor ei, iar obiectele laconice
redau complexa şi tensionata asociere dintre sen-
33
rează asupra ei înseşi şi îşi reconfigurează conti-
nuu sensurile în relaţie cu marile întrebări.
Descoperit de Richard Demarco în 1968 în timpul
unei căutări prin est a unui nou tip de reprezenta-
re a Europei, Neagu este prezentat ca artist
intempestiv şi exotic în peisajul artei britanice,
dificil de integrat în sisteme, dar al carui pionierat
se dovedeşte a avea o influenţă surprinzător de
puternică asupra sculpturii. Efervescenţa intelec-
tuală din austerul atelier al lui Paul Neagu, umo-
rul artistului, accentul pus pe implicaţiile filosofi-
ce şi spirituale ale actului creator, generează o
operă de o complexitate remarcabilă, încă greu de
separat în etape, cu atât mai mult cu cât artistul
a fost consumat de pasiunea creaţiei până în ulti-
ma clipă. Valoarea operei rămâne în ciuda unui
exil şi mai profund într-o stare dincolo de limbaj în
ultimii săi ani, asupra cărora planează un mister
de nepătruns pentru ceilalţi. 

În vizor:
Agenţia de Carte
Pe 1 martie 2010, cu ajutorul unei echipe din care fac parte poeta Andra Rotaru, graficianul Mihai Zgondoiu şi
webmasterul Adriana Cocic, am lansat proiectul web www.agentiadecarte.ro prima agenţie de ştiri şi comentarii
on-line dedicată industriei editoriale din România, evenimentelor de carte şi scriitorilor români.
Un proiect pus în pagina realităţii şi a virtualului de Asociaţia EURO CULTURART din Bucureşti.
Agenţia de Carte îşi doreşte să creeze o puternică şi activă comunitate de autori de carţi care să îşi promoveze eve-
nimentele lor editoriale.
Agenţia de Carte reprezintă prima producţie editorială românească pe web care adună în acelaşi loc informaţii la zi
din industria editorială şi din spaţiul cultural autohton. Cu o structură editorială ingenioasă, rubrici permanente dedicate
cărţilor, editurilor, autorilor şi cu actualizări în timp real, Agenţia de Carte îşi propune să genereze un nou tip funcţional de
comunitate media. Comunitatea de Carte, în care autorii, editorii şi cititorii sunt actori şi creatori ai fluxului informaţional,
putând propune, interacţiona şi promova informaţii şi opinii specializate. Orice eveniment artistic, cultural, ştiinţific şi infoe-
ducaţional care va propune o carte sau un autor de carte îşi va găsi locul în rubricile Agenţiei de Carte. Informaţiile la zi pe
care editorii şi autorii le vor trimite, precum şi un desfăşurător al evenimentelor în pregatire ne vor ajuta să generăm actua-
lizări editoriale de impact.
Vă rog să trimiteţi pe această adresă de email (cipariu@yahoo.com) sau pe adresa de email a Andrei Rotaru (andra-
rotaru@yahoo.com), informaţii legate de lansări de carte, premii oferite autorilor sau editurii pe care o conduceţi, seminarii,
festivaluri unde se lansează carţi sau sunt dezbatute anumite titluri editoriale. În funcţie de informaţiile primite, vom putea
realiza o politică editorială flexibilă care să sprijine promovarea cărţilor şi autorilor români prin interviuri în exlusivitate,
comentarii, reportaje, anchete.
Îmi doresc, de asemenea, ca „Agenţia de Carte” să asigure o pluralitate a opiniilor şi a spiritului critic în afara tabere-
lor şi găştilor literare ce se exprimă în revistele literare şi culturale în format print sau de pe Net. Motiv pentru care vă pro-
pun să contribuiţi editorial la această pluralitate de opţiuni estetice şi culturale prin texte pe care să le publicaţi în „Agenţia
de Carte”. Voi fi interesat, în primul rând, de comentarii privind marile probleme ale scriitorului român, probleme ale lecturii
şi ale industriei editoriale, comentarii privind cărţile de valoare care au fost ocultate din prejudecată sau prin influenţa găş-
tilor literare, informaţii despre proiecte editoriale în pregatire. Domeniile editoriale vor fi acoperite de la cartea de beletristi-
că, operele ştiinţifice (umanioare şi/sau ştiinţele exacte), cartea de artă, cartea ezoterică, cartea de arhitectură ş.a.m.d..

Dan Mircea CIPARIU

www.agentiadecarte.ro
preşedintele Asociaţiei EURO CULTURART
preşedintele secţiei Poezie — Asociaţia Scriitorilor Bucureşti

APRILIE 2010
 C ORESPONDENŢĂ DIN C ANADA
În recenta sa Istorie critică a literaturii române, Nicolae
Manolescu, într-un capitol succint dedicat generaţiei 2000
nota: „Câţiva, de care se legau speranţe, par să nu mai scrie:
Felicia Mihali şi Andrei Oţoiu”. Felicia Mihali nu a încetat să
scrie, ba dimpotrivă, este mai activă decât oricând. Atât doar
Mircea Gheorghe că a emigrat în Canada, la Montreal în anul 2000 şi scrie în
limba franceză. Bibliografia ei s-a îmbogăţit, de când a pără-
sit România cu patru titluri de romane. A ales să schimbe lite-
ratura română pentru literatura quebecheză şi, până în pre-
Spre o nouă identitate zent, alegerea aceasta a dat roade.

n recenta sa Istorie critică a literaturii cauţii stilistice, când evocau sexualitatea personaje-

Î române, Nicolae Manolescu, într-un capi-

tol succint dedicat generaţiei 2000 nota:
„Câţiva, de care se legau speranţe, par să
nu mai scrie: Felicia Mihali şi Andrei Oţoiu”. Felicia
Mihali nu a încetat să scrie, ba dimpotrivă, este mai
activă decât oricând. Atât doar că a emigrat în
Canada, la Montreal în anul 2000 şi scrie în limba
franceză. Bibliografia ei s-a îmbogăţit, de când a
părăsit România cu patru titluri de romane. A ales
să schimbe literatura română pentru literatura que-
becheză şi, până în prezent, alegerea aceasta a dat
roade. Creativitatea ei nu a avut de suferit şi, jude-
când după cota în creştere a cărţilor sale în literatu-
ra din Quebec, se poate presupune că scriitoarea nu
priveşte peste umăr, spre trecutul său scriitoricesc
din România, cu prea multă nostalgie.
Când a plecat din ţară,
Felicia Mihali era o scriitoare
în ascensiune. După o activi-
tate de câţiva ani în redacţia
ziarului Evenimentul zilei
(evocată în romanul Eu, Luca
şi chinezul), ea îşi făcuse o
intrare mai mult decât
remarcată în literatură în
1999 prin romanul Ţara
brânzei. Urmaseră la un
interval de câteva luni Mica
istorie şi Eu Luca şi chinezul.
I se recunoştea un „talent de
24 de carate” şi, din afară pri-
vind, nimic nu lăsa să se
întrevadă viitoarea aventură
34 a emigrării. Probabil că
lucrurile stăteau altfel pentru
cei care o cunoşteau îndea-
proape, fiindcă Felicia Mihali
avea într-adevăr un spirit
aventurier. Dintr-un interviu
acordat lui Dan Talos în 2001,
aflăm că în 1986, la 19 ani,
Felicia Mihali a făcut un tur
al României, de 2500 de km,
pe jos, şi un altul, al Europei,
în 1989, de 12 mii de km,
timp de 6 luni, pe bicicletă. A
emigrat deci în anul 2000 în
Canada şi de îndată ce a
ajuns la Montreal, a făcut
studii universitare, mai întâi de artă şi apoi cu pro-
fil literar (finalizate cu un masterat în 2003). A înce-
put să traducă două dintre cele trei romane de suc-
ces ale sale, publicate în ţară. Ţara brânzei, deveni-
tă Le pays du fromage şi Eu, Luca şi chinezul (Luc,
le Chinois e moi). A înfiinţat de asemenea un maga-
zin lunar, în cyberspaţiu, bilingv (franco-român),
Terra Nova în care a publicat în franţuzeşte zeci de
articole, cronici literare şi de artă. Rezultatul aces-
tei etape de inserţie în lumea literară din Quebec a
fost concludent. Una dintre editurile importante a
mizat pe valoarea manuscrisului în limba franceză
cuprinzând Ţara brânzei, l-a publicat în 2002, şi a
urmat, aproape instantaneu, un succes de critică
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
lor lor. Le deosebea însă factura naraţiunii – la per-
soana întâi în romanul Feliciei Mihali, precum şi
natura demersului narativ. În romanul Mariei-
Claire Blais era vorba de o demitizare a unor reali-
tăţi tradiţional respectabile – familiile rurale nume-
roase şi moralitatea clerului – în timp ce la Felicia
Mihali, încă din primele rânduri ale cărţii, realitatea
deprimantă se afla expusă la lumina zilei. Nimic n-o
ascundea sub faldurile unei iluzorii respectabilităţi.
Romanul următor Luc, le Chinois et moi nu a
mai fost însă primit cu acelaşi interes. Îndoielile
autoarei au fost parţial îndreptăţite de acest roman
care, fără să fie un eşec, nu a fost receptat cu aceeaşi
înţelegere ca în România. Mentalităţile diferite şi
diferenţele de cultură politică erau greu accesibile
cititorului din Quebec. Se poate spune că Felicia
Mihali a fost inspirată „să
debuteze” cu Le Pays du fro-
mage care i-a creat o bună
plaformă pentru demararea
cu succes a altor proiecte.
Ea trecea astfel la o a
doua etapă a carierei sale.
După Luc, le Chinois et moi,
Felicia Mihali a renunţat să
mai scrie în româneşte. Îşi simte bine în Canada, nu a reuşit să-şi însuşească
terminase studiile montrea- după patru ani toate codurile sociale ale lumii de
leze şi lucrase un an de zile adopţie, o a doua identitate, cea de canadiană în
în China ca profesoară de raport cu candidaţii la imigraţie chinezi şi, în fine,
franceză pentru viitorii rudimentele unei a treia, de rezident temporar într-o
imigranţi. (Se luase în consi- lume care o uimeşte la tot pasul, o tulbură şi o neli-
deraţie faptul că ea absolvise nişteşte fiindcă nu o poate înţelege.
în România, în 1999, şi o Romanul următor, Dina (2008), se deosebeşte
facultate de limbi străine, cu
specializare în limbile chine-
net de cele dinainte. E un roman-portret agrementat
de o poveste de dragoste paradoxală, încărcată de
ză şi olandeză). Integrării şi tandreţe şi violenţă, între Dina, prietenă din copilă-
identităţii canadiene ca pro- rie a naratoarei, şi un vameş sârb, Drăgan, puternic,
fesor i se adaugă în 2005 şi neguros şi imprevizibil, ca un personaj dostoiev-
integrarea ca autor sută la skian. Dina a murit şi cartea este analiza unei enig-
sută de expresie franceză. me: cine şi de ce a a omorât-o. Există în carte pagini
Căci în acest an publică, la antologice, cum ar fi cele care descriu moartea buni-
aceeaşi editură XYZ, La cii, cu atmosfera tradiţională a lumii satului luând
Reine et le soldat, o carte pe parte la stingerea bătrânei ca la un mare eveniment
care editorul ei nu ezită să o monden. Ele amintesc pagini ale altor balcanici,
numească magnifică. Nikos Kazandzakis din Zorba grecul sau Ismail
Romanul este în inten- Kadare din Cine a adus-o pe Doruntina, ca expresie
ţia autoarei o parabolă istori- a unor mentalităţi şi cutume asemănătoare. Şi în
că cu acţiunea desfăşurată în Dina întâlnim intenţia de a da textului o dimensiu-
secolul al IV-lea î.d.Ch, des- ne simbolică: relaţia Dina – Drăgan ar reproduce in
pre ciocnirea şi dialogul dintre civilizaţii inspirată, nuce istoria relaţiilor dintre poporul român şi domi-
mărturiseşte ea, de atentatele teroriste de la 11 sep- natorii săi slavi de la sud de Dunăre, care i-au
tembrie 2001 şi de războiul din Irak. Personajele impus, în urmă cu multe secole, nu doar clasa boie-
principale sunt vârstnica regină a perşilor rilor, ci şi unele dintre complexele sale de inferiorita-
Sisygambris, mama lui Darius, nenorocosul adver- te.
sar al lui Alexandru cel Un ultim roman, Con-
Mare, şi Polystratos, un fessions pour un ordinateur,
tânăr soldat grec cu care ea, este în curs de apariţie. La
prizonieră a monarhului publicarea romanului La
macedonean, leagă o relaţie Reine et le soldat, mă între-
complexă, inclusiv amoroa- bam într-o cronică succintă
să. O relaţie în care amân- care va fi evoluţia identităţii
două personajele sunt expo- literare a Feliciei Mihali. Va
nenţiale – regina pentru o fi tentată să rămână o scrii-

