Revista Fundatiilor Regale, 1943, An. 10, Nr. 09

„REVISTA
RY
FUNDAȚIILOR REGALE |
RA
LIB
ANUL X . 1 SEPTEMYVRIE 1043 Nr. 9
DD. CARACOSTEA ...... Morfologia baladei poporane . . + . 483
. .... . 494
TY
EMIL BOTTA ........ Versuri , . <<...
EUSEBIU CAMILAR. .... Sfârşitul Solobodei . ... . . . s + 501
MIHAI BENIUC ... 7... Versuri e. cc... . . .. 524
CONSTANTIN NOICA. .. . Ce e etern şi ce e'istoric în cultura
românească , . . . . . . . . . . 527
SI
.
.... Steagul, . . cc... cc... .. 542
“ TRAIANEGHELARIU
D. CARACOSTEA ...... Pe ţărmul lacului Leman . . .. 546
550
ER
DEMETRU IORDANA .. . Ochii şi braţele mamei. . ....
FL. ȚUŢUGAN ......- O nouă rcpiczentare: a raporturilor Îi
Ă - judecăților , . . . . . ..... 553
G. MĂRGĂRIT ....... - e a
Versuri... eo. 562
ALEXANDRESCU . . Poetica lui Flaubert şi idealul clasic 564
V
MARIE
CONTANTIN STELIAN . : . Versuri .. . . ... ....
. ... - 578
AL. POPESCU-TELEGA .. . Spania şi hispanismul . . ... 531
NI
N, CREVEDIA ...... . Cântecul pribeagului., ..... 598

pP.P.PANAITESCU ..... Inceputurile literaturii în limba română 6or
LU
TEXTE ȘI DOCUMENTE
- AL. SAINT GEORGES. . . . Activitatea medalistică a sculptorului
Frederic Storck . . . . .. . . . 626
RA
COMENTARII CRITICE
PETRU COMARNESCU . . . Lucrări de filosofie românească . . . 631
ION ŞIUGARIU ....... Viaţa poeziei . . . . . . . . ... 637
T
SR CRONICI
EN
EDUCAȚIA NAȚIUNII de Colonel Al. Budiș; MANZONI INTIM de Prof.

Dumitru Panaitescu ; DUREREA, SORA NOASTRĂ de:P. de Foty ; SCRIITORI
SLOVACI: A, JUROVSKY de P. Olteanu
/C
CRONICA BIBLIOGRAFICĂ
de George! Baiculescu
SI
NOTE
LITERATURĂ, de” Cristina” Zapateu, lon Şiugariu, Petru P. Ionescu, George
IA
Putncanu; ISTORIE LITERARĂ, de Elena Isacu, G. Baiculescu, Nicolae Pre-

__descu, Adrian Marino, Mircea Bogdan, Elena Isacu. LITERATURI STRĂINE,
de Wolf von Aichelburg, Emil C. Crăciun, Mariella Coandă, Nicolae” Predescu; -
TEATRU, de Ovidiu: Papadima. RELAȚII ŞI COLABORĂRI INTERNAȚIO-
U
NALE, de Adrian Marino; UMANISM ANTIC, de Gh. Bulgăr, G. Baiculescu;

PLASTICĂ, de Maria Golescu, Petru Comarnescu; ISTORIE, de: Petronela
BC
Negoşanu, V, Mihordea, Mircea "Tomescu
„NUMĂRUL —.2q0 P AGINI — 95 LEI

Pta
RY
REVISIA
FUNDAȚIILOR REGALE
RA
REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ
LIB
„ŞI CULTURĂ GENERALĂ
TY
DIN APRILIE 1941 CONDUSĂ DE
D. CARACOSTEA
I
RS
Secretar de redacţie: OVIDIU PAPADIMA
TOTAL en eeeat tnt ozae dat t r

E
RE DA CȚŢ II A
IV
ADMINISTRAȚIA
FUNDAȚIA REGALĂ PENTRU ,
UN
“LITERATURĂ ŞI ARTĂ
BUCUREȘTI III
AL
s9, BULEVARDUL, LASCAR CATARGI, 59

TRLBEPON 2-06.40
tnt atateaoră
TR
OD UD CARD
ABONAMENTUL ANUAL
EN
PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI 2000

PENTRU INSTI TUȚII URBAN E: LEI 3000
ABONAMENTE DE SPRIJIN: LEI 5000
/C
PENTRU PARTICULARI: LEI 1100

ABONAMENT REDUS (PENTRU ELEVI, STUDENŢI, PREOȚI
ŞI ÎNVĂȚĂTORI DELA ȚARĂ) LEI 800
SI
CONT CEC POȘTAL Nr. 1210

IA
ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE

OFICIU POȘTAL DIN ŢARĂ
MANUSCRISELE NEPUBLICATE NU SE ÎNAPOIAZĂ
U
BC
EDITATĂ DE FUNDAȚIA REGALĂ

PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ
RY
RA
LIB
TY
REVISTA
SI
FUNDAȚIILOR REGALE
V ER
NI
ANUL X, Na. 9, SEPTEMVRIE 1943

LU
T RA
EN
/C
SI
IA
U
FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ

BC
: BUCUREŞTI
1943
BC
U
IA
SI
/C
EN
TR
AL
UN
IV
E RS
ITY
LIB
RA
RY
RY
RA
LIB
TY
MORFOLOGIA BALADEI
POPORANE
SI
ER
Cine a citit primele capitole despre Balada Crivățului fără să
cunoască unitatea preocupărilor mele, ar putea să aibă impresia
că unui istorism național pornit să identifice pe eroii creaţiunilor
V
noastre poporane şi să cronologizeze astfel cântecul bătrânesc,
NI
opunem un alt istorism: urmărirea dependinţelor internaţionale.

Dar acestea nu sunt pentru noi decât un mijloc de încadrare.
LU
După cum, înainte de a vizita un oraş sau un ţinut necunoscut,

priveşti harta, ca să te orientezi, tot astfel când vrei să adânceşti
creaţiunile orale, e firesc lucru să consideri conspectul internaţional.
RA
In acest chip, poţi defini mai precis originalitatea unui motiv în

ansamblul său. _
Odată însă ce ai păşit într'o pinacotecă şi te afli în faţa pân-
T
zelor, fie primitive, fie moderne, natura însăși a plăsmuirilor te

duce să dai la o parte tot lăstărişul informaţiilor, căci te priveşte
EN
ceva mai presus de contingenţe: însăși forma creațiunii — singura

purtătoare a substanţei.
/C
In lipsa unui fel de a vedea care să înlăture tensiunea dintre

istorie şi estetică, cercetările şi dela noi şi de aiurea au dus când la
pseudo-ştiinţa identificărilor istorice, când la un entuziasm estetic,
care apoi a cedat locul verbiajului metafizic pe tema etnicului
SI
românesc. In gencralităţi mereu reînnoite, filosofăm, estetizăm, etni-

cizând cu atât mai vârtos cu cât nimeni n'a prins în chip concret
IA
„specificul poporului român diferențiat de intrusiunile străine,

După cum limba şi creaţiunile culte, la fel și patrimoniul poporan
U
a stat prea mult sub obrocul unor atari optice care au abătut pri-
virile dela însuşirile artistice, spre un cuprins amorf.
BC
RY
484 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
De aici, necesitatea reacţiunii care dă cuvenita luare aminte
RA
expresiei: forma este cel mai potrivit mijloc de adâncire a substanţei.
Cât timp deci nu vom avea adecvate caracterizări ale expresiei,
nu numai că nu vom adânci folklorul nostru și nu vom avea un singur
LIB
A
„temei de comparaţie, dar vom fi lipsiţi chiar şi de un necesar mijloc
de cronologizare a deosebitelor plăsmuiri.
Este deci nevoie de un sistem de relaţiuni formale care să ţină
scama de faptul că balada poporană are aderenţe în întreg dome-
TY
niul folkloric, Și alte aspecte ale demologiei au legături cu felurile
genuri de literară orală. In proverb, de pildă, şi chiar şi în ghicitori,
I
sunt elemente de basm, de snoave, ete. Dar niciuna dintre formele
RS
fundamentale folklorice nu are mai multe legături cu toate celelalte
decât cântecul bătrânese. De aici necesitatea ca sistemul de carac-
terologie formală a baladelor să ţie scamă de înrudirea cu celelalte
E
domenii poporane. Sunt cântece bătrâneşti cu vibraţiune lirică,
IV
într'altele predomină dramatismul, pe când multe înfățișează o
suită de baso-relicluri,
UN
In caracterizarea configuraţiilor formale, felul de grupare al

materialului trebuie să ţină scamă de indicatele înrudiri elementare.
Şi de bună seamă, o formă complicată în peripeții, tensiuni şi surprize
ca balada Ștefăniță Vodă și Iaiducul Mihu semnalizează alt public,
AL
alt gust și alte cerinţe expresive decât sobra Baladă a Crivăţului.

Două forme de artă deosebită și două epoci. In afară de tiparele
TR
formale cerute de înrudirea cu unul sau altul din genurile de lite-

ratură poporană, este forma internă și externă proprie fiecărui
domeniu; în cazul nostru, balada însăşi, privită independent de
EN
motive. Dintre toate formele de cristalizare folklorică, de bună

scamă cea mai apropiată de baladă este basmul; şi totuşi câtă
deosebire între forma stilistică a baladei și tiparul basmelor, chiar
/C
când materialul pare uncori identic. |

Greutatea unui sistem de relaţiuni formale care să ţină scamă
de fclurimea domeniilor follktorice și de funcțiunile plăsmuirilor, se
SI
vede din faptul că, pe când avem un sistem de relaţiuni care s'a
impus internaţional pentru recunoașterea și rânduirea conţinu-
IA
tului, şi, paralel cu acesta, s'au alcătuit sisteme de cunoaștere a sem-

nificaţiilor — ceca ce un cercetător al fabulelor a numit Sinniypen,
U
nu avem un sisteny de relațiuni formale care să ţină seamă de rca-

litatea plăsmuirilor. -
BC
RY
MORFOLOGIA BALADEI POPORANE | 485
Cerinţele unui atare sistem sunt cu totul deosebite de rubrică-
RA
rile pocticei, retoricei sau stilisticei tradiţionale, ca şi de rubricările
făurite pentru ultima dată pe nicovala unui Uhland şi rămase
de atunci lucruri comune.
LIB
La noi, pentru Maiorescu de pildă, lucrul era simplu: cântecul
poporan se deosebește prin simplitate, naivitate, lipsă de orice
artificiu, naturaleţă, vizualitate, justeţe a comparaţiilor etc., etc.
TY
“ Atari locuri au supraviețuit până aproape de noi datorită lipsei
de interes a pozitivismului pentru astfel de probleme.
Pentru a caracteriza opinia curentă, aleg o lucrare reprezentativă,
SI
apărută într'o a doua ediţie la 1913: Otto Bsckel, Psychologie
der Volksdichtung. In îclul analitic al vremii, se vorbeşte de patru
mijloace străvechi
trastul, la care se adaogă
„cântec: aliteraţia, rima internă,
V ER
de artă: paralelismul,
unele aspecte
gradaţia,
variabile
coloratura sunetelor.
repetarea,
dela
Dar
con-
cântec
alari
la
procedee fac parte din zestrea comună a poeticei ca şi vizualilatea,

NI
personificările, claritatea cristalină şi alte trăsături pe care le sub-

liniază această lucrare, Acolo unde nu mai întâlnim astiel de aspecte,
LU
am avea plăsmuiri degenerate, resturi din vechea strălucire primi-

tivă. Cum vedem, alături de arsenalul retoricei şi al poeticei, mai
dăinuieşte concepția romantică a vârstei de aur a folklorului pri-
RA
mitiv. Şi pentru Băckel, cultura strică străvechea moștenire, care

însă n'a fost nicăiri documentată, nici la cl nici la alţi cercetători.
Paralel cu aceste păreri ale psihologici vremii, se desfăşurau și
T
cercetările filologilor. Pentru sfera noastră, amintesc lucrarea lui

Die Darstellung im Slavischen Volksepos
EN
Fr. Miklossisch,
(1890), care este o colecţie de exemple rubricate pe categorii şi
desfăcute de funcțiunea lor. Frumosul cra considerat ca o sumă a
/C
unor atari podoabe, niciodată văzute în întregul care singur le poate

da valoare. ”
Un pas mai departe în studiul folklorului literar a fost făcut
prin studiile lii J. Meier care, punând accentul nu pe originea în
SI
popor, dar pe receptivitate, pentru a defini cântecul poporan, a dat

formula: « Cântec de artă în gura poporului >. De părerile acestea
IA
ne-am ocupat în Ce ne este cântecul poporan. În direcţiunea aceasta,

a păşit mai departe Hans Naumann care, în lucrarea apă-
U
rută în ultima ediţie sub titlul Deulsche Volkshkunde in Grundziige

(1935), extinde. vederile lui J. Meicr despre originea cultă a cânte-
BC
RY
celor poporane la întreg domeniul folkloric, arătând că portul,
RA
uncltele, casa, biserica sărbătorile, cartea populară, reprezentările
dramatice, basmul — într'un cuvânt toate formele vieţii poporane
sunt bunuri culte coborite în popor. Iată definiţia sa. « Sub cântec
LIB
d
poporan, înţelegem astăzi un cântec devenit popular şi provenit
din cultura mai înaltă. Nestânjenita circulaţie în popor se Anani-
festă printr'o treptată potrivire cu sufletul obştesc popular o. Acest
proces este numit Zersingen. In domeniul cântecului poporan, intră
TY
şi cântece alcătuite de oameni din popor « după modelul şi în stilul
artei mai înalte devenită populară. Dacă atunci cântecul poporan
I
nu vine din păturile înalte ale culturii, totuşi de acolo vine stilul
RS
său şi destul de des şi materialul. 5. Asupra ideii aceştia că stilul
vine de sus avem de făcut rezerve, pentrucă tocmai conceptul de
stil e legat organic de o comunitate. Se naşte întrebarea dacă mai
E
poate fi creaţiune viabilă acceea în care stilul vine dintr'o pătură,
IV
iar materialul din alta. In concepţia aceasta, poporul este tot una
cu obştea sau comunitatea primitivă. Cântecele răsărite numai în
UN
sânul acestei comunităţi şi ncinfluenţate de păturile culte sunt

cântece obșteşti primitive (Gemeinschaf!slieder).
Scrisă cu temperament şi cuprinzând într'o formă largă întreg
domeniul demologiei, cartea lui Neumann a prezentat pentru prima
AL
oară dela romantică o vedere de ansamblu și în acest chip a avut

influenţă şi asupra preocupărilor de stil, care se văd chiar şi din
TR
citatul de mai sus. Dar dacă s'a surpat mitul romantic al unei per-
fecţii şi purităţi primitive, în schimb, atât definiţia cât şi mai ales
aplicările, au fost îngustate prin accea că tensiunea creatoare s'a
EN
redus de fapt la un singur aspect modelator: deoparte creaţiunile

păturilor culte, oarecum degradate, de altă parte bunul tradiţional
primitiv, care însă n'a fost precizat, necum adâncit. Situaţia de
/C
astăzi e caracterizată prin aceea că vechile categorii ale romanticei

nu mai pot dăinui, iar noi instrumente de lucru pentru adâncirea
formală n'au fost încă făurite, aşa încât suntem lipsiţi de exemple
SI
de cercetare care să se impuie în chip rodnic.

Intr'adevăr, trecând în revistă tot ceea ce s'a lucrat până
IA
acum în domeniul expresivităţii poporanc, prima poziţie vrednică

de atenţie este acecaa cercetătorului danez Axel Olrik, care
U
a alcătuit un sistem de alegi epice. Termenul acesta, de care s'a

servit într'o prelegere ţinulă în 19083 la congresul istoricilor din
BC
RY
MORFOLOGIA BALADEI POPORANE 497
stică, de pildă, se
Berlin, poartă signatura vremii, când în lingvi
RA
vorbea de legi fonetice.
ările de litera-
Deşi poziţia lui Olrik însemncază o dată în cercet
pentrucă făceau im-
tură poporană, vederile lui mau fost rodnice,
LIB
sens de categorii
presia a ceva de impunere din afară, dacă nu în
că există o lume a
doctrinale, în orice caz în stare să deştepte ideea
ur. El însuşi îşi numeşte
plăsmuirilor poporane în stil ne variet
TY
e const ructive 5
legile când «reguli compoziționale », când « formul
a cu categorii
şi le dă drept categorii ipotetice. Indemnul de a explor
decât firav. (Până
formale întreg domeniul folkloric n'a fost urmat
SI
Dlărch ens herausgegeben
la 1933, biliografia în Handwărlerbuch des
von Lutz Mackensen, I, pp. 571—572).
dcoseb
ER
Dar principalul motiv pentru care cercetările formale
adâncite stă în interesul covârșitor pentru istoria motiv
i când este
n'au fost
elor pe
vorba de
bază de analiză a conţinutului. In
V
este balada , nu
această formă versilicată a epicei poporane care
NI
epicei are
s'a ţinut deajuns scama de faptul că fiecare domeniu al
sul baladei
cerinţe proprii şi, după cum am amintit, chiar în cuprin
LU
eţul sau grupul social pentru

sunt forme felurite, după cum cântăr
te sau ideali ste.
care zice cl balada înclină spre aspectele realis
mai pro-
La noi de pildă, această dualitate: realism-idealism este
cele-
nunțată decât în Balcani pentrucă, spre deosebire de toate
RA
avut un public din clasa de

Jalte popoare sud-dunărene, noi am
buit ca adesea
sus şi un public din clasa de jos. Aceasta a contri
T
er idealist,
acelaşi motiv al nostru să aibă uncori un caract
noastre
alteori unul realist, ceea ce înfățişază o bogăţie a epicei
EN
.
versificate,
i-
Pe lângă necesitatea de a urmări funcţional cerinţele deoscb
domen ii
telor forme ale genului, potrivit înrudirilor lui cu alte
/C
de cerin-
ale patrimoniului poporan, mai trebuie să ţinem seamă și
/
propri i fiecăr ei balade . Nu e

ţele de organizare a elementelor
și gustul popor an
vorba numai de chipul cum provenienţele culte
SI
de cristal i-
se modelează reciproc, aşa cum vede Naumann, dar şi
succesiv
zarea deosebită a străvechiului patrimoniu epic modelat
IA
e sociale , cărora a trebui t să se

de credinţe suprapuse și curent
avea prilej ul să ob-
adapteze. In chiar Balada Crivăţului, vom
U
unea unor
servăm în ce chip plăsmuirea se schimbă prin tensi
dintâi,
factori mereu variabili şi totuşi rămâne aproape de forma
BC
RY
488 “REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Prin toate acestea ne deosebim de conceptul de lege stilistică
RA
sau lege epică, în sensul celor 13 legi formulate de A. Olrik:
legea începutului şi a încheierii, legea repetării simple şi culmi-
nante, a contrastelor, ete. Toate acestea cer să fie integrate în
LI B
viaţa motivului, potrivit feluritelor aspecte ale localizării lui pe
arii geografice,
Felurimea aceasta a făcut unora impresia că în acelaşi motiv
poporan nu poate fi vorba numai de o lege, ci sunt de descifrat
ITY
mai multe legi. Dar terenul acesta este alunecos şi nu știi unde te
poţi opri, dacă accepţi ideea de Mehrgeselzlichkeit formulată de
un elev al lui Naumann. Dacă ar fi întemeiată, strict vorbind ar
RS
trebui să acordăm fiecărei variante o lege proprie, ceea ce ne-ar
duce la o caleidoscopie a formelor.
De fapt, în opoziţia dintre unicitate şi tipar ordonator intră
E
ceva din vechea şi în multe privinţe îndreptăţita afirmare hera-
IV
clitică: nimeni nu trece de două ori printr'aceeași apă. Și dacă
pentru linguist niciodată acelaşi cuvânt nu se repetă la fel, cu
UN
atât mai mult pentru folklorist niciodată acecași variantă nu sună

la fel, chiar când e zisă de același cântăreţ. |
De aici marea greutate dar şi farmecul cercetărilor de expresi-
vitate folklorică, privite ca o bogată experienţă formală.
L
Desigur, idealul ar fi să avem înainte cele mai alese expresii

RA
din câte s'au învrednicit până acum atât plăsmuirile noastre

epice cât şi cele naţionalizate.
Dacă este ceva adevărat în părerea romanticilor despre o stră-
NT
lucire pierdută, aceasta nu poate fi cea primiti "ă, ci numai valoarea

pe care unii cântăreţi anonimi geniali au putut s'o dea întâmplător
plăsmuirilor,. Dar faţă de nenumărate forme care au circulat
CE
dealungul veacurilor, cercetătorul nu are la îndemână decât un

număr redus de mărturii şi acestea obţinute nu printr'o explorare
sistematică ci adesea scoase la iveală întâmplător.
I/
Sunt unele motive, ca bunăoară Cântecul Crivăfului, care nu

sunt cunoscute decât într'un număr redus de variante, dintre
S
care niciuna nu înfăţişază o valoare deosebită. In momentul de

IA
faţă, nu am înainte decât nouă variante. In ipoteza că nu am avea

decât două, ar rezulta că n'am putea pune temei pe cercetarea
lor formală? Iar în cazul că am avea larg documentată icoana
U
folklorică totală a teritoriilor noastre, s'ar schimba oare funda-

BC
RY
MORFOLOGIA BALADEI POPORANE | 439
mental datele plăsmuirii, aşa încât să poată fi vorba de o plura-
RA
litate de legi plăsmuitoare? |
In definitiv, o variantă izolată, fiind o parte dintr'un tot, nu
poate fi străină de spiritul şi de structura ansamblului celorlalte
LI B
variante, afară de cazul când ne aflăm în fața unui cântăreţ
anormal, în completă destrămare. Chiar prin faptul că o variantă
c zisă, ca face dovada nu numai a vitalităţii dar şi a unei afirmări
de valoare, oricât de neajutorat ar fi cântăreţul şi oricât de modest
ITY
cercul în care se zice. Versurile inițiale ale unor balade, bunăoară:
ă Foaie verde mărăcine, - i
Ascultaţi boieri la mine,
S
Să vă zice pe Corbea bine...
n'au ncvoie să stea în fruntea oricărui text de baladă, căci este
ER
dela sine "nţeles că, ori de câte ori un cântăreţ zice, conştient sau
nu, el tinde în limita puterilor către o formă bună. Altfel, de ce
ar mai zice-o?
IV
Din nefericire, considerarea variantelor a căutat exclusiv să
UN
urmărească nu viaţa artistică şi calităţile expresive, ci istoria

motivelor, precizând centrul de răspândire. Prin urmărirea prefa-
cerilor istorice, am stânjenit posibilitatea de a adânci plăsmuirea
de artă în ca însăşi. In privinţa aceasta, şcoala istorico-geografică,
AL
reprezentată de îolkloriştii finlandezi, dacă a adus un plus prin

minuţioasa documentare şi localizare în spaţiu, s'a pierdut prea
mult în drămuirea minimalelor deosebiri de conţinut, fărăsă pri-
TR
vească variantele drept ceea ce sunt: mărturii de viaţă artistică.

Spre deosebire de şcoala finlandeză, independent de ca, şi
EN
într'o vreme când ca cra încă în faşe, am introdus în cercetarea

epicei noastre poporane punctul de vedere geografic, dar nu numai
pentru a descilra minuţios din coexistenţa motivelor succesiunea
/C
lor, dar şi pentru a urmări valoarea sfilistică a diferitelor plăsmuiri.

In cercetările publicate dela 1914, metoda istorico-geografică cra
nedespărţită de adâncirea estetică. Ne aflam pe o poziţie necesară:
SI
azi cercetătorii străini văd că numai înfrăţirea metodei istorico-

geografice cu morfologia artistică a motivelor poate duce la lămurirea
IA
domeniului. Este poziţia pe care am reprezentat-o dela început, ca

fiind singura în concordanță cu însăși natura obiectului dat.
După nerodnica insistenţă asupra materialului, forma baladei
U
poporane cere o atenţie deosebită. Privind variantele autentice

BC
RY
ale celor mai răspândite motive etnice, la prima vedere ai impresia
RA
unci neţărmurite libertăţi de plăsmuire. Dar considerând lucrurile
mai de aproape,.te încredinţezi că libertatea aceasta este îngrădită
de ceva: tiparul formal cerut nu de o ncatestată desăvârşire pri-
LI B
mitivă, dar de însăşi natura motivului dat.
"In privinţa aceasta, a făcut J. Bedier o observaţie care
sc cuvine să fie relevată. Căutând să arate zădărnicia încercărilor
ITY
de a explica basmele după teoria şcolilor mitologice, antropologice
şi în special a şcolii indianiste, Bedier, în lucrarea sa Les Fabliauz
(1893), susţine că adunarea variantelor nu poate duce la niciun
RS
rezultat, pentrucă ne risipim timpul în înregistrarea unor minimale
şi întâmplătoare accidenţe. EL făurește conceptul de forme irreduc-
tibile, caracterizată prin trăsăturile esenţiale ale unui motiv şi care
E
trebuie deci să apară în toate variantele, căci fără această schemă
comună plăsmuirea dată n'ar mai putea fiinţa. Dincolo de caleidosco-
IV
pia feluritelor asociaţii, contaminări şi improvizații, această formă
ireductibilă ar reprezenta scheletul propriu al unci creaţiuni. Pentru
UN
cercetătorul francez, studiul variantelor e condamnat să rămâie

ncrodnic, pentrucă una singură stă mărturie pentru toate celelalte.
Această părere a fost viu combătută de reprezentanţii școlii
L
istorico-geografice finlandeze, care-şi scot argumentele lor tocmai

din compararea unui cât mai mare număr de variante. După W.
RA
Anderson, unul din cei mai de seamă adepţi ai şcolii finlandeze,

părerea lui Bedier stă în răspicată opoziţie cu cele mai elementare
NT
păreri ale psihologici. Intr'un basm cercetat de el, în care o femeie |

necredincioasă îşi metamorfozează bărbatul într'o pasăre, aceasta
în cele mai multe variante este o vrabie, şi numai prea puţine
CE
variante numesc alte păsări, ceea ce, după el, arată că, în forma
primitivă, a trebuit să fie neapărat o vrabie. Dar, cercetând compa-
rativ cea mai răspândită creaţiune pe tema metamoriozelor -şi
“anume Cucul și iurlurica, baladă care prezintă un joc grațios de
I/
prefaceri, constatăm atât de felurite metamorfoze încât se vede

S
că nu un anumit animal sau obiect este trăsătura esenţială ci

însuși faptul metamorfozei.
IA
Admiţând însă că am găsi în toate variantele acelaşi detaliu,

din punctul de vedere al funcţiunii psihologice și mai ales al expre-
U
sivităţii, se naşte întrebarea: de unde provine această repetare;

dintr'o formă primitivă care a fost dela început prezentă În creaţiune
BC
RY
şi dăinuieşte tradiţional, sau dintr'o necesitate expresivă, care se

impune prin înseşi natura ci nenumăraţilor povestitori sau cântăreţi?
RA
Când vorbea de legile cele mai elementare ale experienţelor
psihologice, W. Anderson se gândea, dacă nu la legile asociaţiei
LI B
de idei, la legile memorici, în care repetarea explică păstrarea unui
fapt în amintire. Dar această părere priveşte numai aspectul
mecanic al repetării și nu merge mai adânc, să vadă de ce se repetă
o trăsătură anume şi nu alta. Intr'un covor țărănesc apare la
ITY
noi un detaliu ornamental pe care-l întâlneşti şi 'n arta precolum-
biană a Americii de Sud. Prezenţa aceasta în meleagurile cele mai
depărtate, unde nu poate să fie vorba de dependenţă directă, arată
S
că atât în aspectul artistic al obiectelor cât şi într'al plăsmuirilor
orale sunt anumite trăsături, care apar din motive tehnice inerente
ER
felului de a vedea şi a simţi raporturile, colorile şi simetriile. Unele
trăsături se îmbină în chip firesc, iar altele stau într'un contrast
necesar de forme şi colori, şi aceste necesităţi formale explică
IV
repetarea, care este astfel un fapt secundar.
UN
Ceea ce izbeşte în lumea formelor plasticei populare de pre-.

tutindeni, apare și în folklorul creaţiunilor literare.
La lumina acestor creaţiuni, ideca de formă ireductibilă a lui
Bedier trebuie să fie corectată. EI făurise acel concept plecând nu
AL
dela necesităţi expresive, ci dela o deprindere de. simplificare

proprie raționalismului francez. Cum un avocat sau un matema-
tician simplifică o problemă la forma cei ireductibilă, tot astiel
TR
şi istoricul literar francez, care proceda în chip cartezian.

Şi totuşi, ideea că în creaţiunile poporane sunt unele trăsături
EN
care nu pot lipsi, este confirmată de experienţă. Dar nu în sensul

că am avea o schemă pentru viaţa creatoare, ci ca o necesitate
inerentă anumitor plăsmuiri de artă. Stă în firea noastră tendinţa
/C
de ordine Şi necesitatea de a căuta vreo formă bună. Nu este adc-

vărat ceea ce afirmau romanticii că în plăsmuirile poporane este
o tendinţă de a strica ceea ce ne-a dăruit o nedocumentată stră-
SI
lucire primitivă, căci constatăm în mărturiile poporane de pretu-

tindeni nu numai un proces de decădere ci şi o mereu reînnoită ten-
IA
dinţă de a îndrepta, de a se adapta virtualităţilor plăsmuirii, prin

cristalizări uncori largi în jurul celulei primitive.
“Greşeala școlii finlandeze era că urmărea o metodă a recon-
U
stituirilor, privind textul poporan aşa cum priveşti un text cult

BC
RY
492 REVISTĂ FUNDAȚIILOR REGALE
deteriorat printr”'o circulaţie defectuoasă, Numai punând în centrul
RA
realităţilor geografice însăşi viaţa artistică, dispar scăderile metodei
finlandeze. Cine urmăreşte la noi viaţa și răspândirea motivelor
etnice — acelea care sunt crescute din viaţa unui. popor şi redate
LI B
în formă proprie — îşi dă scama că nu putem vorbi de un pro-
totip reconstituit, ci de mereu rcînnoite cercări de a da formă ten-
siunilor fundamentale conţinute în motiv. Faptul că noi preţuim
unele variante mai mult şi altele mai puţin nu infirmă cele afirmate
ITY
aici, pentrucă forma bună izbutită atârnă de darul cântăreţului,
după cum forma defectuoasă provine dintr'un minus de calități.
Aceste diferenţe individuale sunt una şi procesul general al crea-
RS
tivității poporane, privit în totalitatea lui, este alta.
Adesea o plăsmuire defectuoasă are tendinţa de a se îndrepta,
indiferent dacă și izbuteşte în această tendinţă. Iată de ce varian-
E
tele nu sunt băşici de săpun aruncate la întâmplare.
IV
Consideraţiunile acestea nu trebuie luate în sensul unei estetici
a prosperității şi a unui optimism în cadrul formulei: tout va
UN
pour le micux dans la meilleure des traditions litteraires possibles,

ci vor să ţină scama pe de o parte de constantele dăinuirii popo-
ranc, pe de alta de încercările de a realiza virtualităţile expresive
ale acestora. Este și în acest domeniu o tendinţă către ordine,
L
număr şi măsură. Aceasta explică de ce, deşi nu avem în folklor

RA
o formă ne varietur, nu am ajuns la stări haotice.

Pentru a preciza anumite preferinţe şi valori, psihologii au calea
experimentală: ci înfăţișază un număr de elemente, cerând celor
NT
- întrebaţi să le întocmească așa cum aceștia cred că s'ar îmbina

într'o formă mai frumoasă. Ca în orice experienţă de felul acesta,
CE
datele sunt limitate. Dimpotrivă, plăsmuirile poporane pot să fie

privite ca o largă experienţă stilistică, în care aceleași date au
fost necontenit supuse, și cântăreților şi ascultiitorilor. lste o expe-
riențţă a instinctelor sale artistice, pe care neamul o face în chip
I/
larg şi firesc. Iată de ce viaţa şi răspândirea geografică a varian-

telor nu trebuie să ne mărginească la inventarierea trăsăturilor
S
de conţinut, ci trebuie să fie privită sub aspectul configuraţiilor

IA
şi al valorii. .
U
Privind procesul acesta și atitudinea nenumăraţilor cântăreţi,

îţi amintești uncori de doctrina lui Platon: actualizarea unei
BC
RY
idei este amintirea unor tipare mai presus de noi, de care nu ne
RA
e dat să ne apropiem decât cu aproximaţie. Dar nu acest aspect
metafizic ne — ci, după
interesează, cum în limbă tot astfel în
creaţiunea poporană, forma desăvârşită implică în ca conceptul
LI B
de finalitate. Atunci când avem un număr restrâns de mărturii
poporane, nu însemnează că intuiţia formei nu este posibilă. In
afară de cazuri în care procesul de destrămare este atotstăpânitor,
ceca ce nu e în mersul firesc al vieţii, care tinde mereu către ordine,
ITY
putem descifra forţele plăsmuitoare chiar când ne găsim numai. în
faţa unor variante mediocre. Cum, dincolo de toate oscilaţiile
lui, acul magnetic se îndreaptă spre pol, tot astiel dincolo de
S
scăderi, şi poate tocmai din cauza lor, lucrează mai departe pute-
rile care au prezidat la naşterea unei plăsmuiri de lungă durată.
schiţe, în care necontenit revin la acelaşi gest sau

ER
După cum în domeniul plasticei creatorii au nenumărate desene,
contur, rămâ-
IV
nând totuşi în cadrul acelorași tipare inerente firii lor şi materia-
lului, tot astfel cântăreții poporani, dincolo de felurimea varian-
UN
telor, pare că fac necontenit încercări în cadrul şi în limitele unor

cerinţe supraindividuale. Uncori mai fericit, alteori mai puţin
fericit. Ceva .din forma internă a motivelor se străvede în variante,
aşa încât la: nevoie ne putem mărgini la una singură, din care
AL
să descifrăm calităţile creaţiunii.

Privind felurimea destinelor omenești, în care unul dintre noi
se pictrifică într'o formă, altul într'alta, fondul rămânând acelaşi
TR
la toţi, Eminescu, în cunoscuta lui poemă, compară acest

destin cu pomul în înflorire, care
EN
In orice floare 'ncearcă întreasă a sa fire,

Ci ?n calea d'a da, roade cele mai multe mor.
/C
Tot astfel plăsmuirile poporane.

In orice variantă trăiește ceva din însăşi firea motivului, care
caută să se realizeze conform legii lui, uncori în mărturii mai
SI
turburi, alte ori mai depline, păstrându-şi însă întotdeauna, pentru

cine ştie să vadă, ceva din trăsătura esenţială.
IA
După limbă, ansamblul de semne cel mai potrivit pentru a

descifra însuşirile creatoare ale acestui popor ni-l oferă morfologia
baladei noastre poporane.
U
D. CARACOSTEA
BC
RY
RA
LI B
ITY
UN DOR FĂRĂ SAȚIU
De un dor fără saţiu 's învins
RS
şi nu ştiu ce sete rră arde.
Parcă mereu, din adânc,
un ochi răpitor de Himeră,
ar vrea să mă piardă
E
IV
şi pururi n'am pace.
Nici al stelei vrăjit dute-vino în spaţii,
UN
nici timpii de aur, nici anii lumină,

izvoare sub lună ori dornică ciută,
nimic nu mă stinge, nimic nu m'alină;
şi parc'aş visa o planetă pierdută.
L
E atâta nepace în sufletul meu,

RA
bătut de alcan și de umbre cuprins...

Un dor fără saţiu m'a "'nvins.
Şi nu ştiu ce sete mă arde mercu.
NT
CE
SI/
IA
U
BC
RY
RA
LI B
ITY
VERBA VOLANT
Delicata, fluida, îugara tristeţe,
S
aduce o şoaptă: Nu-mi pasă...
Și. vântul o vinde pădurii semeţe,
Cuvintele sboară! Ce-mi pasă
ER
Mierle şi grauri, sturzi, ciocănitoare,
IV
cu toţi şi toate, murmură: Nu-mi pasă!
Infame voci, Crăiese, Bocitoare,
UN
Ciudate, câte 'n lună şi în soare;

de verva lor pădurea-i plină rasă.
AL
„Mult am să râd. Las râsul să mă 'ngheţe,

pân” moartea vine, moartea rea, hidoasă.
Acuma să te văd, fugara mea tristeţe,
TR
nu-ți pasă nici acuma, tot nu-ţi pasă?

EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
RA
LI B
ITY
COMENTARIU LA O VIAȚĂ PIERDUTĂ
De m'ar atinge vraja
RS
romanticei păduri...
Și brazii să-și înalțe
întunecaţii muri...
E
Pierdut, prelung răsune
IV
“cumplitele bucinc,
demonicul detunet
UN
al stâncei carpatine.
Să vă mai văd odată
Păduri — Eurydice,
cântați-mi să mă satur
L
izvoare, clare fiice,

RA
voi, stele, măşti de aur,

hieratice făpturi,
De mar atinge vraja
NT
romanticei păduri...
CE
SI/
IA
U
BC
RY
RA
LI B
ITY
CÂNTEC
Vino, vino în port, Irodiadă,
S
să vezi galioanele încărcate de pradă,
ER
albe în al soarelui selipet
ca berzele din caldul Eghipet.
IV
Şi să ne vezi pe corzi, pe catargă, -
roată 'mprejur cu zarea cea largă;
UN
aur aducem şi pietre şi platină.

Ah, nu te uita că vântul ne clatină.
Tare ţi-am dus dorul, Uscat;

AL
şi parte am avut de leagăn sărat.

Tare ţi-am dus dorul, viorea fântână;
TR
şi parte am avut de marea bătrână.
Vino, vino în port, Irodiadă,

EN
S'auzi râsul mării, râsul de Menadă;

Aur aducem și pietre şi platină...
Ah, nu te uita că vântul ne clatină.
/C
SI
IA
U
BC
RY
RA
LI B
REVEDEREA DIN PARC
ITY
Trei cereşti copii
umblau prin vechiul parc.
Am lăsat săgete și are
RS
şi cerb ce iubii.
« Niciodată, ah, n'am să uit

feţele voastre, copii. E
Nici plete alese de vânt,
IV
plete aurii.
Voi Ingeri păreţi a îi,

UN
Ingeri, nu copii».
— «Chiar asta suntem, au răspuns,
Ingeri tustrii ».
L
— « Voi sunteţi, voi, aşadar,

RA
cu arhaic verb de copil,

Voi sunteţi, voi călifari,
Mihail, Gavril, Rafail.
NT
Şi după cine umblaţi,

Ingeri azurei,
CE
prin vechiul parc în care vânez

cerbul, scumpii mei?»
— « Căutăm prin vechiul pare
I/
vestit Rusalim.
Mult ne arde setea Lui
S
și mult îl pohtim».
IA
— «âh, rea cale aţi apucat

Domniile Voastre
Nu se află Rusalim
U
prin părţile noastre 2.