demn de invidiat. Venea succesul acesta la capătul a civilizaţie străveche, mole- toare română de expresie
doi ani de eforturi tenace şi perseverente, de luptă cu şită şi rafinată, iar soldatul, franceză, ca Panait Istrati,
fineţurile şi rafinamentele unei limbi pe care chiar pentru opusul ei, o civiliza- sau să devină o scriitoare
dacă o cunoştea încă din ţară (ca absolventă a facul- ţie tânără, viguroasă, naivă canadiană de origine româ-
tăţii de litere, secţia română-franceză) Felicia Mihali şi cu accente de primitivita- nă? Diferenţa nu e doar de
nu o putea utiliza în scris la un nivel de expresivita- te. Din nou sunt de remar- cuvinte, ea implică aparte-
te comparabil cu cel din limba maternă. Erau în plus cat atenţia autoarei pentru nenţa la o serie de valori.
şi îndoielile inerente, care bântuie spiritul oricărui sexualitatea personajelor, Milan Kundera sau Franz
scriitor exigent cu sine însuşi: îşi recitea cărţile evocată uneori cu numeroa- Kafka, indiferent de limba în
româneşti şi avea impresia că nu sunt bune. Le tra- se detalii fiziologice, dar şi care scriu, sunt scriitori cehi,
ducea cu încrâncenare, dar fără pasiune, căci se concreteţea, tabloul forfoti- în timp ce Eugène Ionesco ori
temea că ele nu vor spune nimic cititorilor din tor şi colorat al unui orient Wilhelm Apollinaris de
Quebec. Or, când a apărut Le pays du fromage s-a descris cu dezinvolura lui Kostrowitzky, alias Guillaume
petrecut un lucru îmbucurător. Deşi acţiunea era Flaubert din Salambo. Apollinaire, indiferent de
localizată în altă parte a lumii, cărţii i s-a găsit ime- Tema aceasta a dialogului etnicitatea lor, sunt francezi.
diat un corespondent în literatura din Quebec: cele- dintre civilizaţii, în ipostaze Totul ne îndreptăţeşte să cre-
brul roman Une saison dans la vie d’Emmanuel al individuale, va reapare în dem că, după patru romane
romancierei Martie-Claire Blais, distins cu Premiul Sweet, sweet China (2007, originale şi două reeditări ale
Medicis în 1966. Dulce, dulce Chină), unde romanelor scrise iniţial în
La fel ca romanul Feliciei Mihali, romanul personajul Augusta trebuie româneşte, Felicia Mihali se
scriitoarei quebecheze, propunea o viziune sumbră, să armonizeze, cel puţin îndreaptă decisă către statu-
cinică asupra satului. Cele două scriitoare mai parţial, trei identităţi: cea tul de scriitoare canadi-
aveau în comun aceeaşi naturaleţe, lipsită de pre- de imigrantă care, deşi se ană. 
ANUL XXI Nr. 4 (697)
C ORESPONDENŢĂ DIN S PANIA
De curentul cubist este legat în primul rând creato-
rul său, marele pictor Pablo Picasso, născut în 1881

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

în Malaga (Spania). Dotat, după cum se ştie, cu însu-
şiri excepţionale, Picasso a luat parte, în lunga sa
Eugenia Dumitriu activitate, la aproape toate frământările artistice de
la finele secolului al XX-lea, fiind mereu nou şi
actual. Şi-a început cariera de pictor la vârsta de
nouăsprezece ani, la Paris, cu lucrări realiste.
„Un strop din sângele
diavolului cel frumos”
grup de artişti primiţi cu ostili- Avignon, Portretul lui Volard). Aportul lui Picasso la
tate de public. Numele curen- arta cubistă este însemnat. Aici, la muzeul Reina
tului l-a dat un critic de artă Sofia, sunt expuse alături de faimoasa Guernica, alte
care a văzut o lucrare de 400 de lucrări ale lui Pablo Picasso. Lucrările sale cu
Georges Braque, adept al nou- linii clare, proporţii juste şi compoziţii originale sunt
lui curent. S-a constatat că foarte bine închegate. Punând desenul şi culoarea pe
partizanii noii arte nu pictau primul plan, pictorul şi-a dat toată măsura talentu-
ceea ce vedeau, ci redau în lui. Abia acum, după cele scrise până adineauri, pot
opere ceea ce ştiau despre vorbi de Guernica, panou de o deosebită importanţă
natură. Important este faptul în care este ilustrat un episod din războiul civil spa-
că, în afară de culoare, ei au niol (1937). În acest panou, ca şi în alte lucrări, cu
adăugat în lucrări şi bucăţi de aceeaşi temă, artistul îşi exprimă înţelegerea faţă de
obiecte, din materiale diferite, suferinţele poporului spaniol din aceea perioadă,
titluri de cărţi, decupaje din petrecută departe de Spania, militând din acest
ziare etc. Arta cubistă a luat motiv pentru pace şi progres social, într-o vreme
naştere sub influenţa unor opi- când în Spania artiştii de factură modernistă riscau
nii ale lui Cezanne, inspirate să stea după gratii. Despre Guernica, critica spanio-
din observarea artei primitivi- lă de artă, spunea că este neîndoielnic o cosmoviziu-
lor catalani (Spania) şi, într-o ne mito-poetică pentru exorcizarea uitării. Ca să fie
oarecare măsură, din cerceta- înţeles acest tablou, trebuie să mai spun că totul a
rea atentă a artei populare de început în 26 aprilie 1937, într-o zi de târg, când
rasă neagră. Se deosebeşte în avioanele germane ale Legiunii Condor din serviciul
cubism o fază cezaniană, o fază lui Franco au devastat un orăşel din ţara vascilor,
de cubism analitic şi apoi una numit Guernica, timp de trei ore şi jumătate. S-au
de cubism sintetic. În prima lansat bombe explozive şi bombe incendiare, asupra
fază, cubiştii şi-au dezvoltat populaţiei civile într-un experiment al ororii, în care
n Spania, Madridul este invadat de teoria lor despre artă, plecând 2000 de persoane şi-au pierdut viaţa. În mai puţin