BC
RY
RA
LI B
INTERMEZZO
ITY
Cum cântaţi de pierdute voi, paseri,
suflete pline de foc, inimi încinse de parăl
S
Ceru-i răpit şi "n extaze răpită e firea...
Și aşa vin pe lume încântările toate.
Dar, curând, scula-se-vor domnii,
şi-or trage fereastra cu ură.
Și-or spune femeile, bicte:
ER
«0, lasă,
IV
mai lasă deschisă fereastra, bărbate, _
Visarăm ceva nefiresc, negrăit de romantic >.
UN
— « Muieri. Poesii, Nu-i timp a visare,

Ci vin de mă 'ncalţă, tu, slugă.
Văzui astă noapte o faţă de cridă,
şi 'n fereastră o neagră aspidă
AL
şi o mie de boturi căscate»,

— «Luna, cra luna, bărbate 5...
— «Şi auzii un lătrat fioros, ca prin vis,
TR
şi apoi scârţâit ca de cară

şi mugete multe de fiară.
Sigur, sigur, iadul şi-a deschis
EN
uriașa-i poartă de cetate»,

=— « Paseri în ceruri, păsărele, bărbate >...
/C
In răstimpul acesta, voi, paseri

unde v'ascundeţi?
Ah, unde v'ascundeţi, Mirese,
ca noaptea, din nou,
SI
înrourate, picate din ceruri,

din guşile voastre de aur
IA
măiastre arpegii să naşteţi,

sub nalta cântare să frângeţi oraşul?
Ah, unde, unde v'ascundeţi?
U
BC
9*
RY
RA
LI B
ITY
LOGODNA
Din Saturn,
RS
pe masa-mi cădea
un mândru inel.
Atunci, au bătut la uşa mea
Porumbiel şi Miel.
E
|
IV
O, fraţi, bunii mei fraţi,
UN
Porumbiel şi Miel,
aşteptaţi un timp, așteptați,
să-mi trec pe curat
frumosul rondel.
L
RA
Nu e timp, nu e timp, grăiau

Porumbiel și Miel,
te aşteaplă logodnica la.
NT
O, ia, ia acest incl,

e paza cea bună prin valea cea rea,
O, te aşteaptă logodnica ta -
CE
şi vino repede, nu pregeta,

EMIL BOTȚĂ
SI/
IA
U
BC
RY
RA
LI B
ITY
SFÂRȘITUL SOLOBODEI
S
Unii lipeau urechea de linii şi auzeau ca un bâzâit depărtat.
Monstrul de fier se mlădia undeva printre zări, mâncând cu fuga
ER
lui întinderile. « S'apropie. ..» spuneau ciobanii, târindu-se repede
în șanț, unde stăteau tăcuţi, cu ochii încremeniţi, către Miază-
Noapte. Și stăteau aşa vreme de mai bine de-un ceas, până ce pe
IV
deasupra copacilor, izbucneau nouri de fum negru. Monstrul
trecea în scârțâit grozav de ferărie. Ciobanii rămâneau zgâiţi, şi
UN
abea după multă vreme se uitau unul la altul:

— Ce-i asta, vere?
— Ce-i asta? răspundea cel întrebat.
AL
Prin ferestrele trenului, zăreau, noaptea, feţe roşii, capete

zborşite; și monstrul aducea mereu cârduri de oameni gălbejiţi,
îlenduroşi, că par'că undeva în sus,.s'ar fi spart împărăţiile.
TR
_ Unde mergeau oamenii aceştia? Ca din pământ, ca niște poene

de bureţi după o cumpănă mare, răsăreau în lungul liniilor aşe-
EN
zări noi. Unguri, şfabi, poleci, jidovi. Femei uscate spălau în

"cloace pline de broaște, plozi veştezi. Bărbaţi cu mustăţile mari,
cu ochii lungăreţi, stăteau pe pragurile şandramalelor şi voroveau
/C
în limbi străine, molcom. Se uitau la câmpul din jur, necunoscut

pentru ei până mai ieri şi-i cuprindea frica şi singurătatea. Li se
iveau înaintea ochilor cuiburile părăsite — şi sărăciile din care
SI
veniseră luau înfățișări și străluciri de comori. Priveau linia tre-

nului cu încredere, ca pe singurul lor pricten venit cu ci tocmai
IA
din ţinuturile de sus, părăsite pentru totdeauna.

Şi veneau mereu, alţi și alți străini.
Pete negre de păcură rămâneau tot mai dese în lungul dru-
U
mului de fier. Iarba cea sălbatecă se retrăgea nesimţită, lăsând

BC
RY
loc spinului, care poate lupta cu pietrişul aşezat pentru terasa-
RA
mente. Spinul se înmulţi, dârz, cu mii şi răsmii de ace usturătoare,
în tot lungul liniilor, ca o ocrotire a ierburilor fragede,
Semeţ, poporul spinilor îşi înălța răsmiile de capete şi pândea
LI B
zi și noapte așezările cele noi ale oamenilor veniţi din părţile de
sus. Apoi, pe nesimţite, puii spinilor treceau peste linii unde,
răsăreau întâi, umiliţi, mici, lângă prispele străinilor care le pri-
veau floricelele roșii ca pe niște semne bune. Şi astiel, într'un
ITY
târziu, nici gura sapelor nu-i mai putu mânca. Spinăriile înalte
străjuiau liniile deoparte şi de alta, pe întinderi fără sfârșit. Oamenii
aceia se învățară cu înţepăturile, cu frunzele crestate și cu acele
RS
galbene.
Păcură, fer, prundiş iimestecat cu zgură. Piroane groase, cu
capete late, căzute din fuga năpraznică a trenului.
E
Focul ciobanului s'a stins. A mai licărit câteva nopţi după
IV
ivirea lumii celei noi, apoi şi-a închis pleoapa de cenuşă. Turmele
au fugit. Undeva spre Sud, se văd păduri. Şi stânile s'au mutat
UN
într'acolo, dar au găsit şi 'n părţile acelea ţapinari cu bernevecii

roşii.
— Vom fi mai tari... spun oamenii cei bătrâni ai locurilor.
Nu se poate să ne lăsăm cuprinși...
L
Și s'au îndârjit şi-au rămas în preajma liniilor, şi sc uită cihiorâş

RA
la trenurile care trec în urlet năpraznic. «De ce? Năsălia lor de

neamuri... De ce?y».
Și astiel din cei rămași, s'au apropiat într'o bună zi de staţie.
NT
Păşesc cu băgare de seamă și se feresc de.toţi domnii aceia somno-

roşi, cu felinare în mâini, care se uită la dânşii şi râd:
— Unde mergeţi? îi întrebă aceştia.
CE
Și râd.
Unde să meargă? Ei nu merg nicăiri. Au venit numai așa, să
vadă cum îi socoteala cu maşinăria asta nouă...
I/
— Aşa? Ia "n faceţi bine şi vă căraţi cât mai repede...

Oamenii nu mai au de adăugat nimic:
S
— Aşa-i treaba? Păi, bine, satanelor; aici unde Vaţi zidit

IA
voi gara, cra mai icri târla noastră... Aici zbierau oile şi ardeau
focurile. Uite, boicrule: aici unde stai mneata acum cu șapca
roşie pe ceafă, stam cu ieri pe scăunașul de muls. Unde-i ușa asta,
U
era strunga. De ce aşa? De ce?

BC
RY
SFÂRȘITUL SOLOBODEI 503
fost
Şi baciului îi dau lacrimile. Căci din moşi-strămoși, aici i-a
din neam în
RA
obârşia. Pe locul ista au zbierat sute de mii de ţigăi,
neam, din an în an.
— De ce aşa, boierule? ,
LI B
— Te-a prostit bătrâne ţea, moşule. .. îi spune domnul cu şapcă
roşie.
Şi râde.
Baciul miroase strașnie a urdă și-a unt. Domnul cu şapcă
ITY
de
"roşie întoarce capul în altă parte, apoi apasă cu degetul un fel
bumb care țăcăneşte mereu: tac-tac -tac-ta c-tac. . .
La miezul nopţii, în cer, saude chiotul. Trenul s'a oprit scrâş-
S
nind. Coboară mulţime de străini în straie întunecate și se uită
la bacii cărunţi măsurându-i din cap până 'n picioare.
—
Apoi,
Ai
iată, un om
fost cu trenul?
ER
de-al lor, un cioban:
bună seamă cam fost, moş Nichita...

IV
— De
— Ai fost cu trenul? Și cum îi treaba asta?
fulgerul! Şi-am să. mă mai duc odată, săptămâna care
UN
— Ca
vine |
— Du-te, învârtindu-te ca ciocârlia... Da... Da...
AL
Şi oamenii s'au învăţat. Au pus întâi cu teamă piciorul pe

scările de fier. Apoi a fost uşor şi bine... Au făcut cunoştinţă cu
târguri luminate şi cu lucruri și obiceiuri noi. |
TR
Străinii cei pripăşiți le-au devenit deodată mai apropiaţi.

Dar cu cât te-apropii de malul solobodca n, sălbătăcia e încă
EN
vie, verde, trufaşă. Cu toate că linia s'a mai apropiat cu o bună

postată, lucrul merge din cale-afară de greu. Mâini nevăzute
desbat peste noapte liniile şi ard până la temelii bărăcile lucrăto-
/C
rilor. Au venit cătane de pază. Aceleaşi mâini nevăzute au omorit

cătancle —iar lucrătorii murmurau și se uitau cu îngrijorare în
urmă, spre staţia unde se vede pata ncagră a trenului care-i-ar
SI
putea duce cât mai curând înapoi de unde au venit.

Domnul cu şapcă roşie a fost ucis într'o noapte. Cineva i-a
IA
înfipt cuțitul în inimă și ţipţerii dela linii spun că omul acela a

fost văzut fugind spre Soloboda. Pe dracu... de ce tocmai spre
Soloboda? Caută omul şi prinde-]... Au venit cătane cu dulăi
U
care miroase urmele. Javrele au alergat şcheunând până la jumă-

BC
RY
tatea cărării către râu, după aceca s'au oprit pe loc urlând cu
RA
botul la cer. Nimic! Nimic! Urmele merg numai până aici.
Au răscolit casele, şurile. Au întrebat oamenii. Cine a .lipsit
în cutate noapte din sat? Cine să lipsească? La noi în sat, nimeni
LI B
nu lipsește noaptea. Toţi dorm lângă muieri...
Chiorul lui Șogur râde în faţa cătanelor și ochiul cu albeață i se
bulbucă de râs. Gura îi fuge spre ureche şi când râsul îl sgâlție
mai al dracului, el s'apucă cu mâinile de pântece. «Ii nebun...»
ITY
spun cătanele.
Nu-i acesta ceasul cel rău? Doamne... Cum se va putea
întâmpla socoteala asta? Irina are să fie dată Chiorului de nevastă...
RS
De aceea râde Chiorul şi râde pe toate drumurile, pe la toate ușile.
Chiorul are bani mulţi şi satul crede că-i are de la părinţii lui
care au fost hoţi de cai vestiți.
Porodac i-a spus:
E
IV
— Bre, vorba lungă, vine dela Satana... Poţi să vii la noapte
-
la Irina...
UN
Chiorul a înlemnit: La Irina? Nu cumva vrea să-l găbuiască

la un dos şi să-i scoată maţele?
— Nu fi prost, măi Șogur... Eu ţi-o dau, cu colac şi cu lumâ-
nare, dacă vrei...
L
Chiorul chiuie și se sperie toţi câinii satului. Chiotul lui sea-

RA
mănă a nechezat şi-a muget de vită înjunghiată. Eşti nebun? îl

întreabă careva. Nebun? De ce să fiu nebun? Nu ştiţi că mă însor
_cu fata lui Porodac? Și scoate limba înspre oamenii care-şi spun:
NT
«mai la urma urmei, de ce n'ar da-o? Chiorul are bani...». Şi le

pare rău că n'au şi ci fete de măritat. Așa-i? Are sau nu are drep-
tate Chiorul să chiuic?
CE
Muierea lui Porodac tace holbată. Nu spune nimic. Nu se

poate împotrivi vrerii bărbatului care i-a pus pumnul în gură;
« dacă mai scoţi o vorbă, îţi tai gâtul şi te svârl în râu...5. Il cu=
I/
noaște bine și de-aceea tace.

Irina stă în colţul casci și-i galbenă la faţă și tremură. Po-
S
rodac a căzut în mintea copiilor și umblă zi şi noapte pe după

IA
„cap cu Chiorul lui Șogur. Beau zdravăn amândoi şi scrâşnesc din

„_măsele după ce se îmbală.
— Şi când mă laşi să umblu la ca? îl întrebă mereu Chiorul,
U
cu bale la gură. | .
BC
RY
SFÂRŞITUL SOLOBODEI 503
— La noapte... îi răspunde Porodac. Ascultă ce-ţi spun cu...
RA
Și astiel, într'o noapte pe când ploua afară, Porodac a intrat
în încăpere cu Chiorul lui Şogur. Irina sta întinsă în pat, lângă
maică-sa. Amândouă au sărit speriate:
LI B
— Afară... strigă una.
Porodac râde, râde şi nu mai sfârşeşte cu râsul. Izbeşte cu
pumnul în opaiţ şi se repede la muierea lui:
— Să-ţi ţii lioarba... Auzi?
ITY
Aceasta îl apucă cu dinţii de gât. Porodac răcneşte de durere,
apoi îşi descarcă pumnii grei:
— Na-ţi... Nacţi,..
S
Şi ieneşte lovind-o. Apoi o ia pe sus şi-o aruncă afară, tră-
ER
gând repede zăvorul.
Chiorul lui Şogur mormăie prin întuneric şi caută trupul Irinci.
Ii nimereşte ţâţele și prinde să geamă şi să muște, Porodac stă
IV
lângă uşă şi-ascultă,..
Fata şi-a încordat toate puterile şi-a repezit nătăfleaţa jos,
UN
la picioarele patului.
Şi toţi au încremenit în întunerec când s'a auzit la geam bufni-
tura de puşcă. Chiorul s'a târiît în coate şi'n genunchi în fundul
subpatului, iar Porodac s'a ascuns chircindu-se lângă ușă, după
AL
ce Irina a strigat din toate puterile ajutor. Afară nechezau cai.

Pumni grei băteau în uşă.
TR
— Deschide... Deschide...
— Cine-i acolo? întrebă într'un târziu Porodac.
— Oamenii Măriei Sale Impăratului... răspunse un glas.
EN
— Şi ce căutaţi la uşa mea în puterea nopţii? La casa mea cu

sunt Impăratul. ..
— Să-ţi ţii gura... răspunse glasul şi'n clipa aceea uşa sări
/C
din ţâţâni şi umbre multe intrară în bordeiu.

Se făcu lumină și zeci de chipuri se uitau la fata aceea frumoasă
care sta dreaptă, albă, în mijlocul încăperii, cu cămaşa sfârtecată,
SI
că i se vedea trupul.
— Ce s'a întâmplat aici? întrebară cătanele, iscodind încă-
IA
perea.
— Ia, o leacă de nuntă... răspunde Porodac, căpătându-şi
U
stăpânirea de sine.
BC
RY
506 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE
Apoi, aplecându-se spre fundul subpatului:
RA
— Hei... Bre, Şogur, ieşi afară, să te vadă nuntaşii...
Şi râse Porodac, râse —şi dându-și seama că nimeni nu mai
râde de râsul lui, se opri, îngălbenindu-se.
LI B
— Tu vei veni cu noi... i se adresă o cătană. Intinde mâinile,
cu vorbă bună... .
— Eu? Eu?.., se sperie Porodac; dar ce-am făcut cu?
ITY
— ţi vor spune lucrătorii dela calea ferată... care te-au văzut
în noaptea aceca la gară... îi răspunse cătana.
— Nu... Nu... se apăra Porodac, în vreme ce şpăngile îl
RS
înconjurară, lungi, din toate părţile,
« Mămucă. ..» gemu Porodac, prăbuşit în tindă.
Chiorul lui Șogur răsufla repede și albeaţa îi atârna afară din
E
orbită, ca o lipitoare. Avea pe faţă ceva grozav şi-l strângeau de
gât spaime ncînchipuite.
IV
— Eu?... întrebă cl când cătanele îl luară între şpăngi; cu
UN
n'am ieșit de când sunt dintre colibele Solobodei...

— De bună scamă că nu... fi răspunse cătana cea mai mare,
apropiindu-se şi uitându-se ca vrăjit la pieptul chiorului. De bună
scamă că nu; adăogă cl. Dar ia'n spune-mi, cum îi treaba cu
L
bumbul ista? Şi-i smulse dela cheutoarea cămășii un bumb galben

RA
care avea pozat pe el două aripi de vultur, ducând între ele o roată
de tren...
— Hai? Cum îi treaba asta? -
NT
Chiorul bâlbâi vorbe fără şir, îmbrâncit prin tindă.

Careva dintre cătanc, râse:
— Mâine, are să-i legene vântul, .
CE
La care vorbe, Porodac răcni zmucindu-se din legături, iar

Chiorul râse prosteşte şi răspunse:
— „şi ce-i dacă o să mă legăn în vânt?
I/
— Adevărât... încuviinţă cătana.

— Dealtfel, spuse careva, mâine se dă foc stuhăriilor şi poate
S
Solobodei. ..
.
“A
IA
— Aşa am auzit și cu... răspunse altă cătană.

Și "n vremea asta, muierea lui Porodac sta nevăzută și asculta
şi-i păru rău că a spus taina omorului. «Mai la urmă, gândi ca,
U
bărbat să fie... Și ce-i dacă-i chior?2.,,

BC
RY
Dar era prea târziu. Legaţi cu lanţuri, printre caii mari, Porodac
RA
şi Chiorul lui Şogur ieşeau din sat, pe drumul către târgul Sucevii.
Pe creste ardea răsăritul.
*
LI B
* *
«Târiă. . .» îşi batjocori fata, muierea lui Porodac. Şi-o apucă

de cozi, |
— Tu mi-ai fost nenorocirea zilelor...
ITY
— De ce aşa, maică?... întrebă fata,
— Uite de ce... îi răspunse maică-sa, vrând să-i bage degetele
în ochi. Uite de ce: să fi fost şi tu slută ca celelalte din Soloboda...
S
Ji făcu cu unghiile semne vinete în lungul obrajilor. O ghionti
ER
între coaste şi apucă o bucată de lemn:
— Am să te ucid cu mâna mea, puiţă...
Feţe somnoroase apăreau în ușile satului.
IV
— Ce-a fost la Porodac? se întrebau peste garduri,
— L-au luat pe Porodac şi l-au dus...
UN
— De ce oare?
— L'o fi ucis pe Chiorul lui Şogur...
— Pe dracu... L'au luat şi pe chior...
— Atunci de ce?
AL
Se apropiau şi răspundeau încet, arătând spre Miezul Nopţii:

— Da... Da... Ei l-au omorât...
TR
— A... se luminau oamenii; de aceea aveau atâta bănet...

Apoi s'au ivit în sat inginerii dela şanţuri, întovărăşiţi de-un
domn scurt, cu ochii mici, jucăuşi. Doi huţuli băteau grăbit într'o
EN
darabană pe la răscruci, ca să se adune solobodenii.

— Oameni buni, începu domnul cel scurt; Măria Sa Impăratul
poruncește să vă luaţi catrafusele şi să vă mutaţi în grabă colo
/C
sub Oadeci...
Arătă cu mâna un dâmb:
— Uite, pe dâmbul acela... Vă dăm bani şi lemn să vă faceţi
SI
alte locuinţe, mai bune. Aveţi la mijloc două zile. Aţi auzit?
Nu. Oamenii nu dădeau niciun semn c'au auzit. Unde sub
IA
OQadeci? De ce? Ei aici s'au născut şi ar vrea să moară aici...

— Aţi auzit? întrebă încă odată domnul cel scurt,
— Nu... răspunse un moşneag străvechiu, cărunt, aproape
U
orb. Noi, Măria Ta, nu ne părăsim obârşia...

BC
RY
508 REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE
Trupul moşneagului se întări par'că, din toate încheieturile. Se
RA
îndreaptă de spate şi-şi tot frământa ochii aproape stinşi, spre
a-i trezi din nou la viaţa de altădată,
— Cine eşti tu? întrebă domnul.
LI B
— Ia un păcătos de moșneag.-Dar nu ne-om duce cu voie bună
de-aici...
— Ascultă, moşule, continuă domnul; capra nu merge de bună
voie la târg...
ITY
— Apoi că de frică nu ştim... răspunse Baran şi par'că înti-
neri deodată. ”
Domnul cel mărunt îşi dădu seama că are în faţa lui o hotă-
RS
rire de fier:
— Ce vom face? se întoarse cl către ingineri.
— Foc... răspunseră aceştia. E
— Da. De bună seamă... zise domnul cel mărunt.
IV
Apoi călre oameni:
— Avem poruncă să vă punem foc, dacă nu înțelegeţi cu
UN
vorba cea blândă. Căci drumul de fer s'apropric... Pe-aici unde

stau colibele, vor trece picioarele podului. S'aude? Vom pune foc
satului, poimâne în zori...
— Că nu-ţi face nelegiuirea asta... răspunse Baran.
L
Dar domnii nu-l mai luară în scamă. Trecură prin ogrăzi, dea-
RA
dreptul către râu, făcând planuri cu mâinile și vorbind tare.

Şinele ajunseseră pe malul celălalt. Stâlpii de fier se vedeau
dincolo ca niște stârvuri ale unor făpturi ne mai văzute.
NT
%
* *
— Vreţi să vă duceţi sub Oadeci? întrebă moşneagul Baran;

CE
care vrea, ducă-se..,

Oamenii se uitau în pământ.
— Duceţi-vă... le spuse încă odată Baran. Eu... Cu minei
I/
altă isnoavă,.. De ce să-mi mai mut osul de ici colo?

— Nici eu nu m'oiu duce... spuse dughenarul Malacuţ.
S
— Şi nici cu... răspunse un altul.

IA
Moşneagul îi cercetă îndelung,

— Bine... spuse el şi pe faţă i se ivi un surâs. Sunteţi deajuns...
In ziua aceea huţulii au dat foc stuhăriilor. Păsăretul urcă
U
repede în cer, plescăind din aripi. Vulpile cu cozile aprinse alergau

BC
RY
şcheunând, în râsul şi huiduiala huțulilor. Toată valea ses prelăcu.
RA
într'o vânzoleală de flăcări. Apa din bălțile nesecate încă, se
înfierbântă până la aburi. Pocnetul vrejurilor s'auzea până departe.
- « Ferească Dumnezeu... spuneau solobodenii ; dacă Date vântul
LI B
înspre noi, ardem de vii...» Și înspăimântați, câţiva îşi luară
avutul şi fugiră sub Oadeci.
Moșncagul Baran şi Malacuţ şedeau tăcuţi la poarta satului
şi se uitau la valea aprinsă. Căldura focului ajungea până la
ITY
obrajii lor, le încerca mâinile.
— „şi câte poloboace au? întrebă moșneagul.
— Zece... răspunse Malacuţ; le-au adus cu carele, astănoapte,
S
ca să le ferească de foc.
ER
— Şi unde zici că le-au pus?
— La temelia zăgazului... răspunse Malacuţ.
După o tăcere, adăogă:
IV
— De-ar fi Solobod... Tare bine ar îi! Pentru că cu...
— Nu-i nimic... răspunse moşneagul; mă pricep cu bine la
UN
treaba asta... a ierbii de pușcă... N'am fost la Bosnia?

— Dar trebuie mulţi... Pentrucă pulberea-i grea ca lutul...
— Suntem destui... răspunse Baran.
Câmpiile ardeau acum mai puternic și fumul negru acoperise
AL
faţa cerului. Soarele, abea înota, roşu, prin negreaţa aceea.

— Ferească Dumnezeu... spuse Malacuţ.
TR
Apoi adăogă:
— L-am putea avea cu noi şi pe Palion...
— Cine-i acela?
EN
— Un fel de zugrav care umblă aşa de capul lui...

— Bine... încuviinţă bătrânul; numai să nu fie iudă...
— N'ai grijă de asta... răspunse Malacuţ.
/C
Lupul cel bătrân din bălți trecu săgeată printre picioarele lor
spre râu.
— Ce-a fost asta? întrebă moşneagul.
SI
— Un lup speriat... răspunse Malacuţ, cu părul măciucă.

La spatele lor urlau câinii satului, mirosind apropierea sălbă-
IA
tăciunii.
— Urlă câinii... spuse Baran.
După aceea se auzi un urlet singuratec, deosebit, în tutăriile
U
luncii,
BC
RY
Moşneagul Baran se scociori în chimir şi scoase cheiţa trimisă de
RA
vornicul Solobod. O cântări în palmă, apoi o puse la loc, spunând:
— Are să fie de săpat mult. Căci vremea o fi aşezat lut pe ușa
aceca. ,
LI B
— Cât de mult poate să fie? întrebă Malacuţ, ca pentru sine.
Cu aceasta se despărţiră. Baran se întoarse acasă și se întinse
pe prispă, uitându-se undeva în nevăzut. In închipuire îi răsăriră
cele trei trepte putrede ale hrubei de sub zăgazuri. Se văzu, ţângău
ITY
de 18—20 de ani, coborând cu multe. vremuri în urmă, în hruba
aceea, împreună cu tatăl său şi cu moşul lui Solobod.
— Pentru ce aţi făcut hruba asta? întrebase el.
RS
— Nici noi nu ştim... a răspuns moşul lui Solobod. Se spune
că cei vechi țineau aici arme şi bani. Aşa am moştenit'o şi noi...
Și îşi mai aminti Baran că văzuse la para făclici un şarpe
E
negru, lucios, lipit pe bârna peretelui dinspre apă. Il apucase
IV
spaima, dar tatăl lui râse, luând şarpele în mână:
— Ţi-i îrică, bre? Aista-i paznicul tainei acesteia...
UN
Șarpele i se încolăci pe mână şi șucră mărunt din limba în

formă de furcă cu trei ramuri...
De-atunci, au trecut ani şi ani. Vieţi de om s'au prăbuşit în
L
uitare şi nimeni nu ştia de hruba aceca,

RA
Pe uliţă trecu Palion şi se uită lung la moșncagul care se fră-

mânta pe prispă. «Da... își spuse el; chiar ferestrele bordeiului
au ceva hotărit, în felul cum se uită spre Răsărit, . .p.
NT
O pată roşie de amurg se aprinse în ochii întunecaţi ai geamu-

rilor şi Ion Palion se opri şi se uită îndelung. Apoi trecu pârleazul
CE
şi sc apropie de moşneag.
— Noroc şi sănătate, moșule... glăsui cl, aşezându-se lângă.
Baran,
— Mila Celui de Sus... răspunse moşneagul, sculându-se şi
I/
uitându-se chiorâş la obrazul alb ca de floare al străinului.

Ii cercetă cu privirea mâinile cu degete lungi pe care se vedeau
S
pete de toate colorile.

IA
— A... făcu moșneagul. Domnia ta ești zugravul acela fără

hodină.,,
U
Apoi, după un timp:

— Şi ce vânt te-aduce în pustia bătrâneţelor?
BC
SFÂRŞITUL SOLOBODEI si
RY
In tindă, hârâiau dulăii, sgrepțânând uşa. Dinspre bălți veneau
uncori nouri de fum şi glasuri depărtate.
RA
— Numai binele... răspunse Palion şi se ridică.
Privi malul zăgazurilor la temelia cărora se' vedeau butoaiele
cu pulbere şi câţiva huţuli plimbându-se în jurul lor înarmaţi cu
LI B
puşti şi cu hârleţe. -
«Mda...» făcu Palion; le-au aşezat, proştii, tocmai unde
trebuie. . 5.
ITY
Apoi, gata de ducă, se plecă spre moşneag:
— Dumnezeu să vă ajute, moşule...
Şi făcu un semn abea lămurit către zăgazuri.
La miezul nopţii se îngrămădeau nouri întunecaţi. Apele clipo-
S
ceau neliniştite, presimţind ploile cu cumpănă care cădeau departe
albăstrie. | ER
în munţi. In lungul luncilor, tot la vale, trecu o părere de umbră
— Are să vie cumpăna... spuse Baran, cercetând faţa lui

IV
Palion.
_— Numai să vie la vreme... răspunse acesta. Pe urmă...
UN
— N'ai grijă de asta... adăogă moşneagul, după care îl apucă

de mână: -
— Cum de nu eşti de partea prefacerilor? Că am auzit că eşti
AL
neam ales... |
— Nu mă întreba, moşule... răspunse Palion, plecând repede.
Nourii întunecaţi dela miezul nopţii creșteau, trimițând
TR
înaintea întunccimilor lor balauri lungi cu capete roşcate, munţi

şi fluvii aprinse. 'Tufele se frământară. repede, apoi rămaseră într'o
încremenire de liniște. Glasuri tari coborau din pădurile Plava-
EN
larului.
Când Palion ajunse la dugheană, în umbra streşinilor, Malacuţ
tăinuia cu câţiva solobodeni. Văzându-l, aceştia îşi ridicară cuş-
/C
mele şi unul zise, apropiindu-se de cl:

„— Te-am ruga să ne arăţi şi nouă icoana accea cu foc... Am
mai zărit-o noi odată, prin crăpătura ferestrei. . .
SI
— Da... Da... îi tăie vorba Malacuţ; de ce să nu le-o arăţi?

Palion intră în dugheană și aduse alară icoana care par'că
IA
lumină deodată feţele oamenilor şi umbra mohorită de sub streşini.

Solobodenii se descoperiră şi îşi făcură cruce. Unul din ci căzu
U
în genunchi şi sărută umilit flăcările. Dar după aceea se simţi

BC
RY
rușinat și se uita în pământ, trecându-şi cușma dintr'o mână
RA
într'alta.
—Nu ţi-i cu bănat... începu acesta; asta-i Irina lui Porodac.. .
Fată dela noi din Soloboda...
LI B
— Şi unde vezi păcatul? se miră Palion. Toţi îngerii şi toţi
sfinții sunt făcuţi după chipuri omeneşti...
— Asta n'om crede-o... spuse omul care căzuse în genunchi.
ITY
— Nimeni n'a văzut faţa sfinţilor, bade... răspunse Palion.
Ori ni-i închipuim; ori le dăm chipuri după cele ale oamenilor
care-s aleşi...
— Dar cu ce-i aleasă fata Porodacului?
RS
— Nu vezi, bădică, ce frumoasă faţă are? se miră Palion.
— Apoi, pentru noi muerile-s tot un drac... Ce-i aceea frumu-
scţă?
Nouă să ne facă plozi şi să ne spele răpănul,,,.
E
IV
Şi omul făcu cu mâna un semn de scârbă, spre chipul cel încon-
jurat de îngeri, după care continuă:
UN
— Pe asta, domnia ta, o ştiu de când se tăvălea cu purceii mei

în bahnă. Şi avea muci la nas, de-i rădea măsa cu ciucălăul..,
Dar alta-i vorba, se aprinse cel, după un minut în care timp
L
s'a scărpinat gânditor în creștetul capului: |

RA
— Umbla prin sat vorba că dacă i-ar scoate cineva un. ochi
de pe icoana asta, i-ar sări și ci un ochiu din cap, cât ai scăpăra...
E adevărat?
NT
Palion râse, iar Malacuţ se frământa încurcat, uitându-se în

altă parte.
— Să'ncercăm, dacă vreţi... zise Palion şi cu degetul arătător
CE
găuri icoana, drept în ochiul drept al Irinei.

După aceca oamenii alergară deadreptul spre aşezarea lui
Porodac, să vadă păţania fetei. Dar aceasta sta în colţul casei pe
I/
gânduri şi se uita poate la nouri, poate la vreo întâmplare din

gândurile ci, _
S
„— Hei... răcni un solobodean.

IA
Fata întoarse capul, speriată:

— Ce-i, bade?
— Nu-i nimic... răspunse omul încurcat, după ce-i iscodi
U
îndelung faţa. Nu-i nimic....

BC
RY
SFÂRȘITUL SOLOBODEI 513
— De ce te zgâieşti aşa la mine? se mânie fata, dându-se un
RA
pas înapoi. | |
— Ca să te miri tu, toanto... îi răspunse omul, plecând supărat.
Tovarăşii lui plecaseră înainte, spre dugheana lui Malacuţ.
LI B
Şi aşa, pânza de vrajă ce acoperea viaţa străinului, se risipi
în momentul acela. Ion Palion, stând gânditor sub streşină, le
păru un om ca oricare altul; îl văzură urit şi cu gâtul prea lung.
— De fapt, cine eşti? îl întrebă solobodeanul cel mai clonţos.
ITY
— Ia tacă-ţi lioarba... îi răspunse Malacuţ.
Dar Palion zise:
"— Da. Are dreptate... Cine sunt?
S
Icoana de flăcări sta la picioarele lui. « Cine sunt?» se întrebă
încă odată, în gând, Palion. După accea ieşi de sub streşină şi se
ER
uită spre Asfinţit, unde pe înălţimi mari înourate ardeau creste
sângerii. Oamenii îl priviră cu un fel de mirare, ca şi cum atunci
IV
l-ar îi văzut pentru prima dată.
Apoi tăinuiră repede cu Malacuţ şi plecând, unul dintre ei
UN
spuse:
— „nu, nu... Nicio grijă...
Fumul din bălți se târa pe pământ. Tunetul se prăbușşi în codrii
Plavalarului şi bubuitul lui cobori până în Soloboda.
AL
Cei care se aflau la râu văzură cum vin apele tulburi şi se în-
spăimântară. Lovindu-se de trupul de lut al zăgazurilor, râul se
TR
sfărâma tot mai îndărătnic. Un vânt repede 'trecu peste valurile

care se înccau din ce în ce în umbra înserării. In păduri, se auzea
cum pornesc pâraele cele repezi şi care durează cât ploile.
EN
Focurile din bălți deveniră albastre şi flăcările clipoceau spe-

riate. Vântul le înclina la pământ, le zmucea spre cer, rupându-le
în fâșii roşii cu durată de-o clipă. |
/C
Huţulii suflecaţi până la genunchi intrară în sat în cete mari,

şi se oploşiră pe prispe, pe praguri. Vorbeau repede şi se uitau
la bulbucii ploii care le cădeau la picoare. Cei din urmă veniră
SI
" inginerii care intrară în dugheana lui Malacuţ.

— Unde-i domnia sa? întrebară ei, arătând spre uşa încăperii
IA
lui Palion.
Malacuţ ridică din umeri:
— Şi-a luat calul de căpăstru şi s'a dus...
U
— Ce, îi nebun? se mirară inginerii; pe cumpăna asta?

BC
RY
Sub streşină, în băltoacă, sta icoana cu ochiul spart. Cineva
RA
o găsi acolo și o aduse în faţa inginerilor:
— Uitaţi-vă..
" Aceştia se cutremurară de-odată, în focul de colori care le
LI B
fulgeră faţa. Se uitară îndelung la frumuseţile nepământene şi
întrebară încăodată:
— Unde-i domnia sa?
— Dumnezeu ştie... răspunse Malacuţ, trăgându-și, de supă-
ITY
rare, pălăria pe ochi. |
— Are o mână de sfânt... spuse un inginer.
— Da... Da... răspunse Malacuţ, gândindu-se la grămăjoara
RS
de coroane pe care i-o pusese dinainte pictorul.
Inginerii se uitară la cl cu mirare şi cu un fel de surâs:
— Tu nu pricepi cum vine treaba asta... spuseră ei...
E
Apoi, vorbind între dânşii, cu ochii înfipţi în flăcările tabloului:
IV
— Asta face mii şi răsmii de coroane împărăteşti... |
— Care? întrebă Malacuţ, uitându-se lung la mâinile albe ale
UN
domnilor care-i întoarseră, mai tare, spatele,

Trăznetul căzu deodată între colibele Solobodei. Flacăra opai-
ţului se făcu mică, abea văzută, în lumina verde a fulgerelor, apoi
după ce acestea trecură ca o părere, se înălţă iar, dreaptă, sub
L
icoanele Impăraţilor.
RA
Tăranii din prag îşi făcură cruce, stupindu-şi în sân. Unul

dintre ci spuse:
— Doamne, apără pe cei întârziaţi la drum. .
NT
Iar singurii călători porniţi la drum sub cumpăna aceea, înotau

greu sub valurile de ploaie, abea scoţându-şi picioarele din noroiul
CE
până la genunchi. EI, ducea calul de căpăstru şi femeia care îl

întovărăşea se ţinea cu o mână de poala hainci lui. Uneori, când
vântul le svârlea în obraji ploaia aspră, ca striga:
— Să mergem mai repede... Mai repede...
I/
Jar el îşi îndemna calul:

S
— Hai... Hai... Mai repede...

Calul strănuta și râncheza adânc.
IA
La o vreme, bărbatul se opri şi luând femeia în braţe o așeză

pe cal.
U
— Nu... Nu... se împotrivea ca. De ce?

— Aşa mergem mai repede... răspunse bărbatul.
BC
RY
Undeva în cer se ivi o pată tulbure ca o părere de lumină.
RA
Drumeţii se uitară la pata aceca şi porniră mai departe.
Intr'un târziu, ca sări jos de pe cal:
— Ai venit ca Iisus Cristos... spunea ea apucându-se de braţul
LI B
lui: în noaptea asta, aveam să mă arunc în râu...
— Taci... Taci... îi răspunse el; curând se face ziuă şi ajungem
la drumul cel bun... |
— Are să-mi fie cald? întrebă cea.
ITY
— Cu mine are să-ţi fie totdeauna cald... răspunse “bărbatul;
taci...
N'ai nicio grijă. ..
Pata aceea din cer deveni gălbuie şi ci se opriră din nou, pri-
S
vind-o.
ER
Şi'n vremea asta, în Soloboda, muierea lui Porodac îşi smulgea
părul de ciudă şi alerga pe drumuri strigând că i-a fugit fata cu
IV
zugravul care locuia la Malacuţ. Şi când se ivi în uşa dughenei,
cu cămașa sfârtecată la piept, cu țâţele uscate clămpănind par'că
UN
deasupra cămăşii, cu părul cărunt, lung, căzut pe ochi, inginerii

înlemniră.
— Ce-i, bre? întrebă unul.
— Mi-a fugit fata cu zugravul tău... se repezi ca la Malacuţ;
AL
de ce lai oploşit pe Satana în casă?

— Păzeşte-ţi treaba şi acopere-ţi dovlecii... răspunse dughe-
TR
narul, arătându-i cu mâna întinsă ţâţele atârnându-i.

Femeia 'se răsuci în loc şi ieşi repede. Pe locul unde a stat ea
rămase o pată mare de apă. Țipătul ei se îndepărta spre râu şi
EN
nişte câini urlau înspre locuinţa moșncagului Baran.

— N'avea destule femei frumoase la târgurile lui? întrebă,
după aceea Malacuţ, către ingineri. Altiel. De acelea cu picioarele
/C
parfumate... Nu o putoare ca fata lui Porodac...

Inginerii tăcură şi intrară în fosta locuinţă a lui Palion, ca să
doarmă acolo.
SI
— Doar so pună la spălat străchinile... adăogă dughenarul,

după ce închise ușa în urma oaspeţilor.
IA
Apoi ascultă la ușă. Inginerii vorbeau tot despre icoana accea

şi unul spunea:
— Atunci... când va fi gata podul... s'o punem sus... între
U
crengile de brad... . ”
BC
3*
RY
— Da... Da... răspundeau ceilalți.
RA
Malacuţ râse în sinea lui: « Veţi vedea voi cum va fi gata
podul acela. ..o.
Apoi ieși afară. Valurile de ploaie i-au adus la ureche chiotul
LI B
trenului, dinspre Hatna. «S'a apropiat mult...» gândi Malacuţ.
Și i se păru că vede pe malul solobodean cei doi ochi roşii.
Și asta nu a fost numai o părere a lui, pentrucă într'adevăr,
o poruncă veni de sus dela împărăție ca să se dea zor lucrului,
ITY
Cazmalele să nu steie nici zi nici noapte. O grabă mare a socotelilor
împărăteşti mâna Fiara tot mai adânc în singurătăţi.
Şi astfel, în noaptea aceca, s'au ivit pe malul de dincolo, ochii
RS
roşii, pentru întâia oară. Au coborit oameni mărunți care vorbeau
înciudaţi şi strigau către malul solobodean. Dar, cine să le răs-
pundă? Huţulii sforăiau pe prispe, prin şuri, cu picioarele mari
E
suflecate, amestecate unele într'altele. Numai solobodenii stăteau
IV
de veghe. Şi când s'au ivit ochii aceia, ci se strânseră grămezi
în uliţă şi stăteau şi se uitau, în ploaia grea. Stârvurile picioarelor
UN
podului li sc iveau în minte şi li se părea că le desluşesc prin în-

tunerecul adânc.
Apoi, pe la miezul nopţii, cerul se lumină deodată. O lumină
roşie înconjura câmpiile cereşti unde strălucea luna. Cei doi fugari,
L
ajunşi pe dâmbul Luncuşoarei, se opriră şi se uitau în urmă la

RA
lumina aceea roșie din cer. Apoi, ochii lor desluşiră limbile focului
care prinse din nou putere în bălțile Solobodei.
— Au dat foc satului... spuse Irina, cutremurându-se,
NT
— Incă nu... răspunse Palion, căutându-i mâna; asta se va

întâmpla poimâne în zori...
— Aş vrea să mă întorc înapoi... suspină fata,
CE
— Drumul nu ţi-i oprit... zise Palion.

Fata se desprinse de lângă el și porni pe cărare, înapoi către
Soloboda. Calul necheză deodată în singurătate şi fata se opri.
I/
Se întoarse şi veni iar lângă bărbat,

— N'are să-mi fie rău lângă tine? întrebă ca plângând.
S
Apoi:
IA
— Mie mi-a fost totdeauna frig la inimă...

EI o apucă de mână:
— Vino cu mine... Acolo unde mergem, începe o lume
U
nouă...
BC
RY
—SFÂRȘŞITUL SOLOBODEI 517
Ea nu pricepu rostul vorbelor, dar se lipi de trupul ud al băr-
RA
batului.
După aceea porniră mai departe și focurile din preajma Solo-
bodei se vedeau în urma lor tot mai roşii.
LI B
*
* >
Nişte maşinării cu căngi mari deschise spre cer apărură în zori

pe malul celălalt. Oameni mărunți, îmbrăcaţi în negru, cu şăpcile
ITY
pe ochi, se tot învârteau în jurul mașinăriilor care la un moment
dat își aplecară gâturile şi apucară între ghiare stâlpii grei de fer.
— Mai aveţi ziua de azi la mijloc... Nu vă cărăbăniți sub
S
Oadeci? întrebau mânioşi domnii aceia cu ochii jucăuşi, sosiți
ER
din nou la Soloboda. Mâine în zori, dăm îoc satului...
— Ne cărăbănim ; cum nu? spuneau solobodenii, strângându-şi
catrafusele.
IV
Femeile alergau plângând în broboade, blestemând: « Să deie
Dumnezeu să se prăbuşească pământul... €. Şi plecau cârduri,
UN
mânându-şi din urmă purceii. Copiii cu pântece goale, cu picioa-

rele strâmbe, li se ţineau de catrinţe şi plânsul lor se amesteca cu .
guiţatul purceilor. Moşnegi străvechi, care nu părăsiseră de zeci
de ani prispele, se târau în cârje, grăbindu-se spre locul cel nou
AL
de sub Oadeci. Alţii, îndârjiți, hotărâți să înfrunte prefacerile, stă-

teau sprijiniți în băț la poarta satului.
TR
— Plecaţi... Plecaţi,.. le porunceau domnii aceia cu ochii

jucăuşi.
Şi cei care s'au speriat de pericolul focului au fost mulţi la număr..
EN
Pe la amiază s'au ivit alte maşinării în dreptul zăgazurilor.

Desfăcute în bucăţi, picioarele podului erau mereu aduse pe
malul celălalt. Ingineri noi măsurau locul, uitându-se în ochianuri.
/C
Primul stâlp trebuia bătut pe locul casci lui Baran. De aceea

îi porunciră:
— Moşule... Du-tel
SI
— Cum să nu mă duc? răspunse moşul, ogoindu-şi dulăii; cum

să nu mă duc? Mâine dimineaţă nu mai găsiţi nici os din mine...
IA
— Colo pe deal, e mai bine... răspunseră inginerii.

Apele se umilaseră cât malurile. In izbiturile cumplite, zăga-
zurile se cutremurau până în fundul pământului.
U
— Ferească Dumnezeu... spuse gânditor un inginer; dacă

s'ar rumpe zăgazul, s'ar duce dracului tot lucrul...
BC
RY
518 .. REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Și apele veneau mereu tot mai mari. Stârvuri de vite pluteau
RA
pe spinările volburilor. Oi înecate îşi arătau boturile, coarnele,
prin frământările mohorite. Butuci negri, zmulşi din cine ştie ce
aşezări, păreau niște fiinţe nemai văzute, legănându-se pe faţa apelor.
LI B
— Fercască Dumnezeu... spuneau lucrătorii de pe malul
celălalt, uitându-se.la văgăuna Solobodei; dacă s'ar sparge malul,
ar pieri toată suflarea...
ITY
Glasurile pâraielor din păduri se auzeau tot mai repezi, pentrucă
spre Apus ploua din toate puterile. Nouri mari, în chipuri de ba-
lauri, se târau cu capul în jos peste măgurile albăstrii.
După aceea faţa cerului se întunecă din nou, pe la al patrulea
RS
ceas. Huţulii veniră iarăși în fugă în Soloboda, pe când cei sosiți
pe malul celălalt suduiau: « Ce dracu se grăbeşte atâta Impărăţia?
Zidurile lor cuprinseră lumea, că nu

E
Ne plouă ca pe niște câini...». Ploile porniră puternic, nesfârşit,
se mai vedea casă cu casă,
IV
om cu om. Numai cei care părăseau Soloboda grăbeau fuga spre
Oadeci. Acolo, sub arbori, ardeau focuri umilite la care se uitau
UN
ca vrăjiţi fugarii cu lacrimi Ia colţurile ochilor. Și astfel se înfiripa

acolo viaţa unui sat nou. Iar satul părăsit părea cuprins de ceţu-
rile lumii de-apoi. Huţulii, întinşi pe prispe, visau despre casele
L
lor din creicrul munţilor şi oftau, simțind par'că apropierea unei

nenorociri; sc uitau unul la altul şi se întrebau:
RA
— Când dracul sfârșim?

Hei... Dar până la sfârșitul lucrului mai era aşa de mult...
NT
Vor trece, poate, ani şi ani până se vor întoarce la vatra de

obârşie. ”
Până şi cei care păzeau poloboacele cu iarbă de puşcă veniră
CE
în sat şi se întinscră la sfat cu tovarășii lor de înstrăinare. Işi lăsară

puştile şi hârleţele la uşă şi sporovăiau.
In răstimpuri, careva spunca: « Auziţi cum gem apele. . «2.
Noaptea căzu neagră peste văgăuna Solobodci.
I/
%
S
* +
— Săpaţi repede... le spuse Baran.

IA
Rădăcini groase acopereau ușa aceea de sub zăgazuri. Hârlcţele

muşcau grăbite, din ce în ce mai grăbite. Groapa cuprinse oamenii
U
.
până la glezne, până la mijloc, până la umeri. Şi cele peste două-
sprezece hârleţe mâncau tot mai adânc pământul. Iar când gurile
BC
.
RY
lor simţiră împotrivirea îndărătnică a uşii, rămaseră neputincioase
RA
în mâinile mari.
— Gata... spuse unul, zguduit de spaimă
— Repede... Să nu se trezească ţipţerii...
LI B
Baran sări în groapă şi se mocoşi acolo îndelung, până ce uşa
scârţii îndărătnic. Câţiva dintre solobodeni o rupseră la îugă.
Cei rămaşi îngenunchiară la marginea gropii şi ascultau, ascultau.
O duhoare grea, izbucni din pământ, încât oamenii își acoperiră
ITY
repede faţa. Şi când poloboacele cu iarbă de puşcă se prăbuşeau
în gropi, bufniturile lor se repetau de multe ori înspre fundul
pământului. -
S
Pe cer, sc apropia dimineaţa.
ER
Pe malul celălalt chiui Fiara cu ochii roşii înfipţi în întunerec.
Oamenii asudară de spaimă. Apoi, după ce polobocul cel din
urmă fu prăbușit în groapă, Baran se întoarse spre dânşii:
IV
— Bogdaprosti lui Dumnezeu... spuse el, descoperindu-se şi
făcându-şi cruce.
UN
Apoi, după o clipă:

— Mergeţi sănătoşi... .
— Ai să ne-ajungi din urmă... răspunse Malacuţ,
— Da, am să-mi ajung din urmă ncamurile cele putrede...
AL
mormăi moşneagul.
Şi solobodenii plecară în fugă, spunând: « Doamne, apără...
TR
Dacă ar fi trecut cineva pe-acolo după fuga lor, l-ar fi auzit

pe Baran râzând şi gemând în întunerecul hrubei.
Huţulii căzuţi în somn, visau, în bătaia repede a ploii, călăreţi
EN
apropiindu-se. Se mişcau prin somn şi gemeau după cine știe ce

doruri. Inginerii sfătuiau în dugheană şi când intră Malacuţ, îl.
văzură alb la faţă ca varul. Dar omul nu le spuse nimic.
/C
Luând o legătură grea de undeva de sub droburile de sare,

ieși repede. Inginerii se uitară în urmă şi simțind o întâmplare
rea, ascultară îndelung spre râul care gemea izbindu-se de ză-
SI
gazuri.
— Doamne fereşte... spuse unul; dacă se rumpe malul?
IA
— Spuneam eu, zise un altul, că ar fi trebuit întâi să se facă

zidul acela...
— Altfel]... S'ar duce dracului toată valea... zise al treilea;
U
Ş i niciodată n'am mai putea abate cursul apei...

BC
RY
520 "REVISTA FUNDAȚIILOR. REGALE
Și pe când vorbeau, pământul sub ci se zgudui, cutremurându-se ;
RA
blidele săriră de pe masă şi se sparseră în mijlocul încăperii. Lu-
mina se înclină pe o parte şi muri. Şi bubuitul subpământean
reîncepu și se împuternici. Pereţii se hâţânau iar grinzile casci
LI B
pârâiră deodată. Spre râu, bubuitura cea straşnică despică cerul
şi puhoiul de foc roşu izbucni, luminând o părere de clipă întune-
cimile, până sus în cer. |
Răcnetele păreau zbierete înfricoşate. Talazuri mari de apă
ITY
năvăleau, năvăleau, ştergând totul de pe faţa pământului. Câr-
duri mari de huţuli se izbeau piept în piept, alergând pe uliţe prin
întunerecul adânc. « In păduri... In păduri...» strigau ei, alergând
RS
spre poarta satului. Dar acolo, apele vijelioase cuprinseseră demult
şanţurile adânci care înconjurau satul. Văgăuna Solobodei se umplu
repede. In spaima cea înfricoşată a morţii huţulii ridicau hârleţele
E
şi le izbeau cu toată puterea în capetele tovarășilor lor cu care se
IV
întâlneau din îugă. Clipiră, o vreme, opaiţuri.
Și ploaia cădea mai repede, mai puternică, iar glasurile ei nu
UN
se mai deosebeau de vijelia volburilor. Huţuli în cârd intrară în

dugheană, împingându-se, zdrobindu-se.
— Cine-i acolo? întrebară glasurile inginerilor.
Oamenii suduiau amarnic, cu hârleţele ridicate.
L
— Cine? Cine? întrebau înspăimântați inginerii.

RA
— Sfântul vostru... sudui careva dintre huţuli.

Alții răcneau:
— Scăpaţi-ne... De ce ne-aţi adus aici? '
— Fugiţi în păduri... răcniră inginerii.
NT
— Ne-au cuprins apele. . răspunseră oamenii. Şi cineva a

aprins pulberea...
— Va da scamă Impăratului omul acela... spuneau inginerii.
CE
Iar apele, într'o zvârcolire cumplită, năvăliră sub streșini,

intrară în dugheană, izbind scaunele de pereţi, apoi luându-le cu
ele afară.
I/
În neguri de păcură cântau cocoşii. Undeva bocea o femeie

pe creasta unei case, iar glasul ei părea că s'aude în cer.
S
Oile, închise în staule, zbierau lung, sfâşietor. Vitele, legate

IA
la pari în şoproane, boncăluiau adânc. Vietăţi negre treceau să-

geată printre picioarele oamenilor spre întunerecul şi mai adânc
al luncilor aplecate sub ape. Cineva se urcase în turnul biseri-
U
cuţei de lemn şi suna într'o doagă clopotul cel de furtună.

BC
RY
SFÂRŞITUL SOLOBODEI s21 .
In ceruri porni un vânt repede, puternic, care izbea apele în
RA
toate părţile. Inchipuirile aprinse vedeau sus în nouri balauri mari
cu ochi de foc, slobozind râuri tulburi din nările largi asupra coli-
belor Solobodei. De-odată, cineva strigă:
LI B
— Uitaţi-vă la cer...
Nu se ştie ce-or fi văzut îngroziţii, dar cel care arăta cu mâna
spre întunerec, văzu un fecior luminos, încălecat pe-un cal alb.
«Uitaţi-vă la ceruri... la ceruri...» striga omul acela mărunt
ITY
în care câţiva îl recunoscură pe huţulul cel zmintit.
«Ajutor... Ajutor...» s'auzea răcnind din toate părţile.
Apele năvăliră deodată mai puternice și încbuniţi de groază
S
oamenii se urcară în vâriurile ţuguiate ale colibelor şi chirciţi, cu
ER
picioarele intrate până la genunchi în stuhul acoperişurilor sco-
teau răcnete, gemete. Unul suna din goarnă, prelung. Altul cânta
din răsputeri nu ştiu ce cântec.
IV
Cârduri, se strânseră trup lângă trup, pe dâmburile din mijlocul
satului.
UN
Asemeni unor ciorchini de trupuri, cuprinși, strânşi unii în-

tr'alţii, clănţăneau gură lângă gură, frunţi lângă frunţi. Iar pu-
hoaiele veneau, creșteau, urcau, cuprinzând totul, înghițind
totul. Uncori s'auzeau troznituri scurte: colibele Solobodei, una
AL
câte una, se desfăceau din legătura pământului, se 'nclinau pe-o

parte şi porneau cu puhoaiele.
TR
Curând, fură cuprinse primele dâmburi. Cei din marginea

ciorchinilor de trupuri, se luptau din răsputeri, muşcau, izbeau
cu pumnii, scrâșneau, să-şi facă loc mai la mijlocul dâmburilor.
EN
La lumina scurtă a fulgerelor, se vedeau viermăriile omeneşti,

irământându-se, mușcându-se, sfâşiindu-se. Unii scoteau cuţitele
lungi, le ridicau deasupra capului şi repezindu-se în mijlocul roții
/C
de trupuri scoteau gemete scurte, Cei care aveau la ci hârleţele,

se căzneau să se ridice în picioare sau în genunchi şi izbeau cu
toată puterea, sfârămând ţeste, umeri, piepturi. |
SI
Și apele cerului şi ale râului, crescând largi, repezi, cuprindeau

dâmburile, luând cu ele deavalma copiii striviţi, bătrânii, flăcăii.
IA
Trăznea printre colibe. Câteodată, prin adâncul cerului se iveau

dâre mari de lumină mohorîtă,
| Ochii cei roșii de pe malul celălalt se retraseră repede şi numai
U
chiotul se auzi îndelung, în întunecimi.

BC
RY
522 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE V
«Ajutor... Ajutor...» răcneau huţulii, înotând prin apa până "
RA
la gât, către ochii roşii de dincolo. «Ajutor... Ajutor. ..2,
La o vreme, pe malul celălait se deosebiră glasuri multe şi *n
minţile aprinse străluci o nădejde. Insă volburile le închideau
LIB
pentru totdeauna gurile. Ă
— Ne-aţi adus la moarte... gemură huţulii către cei trei ingi-
TY
neri urcați în clopotniță; de ce?
— Veţi da seamă... răspunse un inginer. O să vă spânzurăm
pentru vorbele astea...
I
— Nu ne temem... răspunseră huţulii. Noi nu mai avem lege...
RS
— Ia'n ascultați cum strigă Împăratul nostru... râse fioros
un bătrân, arătând cu hârleţul şi aţintindu-şi urechea spre apele
care creşteau tot mai sus către înălțimea turnului.
VE
Grupuri mari de oameni încleştaţi de ușă răcneau să le deschidă.
« Indurare... Indurare...2 gemeau ei. Şi cei de sus le izbeau cu
NI
hârleţele în cap sau le tăiau mâinile încleştate de uşă. Trupurile,

pe jumătate cuprinse de apă, se "'nclinau şi sc duceau cu volburile.
LU
— Să tragă mai tare clopotele... porunciră inginerii. Poate

aud cei de dincolo...
Şi clopotele vuiau asurzindu-i.
Dar oamenii se repeziră deodată la ingineri:
RA
— Opriţi. .. strigară ci către cei care trăgeau clopotele. .

Şi toată isprava a durat puţin: cei trei ingineri au fost asvâr-
liţi cu capul în jos în apă.
T
„După care unul dintre huţuli gândi car îi fost mai bine să
EN
le fi luat întâi inelele din degete şi straiele,

+ Clopotnița trozni şi se culcă pe faţa apelor,
/C
Curând se făcu ziuă. Oamenii din codrii Plavalarului urcați

în vârful gorunilor, priveau și se minunau de cursul cel nou al
apelor şi se minunau că Soloboda nu mai este.
SI
Ploile s'au oprit odată cu ivirea răsăritului. Soarele, puternic,

se înălță deasupra lumii par'că mai luminos, mai cald. Aburi
IA
mari se târau pe văi, furişându-se spre înălțimile unde străjuiau

cetăţile de întunerec ale pădurilor. Cârduri de cocostârci coborau
U
din cer până la faţa apelor celor noi, cercetându-le. Căci încă ieri
ardeau focurile pe valea unde curgeau acum apele fără sfârşit.
BC
Y
SFÂRŞITUL SOLOBODEI , 523
AR
Satele din tot lungul văii porniră în grabă, odată cu răsăritul,
cu prăjini, cu căngi, cu odgoane groase, spre puhoaiele tulburi.
Şi în lumina puternică, locuitorii de sub păduri păreau cârduri
IB R
de fiinţe: nepământene, păşind grăbite spre volburile pe spinările
cărora săltau acoperişuri, butuci negri, vite înecate, care, răsucite
de şivoaic, îşi scoteau deasupra când tuspatru picioarele, ţapene,
YL
când capetele mari cu coarnele asemeni unor ţepuşe.
Şi toți oamenii aceia, suflecaţi peste genunchi, cu cojoacele
pe umeri, cu cuşmele ţuguiate pe ochi, bărboşi, tăcuţi, privind în
SIT
pământ, mergeau repede, par'că s'ar fi dus la o bătălie împotriva
puterilor revărsate ale lui Dumnezeu.
Dar rând pe rând se opreau la hotarul apelor. şi săltau cuşmele
pe ceafă, ţâţâiau de mirare, stupead în valuri şi fără să vree își
făceau semnul crucii.
R
VE
Paseri întunecate ţipau la ivirea oamenilor. Nişte femei plân-
geau. Altele, îngenunchiate, băteau mătănii, privind speriate .
întinderile tulburi.
NI
— Trece Soloboda. .. spuse careva, un glas de bărbat, arătând

cu mâna spre matca apelor.
LU
— Bate-te peste gură... îi răspunse un glas de femeie, căci

oamenii de pe acoperişul de casă răeneau, cereau ajutor.
Erau cinci-șase bărbaţi cu berneveci roşii. Uneori, acoperişul
se scufunda cu totul şi-atunci rămâneau deasupra apelor numai
RA
„braţele goale.
Cei de pe maluri aruncară căngile, funiile. Dar şi le retrăgeau
neputincioşi. € Doamne... Doamne...» se văietau femeile.
NT
La o vreme, a trecut o bârnă lungă, groasă, pe care sta încle-

ştat, schimonosit, un bărbat în pielea goală. Și când cei de pe
CE
maluri îi aruncară odgoancle ca să se apuce, omul de pe bârnă ca

şi cum nu i-ar fi văzut, n'a făcut nicio mişcare, Schiminosit, valu-
rile îl duseră tot la vale, încleştat de bârnă.
Apoi trecu acoperişul de clopotniţă pe care, sgribulit, cu capul
I/
ascuns sub aripă, sta un cocoș roşictic.

Cineva de pe mal râse, cântând ca cocoşul. Pasărea își înălță
IAS
capul, își arcui gâtul şi desfăcându-şi aripile, răspunse printr'un

strigăt: înalt, îndelung.
O femeie izbucni în plâns.
U
Iaşi, 1—5 Mai 1943. BUSEBIU CAMILAR

BC
RY
RA
LIB
TY
“STINGERE
I
Să cânt stejarii "n flăcări ce se destramă 'n vânt
RS
In toamna *ngândurată de aurul tristeții?
Ori stingerea iubirii în amintiri s'o cânt,
VE
Și scoicile visării din anii tinereţii?
Oricum te-ating, o, liră, din glasul tău metalic

NI
Svoneşte moartea ceasul sfârșitului de vreme

Pe norul melancolic al vieţii mele *ncalic,
Gonit mereu din urmă de-a stingerii blesteme.
LU
Incerce alţii vinul din cupa cu iluzii

A crezului în steaua scutită de apus—
RA
Tu inima mea tristă, convinge-te și nu fii,

Că locul sfintei noastre pasiuni e "n ceruri sus.
T
Sub frunze descompuse în somnul greu și umed

EN
Rod viermii trupuri albe. Iubitele femei

Din membre putrezite să le 'nţeleg mă 'ncumet
Pier stelele în beznă, o mână de schintei.
/C
SI
IA
U
BC
Y
AR
IB R
YL
CĂTRĂ CASĂ
SIT
Luna — daurit paing
Legănat în pânza serii
Stă pândind (să nu le sperii!)
R
Stelele ce mai l-ating,
VE
Incărcat cu nuferi lacul
„Lin zâmbeşte, şi viclene
Frunze tremură din gene
NI
Vorovind precum li-i placul.

LU
Eu, tot singur, măsur drumul

Și gândesc la lucruri vechi.
Şopotesc părechi, părechi
RA
Prin tăcerile ca fumul.
Cine m'a chemat? Iluzii,

NT
Iar vă râdeţi de poet?

Șuer printre dinți încet
De amor, ca toţi zăluzii. *
CE
Eh| şi ce-i? Au n'am cu dreptul

Mult mai mult ca ceilalţi?
Printre tufe brazii "nalţi
I/
Mândri stau scoţându-și pieptul,

IAS
— Lasă! Altă dată. Lasă!

Şi o+iau domol, domol
„Pe cărarea cu ocol
Cătră casă.
U
BC
Y
AR
L IBR
ITY
VAS IN FURTUNĂ
Timpului acest
RS
Mare şi funest
Eu i-am fost profet
Şi regret, regret...
IVE
Dar puteam să tac?
Sângele din veac
UN
Prin inima mea

Și-a săpat cişmea.
Valurile-i curg
L
Roşii în amurg
RA
Și se varsă mare
Peste *'ntreaga zare.
NT
Se străvede 'n larg

Vas fără catarg
„ Omeneasca soarte
CE
De ţărmuri departe.
Şi singur pe țărm
Eu mâinile-mi sfărm
I/
Strigând în furtună
IAS
Cu voce nebună!
MIHAI BENIUC
U
BC
RY
RA
L IB
CE E ETERN ŞI CE E ISTORIC
TY
ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ *)
SI
«De ce noi, Românii, etnic vorbind mai omogeni decât Germanii,
ER
a trebuit să ne așteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică
defavorabilă, neprielnicia condiţiilor istorice, năvăliri barbare, vecini
sălbateci 2 Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de alirmare,
V
elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, por-
NI
nirea oarbă şi primordială, ne-ar fi aruncat irezistibil în vârtejul

universal. Astăzi la ce-am ajuns? La voința de a face istorie. Cine
LU
a înţeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot

ceea ce e raţional, abstract, conştient în tragicul nostru».
Rândurile acestea, scrise de un tânăr acum câţiva ani, pot
A
nedreptăţi sau nu neamul românesc; aceasta nu ne interesează.

Ele ne aşază însă dintr'odată în inima tensiunii care domină, |
TR
“pe toate planurile, lumea românească de azi. ;

_Noi ştim că suntem ceca ce se numește «o cultură minoră o.
EN
Mai ştim că aceasta nu înseamnă cu necesitate inferioritate cali-

tativă. Cultura noastră populară, deşi minoră, are realizări în felul
lor comparabile cu cele ale culturilor mari. Şi ştim că avem în
/C
această cultură populară o continuitate pe care nu, o au cele mari.

Despre strămoşii noştri geţi, plugari şi ciobani, sa putut spune
(Pârvan, Getica, 131) că în secolul al Vi-lea a Chr. nu aveau o
SI
cultură calitativ inferioară, ci doar formal deosebită de a Grecilor;

tot ce-i deosebea era că ci, Geţii, erau săteni, nu orăşeni ca Grecii.
IA
Dar tocmai aceasta ne nemulțumeşte azi: că am fost şi suntem,
1) Conferinţă ţinută în Iunie 1943 12, Berlin, sub titlul e Die innere Spannung
U
der Ileinen Kulturen ». ”

BC
Y
ş28 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
AR
prin ce avem mai bun în noi, săteni. Noi nu mai vrem să Jim elernii
săleni ai istoriei. Tensiunea aceasta — agravată nu numai prin
IBR
faptul că suntem conştienţi de ea, dar şi prin convingerea că «a
fi conștient » poate reprezenta un semn de sterilitate — alcătuește
drama generaţiei mele. Economiceşte şi politiceşte, culturaliceşte
ori spiritualiceşte, simţim că de mult nu mai putem trăi într'o
L
Românie patriarhală, sătească, anistorică. Nu ne mai mulţumeşte
ITY
România eternă ; vrem o Românie actuală. Aceasta este frământarea
pe care vreau să v'o descriu pe plan de cultură.
Ceca ce dă un caracter dureros conflictului nostru este că,
teoretic cel puţin, el e fără ieşire. A cultiva mai departe, cu pre-
RS
cădere, valorile spiritualităţii noastre populare, este o imposibi-
litate. Orice cultură majoră este personală, este o formă de indi-
vidualizare, în timp ce creaţia populară e anonimă.
IVE
De altfel aceasta
nici nu poate deveni o cultură deliberată, voită, ci ţine de o anumită
spontaneitate creatoare, care o apropie mai mult de natură decât
de cultură. Deci spiritualitatea populară trebuie depășită, spre
UN
creaţie personală. Dar cum pot apărea personalităţi de format

mare într'o lume unde anonimatul e regula? Cum poate apărea
«persoana 7 acolo unde — spre a vorbi kantian sau ncokantian —
L
lipseşte categoria personalităţii?

Eşti dinainte sigur că, într'o ase-
menea lume, individul creator va fi în subordine, faţă de indivi-
RA
dualităţile creatoare din culturile realizate; că, chiar dacă nu va

imita și reproduce, va sta în umbra celorlalți. Și atunci tensiunea
interioară a culturii românești devine: să te pierzi în creaţie ano-
NT
nimă, care nu dă o cultură majoră? sau să râvneşti către creaţie

personală, care e în umbra culturilor majore? S'o spunem deschis:
CE
teoretic — după cum arătam — dilema aceasta pare astăzi fără

ieşire. Din fericire, conştiinţa teoretică a insolubilităţii nu ne mai
poate paraliza. In fapt, noi mergem către forme istorice. Când
un neam sau o cultură încep să coboare din eternitate, ele nu mai
I/
pot îi oprite nici măcar de convingerea că nu vor putea înfăptui

dintr'odată forme istorice superioare. -
IAS
Ce este această eternitate din care începem să icşim? Românul

are un proverb, revelator în ce priveşte noţiunea de vreme: « Ceasul
umblă, loveşte, şi vremea stă, vremuieşte 2. Vremea nu-i pare
U
curgere, ci stare pe loc, fixitate, permanenţă. Vremea stă, vremu-

ieşte. In limba germană a vremui are, dacă nu mă 'nşel, sens
BC
ŞI CE E ISTORIC IN CULTURA ROMÂNEASCĂ 529
CE E ETERN
RY
concret de durată şi petrecere (Geschehen). Aşa se întâmplă, până
la un punct, în accepțiunea pe care i-o dă Heidegger. La noi însă
RA
«vremea vremuieşte » e tautologic. A vremui nu aduce nimic nou
faţă de vreme. O repetă, o defineşte ca neîntâmplare, ca repaos.
Românul mai spune: « Vremea vremuicște şi omul îmbătrâneşte ».
L IB
Numai omul devine; vremea stă. Și nu stă pentru că ar îi un simplu
cadru de reper pentru fenomene, sau o formă pură a sensibilităţii,
cum e la Kant. Ea ce încă ceva concret, spre deosebire de noţiunea
de «timp » (dela tempus) care e conceptual și abstract. Dar e un
TY
concret nemișcat. E totul viu al lumii, privit sub specia fiiaţei,
nu a devenirii.
SI
Alături de « vreme », ca expresie a eternității, tot ce se întâmplă
apare, în fond, Românului, drept zădărnicie. « Toate veacurile se
în timp ce vremea stă; omul ER

înţeleg ca ziua de ieri », spune Românul. Ceasul care umblă, loveşte,
care îmbătrâneşte, pe când vremea
stă iarăşi; acţiunile şi străduințele oamenilor, rânduielile și împă-
V
răţiile lor — totul e zădărnicie. In această concepţie, nici efortul
NI
de cunoaştere ştiințiiică şi nici cel de desăvârşire morală, pe cala-

poade raţionale, nu pot sta pe primul plan. Nu ştiu dacă şi în alte
LU
părţi psalmii vechiului Testament s'au cetit la fel de mult ca la

noi, În orice caz, eternitatea româncască despre care vă vorbesc,
este de acest tip. Nu o plenitutidine istorică, nu realizările monu-
mentale —pe care neamul nostru nici n'ar fi avut când să le
A
înfăptuias dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond,

— că
TR
există un plan faţă de care toată frământarea istorică este irosire

şi pierdere. Dar — şi aici e aspectul nou faţă de tânguirea biblică —
neamul românesc e şi el întrun fel solidar cu acel plan neschimbător.
EN
1 se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în

câmpul lui, peste trupul lui chia dar cl rămâne neschimbat.
— r
« Trece şi asta » e una din cele mai curente vorbe româneşti. Neamul
/C
nostru rămâne, pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea

fiinţei. :
eternitate ne străduim să ieșim, deci. Pentru a
SI
Din această
descrie coborîrea românească în istorie şi părăsirea viziunii, dacă
nu hieratice, în orice caz statice, a desfăşurării istoriei noastre, aleg
IA
trei momente culturale semnificative: unul din secolul al XVI-lea,

altul din secolul al XVIII-lea iar al treilea de azi, din secolul al
U
XX-lea. In primul exemplu, veţi vedea ce se petrece într'o con-

BC
4
Y
AR
ştiinţă orientată spre absolut, unde precumpăneşte eternul. In

celălalt va ieşi la iveală criza și nemulţumirea de sine, pe care o
IBR
trezeşte, în aceeași conştiinţă, precumpănirea caracterului istoric.
Iar cel de al treilea moment cultural, cel de azi, încearcă să aducă
o împăcare între planul eternității şi cel al istoricităţii româneşti ;
L
dar încearcă numai. Momentele sunt reprezentate de: Neagoe
Basarab, pentru secolul al XVI-lea, Dimitrie Cantemir, pentru
ITY
secolul al XVIII-lea şi gânditorul Lucian . Blaga, pentru ziua
de azi.
*
* *
RS
Neagoe Basarab e domnitor al Munteniei, pe la începutul vea-
cului al XVI-lea. Minte luminată şi caldă, tip de principe conştient
de tot ce e putere lumească, pornit spre magnificență uneori,
IVE
aşa cum o dovedeşte Mânăstirea Curţii de Argeș, al cărei ctitor
este, Neagoe a stat totuşi prea mult în atmosfera religioasă a
timpului şi a țării sale, spre a nu şti că «şi domnia lui se va risipi
ca fumul >, cum o va spune singur mai târziu. Inainte de a fi dom=
UN
nitor, a trăit el însuşi pe lângă mânăstire. Un unchiu al său, care

pare a fi avut mare înrâurire asupră-i, s'a călugărit. Soţia sa va
sfârşi prin a se călugări şi ea, după moartea lui Neagoe. E, în jurul
L
lui, şi chiar în inima lui, o atmosferă de refuzal lumii, care nu pare

RA
compatibilă cu domnia pământească. Și totuşi Neagoe este un Domn:

iată dela început contrastul dintre etern şi istoric. Căci în acelaşi
timp Neagoe e însufleţit de spirit militar, el scriind pagini de
NT
adevărată tehnică războinică. E însufleţit de măreţia domniei și

cercetează atent ceremonialul curților, dând un strălucit examen
de compertare voevodală, în clipa când sfinţeşte măreaţa mână-
CE
stire a Curţii de Argeş, în prezenţa Patriarhului Constantinopolului,

a Mitropoliţilor ortodocși din ţările vecine şi a multor altor feţe
de seamă. Mai mult încă, Neagoe e însuileţit de cultură. Nu numai
I/
că face tipografii, dar cl însuşi compune, după modelul împăraţilor

bizantini, o carte de « Invăţături » către fiul său Teodosie, care
IAS
trebuia să-i urmeze ca domn, dar a murit fără s'o poată face.
Cu această carte, scrisă pe la 1520, vreau să ilustrez ce înseamnă
conflictul dintre etern şi istoric şi cum se prezintă spiritualitatea
românească, în clipa când domină eternul.
U
Despre cartea lui Neagoe s'a scris şi în limba germană. Este

vorba de lucrarea întitulată tocmai 4 Mahnreden des walahischen
BC
IN CULTURA ROMÂNEASCĂ 531
RY
CE E ETERN ŞI CE E ISTORIC
Woywoden Neagoe Basarab an seinen Sohn Theodosios >, publi-

cată în 1908, în acel « Jahresbericht » editat de Weygand, de către un
RA
cercetător Bulgar, Stoian Romansky. Opera lui Neagoe a ispitit pe
un bulgar, căci e scrisă în limba slavonă, cum se scria încă pe
atunci, la noi, din motive religioase. Romansky spune textual că
L IB
Neagoe a dat o operă « welche das beste ist, das uns die slawische
Literatur jener Zeit iberhaupt bietet» (p. 121). In 1613 opera
a fost tradusă în româneşte, iar limba e atât de frumoasă şi au-
TY
=— tentică, încât mulţi au crezut că originalul, chiar, e românesc.
- Chiar dacă nu este aşa, « Invăţăturile » reprezintă, prin autorul
şi conţinutul lor, o operă indiscutabil românească, întâia mare
SI
carte a culturii românești. Aceasta nu înseamnă, fireşte, că opera
e în întregime originală. Se ştie bine că autorii râvneau pe vremea
ER
aceea mai puţin la originalitate, cât la adevăr impersonal, jar cu
atât mai puţin un domnitor se va strădui să dea totul numai dela
el. Pe urmă, « Invăţăturile » lui Neagoe conţin precepte morale,
V
religioase, sau sfaturi general omeneşti, care erau cu atât mai
NI
utile cu cât erau mai verificate, sau spuse mai cu autoritate. Deci
nu ce de mirare dacă vor figura în lucrare multe citate din Biblie,
LU
alături de pasaje din Omiliile Sf. Ioan Chrisostomul, din Vieţile

Sfinţilor, din legendele populare, sau din tratatele unor autori nu
întotdeauna citați. Dar Neagoe vorbeşte fiului său nu numai despre
A
puterea lui Dumnezeu și slăbiciunea omului, despre împărații cei

răi, pedepsiţi de Dumnezeu, şi despre obligaţia domnitorului de a
TR
asculta marile comandamente religioaseşi morale, ci şi despre

lucruri mai personale, cum ar fi înmormântorea maicii sale. Doamna
EN
— a,
Neag dându-i alte ori sfaturi cum să cinstească, Domn fiind,
pe boieri şi pe slugi, cum să primească pe soli, cum să poarte răz-
poaie, cum să judece, cum să domnească. E greu de spus că locurile
/C
acestea din urmă nu sunt originale.

Este însă un fapt că până la urmă totul se scaldă în perspectiva
eternității. E o problemă cum acelaşi Neagoe, care făptuieşte
orgolios, după modelul slăvit al împăraţilor bizantini, se miră
SI
împreună cu proorocul: « Ce este omul, Doamne, de-ai făcut pentru

IA
el atâta mărire »; e o -problemă cum o conştiinţă care refuză re-

ligios lumea, se împacă practic cu ea; — dar problema e a noastră,
nu e a lui Neagoe. El nu simte conflictul şi totul sfârşeşte la cl
U
pe dimensiunea eternității. Din orice regiune a lumescului, de pe

BC
4*
RY
orice plan al istoriei omeneşti, Neagoe îndreaptă gândurile fiului
RA
său către cele veşnice. «Mulţi împărați au împărăţit şi vieţuit
pe această lume, iar împărăţia crească puţini au dobândit-o 5. De
L IB
aceea fiul său Teodosie trebuie să se gândească mai ales la treptele
care-l pot urca spre contemplaţie. Iar într'un pasaj — care poate
fi dintr'un tratat ascetic, dar exprimă revelator ca un poem sen-
sibilitatea, în acelaşi timp religioasă și filosofică, a unui cuget
ITY
românesc din veacul al XVI-lea,
— Neagoe arată fiului său care
sunt treptele desăvârşirii: « Că, mai întâi de toate, este tăcerea,
iar tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plân-
RS
gerca face frică şi frica face smerenie, smerenia face socoteală
de cele ce vor să fie, iar acea socoteală face dragoste şi dragostea
face sujletele să vorbească cu îngerii. Atuncea va pricepe omul
VE
că nu este departe de Dumnezeu ». |
Să adâncim puţin locul acesta. La început este tăcere. Așa
porneşte orice tehnică de viaţă spirituală, fie că e religioasă ori
NI
filosofică. Cuvântul de suprafață trebuie să se stingă, spre a lăsa

loc glasului adânc al esenţelor. Dar nu numai gândului propriu
U
trebuie să-i curmăm firul, spre a ne adânci mai bine în noi înşine:
şi lumea trebuie oprită din mersul ci amăgitor. De aici a doua
AL
treaptă: tăcerea face oprire. Aşa procedează, iarăşi, toate tehnicele

spirituale, toate metodele filosofice. Lumea trebuie pusă în paran-
teză. Nici cogito-ul lui Descartes nu e posibil fără această inter-
TR
zicere a lumii şi nici metoda fenomenologică. E nevoie de o oprire,

de o reducere a lumii, de o Ezoy). Primele trepte ale filosofării,
EN
sunt, ca şi asceza, negative. Ce se întâmplă însă de aici înainte?

Tocmai în punctul acesta se poate prinde deosebirea dintre o
conștiință filosofică orientată spre cunoaştere şi acţiune şi una
/C
spirituală, orientată spre contemplație, spre eternitate, cum e con-

ştiinţa româncască din secolul al XVI-lea. In prima, odată lumea
oprită, îşi face apariţia spiritul. Lumea e oprită tocmai pentru ca
SI
spiritul să aibă netezită, în faţa lui, calea spre cunoaştere şi acţiune.