Î turişti. Rătăcesc pe străzi fără un ţel

anume. Paşii mă duc pe strada Santa
Isabel, lângă Atocha, poartă de intrare în
Madrid, de aici vin şi pleacă trenuri, metrouri şi
de la un pasaj dintr-o scrisoare a lui Paul Cezanne în
care celebrul pictor afirmase că natura trebuie trata-
tă în opera de artă potrivit corpurilor geometrice de
bază în care figurile pot fi redate, şi anume ale cilin-
de şase săptămâni de la această oroare, Picasso a
pus în această pânză toată obscuritatea acelei zile.
De când a început al II-lea Razboi Mondial până în
1981, Guernica a putut fi văzută la Museum of

autobuze în toată Spania, este un monument gran-
dios unde modernul se îmbină perfect cu anticul. În
imediata vecinătate, domină impozant cerul de
mătase albastră al acestei citadele europene „Museo
Nacional Centro de Arte Reina Sofia”. Printre gran-
dioasele-i săli există şi o sală de proiecţie a filmelor
mute de altădată, lumea intră, se aşează pe canape-
le de piatră într-o linişte egală cu cea a eroilor din
film, vorbeşte numai mişcarea actorilor pe pânză şi
timpul în goana lui nebună, şi tot aici ai posibilita-
tea să vezi operele lui Joaquin Mir, Jose Gutierrez,
Juan Gris, Joan Miro, Julio Gonzalez, Salvador Dali,
Luis Fernandez, Pablo Picasso; lista, apropo, e prea
mare să-i amintesc pe toţi. Nu este pentru prima
oară când urc treptele acestui muzeu, măcinată
mereu de o nouă emoţie, ca şi când în mine ar fi mai
multe fiinţe care se descoperă şi se redescoperă
mereu şi mă pierd printre turişti şi vânzători de
suveniruri ieftine, purtând amprenta creaţiilor de
artă cubistă. Intru în liftul cu pereţi de sticlă, după
ce în prealabil trec de un riguros control la intrarea
în muzeu. Încerc să descopăr printre tovarăşii mei
de ascesiune, un român; e plină Spania de români.
Dar spre dezamăgirea mea, nu am întâlnit nici unul.
Uşile liftului s-au deschis spre o lume mirifică şi-mi
place să cred că am ajuns în Nirvana, numai pentru
că într-una din sălile fastuoase mă aşteptă cuminte
Guernica, pe care o descoperisem pe vremea când
eram elevă, în Istoria Artei de Marin Nicolau Golfin.
Nu ştiu ce a însemnat pentru alţii, dar această crea-
ţie picturală, deşi au trecut mulţi ani, are şi asupra
mea o forţă magică. În sala cu nr. 6, pe o pânză de
349, 3 x 776, 6 cm, triumfă acest tablou, rupând
toate barierele clasice ale artei universale într-o
manieră unică. În jurul meu vizitatorii admiră
această simfonie în alb, negu şi gri, vorbesc şoptit,
preocupaţi parcă să nu vibreze pânza. Şi Guernica să
se dezlănţuiască. Prind frânturi de cuvinte în france-
ză, suedeză, germană, italiană, portugheză, nici o
frântură în limba română. Într-o Europă în care
românii sunt cunoscuţi ca mână de muncă ieftină,
folosiţi fiind sub nivelul lor de pregătire, nu mă mai
miră nimic, rămân cu durerea ascunsă că între pere-
ţii acestui mirific muzeu nu voi întâlni opera nici
unui pictor român. Mă uit din nou la Guernica cu
aceeaşi pasiune, ca pentru prima oară, şi mă simt
apropiată de subiectul tratat în acest tablou, are
ceva din povestea amară a miilor de români dezrădă-
cinaţi de după revoluţia din 1989. Guernica şi o
parte din celelalte tablouri expuse aici reprezintă
creaţiile unui curent numit, după cum se ştie, artă
cubistă. Între anii 1907-1917 şi-au făcut loc în arta
europeană creaţiile de artă cubistă, practicată de un
drilor, cuburilor şi conurilor. În faza a doua, pictorii
cubişti au reprezentat pe suprafaţa plană a operelor,
cele trei dimensiuni ale obiectelor şi fiinţelor care nu
se văd, ca şi cum ele nu ar fi privite dintr-un singur
unghi, ci deodată din mai multe părţi (din faţă, din
spate şi lateral, deci înconjurate cu privirea). Pentru
a îndeplini asemenea condiţii, pictorii cubişti au
socotit că obiectele şi fiinţele care în realitate se văd
într-un tot unitar trebuie să fie descompuse în ele-
mentele geometrice din care se alcătuiesc din nou în
tablou. Calitatea şi valoarea operei depindeau în
acest caz de felul în care erau recompuse aceste ele-
mente, de ordinea şi echilibrul lor, realizat prin linii
şi culori. Pictorii cubişti rup cu orice tradiţie artisti-
că, fac o artă subiectivă, personală, fără o legătură
directă cu realitatea. De aceea ei se apropie de arta
abstractă, atât de neînţeleasă de contemporani.
De curentul cubist este legat în primul rând
creatorul său, marele pictor Pablo Picasso, născut în
1881 în Malaga (Spania). Dotat, după cum se ştie, cu
însuşiri excepţionale, Picasso a luat parte, în lunga
sa activitate, la aproape toate frământările artistice
de la finele secolului al XX-lea, fiind mereu nou şi
actual. Şi-a început cariera de pictor la vârsta de
nouăsprezece ani, la Paris, cu lucrări realiste.
Culoarea dominantă a tablourilor sale a fost albas-
trul (Săracii de la malul mării, Viaţa, Cele două
surori), dar a avut şi lucrări în care domină rozul
(perioada roză) între 1905-1906, reprezentând arle-
chini, comedianţi ambulanţi. Ca promotor al cubis-
mului, pictorul a realizat la început în acest fel
naturi moarte şi mai târziu figuri umane (Femei din
35
Modern Art din New York, după multe peregrinări
pe continentul american de nord şi european, a ajuns
acasă, într-o ţară democratică azi, la Museul Reina
Sofia din Madrid. Compoziţia este distribuită
într-un mod triptic, planul central fiind ocupat de un
cal agonizând. În total, în tablou sunt reproduse şase
părţi umane şi trei animale; grupurile sunt încadra-
te în dispozitive triunghiulare, cel mai important se
vede în planul central al tabloului.
La baza triunghiului principal se află corpul în
cădere al unui războinic mort, un corp dezmembrat,
tăiat, simbol al viziunii morţii. Capul tăiat al război-
nicului din planul central, te duce la istoria artei şi
îl situezi alături de cel al martirilor inocenţi. Femeia
cu braţele ridicate din partea stângă a tabloului,
exprimă perfect suferinţa ancestrală în faţa catas-
trofei venită surprinzător parcă dintr-un singur
punct al cerului. Unii spun că este o alegorie fantas-
magorică a republicii spaniole, în esenţă nu este
decât oroarea unui bombardament devastator, în
care locuitorii inocenţi şi fără apărare ai unui orăşel
numit Guernica devin victime. Mama cu copilul mort
pe care Pablo abia a schiţat-o în tablou te duce cu
gândul la Virgen Dolorosa, imagine a tradiţiei spa-
niole. După ce vezi Guernica, simfonie pictată în alb,
negru şi gri, nu ai cum să nu crezi în perfecţiunea
artei, atinsă atunci când artistul ridică lumea noas-
tră măruntă, uneori-adeseori fără sens, la nivelul
său, devenind astfel, asemeni lui Dumnezeu, un
creator al lumii. Îi dau dreptate lui Sevres care spu-
nea că arta „are un strop din sângele diavolului cel
frumos”. 

APRILIE 2010
 reziste încercărilor de tot
felul la care era supus de
acelaşi regim opresiv şi
inclement faţă de vechea
elită politică şi intelectua-
lă provenită din perioada
interbelică. S-a supus
Ionel Necula principiului verificat de
cei vechi „primum vivere,
deinde philisophare” şi s-a
Ion Petrovici şi realismul logic abţinut de la procesări
metafizice oportuniste ne-
omologabile, într-un sis-
tem de gândire marxizat.
Acesta i-a fost desti-
nul – un destin tragic impus de o istorie opresivă,
ignobilă şi imundă, virusată de o ideologie atroce, cu
semne proletcultise la cheie.
A rămas un gânditor neîmplinit, dar neîmplinit
în sensul aptitudinilor sale evidente, nicidecum sub
aspectul aportului său generos la îmbogăţirea patri-
moniului filosofic românesc. Căci chiar dacă nu şi-a
împlinit gândul unei construcţii sistemice robuste,
s-a împlinit spornic şi pilduitor în optimizarea unor
direcţii metafizice de mare interes pentru starea cul-
turală a epocii.
A fost un excelent istoric al filosofiei universa-
le, iar monografiile sale despre Kant şi Schopen-
hauer sunt şi astăzi repere inubliabile pentru cei ce- că, nu platonică (p. 316). Fundamentul filosofiei sale
şi propun să se pătrundă de adâncimea gândului lor îl constituie realul conceptualizat, care este altceva
metafizic. A fost, de asemenea, unul dintre primii decât realul însuşi, cum pretindea Platon.
istorici ai filosofiei româneşti iar portretele gândito- Realismul său logic face trimitere la realismul
rilor români cercetaţi de el sunt vivante, pline de ontologic cu care concordă şi pe care îl reprezintă
viaţă, în care faptul divers şi aleatoriu se conjugă cu conştienţial. Este şi ceva schopenhauerian în aceas-
dispunerea filosofică pentru a întregi imaginea de tă dispunere metafizică. Gânditorul din Frankfurt
ansamblu a efigiei celui evocat. A mai fost un remar- substituia şi el realul cu reprezentarea în conştiinţă
cabil cercetător al fenomenului logic şi a înavuţit şti- a realului. Se simte, în gândirea lui Petrovici, toate
inţa logicii – poate cea mai conservatoare dintre dis- vântoasele abătute asupra conştiinţei-oglindă, dar
ciplinele filosofice – cu inovaţii personale ce-ar fi tre- nu naufragiază până în ţinutul insular al solipsis-
buit să-i aducă o notorietate internaţională, de-ar fi mului, ci mai mult ar vrea să reabiliteze concretul
fost publicate într-o limbă de mai largă circulaţie. logic aşa cum a fost înscăunat de Hegel în Feno-
Din nefericire, rezultatele cercetării sale vor figura menologia sa. Pendulează între imanent şi transce-
fost o vreme când Petrovici şi abordări-