Așa fac toate filosofiile, chiar dacă nu recunosc fățiș că sunt idea-
IA
liste şi că pun în joc spiritul însuşi. Ce se întâmplă însă în viziunea.

eternității de aici? Spiritul nu apare. Cugetul nu ia cunoştiință
de sine şi nu se aşază în faţa lumii, nu reface mai bine lumea
U
pe care a oprit-o. In clipa când totul e tăcere, conştiinţa unui

BC
Neagoe Basarab e cuprinsă de cumilinţă şi plângere 2. Itinerariul

CE E ETERN ŞI CE E ISTORIC IN CULTURA ROMÂNEASCĂ 533
RY
e de aici înainte cu totul altul decâtîn primul caz. Lumea e re-
fuzată şi de astă dată, dar spiritul nu se găseşte pe sine şi atunci
RA
fiinţa e cuprinsă de panica singurătăţii și a pierderii. « Iar plân-
gerea face frică », spune Neagoe. Că dela frică se trece la smerenic,
adică la conştiinţa că eşti făptură într'o lume rânduită de Făp-
LI B
tuitor; că smerenia «dă socoteală de cele ce vor să fie », adică de
îndeplinirea legii dumnezeeşti ; şi că în sfârșit, înţelesul acesta, pe
care-l capătă omul, îi dă o nouă linişte, a dragostei, care-l ridică
până în vecinătatea îngerilor totul dovedeşte că omul nu riscă să
TY
se oprească la sine. Dar în felul acesta, fără îndoială că se pierde
filosofia, contactul conştient cu lumea, izvorul de cunoaștere şi de
SI
comportarea morală, resortul intim al voinței. Pe planul eterni-
tăţii, unde sfârşeşte conştiinţa lui Neagoe, după ce a călătorit
ER
printre singurătăţi şi spaime, nu poate îi vorba nici de cunoaștere,
nici de efort etic, pentru că nu e în joc spiritul pur și simplu. Niciun
moment Neagoe Basarab nu va sfătui pe fiul său să se închine
V
efortului de luminare proprie, după cum nu-l va îndemna nici să
NI
făptuiască potrivit cu norme omeneşti. Contactul e între om şi”

Dumnezeu, nu între om şi propria sa conştiinţă legislatoare.
U
lată deci ce înseamnă perspectiva eternității, pentru care

optează spiritualitatea româncască din veacul al XVI-lea. Con-
AL
flictul de fapt dintre planul etern şi cel istoric este soluţionat

direct prin renunţarea la spirit, sau prin ocolirea spiritului, cu
tot ce implică el: cunoaștere, acţiune, afirmare omenească. Omul
R
nu se afirmă aici; el este pus să mărturisească, doar.

NT
Dela acest moment anistoric, cu toate implicaţiile lui negative

şi pozitive, să trecem acum la momentul în care conştiinţa româ-
CE
nească câştigă înţelesul şi gustul lumescului, încercând să iasă din

plasa eternității, în care părea prinsă. Dar, odată cu apariţia înţe-
lesului vieţii proprii a omului, conflictul dintre cele două planuri
se reliefează. Iar atunci, faptul istoric e cel care primează şi tot
/
ce e atribut al lumii contemplative, tot ce e sterilizat, împuţinat

SI
în puterile sale creatoare de obsesia către cele veşnice, apare într'o

“lumină nesatisfăcătoare. Când ia cunoştinţă de sine, sub impulsul
IA
evadării în planul istoric, conştiinţa românească e nemulțumită

de sine. Aşa va fi la Dimitrie Cantemir, — şi e unul din cele mai
U
izbitoare lucruri, pentru o istorie a vieţii spirituale româneşti,

BC
RY
faptul că odată cu Cantemir începe şi spiritul de critică. Nu spiritul
RA
critic, care funcţionează paralel cu activitatea creatoare, corec-
tând-o; ci nemulţumirea faţă de sine; nemulțumirea că eşti aşa
cum ești, nemulțumirea aceasta care şi astăzi însufleţeşte multe
L IB
cugete românești, incapabile să împace ceea ce sunt cu ceea ce
vor să devină. Cantemir e primul fenomen de criză din spirituali-
tatea românească, până atunci echilibrată şi împăcată; nu mul-
ţumită cu sine, dar împăcată cu ceea ce i-a fost dat să fie:
ITY
Pentru a vedea cât de mult judeca un Dimitrie Cantemir din
perspectiva unor categorii care nu erau cele româneşti de până
atunci, e destul să urmărim desvoltarea lui culturală. Fiu de dom-
RS
nitor al Moldovei, el însuşi domnitor în două rânduri, Cantemir.
își petrece prima parte a vicţii sale la Constantinopol, sub stă-
pânirea turcă, dar folosind din plin cultura occidentală, în măsura
VE
în care ajungea până acolo,-şi-cultura bizantină. Dacă ținem seama
că în restul vieţii, cu excepţia scurtei sale domnii, între 1710—11,
NI
în Moldova, Cantemir a trăit aproape tot timpul în Rusia, barbară

încă, a lui Petru cel Mare, e limpede că nu-şi putea face pregătirea
U
sa culturală decât la Constantinopol. Despre Rusia e destul să

spunem că îşi începe istoria literară cu Antioh Cantemir, fiul
poet al lui Dimitrie. Deci în Constantinopol avea să găsească dom-
AL
nitorul nostru izvoarele culturii apusene. Aci, după câte se pare,

scrie cl micul tratat de logică, rămas în manuscris și tipărit mult
TR
după moartea lui. Tot aici îşi va fi scris şi cealaltă lucrare filosofică
mai mare « Sacrosantae e scientiae indepingibilis imago », influențată -
puternic de Van Helmont, filosoful mistic şi teosoful de origine
EN
germanică, atât de reputat în secolul al XVII-lea. Faptul că se

putuse exercita o influență vanheltmontiană în plin Bizanţ, arată
cât de variată era lumea culturală de aici. Dacă pentru logică
/C
aristotelicienii bizantini sau un Teofil Corydaleu ar putea îi izvoa- |

rele unice, pentru cestălalt tratat filosofic al lui Cantemir trebuie
să recurgem la influenţele apusului. De accea s'a putut spune
SI
că «a studia pe Dimitrie Cantemir, înseamnă a reface starea Eu-

ropei ştiinţifice, dela începutul secolului al XVIII-lea »,
IA
De altfel Cantemir nu este numai tributar lumii culte apusene

sau orientale, ci a şi dat acesteia opere de seamă. Dintre ele, Istoria
U
Imperiului Otoman, publicată după moartea sa de Antioh și apă-

rută în traducere germană mai târziu, este cea care a făcut în
BC
CE E ETERN ȘI CE E ISTORIC IN CULTURA ROMÂNEASCĂ 535
RY
primul rând reputaţia cărturarului român. Ales membru al Aca-
demiei din Berlin, întâiul. Român învrednicit cu această cinste,
Cantemir este îndemnat de colegii săi germani să scrie despre
RA
poporul său. De aici ies cele două lucrări « Descriptio Moldaviae »
şi un «Hronic al vechimei Moldo-Vlahilor », publicate ambele de
LI B
asemenea postum, prima lucrare bucurându-se şi de o versiune
germană, chiar. Dar chiar dacă lucrările sale nu vedeau
lumina tiparului prea curând, Cantemir își făcuse o reputaţie de
curopean. Ne se ştie sigur dacă a întâlnit la Moscova pe Leibniz
TY
sau alţi cărturari germani de frunte, chemaţi acolo de Petru cel
Mare. Ceea ce este sigur e însă că era privit de contemporani
drept vrednic să confere cu aceştia, el luând, întocmai unui Lebniz,
SI
iniţiativa de a sc alcătui o Academie rusească. Consilier intim al lui
Petru cel Mare, pe lângă care îl aruncase dușmănia Turcilor — stă-
ER
pâni pe acea vreme asupra destinelor româneşti, în urma înfrân-
gerii suferite de Petru cel Mare — Cantemir își trăiește ultimii ani
V
în împărăţia Țarului, pentru care întreprinde o serie de cercetări
ştiinţifice sau scrie despre religia mahomedană. Specialist în che-
NI
stiuni orientale, pentru apus, Dimitrie Cantemir este, în timpul lui,

primul european din răsărit. De aceea domină el cu atâta uşurinţă
U
în lumea lui Petru cel Mare. — Și totuşi, nici succesele din apus,
nici situaţia excepţională pe care o are în răsărit nu-l vor face
AL
să uite că e român. Invăţaţii germani, îl îndeamnă de altfel, — aşa

cum pare a face întotdeauna spiritul german cu celelalte popoare,
R
pe care le ajută să se cunoască mai bine —îl îndeamnă să-şi

descrie neamul. Iar atunci se produce spectacolul acesta, excepţional
NT
de interesant pentru istoria culturii româneşti, şi care abia azi

începe, în lumina setei noastre de a face istorie, să fie înţeles după
cum se cuvine: un Român europenizat îşi întoarce privirile asupra
CE
“ României. Ţara noastră îl farmecă şi în acelaşi timp îl nemul-

ţumeşte. Din vina ei? din vina lui? E acelaşi conflict între etern
şi istoric, care de astă dată se pune singur.
/
Există în « Descriptio Moldaviae » o pagină de critică aspră !

SI
la adresa spiritualităţii româneşti. Deşi cartea, prin amplele amă-

nunte pe care le dă asupra Moldovei din veacul al XVII-lea şi
IA
începutul veacului al XVIII-lea, este clasicăîn România —s'a

putut spune chiar că nicio ţară înaintată în cultură nu poseda
— pa-
în secolul al XVIII-lea o descriere statistică atât de bună
U
BC
RY
ginile de critică la adresa spiritualităţii româneşti sunt oarecum
RA
trecute cu vederea. O anumită sfială a făcut pe înaintașii noştri
să nu pună sub ochii fiecărui şcolar român, în chip special, capitolul
din Descriptio Moldaviae intitulat « Despre datinele Românilor >.
L IB
Inaintașii noştri imediaţi erau lipsiţi de sentimentul că între ceea ce
e ctern şi ceea ce e actual românest, nu se poate să nu fie conilict.
Noi însă aşa simțim. Și de aceea sunt încredinţat că, în clipa când
generația mea va face manuale de şcoală, critica aspră pe care
ITY
o face Cantemir la adresa Românilor, în capitolul amintit, va trebui
să treacă pe sub ochii fiecărui tânăr român, Nu numai pentrucă
e. dreaptă, dar şi penirucă e nedreaptă; în primul rând pentrucă,
RS
în fondul ei, critica izvorăşte dintr'o tendinţă strict curopenizantă,.
care nu mai este a noastră, chiar dacă avem şi noi conştiinţa ne-
mulţumită a curopeanului Cantemir.
VE
Dar de ce îşi mustră Cantemir neamul într'o carte destinată
exclusiv străinilor (căci traducerea românească a Descripţiei n'avea
NI
să fie făcută de cl)? « Din obiectivitate » spune Cantemir. Dragostea

de patrie l-ar îndemna să-şi laude neamul, dar dragostea de adevăr
U
îl îndeamnă să-i arate pe faţă greşelile. Din setea de a îi obiectiv.

-
în judecata asupra neamului său, Cantemir sfârşeşte chiar în

excese. In orice caz, în aceeași carte în care vorbise cu căldură
AL
despre nobila origine a Românilor, sau despre însuşiri, cum ar fi cca

de bravură, în aceeaşi carte, în care pledează parcă pentru Români,
TR
Cantemir se grăbeşte să-i critice. E ceva inconsistent, e o lipsă

de armonie în sufletul său înstrăinat. Inima, elanurile lirice ale
gândului îl îndreaptă spre înţelegerea ţării sale, aşa cum este,
EN
spre justificarea stării ei de inferioritate; conştiinţa lui de european

însă îl face rigid şi neînduplecat, cu păcate ale căror resorturi
adânci nu le mai vede. Cantemir decretează:cu excepţiunea re-
/C
ligiunii drept credincioase şi a ospitalităţii, abia mai găsim ceva

ce ar putea merita laudă la Români. Aroganţă şi mândrie, spirit
de ceartă, dar şi concilianţă peste măsură; îndemn spre viaţă
SI
ușoară ; nici mânie dar nici prietenie lungă; curaj deosebit de mare
la începutul bătăliei, apoi tot mai puţin; inconstanţă; spirit ex-
IA
cesiv de tiranic uneori, excesiv de blând alteori —iată câteva

trăsături pe care vrea Cantemir să le vadă în firea Românului..
U
Compatrioţii săi nu sunt amatori de litere, ba chiar le urăsc, spune

Cantemir, — uitând că Rușii erau şi mai refractari decât Românii,
BC
RY
«Ei cred că oamenii învăţaţi își pierd mintea », constată cărturarul
acesta, care a publicat în limba română o singură lucrare, filosofico-
RA
religioasă, de tinereţe, fără să aibă, fireşte, vreun ecou. Că Im-
periul Otoman, spune el, atât de straşnic, n'a putut supune un
popor «atât de incult şi de neputincios», ţine doar de providenţa
LI B
divină. Şi totuşi,: constată Cantemir, neamul românesc a ştiut
să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bise-
ricești — pentru ca ceva mai jos, în acelaşi capitol, să spună că
Românul nu se prea ţine nici de cele dumnezeeşti. Când întâlneşte
TY
curaj la Români, ştiţi ce spune? Fatalismul e cel care le dă curaj!
Atâta pornire nu se explică numai prin excesul de obiectivitate
SI
în care cade, faţă de străini, Cantemir. Explicaţia e mai adâncă
şi o avem dintru început. Cantemir judecă după categorii etice,
ER
care nu sunt sau nu erau ale neamului românesc. Cantemir judecă
după setea de cunoaştere şi adevăr a apuseanului, sete care iarăși
nu însufleţea neamul românesc. Am întâlnit în « Invăţăturile » lui
V
Neagoe o viziune calcată pe planul eternității. Intr'un spirit care
NI
râvnește să atingă, prin contemplaţie, o lume a statorniciei, era

cu neputinţă să-și facă loc curiozitatea ştiinţifică sau setea de
U
împlinire morală pe nivel omenesc, gustul faptei şi al triumfului

lumesc: Intr'o asemenea perspectivă, am văzut că lipseşte cate-
AL
goria personalităţii. Lipseşte spiritul aşezat autonom în faţa lumii

şi capabil să se ridice chiar împotriva ei. Cantemir ar fi voit pentru
ncamul său o ieșire în istorie. Dar dinainte încă de a-l vedea pornit
R
pe căile devenirii şi ale împlinirii istorice, el îl judeca din perspectiva

NT
unor criterii care nu-şi găseau aici locul. Câtă nedreptate se făcea
astfel neamului românesc, nu ne interesază nici de astădată. E
semnificativ însă faptul că nedreptatea vine dela un Român, unul
CE
care iese din cadrul anistoric al vieţii lui de până atunci, spre a
1
fixa cel dintâi termenii conflictului între ceca ce este etern şi ceca
ce trebuie să fie istoric în neamul românesc.
Conflictul c şi cel de astăzi. Şi astfel, cu perspectiva de veşnicie
/
a lui Neagoe Basarab, din secolul al XVI-lea şi nemulţumirea

SI
de om al istoriei, care însuflețţea pe Cantemir, la începutul seco-

lului al XVIII-lea, avem cei doi termeni ai unci drame, care dă
IA
sens viu frământării noastre actuale.
Iată-ne acum în veacul al XX-lea, Secolul trecut, pornind pe

U
linia romantismului german la cercetarea culturilor populare, ne-a

BC
RY
revelat, în ce ne priveşte, bogății de care suntem mândri. Dacă
RA
un Cantemir nu putea simţi decât în chip obscur tot ce e valabil
în spiritualitatea anonimă românească, noi ştim azi limpede;
_pipăim cu emoție şi încântare realizările, multă vreme neştiute
L IB
şi nedrămuite de critica estetică, ale sujletului popular. Conştient
sau nu, am sfârşit însă prin a ne integra şi noi în procesul de creaţie
cultă, de creaţie personală. Iar în momentul în care producem
ITY
pe cel mai personal dintre creatorii noştri de azi, pe Lucian Blaga
- — un adevărat gânditor în înţelesul occidental al cuvântului, creator
de sistem şi de valori filosofice proprii, — ne aducem aminte de
satul românesc! Ales în 1937 membru al Academiei Române, într'un
RS
loc special creat spre a-i încununa meritele, Lucian Blaga nu are
un înaintaș căruia să-i facă, după obicei, elogiul. Şi atunci ce elogiu
VE
va rosti el la intrarea în Academie? Elogiul satului românesc.
Cel mai personal dintre creatorii români de azi, face elogiul a tot
ce e impersonal, anonim, anistoric, în sufletul românesc. Primul
NI
elan valabil către realizări de cultură majoră, este înfrățit la noi

cu recunoaşterea caldă a culturii minore româneşti! Conflictul
U
dintre etern şi istoric pare a-şi găsi o soluţie, cel puţin academică.
Să vedem dacă e soluţia care poate stinge tensiunea de care vă
AL
vorbeam.
Lucian Blaga a scris un întreg capitol, în fruntea uneia din
lucrările sale de filosofia culturii, pe tema raporturilor dintre
TR
cultura majoră şi cea minoră. După el, deosebirile dintre aceste

două tipuri de culturi nu sunt de proporţii, ci de vârstă. Cultura
minoră trebuie înţeleasă ca o expresie a copilăriei. Dar copilăria
EN
nu reprezintă, în definitiv, un termen dintr'o desfăşurare în timp,

ci în această materie poate fi privită ca o structură autonomă,
/C
la fel cu structurile autonome ale maturității. Copilăria poate îi

eternă, scrie în chip sugestiv, Blaga. In orice caz, el nu vede nimic
înjositor în atributul copilăriei pe care-l au culturile minore. Filo-
sofia lui Blaga e o filosofie a apriorismului stilistic. El îmbogățește
SI
categoriile kantiene cu categorii purtate de o matcă stilistică,

prin care singură poate face ştiinţă, artă, religie, o conştiinţă
IA
omenească, Nu ne interescază deocamdată justificarea acestei îilo-

sofii, îndreptăţirea ei deopotrivă faţă de filosofia germană a cul-
U
turii, aşa cum o dau un Frobenius sau Spenglcr, ori faţă de îilo-
sofia transcendentală a lui Kant. E poate interesant că un gânditor
BC
RY
a putut apropia aceste două lumi, în aparenţă disparate: apriorism
- kantian şi relativism al filosofiei culturii. Dar vom reţine că, pentru
RA
Blaga, cultura minoră e de aceeași calitate spirituală cu cea majoră,
pentrucă e purtătoarea unei mătci stilistice. Satul nostru, spune
Blaga, a avut tăria să se păstreze, «boicotând» istoria. În jurul
LI B
lui se făcea, de către alţii, străini de neamul nostru, istorie. Satul
nostru s'a păstrat. Vremea a vremuit, după cum arătam la început,
dar matca stilistică, deci pecetia adâncă a neamului românesc,
a rămas aceeaşi.
TY
Totuşi, nici Lucian Blaga, sau poate mai puţin decât oricine
el, nu va propune azi să rămânem la cultura minoră. El constată
SI
că de 100 de ani tindem spre cultură de tip mare. Uncori s'a crezut
că o condiţie esenţială de trecere dela minor la major e apariţia
ER
insului genial. Nu, spune Blaga; nu e nevoie de atât de mult. Nu
genialitate, ci prelungire a minorului ne trebuie. Dacă e adevărat
că fără un a priori stilistic nu se capătă o cultură majoră, atunci
V
satul românesc, care ne ţine la îndemână acest a priori stilistic,
NI
e cel mai bun rezervor de creaţie românească înaltă. Ce avem de

făcut, se întreabă el. Să ridicăm cu o octavă mai sus realizările
U
noastre populare, să subliniem și monumenializăm valorile noastre

anonime — şi vom atinge creaţii care să se impună. Nu vom repeta,
AL
nu vom imita minorul, dar îi vom urmări «elanul stilistic interior ».

Ambele culturi sunt produsul aceleiaşi matrice stilistice, deci nu
e de căutat decât acordul adânc cu noi înşine.
R
In ciuda acestei soluţii pline de armonie şi de adâncime filo-

NT
sofică —ce poate fi mai filosofic decât unitatea spiritului cu

sine? — Blaga nu vede posibilitatea unei fuziuni desăvârşite între
cultura minoră şi cea majoră. Care din ele e de preferat? se întreabă
CE
el la un moment dat. Sunt avantaje şi desavantaje în fiecare.

In timp ce cultura minoră nu se poate realiza monumental în istorie,
cultura majoră are desavantajul că depărtează de natură, de «Mume»,
/
după o expresie pe care i-au sugerat-o Goethe şi romantismul

SI
german. De aceea Blaga mărturiseşte sincer că problema trebuie

Jăsată deocamdată deschisă. O va soluţiona el altădată deabinelea?
IA
N'o ştim încă. Şi problema rămâne deschisă, pentrucă e tensiunea

în care trăiesc toate culturile tinere; tensiunea vastă, pe care am
U
urmărit-o dealungul câtorva piscuri ale culturii româneşti.

BC
RY
REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
"540
Astăzi trăim din plin problema aceasta deschisă. Numeroşi
RA
cărturari tineri au pornitla sate, înarmaţi cu metodele sociologiei
monografice, spre a surprinde ştiinţific realitatea aceasta atât de
greu sesisabilă a creaţiei populare. Pentru mulţi dintre ei nu vom
L IB
putea depăşi niciodată, —şi nici nu are sens să râvnim către
altceva — culmea artistică a unei poezii populare de speța « Mio-
ţa
riţei 9, Dar tocmai pe baza sugestici spaţiale de aci, alternan
ITY
dintre deal şi vale, spaţiul ondulat, Blaga a făcut o impresio-
i
nantă analiză a fenomenului românesc din perspectiva filosofie
sale, intitulată « Spaţiul mioritic ». Astăzi, alţi cărturar i tineri
nu spiritul Mioriţei, ci «mioriticul », efortul de a teoretiza,
RS
cultivă
„cu elemente originale, asupra unui material, care pentru ci nu
poate rămâne decât pretext, nicidecum ţintă. Intre Mioriţa şi
VE
mioritic se circumscrie deci, pe un anumit plan, oscilaţia noastră.
Şi e limpede: ultimul elan e cel care precumpăneşte.
Am intrat, în materie de cultură, în aventura istoriei. De mai
NI
bine de 100 de ani, România e îmbrâncită spre istorie, sau alteori

1829,
se îndreaptă singură spre ca. După pacea dela Adrianopol în
U
e în
economia noastră patriarhală s'a transformat într'o economi
lelor
vederea schimbului, prin simplul fapt că strâmtorile Dardane
AL
venea să ne schimbe struc-

au fost deschise și comerţul occidental
politică. Ceva
tura economică. După 1848 am intrat în aventura
rându-
mai târziu, problemele sociale au venit să schimbe şi ele
TR
l
multe expropri eri ale bunurilo r
ielile româneşti, impunând mai
acum, pe plan militar,
agrare, în favoarea ţărănimii. In sfârşit
pe
istoria ne trimite spre o nouă formă de luptă, spre un război
EN
undeva
care nu-l mai purtăm în graniţele noastre, ca până acum, ci
în economi c, în viaţa politică
pe Doncţ sau în Caucaz. Totul deci,
/C
trebuie
pe plan social, sau pe plan militar, arată că România
te.
şi vrea să-și rişte istoria. Totul a venit să ne scoată din eternita
îndrăgi
Mai puteam rămâne aşa pe plan de cultură? Mai puteam
SI
numai ceea ce suntem de totdeauna?

Incă din 1919, când România se întregise, Vasile Pârvân spunea
area
la inaugurarea Universităţii românești din Cluj: « Nu româniz
IA
etnograf ic, ci continu a noastră

noastră feroce întru vegetativul
scă 2.
umanizare întru sublimul uman —- va crea cultura românea
U
repre-
Astăzi lucrul este spus şi mai strident. Unul din cei mai
zentativi scriitori tineri, Emil Cioran, cu al cărui citat am început
BC
RY
conferinţa de faţă, spunea într'o carte intitulată sugestiv « Schim-

barea la față a României»: « Obsesia culturilor mici trebuie să fie
RA
“saltul istoric... Singura lor salvare e că istoria nu e. natură»,
EI visează un neam românesc cuprins de febra modernizării, iar
LI B
dacă vede României o superioritate, față de celelalte ţări mici
care o înconjoară, e pentiucă ea are o «conştiinţă nemulțumită ».
Nemulţumiţi, aşa ne simţim în fond. Nemulţumiţi însă, nu întocmai
unui Cantemir, care venea cu tot Occidentul în el să se aplece asupra
TY
neamului românesc. Nemulţumiţi de ceea ce ştim că puteam fi
şi nu suntem încă. «Tot ce nu e profeție în România —a spus
acelaşi tânăr — este un atentat împotriva României ». Nu se putea
SI
spune nimic mai aspru împotriva blândei eternităţi românești.
ER
Am urmărit tensiunea creată de întâlnirea dimensiunii eter-
nului cu cea a istoricului, în conștiința românească, pe trei trepte
V
diferite. In secolul al XVI-lea, precumpănea nostalgia neschim-
bării ; în secolul al XVIII-lea permanențele româneştine mulţumeau ;
NI
în secolul al XX-lea vrem să purtăm cu noi şi ce e etern şi ce poate

fi istoric. Incotro, n'o ştim încă limpede. Ceea ce ştim însă e că
U
trebuie să fim pe măsura unei creşteri care a venit să lărgească,

pe toate planurile, orizontul neamului nostru. Și n'au fost doar
AL
împrejurări exterioare cele care ne-au scos din rosturile de până

acum. Simţim bine că, dacă ne deschidem azi către istorie, e mai
R
ales pentru că biologic şi spiritual se întâmplă cu neamul nostru

un proces de creștere dinăuntru în afară, dela ființă către formă
NT
istorică. Noi ştim că la sfârşitul veacului acestuia poporul românesc

va număra 50 sau 60 milioane locuitori.
Dacă ne frământăm astăzi, pe un plan ori altul, e pentru
CE
ca atunci să ne merităm istoria,

CONSTANTIN NOICA
/
SI
IA
U
BC
RY
RA
L IB
ITY
STEAGUL
Trece steag de prăpăd peste lume,
RS
fâlfâie negru, lugubru, prelung,—
peste zăpezi, peste nouri şi brume,
peste cetăţi şi-aşezări cu renume, |
VE
ca o burniţă groasă de zguri şi de grindeni
țâlfâie steagul, lugubru, prelung, -
lugubru, prelung, pretutindeni.
NI
Pânzele-i prinse n zenit înfăşoară

U
până *'n nadir vechiul veac, —

iată, priviți-l, ce sumbre-i coboară
AL
vrăjile fără de leac!
Nu e părere, nu-i vălvătaie

TR
pezna ce bate 'nspre noi,

ca o furtună de plumb încovoaie
EN
noroade, legende, eroi.
De unde soseşti, căci nu undele-ţi mână

puhoiul, cenuşile munţi!
/C
Țe-aşterni ca o dună pe ţări şi țţărână?

Ne fulgeri furtună din mări, cu păgână
turbare nămiaza să 'nfrunţi?
SI
Istoria numele ?m slăvi ţi-l ridică,

dar hronicu-l serie cu sânge pe îrunţi.
IA
Mulţimile numai te uită, te duc

şi semnului rău se închină, —
U
da, semnului tău se închină,

pe care-l rânjeşti, strălucit şi năuc,
BC
din hârca dospită 'n lumină.

RY
STEAGUL i 543
Ci steagul trece lugubru, prelung,—

ca pe-o funingine vremile-l duc,
RA
ca pe un tuci, ca pe-o faimă
nemaivăzută, duşmană şi plină
de linişti temute şi spaimă
LI B
aprigă 'n ceasul uituc,
Pe unde-uriaşele aripi i-ajung,
TY
viscolul mătură vatră cu vatră,
cât zările "n iureşu-i larg şi lung
piatră nu zace pe piatră.
SI
Holdelor, bunelor, ca un nisip,
la nesfârşire li-i scrumul,
peste-al oraşelor aspru chip
pâclele-şi vântură fumul.
V ER
NI
Steagul însă trece prelung,—

" fâlfâie negru, lugubru, prelung -
U
şi "n cutele-i mute sub lemnul ciung

urgiile focului latră.
AL
Spre miazănoapte s'a lăsat

şi zilele-şi sângeră zorii,
trist zilele-şi sângeră norii.
R
Du-ne "nainte, du-ne spre glorii,

NT
străbunele glorii.pe cari le-am visat,

le-am râvnit şi visat,
dar de milenii lihnind am uitat
CE
cum unduie marile glorii!

Căci nu-i bărbat şi nu-i popor
pe cine destinu-l spăimântă,=—
/
în vinele noastre, venind viitor, E

SI
poruncile sângelui cântă! |

IA
Vom frânge fier, vom frânge zid,

vom fi catarg şi parâmă
şi 'nspre fruntarii neoprit
U
torent ce munţii dărâmă. .

BC
RY
544, REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
“Yom bate stâlpi, muta-vom stânci,
RA
vom pune pajuri şi bouri,
sui-vom culmile pe brânci
L IB
izbânzii dalbe 'n văi adânci
urzind ca de tunet ecouri!
Ci steagul negru trece tăcut
ITY
şi-şi leagănă grelele cute, —
ca un vultur trece, lugubru de mut
prin zodii nicicând cunoscute.
RS
In sus își pâlpâie şi "n jos
năstruşnicele pale,
ca uraganul mânios,
VE
înaltele spuze prăvale.
NI
Se *'nclină *ncet spre miazăzi

şi nopţile smoala-şi revarsă, —
cruță-ne sufletul, vom păzi
U
cu cruntele noastre şi mari străşnicii

semeţele tale 'mpărăţii
AL
şi *n cântece: vom veşnici

voinţa ta neştearsă |
TR
Vom îi ca fulgerele n joc,

vom sta potop la hotare,
EN
vom îi vulcan în orice loc

şi bărăganul tău de foc
ce duduie de care.
/C
Vom stinge patimă şi uri,

ţi-om bate steme minune,
pământul şi-ale lui făpturi
SI
cu pasul nostru de panduri

întreg ţi-l vom supune.
IA
Vom creşte ?'n inimi rai grădini

şi ?n cântec alte doruri,
U
pe ale veacului lumini

BC
curatele gândului zboruri.

RY
STEAGUL s:5
Nicicând clintiţi, nicicând puţini,
RA
vom sta fără preget de pază
când cu ereţii tăi senini,
da, cu ereţii tăi senini,
LI B
vei străluci 'n amiază...
.
Dar steagul trece lugubru, prelung,

plecându-se stea peste lume.
TY
Pe unde umbrele-i ajung
fumegă mările "n larg şi în lung
şi ard cetăţi cu renume.
SI
Dela nadir până n zenit
burniţa-i zgură şi grindeni, —
rămâne 'n urmă totul cernit ER
şi steagul fâlfâie, negru mit,
V
lugubru, prelung, nenumit,
NI
lugubru, prelung, pretutindeni.

U
TRAIAN CHELARIU
R AL
NT
CE
/
SI
IA
U
BC
RY
RA
L IB
ITY
PE ŢĂRMUL “LACULUI LEMAN
Plecasem dela Geneva sub întipărirea celor aflate dela romanistul
RS
Albert de Sechehaye despre profesorul său Ferdi-
nand de Saussure, singuratecul a cărui gândire domină
VE
linguistica de azi şi, de aici, fructifică şi istoria şi critica literară,
Era pentru prima dată când ascultam dela cineva care a stat în
preajmă ecoul viu al acelui maestru, caracterizat printr'un stil de
NI
viaţă şi de lucru contrastând cu felul pe care exhibiţionismul nostru

îl trâmbițează şi vrea să-l canonizeze.
U
Dacă s'ar îi ivit la noi, nu e greu de întrevăzut ce soartă l-ar

îi pândit pe un de Saussure. EI n'a publicat şi nici n'a redactat
AL
măcar partea hotăritoare a operei sale: cursurile ţinute între 1906—

1911 despre linguistica generală, la care a lucrat o viaţă întreagă.
Mereu nemulţumit, distrugea ceea ce redacta, pentrucă îl interesa
TR
nu să pară, ci să pătrundă tot mai în adânc. Şi-a închis ochii fără

să ştie că în preajma lui crau doi elevi atât de pătrunşi de genia-
EN
litatea gândirii maestrului încât s'au devotat ani de zile ca s'o

reconstituiască din note de curs, din amintire şi din însemnările
rămase. Cel de-al doilea este Charles Bally, cunoscutul
/C
novator în domeniul stilisticei.

Câtă deosebire, îmi ziceam, nu numai între stilul de a fi al
acestui gânditor şi cel curent al nostru, dar şi între aceşti elevi
care au sporit prestigiul, şi-al lor şi-al instituţiei lor, printr'o jertfă
SI
menită să salveze din izolarea ci voită o concepţie genială, în con-

IA
trast cu deprinderea noastră de.a ignora sau a cobori tot ce nu e

exhibiţionism, ridicând în schimb pe scut pe toţi eroii verbiajului
gol şi umflat.
U
Privind cetatea din înălțimea cartierului și a străzii unde a fost

BC
casa părintească a lui Jean Jaques Rousseau, 'loc pe

PE ŢĂRMUL LACULUI LEMAN 547
RY
care atât de mult dorisem să-l văd, am înţeles mai bine, din idea-
lismul celor doi profesori de azi, gestul vechilor orăşeni care s'au
RA
răzvrătit împotriva tentativei de a pune sub obroc opera celui
dela care purcede lirica modernă. Și privind din înălțimea aceasta
spre malul opus allacului Leman, nemărginit spre răsărit ca marca
LI B
şi străjuit de stâncile abrupte între care şi-a ales refugiul tumul-
tosul anglo-saxon Byron, mi-am dat seama în ce măsură îl
chemau depărtările lumii largi pe cel care credea în bunătatea
TY
ei primitivă.
Coborîndu-mă la malul lacului, de unde Rhonul iese atât de
limpede, mi-am oglindit în cristalul lui propria imagine de odi-
SI
nioară, la confluenţa dintre copilărie şi începutul adolescenţei mele,
când întâmplarea sau ceva mai presus de ca mi-a adus în cale Con-
fesiunile lui Rousseau.
ER !
De când mi-am deschis pentru întâia oară ochii asupra armoniei
cerului înstelat, care mi-a vorbit neuitat într'o noapte de vară din
V
curtea casei părintești, de pe platoul care domină Slatina, întâlnirea
NI
cu Jean Jaques Rousseau a fost al doilea mare moment al vieţii

mele. Prin setea lui de sinceritate izbăvitoare de prăpăstiile pe care
U
le văzuse, m'a cucerit dintru început în aşa măsură, încât ani de

zile mi-a fost cartea de căpătâi. Și într'o bună zi am părăsit zăbav-
AL
nicul meu liceu, cu gândul de a nu mă mai întoarce... In singură-

tatea unde mă retrăsesem, aveam iarăşi şi iarăşi cu mine pe J.
J. Rousseau.
R
Trebuie să fi fost — deşi pare un parado x acela care a

— între
NT
descătușat lirica modernă şi între exhibiţionismul curent al liricei și

memorialisticei, o prăpastie. Acum îmi dau seama că, fără să ştie,
protestantul crescut în deprinderea de a nu avea între el și Dum-
CE
nezeu decât singurătatea propriei conştiinţe, dăinuia în tot ce a

scris. Din atmosfera aceasta, a crescut în mine groaza de certilicate,
de recunoașteri, de saloane şi mecenatism. lar mai târziu, când
am văzut cum societatea noastră selecţionează un alt tip uman,
/
acela care e stăpânit de nevoia să se simtă mereu cot la cot cu

SI
publicul, prin apariţia hebdomadară măcar a unui articol, prin

interwievuri, publicarea fotografiei, polemici efemere, prin volume
IA
multe, care reproduc comod în serie aceleaşi tipar, — exhibiţionismul

acesta mi-a apărut ca o mare primejdie pentru cultura noastră.
U
Toţi cei de o fiinţă — şi sunt legiune — se recunosc uşor şi se adună.

BC
5*
RY
lată de ce, de câte ori am avut prilej să văd tipul contrariu:
RA
acela care, în singurătate, își urmărește gândul, independent de
succes sau ignorare, — aproape totdeauna am recunoscut o va=
loare dintre acelea pe cari ziua de mâine nu le poate desminţi.
L IB
Tânărul care, după ce a trăit în atmosfera noastră curentă, a
cunoscut una mai înaltă peste hotare şi a ştiut să lucreze tăcut,
urmărind un ideal de întregire și adâncire, pe când alţii con-
tinuau jocul sgomotos condus de eroii neantului, este o garanţie
ITY
că mâine vom depăşi faza exhibiţionismului sterp.
In zvonul acestor gânduri, stând pe puntea vaporului care
părăsea peisajul mediteranean coborit în pantă lină spre apă, al
RS
Genevei lui J. J. Rousseau, m'am îndreptat spre extremitatea de
răsărit a lacului Leman, unde, pe țărmul stâncos şi abrupt stră-
juieşte umbra marelui răzvrătit Byron, titanismul căruia m'a
VE
frământat mult, mai târziu, în zenitul adolescenţei mele.
Din tensiunea de atunci, s'a născut în studentul de odinioară
NI
nevoia de a ancora în portul de liniștire al înţelegerii prin ştiinţă.

In numele ei, mă aducea drumul să vorbesc acuma romaniştilor
U
din Berna despre locul limbii şi literaturii noastre în cadrul cultu-

rilor romanice. Intre. auditori, se afla cineva care a fost deosebit
de impresionat de faptul că am amintit ceva de H. Morf,
AL
fostul
profesor de filologie romanică la Universitatea din Berlin şi unul
din maeştrii disciplinei acesteia. Era însăşi fiica lui şi mama soţiei
TR
d-lui C. Vulcan, reprezentantul nostru cultural în Elveţia, care

lucrează cu pătrundere şi devotament.
Am primit invitația de a mă opri o după amiază la Clarens, pe
EN
malul lacului Leman, unde fiica marelui romanist păstrează cu

pietate manuscrisele tatălui. Şi am avut încântarea de a mă afla
acum într'un port de linişte al ştiinţei, umbrit totuşi de părerea de
/C
rău că un sfârșit tragic a împiedecat desăvârşirea operei de care

făceau dovadă rafturile de manuscrise, note, extrase, asupra cărora n'a
venit răgazul şi nici coordonarea ultimă, aşa cum venise ea pentru F.
SI
de Saussure. Să fi presimţit el soarta aceasta şi amurgul de izolare?

In fiecare din caiete, cele mai multe conţinând
IA
notele de curs, care

ar fi putut fi substanţa unui volum de largă circulaţie, se aflau
datele, observaţiile pe care an de an le aduna, în necontenite reveniri.
U
Pe când alţii, mai ales unii critici francezi citați deseori și comen-
taţi de el, publicau mereu, profesorul Mort avea conştiinţa că mate-
BC
PE ŢĂRMUL LACULUI LEMAN . 549
RY
rialul lor sporeşte, dar înţelegerea şi adâncirea pe care le dă harul
de sus nu le găsea în paginile lor mereu acumulate. Intre altele,
RA
m'am oprit mult asupra caietelor care mă interesau în chip deosebit,
pentrucă tratau o chestiune veşnice actuală: Querelle des anciens
et des modernes. Pentru conştiinţa unui reprezentant de direcţie
LI B
modernistă, problema este crucială. Şi urmăream în. manuscrise
contrastul dintre: numeroasele pagini ale lui Emil Faguet,
de pildă, şi orizontul și frământarea profesorului Morf. Se vede că,
TY
privind la un moment abundența facilă a volumelor de critice, care
credeau că sporesc materialul, profesorul Mori s'a plecat asupra
lui şi, din comparaţie, a ţâşnit o puternică afirmare de mândrie.
SI
Şi, pe o margine a caietului plin de notele lui stenografice, înseamnă
cu o deosebită grije şi cu cerneală, ca şi cum ar fi vrut să rămână,
următorul aforism:
ER
Wissenschaft mehri sich 'durch Addieren,
nicht. De sigur, prin Addieren înţelegea sporul mereu nesfârşit al
paginilor şi al documentelor, iar prin Kunst înţelegea pătrunderea
V Kunst
intuitivă a substanţei. Dovadă că aşa vedea este continuarea

NI
aforismului: Veil einer mehr Mathematik kann als Euklid, ist er

noch nicht grâsserer Maihemaliker. In cuvântul kann stă de sigur
U
tot ce este acumulare, iar în imaginea lui Euclid stă tot ce este
pătrunderea creatoare a esenţialului.
AL
Am părăsit înviorat ţărmul lacului Leman, unde mi se confir-

mase încă odată, şi prin tipul uman reprezentat de Morf şi prin
împlinirea postumă a lui F. de Saussure, că, mai presus de zgomotul
R
zilei, de acumulările cantitative de volume, de confrerii și discursuri,

NT
stă creațiunea izolatului, care lucrează cu ochi aţintiţi la împli-

nirile supreme şi nu la ceea ce aclamă închinătorii succesului.
Din această atitudine trebuie să crească un nou stil de viaţă
CE
românească.
D, CARACOSTEA
/
SI
IA
U
BC
RY
RA
L IB
ITY
OCHII ȘI BRAŢELE MAMEI
O melodie ca din timpuri apuse
RS
mă turbură suavă din senin. |
Nu ştiu de unde urcă până la mine şi cum;
VE
dar, aducând a cântec de leagăn,
îmi trece prin ,suflet, firav,
şi se stinge în nemărginit...
NI
O îi şuşotitorul cântec pe care

mi l-ai îngropat în adâncul fiinţei
U
cu glasul tău. cutreerător, ca şoaptele

când eram doar un bulgăr de viaţă?
AL
Nici. astăzi nu l-am uitat,

deşi nu l-am învăţat niciodată.
Reînviat nu ştiu de unde şi cum,
TR
-mă trezeşte la o viaţă nouă...

EN
Este rândul meu să ţi-l cânt azi;

dar altfel,
ca pe un cântec copt în mine amar
/C
de douăzeci şi cinci de, primăveri.
Vreau să-l cânt întru slava

SI
ochilor tăi, din care tristeţea

şi-a făcut ferestre deschise spre cer.
IA
Sunt ochii cei mai robiţi înţelegerii

pe care-i-a pus Dumnezeu vreodată
unei făpturi pe pământ.
U
In luminile lor, din adânc,

BC
se aprinde şi arde, sfielnic,

OCHII ŞI BRAȚELE MAMEI 551
RY
un duh de zări albastre şi largi,
care se întunecă seara.
RA
In lacrima lor am văzut,
pentru întâia oară uimit,
faţa cerului oglindită.
LI B
Din izvoarele lor,
ascunse în zăcăminte neştiute de nimeni,
s'au revărsat până în inima mea
TY
înnoptări, înnourări şi raze,
care deseori au turburat
apele nepătrunse din mine.
SI
Acum sunt prins în vraja ochilor tăi;
ci mă răpun cu un farmec negrăit de dulce
şi dureros ca o chemare tăcută,
ER
O poveste adevărată, nu prea veselă,
grăiesc ci celor ce vor să-i asculte:
V
povestea stinsei tale tinereţi.
NI
Pentru ci vreau toată înseninarea dimineţii

şi toată lumina care umple
U
necuprinsul fără margini...
Vreau să-l cânt întru slava

AL
braţelor tale materne,

pe care şi astăzi le văd prin lumină
R
cum se frământă și tremură

NT
în grija zilei, a casei, a copiilor,

niciodată în a ta.
Intre înmiit-nenumăratele brațe
CE
care trudesc pentru sporul vieţii,

nu cred să fie în lume
braţe mai trecute prin trudă ca ale tale.
/
Ele m'au ţinut ca pe un trofeu

SI
către cer şi către pământ

când eram doar o brazdă trecută prin azur. .
IA
Şi tot ele m'au cuprins cu putere, sau lin,

şi-au descărcat în mine întâii fiori
U
ai infinitului, tainici.
BC
RY
Sunt singurele braţe în al căror culcuș,

am visat altădată, fericit,
RA
întregul necuprins de sfinţi şi de îngeri,
pe care mai târziu l-am desgropat
din tăcerea ta adâncită în evlavie.
L IB
N
Nici vântul, în scrânciob, n'a adiat mai lin
prin trupul meu de sevă şi trunchiu,
decum m'au adiat mângâierile lor.
ITY
Braţe aspre,
cele mai catifelate totuşi, cele mai moi;
braţe sbârcite şi groase, Ă
RS
dar mai întremătoare și mai vii
decât pâinea și apa.
Ce aur ai în ele, de strălucesc
VE
ca nişte ramuri în soare?
De ce noduroasele degete
înseninează împrejur aerul?
NI
N'am să-ţi uit ochii şi braţele, mamă,

nici după ce Moartea, r
U
cu o însorită bătaie din aripi,

mă va desprinde din micimea de humă,
AL
în spre largurile tainci albastre...
DEMETRU IORDANA
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
RA
LI B
O NOUĂ REPREZENTARE A
TY
RAPORTURILOR JUDECĂŢILOR .
SI
1. E celebră reprezentarea raporturilor judecăților prin aju-
ER
torul patratului lui Bo&thius. Simplitatea, claritatea, posibilitatea
de a rezuma sintetic, numai în câteva linii, raporturi altfel greu
de reţinut în amănuntele lor, au făcut-o cunoscută și de cei care
V
nu posedă decât cele mai elementare cunoştinţe de logică, fiind
utilizată în toate manualele și tratatele de specialitate, fără deosebire.
NI
Nimeni n'ar putea să-i conteste valoarea. Dar nu e mai puţin

adevărat că patratul lui Bo&thius înfăţişează numai un rezumat al
U
unei situaţii de fapt, un minunat procedeu mnemotehnic — de

. reținere şi memorare a raporturilor de care e vorba —, iar nu
AL
un corespondent intuitiv-geometric al acestor raporturi, din analiza

căruia să poată fi scoase acestea din urmă cât şi raţiunea lor de
R
a fi. Patratul lui Boethius este mai degrabă un tablou rezumativ

şi descriptiv, decât unul explicativ; un tablou mai mult pentru
NT
memorie, decât pentru înţelegere. In el sunt înscrise în mod ex-

terior şi nominal diferitele raporturi dintre judecăți, fără ca prin
CE
aceasta să putem vedea de ce, spre exemplu, judecățile A și E,

deşi prezentând o opoziţie mai puternică decât judecăţile A și O
sau E şi |, sunt numai contrare, în timp ce acestea din urmă sunt
contradictorii. O analiză interioară a acestui patrat, care să dea
/
cheia și explicaţia raporturilor căutate, nu duce Ia niciun rezultat.

SI
Dar, în afară de aceasta, chiar socotind tabloul ca o simplă

schemă rezumativă şi constatatoare, e de observat că pe când
IA
raporturile dintre universale şi particularele lor, dintre ambele

universale și dintre contradictorii sunt bine reprezentate şi nu
U
pot ridica discuţii, reprezentarea raporturilor dintre judecata |

BC
RY
şi judecata O nu se poate spune că se înfăţişează tot aşa de fără
RA
de cusur. Simetria geometrică dintre latura de jos a patratului
(latura dintre 1 și O) şi latura de sus a lui (latura dintre A şi E)
nu reprezintă şi o simetrie de raport logic, cu toate că denumirea
L IB
de raport de « subcontrarietate » dată unuia şi de raport de « con-
trarietate » dată celuilalt, ar putea să ne facă să credem așa ceva.
In realitate, judecăţile I şi O nu sunt nici măcar contrare, dovada
constituind-o faptul că pot fi ambele adâvărate în același timp.
ITY
In acest loc patratul suferă o ruptură, reprezentarea raporturilor
dintre I şi O fiind imposibilă în cadrul lui. Poate că ar trebui ca
patratul nici să nu fie închis în partea de jos cu o linie care fixează
RS
orizontal şi la o anumită distanță, punctele I şi O: laturile verticale
(A—I și E—O0) ar atârna în jos, fără a fi fixate printr'o linie rigidă 1).
VE
Intro lucrare a noastră, încă nepublicată, purtând titlul « Cer-
cetâri asupra operaţiilor logice a căror valabilitate a fost contestată
NI
de unii logisticieni », am fost aduşi, pentru rezolvarea anumitor

chestiuni ce se puneau acolo, să dăm o nouă reprezentare intuitivă
U
a raporturilor judecăților decât aceeaa lui Boăthius. Cum această

chestiune, deși măruntă şi plasată acolo în mare parte într'o simplă
notă, credem că ar putea interesa şi prin sine însăși, nu numai
AL
în raport cu problemele ce se puneau în acel studiu, ne vom per-

mite să înfățișem aici reprezentarea de care e vorba, însoțind-o
TR
și de explicaţiile necesare. Unele din aceste explicaţii sunt repro-

ducerea aproape întocmai a celor cuprinse în studiul amintit, iar
anumite chestiuni, aici numai indicate, îşi găsesc acolo întreaga
EN
lor desvoltare și lămurire.

2. Judecăţile A și E se înfăţişează ca opuse extreme, una afir-
mână şi alta negând ceva despre toţi indivizii unei clase. Intre
/C
aceste două extreme, una. reprezentând o afirmaţie totală și alta.

o ncgaţie totală, se plasează o intermediară: judecata care afirmă
cva numai despre unii indivizi ai clasei considerate, în timp ce
SI
sc neagă acest ceva despre ceilalți indivizi ai clasei. Cu alte cuvinte,

avem aface aici cu şirul ierarhizat de contrare: tot-parte-nimic,
IA
“format din două extreme şi o intermediară.

U
1) Alte reprezentări au mai fost propuse, dar fără ca ele să schimbe cera
esenţial în principiul patratului lui Bo&thius.
BC
Y
O NOUĂ REPREZENTARE A RAPORTURILOR JUDECĂȚILOR 555
RY
Numim judecata care se înfățișează ca o particulară restrânsă,
aceea adică 'care afirmă ceva despre unii indivizi ai clasei, în timp
RA
ce neagă acest ceva despre restul indivizilor, judecata U.
Raportul judecăților A, U şi E s'ar putea reprezenta în felul
următor:
LI B
IIIA e e poa > Ci Dad
Toate aceste judecăţi sunt contrare.
TY
In ceea ce privește judecăţile I şi O, trebue să observăm că
deși sunt numite « particulare », ele nu exclud judecăţile universale
SI
de aceeași calitate. Logica dă particularelor nu sensul de « numai
unii, în niciun caz toți», ci pe acela de acel puțin unii, nu
ER
e exclus ca toți». E drept că logica clasică oscilează uneori
asupra înţelesului pe care îl dă particularelor şi în tot cazul nu
este exclusă orice confuzie. Aceasta se datoreşte faptului că până
V
când pentru alternativa A sau E există forme specifice și firești
de exprimare (« Toţi», « niciunul »), care nu permit confuzia cu
NI
I sau O, pentru alternativa U formele de exprimare nu sunt atât

de proprii și de fireşti încât o confuzie cu I sau O să fie cu de-
U
săvârșire exclusă. Nu e deci imposibil, ca pentru sensul judecății U

să întrebuințăm, din comoditate şi scurtime, propozițiunile I sau O.
AL
Totuși, înțelesul de «cel puţin unii » nu numai că e mai consec-

vent întrebuințat, dar e și presupus de anumite legi și operaţii
R
logice. EI e singurul care trebue reţinut.

Prin aceasta, judecata I îmbrățișează atât judecata A cât şi
NT
judecata U, iar judecata O îmbrățișează atât judecata E cât şi

judecata U. Judecata I devine o reunite, adică (în terminologia
CE
logisticienilor) o disjuncție a lui A și U, iar O o reuniune, adică o

disjuncţie a lui E şi U. In alţi termeni, I este o subimplicată a lui
A şi U, iar O o subimplicată a lui E și U (atât A cât și U im-
plică pe I dar nu și invers și atât E cât și U implică pe O dar
/
nu și invers).
SI
Cum nu avem decât un șir de trei contrare, rezultă din cele

de mai sus că se face din 1 contradictoria sau negația lui E şi
IA
din O contradictoria sau negația lui A, fiecare din acestea cuprin-

zând în sânul său celelalte două contrare. Judecata U se prezintă
U
în acest caz ca o intersecție, adică (în aceeași terminologie a logisti-

BC
fi
RY
556 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE.
cienilor) ca un produs sau ca o conjuncție a judecăților
RA
I și O. -
Schema de mai jos dă în mod limpede seama de raportul celor
patru judecăţi, A, E, Iși O:
L IB
A O
LD E
ITY
Urmărind această schemă, înțelegem foarte uşor 'tot acel ca-
pitol al logicei denumit « Opoziția sau raporturile judecăților ».
Astfel, se vede că deși A şi E reprezintă opoziţia cea mai mare
RS
dintre toate felurile de judecăţi, ca extreme sau 4 diametral »
opuse, ele sunt totuși numai contrare (întru cât mai există o a
treia posibilitate, posibilitatea U); pe când I e contradictoria lui
VE
E și O contradictoria lui A şi invers, întrun raport adică mai
puternic și mai tranşant de opoziție, cu toate că nu sunt la fel de
îndepărtate ca universalele, și aceasta pentrucă aceste două po-
NI
sibilități epuizează întregul domeniu de care e vorba. Se mai

vede că I este « subalterna » atât a lui A cât și a lui U, iar O este
U
«subalterna » atât a lui E cât și a lui U, universalele fiind mai

restrânse decât « particularele » lor, ca mai determinate 1). Rapor-
AL
turile dintre judecăţile I și O apar clare şi justificate: I și O

nu pot fi ambele false, reuniunea lor cuprinzând șirul complet
al contrariilor, dar pot fi ambele adevărate, întru cât posedă o
TR
intersecție comună, intersecţia U; etc.

Reprezentarea propusă nu numai că dă seama în mod sintetic,
EN
simplu și lămurit de raportul celor patru judecăţi, dar ea dă pe

față şi o chee explicativă, ne face să vedem raţiunea acestor ra-
porturi, ceea ce nu putea face patratul lui Boăthius. Propriu zis,
/C
aici nu ni se spune ce fel de raporturi există între anume judecăţi:

aceste raporturi nu ne sunt date, scrise de-a gata, spre memorare,
ci trebuesc observate și scoase din schemă, numai să știm să o
SI
citim și interpretăm. Nu ni se spune, spre exemplu, că A și E

sunt contrare, fără ca să știm de ce, ci observăm și ne convingem
IA
1) Precum se ştie, ceea ce e mai determinat implică ceea ce e mai puţin

determinat. Astfel, om implică mamifer, mamifer implică vertebrat, vertebrat
U
implică animal și aşa mai departe, dar nu şi în mod invers. Aşa numita «sub-
alternare > nu e în fond decât o subimplicație.
BC
O NOUĂ REPREZENTARE A RAFORTURILOR JUDECĂȚILOR 557
RY
noi, în mod direct, de această contrarietate, luând schema propusă
ca un echivalent intuitiv al unor raporturi logice. Judecăţile A
RA
şi E, în exemplul nostru, sunt contrare pentrucă nu pot fi ambele
adevărate în același timp (nu au nicio parte comună), dar pot fi
ambele false în același timp (mai există o a treia posibilitate,
LI B
posibilitatea U).
“Tabloul lui Bo&thius nu este propriu zis o uterpretare geome-
trică sau intuitivă, o reprezentare a raporturilor judecăților, ci :
TY
numai o notare a acestor raporturi, întrun fel ingenios şi uşor
de ţinut minte. Schema reprodusă de noi este însă, o adevărată
reprezentare sau interpretare intuitivă, o corespondență a ceea ce
SI
se voeşte reprezentat şi de aceea ea face sesisabil raporturile ju-
decăţilor din însăși structura sa interioară. Ea mai are calitatea
decăţilor 1 şi O. ER
că lămurește, cum nu o făcea patratul lui Bo&thius, raportul ju-
3. De altfel, raporturile de care e vorba pot fi făcute și mai

V
vizibile studiind în mod analitic o situație de fapt. Ne referim la
NI
cazul că avem aface cu o pluralitate de indivizi, asupra cărora se

aplică o determinare privindu-i pe toţi deodată, pe unii numai
U
sau pe niciunul, adică la cazul că avem aface cu contrariile tot-

parte-niciunul.
AL
Spre a simplifica cât mai mult cu putință exemplul, presu-

punem că avem aface numai cu doi indivizi, a şi b. Afirmându-i
pe amândoi, afirmândpe unul şi negând pe altul și în sfârșit,
R
negându-i pe amândoi, n'am putea avea decât următoarele cazuri:

NT
A A” | A?
-— . —
CE
a, b a—b b —a, —b
1 2
Intru cât nu importă dacă se afirmă un clement și se neagă ce-

/
lălalt sau invers, termenii A'', și A'' se plasează exact pe aceeași

treaptă și se înglobează în termenul A”', care e în același timp
SI
particular-afirmativ și particular-negativ 1).

IA
1) Evident, putem considera mai mult de două elemente, ceca ce dă un:

număr foarte mare de intermediare care, posedând în proporţie diferită ele-
U
mentele de care e vorba, se pot aşeza într'o ordine ierarhică. Dar toţi aceşti
BC
RY
339 , . REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Următoarea schemă dă, în acest caz, seama de raportul ju-
RA
decăților:
lia O 1 —b:
L IB
= 5 |
———
A b 1. a—b —b E
a 2. b,—a —a.
ITY
| INI
| „VU
l2b U 2 —a
RS
Precum se vede: A afirmă şi pe a şi pe b în același timp;
E neagă şi pe a și pe b în acelaşi timp; U sau afirmă pe a și
neagă pe b în același timp, sau afirmă pe D şi neagă pe a în
VE
același timp, însă nu ambele perechi deodată; I sau afirmă pe a
sau afirmă pe b, nu pe amândouă elementele deodată (altfel s'ar
nici nu neagă pe cel de al doilea element
NI
identifica cu A), dar

(altfel s'ar identifica cu U); de asemeni, O sau neagă pe b sau
neagă pe a, nu pe amândouă deodată (altfel s'ar identifica cu E),
U
dar nici nu afirmă pe cel de al doilea element (altfel s'ar identifica

cu U). Judecăţile I şi O reprezintă numai determinări trunchiate,
AL
întru cât, în cazul nostru, se afirmă sau sc neagă numai un ele-

ment, despre celălalt element ncafirmându-se şi nenegându-se
TR
absolut nimic. Orice determinare în plus a judecăților I sau O,

orice precizare adică și a celui de al doilea element, transformă
pe 1 în A sau în U şi pe O în E sau în U.
EN
Sc observă că judecata U conţine, în exemplul nostru, două

eventualități, după cum se afirma a şi se neagă b, sau se afirmă
b şi se neagă e. Prin aceasta, judecata U nu determină care anume
/C
elemente. se afirmă și care anume se neagă. Drept urmare, și ju-

decăţile I şi O înfăţişează două eventualităţi, lăsând nedetermi-
nată partea despre care se afirmă sau se neagă ceva. Judecăţile
SI
I și O mai sunt nedeterminate și prin aceia că afirmând sau ne-

gând fiecare câte un singur element nu spun nimic despre afir-
IA
maţia sau negația celuilalt element. .
termeni intermediari, deşi plasându-se pe trepte diferite, pot fi înglobaţi în-

U
tPunul singur, care să-i cuprindă pe toţi, şi care să se înfăţişeze ca o afirmaţie

BC
1 . . .
. a
parţială atât a clementelor lui A cât şi a elementelor lui A.
RY
Se înţelege cât de extraordinar de mult creşte numărul even-
tualităţilor pe care le cuprinde U (respectiv I şi O), dacă avem
RA
aface cu mai multe elemente componente,
4. Reprezentarea propusă de noi mai are calitatea că nu se
aplică numai în cazul şirului de contrare fot-parte-nimic, adică
LI B
numai în cazul că avem aface cu adevărate judecăți particulare,
ci și în cazul că avem aface cu şirul de contrare format din două
extreme pozitive şi antitetice, între care se plasează o zonă neutrală,
formată dintro. negaţie a ambelor extreme 1). In acest caz, ju-
TY
decăţile I și O, deşi rămân mereu subimplicatele “unei extreme
şi ale mediului, nu mai sunt propriu zis « particulare » (întru cât
SI
nici mediul nu mai reprezintă aci « partea », ci o negaţie a ambelor
extreme), ci pur şi simplu negative ale extremei opuse.
ER
In această presupunere, reprezentarea lui Bo&thius, deşi po-
sibilă, nu mai e totuşi atât de firească. Nu avem decât să ne gândim
la cazul relațiilor: «x e prieten cu y», «x e dușman cu y» și la
V
negativele lor, spre a ne da seama de acest lucru. Chiar și în
NI
cazul relaţiilor de implicaţie şi excludere, « particularele » nu sunt

în realitate decât negative: «p nu implică g» şi «p nu exclude q»
U
(lucru asupra căruia insistă de altfel E. Goblot, fără ca acesta să-i

fi dat totuși o explicaţie mulțumitoare).
AL
"Toate aceste cazuri se pot reprezenta destul de bine și fără

a fi nevoie de eforturi speciale în schema noastră. Pentru a face
„acest lucru vizibil, în pagina următoar: o schemă generală, în
R
care am înscris câteva cazuri mai deosebite de judecăți.

NT
5. Incheind, ne simţim datori să atragem atenţia că nu acordăm

o valoare «logică» prea mare acestei reprezentări. In definitiv,
ca orice reprezentare, ea nu aduce nimic nou. O reprezentare,
CE
oricât ar fi ea de ingenioasă și de folositoare, nu constitue o con-

tribuţie la însăși natura lucrurilor: ea nu descoperă noui, realități
sau raporturi şi nu face prin aceasta niciun pas mai departe, fie
/
el oricât de neînsemnat. Folosul.unei reprezentări e mai mult

pedagogic, decât ştiinţific. Mintea noastră are nevoie de intuitiv
SI
1) Dacă cele două extreme sunt pozitive şi antitetice, dacă avem adică aface
IA
cu t adverse , putem avea fie o intermediară determinată numai în mod negativ,

fie o serie de intermediare pozitive, aranjate ierarhic. Dar şi în acest ultim caz,
toate intermediarele se pot îngloba într'o singură intermediară, care să repre-
U
zinte o negaţie a ambelor extreme, ”

BC
RY
s60 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
și de concret spre a-și însuși mai ușor cele mai abstracte lucruri.
RA
Dar prin aceasta nu s'a făcut niciun pas esenţial mai departe în
spre determinarea a însăși fenomenelor studiate. Reprezentarea
priveşte în esență memorarea și înțelegerea luciurilor.
L IB
(Cel puţin) unii s sunt 2;
p nu exclude q;
ITY
* nu e duşman cu y;
* e posibil; etc.
J
I=—E=AUU
RS
Extrema 1 Intermediara Extrema 2.
A=—0 U=L.0=—A.—E E=—I

Numai unii
. s .. sunt p Niciun snuep;
Toţi ssuntp;
VE
= numai unii s nu
p implică q; sunt p.==unii s sunt p p. exclude q;
* e prieten cu y; și unii snusuntp; x e duşman cu 9;
* e necesar; etc. p nici nu implică şi * e imposibil; ctc.
NI
nici nu exclude q;etc. ,

“Tot Parte Nimic
U
Adversa 1-a. _ Zona neutrală Adversa 2-a.

(negativa ambelor extreme)
= —A = EUU
AL
(Cel puţin) unii s nu sunt 2;

p nu implică q;
TR
* nu e prieten cu y;
x nu e necesar, ete.
EN
Nu e însă mai puţin adevărat că există mai multe feluri de re-

prezentări. Sunt unele din ele care nu prezintă nicio analogie
de structură sau o analogie minimă cu faptul reprezentat. In acest
/C
caz, nu mai avem propriu zis o « reprezentare », adică o interpretare

intuitivă a ceea ce e în discuţie, ci numai o notare a acestuia. Scopul
acestei notări este mnemotehnic, iar singura calitate care i se
cere este ingeniozitatea. Sunt alte reprezentări însă care înfăţi-
SI
şează o analogie de structură, putându-se stabili o corespondență

IA
biunivocă, uneori destul de exactă, între faptul reprezentat și

reprezentarea sa. Scopul, în acest caz, este mai mult decât memo-
rarea: este înțelegerea. Dacă corespondenţa este foarte justă, dacă
U
avem aface adică cu un adevărat zsomorfism, nu e imposibil de

BC
a se descoperi unele proprietăţi, pe cale intuitivă, în reprezentare,

RY
înainte de a se fi descoperit în obiectul reprezentat, Anumite
figuri geometrice, spre exemplu, nu pot fi socotite decât ca in-
RA
terpretări intuitive ale unor formule matematice abstracte.
Reprezentarea noastră face.parte din această ultimă categorie,
evident nu în proporția în care geometria constitue o reprezentare
LI B
a analizei, dar în tot cazul muit mai mult decât constitue tabloul
lui Bcă&thius o reprezentare pentru rapoitul judecăților. Ea nu
e atât un procedeu mnemotehnic, deși nu-i lipsesc asemenca
calități, cât unul de înţelegere; nu atât o notare, cât o înterpretait,
TY
o încercare de a găsi un corespondent intuitie raporturilor judecăților.
Dar, încă cedată, o reprezentare este numai o reprezentare: ca
SI
nu aduce și nu poate aduce nimic esenţial nou, care să pătrundă
în însăşi inima lucrurilor reprezentate. Dar dacă nu poate face
ER
acest lucru, dacă nu avem aface adică cu o adevărată contribuție
logică la problema de care ne ocupăm, ea poate avea totuși pre-
tenţia de a fi justă și interesantă, prezentând lucrurile sub un
V
nou aspect, și mai presus de toate de a fi o adevărată reprezentare
a raporturilor de care e vorba.
NI
FL. ŢUȚUGAN
U
R AL
NT
/ CE
SI
IA
U
c
BC
RY
RA
L IB
ITY
INFINIT
La înălţimea pură cu ochii în azur visam
RS
Extatic ca un crin singurătăţi suave
Din nopţile veciei, pleoapa prinse linii grave
Ca lebăda în ape de sticlă şi balsam.
VE
Ce streașini scurg ninsori de aştri şi tăcere
In spaţiile tăiate 'n melodii de sbor
NI
De ceata îngerilor ce dimineţile cobor =.

Când cerurile purpurei sunt largi cratere?
U
Iubit-am culmea muntelui abstract şi zarea,.

AL
Perdea de infinit ce-i trasă pe mister,

Și frunţile înalte care s'apropie de cer
Prin arcuiri eterne şi ocolind cărarea.
TR
Iubit-am o natură de cristali şi pin

Cu ăcele de sticlă ce găuresc prin zodii
EN
Simţirea dreaptă de arhitecturi de rodii,

Olrandă infinit! Ah, suflete alpin!
/C
SI
IA
U
BC
RY
RA
LI B
SCRÂNCIOB APOCALIPTIC
TY
S'a răsucit 'n cercuri mii, concentrice şi 'n bice,
Aripa veşniciei prinzându-şi aburu 'n volute
SI
Ca melcii trupul, ca undele "n colnice.
ER
Asfinţeşte mintea, înțepeneşte pasu' la cornute.
De-atâta învârtire şi-a vânturat nisip clepsidra

V
Şi timpul ultim ameţit de-al scrânciobului joc,
Din ape legănate cu peştii sinuoși ţâşneşte vidra,
NI
Impleticite liniile zării ivit-au un palat baroc.

U
V'aţi svârcolit deajuns voi şerpi cu viciul dens

Aici şi la 'ncăperi sodomice în răbdătoare arcuiri;
AL
Acum se împleteşte lutul cu cel din urmă sens,

Se sparge pojshița din ultimul pahar cu plăsmuiri.
R
Morișca nu *'ncetează până când cerul spiralat

NT
Va vâjâi suveică cu ax de focuri mistuit

Şi tumbe graţioase cu marele-acrobat
Va face soarele pentru mişcare construit.
CE
Se strânge sufletul inel de pizmă şi credință,

Se 'nchide visu 'n ochiuri strâmte, transparente,
Se desleagă hora luminii căzută 'n umilinţă,
/
In scrum tăcerea lasă vinovatele amprente.

SI
G. MĂRGĂRIT
IA
U
BC
6*
RY
RA
L IB
ITY
POETICA LUI FLAUBERIT ŞI
IDEALUL CLASIC
RS
VE
Născut în Normandia, Flaubert îşi petrece copilăria în floarea
epocii romantice, Ia contact cu realismul în tinerețea sa. Ca om
matur, trăieşte în mijlocul curentului naturalist şi totuşi creaţia
NI
sa spirituală, tendinţele sale morale şi însăşi viața sa respiră o

atmosferă de autentic clasicism.
U
Paradoxul pare evident. Dar clasicismul nu este oare, în ultimă

analiză, integrare maximă şi liniştire, împăcare a contrariilor?
AL
Nimic mai autentic, mai imediat în opera lui Flaubert, decât

" corespondenţa sa, reflex al ideilor, al pasiunilor care-l încercau,
în mijlocul unei epoci agitate de tendinţe contradictorii. Ce largă
TR
perspectivă asupra artei! Flaubert se aşază, ca să cităm cuvintele

lui Thibaudet: «ă un belvedere de L'esthetique cternelle ».
In paginile acestei corespondențe, Flaubert a evocat admirabil
EN
idealul de clasicism, acel clasicism care e mereu viu, indiferent

de condiţiile sociale, şi care se poate naște la orice latitudine şi
/C
în orice epocă.
Aruncate la întâmplare, în aceste scrisori, părerile sale estetice,
au totuşi o profundă coheziune. Ele se împlinesc într'o concepţie
unitară despre artă. Un «tip» intelectual se desenează în cele.
SI
La 24 de ani, Flaubert este un om care şi-a descifrat vocaţia,

IA
care a pătruns taina cea mare a Frumosului şi stabileşte ferm.

bazele unei estetici proprii: «Le scul moyen de n'âtre pas mal-
— scrie el în 1845, —c'est de tenfermer dans VArt et
heurcux
U
de compter pour rien tout le reste; lorgucil remplace tout quand

BC
il est mis sur une large base. Pour moi, je suis vraiment assez bien,
POETICA LUI FLAUBERT ŞI IDEALUL CLASIC 565
RY
depuis que j'ai consenti-A âtre toujours mal» 1) sau «Le bonheur
pour les gens de notre race est dans lidce et pas aillevirs». Câtă
RA
austeritate pentru anii săi! Pe aceste principii, Flaubert şi-a în-
temeiat viaţa spirituală până la moarte. « Independamment de
- Phumanite qui nous renic il faut vivre sa vocation, monter dans
LI B
sa tour d'ivoire »...
Intr'adevăr, Flaubert n'a bătut drumurile deschise de con-
temporanii săi. EI a întrevăzut altele, mai puţin frequentate. El
TY
a creat singur orizontul operei sale.
Cât de bine se acordă în concepţia sa liniștea suprafeţelor,
simţul proporţiilor, ideea de clasicism în general, cu freamătul unei
SI
puternice sensibilități! Flaubert nu este o inteligenţă rece, care
enunţă principii estetice, ci un om viu, agitat de pasiuni, de arză-
ER
toare dorinţi. Dar cl ştie să planeze asupra vieţii sale. EI ştie să
domine, să ordone, în vederea unei mari creaţii freamătul său
interior.
V
El nu renunţă la voluptatea freamătului —şi aceasta e de
NI
sigur o trăsătură romantică. Conştiinţa unci vieţi spirituale ple-

nare, cl o păstrează întreagă. « Moi je ne cherche pas le port, mais
U
la haute mer» spune cl. «Au fond je suis. !homme des brouil-
lards et c'est ă force de patience et d'âtude que je me suis dâbar-
AL
rass& de toute la graisse blanchâtre qui noyait mes muscles » 2).

Și altădată, folosind o imagine superbă: «...j'€tais comme les
cathedrales du XV-e sicle, lanctole, fulgurant » 3).
R
Ideile ce şi le făurise despre frumos erau pentru el singurele

NT
realități ale lumii, idolii săi. Viaţa lui în ele își avea raţiunea:
« Sais-tu ce qu'il y a de plus intime, de plus cache dans tout mon
coeur et ce qui est le plus moi dans moi? Ce sont deux ou trois
CE
pauvres idâes d'art couvâes avec amour. Voilă tout» 4).

Care sunt ideile sale, nu e prea greu de descifrat. Ele postulează
idealul de clasicism. « A imita natura », acesta e principiul şi con-
/
cluzia lui. Natura, în totalitatea ci, ca izvorul fremătător al vieţii

şi ca un tot organizat arhitectonic.
SI
IA
1) Flaubert, Correspondance, 6dition du centensire, t. Î, p. 127. -

3) Idid,, t. 1, p. 459 și 404.
3) Ibid., t. IL, p. 18.
U
4) Ibid,, t. L, p. 197,
BC
RY
De astădată «natura > nu mai e palidul model clasicist al lui
RA
Boileau:
Que la nature done socit votre €tude unique,
L IB
ci conceptul naturii integrale, cu toate splendorile şi mizeriile
ei, pe care le revelase lumii-romantismul, realismul, naturalismul.
Aceste şcoale, aceste formule literare, au fecundat sensul in-
telectualist al naturii clasiciste. Natura aceasta infinit de bogată,
ITY
„care devine modelul lui Flaubert, e mult mai aproape.ca sens de
natura concepută de marii clasici ai antichităţii, în special.de
tragicii antici — decât de aceea care se reilectă în arta poetică a
RS
lui Boileau și, implicit, în marile creaţii ale secolului al XVII-lea..
» Doctrina literară a secolului XVII-lea se ivise după o lungă
perioadă de formaţie intelectuală... Se ştie cât de agitată fusese
VE
acea epocă, câte discuţii, câte controverse au avut loc pentru a
preciza sensul idealurilor sale literare şi a le îngloba în formule
mai mult sau mai puţin riguroase.
NI
Scriitorii secolului al XVII-lea, oamenii acelui «esprit de gto-

mâtrie 9 au despuiat cuvintele de orice «vag», de marginea lor
U
de umbră. Câmpul lor a fost restrâns, Ele au câştigat în precizie,

„dar au pierdut din înțelesurile lor virtuale.
AL
“ Cuvântul « nature », în concepţia lui Boileau, ne indică natura

— umană şi, mai precis, o natură umană medie, departe de excep-
TR
ţional, de monstruos, o natură care să respecte «la biens6ance

du siecle >. ,
Această concepţie proprie întregului clasicism francez răsfrânge
EN
mai mult decât oricare alta modul social al epocii sale: regele
absolut, societatea restrânsă, aristocrația dominantă în maniere
şi în bunul gust. Literatura căpătase un caracter quasi oficial.
/C
Ea devenise imaginea acestei societăţi rigide. Boileau însuşi, re-

strângând parcă sfera conceptului său de natură, îndeamnă pe
scriitori să-și ia modelele din viaţa dela curte: . -
SI
« Etudiez la cour et connaissez la ville».

IA
Scriitorii lucrau la lumina unui soare artificial. Lumea lor era

strict limitată, Apariţia unei opere care ar îi depășit această lume
ar fi fost privită ca o erezie. Nimic mai adequat decât expresia
U
cu care Flaubert caracteriza produsele de mai târziu ale acestui

BC
spirit: « Ce qui nous manque, c'est l'audace. A force de scrupules

1
POETICA LUI FLAUBERT ȘI IDEALUI, CLASIC 557
RY
nous ressemblons ă ces pauvres devots qui ne vivent pas de peur
de lenfer 21).
RA
Convenienţele sociale deveniseră regule, stricte de viaţă şi de
artă. «Le biensâance », «le bon got» erau tutelare. In ce măsură
aceste lucruri aveau să devină tipare —şi în accastă calitate
LI B
nefaste pentru literatura franceză — ne-o spune însuși Flaubert.
«Il y a une chose qui nous perd, vois-tu, une chose stupide qui
nous entrave: c'est «le goât» le bon goât. Nous en avons trop,
je veux dire que nous nous en inquictons plus qu'il ne faut» 2),
TY
Desigur, impulsul personal al capetelor eminente ale epocii
a jucat și cl un rol carecare.
SI
Poziţia doctrinală a lui Boileau a fost mult prea rigidă. EI
a dus atât de departe tonul său dogmatic, încât poţi avea impresia
ER
că tindea, ca teoretician, să ia locul autorului, substituind regulele
sale creaţiei însăși. Forma dată prevala asupra fondului. Astăzi
aceste pretenţii nu. pot fi privite decât cu ironie. Şi un mare cer-
V
cetător în domeniul literaturii, compatriotul nostru Pius Servien,
NI
a putut denunța cu eleganţă vanitatea acestui dogmatism. « On

ne peut pas 6riger en rtgles universelles le râsultat d'observations
U
justes, sans doute, mais aussi incompletes que, par exemple, les
remarques d'Aristote sur la tragedie,. qui ont haant, enchaîn€ et
AL
parfois servi les poctes classiques frangais,... car toutes les regles
ne sont qw'observation partielle du pass, qui n'est que partie
de ce qui peut-âtre. II est aussi impertinent d'enseigner ă un potte
R
commenţ doit naître sa poâsie, qu'ă une mere comment doit naiître
NT
son enfant. Quelques conseils d'hygiene, un peu de maieutique, soit,

mais il ne faut pas dicter ses râgles ă la nature qui enfante, en preten-
dant les connaître mieux qu'elle, parce qu'on aura fait antâricurement
CE
quclques bonnes observations sur la nature au travail» 5).

Pius Servien însuşi pare a relua, în acest citat, critica pe care
Moliere sub specia lui Durante din « Critique de Ecole des femmes »
/
o făcea în sfârşit doctrinarilor timpului său. «Il semble, ă vous

ouir parler, que ces râgles de Part soient les plus grands mystâres
SI
du monde et cependant ce ne sont que quelques observations

IA
1) Dbid, v. d, p. 55
*) Flaubert, op. cil. t., Î, p. 351.
3; Pius Sarvion, Princizes desthitique, &lition Boivin et C-ie, Paris, 1955,
U
p. 157, :
BC
RY
aisces que le bon sens a faites sur ce qui peut âtre le plaisir que
RA
Von prend ă ces sortes de poemes; et le mâme bon sens qui a fait
autrefois ces observations les fait aisement tous les jours sans le
secours d'IHorace ct d'Aristote ».
L IB
Exemplul tragic al unei cariere frânte sub tirania regulclor
a fost Corneille. Puterea lui de creaţie, personalitatea lui, sufletul
său bogat, au fost oarecum înăbușite. Acest geniu puternic a
luptat toată viaţa cu conceptele clasicismului formal, ca un uriaș
ITY
prins în lanţuri. Câtă trudă din partea lui în « Examens » pentru
a-și justifica fantezia, prodigioasele visări !
Ca o compensație pentru opera acestui titan înfrânt, ni se aduce
RS
exemplul lui Racine. EI reprezintă într'adevăr clasicismul seco-
lului al XAVil-lea. « La bienscance » şi «bunul gust», sunt proprie-
tățile sale. Niciun « vag » nu înconjoară dramele sale, nici un mister
VE
în ambianța lor, chiar când acolo se petrece misteriosul contact
dintre omenesc şi divin. Racine lucrează cu toate elementele dramei .
NI
— conform esteticei lui Boileau — așa cum s'ar lucra într'un labo-
ratoriu, cu eprubete, cu reactivi. El e un căutător de esențe. Teatrul
U
său respiră ceva din atmosfera purificată a laboratorului. Niciun

„element străin nu intervine spre a-i turbura experimentul. Cercul
AL
în care se agită personajele sale, este periect circumscris. Se simte

o mână măiastră, o stăpânire de sine, o atitudine rece de savant.
Lipsa de pe scenă a banchetelor sau a crimelor, corespunde
TR
unui ideal de puritate. Racine lucrează numai cu elemente pure.