A
le sale eclectice erau în centrul anten-
ţiei exegetice. Mai ales în vremea ulti-
mului ministeriat la Culte şi instruc-
ţiunea Publică (decembrie 1941 – 23 august 1944)
Petrovici era prezent în majoritatea revistelor de cul-
tură printr-o mulţime de referinţe – desfăşurate şi
elogioase – despre prestaţiile sale filosofice, autorul
fiind ridicat la rang de model şi reper al gândirii filo-
sofice româneşti. Era apreciat, respectat şi căutat de
36
multă lume care se simţea bine în apropierea lui şi
sub protecţia reputaţiei sale vitaminizante. Era un
nume şi oriunde răsuna glasul său la Universitate,
în Parlament, la Academie era ascultat cu respect, cu
atenţie şi cu toată luarea-aminte. Trecea drept un
dandy al metafizicii şi-i plăcea să patroneze banche-
te copioase organizate în onoarea sa sub diferite pre-
texte. Făcea impresia unui tip popular, cu trecere la
public, poate şi ca urmare a aptitudinii sale oratori-
ce şi a frecventelor invitaţii de a conferenţia prin
diferite localităţi ale ţării. În orice oraş ar fi descins,
prestaţiile sale oratorice erau întâmpinate cu interes
nescăzut şi cu entuziasm remanent de către intelec-
tualitatea şi protipendada locului. Cuvântările lui
aveau ceva din solemnitatea predicii din amvon şi se
deconta din cea mai caldă omagiere ce se putea
aduce graiului românesc.
A mai contribuit la creşterea popularităţii sale
şi implicarea sa în viaţa politică, pentru că a fost,
putem spune, un parlamentar abonat, prezent în
toate legislativele României de după 1920. Or, ca
aspirant la un fotoliu în Parlamentul României, tre-
buia să cutreiere ţara, să se întâlnească cu electora-
tul să-i câştige sufragiile şi să-i reprezinte nevoile în
instituţiile centrale ale statului. Că multe din aceste
recunoaşteri extrametafizice treceau neamendate şi
în contul elaborărilor filosofice, unde tonul putea fi
mai reţinut şi mai prudent e un alt aspect care ţine
de năsăbuinţa noastră de a extinde competenţa
într-un domeniu şi în alte registre de activitate. Un
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
în istoria logicii sub o altă paternitate, cea a lui dent, dar nu se pliază în niciunul din termenii duali-
Edmond Goblo care-a ajuns la aceleaşi concluzii ca şi tăţii, preferă să dreneze întregul demers epistemic în
Petrovici zece ani mai târziu. Filosoful nostru a tre- domeniul posibilului şi al judecăţilor problematice.
buit să suporte şi umilinţa de a-şi vedea rezultatele
cercetării sale logice sub o paternitate înstrăinată şi
să îndure drama unei limbi de circulaţie restrânsă,
incapabilă să se impună în competiţia generală a
ideilor. Predilecţia sa pentru dezvăluirea condiţiei
logice a lumii era aşa de istovitoare încât filosoful nu
s-a mulţumit numai cu decorticarea raţiunii din care
se legitimează lumea, dar a făcut din logică temeiul
explicativ al întregii deveniri ontologice. De vreme ce
ceea ce este are şi raţiunea de a fi, cum afirma Hegel,
atunci întregul demers metafizic trebuie centrat pe
această raţiune de a fi, pe condiţia fiindului ca fiind.
Încercând să descifreze legea sub care se ipostaziază
realul, Petrovici ajunge la concluzia că filosoful nu
procesează realul, ci reprezentarea în conştiinţă a
realului. Din această cauză şi existarea nu mai este
privită în sine, ci în felul cum este asumată de con-
ştiinţă.
Petrovici substituie obiectivitatea cu conştiinţa
obiectivităţii şi imanenţa cu legea logică sub care se
dă seama de ea. Realismul său, a remarcat bine exe-
getul său Virgil Bogdan într-un studiu publicat în nr.
6-7 din 1942 al revistei lui Vladimir Streinu,
Preocupări literare (număr consacrat în întregime
lui Petrovici cu prilejul aniversării a 60 de ani de
viaţă), că „teza lui Petrovici este a unui realism logic
în imanenţă, care este altceva decât un realism onto- Petrovici face metafizică fixându-se într-o per-
logic” (p. 315). Este realismul lucrului conceptuali- spectivă logică. Realismul său logic, aşa cum l-a sca-
zat, asumat deja de conştiinţă şi fixat în concepte şi nat Virgil Bogdan, „se justifică în măsura în care se
judecăţi. Realismul lui Petrovici mai spune exegetul conferă formelor logice o realitate dincolo de subiec-
de la „Preocupări literare”, este de natură aristoteli- tivitatea nostră (Cercetări filosofice, Ediţia a II-a,
Bucureşti, 1926, p. 76). Realitatea procesată în filo-
soful tecucean nu era una obiectivă, ci una indusă de
semnal ■ semnal ■ semnal ■ semnal structurile conştiinţei. Nu nega realul, aşa cum este,
obiectual, ci mai curând îl supunea unui proces feno-
Mircea Gheorghe
Clepsidra menologic de suspendare, de punere în paranteze
pentru a face loc legilor logice sub care se raportează
roman

sportiv este considerat oportun pentru un fotoliu de
primar, un solist de muzică populară este considerat
un candidat ideal pentru parlamentul României, un
manelist pentru postul de consilier şi tot aşa.
Meteaha e veche şi se menţine neamendată şi în zile-
le noastre.
Filosoful Ion Petrovici a intrat şi el în malaxo-
rul acestui tip de raţionament, calităţile politice şi
oratorice au fost transferate inerţial şi în domeniul
activităţii filosofice, unde criteriile, dar şi exigenţele
sunt total diferite.
A fost hermeneutizat concesiv, cel mai adesea
din motive exterioare filosofiei. Căci Petrovici, deşi a
brăzdat în lung şi-n lat ogorul fastuos al disciplinei
filosofice nu s-a încumetat într-o abordare sistemică,
marcată de cele două condiţii imperative: completi-
tudinea şi noncontradicţia. Nu se poate spune că nu
era înzestrat cu disponibilităţile necesare, dar şi-a
tot amânat proiectul până când istoria l-a trecut în
subsolurile ei şi i-a curmat intenţiile euristice.
Târziu, după ce-a petrecut un deceniu prin închisori-
le comuniste, nu şi-a mai pus problema împlinirii
filosofice, s-a mulţumit să supravieţuiască şi să
Editura Europress, 2010
Clepsidra e un roman paradoxal, scris
cu umor şi gravitate, despre identitate,
dragoste, vinovăţie şi moarte. Zeci de
personaje pitoreşti traversează viaţa
protagoniştilor Paul Iulian şi Maria, fieca-
re cu caracterul şi istoria lui personală,
cu dramele, iluziile şi ciudăţeniile lui.
Cuplul Paul şi Maria este aidoma unui
cuplu de peregrini plecaţi în căutarea
Graalu-lui vremii noastre — o lume mai
bună decât cea de acasă — care descoperă însă la sfârşit cu totul
altceva decât voiau să descopere. Acest ceva este o altă identi-
tate, ascunsă în ei, care le determină destinul şi pentru a ajunge
la ea, ei au trebuit să plece din România în Canada. Sunt emi-
granţi, dar romanul nu este propriu-zis un roman despre emigra-
ţie. Emigraţia nu e decât un accelerator al existenţei lor. Şi, în
plus, cum raţionează un personaj din roman, cine nu este, emi-
grant? Cine nu se află în posesia unei identităţi diferite de cea ori-
ginară şi care a fost asumată şi dezvoltată de strămoşi mai apro-
piaţi ori mai îndepărtaţi?
Căutării individuale îi corespunde în plan global, marea istorie,
pusă în mişcare de mari evoluţii identitare. În roman, este vorba
despre dialogul dintre Canada şi Quebec pe fondul tragediilor
din alte părţi, din fosta Iugoslavie a lui Milosevici sau din Africa
masacrelor rwandeze.
la conştiinţă. Realitatea avută în vedere de Petrovici
este cea de care conştiinţa a luat act şi s-a înstructu-
rat într-o formă gnoseologică.
Prestaţia filosofică a lui Petrovici nu excelează
prin originalitate. De unde Socrate pretindea că dis-
poziţiile sale maieutice îi erau şoptite-n ureche de un
daimon discret, sibilinic şi stenic, Petrovici putea să
invoce prezenţa scoicii marine care-i inducea subcu-
tanat învolburările doctrinelor filosofice prin care a
trecut cu pas apăsat de iubitor al înţelepciunii. Înci-
fra, în toate prestaţiile sale metafizice câte ceva din
vastitatea lecturilor sale filosofice – o deprindere de
care nu s-a desfăcut niciodată. Eclectismul său filo-
sofic ar fi putut coagula o concepţie distinctă, dacă
viaţa i-ar fi hărăzit o altă soartă. Avea aptitudini.
Chiar pornind de la această realitate de rangul doi,
putea ajunge la o formă de spiritualitate rezolubilă,
în spiritul tendinţelor metafizice franceze. Dar vre-
murile deveniseră arlustice şi Petrovici a înţeles
repede că totul este ratat. Se simţea în cadrul noilor
realităţi ca-ntr-o căruţă cu mărăcini. Cu cât se mişca
mai mult, cu atât se înţepa mai tare. 