Personajele lui trăiesc pe scenă momentul cel mai intens al exi-
'stenţei lor. Nimic nu le va distra, nu le va înlătura, o clipă măcar,
EN
de la finalitatea spre care tind. Natură indiferentă nu există în

opera lui, ci o atmosferă voită, combinată din elemente puternice,
care contribuie la rapiditatea şi intensitatea acţiunii.
/C
„Acel aspect de gratuitate estetică, de linişte, de majestate,

nu îusese redat decât de antici. Tragediile greceşti sunt pline de
mari desfătări: corurile care cântă, invocaţiile, imprecaţiile, me-
SI
ditațiile asupra omului, asupra universului, asupra dragostei,

asupra frumuseţii.
IA
Dar tragedia antic —« Cântecul

ă ţapului» — se petrecea în
plină natură, nu în încăperile Curţii. Reprezentaţiile din Atena
U
aveau cerul, marea, dealurile, orizontul infinit ca decor. Ar fi

interesant să facem următoarea încercare: să dăm unci tragedii
BC
POETICA LUI FLAUBERT ŞI IDEALUL CLASIC stg
RY
a lui Racine natura ca ambianţă. Nu ştiu dacă reprezentaţia ar
rezista.
RA
Opera de artă aşa cum a fost concepută de clasicismul antic
se naște în plin aer, ca floarea ce se îmbată deopotrivă de pământ
şi de soare. Ea creşte viguroasă ca stejarul din fabula lui La
LI B
Fontaine:
Celui de qui la tâte au ciel ctait voitine,
Il: dont les pieds touchaient ă Perpire des morts,
TY
Dar, opera lui La Fontaine însuşi este cea dintâi afirmare a
unor tendinţe contrarii. E opera unui om care nu s'a lăsat impre-
sionat de Curte şi Oraş ca exemple ale Naturii — €tudiez la Cour
SI
el connaissez la ville — ci a recurs la modelele adevărate ale Naturii.
Contemplând-o şi iubind-o, el a pătruns ceva din misterele ci:
ER
On me dit I&-dessus: « D> quoi vous ploianez-vous?..,
Do quoi? voilă mes gens aussitOt en courroux ;
V
Ils se moquent de moi qui, ploin de ma lecture,
/ais partoui piecheant Part de la simple nature 1)
NI
Souvent ă mareher seul j'oso me hasadler,

Oa ma verra touinpura pratiquer cet usage...
U
Dacă poetica lui Boileau și-a aflat temeliile filosofice în opera

lui Descartes — considerată ca i.vorul întregului raţionalism este-
AL
tic — aceste tendinţe manifeste în La Fontaine îşi află temeiul

în cugetarea lui Pascal, care sparge cadrele cugetării lui Descartes,
R
care desvăluie o lume de dincolo d€ rațiune, care creează, cu un

cuvânt, o estetică nouă.
NT
« La vraie €loquence — scrie Pascal — se moque de I'6loquence,

la vraie morale se moque de la morale, se moquer de la philosophie |
c'est vraiment philosopher ?) ».
CE
Aceste rânduri revoluționare, în aparenţă, cuprind de fapt

secretul clasicismului. Opera de artă e aici ca o fiinţă vie. Regula
nu e condiţie apriorică, ci ca se impune în chip necesar ca un sigil
/
al armonici, al măsurii, ca sufletul ei personal.

SI
Noi forţe încep să prelucreze, așa dar, staticele concepte ale

secolului al XVII-lea. Se desemnează drumul unei evoluţii viitoare,
IA
1) La, Fontaine, Epitre & Monscigncur Ptutque de Soissons, 6d. des Grands
Eo:ivains de Ja France, t. VI, p. 219. ,
U
2) Pascal, Penstes, clition Brunschvieg, section I, p. 4; 18.

BC
RY
In opera romanticilor, în opera lui Flaubert, estetica pascaliană
RA
va afla un răsunet profund.
Pentru moment, Descartes domină şi spiritul său se va mani-
festa_suveran în cursul întregului secol al XVII-lea. Pascal însă
L IB
poate fi considerat creatorul unei estetici, care, dincolo de sistem,
poartă în sine germenul unui clasicism profund, un clasicism mai
apropiat prin substanţă de marile creaţii ale antichităţii.
ITY
Acest clasicism, în care e înglobat un sens infinit mai bogat
al frumuseţii naturale, constituie —precum spuneam — climatul
specific al operei flaubertiene.
Prin «natură », Flaubert înţelege universul însuşi. El nu va
RS
predica o imitație propriu zisă a acestei naturi, ci o divinaţie a
legilor ci ascunse, o reintegrare în ritmul ci vital, o nouă creaţie.
VE
« L'Art 6tant une seconde nature, le crâateur de cette nature la
doit agir par des procedâs analogues )1). Astfel scriitorul se va
apropia de adevăr. « J'ai suivi, j'en suis sâr, Pordre vrai, Vordre
NI
naturel > 2),

Flaubert este pătruns de ideea armoniei existente în univers.
U
Flaubert nu-şi justifică principiile, fireşte, prin autoritatea unui

Aristotel sau altui mare teoretician. Teoriile lui, ca şi ale lui Pascal,
AL
sunt “personale. Ele coincid însă integral cu legile generatoare de

opere clasice, legi superioare bunului simţ al oamenilor. Senti-
mentul unci mari puteri creatoare îl animă.
TR
După teoria lui Flaubert, o luptă se încinge între creatorul

de artă şi elementele creaţiei artistice. Opera scriitorului va fi o
EN
transpunere, o transfigurare. Omul cu preocupările lui de toate

zilele, cu ceca ce este interesant azi și mâine, dispare. Tot ce e
“contingent se dă la o parte, lăsând locul emoţiilor estetice, ele-
/C
mentelor durabile, generale. Creatorul lucrează pentru eternitate.

Pascal spunea că există un ideal de frumuseţe unică, pe care,
urmărindu-l, un scriitor va ajunge la o expresie universală. Este,
SI
cred, ceea ce au făcut clasicii secolului al XVII-lea. Pascal însă

nu se mărginește aici. Să nu pierdem din vedere — spune el —
IA
idealul de frumuseţe particulară, care există 'în fiecare artist,

variind după natura fiecăruia şi care înseamnă opera cu pecetea
U
:) Flaubert, op. cit., t. Î, p. 486,

BC
2) Ibid., t. IL, p. 48.

POETICA LUI FLAUDERT ŞI IDEALUL CLASIC sm
RY
temperamentului său: «comme îl y a un rapport pariait entre
une chanson et une maison qui sont faites sur ce bon modele, parce
RA
qu'elles ressemblent ă ce modăâle unique, quoique chacune sclon
son genre 51).
Fireşte, autorul nu se desvăluie în opera sa, dar aceasta traduce
LI B
tot zbuciumul său interior, tot acel «cl însuși » şi fiecare pagină
a operei sale e impregnată de personalitatea sa. Pentru aceasta
nu e deloc nevoie ca autorul să se descrie pe sine, vorbind la per-
TY
soana întâia.
Cu drept cuvânt, Thibaudet scrie despre Flaubert: cil n'a
fait aucun roman impersonnel ct objectif, sans y mettre des mor-
SI
ceaux de lui-meme, sans s'y mettre lui-mâme ct peut-âtre de fagon
plus complâte et plus profonde que sil s'âtait expos€ avec un parti
ER
__pris de confession. Îl ne se trompait pas et îl ne trompait pas celle
A qui il parlait quand il disait:'« Madame Bovary c'est moi?).
- Aceste ultime cuvinte nu sc ştie însă dacă Flaubert le-a pronunţat
V
de fapt. Dacă ar fi să luăm mărturia sa scrisă, el nici nu le-ar fi
NI
putut pronunţa. Intr'adevăr, iată ce scria Flaubert despre cartea

sa în 1851: «Ce livre tout en calcul et en ruses de style, n'est pas
U
de mon sang, je ne le porte point en mes entrailles, je sens que

c'est de ma part une chose voulue, factice ». El visa să scrie odată
AL
o carte care să-l reprezinte: «un jour j'accoucherais peut-âtre d'une

cuvre qui serait mienne au moins» 8).
Când Pascal a spus: «le moi est haissable», prin «le moi» a
R
specificat, desigur, efemerul din noi, preocupările de toate zilele,

NT
nu omul în sine, care l-a interesat mai presus de toate. Inzestrat

cu un fin simţ de observaţie și alegere, Pascal a surprins infinita
varietate dintre oameni: «ă mesure qu'on a plus V'esprit, on trouve
CE
qu'il y a plus d'hommes originaux; les gens du commun nec trouvent

- pas de dificrence entre les hommes » 4). Să observăm deci dife-
renţele dintre oameni, dar să nu ne închinăm acestor manifestări
/
variabile ale omenescului; cele sunt «haissables». Pascal mărtu-

SI
riseşte, așa dar, pentru un «eu» esenţial —acel «eu» pe care şi

Valâry îl consideră tot atât de sus, ca expresia supremă a omenescului
IA
"+) Pascal, op. cit., section I, p. 41.

:) Thibaudet, Flaubert, d. N. R. F. Paris, 1935, pp. 77—78.
U
*) Flaubert, op. cit., t. I, p. 408.

4) Pascal, op. cil., seoțion I, p. 21.
BC
RY
5 72 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
din noi: «Notre personalite clle-mâme, que nous prenons gros-
RA
sitrement pour notre plus intime et plus profonde proprietă, pour
notre souverain bien, n'est qu'une chose et muable et accidentelle
aupres de ce moi le plus nu»). Acest «eu» e pentru Pascal sin-
L IB
gurul principiu de creaţie: «Ils ne savent pas que je juge par
ma montre »2), spune el dând astfel un drept nelimitat persona-
lităţii creatoare. i |
ITY
" Flaubert mărturisește aceeaşi idee, punând o condiţie perso- *
nalităţii creatoare: de a rămâne ascunsă: « C'est un de mes prin-
_cipes, qu'il ne faut pas s'ecrire, —scrie Flaubert. L'artiste doit
&tre dans son ceuvre. comme Dicu dans sa creation, invisible et
RS
toui-puissant; qu'on le sente partout, mais qu'on ne le voie pas» 2).
Autorul să se învingă, spre a îi cl însuşi în mod cât mai intens.
VE
Să nu se exhibe, spre a putea rămâne cl însuşi. Opera de artă să
fie o reintegrare a omului în ordinea lumii, o reconstituire, o nouă
creaţie, de același ordin ca şi creația naturii.
NI
Totul poate fi subiect de artă, spune Flaubert, dar autorul

plecând dela ce vede, transfigurează, metamorfozează. El poate
U
împreuna râsul şi tânguirea, cu singura precauţie de a nu se depărta

de adevăr: « Le comique arrive ă l'extrâme, le comique qui ne fait
AL
pas rirc, le Iyrisme dans la blague, est pour moi tout ce qui me
fait le plus envie comme €crivain » 4),
Flaubert iubea grotescul, de altiel mult mai apropiat de natură
TR
decât comicul: «Ce qui m'empâche de me prendre au stricux,

quoique j'aic l'esprit assez grave, c'est que je me trouve tres ridicule,
non pas de ce ridicule relatif qui est le comique theâtral, mais
EN
de ce ridicule intrinseque ă la vie humaine elle-meme et qui ressort

„de action la plus simple ou du geste le plus ordinaire».
/C
Thibaudet afirmă că această apariţie a grotescului în opera

lui Flaubert ar fi «un dechet dont lartiste se debarasse» 5). Ar
fi, la Flaubert, acea atitudine întruchipată de el în «le Gargon»
şi de care s'ar descărca în mod oportun -în romanele sale. Dar
SI
«le Garqon » nu este o faţă trecătoare a lui Flaubert, un sentiment

IA
:) Valy, Intr. & la intihcde de L. de Vinci.

3) Pascal, op. cit., sect. I, p. 20.
2Y Flaubert, op. citi; t. IL, p. 272,
U
€) Ibid.. t. 1, pp. 438—439.

BC
5) Yhibaudet, op. cit., p. 21.

e j
POETICA LUI'FLAUBERT ŞI IDEALUL CLASIC 573
RY
la suprafaţa sufletului său. «Le Gargon » este strâns legat de o idee
ce caraterizează profund şi stabil personalitatea lui. Aflăm această
RA
idee în toate operele lui Flaubert. O aflăm încarnată şi amplificată
cu virtuozitate în « Bouvard et Pecuchet ». «Le Gargon » era, după
cum ni-l definește nepoata lui Flaubert, «une sorte de: Gargantua
LI B
moderne, aux exploits homâriques, dans la peau d'un commis
voyagcur. Le Gargon avait un rire particulier et bruyant qui
&tait une sorte de ralliement entre les initi6s ». Flaubert iubea con-
trastele. EI nu tindea spre uniformitate ci spre ce numca el «la
TY
grande synthâse »: « Si jamais les effets d'une symphonic ont cte
reports dans un livre, ce sera lă. II faut que ga hurle par ! ensemble,
SI
qw'on entende des beuglements de taureaux, des soupirs d'amour
et des phrases d'administrateurs; il y a du soleil sur tout cela
ER
ct des coups de vent qui font remuer les grands bonnels»1).
In această atmosferă de înaltă exaltare, în mijlocul vieţii îre-
netice a elementelor, acolo se linişteau contrastele, se împăcau
V
contrariile, se opera «marca sinteză ». Armonia operei răsărea din
NI
marea ei diversitate. .
In ca se relevă complexitatea naturii. Ea este însă rodul unci
U
lungi claborări. Nu se naşte decât din suferință. «N'en est-il pas

de la vie d'artiste, ou plutât d'une ceuvre d'Art ă accomplir, comme
AL
dune grande montagne ă escalader? Dur voyage ct qui demande

une: volont€ acharntel D'abord on apergoit d'en bas une hsute
cime; dans les cicux elle est &tincelante de puretă, elle est citra-
R
yante de hauteur! et elle vous sollicite cependant ă cause de cela

NT
mâme. On part, mais ă chaque plateau de la route, le sommet

grandit, Vhorizon se recule, on va par les prâcipices, les vertiges
et les decouragements, il fait froid | et I'eternel ouragan des hautes
CE
regions vous enleve en passant, jusqu'au dernier lambeau de votre

vâtement; la terre est perdue pour toujours ct le but sans doute
ne s'atteindra pas... C'est Pheure oii l'on compte ses fatigues,
oi l'on regarde avec &pouvante les gergures de sa peau. L'on n'a
/
rien qu'une indomptable envie de monter plus haut, d'en finir,

SI
de mourir. Quelquefois, pourtant, un coup des vents du ciel arrive

et devoile ă votre €blouissement des perspectives innombrables,
IA
infinies, merveilleuses! A vingt mille pieds sous soi on apergoit

U
1) Fiaubert, op. cit, t. IL, p. lor.

BC
RY
les hommes, une brise olympienne emplit vos poumons gâants et
RA
l'on se considâre comme un colosse ayant le monde entier pour
piedestal. Puis, le brouillard retombe, et lon continue ă tâtons,
s'6corchant les ongles aux rochers et pleurant de la solitude. N'im-
L IB
porte, mourons dans la neige, pârissons dans la blanche doulcur -
de notre dâsir, au murmure des torrents
de PEsprit, et la figure
tournee vers le solcil»1)!
Desigur, acestea sunt condiţiile exterioare ale creâţiei, decorul
ITY
ei. Exaltarea aceasta, febra aceasta, sunt necesare celui ce pătrunde
în sanctuar. Dar acolo nu se poate lucra cu aprindere, cu'emotivi-
tate, cu enervare. Nicio patimă să nu se răsfrângă în opera ta.
RS
Estetica lui Flaubert pretinde ca emoţiile cele mai intense să fie
coordonate, să fie supuse unei invizibile dominaţii. Imaginaţia
clocotitoare «ces bals masqucs de limagination» se va calma.
VE
Este nevoie de linişte, de metodă, de revenire, de corectare! « La
"correction (je Pentends dans le plus haut sens du mot) fait ă la
NI
pensâe ce que l'eau du Styx faisait au corps d'Achille: .elle la

rend invulnârable et indestructible » '). Flaubert va cere autorului
U
să se dedubleze când lucrează. Se va încinge o luptă între firea de

dominație şi de critică a autorului şi cea de revoltă, de rezistenţă
AL
continuă. Această dedublare n'are nimic de a face cu dualismul lui

Descartes. Eul şi lumea exterioară nu se vor privi faţă în faţă,
ci mai curând se vor confunda. Dar chiar în această intimă cores-
TR
pondenţă, vor exista mereu două feţe ale omului: conducătorul,

dominatorul şi elementele în desordine, perturbațiile sufleteşti.
De o parte ființa mereu vie, mișcată de misteriosul flux şi
EN
reflux al sufletului său, de altă parte ochiul tutelar care alege,

“impune măsura atâtor posibilităţi de gândire. « Cette disposition
/C
ă planer sur soi-mâme est peut-âtre la source de toute vertu. Elle

vous enl&ve ă la personnalite, loin de vous y retenir»?).
După această luptă scriitorul atinge acel moment de linişte
sufletească, când îşi va contempla «ideca» ca pe un model. «Et
SI
plus la proie que Von convoite est-elle inquiâte ct fugitive plus

faut-il de prâsence et de volont€ pour la rendre âternellement
IA
1) Idid., t. II, p. 123.

U
:) Flaubert, op. cit., t. II, p. 6.

BC
*) Ibid., t. 1, p. 438.
LUI FLAUBERT ȘI IDEALUL CLASIC 575
POETICA
RY
presente, dans son attitude 6ternellement fuşante 51) — va scrie
Paul Valery definind această dramă a scrisului. Ajuns la starea
— va spune
RA
de liniște supremă a momentului creator, sufletul
Flaubert — sc clârifică, devine «assez pur pour que Ies €toiles
du ciel s'y mirent jusqu'au fond »2). Stăpân, în fine, pe puterile
LI B
sale, el va rămâne impasibil, în zona aceea luminată, atinsă după
atâta trudă.
Flaubert avea cultul formei până la suferință. Zile şi nopţi
dearândul îşi modela frazele, lucra să-şi lege imaginile, metaforele
TY
unele de altele, să le vadă înşirate natural pe firul conducător al
ideii. « ...la forme est un marbre, mais non! la forme est la chair
mâme de la pens6e, comme la pensce en est Pâme,la vie; plus les
SI
muscles de votre poitrine seront larges, plus vous respirerez â
Vaise » 2). Opera de artă, ca ființă vie, este făcută din spirit şi ma-
ER
terie. O legătură profundă există între idee şi formă, atât de pro-
fundă încât limitele dintre ele nu se pot discerne niciodată. Arta
V
scriitorului este aceca de a da ideii forma — singura formă — care-i
convine: «le style €tant A lui scul une manitre absolue de voir
NI
les chose» s4). Ideea poate exista, nu importă, forma este nouă.
Impreună cu Pascal, vom răspunde celor care într'un suspin au
U
declarat: «Tout est dit» — Qu'on ne dise pas que je n'ai rien
dit de nouveau, la disposition des matitres est nouvelle ».
AL
Flaubert avea cultul formei în aşa măsură încât într'o zi,

pentru a da sentimentului său o expresie puternică, mărturisi că
R
«ideea se naşte din formă ». «De la forme nait Videe, une phrase
que lui a dite ce matin Flaubert» notează Îraţii Goucourt în
NT
jurnalul lor. Cu altă ocazie Flaubert. citează această frază a lui

Buffon din discursul său la Academie: « La manitre dont une verite
CE
est enoncce, est plus utile ă l'humanit6 mâme que cette verite ».
Fireşte, în lumina esteticei flaubertiene, acestea nu sunt decât
paradoxuri scânteietoare.. ,
Flaubert visa un stil îndrăzneţ, grandios, ca și ideile sale.
/
lubea înainte de toate metaforele, imaginile puternice, frazele

SI
sonore, bine articulate, pline de relief. Avea nevoie de un stil

IA
1) Valâry, au sujet VAdonis.

3) Flaubert, op. cit., t. I, p. 408.
3) I0id., t. II, p. 19.
U
« Ibid., t. IL, p. 417.

BC
RY
“propriu, de perioade lungi curgând ca nişte fluvii bogate în ape,
RA
cu mari ocoluri, desfăşurându-se în plin aer, în plin soare. «Un
style... qui serait rythme comme le vers, prâcis comme le langage
des sciences et avec des ondulations, des renflements de violoncelle,
L IB
des aigrettes de feu. Un style qui vous entrerait dans l'idâe comme
un stylet, et ot votre penste enfin voguerait sur des surfaces
lisses, comme lorsqu'on file dans un canot avec bon vent arricre >).
Precum vedem, poetica lui e străbătută de sensul frumuseţii
ITY
celei mai bogate. E iluminată de conceptul unei naturi complexe,
nespus de variate, concept care integrează revelațiile romantismului,
realismului, naturalismului. Legile armonici, ale măsurii fundamen-
RS
tale sunt acelea care pun însă pe. concepţia lui Flaubert accentul
autentic al clasicismului. .
De aceca, concepţia lui se apropie — spuneam — de concepția
VE
clasicismului hellenic. Viziunea lui despre stil — citată mai sus —
ar fi ilustrativă pentru însăşi tragedia antică. Și sensul frumuseţii
NI
naturale, graiul pasiunii, plasticitatea expresiilor, toate acestea ţin

la cl, mai puţin de tiparele culturii franceze, cât de sentimentul
U
lor direct. Și aceasta constituie secretul creaţiei clasice adevărate.

S'a vorbit mereu de Flaubert ca mare admirator şi cunoscător
AL
al Orientului, dar nu cred să se fi pus în evidenţă dragostea și

înţelegerea ce a avut-o pentru Grecia lui Pericle. « Y-a-t-il quel-
qu'on qui aime mieux l'antiquite que moi, qui Tait plus râvee,
TR
ct fait tout ce qu'il a pu pour la connaitre; et je suis pourtant un

des hommes (dans mes livres) les moins antiques qu'il y ait»2).
Dar soluţiile marilor probleme ale frumosului el le vedea în opera
EN
artiştilor Hâlladei: «Il n'y a qu'ă voir au Parthânon, pourtant,

les restes de ce qu'on appelle le type du Beau. S'il y a jamaiscu
/C
au monde quelque chose de plus vigoureux et de plus enature»

que je sois pendu» şi adaugă, cucerit de frumuseţea unui basso-
relief: « Comme on serait tombâ devant ă genoux en croisant les
mains. J'ai senti lă-devant, la beaute de l'expresion «stupet acris >;
SI
un peu plus j'aurais pri€» 2). Convingerile sale, atitudinea sa este-

tică au fost fixate pentru totdeauna în contact cu aceste incom-
IA
) Flaubert, op. cit, t. I, p. 136,

U
2) Ibid.. t. |, p. 401.
2) Ibid., t. 1, pp. 392—393.
BC
POETICA LUI FLAUBERT ȘI IDEALUL CLASIC 77
RY
4 .
parabile expresiuni ale frumosului. El visa uncori la viaţa însăşi

„a antichității. Autorul lui Salammb se vedea Ja umbra porticelor:
RA
« Que n'ai je vecu surtout au temps de Pericles pour souper avec
Aspasie couronnâe de violettes et chantant des vers entre des
murs de marbre blanc! As-tu €prouveă cela quelquefois, le îrisson
LI B
historiquc? » scrie Flaubert Musei sale, Louise Colet 1).
Construind din intuiţiile sale asupra Frumosului poetica sa,
Flaubert n'a rămas — ca raţionaliştii clasicismului francez
— imi-
TY
tatorul formelor doar ale clasicismului hellenic,
— forme care la
ei devin formule. Şi prin aceasta el este, infinit mai mult decât
ei, credincios spiritului clasic.
SI
Pentru Flaubert scriitorul e un semizeu, care lucrează cu imen-
sitate. Totul e să ştii păstra proporţiile fericite, armonia, spiritul
ER
formei. Opera de artă e o mare sinteză, un fericit echilibru între
imaginaţie şi rațiune. Formele nu sunt canoane, ci ele urmează
să fie recreate neîncetat: « La forme antique est insuifisante ă nos
V
besoins, soyons aussi artistes qu'eux si nous le pouvons, mais
NI
autrement qu'eux> ?).

Flaubert însuşi n'a realizat în opera sa magnificele sale intuiţii
U
despre artă. Concepţia lui — care e clasicism autentic —atât de

viu în paginile Corespondenţei, e, în opera sa, de atâtea ori, numai
AL
virtualitate. Imaginaţia lui Flaubert a fost mai mult strălucitoare

decât creatoare... ,
De fapt, el a postulat adevărurile unice ale artei în funcţie
R
de acea armonie, de acel acord suveran care e propriu oricărei

NT
creaţiuni organice, naturale, propriu naturii în divina ci complexi-

tate. Regulile însăşi nu importă. In măsura în care este creație
autentică, orice operă este clasicism,
CE
Și aici un summum de condiţii şi de regule prestabilite — legile

celei mai mari creaţiuni artistice — coincid în chip paradoxal cu
un summum de libertate artistică...
/
Aceasta este învăţătura lui Flaubert!

SI
MARIE ALEXANDRESCU
IA
:) Did, t. £, p. 407.
U
2) Flaubert, op. cit. t. Il, p. 92.

BC
RY
RA
L IB
ITY
INTÂLNIRE
In înflorirea roză de măr şi de cais,
RS
mi-ai dăruit nădejdea rodităde 'ntâmplare — :
nu bănuiam: credinţa sau roza înflorare
o să rodească drumul către Eden deschis
VE
sau către Iad—ispită de doruri pierzătoare —.
NI
Tu nu-ţi sădeai în suflet nedumiriri asemeni;

trăind doar ritmul clipei mocnit de *'nfiorare,
îţi cadenţai frenetic a firii revărsare;
U
nu-ți prezicea nimica viaţa între semeni, |

credinţele din preajmă sau roza înflorare...
AL
Tiptil, necunoscutul se furişe 'ntre noi,

TR
„legându-ne de inimi strâns cosmica poruncă.

Să nu scrutăm genunca din dragostea adâncă,
ne-a mărginit privirea numai la amândoi
EN
şi n'am văzut că 'n lume mai sunt şi alţii încă...
«++ De-atuneca, timpul veşnic crescu mai duşmănos

/C
hrănit de toţi aceia ce-a noastră ignorare

îi cuprinsese "n totul; dar marea 'nvolburare
ne-a presărat în cale atât de mult frumos,
SI
fixându-ne privirea doar către zări stelare.

IA
U
BC
RY
RA
LI B
GRAVITAȚIE
TY
Te. porţi pe 'ntinsul sufletului meu,
SI
purtând iubirea ta stăpânitoare,
cum luna 'n trâmbe de reflux mereu,
ER
tot smulge apa 'n fremătări din mare.
Magnetizat e lanţul nevăzut;

V
cu tot mai dulce dor în cl mă leagă—
cu cât m'afund în spaţii şi trecut,
NI
fiinţa noastră-o simt şi mai întreagă.

U
Mă duc cu 'gându 'n lumile cereşti,

la legile ce ţin de-astronomie
AL
şi doar așa înţeleg cât de fireşti

şi "n dragoste asemeni pot să fie.
R
NT
CE
/
SI
IA
U
BC
RY
RA
L IB
ITY
CULESUL DE IUBIRE
Din brazde-aristocratici iar crinii ne imbie
RS
cu argintate cupe să bem parfum din soare;
să rătăcim pe-aceleaşi cărări turburătoare,
jar ne îmbie teii, cu-acecași grea beţie |!
VE
Cum vezi, este acelaşi decor de altădată,
afară, ca şi 'n suflet, acum, ca şi 'n trecut—
NI
dar pe întreg decorul, mai vajnică s'arată

chemarea unei urme pe unde-am străbătut,
U
Cum îşi aşteaptă rodul bogata înflorire,

AL
stă 'ntocmai în alee deschis un cărucior

şi "n pâlcuri stau copiii să 'nceapă jocul lor
TR
doar să le-aduci tovarăş culesul de iubire.
CONSTANTIN STELIAN
EN
/C
SI
IA
U
BC
RY
RA
LI B
SPANIA SI HISPANISMUL
TY
Cu mult înainte de a se iniţia în ţara noastră mişcarea de înţe-
SI
legătoare simpatie ce a dus la înjghebarea Asociaţiei Româno-Spa-
niole «Traian », lumea întreagă şi în deosebi istoricii şi literaţii au
Cidului Campeador. ER
prins să-şi întoarcă privirile iar spre patria lui Don Quijote și a
Intre anii 1900 şi 1935 au apărut cărţile: Istoria Spaniei de aca-

V
demicianul francez L. Bertrand; Isabela Catolica a englezului W.
NI
T. Walsh; Filip al II-lea de alt englez, David Loth; Libertate şi

despolism în America Spaniolă, a englezului Cecil Jane, care este o
U
parafrazare a minunatei cărţulii Sfârșitul imperiului spaniol în

America, a consului francez Andre Marius; Ioana nebuna: viața ei,
AL
epoca şi vina ei, a istoricului german L. Pfandl, unde se spulberă le-

genda creată de Schiller în jurul neputincioasei figuri a principelui
Don Carlos, şi, în sfârșit, pentru a nu lungi lista, Prozalorii Spanioli, *
R
din 1923, a celui ce iscăleşte aceste rânduri,

NT
In toate aceste lucrări se revendică pentru Europa valorile

spirituale create de Spania în secolele al XVI-lea şi al XVII-lca, și
sunt cu atât mai prețioase, mai ales cele franceze şi engleze, cu cât
CE
sunt scrise de fiii unor naţii care până acum nu s'au prea sfiit să pone-
grească ceea ce laudă azi. Imparţialitatea lor iarăşi nu poate fi pusă
la îndoială, pentrucă Spania nu mai reprezintă azi pentru Anglia
și Franţa aceeași primejdie ca în veacurile amintite.
/
Louis Bertrand, care şi-a petrecuto bună parte din viaţă prin-
SI
tre spaniolii şi arabii din Algeria şi vorbeşte, acci, în multă cuno-

ştință ac cauză, tăgăduieşte aproape orice valoare civilizaţiei arabe
IA
în Spania, arabii fiind ci datori civilizaţiilor popoarelor pe care le-au

dominat. Şi n'avem niciun motiv să bănuim că Bertrand este înrâurit
U
în concluzii de Julian Ribera. Arabistul spaniol dovedeşte, într'ade-

BC
RY
s82 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
văr, în întinsa-i operă că limba familiară atât a ţăranului musulman
RA
cât şi a Emirilor din Andaluzia era el romance sau spaniola şi că nu
se poate vorbi de o soluţie de continuitate a spiritului occidental
în Sevilla şi Cordoba.
L IB
In ce priveşte Inchiziția, pe care Spaniolii nici nu prea îndrăz-
nesc s'o apere, Walsh spune că în 1492 se găseau în Spania aproape
3.200.000 de evrei convertiți sau neconvertiţi, cei mai puţin sinceri
ITY
fiind călăuziţi de bărbaţi puternici ce mângâiau gândul de a cuceri
Peninsula pentru Israel şi în stare, prin mijloacele avute la înde-
mână și ajutați de Turci, să-şi realizeze planurile. Poporul, descori
RS
ne mai putându-le suporta camăta şi trufia, se năpustea asupra lor,
pedepsind şi pe vinovaţi şi pe nevinovaţi. Ce era de făcut spre a se
zădărnici trădarea evreilor şi a evita ca mânia poporului să nu se
VE
reverse asupra tuturor? După ce cugetă în deajuns, Isabela, marea
regină, expulză pe evrsii practicanți ai "Talmudului, iar spre a cerne
pe cei sinceri de cei vicleni, încredinţă cercetările unui Tribunal
NI
alcătuit din bărbaţi de cea mai mare știință şi moralitate, cari erau
pe atunci călugării dominicani.
U
Pe Filip al II-lea, despre care s'a scris aproape tot aşa de mult
ca şi despre Don Quijote, şi poreclit vreme îndelungată « Demonul
AL
din Miază Zi» sau « Păianjenul Escorialului», David Loth îl înfă-

ţişază ca pe un suveran bun, îngăduitor cu toţi supușii, închinat
muncii plină de abnegaţie, poate zăbovelnic în luarea hotăririlor,
TR
dar iscusit, înţelept, patriot şi de o religiozitate împinsă până la

fanatism.
EN
In acelaş chip îl zugrăvește şi L. Piand], reducând în schimb la

proporţiile adevărate figura nevolnicului prinţ Don Carlos, peste
măsură de poetizată de alţi istorici şi dramaturgi. « Filip al II-lea —
/C
scrie Piandi — încerca “totdeauna şi cu eroică răbdare să împace

toate ncînţelegerile, să înfrâneze cu vorbă bună pe năbădăiosul ne-
bun (loco) şi să-l aducă pe calea judecății. I-a ridicat lista civilă
SI
anuală dela 60.000 la 100.000 de scuzi; i-a promis să-l ia cu el în

“Țările de Jos şi să-i încuviinţeze fără zăbavă nunta cu prinţest au-
IA
striacă, doar să se corijeze cât de cât.-l-a cedat chiar preşedinţia”

Consiliului de Stat, spre a lua parte la guvernare. Totul a fost însă
în zadar». (Revista de Occidente, IX, n. CI, p. 212).
U
Pfandl vorbeşte şi de un aspect mai puţin cunoscut al lui Filip al

BC
II-lea: de tatăl duios ce scria Infantelor că ducea dorul cântecului

SPANIA ȘI HISPANISMUL 583
RY
privighetorii şi făcea glume pe socoteala singurului dintre ce-i mai
rămăsese, şi stetea să-i cadă.
RA
După Cecil Jane şi Andre Marius, luptele de independenţă pur-
tate de popoarele hispano-americane, n'au fost duse împotriva
principiilor statornicite de ideologia secolului al XVI-lea, cât îm-
LI B
potriva viceregilor trimiși de Fernand al VII-lea şi Carol al III-lea.
Trufia, ncomenia şi lăcomia lor le-a împins la răsvrătire.
In Prozatorii Spanioli, apărută în 1923, cât şi în alte scrieri apă-
rute ceva mai târziu şi de atunci necontenit până azi, am susținut
TY
că Spania nu trebuie căutată în imaginea falsă şi repetată până la
exasperare a Legendei Negre, nici în Carmen de Mârimee, nici în alte
SI
născociri ale călătorilor străini cu icoana Spanici zugrăvită gata
de acasă, ci în duhul veacului al XVI-lea şi al Monarhiei Catolice,
ER
atât de limpede înfățișat într'o conferinţă de scriitorul Jos€ Rojas
y Moreno, Ministrul Spaniei la Bucureşti. Acest spirit se înalţă și
azi ncştirbit în faţa falimentului humanismului păgân şi naturalis-
V
mului vremurilor din urmă, spre a grăi seminţiilor lumii că progresul
nu se poate întemeia pe spontaneitatea biologică a omului, ci pe ju-
NI
decată, pe ordine şi silință ; că mântuirea nu stă în a se face ce se

vrea, ci în ceea ce trebuie să se facă. |
U
S'a convenit atunci că prozatorii ce înfăţişam constituiau o

revelaţie şi că literatura spaniolă contemporană poate sta în fruntea
AL
celorlalte literaturi.
E întrebarea acum: Ce fapt a determinat reacţia? Pentru care
R
motive şi-a întors iar privirile lumea spre Spania? Să lăsăm să răs;
pundă pe un spaniol care, cu ochiu ager a ştiut să lămurească lucru-
NT
rile. E vorba de profundul gânditor Ramiro de Maeztu, autorul

cărţii Defensa de la hispanidad publicată, şi e necesar să se reţie data,
CE
în 1934. «Dacă azi Europa —scrie Ramiro de Maeztu — şi în de-

osebi Anglia şi Franţa îşi întorc privirile spre Spania din veacul al
XVI-lea, pricina e că noi am crezut în adevărul obiectiv şi în ade-
vărul moral. Spania a crezut că ceea ce e bun trebuie să fie bun
/
pentru toţi şi că există un drept comun pentru toţi, cea mai iubită
SI
din dogmele ci fiind pe atunci unitatea genului omenesc şi egalitatea

esenţială între oameni, întemeiată pe putinţa de mântuire a suile-
IA
telor. In secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea au predominat credin-

ţele opuse. Tăgăduindu-se adevărul obiectiv, s'a susținut că oa-
U
menii nu se pot înţelege. Pe această supoziţie a unei Babilonii uni-

BC
RY
584 REVISTA FUNDAȚIILOR: REGALE
versale s'a întemeiat libertatea pentru toate doctrinele şi astfel pos-:
RA
tulată neînțelegerea tuturor, a fost necesar să se conceapă dreptul
ca mandatul voinţei celei mai puternice sau al majorităţii voinţelor,
nicidecum ca mandatul raţiunii rânduite spre binele comun.
L IB
Lucrul acesta a dus unde trebuia să ducă: la războiul tuturor
împotriva tuturor. In lăuntru, la lupta claselor sociale; în afară,
la războiul universal, urmat de rivalitatea armamentelor, care
alcătueşte continuarea războiului trecut şi pregătirea celui viitor.
ITY
Şi cum Spania secolului al XVI-lea, dinaintea haosului reprezenta,
cu monarhia-i catolică, principiul de unitate creștină, unitatea
genului omenesc, unitatea principiilor fundamentale ale dreptului
RS
natural şi a drepturilor ginţilor şi chiar unitatea fizică a lumii şi a
civilizaţiei în faţa barbari — privirile
ei îngrijorate de actuala in-
coherență a popoarelor trebuie să se întoarcă spre epopeea hispanică
VE
şi la principiile hispanismului, pentru motive asemănătoare celor
ce au împins Biserica în Evul Mediu să reînvieze, pe cât posibil, Sa-
crul Imperiu Roman, în speranţa că va putea să domine arbitraris-
NI
mul neamurilor şi al regilor» (p. 196). |

Acum, îndepărtând contrazicerea ce pare că există între cuvin-
U
tele cugetătorului spaniol şi firea spaniolă, așa cum am fost obiș-.

nuiţi s'o vedem din afară, cred că voi izbuti şi să desprind şi prin-
AL
cipiile călăuzitoare ale hispanismului, ce au dat atâtea roade şi vor

mai avea să dea. ”
TR
-. Scriitorul nostru spune că Spania crede în egalitatea esenţială”

a oamenilor. Afirmația nu s'ar potrivi cu părerea curentă despre
Spanioli, anume că sunt mândri şi se socot alt popor ales. Acum
EN
câțiva ani, doctorul Gregorio Maranon, făcând parte din tabăra

potrivnică ideologiei lui Maeztu, cita, spre a-și susţine pe a lui, pă-
rerea lui Ricard Ford, exprimată astfel « espaiiolismo expresa mâs
/C
bien antipatia al extranjero y orgullo excesivo» (spaniolism înseamnă

mai de grabă antipatie pentru străin și orgoliu nemăsurat). (Mds
sobre nueslro siglo XVIII, în Rev. de Occidente, XIII, n. CXLIV, 1935).
SI
Și gesturi de orgoliu se pot cita destule, Iată, bunăoară pe hi-

dalgul din comedia lui Lope de Vega Los novios de Iornachuelos
IA
a cărui trufic o înfrânge regele Enric el dolienle; zice scuticrului ce

îndră?nise' să spue că nu e bine să se împotrivească regelui:
U
Cere, cere mereu şi măgulește-mă

Dar nu cuteze, să-mi dai sfaturi.
BC
*
- 585
Y
SPANIA ŞI HISPANISMUL
AR
Sau pe alt nobil care refuza darurile regale cu vorbele:
Cavallero soy, seiior, Cavaler sunt, stăpâne,
de linaje scîialado, de ncam vestit.
IBR
armas tengo yo muy nobles Am arme nobile
que ne dej6 mi pasado; moștenite dela trecutul meu;
las que me did vuestra alteza cel dăruite de Măria Ta
tomo para ese criado. le iau pentru acest servitor.
L
Evident, asemenea gesturi sunt socotite chiar de spanioli, gesturi
de orgoliu ce învecinează necuviinţa.
ITY
Pe de altă parte, marele poligraf M. Menendez y Pelayo scrie
a-
într'un loc: « Dar este aşa de adânc respectul meu pentru demnit
ă,
tea străină ; îmi inspiră atâta silă orice tinde să înțepe, să răneasc
RS
hui
să îndurereze un suflet omenesc, plămădit după asemănarea
scump al sângelu i Fiului Său,
Dumnezeu şi răscumpărat cu preţul
şi
încât chiar critica literară, când este desmăţată și brutală, cinică
IVE
se
grosolană, mi se pare o crimă de les-omenire, ncvrednică de cine
t şi cu numele august de creştin »
mândreşte cu titlul de om civiliza
(Feterodozos espaiioles, V, 150).
UN
Dar ceca ce face să se creadă că spaniolul e mândru şi disprețui-

atea
tor, şi nu se vede respectul profund al lui Pelayo pentru demnit
străină, încât socoate crimă jicnirea unui suflet omenesc , este poli-
teţea rece a spaniolului în relaţiile cu străinul. In ciuda altor păreri
AL
ul
curente că meridionalii sunt repede cuprinşi de entuziasm, spaniol
numaid ecât braţele şi suiletul .
nu-i de loc efuziv, nu-ţi deschide
R
ere curteni a
Pe oricine călătoreşte prin Spania îl izbește fără întârzi
le
cu care ţi sc răspunde la lămuririle cerute pe stradă sau în localuri
NT
publice, lucru ce nu se întâmpl ă la fel în Franţa, crezută ţara poli-

teţii. Sunt doar renumiţi acei poliţişti din guardia civil care, văzându-te
CE
că nu ştii să te descurci pe străzile unui oraș, aproape te întovărăşesc

.
până unde vrei să ajungi. Când am descălecat prima dată în Spania,
călătorind în metrou prin Madrid şi neștiin d pe unde s'o iau dela
staţia de oprire la tipografia Calpe, m'am adresat unui domn. Spa-
I/
niola mea m'a trădat pe dată că nu eram iberic; domnul, un medic

IAS
r,
ce mi-a devenit prieten mai târziu, mi-a cumpărat bilet la ascenso
m'a urcat cu el într'o maşină şi nu m'a părăsit până la poaria tipo-
grafiei. Zadarnic am încercat să-i achit costul biletului şi al mașinii;
mi-a întins o carte de vizită cu adresa și atât. Dar de aci până a des-
U
__chide inima și casa primului venit, mai va şi nici nu i se poate pre-

BC
RY
tinde nici spaniolului nici oricui altul mai mult-decât atât. Ca să-ți
RA
arate mai mult, trebuie să se încredinţeze că-i acorzi prețuirea şi
afecțiunea cuvenite, altfel... nada.
Ceea ce pare orgoliu e mai de grabă anume aristocrație de scobo-
L IB
rîtor al cetăţeanului împărăției romane. |
Hermann Keyserling se mira în impresiile lui de călătorie că, in-
trând în casa unui țăran spaniol, acesta l-a primit fără să se sperie,
ca pe un om de seama lui. Nicolae Iorga, observând acelaşi lucru,
ITY
apropie această trăsătură de firea ţăranului nostru, care primeşte
tot așa de demn pe străin... «nu se va grăbi nimeni să-i sărute
mâna, oricine ai fi; ci te va primi ca pe un om întocmai cum este el.
RS
De multe ori am observat că aristocratul cel adevărat cra ţăranul
care primeşte, el care-şi are aristocrația instinctivă, milenară »,
scrie marele dispărut în cartea sa Câteva zile prin Spania (p. 124).
VE
Ceea ce pretinde spaniolul este respectul ce trebuie să-şi arate
fiinţele omeneşti între ele, egale prin suflet în faţa lui Dumnezeu.
Nimeni nu se naşte reprobat sau ales; toţi ne putem mântui sufle-
NI
„tele; doar faptele noastre ne icrarhizează printre ceilalți oameni.

De aceea Isabela Catolica a putut zice în testamentul ei, adresân-
U
du-se viceregilor «que no 'consietan que los indios de las tierras

ganadas y por ganar reciban en sus bienes-y sus personas agravios,
AL
sino que sean bien tratados » (să nu consimtă ca indienii din ţările
cucerite şi de cucerit să primească injurii în fiinţele şi bunurile lor,
TR
ci să fie bine trataţi). De aceea s'a desființat sclavia, s'a proclamat

libertatea indienilor, s'a interzis să se ducă război împotriva lor,
s'au înființat tribunale care să pedepsească abuzurile guvernatorilor,
EN
chiar după ce părăseau slujba (regimul aşa numitei Encomienda),

convertirile nu puteau fi decât voluntare, preschimbându-se astfel
descoperirea Americii într'o operă a misionarilor de răspândire a
/C
spiritului creștin.
Cu ce înflăcărare, cu ce dispreţ de primejdii, cu câtă abnegare
întru împlinirea acestui ideal porneau misionarii în Indii, cum nu-
SI
mesc spaniolii Americele, se poate vedea din frumoasa poemă dra-

matică a lui Jos Maria Peman, EI divino impaciente, al cărei erou
IA
principal este sfântul Francisc Javier, trimis de Ignaţiu de Loyola .

să predice întâi în Japonia și apoi în India. Și acesta e doar unul din
U
sutele şi miile de misionari care au dus opera civilizatoare şi au deș-

teptat conştiinţa unităţii morale a genului omenesc pe pământurile =
BC
Y
SPANIA ȘI IISPANISMUL 587
AR
noi descoperite. P. Pedro de Cordova, P. Antonio de Montesinos,
P. Bernardo de Santo Domingo şi P. Bartolome de Las Casas nu
încetau o clipă să amintească viceregilor că datoria lor era să înveţe
IBR
pe indigeni în dreapta credinţă şi bunele obiceiuri, nu să-i asu-
prească ori să-i considere mai prejos de spanioli. De aci deosebirea
simţitoare între felul cum au civilizat englezii coloniile și cum le-au
L
civilizat spaniolii.. Filipinele, cu Universitatea din Manila numă-
rând 3500 de studenţi şi 350 de profesori, au căpătat înfăţişare
ITY
proprie şi independenţa şi au biruit ispitele climei lor enervante,
pentrucă li s'a predicat energic că se pot îndrepta, pe câtă vreme |
3350.000.000 de indieni pot fi stăpâniţi de 30.000—40.000 de brita-
RS
nici, fiindcă şi azi copiii indienilor sunt lăsaţi să se căsătorească
dela cinci, şase şi opt ani. Gandhi s'a salvat de îmbătrânirea prema-
tură în care zace India din pricina abuzurilor sexuale, deoarece dela
IVE
vârsta de unsprezece ani, când s'a însurat, și-a început studiile se-
cundare şi a fost nevoit să stea departe de soţie.
In aparenţă liberal şi civilizato r;
— multe căi ferate, şosele,
ie materialis — tă
en-
UN
bănci, transatl antice, într'un cuvânt civilizaţ

glezul se îngrijește prea puţin sau de loc de sufletul indigenului soco-
tit inferior. Spaniolul, intolerant şi mândru în aparenţă, a înălțat
„pe indigen până la el, făcând astfel să dispară deosebirea dintre rase
AL
şi să se formeze unitatea spirituală, prin grai și suflete, a tuturor

popoarelor hispanice din America, unitate sărbătorită în ziua de 12
Octomvrie, izvorită din conciliul din Trento, şi sărbătorită zilele
R
acestea în Spania, prin sărbătorirea întoarcerii lui Columb din

NT
faimoasa călătorie.
La aceste constatări s'ar putea obiecta: De ce, dacă iubesc atât
egalitatea şi înfrăţirea oamenilor prin credinţă, spaniolii au perse-
CE
cutat pe arabii aşa numiţi meslizos (amestecați), cât şi pe evrei?

Spaniolilor nu le plac jumătăţile de lucru: sau tot sau nimic, aut
Caesar aut nihil. Don Quijote nu luptă doar pentru un ideal relativ
de bunătate şi dreptate; preferă să rămâe de atâtea ori învins, cum
I/
a căzut şi Spania în lupta pentru ideal, decât să renunţe la idealul

IAS
întreg. Calderon, când constată că viața e vis, o umbră sau o ficţiune,

şi că :visurile visuri sunt, se refugiază în eternitate:
Acudamos a lo eleruo (Să alergăm la cele eterne
que es la fama vividora, care-i înima trainică,
U
donde ni duermen las dichas unde nici nu dorm fericitile,

ni las grandezas. reposan. nici mărcţiile nu încetează).
BC
RY
sS8 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
_ Arabiişi evreii trebuiau să lupte din tot sufletul pentru credință,
RA
nu să se convertească de formă şi în dos să urzească trădări. Să fie
oameni întregi, să se sprijine pe acea osie diamantină a lui Ganivet
din Idearium, care ajută pe spanioli să-şi păstreze cumpătul atât
L IB
în înfrângeri cât şi în biruinţe.
Și apoi această egalitate şi înfrățire a sufletelor nu exclude, cum
am mai spus, ierarhizarea. Toate aristocraţiile lumii obligă cele-
lalte clase să facă anticameră când doresc să se înalțe până la ele.
ITY
Aşişderea şi Spania catolică ridicată Ja rangul de aristocrație a cre-
dinţei, obligă pe mauri și evrei să facă anticameră până să fie pri-
miţi în sânul ei. Şi apoi cum era să pătrundă spaniolii în adâncurile
RS
conştiinţelor arabilor şi evreilor spre a desluși care se convertiseră
sincer şi cari nu?
Toţi suntem fraţi întru Domnul, cum zic mereu şi spaniolii şi
VE
românii împreună cu Sfântul Francisc: hermano mio, -frate-meu,
/rate lo sole, e sora luna e le stelle, dar unii suntem buni şi alţii răi;
unii învăţaţi şi alții ignoranţi; unii albi şi alţii negri.
NI
Sensul umanismului spaniol al egalităţii şi ierarhizării îl formu-

lează don Quijote când zice lui Sancho: « Repara, hermano Sancho,
U
que nadie es mâs que otro si no hace mâs que otro». In dialectul
galician se exprimă același lucru prin proverbul: dun home non e
AL
mais que outro, si ne fai mais que outro ». Catalanii zic: « Les obres
fan les mestres >, cum zicem şi noi: «Ai carte, ai parte 5. De unde
TR
se subînţelege că unii oameni lucrează mai mult decât alţii și că

unele lucrări sunt capo-d'opere, iar altele nu; că sunt fluvii şi pâraie,
trestii şi stejari, regi și supuşi şi astfel se acceptă ncegalitatea în
EN
poziţiile sociale, ceca ce înseamnă a se accepta lumea şi civilizaţia.

A servi şi a munci, iată virtuțile aristocrate prin excelență. Ich
diene, sună în germană deviza înscrisă pe scutul regilor Anglici. Papa
/C
se întitulează servus servorum, slujitorul slujitorilor, deviza tuturor

sufletelor alese. Ierarhia este condiţia trăiniciei, spceilicul civiliza-
ției, genericul vieţii, care se pare că urăşte egalitatea.
SI
Pe ierarhie, pe muncă şi pe stăruință se întemâia educaţia spa-

niolă când Spania a închegat imperiul unde nu mai apunea soarele.
IA
i-ducaţie ce învăţa pe om să sufere. Nobilii spanioli din secolul al

XVI-lea studiau șase ore de latină pe zi, vrmate de tot atâtea
U
altele de exerciţii în ale armelor şi literelor. Prinţul don Carlos

primea regulat la palmă dela profesorul Orcofiez când nu ştia lecţia
BC
Y
SPANIA ŞI HISPANISMUL ş83
AR
la latină, iar regele Filip al II-lea nu desaproba metoda, deşi nici
ea n'a dus la rezultate apreciabile.
Epopeea spaniolă din America a fost opera hidalgilor şşi misio-
IBR
narilor obişnuiţi cu munca din greu, cu perseverenţa şi suferinţa.
Azi educaţia nu mai dă aceleaşi roade pentrucă nu mai învăţăm pe
copil să sufere, ci să se bucure.
L
Şi secretul actualei înfloriri a comerţului spaniol în America
stă în credinţa ucenicului că, dând dovadă de pricepere, de muncă
ITY
„fără preget şi făţărnicie, va sosi ziua când va îi făcut părtaş la
negustorie şi chiar patronul îl va ajuta să-şi deschiză negustorie pe
scama lui, având astfel putinţa să se înalțe pe o treaptă superioară.
RS
Cine începe măturând prăvălia la 13 sau 14 ani, poate nutri speranţa
să ajungă vânzător la 20, tovarăș la 30 și patron la 40. In Ame-
rica e cu atât mai mult stimat patronul, cu cât îşi ajută mai mulți
IVE
ucenici să-şi deschiză negustorie pe scama lor.
Acestea sunt, în linii largi, principiile de căpetenie ale hispanis-
mului, Lucruri, cum se vede, câtuşi de puţin exotice,.dar al căror
UN
merit este de a fi fost practicate, nu doar predicate, cu rezultatele

cunoscute. Cavalerii crucii le-au rezumat în deviza: Dios, Patria,
Fueros y Rey (Dumnezeu, Patrie, Drepturi şi Rege). Războinicii
Evului Mediu mai aveau şi alta, talismanul biruinţelor: Santiago y
AL
cierra, Espaiia sau Fe y obras care transpuse în alte cuvinte ar în-

“semna: ierarhic, muncă, înfrățire şi omenie, deviză antagonică celei
R
revoluționare de libertate, egalitate şi iraternitate.

De aceca istoria Spaniei, glorioasă şi nobilă, a fost totdeauna şi
NT
cate curată, eminentă şi leală, plină de măreție și spirit de suferinţă

şi iubire. Pentrucă Spania n'a tras niciodată spada pentru motive
CE
josnice, nici nu s'a luptat pentru cauze de ncmărturisit şi nici n'a

chemat în ajutorul ci popoare barbare, dărâmătoare de Dumnezeu,
de legea omeniei şi de credinţă.
Din aceste principii se inspiră şi artele și literele.
I/
Iată poezia mistică ce-şi ia naştere în mediul de înilăcărare reli-

gioasă şi spirit cavaleresc al secolului al XVI-lea. Prin doctrina ci
IAS
străbate o dulce căldură omenească, un adânc sentiment de cari-

„tate. In vremea când toată Europa sângerează în lupte religioase
şi cruzimea € comună tuturor popoarelor, misticii spanioli apar ca
un lăcaş încălzit de milă şi de iubire de aproape. Misticismul spaniol
U
nu-i abscons şi misterios, şi nici trist şi pesimist, cum zice Taine;

BC
RY
590 REVISTA : FUNDAȚIILOR REGALE
în el predomină eticul asupra metafizicului; e profund moralist; se
RA
adresează sufletului poporului, cu vorbe pe înţelesul lui, de aceca a
avut atât succes şi a fost atât de tradus. Ajunge să amintim, spre
a ilustra faptul, că în Franţa între 1574 şi 1674, Fray Luis de Gra-
L IB
nada a avut unsprezece traduceri. Oricine înţelege şi pe oricine mişcă
faimosul sonct al anonimului:
2 Mo me mueve, mi Dios, para quererte,
ITY
el cielo que me tienes promelido,
ni me mueve el iînfierno tan temido,
para dejar por eso de ofenderie.
(Nu mă îndeamnă, Doamne, să te iubesc .
RS
cerul pe care mi l-ai promis,
nici nu mă 'nspăimântă iadul atât de temut
pentru a înceta de a te nesocoti),
VE
Misticismul spaniol nu aromeşte numai a fum de tămâie îm-
bâcsit în chilii mânăstireşti, sau a ceară şi untdelemn arse dinain-
NI
tea altarelor. A viaţă voioasă în mijlocul naturii, a flori de câmp,

şi de grădină, a aer respirat pe: piscuri de munţi aromesc Monte
U
Carmelo, de San Juan dela Cruz, Nombres de Cristo şi chiar Mas

Moradas ale Sfintei Teresa. Este un ascetism sănătos și robust,
AL
curat și consolator, în care sufletul sc desprinde de cele de jos, urite

şi murdare ale pământului, spre a se înălța prin cele frumoase ale
Universului până la Dumnezeu. San Juan, Fray Luis de Leân Şi
TR
Sfânta Teresa sunt oameni de lume; străbat Peninsula în lung și

în lat, întemecază mănăstiri, se îngrijesc de gospodăria Jor şi se
tocmesc tot aşa după cum contemplă şi se topesc în iubire divină.
EN
Râs şi plâns, idealism şi realism, divin şi omenesc, iată aluatul din

care se plămădeşte firea spaniolă, aşa cum apare în secolul al XVI-lea
şi rămâne până azi în toate manifestările ci şi face ca acest popor
/C
să fie unul dintre cele mai spirituale şi echilibrate ale vârstei moderne.
In focul luptei dusă de Filip al II-lea împotriva Reformei şi cu
scopul de a unifica Spania şi lumea prin credinţă, misticismul stre-
SI
'coară doctrina liberului arbilru ca o consecinţă a spiritului cras-

mist. Padre Vitoria, apărătorul Indicnilor, Fray Luis de Carvajal,
IA
temutul adversar al humanistului din Rotterdam, cât şi Melchor

Cano, şeful școalei teologice, n'au disprețuit nici neoplatonismul,
U
nici liberul arbitru ce îngădue insulei să respingă graţia oferită de

Dumnezeu. Și astfel apare atitudinea individualistă, altă caracte-
BC
Y
SPANIA ȘI HISPANISMUL sg
AR
ristică a hispanismului care duce pe spaniol să exclame des: Hago
lo que me da mi real gana. ”
Şi Inchiziția, veşnic de strajă să nu se ştirbească nici cu o iotă
IBR
dreapta credinţă a catolicismului, nu formulează nicio cenzură
împotriva acestor cutezători. lar pentrucă a venit vorba de Inchi-
ziţie, să spunem că marea ci vină e doar că a durat prea mult: a fost
L
desființată în Spania numai la începutul secolului al XIX-lea.
Altfel aproape nimic nu-i adevărat din grozăviile ce i se atribuie:
ITY
denunțătorul trebuia să vie personal să facă denunţul; acuzatului
i se aducea la cunoştinţă vina ce i se imputa şi avea dreptul să-și
aleagă orice apărător. Inchisorile inchizitoriale nu-sunt temniţele
RS
atât de fioros zugrăvite; sunt odăi largi, luminoase şi unde prizo-
nicrii își puteau aduce mobilele ce voiau. Hrana le era bună şi înde-
stulătoare şi, la cerere, li se permitea să-și aducă de scris şi cărţi.
IVE
Inspăimânta mai mult prin aparatul ci, ceea ce, de altfel era şi sco-
pul ci. Culegem aceste date din Isabela Catolica a lui Eugenio d'Ors,
care nu poate fi socotit că o menajează. Şi apoi să nu uităm că anume
UN
trăsături de cruzime ale Inchiziției spaniole sunt palide reflexe ale

celorlalte inchiziţii curopene. Pe vremea ei, în Spania, artiştii, scrii-
torii şi gânditorii n'au avut de suferit nimic.
Din Don Quijote n'au fost suprimate decât două rânduri ce au
AL
fost lăsate să apară la a doua ediţie. Fray Luis de Leon, acuzat

întemnițat şi judecat, a fost absolvit de orice vină și lăsat să-şi con-
R
tinue lecţiile la Universitatea din Salamanca.

In cursul acestor constatări se nasc, de sigur, întrebări firești
NT
ce ar merita un răspuns. Aşa, bunăoară: Ce cauze au dus la înflorirea

literaturii mistice spaniole? Este exact că înclinarea spre misticism
alcătueşte o notă caracteristică a geniului rasei spaniole? Şi cum
CE
se împacă sincronizarea idealului estetic ce presupune realismul

romanului picaresc şi al întregii arte realiste spaniole cu idealul
mistic şi metafizica teologiei spaniole?
I/
Noi nu ne propunem aci să rezolvăm aceste probleme; ar fi de

făcut alt studiu; ne mărginim numai să le constatăm.
IAS
In orice caz, rar mai fericită îmbinare şi mai strânsă legătură

între cel mai crud realism în formă şi cel mai ideal fel de simţire şi
gândire de fond. .
Don Quijote şi Sancho, idealul mergând de mână cu realitatea
U
din hanuri, sate, bâlciuri, stâne, palate, puşcării, castele fermecate,

BC
RY
$92 REVISTĂ FUNDAȚIILOR REGALE
zugrăvite colorat de verbul poetic al lui Ion Pillat, stau mărturie şi
RA
nemuritor exemplu. | Sa
Alături de Cervantes, Lope de Vega, autorul primului teatru
popular şi romantic din Europa, cu imensa panoramă a vieţii şi
L IB
istorici Spaniei, prin care străbate ca un refren cântecul popular
şi legenda Romancero-ului, cu întoarcerea la naţional și cu filosofia
„_surâzătoare şi senechistă: ştim că trebuie să murim, viaţa ne e
ITY
dată s'o trăim cu mizeriile, şi bucuriile ei, cu scăderile şi înălţările
până la Dumnezeu, într'un cuvânt, reală, dar înfrumuseţată de artă,
Același lucru înfăptuit de Cervantes și Lope în literatură, îl rea-
RS
lizează Velâzquez în pictură. In plină Romă, unde se numea barbar
tot ce nu cra mitologic, prezintă pe Bachus, pe Marte, pe Vulcan,
parcă zicând: Ecce homo! Acesta-i viteazul nostru războinic, un
VE
muncitor necioplit; acesta-i Apolo; uite-l cum se duce să povestească
în ficrăria murdară a lui Vulcan infidelităţile soţiei ; acesta-i Bachus,
un închinător al paharului, înconjurat de pricteni de acelaşi soi,
NI
Chiar fecioarele lui Murillo, dacă li se iau atributele externe ale

divinității, se preschimbă în portretele unor fete lipsite cu desăvâr-
U
şire de orice fervoare extatică. Numai originea străină ca şi formna- ,

- ţia-i i-au permis lui Greco să privească în altfel şi cu altă perspec-
AL
tivă Spania înfiorată de fervoare religioasă şi de spirit ascetic, regă-

sit paralel în tablourile lui Zurbaran şi Ribera, după cum realismul
se regăseşte în sculptura policromată, atât de specific spaniolă.
TR
„ Prin operele lor, Cervantes, Lope şi Velâzques au dărâmat o în-

treagă lume convenţiorală spre a zidi pe ruinele ci arta realităţii vii,
EN
teatrul modern, romanul modern şi pictura modernă.

In acceaşi măsură în care e realistă, arta spaniolă a secolului al
XVI-lea este şi creştină şi morală. Literatura nu se mai mulţu-
/C
meşte cu contemplarea estetică a lumii sau cu jocul. platonic al

ideilor aduse de Renaştere; începe să se întrebe ce e viaţa, de unde
. venim, încotro mergem, care-i drumul şi călăuza faptelor şi paşilor
noştri. Ascultaţi-l pe Segismundo din La vida es suefio a lui Cal-
SI
derân: Ă |
IA
Qut es la vida? Un [renesi. "Ce-i viaţa? O frenezie.

Que es la vida? Una ilusidu. Ce-i viaţa? O iluzie
Una sombra, una ficidu Și cel mai mare bun e mic,
U
Y el mayor licn es pcqufio Pentrucă toată viaţa e vis

Que toda la vida es suefo Şi visurile visuri sunt,
BC
Y los suciios sueiios son.

593
Y
SPANIA SI HISPANISMLUI,
AR
vis
De aceea să trăim viaţa în bunătate, pentrucă binele nici în
nu se pierde. Chiar în litigiile onoarei la care Spaniolii sunt atât de
sensibili, Calderon face concesii. Zice:
IBR
Al rey la vida y la huciendu (Pegelui viaţa şi averea
se han de dar; pero el honor trbuie să i so dea, dar onoarea
es patrimonio del alma, este patiimoniul sufletului
el aha sdlo es de Dios; şi sufiet ul al lui Dumnezeu)
e numai
L
y
dar adaogă:
ITY
Y muus se suele 1noslrar Şi mai ales se vădeşte
el vabr en perdonar vitejia prin iertare,
“porque el malar no es talor. pentiucă a omori nu-i vitejie.
Pe nicăiri nu se întâlnesc scenele din Boccaccio sau din Pan-
RS
tagruel. In romanul picare—scEl gran tacaiio, Lazarillo de Tormes
— socotit cel mai fără perdea, aproape nu se găsesc scene de iubire.
IVE
Şi mai puţin se observă interesul josnic în operele scriitorilor spa-
nioli cari nu se laudă ca Benvenuto Cellini: « Slujesc cui mă plă-
tește », ci se mângâiau cu proverbul: « la fortuna es madastra de los
buenos ingenios » (norocul e mamă vitregă pentru minţile alese).
UN
Şi ce desinteresare, ce moralitate, ce sentimente înalte, ce demnitate

în vorbire, ce curtenie în purtări, ce sinceritate în legăturile dintre
oamenii de toate categoriile la Lope, la Cervantes, la Tirso, până şi
AL
la cel mai cutezător în vorbă dintre toţi, Qucvedo! Inălţimea idei-

lor înfrumuseţează chiar şi cele mai urîte aspecte din câteva părţi
ale lui Quijote şi îndulceşte şi cele mai amare satire ale Visurilor.
R
Din păgânismul clasic mai rămâne ceva atât în Fernando de

NT
Rojas şi la continuatorii lui cât și “Torres Naharro, dar pe măsură

ce spiritul naţional înainta, puţinul obscen adus din afară dispărea,
şi din adâncul celor mai îndrăzneţe pagini ale scriitorilor veacului
CE
al XVII-lea se desprinde o intenţie gravă, serioasă şi morală, ce înde-

părtează de viţiu, în loc de a târî după el şi, o desinteresare pentru
arta pură şi o demnitate şi un decor ce zugrăvesc viu cavalerismul
I/
şi noblețea neamului până şi în clipele de cea mai mare scădere.

Nici răzbunarea, nici trădarea, nici adulterul din alte literaturi nu
IAS
trec în operele spaniole decât rareori şi numai pentru a fi scoase la

stâlpul infamici.
Când încearcă, ceva mai târziu, să revie la imitarea clasică, lite-
ratura spaniolă cade în conceptismul lui Baltasar Graciân şi culte-
U
ranismul lui Luis de GOngora. Dar şi în aceasta sunt atât de puter-

BC
RY
"594 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
nici şi personali amândoi, încât unul creiază genul portretului satiric,
RA
reluat pe urmă de La Bruyăre şi La Rochefoucauld, iar G6ngora
gongorismul, care trăieşte şi azi aproape pe tot pământul. |
In sfârşit, linia severă a Escorialului în arhitectură şi faimosul
L IB
barroco, numai înflorituri şi fantezie, atât de spaniol, iar în muzică
trilul coplei andaluze, ce începe clocotitor şi pătimaş, spre a sc stinge
într'un suspin blând, împreună cu spectacolul fermecător al femeii
spaniole, numai spirit de jertfă și duioşie, de îndată ce s'a măritat,
ITY
" completează icoana Spaniei encantadora. Și pentrucă nu-i permis
nimănui să treacă la repezeală peste un capitol atât de atrăgător cum
e femeia, fie-mi îngăduit să transcriu aci portretul ce face celei spa-
RS
niole Armando Palacio Valdes, tatăl spiritual al Gloriei Bermudez:
« Pretinde să fie iubită, nu gătită. Luxul în Sevilla nu orbeşte, ca 'n'
alte părţi sexul femeiesc, şi- aceasta din pricină că sărăcia nu e soco=
VE
tită caraghioasă: mantilla e o podoabă ce le netezește pe toate. Aci
nu se simte deosebirea de clase. Să fie de trei palme în frunte o fată
prin naştere şi bogăţie, nu se ruşincază să stea la cot cu alte tinere
NI
ce trăiesc din simbria tatălui lor,

Și apoi, prin tradiția arabă poate, femeia măritată trăieşte
U
aproape totdeauna retrasă. Nu-i este îngăduit să umble toată ziua

bună ziua, ca în marile: capitale, pe la serate, teatre şi plimbări.
AL
Mândria nevestei e să fic iubită de bărbat. Dacă ele o idee haimana,

cred că-l iubeşte şi mai mult. Se zicecă mai dăinueşte în ca ceva
TR
din odalisca de odinioară, dar cu o femeie care nu pretinde altceva

decât să fie mângâiată drăgăstos când îi sosește bărbatul acasă,
viaţa-i foarte lină şi foarte dulce».
EN
Aceasta-i, pe scurt, esenţa hispanismului şi Spania adevărată

şi nicidecum altele. Şi una şi cealaltă au fost întunecate aproape două
sute de ani de spiritul practic, de civilizaţia materialistă a secolului
/C
al XVIII-lea, secol atât de hulit în care totuşi s'au înfăptuit în

Spania multe lucruri bune şi în deosebi academiile, unde au răsunat
cuvintele că adevărul nu-și ia naștere niciodată din mulţimi, cât din
SI
spuma spirituală. Izgonirea Iezuiţilor, înlocuirea credinţei în egali-

tatea sufletelor prin egalitatea trupurilor, propagată de viceregii din
IA
| America, numiţi prin intervenţia Franţei, şi admiraţia patriei mume

pentru duhul enciclopedic al streinătăţii, au desăvârşit restul. Dar
U
mai ales a contribuit la întunecarea izolarea, zâmbetul dispreţuitor y
cu care primea Spania legendele ponegritoare inventate pe seama

BC
595
Y
SPANIA ŞI HISPANISMUL
AR
ci de cei interesaţi. Spania nu s'a apărat, n'a protestat, a uitat de
fabula antichităţii latine despre grijă. A exista înscamnă a te apăra.
Grija nu-i un accident al vieţii, este însăşi esenţa ci. Aşa sună fa-
IBR
bula amintită, pe care iat-o:
Grija trecea odată peste un râu. Zărind clisa de pe mal, s'a co-
porât, a luat un bulgăr de pământ şi a început să-l modeleze. Pe când
L
se gândea la ce făcea, trecu pe acolo Jupiter şi Grija îi ceru să in-
sufle spirit bulgărului modelat. Jupiter primi bucuros, dar pretinse
ITY
în schimb ca modelul să poarte numele lui. Grija pretindea însă să-l
poarte pe al ei. Pământul, din parte-i, se ridică şi el, și ceru să fie
botezat cu numele lui, pentrucă era plămădit din trupul lui. Spre
RS
a curma cearta, se adresară cu toţii lui Saturn, timpul, care dete
sentinţa dreaptă grăind: «Tu, Jupiter, fiindcă i-ai dat trupul, i-l
vei stăpâni cât va trăi. Şi pentrucă e neînțelegere asupra numelui,
IVE
se va numi homo, omul, fiincă-i din humus, ce înseamnă pământul“
din care e plămădit».
Pe lângă trupul ţarinelor ti, Patria e mai cu oschire duh, ce
UN
trebuie să stea veșnic de veghe, să aibă grijă, să se apere. Mirabeau

declara în faţa Adunării Naţionale că faima lui Ludovic al XIV-lea
se datorează în mare parte celor 3.414.297 de franci, distribuiţi
scriitorilor străini spre a-l proslăvi.
AL
Spania, mândră pe drept cuvânt de ceea ce dăruise lumii, s'a des-

interesat de această latură a apărării, înălțată azi la rangul de
R
primă putere în organismele tuturor statelor. Şi desinteresându-se

a început să fie părăsită de înşişi fiii ei, ingraţi cum sunt foarte ade-
NT
sca copiii cu părinţii. Dar tot acești copii, ajunşi la vârsta când
mintea se lumincază, prind să se întoarcă la sânul spiritual al mamei
Espaia. Bolivar, declară în Columbia în ziua de 28 Septemvrie
CE
1827: « Me permitireis que el ultimo acto sea cl recomendaros que

protejais la Santa Religion que profesamos y que es manantial abun-
dante de las bendiciones del cielo ».
I/
Şi astfel, de unde gânditorii şi pocţii Americii spaniole au fost

cei mai aprigi propovăduitori ai despărțirii, tot ei ridică azi cele mai
IAS
fierbinţi imnuri de slavă Spaniei şi înfăptuirilor ci. Să citez numai

câteva strofe din admirabila Lelqnia de nuesiro Sefior Don Quijote,
a lui Ruben Dario, cel mai mare poet contemporan al hispanismului:
U
Rey de los hidalgos, scfior de los lristes,

que de fuerza alienias y de ensuciios tistes;
BC
RY
coronado de turco zelmo de iluzisn
RA
que nudie ha îolido vencer lolavia,
por la adarga al Vrazo, toda funtasia
u la lunza en ristre, toda coraz6u...
L IB
Ruega por noslro3 hambrientos de vila,
con el alma e lientas, con la fe perdida,
llenos de congojas y faltos de sol,
por advenedizas abnas de manga ancha,
que ridiculizau el ser de la Muncha,
ITY
"el ser generoso y cl ser espaiiol.
(Boge al hidalgilor, stăpâne al triștilor,
c> respiti forţă și 'n visuri te înveștraânți,
încununat cu auriu coif de iluzii,
RS
de nimeni nebiruit până acum
pmtru pavăza dele piept, toată fantazie,
şi lancea întinsă toată numai inimă,
VE
Roagă-te pentru noi înfometați de viaţă,
- cu sufletul dibuitor, cu credinţa pierdută,
plini de spaime şi lipsiţi de soare
NI
din pricina veneticilor cu mâncea largă

ce ridiculizează fiinţa din Mancha
fiinţa, generoasă şi fiinţa spaniolă).
U
Poate se mai găsesc şi azi prin America feciori care admiră sgârie-
norii din Statele-Unite și ar voi să facă revoluţia ca în Rusia: cei
AL
de jos sus şi cei de sus jos, fără să-și dea scamă dacă accasta ar fi
mai bine sau mai rău. Numai că nu s'a văzut până acum niciun
TR
exemplu de ţară fericită unde se dă drumul maşinii înainte cu toată

viteza. S'a zis că lucrurile se îmbunătăţesc acolo unde se dă maşina
îndărăt şi aceasta ce adevărat într'atât încât trecutul oferă pilde
EN
bune de urmat, .
" Fuero Juzgo (Dreptul de judecată) grăicşte cu vorbe de aur când
spune: «La ley se establece para que los buenos puedan vivir entre
/C
los malos. La revoluci6n en cambio se hace para que los malos pue-
dan vivir entre los buenos. » (Legea se face pentru ca cei buni să
poată trăi printre răi. In schimb revoluţia se face pentru ca cei răi
SI
să poată trăi printre cei buni).

Printre înfăptuitorii Renaşterii Spaniole dela sfârşitul secolului
IA
trecut s'au găsit unii, fireşte, cu cele mai bune intenţii, patriotismul
lor neputând fi pus la îndoială, care au dat prea multă viteză mașinii.
U
Văzând prăpastia unde erau să fie târiţi, cei mai numeroşi s'au tras
speriaţi înapoi. Şi astiel Miguel de Unamuno, atât de mare şi cu o
BC
Y
SPANIA ŞI HISPANISMUL 507
AR
soartă atât de tristă, răspunde lui Baroja, căit şi el de greşală, care
se extazia în faţa progresului materialist: «Nu, nu, de o mie de ori
nu; cu mă leapăd şi tăgăduesc acest progres împotriva lui Dumne-
IBR
zeu făurit de mâinile lui Luzbel, şi care, dacă Providența nu află leac,
va preschimba lumea întrun trib de pitici cât niște cârtiţe... Ră-
mân la Cervantes, la Velâzquez, la Goya şi Lope sau Calderon, tot
L
ci îmi vor aduce mângâiere».
Cumpănitul Andrenio, subtilul Azorin şi chiar Ortega y Gasset
ITY
tot așa ajunseseră să gândească după ultima zguduire. Şi astiel prin
glorioasa-i ridicare înțeleptul şi nobilul Caudillo Franco a izbutit să
înscrie pe steagurile sale deviza de odinioară «Dios, Patria y Rey»
RS
în Spania «una, grande y libre », cântată de Ricardo Le6n cu vorbele
ştiute pe dinafară de V. Pârvan, pe care, pentru a încheia, iată-le:
«a Glie sfântăa Castiliei, adâncă şi solemnă ca marca, nemiloasă ca
IVE
pustiul, încruntată ca chipul eroilor de odinioară; maică și doică
de popoare, cuib de ncamuri, stăpâna cetăților, câmp de bătălii,
teatru de epopei, arenă de vitejii, templu și cetăţue, leagăn şi mor-
mânt, hambar şi chivot, altar şi masă, temelie trainică a crucii şi
UN
a blazonului, a coifului și coroanei, cuptor de aur, nicovală de oţel:

slavă ţiel »
AL. POPISCU-TELIEGĂ
R AL
NT
CE
I/
IAS
U
BC
RY
RA
L IB
ITY
CÂNTECUL PRIBEAGULUI
Răcoare—
RS
Ce frumos cer!
Norii, ca nişte vapoare
De pasageri.
VE
Știu că *ţi place-afară —
Haide să ne pierdem
NI
Pe moşia verde-a
„ Cerului de vară.
U
Că suntem colegi doar de bancă

AL
Și suntem fraţi încă din leagăn

Și pe-amândoi noaptea ne lcagă
Ca o ţigancă,
TR
Dar ce ai, suflete al meu?

Acum ai icşit par'că din spital.
EN
Iţi plac ţie gările

Și-adulmecările —
/C
Noaptea, mă laşi
Ca pe-o scorbură, gol
Şi icşi în vârtul picioarelor.
SI
Ca un laş.
Poveste, şireată mătase,

IA
Că 'mbraci pe câte-o frumoasă,

Limpede — ca un tei.
U
Și-apoi,
BC
Suflete, suflete holteil

A
i
cp, ma mec i e em poe cn tam rare
Y
ate,
599
doru
CÂNTECUL PRIBEAGULUI
AR
în tr
Ia spune,
Nu'ţi prea sunt oile bune.
mreana
se
IBR
Atâtea amiez— eca nişte umbrele,
me
m?
Atâtea odăi — frumos luminate
Te lipiai de ele
pe
«;
(7
L
Şi le dai apoi cu totul uitării
Pe toate, pe toate.
ITY
Uliţar hain,
Credeam cel puţin
RS
In vatra natală,
" Să-ţi descalţi sandala
Ori la vreun vecin.
IVE
Te "'nnalţi în toiag,
Pribeagule.
UN
Te credeam inel
Dalbe porumbiel —
Zarzăr mare *'n îloare,
AL
Miros sfânt de soare,

Vânt — şi ape călătoare.
Trupul supţirel i.
R
Fluierai cu el — . /
NT
Inima, ascunsă,
Cântai, ca din frunză.
Şi tu, mare Grai,
CE
Totdeauna vrai
O seară şi-o sală
Universală.
I/
In casă la mine,
IAS
Nu te mai simţi bine?
Uite, răsare soarele.

Sosesc, lanţuri, cocoarele.
U
Luna fină — ca plicul

Le gă feţelor spicul. |
BC
RY
6oo tEVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Dulcii, prietenii .
RA
Cetinii;
Și-o masă romană,
Cât o poiană.
L IB
Câte întrebări |
Strânse, măre-mări.
Nu sunt lacrimi cele
ITY
Astre mititele, ”
Cât nişte caiele.
Nici cuvântul lui
RS
Stinsul vântului —
Iată pruncii cum te sorb,

Suflete, suflete orb!
VE
Te-am adunat de pe lespezi,
NI
Ți-am băgat în gură,

Te-am dus la căldură,
U
Că te omencam
Și te spovedeam
Să fii curat
AL
Ca un macat
De zăpadă.
TR
Adă mâna, adă,

Iartă-mă, |
EN
Haide 'napoi pe poartă

Hai, de mi te culcă,
/C
Noaptea, cât o groapă.