ANUL XXI Nr. 4 (697)

A NTOLOGIILE C ONTE
Iosif Brodski
Mai puţin de o unitate
… Inima bate atunci când ar trebui
să plesnească. Czeslaw Milosz, Elegie către N.N.
rice va fi fost acel ceva care m-ar fi
O mânat să iau această hotărâre, miciuna,
adevărul, sau, mai curând, un amestec
din ambele, le sunt nesfârşit de recunos-
cător pentru ceea ce a fost, se pare, primul meu act de
libertate. A fost un gest, o faptă instinctivă, o ieşire.
Raţiunea a avut de jucat un rol mic aici. Ştiu aceasta
fiindcă de atunci plecările mele s-au repetat cu o frec-
venţă crescândă. Şi nu întotdeauna plictiseala a fost
ceea ce m-a făcut să părăsesc situaţiile cele mai frumoa-
se, nu mai rar decât cele teribile. Oricât de modest este
locul pe care îl ocupi, dacă acesta este cât de cât curat,
fii convins de faptul că într-o bună zi va veni cineva să
şi-l ceară sau, ceea ce este şi mai rău, să-ţi propună să-l
împarţi. Atunci trebuie fie să te baţi pentru locul res-
pectiv, fie să-l părăseşti. Eu am preferat cea de-a doua
variantă. Nicidecum fiindcă nu aş fi capabil să mă bat,
ci mai curând din repulsie faţă de mine însumi. Şi nu
are nici o importanţă că ai nimerit pri-
mul pe locul respectiv. E chiar mai rău
să nimereşti primul, fiindcă cei care
ajung după tine au un apetit mai mare
decât al tău, deja parţial satisfăcut.
Ulterior, am regretat nu o dată
fapta, mai ales văzând succesele colegi-
lor mei în interiorul sistemului. Însă eu
ştiam ceva ce ei nu ştiau. În esenţă, şi eu
mă mişcam, însă în direcţia opusă, ajun-
gând ceva mai departe. Ceea ce-mi face
o plăcere deosebită este faptul că am
descoperit „clasa muncitoare” în faza ei
cu adevărat proletară, înainte ca, la
sfârşitul anilor 1950, aceasta să se
îmburghezească. Acolo, la uzină, deve-
nind frezor la 15 ani, m-am ciocnit de
adevăratul proletariat. Marx i-ar fi recu-
noscut imediat. Ei, mai bine zis, noi,
locuiam în apartamente în comun, câte
patru-cinci persoane într-o cameră, ade-
seori trei generaţii laolaltă, dormeam pe
rând, beam de stingeam, ne certam unii
cu alţii sau cu vecinii la bucătărie sau la vreo coadă la
baie, dimineaţa; îşi băteau nevestele, plângeau fără să
se ascundă când a dat Stalin ortu’ popii sau la filme,
înjurau copios, încât un cuvânt obişnuit ca „aeroplan”
îţi zgâriia auzul ca cea mai sofisticată vulgaritate;
transformându-se într-un ocean cenuşiu de indiferenţă
de capete sau într-o pădure de braţe ridicate la mitin-
guri de susţinere a Egiptului1.
Uzina era toată din cărămidă, imensă, un produs
pur al revoluţiei industriale. Fusese construită la sfâr-
şitul secolului al XIX-lea, iar locuitorii Piterului îi spu-
neau „Arsenal”, fiindcă uzina făcea tunuri. Când am
venit să lucrez aici, se mai fabricau compresoare şi
maşini agricole. Însă dincolo de cele şapte peceţi de
taină care ascundeau în Rusia tot ceea ce era legat de
industria grea, uzina apărea sub denumirea codificată
de „Cutia poştală 671”. Cred însă că aceast caracter
secret era cultivat nu atât pentru a deruta serviciile de
spionaj străine, cât pentru a menţinere o disciplină
semimilitară, singura care putea asigura o oarecare
stabilitate a producţiei. În ambele sensuri eşecul era
asigurat.
Utiliajele erau învechite, nouăzeci la sută fusese-
ră aduse din Germania ca reparaţie de război. Ţin
minte această rezervaţie din fontă, plină de exemplare
exotice marca „Cincinnati”, „Karlton”, „Fritz Werner”,
„Siemens şi Schuckert”. Planificarea era teribilă.
Adeseori o comandă urgentă pentru o piesă îţi întreru-
pea încercările efemere de a-ţi găsi un ritm de lucru, un
Eseul de mai jos a fost scris de Iosif Brodski în limba
rusă, patru ani după exilarea sa din patrie (iunie 1972).
Eseul deschide primul în cele trei volume de eseuri
publicate de poet, dându-i şi titlul, Less Than One (Mai
puţin de o unitate), publicat în limba engleză în 1986, la
un an înaintea decernării premiului Nobel. Alături de
alte două scrieri având caracter autobiografic, acesta
trasează traseele geografiei spirituale a poetului care
nu a mai revenit, nici când a fost posibil, în oraşul natal.
sistem. La sfârşitul trimestrului, când planul era dat
peste cap, administraţia lansa un strigăt de luptă,
mobilizându-i pe toţi pe aceeaşi sarcină, şi planul era
luat cu asalt. Dacă ceva se strica, nu se găseau piese de
schimb, atunci se chema o trupă de muncitori, de obicei,
pe jumătate beţi, să facă ceva cu maşina stricată.
Metalul era livrat cu fisuri şi tot felul de alte defecte.
Inutil să mai spun că luni, ca să nu mai vorbim de dimi-
neaţa care urma zilei de salariu, aproape toată lumea
moţăia de mahmureală.
A doua zi după ce echipa de fotbal locală sau cea
naţională pierdea un meci, productivitatea scădea
brusc. Nimeni nu lucra, toată lumea discuta isprăvile
jucătorilor şi episoadele meciului, căci pe lângă toate
complexele unui mare stat, Rusia suferă de un complex
serios de inferioritate, specific ţărilor mici. Principala
cauză a acestuia era viaţa centraliza-
tă. De aici şi delirul discursului
neapărat pozitiv, „de afirmare a vie-
ţii”, din ziarele oficiale şi de la radio,
chiar şi atunci când se relatează des-
pre un cutremur; niciodată nu se
comunica nimic despre victime, se
cânta numai despre ajutorul frăţesc
acordat de alte oraşe şi republici care
trimiteau în zona calamitată corturi şi
saci de dormit. Iar dacă apărea o epi-
demie de holeră, puteaţi afla din
întâmplare despre ea din comunicate-
le despre cele mai recente succese ale
medicinei noastre minunate, materia-
lizate în invenţia unui nou vaccin.
Toate acestea ar putea părea
absurde dacă n-ar fi fost acele zile când, dis-de-dimi-
neaţă, după ce-mi terminam micul dejun cu un ceai
slab, fugeam după tramvai, adăugând încă un bob la
ciorchinele uman întunecat care spânzura de pe treap-
ta vagonului, plutind prin oraşul de acuarelă roz-albas-
tră spre poarta de la intrarea uzinei. Acolo doi portari
ne controlau legitimaţiile, iar faţada era împodobită cu
pilaştri clasici din placaj. Am observat că intrările în
închisori, în spitalele psihiatrice, lagărele de concentra-
re se construiesc în acelaşi stil: toate
imită porticurile clasice sau baroce.
Minunată transmitere a tradiţiei. În sec-
ţia mea, sub plafon pluteau diverse
nuanţe de cenuşiu, iar pe jos şuierau
furtunurile cu aer comprimat peste băl-
toace de păcură irizate în toate culorile
curcubeului. Pe la orele zece, această
junglă de fier se trezea la viaţă, bubuind
şi scârţâind, iar ţeava de oţel a viitorului
tun plutea prin aer ca un gât de girafă
retezat.
Întotdeauna i-am invidiat pe
oamenii din secolul al XIX-lea, fiindcă
puteau să privească înapoi şi să-şi cerce-
teze articulaţiile vieţii lor, ale evoluţiei
proprii. Un eveniment sau altul semna-
la un punct de răscruce, începutul unei
noi etape. Vorbesc despre scriitori, însă
în general, mă preocupă capacitatea
unui tip de persoane de a-şi explica
raţional propria viaţă, de a vedea lucru-
rile izolat, chiar dacă într-o lumină
neclară. Înţeleg că această capacitate nu
se limitează la secolul al XIX-lea. Însă în viaţa mea ea
este reprezentată mai cu seamă de literatură. Fie din
pricina unui defect mental profund, fie din pricina
naturii fluide, amorfe a vieţii însăşi, nu am putut nicio-
dată să disting nici un fel de articulaţii, cu atât mai
puţin repere. Chiar dacă în viaţă există ceva ce aduce a
articulaţie, oricum nu voi putea să confirm veridicitatea
acesteia, fiindcă această ariculaţie este moartea.
Într-un anumit sens, perioada copilăriei nici n-a exis-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
tat. Aceste categorii – copilăria, maturitatea – îmi par
destul de ciudate, iar dacă uneori recurg la ele în con-
versaţie, oricum le consider de împrumut.
Probabil că întotdeauna a existat un fel de „eu” în
interiorul acelei scoici mici, apoi ceva mai mari, în jurul
căreia „s-a petrecut” totul. În interiorul scoicii, entita-
tea numită „eu” nu a încetat niciodată să urmărească ce
se petrecea în interior. Nu fac în vreun fel aluzie la fap-
tul că în interior s-ar fi aflat o perlă. Nu vreau decât să
spun că mersul timpului abia atinge această esenţă. Să
primeşti note mici, să lucrezi ca frezor, să te laşi bătut
în timpul interogatoriilor, să ţii o prelegere despre
Callimachus, este, în esenţă, acelaşi lucru. Iată de ce te
cuprinde mirarea atunci când creşti şi te confrunţi cu
sarcinile pe care le au de rezolvat adulţii. Nemulţu-
mirea copilului faţă de autoritatea părinţilor şi panica
adultului în faţa responsabilităţii
sunt chestiuni de ordin diferit. Nu te
identifici cu nici unul din personaje,
cu nici una dintre aceste unităţi
sociale; poate că eşti mai puţin de o
unitate.
Se înţelege de la sine că în parte
aceasta se află un derivat al profesiei
tale. Dacă eşti bancher sau pilot ştii
că acumulând experienţă, poţi miza
mai mult sau mai puţin pe un profit
sau pe o aterizare lină. Însă în înde-
letnicirea de scriitor acumulezi nu
experienţă, ci neîncredere. În această
sferă unde deprinderea distruge
cauza, noţiunile de copilărie şi matu-
ritate se confundă, iar cea mai frec-
ventă stare de spirit a sufletului este panica. Aşa că aş
minţi dacă m-aş ţine de cronologie sau de altceva ce
presupune un proces liniar. Şcoala este o uzină, este o
poezie, este închisoare, este mediu universitar, este
37
plictiseală, cu elemente de panică.
Cu singura diferenţă că fabrica se afla lângă spi-
tal, iar spitalul lângă cea mai cunoscută închisoare din
Rusia, „Krestî”2. La morga acestui spital am început să
lucrez când am plecat de la „Arsenal”, căci îmi pusesem
în gând să devin medic. Iar „Krestî” mi-au deschis por-
ţile la scurt timp după ce mi-am schimbat părerea şi am
început să scriu versuri. Când lucram la fabrică
vedeam spitalul dincolo de gard. Când disecam şi
coseam cadavre în spital, vedeam cum se plimbau deţi-
nuţii în curtea de la „Krestî”; uneori aceştia se învred-
niceau să arunce scrisori peste zid, eu le luam şi le
expediam. Datorită acestei topografii atât de dense şi
datorită proprietăţilor reflectorizante ale scoicii, toate
aceste locuri, funcţii, deţinuţi, muncitori, paznici,
medici s-au contopit, şi nu mai înţeleg dacă îmi amin-
tesc de un deţinut care umblă prin curtea de la închi-
soarea Krestî, sau eu sunt cel care umblă de colo-colo.
Pe lângă aceasta, uzina şi închisoarea au fost construi-
te aproximativ în aceeaşi perioadă şi din afară n-ai cum
să le deosebeşti, una din ele trecând drept aripa celei-
lalte.
De aceea nu are sens să încerc să păstrez vreo
succesiune în povestirea mea. Viaţa nu mi-a părut
niciodată o înşiruire de treceri clar demarcate; mai
curând, ea creşte asemenea unui bulgăre de zăpadă, iar
pe măsură ce înaintează, un loc (sau un timp) seamănă
tot mai mult cu altul. Îmi amintesc, de pildă, că în anul
1945, aşteptam împreună cu mama un tren într-o sta-
ţie din împrejurimile Leningradului. Războiul abia se
terminase, douăzeci de milioane de ruşi putrezeau în
mormintele săpate la repezeală, alţii, împrăştiaţi de
război, se întorceau la vetrele lor sau la ce mai rămăse-
se din acestea. Staţia era un tablou al haosului primor-
dial. Oamenii luau cu asalt trenul pentru transportul
vitelor ca nişte insecte demente, căţărându-se pe acope-
rişurile vagoanelor, înghesuindu-se între acestea, şi tot
aşa. În mod inexplicabil, atenţia mi-a fost atrasă de un
bătrân schilod pe un picior de lemn care încerca să se
caţere ba într-un vagon, ba într-altul, însă de fiecare
dată era împins în jos de oamenii care spânzurau cior-
chine pe scările trenului. Trenul porni, schilodul plecă
şi el şontâc-şontâc odată cu el. În cele din urmă, reuşi
să se prindă de bară, când, deodată, am văzut o femeie
care stătea în uşă ridicând un ceainic şi începând să
toarne apă clocotită în creştetul capului infirmului.
Bătrânul căzu... şi mişcarea browniană a mii de picioa-
re îl înghiţi. 
Traducere şi prezentare
de Marina Vraciu
1 Campanie din anul cînd Egiptul s-a confruntat
cu (n.t.)
2 La „Krestî” sînt 999 de celule (n.a.). În traduce-
re, “Crucile” (n.t.)
APRILIE 2010
 A NTOLOGIILE C ONTE
José María Piñeiro Gutiérrez
Poeme
Poet şi pictor spaniol, născut în 1963 la
Orihuela (Alicante), specialist în filoso-
fie şi istoria artelor. A publicat volumul
de poeme El légamo de las estrellas şi
placheta de aforisme Hilas de papiro.
Numeroase creaţii ale sale au fost inclu-
se în antologii poetice publicate la
Alicante şi la Murcia. Colaborador al
revistei Salamandra din Madrid şi mem-
bru fondator al revistei de creaţie şi cri-
tică literară Empireuma din Alicante.
S-a afirmat, de asemenea, prin expoziţii-
le de pictură şi fotografie pe care le-a
organizat, atât singur, cât şi în colabora-
re cu alţi artişti iberici contemporani.
DEFINIŢIE CIRCULARĂ
Virtutea păsării: cântecul ei.
Cântecul păsării: virtutea ei.
MEDALIOANE
I şi centrelor comerciale.
Dacă ţi-ai aminti de ziua în care, sub impulsul unei
pasiuni permise,
ţi-ai asumat adevăratele forţe,
ai putea inventa lumea.
II
Cuvântul rostit de mine
va face să se nască altele, diferite, în tine.
38 III
Eşti paznicul surd al anilor tăi,
scrib înflăcărat,
un bolid visând mereu frontonul monumentului.
IV
În nici o retortă alchimică
nu se poate determina adevărata puritate,
şi nici ţine sub observaţie mersul zilei.
V MEMORIE
Nimicul este o imensitate de euri.
VI
Te apără propria ta vulnerabilitate.
DIN NOU TRANDAFIRUL
I Le şterge, transformându-le în hieroglife.
Trandafir tremurător, corolă unică mereu repetată,
descurajat în faţa grelelor încercări ale vieţii şi a
cuvântului ei sărăcit,
ai fost inclus din nou în catalogul somnambul al meta-
forelor,
eşti din nou citat cu enervare retorică
pentru a îndepărta miraculos inconsistenţa şi risipirea
efigiilor care-au mai rămas.
Îţi eşti obârşie şi operă,
eşti propria-ţi întâmplare, voluptuoasă ofrandă adusă
nimănui,
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris
Gina Sebastian Alcalay
Rapsodie în alb-negru cu Leonard
Berstein
Editura Ideea Europeană, 2010
„Gina Sebastian este o foarte autentică
prozatoare. Chiar rănile, dezamăgirile,
neîmplinirile au lăsat urme ce dau sensi-
bilităţii care se exprimă în scrisul ei, nota
lor particulară, tonul lor, parfumul lor”.
(Nicolae Balotă)
„Un scriitor profesionist de primă mână…
O construcţie de carte extraordinară,
nemaiîntâlnită în cărţile altor scriitori”.
(Alex Ştefănescu)
„Este o carte de meditaţii, meditaţii asupra unor teme şi asupra
unor personalităţi. Rareori în lumea noastră, în sensul de lumea
contemporană, mai poţi găsi un spirit atât de echilibrat şi cu o
asemenea scară de valori morale şi culturale”. (Ana Blandiana)
ANUL XXI Nr. 4 (697)
hotar al pleoapelor:
în tine sau în oricare altă limbă,
în tine sau în oricare altă formă sau muzică
ne revine sarcina de a cerceta bogăţia comună atât de
lipsită de insulte.
II
În clopotul de sticlă al serii trandafirul îşi
răspândeşte strălucirea.
Oare încă mai aşteaptă simbolul său vreo nouă glosă?
După ce frumuseţile geometriei vor fi depăşite,
şi toate discursurile de neînţeles, descifrate,
poate că nu ne mai rămâne nimic altceva decât să-l
vedem pentru a-l putea visa.
ESCALĂ
Încă o noapte ce înmugureşte din strachina de lut a
mâinii tale
până îmi pune în lanţuri sigiliile cuvântului.
Din nou ore chemate în pânza aşteptării
pentru ca lumina să-şi strângă pumnul de oţel.
Încă mai nesfârşită e veghea
prin care călătoresc chipurile noastre
către următorul trandafir care se rupe şi nu mai e
acolo.
Mai vastă e această clipă
ce ne decapitează dorinţa de dreptate:
în cele din urmă, doar astfel vor cunoaşte ochii
trupul care se tot învârte în penumbră
asemenea unui soare spart.
DE AICI
S-ar putea să fie provincială durerea
cu care pretind a pune sub semnul întrebării
ordinea
acestui univers;
însă e de ajuns o mică fisură
în scut
ca să nu mai fie perfectă
consistenţa atât de crudă a suprafeţei.
Din numerele complexe, Numărul.
Din izvor, izbucnirea lui virginală.
Din copac, arcada monumentului său frunzos.
Din iubită, mătăsurile ei furişate.
Din trandafir, imaginea trandafirului.
Din amurg, înserarea de vară.
Din cele scrise, acelea pe care vântul deşertului
Din zori, orizonturile posibile.
Din hărţi, teritoriile imaginare.
Din cuvinte, verbul increat.
Din timp, abandonarea în prezent.
Din buze, sărutul.
Din aşternut, baldachinul privirii tale.
Din Orfeu, magia pierdută a unei seminţii.
Din harpă, umbra ei.
Din poeme, poezia.
ex libris ■ ex libris ■ ex libris ■ ex libris
Gustave Flaubert
Bouvard şi Pécuchet
Traducere din limba franceză şi
prefaţă de Irina Mavrodin
Editura Art
Unul îşi scrie numele pe căptuşeala
pălăriei, iar celălalt, pe căptuşeala şepcii
— „Ia te uită, am avut aceeaşi idee”. Aşa
se cunosc Bouvard şi Pécuchet, copişti
de meserie, şi din acest moment începe
povestea lor. Nemulţumiţi de „vânzolea-
la” urbană, dar şi ajutaţi de o moştenire,
cei doi se mută la ţară. Ajunşi nu fără
peripeţii acolo, încep să se adapteze la
traiul patriarhal: agricultură, pomicultură, grădinărit, creşterea ani-
malelor etc. Se plictisesc repede de orice îndeletnicire şi de-aici
înainte devin autodidacţi, trecând prin tot felul de „domenii”: chi-
mie, medicină, geologie, literatură, gramatică, istorie, religie etc.
Lecturi, discuţii, experimente şi boacăne, cercetări şi ghinioane,
totul arată prostia burgheză. Este o carte „diabolică”.
DAGHEROTIP
Pentru că nesocotesc moartea
nimfele se îmbracă în nori crepusculari şi leneşi
deasupra unei coloane.
Şi din această abandonare ludică,
amănuntul nevinovat, împodobit, cel pictat în fundal,
izbucneşte ca un delicat scenariu de alegorii.
Ce consistenţă tainică are timpul aici:
imagini îndepărtate de odalisce, oglinzi, baldachine şi
ulcioare,
transformate, pentru amintirea visătoare,
în monumente pieritoare.
DOUĂ LABIRINTURI
În diferite puncte ale metropolei
mari panouri luminoase
indică ordinea străzilor şi bulevardelor,
înşirarea templelor şi hotelurilor, vespasienelor, grădinilor
Departe de oraş, şi rupt cu desăvârşire de el,
se întinde, nesfârşit, deşertul.
LĂCOMIA RĂDĂCINILOR
Rădăcina arbustului sapă în cuarţul stâncii
mergând spre seva ce murmură,
şi căutând flacăra secretă a zorilor.
TURN DE FILDEŞ
În liniştea neatinsă a încăperii
fac speculaţii cu termenul
care să evoce armonic multiplicitatea,
şi sunt fericit visând acest poem;
afară,
acolo unde se întâmplă totul,
nimic nu e memorabil fără de verb,
totul e doar un hotar vertiginos de chipuri şi
trupuri care nu se cunosc.
NU EXISTĂ VĂLURI AUSTERE
PENTRU FRUMUSEŢE
Un există văluri austere pentru frumuseţe,
nici presupuse armonii care să lipsească
din mesajul supranatural al ploii atunci când
începe să cadă.
Teoria, cea care crede că ne cunoaşte, ştie doar texte,
subjugări tehnice,
Adevărate centre comerciale de desfacere
a conceptelor.
Clipa de acum e frumuseţea posibilă, ocazia de a
înfrunta timpul risipindu-l,
Şi ceea ce clipa ne descoperă, mireasmă a eternităţii.
Traducere şi prezentare de
Rodica Grigore

Marin Radu Mocanu
Un jurnal de bord
În iarna aceasta, revistele cul-
turale, fiind cu privirea orientată şi
asupra stării social-politice, au anali-
zat principial şi la obiect starea naţiunii în segmentele ei
principale – fapt aşteptat de opinia publică şi de cultura
vie, privind: literatura, arta, ştiinţa, filosofia politică ş.a.,
într-o vreme când ţara se scufundă pe toţi pilonii ei într-o
criză proprie, de ansamblu, alimentată de cea morală şi
financiar-economică. În acest nefericit context, Institutul
Cultural Român, mai precis cel din Paris, a iniţiat – cu pri-
lejul celebrării a 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier în
Berlin (9 nob.1989) – pe 6 – 7 nob. 2009, Colocviul inter-
naţional: „Intelectualul public în Europa, 1989 - 2009”
unde 20 de intelectuali europeni au fost provocaţi să ana-
lizeze drumul parcurs de „intelectualul public” şi rolul
jucat de el în ţările comuniste, până la momentul actual,
în care o altă problematică şi alte „ziduri” devin subiectul
reflexiei critice şi al atitudinii,
precum următoarea: „Unde ne
găsim în prezent? Care este
adevăratul statut al intelectua-
lului trăitor în Europa de Est?
Care este situaţia lui socială şi
profesională? Mai are el o influ-
enţă şi un rol politic de jucat în
actualul context naţional? Mai
există o problematică comună a
intelectualităţii europene? Este
intelectualitatea în declin? Ar fi
necesară o modificare naturală
sau o adaptare cu adevărat
vitală, la condiţiile politice,
sociale, culturale noi?”(22 plus,
15 dec. 2009).
Din intervenţiile, la
Paris, ale respectivilor învăţaţi, majoritatea făcând istoria
comunismului sud-est european şi traseul tranzitiv spre
societatea capitalistă, ne-a reţinut atenţia în mod deosebit
cea a lui Tzvetan Todorov (Franţa): „În Europa de Est,
libertăţile individuale erau îngrădite de o forţă politică
uşor de identificat, care se sprijinea pe activitatea unei
poliţii omniprezente şi nemiloase. În Vest, aceste libertăţi
sunt subminate de puterea banului, de dezechilibrul pute-
rilor, de reţelele care organizează linşajul sau boicoteala
mediatică (...). De-o parte, ca şi de cealaltă, societatea
suferă de o confuzie între public (s.n.) şi privat (s.n.), cu
diferenţa că, în Est, sfera publică este cea care invadează
domeniul privat, poliţia pătrunzând până în intimitatea
cea mai apropiată, în timp ce în vest, dimpotrivă, controlul
public se reduce văzând cu ochii, absorbit de indivizi care
refuză cu îndârjire orice îngrădire în sfera vieţii lor priva-
te”. (ibid.)
La o lună de zile după colocviu, pe 9 dec., GDS-ul
nostru pune şi el, la Bucureşti, de o dezbatere, prin mode-
raţia Rodicăi Culcer, cu tema: „De unde am plecat? Unde
am ajuns?”, la care au participat reprezentanţi ai societăţii
civile şi ai partidelor politice, moderatoarea ţinând să pre-
cizeze în deschidere: „Modul în care a fost preluată pute-
rea, în care s-a constituit regimul postcomunist, în care a
evoluat tranziţia, poate că toate acestea şi-au pus ampren-
ta asupra României, asupra societăţii noastre. Poate de
multe ori ni se pare că prezentul este «traumatic, deca-
dent, amoral şi corupt», ca să-l citez pe Vladimir
Tismăneanu”.
Într-adevăr, sunt multe elemente de corupţie, de
decadenţă, de cinism (de îngropare a literaturii vii – n.n.)
şi de inversare a valorilor (22, 17 dec. 2009) – nimic
neadevărat în aceste vorbe, dar se mai cere adăugat că
toate aceste „orori” se datorează tocmai (cu mici excepţii)
oamenilor politici de toate culorile şi chiar „jocului de
gleznă” al Societăţii civile. Or, cum să mai înaintezi spre
normalitate cu atâtea „racile”, la care sunt co-părtaşi şi
intelectuali ce „evadează” mereu în sfera politicului „amo-
ral şi corupt”?; ca să nu mai spunem, aici, care şi în ce fel!
Numai analizând tipul nostru de votant specializat deja în
fraudarea alegerilor, începând cu micii funcţionari
(temători că îşi pierd locurile de muncă), sărăcimea
cumpărată de propagandişti (aşa-zis) intelectuali, şi până
la oameni de afaceri organizaţi în reţele comerciale (pro-
ducţie propriu-zisă nu mai există!), care propagă „ideolo-
gia” puterii: modernizarea statului, reforma clasei politice,
eliminarea sechelelor comuniste şi alte asemenea slogane
deocheate – suficiente „pentru a acoperi bocetul şi frustări-
le celorlalte cinci milioane (de votanţi – n.n.) de către un
preşedinte (căruia – n.n.) îi lipsesc nu doar suportul a trei
sferturi dintre români, ci, mai ales, capacitatea de a-i sluji
pe toţi, 22 de milioane de români”. (Ştefan Stoica, Marja de
eroare, Obs. cultural, 10 – 16 dec. 2009); ceea ce ne face să
credem că nefericitul specific al vieţii noastre politice „va
• CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ •
Doriţi să vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse
de Editurile Ideea Europeană şi EuroPress Group.
Comenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs.
Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: • 5% – 5-19 ex.;
• 10% – 20-29 ex.; • 20% peste 100 ex.
Reduceri de preţ la sediul editurii: • 10% – 3-9 ex.; • 15% – 10-19 ex.;
• 20% peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru
al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi
beneficiaţi de 15% reducere pentru fiecare carte comandată.
Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor
participa în fiecare an la concursul cu premii pentru
fidelitate şi vor primi gratuit catalogul anual al
Editurilor Ideea Europeană şi EuroPress Group.
Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113,
OP 22, Sector 1, Bucureşti, cod 014780;
tel./fax: 4021. 212 56 92;
E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com
Web: www.ideeaeuropeana.ro
adânci în loc să atenueze criza economică în perioada ime-
diat următoare, riscând să arunce populaţia României în
abisurile inflaţiei”. (Ibid.)
Formulând unele evaluări şi prognoze, analistul
Ovidiu Pecican porneşte de la principalul instrument –
textul Constituţiei; şi în forma revizuită, subiectul ei prin-
cipal „rămâne tot statul, nu cetăţeanul”, statul fiind
menţionat la art. 4, iar cetăţeanul la art. 5. „Reiese de aici
că interesul Constituţiei se îndreaptă, preferenţial, spre
entităţi abstracte: stat, suveranitate, administraţie, ş.a.,
insul concret, împreună cu drepturile şi obligaţiile lui,
derivând din existenţa statului, cetăţeanul fiind doar un
«produs» al acestuia (...), nicidecum cel de la care statul
emană (...), fiindcă se situează deasupra voinţei cetăţeni-
lor.” În acest mod, „întreaga clasă politică rămâne izolată
de populaţie prin însăşi natura relaţiilor statuate de con-
stituţie prin sistemul discret – dar efectiv – al privilegiilor
şi imunităţilor de castă”. (ibid.)
Privind panoramic ce
scriu redactorii noştri culturali,
vom observa cum unii dintre ei
sunt preocupaţi, expres, de psi-
hologia cotidianului, şi de cea
personală, „nu mă mai intere-
sează România!”, scrie Valentin Protopopescu (Cultura,
17 dec. 2009), pornind de la Revoluţie: „Credeam că după
baia de sânge din decembrie 1989 mersul în patru labe a
încetat să mai fie un sport naţional (...). Configuraţia ofi-
cială a voturilor din 6 decembrie mi-a arătat că m-am
înşelat. (...) Nu mai am puterea nici măcar să vorbesc des-
pre obligaţia constituţională de a respecta voinţa majo-
rităţii. A cărei majoritate? A celei cumpărate cu bani, zahăr
şi ulei? A celei inventate potrivit unor CNP-uri? A procen-
tului de 1% dintre românii din afara graniţelor?, care au
hotărât (destinul – n.n.) pentru cei care trăiesc efectiv
aici?”...
Pe de altă parte, Dragoş Sdrobaş vede criza econo-
mică şi prin mentalitatea românilor imigranţi prin sintag-
ma „de la concertul naţiunilor la Europa multiculturală”,
fiind convins că „românii care au ales să emigreze, cu
puţine excepţii, nu au reuşit să se emancipeze. Într-o lume
în care se caută munca specializată, informatizată, în spe-
cial în sectorul terţiar, al prestării de servicii, ocupaţiile lor
se rezumă în genere la munca fizică (...), ei reprezintă o
masă inertă de imigranţi, fără o identitate bine sedimen-
tată, un fel de «ubi bene, ibi patria». (...) Emigrăm ca să
muncim, nu ca să ne emancipăm”. (Ibi.)
Descriind traseul „de la
alcov la Ţară”, editorialistul
Ovidiu Şimonca (Obs. cultural,
10 – 16 dec. 2009) a răsuflat
uşurat că „s-a terminat! În
sfârşit, după o lună şi jumătate
de când viaţa noastră a fost aca-
parată de televizor se încheie
una dintre cele mai tensionate
campanii electorale. (...) Traian
Băsescu a câştigat un al doilea
mandat (cu orice preţ! – n.n.) şi
are şansa să treacă de la alcov
la cea de preşedinte. (...). În faţa
acestei situaţii, dacă Traian
Băsescu va alege să fie doar
şeful PDL-ului şi preşedinte al
unei coaliţii capricioase şi arbri-
tare, dacă va dori să-şi impună doar propria voinţă în
alcătuirea Guvernului (ceea ce a şi făcut! – n.n.), lucrurile
nu se vor mişca din punctul în care Parlamentul a votat
împotriva Guvernului Boc, printr-o moţiune de cenzură”.
Vorbele mari s-au tocit în campanie şi invocarea sin-
tagmei „preşedintele tuturor românilor” ar putea părea
„deplasată (...), Traian Băsescu trebuie să se dezbarce de
intrigi, de impulsivitate şi de şmecherie. Adică să se ia în
serios”. Aceeaşi soluţie simplă: coabitarea, o recomandă şi
analistul Marius Ghilezan, în următorii termeni: „(...)
Dacă tot le place unora modelul francez (ori german –
n.n.), acesta e un simplu exemplu de o bună guvernare! Un
preşedinte lucid, care doreşte binele ţării, ieşirea din criză
şi un mandat istoric, ar chema imediat majoritatea parla-
mentară pentru dialog şi, ulterior ar purcede la desemna-
rea lui K. Johannis ca prim-ministru. În caz contrar, ni se
confirmă, încă o dată, că pe Traian Băsescu nu-l intere-
sează decât menţinerea la putere a camarilei sale de profi-
tori”. (ibid.)
Analistul Adrian Vasile Georgescu ne descifrează
parcă „blestemul lui «escu»”(Cultura, 27 dec. 2009) înce-
pând de la interogaţia: „este, oare, Traian Băsescu un lider
providenţial pentru care majoritatea românilor optează
indiferent de acţiunile sale concrete ori, pur şi simplu, s-a
mers pe ideea că «nu e altul mai bun» – şi i-a trecut cu
vederea adevăratul profil de «preşedinte jucător», care îşi
asumă totodată rolul democratic – constituţional...”
Analistul nostru, interpretând paradigma băsesciană „un
fleac. I-am ciuruit”, o vede nu numai ca o aluzie la adver-
PA R T E N E R I MEDIA:
RADIO ROMÂNIA CULTURAL
CONVORBIRI LITERARE
POEZIA
TIMPUL
DACIA LITERARĂ
APLER
FEDCR
PA R T E N E R I :
SC ERC PRESS SRL
EUROPRESS MEDIA
■ Proverbele lunii
▪ Nici o faptã bunã nu scapã nepedepsitã!
▪ Dacã totul a ieºit bine, înseamnã cã ai greºit undeva.
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
▪ Ne naºtem goi, uzi ºi flãmânzi. De abia dupã aceea
lucrurile se înrãutãþesc.
▪ Ca românu’ nu-i nici unu’, unde-s mulþi putea fi unu’!
▪ Cine ne viziteazã, ne face onoare, cine nu, plãcere.
▪ Omul înþelept îºi face vara sanie ºi iarna o pune pe foc.
▪ Cum îþi aºterni, cum vine altul ºi se culcã în locul tãu.
▪ Mama proºtilor e mereu gravidã...
▪ Mai bine burtos de la bere decât cocoºat de la muncã!
▪ Nu eºti beat atâta timp cât poþi sta întins pe podea fãrã
sã te sprijini.
▪ Lasã pe mâine ce poþi face azi, cã poate mâine nu mai
este nevoie.
▪ Cine sapã groapa altuia, va ajunge departe.
▪ Capul plecat, sabia nu-l taie; îl corupe.
sarii politici ci „mai degrabă ca pe o declaraţie îndreptată
împotriva opozanţilor săi de orice fel: peste 5 milioane de
români prezenţi la vot. Să nu
uităm, totuşi, că axiologia tipică
băsescianului fanatic împarte
binele şi răul în funcţie strict de
ralierea la poziţiile liderului
absolut (pe cale să devină abso-
lutist). Minciuna şi manipula-
rea intervin acolo unde
adevărul este rostit parţial
şi/sau numai referitor la opţiu-
nea celorlalţi. Pentru Traian
Băsescu (et CO – n.n.)” nu
există „corupţi (baroni), moguli
decât în tabăra adversă...”.
(ibid) De ce ne-ntrebăm noi,
firesc şi la urma-urmei, ca
simpli cetăţeni, nu-i spun,
direct, lui TB oamenii lui poli-
tici şi reprezentanţii societăţii civile, care se şi ne întreabă
„de unde am plecat şi unde am ajuns?”...
Ceea ce ni se pare ceva „revolut” şi în breasla scrii-
toricească este definit de modul cum confraţi de-ai noştri
se contextualizează (mai ales după 6 dec. 2009!) în felul de
a situa/recenza cărţile unor prozatori de prim-plan, chiar
dacă acestea se derulează estetico-memorialistic, cum este
cazul volumului A trăi, a scrie, semnat de Augustin
Buzura, ca şi cum ar fi „una dintre cele mai triste cărţi citi-
te de cronicar (Tudorel Urian, Feţele tristeţii”, Rom. lit., 11
dec. 2009), în care „importantul nostru romancier îşi dă
măsura deziluziilor trăite (...) în anii bezmetici şi ai nes-
fârşitei noastre tradiţii”, scriito-
39
rul care „după căderea regimu-
lui Ceauşescu, era mai mult
decât un scriitor de succes (era –
n.n.), un simbol al speranţei”.
Acuzele aduse de scriitor
politicienilor pentru starea
gravă în care se află ţara sunt
considerate de cronicar ca fiind
„hiperrealiste”... Chipul României
de azi e descris în aqua forte,
dar parcă „la fel ca în campania
electorală abia încheiată, toate
relele sunt puse (de A. Buzura –
n.n.) în contul preşedintelui
Traian Băsescu” şi al altor poli-
ticieni trecuţi prin mania
guvernării – „critici” care, cre-
dem, îl pun pe cronicar, fără să vrea, în postura de
apărător „elevat” al persoanei preşedintelui şi al unor poli-
ticieni, scriind „cu diplomaţie” următoarele: „Augustin
Buzura este un scriitor prea important pentru un anumit
tip de pamflet cu adresă foarte precisă”. Dar de ce nu ne
(mai) spune cronicarul nostru (literaturizat) şi marele
adevăr, că „(...) dihonia luptelor politice care s-a instalat
între noi (scriitori, după Revoluţie – n.n.) n-a făcut decât
să ne slăbească, să ne reducă simţitor încrederea în forţele
şi rolul nostru în societate spre deosebire de Cehia, Polonia
ş.a. – n.n.)”, „(...), foarte mulţi scriitori se plâng nu numai
de sărăcie – de bogaţi, n-am fost niciodată – ci şi de preca-
ra atenţie şi de susţinere de care scriitorimea şi artiştii
români au parte azi?” (Nicolae Breban, Trădarea criticii, p.
192, Ideea Europeană, 2009).
În Jurnalul de bord cules de noi de pe o navă eşuată
de mai multă vreme pe nisipurile mişcătoare de la malul
„Mării Portocalii” am citit şi alte însemnări, însă am con-
siderat să le păstrăm pentru alte „realizări” ale
tranziţiei... 
APRILIE 2010
 

Cartea de acasă
Erc Press:

Panait Istrati
Chira Chiralina

George Coşbuc
Cântece de vitejie

Bogdan Petriceicu
Hasdeu
Ursita

www.ercpress.ro

Evidenţa informatizată a tirajelor şi

Pentru anul 2010 vă invităm să vă abonaţi
la revista Contemporanul. Ideea Europeană
ABONAMENT ROMÂNIA: 60 LEI/AN
ABONAMENT STRĂINĂTATE: 70 EURO/AN
Taxele de expediere sunt incluse
în această sumă.
produselor este realizată în
sistemul internaţional GS1,
Adresa redacţiei: administrat în România de
FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂ GS1 România.
www.gs1.ro
C. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780
tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 212 99 39 Apare lunar 5 lei
E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.com
Web: www.ideeaeuropeana.ro

Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ Abonamentele se pot face la sediul redacţiei,

Cont Lei: RO87RNCB0072049676950001
Cont Euro: RO60RNCB0072049676950002
BCR Filiala Sector 1 Bucureşti
prin Compania Naţională „Poşta Română” S.A.,
Zirkon Media, S.C. Rautakirja România S.A.,
S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, S.C. Manpres
Distribution SRL, S.C. MT Press Impex SRL.
CK