Stele, mii de cruci
Și-o lună, cât pâinea,
SI
Incotro apuci,
IA
Pe lângă uluci?
Câine,
U
Câine bătrân!
BC
N. CREVEDIA
Y
AR
L IBR
ITY
ÎNCEPUTURILE LITERATURII
ÎN LIMBA ROMÂNĂ
RS
Problema originii literaturii în limba vulgară. Problema
origi-
IVE
cele mai anc-
nilor este întotdeauna în toate domeniile una din
In lite-
voioase și în general este ocolită de cercetătorii prudenţi.
lor în datele ci prime este asemăn ă-
ratura noastră problema origini
, adică trecere a
toare cu accea din literaturile apusene ale Europei
UN
ex-
dela limba clasică, limba bisericii, la limba vulgară pentru
dominate
presia literară și ştiinţifică. Literaturile medievale erau
şi ca formă aleasă, nu se
de concepţia că ceea ce rămâne ca idee
AL
pentru că
poate exprima decât în câteva limbi, limbile clasice,
vorbită
aceste limbi sunt desăvârşite ca structură, pe când limba
atibil ă să îmbrac e tot ceea ce
de popor, limba vulgară, ar fi incomp
R
era nu numai
este delicat, subtilşi abstract. In apus, limba latină
NT
şi a
limba bisericii catolice, aşa cum a rămas până astăzi, dar
ie
filosofiei, ştiinţei şi literaturii. A trebuit să se facă o revoluţ
în literat ura socotit ă
în spirite, ca să se poată admite mai întâi
CE
ușoară, povestiri pentru femei, şi în gencre cea distrac tivă, apoi

în cea mai înaltă, limba vulgară. Limba poporului a pătruns târziu
de tot în filosofie şi în ştiinţă, iar ca să intre în biserică, a trebuit
o revoluţie religioasă, Reforma, care a avut drept urmare mii de
I/
morţi şi o serie de războaie ce au ţinut un veac şi mai bine. Isto-

IAS
ricii literari apuseni sunt de acord, admițând că originea litera-

turilor în limbă naţională, e vorba numai de cele beletristice,
purcede dela nobilime şi anume este opera nobilimei provensale,
care a înrâurit apoi literatura franceză şi cea italiană. Provența,
U
regiune de nobili bogaţi şi puternici, a luat iniţiativa acelei lite-

BC
RY
6o2 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
raturi de povestiri eroice, epopei medievale, povestiri romanţa

te
RA
ale faptelor cavalerilor (romans courtois), care se ceteau la castele
şi în «camerele femeilor ». Fără influenţa provensală nu se poate
concepe opera revoluționară a lui Dante în introducerea limbii
L IB
naţionale. Cu alte cuvinte, originea literaturii în limbă naţională
se explică pe baze sociale. Literatura în limba latină cra în genere
opera clerului cult şi a universităţilor, conduse şi cle de clerici.
Nobilimea era mai puţin cultă decât clerul și curţile regale;
ITY
ca
nu putea mânui cu aceeași ușurință şi nu putea înțelege limba
lui Virgil, de aceea a creat o literatură pe scama ci, nu numai în
privinţa fondului (eroism și aventuri erotice), dar şi ca limbă,
RS
limba naţională. Originea literaturii în limba naţională în apusul
Europei, stă deci la intrarea clasei nobile în creaţia literară. Nu
putem intra în amănunte în această chestiune, care pentru scopul
VE
urmărit de noi este numai un punct de plecare, aşa că ne-am mul-
jumit să schiţăm problema pentru Apus în formă foarte ge-
NI
nerală 1),. ”
In literatura română există desigur aceeași problemă. Și la noi
U
a existat o literatură în limba «clasică », limba Bisericii, anume

literatura slavonă, care însă la un moment dat a încetat şi a făcut
AL
loc literaturii în limbă «vulgară », adică în româneşte. Binc în-

ţeles, limba slavonă întrebuințată la noi, e vorba de limba tradu-
cerilor cărţilor sfinte de către Metodie şi Chiril, un dialect mace=
TR
donean al limbii vulgare, care în secolul al XV-lea sc transformă

„Sub iniluența elementelor medio-bulgare, nu are dreptul la califi-
cativul de clasică, decât în calitatea ei de limbă sacră. Limba sla-
EN
vonă la noi n'a fost _numai limba Bisericii, ea a dat o literatură

istorică: letopiseţele Moldovei în limba slavonă, o literatură juri-
dică, didactică: învățăturile lui pseudo-Neagoe Basarab, şi chiar
/C
versilicată 2). Şi la noi s'a produs deci la un moment dat o revoluţie

SI
:) Ci. pentru iiteratura provensală, A. Jeanroy, La poisie Epiquă des trou-

badours, Paris 1934, J. Anglade, Ilistoire sommaire de la lititrature mtridio-
"nale au Moyen Age, Paris 1921. Pentru cea franceză, Gaston Paris, Litterature
IA
/ranguise au Moyen- Age, Pazis, 1888, A, Jeanroy, Les origines de la potsic

lyrique en France, Paris, 1839, Pentru cea italiană, A Bartoli, 7 primi due se-
Coli della letteratura italiana, 'Torino, 1880, G. Bertoni, 1] Duecento, Roma,
U
1930.
2) P. P. Panoitescu,.La litttrature slavo-roumainc et son importance pour
BC
les litteratures slates, Praga, 1928.

”
Y
IN LIMBA ROMÂNĂ 603
INCEPUTURILE LITERATURII
AR
t a gândi altfel,
în spirite, a venit o epocă în care oamenii au începu
de unde până
“au văzut că se poate și se cuvine a scrie româneşte,
ema originilor
atunci credeau că nu se poate şi nu se cuvine. Probl
IBR
lor: când şi de ce şi sub
stă deci în această transformare a cugete
ce înrâuriri s'a produs ea?
Biserică a
Istoriile literaturii române admit în genere că dela
L
la început
pornit exemplul: primele traduceri ale cărţilor sfinte,
l un curent literar
izolate, chiar proscrise, au creat încetul cu încetu
ITY
în literatura bisericească se naște şi un
şi odată cu acest curent
istorică.
imbold pentru literatura profană, în special pentru cea
tura noastr ă naţion ală. In
Astfel dela Biserică ar purcede litera
RS
urii" bise-
privinţa influențelor care au determinat trecerea literat
ite.
riceşti dela limba slavonă la cea română, părerile sunt împărţ
împărt ășită de Sextil Puşcar iu,
Părerea mai veche, a lui N. Iorga,
IVE
revolu ţie reli-
Al. Procopovici şi J. A. Candrea 1), este că marea
a
giosă a husitismului a pătruns prin Maramureş la Români şi
urii
determinat la începutul veacului al XV-lea începuturile literat
părere
UN
în limba română. O. Densusianu şi apoi Al. Rosett i sunt de

că cele mai vechi texte bisericeşti în româneşte datează abia din
ne,
veacul al XVI-lea şi au fost rezultatul influenţei reformei lutera
esc de către Saşii ardele ni. 2)
introduse în mijlocul pământului român
AL
Alte ipoteze demne de menţionat sunt şi acelea ale lui Ilie Băr-
bulescu: Influenţa catolicismului, care, pentru motive de propa-
gandă, îngăduia traducerea cărților bisericeşti în limba naţională,
R
a fost determinată ca prima influenţă literară în limba națională

NT
t
la noi 3), iar de curând Milan Seșan şi Ştefan Ciobanu au afirma
că o mişcare internă în biserica ortodoxă română din veacul al
XV-lea, deci pe teren românesc, fără a mai alerga la influențe
CE
externe, a produs această schimbare, Autorii acestei teorii nu arată
1) N, Torge, Istoria literaturii religioase (introducere la Studii şi documente,

I/
VII), Bucureşti, 1904, p. XVI—XLI (aci va emis întâia oară acenstă ipoteză),
1930,
Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române, epoca teche, ed. II, Sibiu,
IAS
pp. 62—73, Al. Procopovici, Arhelipul husit al catehismelor noastre luterane,

Suceava, 1937 (extras din Fât frumos, II), J. A. Candrea, Psaltirea Scheiană.
1. Introducerea, Bucureşti, 1916, pp. XLI—XVCII.
2) O. Dinsusianu, Histoire de la langue roumaine, TI, Paris, 1914, p. 8 şi
Al. Rosetti, Limba română în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1932, pp. 5—9
U
3) Ilie Bărbulescu, Cercetări istorico-filologice, Bucureşti, 1890, pp. 7—26.

BC
RY
6oq „REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
de altfel cauzele sociale şi intelectuale schimbate, care să fi necesitat
RA
părăsirea limbii slavone 1).
Credem că problema trebuie pusă pe alt teren şi anume pe acela
pe care a fost pusă pentru literaturile occidentale şi că în acest
L IB
chip vom dobândi. rezultate neaşteptate . pentru istoriografia
noastră literară. Fenomenele de istorie naţională câștigă întotdeauna,
*
când sunt puse într'un cadru de istorie universală, iar analogiile
istorice sunt întotdeauna instructive,
ITY
:
Cele mai vechi texte românești. Cele mai vechi texte româneşti
sunt, precum se ştie, manuscrisele care poartă numele, date
de
RS
cercetătorii zilelor noastre, Psaltirea şi Codicele Voroneţean, Psal-
lirea Scheiană, Codicele Hurmuzachi, un grup de catehisme, plus
alte câteva fragmente, toate texte bisericeşti. Am spus că asupra
VE
vechimei lor şi a influențelor care le-au produs, părerile sunt îm-
părțite. Sunt însă câteva fapte sigure: toate aceste texte sunt
înrudite, limba, stilul lor arată un grup de traducători din sla-
NI
vonceşte, care lucrau în același timp, în aceeaşi regiune, sub acecaşi

influență. De oarece simbolul credinței din Psaltirea Scheiană nu
U
este cel pravoslavnic, ci cuprinde pe filioque, iar catehismele ro-

mâneşti, care fac parte din aceeaşi grupă de texte, sunt vădit de
AL
influenţă luterană, putem conchide că influenţa literară carea dat

naștere acestor texte este neortodoză. E vorba deci de literatură
TR
pentru Români, comandată de eterodocși și stând sub influenţa

lor directă. Fenomenul rotacismului, care se vede în aceste manu-
scrise, este o dovadă că au fost scrise în Maramureş sau în Ardealul
EN
de nord, deci în regiuni unde nu Românii erau stăpâni. Amestecaţi

cu alte neamuri, care din punct de vedere politic stăteau pe o
treaptă superioară, Românii ardeleni au suferit în oarecare mă-
/C
sură influența lor. Totuşi, ei n'au primit religia naţiunilor domi-

nante (luteranism la Saşi, calvinismla Unguri), aşa că putem spune
că textele rotacizante reprezintă o iniluenţă străină, pe care Bi-
SI
serica şi ncamul românesc n'a primit-o. Această constatare fixează

IA
1) Alilin Sezan, Originea şi timpul primelor traduceri roni Aneşti ale Sf.
Scripturi, Cernăuţi, 1939, St. Ciobanu, Inceputurile scrisului în limba română,
Acad. Rom., memoriile secţ. literare, XXIII, 1941, ci. şi |. Nistor,
U
Cărţile
litirgice din Bucovina și întroducerea limbii române în biserică, ibidem, tom.
NAVY, 1943. -
BC
*
Y
LITERATURII IN LIMBA ROMÂNĂ ” 6o3
> INCEPUTURILE
AR
crea un
locul acestor texte în literatura română: ele n'au putui
i le-au
_curent naţional de literatură română, pentrucă Români
urile lui
respins. E drept că între textele rotacizante şi tipărit
IBR
fii dela Braşov au folosit
Coressi au existat legături și că tipogra
ale. E locul să
aceste texte, modificând particularităţile dialect
rilor
spunem aci în subsidiar că folosirea de către Coressi a traduce
L
ri
maramureşene este pentru noi 6 dovadă că primele traduce
secolul al XVI-le a sub
româneşti ale cărţilor sfinte datează din
ITY
In
influenţa luterană şi nu din al XV-lea sub influenţa husită.
ri
adevăr, editorii și tipografii din Braşov n'au putut face cercetă
arhivalice ca să desgroape manuscrisele uitate, vechi de un veac,
RS
părăsite de toată lumea şi e logic să admitem că au continuat
cu meșteşugul tiparului același curent început cu puţin timp înainte
pe calea manuscriselor. Deosebirile dintre limba tipăriturilor cores-
IVE
siene şi aceca a textelor maramureșene se datoresc, nu depărtării
seculare în timp dintre ele, ci faptul că unele au fost alcătuite
l-au
în nordul Ardealului în dialectul de acolo, iar tipăriturile
de tra-
UN
transpus în dialectul din sudul provinci ei. Intre centrele

duccri maramureșene din nord şi inițiativa ce răspând ire prin
tipar din sud, trebuie în chip necesar să admitem o legătură.
Dar nici tipăriturile lui Coressi nu pot fi socotite ca stând la
AL
începutul literaturii române. Lucrări crelice din punct de vedere

românesc, ele n'au putut crea un curent de imitație. Nu dela acest
model eretic s'a tras opera de: traduceri ale cărţilor bisericești
R
din veacul al XVII-lea în Principatele Române. Cărţile lui Coressi

NT
mau servit ca model, nici ca ajutor traducătorilor din Principate,

din marea epocă a lui Vasile Lupu și Matei Basarab, și cu atât mai
puţin lui Dosoftei şi Antim Ivireanu, care probabil că nici nu le-au
CE
„cunoscut, Nicăieri cărţile lui Coressi nu sunt citate, nici nu se

poate dovedi folosirea lor în traducerile din Muntenia şi Moldova.
Dimpotrivă, se poate dovedi uşor că toate traducerile lui Varlaam,
I/
Dosoftei, ca şi ale şcoalei mai vechi dela curtea lui Matei-Vodă,

sunt traduceri executate direct după manuscrisele sau cărţile slave
IAS
şi nu reproduceri sau prelucrări ale traducerilor lipărite în Ardeal

în secolul al XVI-lea. Intre acestea din urmă şi curentul de tra-
duceri din Muntenia şi Moldova, este nu numai o prăpastie de un
?
veac, dar şi prăpastia deosebirii de credinţă. Prin nimic nu se poate

U
face o legătură de cauză la efect între mișcarea de traduceri lute-

BC
RY
N
606 | REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
rane și calvine pentru Românii din Ardeal, mişcare care se termină
RA
printr'un insucces complet din punctul de vedere al credinţei, şi
între introducerea limbii române în Biserica ortodoxă în veacul
al XVII-lea. Adevărata introducere a limbii române în Biserică,
L IB
adevăratul început al literaturii române este independent de miș-
carea de traduceri din Ardeal din veacul al XVI-lea. Operele
ieşite din influenţa luterană şi calvină sunt un episod local şi izolat
în timp şi în spaţiu, voit de străini pentru Români, care n'au creat
ITY
un curent şi nu pot sta la originea literaturii române. Inceputurile
literaturii române ca un curent continuu, trebuiesc căutate abia
în veacul al XVII-lea.
RS
Inlroducerea limbii române în Biserică. Introducerea limbii române
în Biserica ortodoxă din Principate şi din Ardeal în locul celei
VE
'slavone, se constată numai începând din a doua jumătate a vea-
cului al XVII-lea. Multă vreme s'a crezut că această mare operă
NI
naţională se datorește lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, domnii

luminaţi şi protectori ai culturii pravoslavnice. Dar 1. Bianu a
U
arătat încă din 1904 că sub egida acestor domni s'au tipărit numai
cărți româneşti de lectură pentru învăţătura preoţilor: Cazanii,
AL
Trebnicul şi nu cărţile fundamentale ale liturghiei: Liturghierul

şi Sf. Scriptură 1). Cu acestea nu se împlinește introducerea limbii
naţionale în biserici; abia la 1679 Dosoftei traduce Liturghierul
TR
şi la 1688 fraţii Greceanu traduc pentru prima oară Sf. Scriptură

în româneşte. Cu toate acestea, nici atunci introducerea limbii
române în Biserică nu e deplină, căci Antim Ivireanu, la 1700,
EN
tipăreşte la mânăstirea Snagov o gramatică slavonă pentru preoţii

români ?). Aşa dar, în plină epocă brâncovenească, victoria limbii
/C
române nu cra încă un fapt împlinit. Introducerea limbii române

în Biserică este deci mult mai târzie decât se crede în deobște;
ca datează dela sfârșitul secolului al XVII-lea şi dela începutul
celui următor şi s'a făcut fireşte, treptat. Câteva mărturisiri rămase
SI
ncobservate de istorici, sunt decisive pentru această datare. Cea

IA
1) IL. Bianu, Despre introducerea limbii românești în biserica Românilor,

Acad. Rom., discurs de recepţie, Bucureşti, 1904,
?) Despre izvoarele și sensul acestei gramatici voi publica un studiu cu alt
U
“+
prilej, când voi arăta, că ca este o reproducere a Gramaticci slave a lui Me-
BC
letie Smotricki din Evjia, 1619, reeditată la 1629 şi 1048.

Y
INCEPUTURILE LITERATURII IN LIMBĂ ROMÂNĂ 607
AR
mai veche dovadă că se cânta Liturghia în românește în unele
biserici, este totuși din vremea lui Vasile Lupu, când diaconul
arab Paul de Alep, în amintirile sale de călătorie, spune că la 1653,
IBR
la mânăstirea Galata de lângă Iaşi, copii de casă (paji) ai domnului
cântau, când vodă era de faţă, în cele două coruri dela strană,
«în corul dela dreapta cântau greceşte și în cel din stânga romă-
neşte »1). Dar aceasta nu înseamnă că liturghia propriu zisă şi
L
cetirea Evangheliei se făcea în limba ţării, căci e vorba numai
ITY
de anume cântări. Dar opera de românizare a cultului nu era
împlinită nici în vremea lui Brâncoveanu, după cum spune secre-
tarul său italian Del Chiaro, care scrie după 1716 şi a cărui mărturie
RS
este foarte importantă: « Chiar în unele biserici din Țara Româ-
nească s'a adoptat limba română, despre care lucru cu mi-am
arătat mirarea faţă de câţiva boieri, dar mi s'a răspuns că acest
IVE
abuz în cele religioase 'a fost introdus în zilele noastre, pentrucă
mulți preoţi, când au fost hirotonisiţi, nu știau altă limbă decât
cea românească » 2). Dimitrie Cantemir spune şi el în aceeaşi epocă
că adesea în serile de iarnă traducea bătrânului său părinte,
UN
Constantin Cantemir (1685—1693), om fără știință de carte, pa-

saje din Sf. Scriptură slavonă în româneşte. Deci pe atunci, la
curtea domnească din Iași, la sfârşitul veacului al VII-lea, nu
AL
era niciun text românesc al Sf. Scripturi 2).

Când Dosoftei, la 1679, publică la Iași primul Liturghier românesc,
îşi dă seama că face operă de inovator şi iniţiator. Prefaţa la această
R
carte decisivă pentru evoluţia literaturii noastre bisericeşti arată

NT
temeiurile marei reforme din Biserica română. Intâi sunt prece-

dente: ortodoxia de origine greacă a îngăduit şi în alte părţi litur-
ghia în limba naţională, liturghia siriacă şi cea armeană. In al
CE
doilea rând, sunt citatele din epistola Sf. Pavel şi din alte lucrări
ale părinţilor Bisericii, în slavă, greacă şi latină, arătând că e
I/
1) Paul d'Alep, Voyage du patriarche Macaire d'Anlioche, ed. și traducere

Vasile Radu, Patrologia Orientalis, XXII, Paris, 1927, p. 454. In traducerea,
IAS
E Cioranu, Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia, București, 1900, p.

32, pasajul respectiv e trunchiat.
:) D=l Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, cd..N. Iorga,
"București, 1914, pp. 87—88.
U
3) D. Cantemir, Vila Constantini Cantemirii, cd. N. Iorga, Vălenii de Munte,

1923, p. 9.
BC
RY
permisă liturghia în limba naţională: « Dece ceea ce-s pravoslavnici
RA
întru totu şi de va fi de elieneasca limbă totul nepartnici, pre
limba sa să slujească Sf. Liturghie ». Apoi s'a cerut pentru Liserica
Moldovei deslegare dela patriarhul Alexandriei, « luându dela Svinţia
L IB
sa voe, tâmplându-să în Iaşi Svinţia sa, am tipărit această svântă
carte ». Nevoia pentru popor şi preoţi de a avea liturghia într'o
limbă pe înţeles este desigur şi ca arătată, alături de aceste ju-
ITY
stificări canonice: «Să înţeliagă toţi, carii nu "'nţălegu sârbeşte
sau ellineşte » 1). Deci se poate spune că prefața aceasta a lui Dosoitei
din 1679 este prefața introducerii limbii române în Biserică, căci
ea cuprinde deslegarea pentru această reformă. Imediat după
RS
apariţia Liturghierului lui Dosoftei la Iași, apare și Liturghierul
românesc din Bucureşti, la 1680, tipărit din porunca lui Șerban
Cantacuzino 2). Aşa dar, înainte de a stabili cauzele care au dus
VE
la introducerea limbii române în liserică, am fixat datele feno-
menului. EI începe în formă timidă prin cărţi de lectură în mijlocul
NI
veacului al XVII-lea, ia formă hotărită prin traducerea Liturghiei,

cu o prefaţă justificativă din punct de vedere canonic al reformei
U
(1679) şi nu este o operă împlinită decât la începutul veacului

al XVIII-lea. Este așa dar o reformă pe care cu drept cuvânt
AL
o putem numi în istoria culturii noastre târzie, precedată de alte

fenomene culturale, care au putut-o influenţa.
TR
Literatura istorică a precedat pe cea bisericească. In genere, în

istoriile literaturii române, capitolul privitor la literatura biscri-
cească precede pe cel închinat cronicarilor, adică începuturilor
EN
literaturii istorice. Această aşezare a materiei provine din ideea

preconcepută că originile literaturii române se trag dela Biserică,
/C
dar la o mai atentă cercetare a faptelor se vede ușor că ea nu este

îndreptăţită.
In epoca slavonă a literaturii noastre, în veacurile al XV-lea
şi al XVI-lea, producţia literară e dominată de două genuri, cel
SI
relibios şi cel istoric. Dar pe când literatura religioasă ortodoxă

" la Români prin natura ci este lipsită de originalitate, mulţumindu-se
IA
Bibliografia românească veche, I, p. 225 şi pasa

U
1) 1. Bianu, şi N. Hodoz,
jele adaoso de Dosoftei în ediţia Liturghierului din 1683, îbidem, I, p. 262.
BC
:) Ibidem, I., p. 229—237.

Y
LITERATURII IN LIMBA ROMÂNĂ 609
INCEPUTURILE
AR
Bulgaria
cu reproducerea textelor slave, traduse din greceşte în
de a pune
şi Serbia, cea istorică reprezintă o sforţare originală
voivozi lor. Noi n'am avut teologi
în scris faptele de seamă ale
IBR
ios, n'au cutezat
medievali. Românii, popor prea modest şi cuviinc
primit,
a se înălța cu gândul până la legile lui Dumnezeu şi au
prin mij-
supuşi şi respectoşi cuvântul bisericii venit dela Bizanţ
L
am avut în Moldova
locire slâvă. Dar istorici în limba slavonă
i munten e,
şi poate şi în Ţara Românească (dacă începuturile cronici
ITY
se
păstrate azi în mai multe compilaţii româneşti, au fost, cum
pare, alcătuite la început în slavone şte).
l
Prima cronică în limba română este aceea a lui Mihai Viteazu
RS
este
(intercalată în compilaţia lui Stoica Ludescu). Această cronică
vădit, după limbă, o operă originală nu o traducere 1). Ea are par-
ticularitatea de a fi, nu o cronică a domnului, ci a familiei boic-
IVE
a
reşti a Buzeştilor olteni, ce apare pe primul plan în toată lucrare
aceasta plină de viaţă şi de pasiune. Cronicarul face chiar rezerve
asupra lui Mihai-Vodă, când marele domn cutează să nu asculte
UN
cel
de sfatul Buzeştilor: « Mihai-Vodă își înalță mintea de sfatul
neînţelept 52). Este deci o operă istorică românească din jurul
anului 1600. Tot în Țara Românească iese la iveală Cronograful
lui Mihai Moxa, scris la 16203), o traducere după cronica medio-
AL
bulgară a lui Manasse şi după cronica bulgară din veacul al XV-lea,

descoperită de I. Bogdan, cu modificări şi adausuri la sfârşit,
privitoare la istoria Românilor 4). (Moxa omite din isvorul său
R
cronica bulgară, retragerea lui Mircea după lupta dela Rovine şi

NT
amănuntul că Baiazid a lăsat garnizoane în Țara Româ-

nească). .
mărturia lui Miron Costin, cel mai vechi
CE
In Moldova, după
cronicar al ţării, care serie româneşte, a fost Eustratie logofătul
al treilea: « Istoricul cel dintâi, Istrate logofătul al treilea; avem
I/
2) N; Iorga, Cronicile munmtene, Analele Acad. Rom., ser. II, XXI, 18$9,
IAS
pp. 10—11.
2) Cronica anonimă a Țării Românești, cd. Ioanid, Istoria 'Tzerrei Româ-
nești, Bucureşti, 1858, p. 66.
" 3) Publicat de Hasdeu, Cucente din bătrâni, 1, Bucureşti, 1878, pp. 313—406.
4) P. izvoarele lui Moxa, I. Bogdan, Fin Beitrag zur bulgarischen und scr-
U
bischen Geschichisschreibung Archiv _fiir slavische Philologie, XIII, 1890, pp.

481—536, unde se publică şi cronica bulgară folosită de Moxa.
BC
RY
şi al doilea după dânsul, pe Ureche vornicul »1). Eustratie a ocupat
RA
funcţia aceasta înainte de domnia lui Vasile Lupu şi a mai trăit
fără slujbă sub acest domn. Este autorul unei traduceri a Pravi-
lelor din ncogreacă (1632), iar letopiseţul său în forma originală
L IB
s'a pierdut 2). Dar este clar, pe baza acestei afirmaţii a lui Miron
Costin, că vechiul «letopiseţ moldovenesc», folosit ca izvor de
Grigore Ureche, este opera predecesorului său, Eustratie. De oarece
Ureche lucreazăca un compilator, nu este greu de aflat care sunt
ITY
pasagiile din cronica lui culese din vechiul letopiseţ moldovenesc
al lui Eustratie (aceste pasaje sunt indicate în genere astfel: « spune
letopiseţul nostru cel moldovenesc... 92). Cronica lui Eustratie
RS
apare ca o scriere istorică independentă de vreun partid sau
domnitor, o traducerea vechilor anale slavone, cu adausuri din
legende: minunile sfântului Procopie și ale sfântului Dimitrie 4).
VE
Grigore Ureche el însuşi moare la 1647 şi a,scris probabil cronica
sa pe ]a începutul domnici lui Vasile Lupu, iar Eustratie, care este
NI
mai vechi decât dânsul, trebuie s?o fi scris pe a lui pe la 1625—1630.

Din aceste fapte amintite pe scurt, rezultă o concluzie inte-
U
resantă: istoriograția în limba română a precedal cu aproape un

veac inlroducerea limbii române în Biserică. Dacă ţinem seamă de
AL
faptul că prima cronică românească cunoscută, aceea a lui Mihai

Viteazul, apare la 1600, iar introducerea limbii naţionale în Bise-
rică se face abia la sfârșitul veacului, avem o distanţă de un veac
TR
între aceste două fenomene literare. Este deci greșită părerea că

literatura română purcede dela Biserică, căci literatura bisericească
în limba română a fost precedată de genul istoric. Acestui genîi
EN
revine întâietatea în privinţa originilor literaturii noastre ; litera-

tura română purcede dela istorie, adică dela slăvirea faptelor tre-
/C
cutului românesc. Foarte instructiv şi elocvent este faptul că în

cronica lui Miron Costin, care reprezintă la 1675 apogeul şcolii
cronicarilor, atunci când autorul citează pasaje din Sf. Scriptură,
SI
1) ai, Costin, Zslorie în versuri poloic despre Mollova și Țara Românească,

cd. P. P. Panaitescu, Acad. Rom., X, 1929, p. 88.
IA
2) Despre Eustratic, cf. C. A, Stoide, Contribuţii la biografia lui Fustratie

logofătul, în Arhiva (laşi) XL, 1933, pp. 123—127 şi XLI, 1934, pp. 2—12.
3) Gr. Ureche, Cronica, ed. C. Giurescu, (Letopiseţul țării Aoldovei dela
U
dron Vodă), București, 1916.

BC
4) Ibidem, pp. 65 şi 81.

Y
INCEPUTURILE LITERAŢURII IN LIMBA ROMÂNĂ Gr
AR
o face în limba slavonă, pentrucă nu cunoştea nicio traducere
românească.
IBR
Aşa dar, dacă vrem să punem corect problema originilor,
trebuie să ne întrebăm care este originea literaturii istorice ro-
mâneșşti, sub ce influenţe sau în legătură cu ce transformări interne,
Românii care scriau până atunci faptele trecutului în slavoneşte,
L
au început deodată să le scrie româneşte. Chestiunea introducerii
limbii române în istoriografic este tot aşa de interesantă ca şi aceea
ITY
a introducerii acestei limbi în Biserică. Nu putem preţui prea puţin
această problemă, căci nașterea literaturii istorice în limba română .
a fost o revoluţie, întocmai ca şi aceea a naşterii literaturii reli-
RS
gioase româneşti. In secolele al XV-lea şi al XVI-lea se socotea
că numai limba slavonă, limba clasică a Bisericii, poate cuprinde
laudele domnilor drept credincioşi apărători ai Bisericii, deşi scrisori
IVE
particulare, instrucţiuni de soli și socoteli, ca şi alte materiale,
mai puţin eterne ca istoria domnilor şi cartea bisericii, se scriau
în limba română. Ce s'a întâmplat ca scriitorii să aibă deodată
UN
curajul de a scrie româneşte, în limba mişeilor, faptele cele veşnice

ale veacurilor? A fost hotăritor un model străin, exemplul și in-
fluenţa altor ţări cu istoriografie în limba naţională sau lucrul se
AL
- datoreşte unui imbold intern?
Originile lileralurii istorice în limba română. Cele mai vechi

R
cronici româneşti sunt cele slavone din Moldova. Aceste cronici

NT
moldovenești sunt destul de numeroase; pentru veacul al XV-lea

avem cele două versiuni, numite de editorul lor letopiseţul dela
Bistriţa şi dela Putna, deşi denumirea. nu e deplin justificată.
CE
Din cercetarea lor atentă (pasaje identice ca: formă de expresie

în slavoneşte) rezultă că ele derivă dintr'un Letopiseţ comun. Tot
dela acest letopiseţ comun derivă şi formele străine ale letopiseţului
moldovenesc: letopiseţul anonim rusesc (la sfârşitul cronicii Vos-
I/
cresenskaia) cronica Moldo-Polonă şi cea a lui Ştefan cel Mare sau

IAS
Moldo-Germană, versiuni alcătuite pentru informarea străinătăţii 1).
1) Ediţii: 1. Bogdan, Cronicile moldovenești până la Ureche, Bucureşti, 1591;

idem, Cronici inedite alingătoare de istoria Românilor, Bucureşti, 1895; idem,
Letopisețul lui Azarie, Acad. Rom., secţ. Ist. Mem., ser. II, AXAI, 1909;
U
0. Gârka, Cronica epocii lui Șlefan cel Mare, București, 1937, şi IL. C. Chiţimia,
Cronica lui Ştefan cel dare, cd. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1912,
BC
g*
RY
Letopiseţul comun din care derivă toate aceste versiuni a
RA
fost scris în vremea lui Ștefan cel Mare, ca rezultat al faptelor
măreţe ale acestui domnitor, ce nu se cuveneau să fie lăsate uitării.
Ştirile din letopiseţ privitoare la istoria Moldovei dinaintea domniei
L IB
lui Ştefan, sunt neprecise, scurte şi adeseori cu date greşite. Alcă-
tuirea letopisețului domnesc din veacul al XV-lea s'a făcut la
curtea domnească. Nu numai pasajul despre un cutremur «când
ITY
șcdea domnul la prânz» (deci autorul era la curte), ci şi anume
date şi amănunte precise despre lupte și legăturile diplomatice
cu vecinii arată că autorul era din anturajul domnului şi nu izolat
RS
într'o mânăstire în munți 1), Letopiseţul slavon al lui Ştefan cel
Mare este deci un lelopisef domnesc, o operă oficială.
In veacul al XVI-lea, letopiseţul domnesc este continuat prin
VE
cronica lui Macarie, episcop de Roman, a lui Eftimie egumenul
dela Căpriana şi Azarie călugărul, care sunt din punct de vedere
stilistic mai complicate, sub influenţa versiunii medio-bulgare a
NI
cronicii lui Manasse. Aceste opere nu mai sunt anonime ca cele

„din veacul precedent, dar în privinţa inspiraţiei lor domneşti nu
U
„se deosebesc de acelea. Macarie scrie din porunca lui Petru Rareş,
Eftimie din a lui Alexandru Lăpuşneanu şi Azarie îşi pune pana
AL
în serviciul lui Petru Șchiopul. Sunt toţi clerici, scriitori oficiali,

„operele lor sunt letopiseţe domneşti 2).
Intreaga istoriografie slavonă din Moldova (pe cea munteană
TR
n'o cunoaştem), este deci o istoriografie domnească, oficială, pornind

din inițiativa şi sub directa supraveghere a curţii voevodale.
EN
1) Studii critice asupra cronicilor: I. Bogdan în introducerile Ia cdiţiile

citate; N. Iorga, Istoria literaturii romdue, ca. II, I, Bucureşti, 1925, pp. 129—
130 şi I. Vlădescu, Izvoarele istorici Românilor. Letopiseţul dela Bisiriţa și
/C
letopisețul dela Putna, Bucureşti, 1924; I. Bogdan, Cronice inedite (letopiseţul

dela Bistriţa), p. 43: « Fost-au un mare cutremur peste tot pământul, pe
vremea când domnul şedea la prânz», cf. amănunte diplomatice la p. 55 și
militare la p. 59.
SI
3) Pentru Macarie: « Să no silim dar şi noi, după putinţele noastre, a duce

mai departe şirul povestirii... ca să împlinim domneștile porunci alo stră-
IA
lucitului. .. Petru Voevod». I. Bogdan, Cronicile moldovenești, p. 198; pentru

Eitimie: « Cele ce sau întâmplat de aci înainte cvlaviosul Ion Alexandru
Voevod mi-a poruncit mie icromonahului Eftimie... a le serie pe scurte.
U
(Ibidem, p. 212); pentru Azarie: a Mă voi sili şi eu... a merge mai departe
şi a îinplini poruncă domnească, adecă a lui Petru al doilea (Șchiopul), cucer-
BC
nicul domn 5. (|. Bogdan, Letopiseţul lui Azarie, p. 146).

ROMÂNĂ 613
Y
INCEPUTURILE LITERATURII IN LIMBĂ
AR
literatura isto-
Cu totul altfel se prezintă, în această privinţă,
cea munteană,
rică în limba română, care începe dela 1600, atât
«cronica lui Mihai
cât şi cea moldovenească. Am arătat cum
IBR
lori, proslăvind
- Buzeșt
Viteazul » este în realitate cronica boieri
-Vodă, când acesta
acest ncam boieresc şi criticând pe însuşi Mihai
cronica lui Eustratie
nu e de acord cu Buzeştii. La fel în Moldova,
i caracteristice
L
şi aceea a lui Ureche, care-l copiază, sunt cronic
, care nu scriu
boiereşti, nu numai pentrucă autorii lor sunt boieri
ITY
La fiecar e pagină aproape
din porunca nimănui, dar şi ca spirit.
înfierând puterea abuzivă a domnilor
răsare spiritul aristocratic,
Petru Şchiopul
celor răi, apărând pe boierii socotiți ca stâlpii țării.
tul boierilor,
RS
este lăudat de Ureche pentrucă nu ieşea din cuvân
i cronic ar pentru
uciderea lui Ştefan Rareş e aprobată de acelaș
unui stat este
că se purta rău cu boierii. Pentru Ureche idealul
IVE
monarhul
democraţia şleahtei polone, în care nobilii guvernează, iar
este ca o «matcă fără ac».1)
este
Intreaga operă a cronicarilor noştri din veacul al XVII-lea
sc. În
datorită boierilor, nu clericilor, şi inspirată din spirit boiere
UN
Costin este cea mai caract eri-

această privinţă, cronica lui Miron
me, singur a
stică; el este un boier mândru, care crede în boieri
condu că
menită, prin superioritatea ci de cultură şi de avere, să
AL
ument ele sau cel mult emana ţia

ţara. Domnii pentru el sunt instr
2). Acelaş i lucru se
trecătoare şi schimbătoare a clasei boiereşti
e boicre şti
poate spune despre Neculce şi despre cronicile de partid
R
a Bălă-
din Muntenia: cronica Bălenilor, a Cantacuzinilor, cronic
NT
cencască. Ă
ea
Intre istoriografia slavonă din veacurile al XV-lea şi al XVI-l
de
şi cea românească din al XVII-lea, deosebirea nu este numai
CE
a domni ei, cealal tă a nobili mei.

limbă, ci şi prin faptul că una este
c, căci
Aci stă şi cauza introducerii limbii române în istoriografi
ie,
nu poate fi o simplă coincidență în schimbarea limbii de expres
I/
îndată ce meşteşugul istoricesc trece din mâna domniei şi a clerului

în acea a boierilor. Domnii din secolele al XV-lea și XVI-lea aveau
IAS
o cancelarie cu gramatici de slavonie, crau ei înşişi ştiutori de sla-
po-
1). P, ideile politico-sociale ale lui Ureche, P. P. Panaitescu, Influenţa
lonă în opera cronicarilor Ureche și Miron Costin, Acad. Rom. Bucureşti , 1925.
U
- 2) Ci, ibadem.
BC
RY
614 ' REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
voneşte (Ștefan cel Mare se adresează în slavoneşte solului polon
RA
Firley, care în raportul său reproduce textual convorbirea cu
marele domn) 1). Boierii însă reprezentau o treaptă mai de jos a
“culturii, cei mai mulți nu ştiau slavoneşte, mulţi nici nu ştiau să
L IB
scrie. Nici Costin postelnicul, tatăl lui Miron Costin, nici Con-
stantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie-Vodă, un bătrân boier militar,
ajuns domn la sfârşitul vieţii, nu ştiau carte, nici măcar să iscă-
Icască î). O istoriografie a boierilor pentru boieri nu putea fi în
ITY
slavonește, ci numai în româneşte. Trecerea istoriografiei la boieri
a însemnat în chip automat desbrăcarea formelor slave și coborîrea
la limba poporului. Era de așteptat de altfel ca istoria ţării să
RS
constitue o nevoie sufletească pentru boieri, clasă militară, care
cultiva exemplele eroice. Boierimea cra o clasă nobilă întemeiată
"fireşte pe tradiţia de familie şi cultul strămoşilor se concretiza
VE
pentru ca în scrierea istoriei. Dintre toate genurile literare, cel
eroic al istorici era cel mai apropiat de spiritul boierimii şi de
NI
aceea ea a creat literatura cronicilor româneşti. Originea literaturii

istorice în limba română stă deci în intrarea unei noi clase sociale,
U
la începutul veacului al AVIl-lea, în literalură, clasă care a căutat

o nouă formă de expresie potrivită cu gradul ci de cultură, adică
limba naţională. |
AL
In această privinţă se poate face o analogie cu cele petrecute

în Apus, aşa cum le-am schiţat la începutul acestui studiu: acolo
TR
literatura latină cra a clerului şi a curţii regale; când nobilimea

a început să creeze opere eroice și erotice, îndată latina a făcut
loc limbii naţionale. Așa s'a petrecut și la noi, cu deosebirile ine-
EN
rente mediului de cultură românesc. Câtă vreme cultura literară

a fost numai a curţii domneşti şi a mânăstirilor, ca a rămas în sla-
voneşte ; de îndată ce cercul literaturii s'a lărgit, cuprinzând şi pe
/C
boieri, a trebuit să se facă loc limbii poporului. Dar pentru a înţelege

deplin chestiunea, rămânem dator cu o explicaţie: de ce dela 1600
domnia n'a mai avut istoriografia ci, a renunţat la istoriografia
SI
oficială şi de ce tocmai atunci începe cea boierească?

IA
1) I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel ]are, Bucwești, 1919, II, p. 479.
3) Pentru Costin postelnic: Acad. Rom. Desbateri, XXXVII, 1915, pp. '14—
15: « Neştiind a serie dumnealui postelnicul Costin, după învăţătura dumisale,
U
am seris cu numele dumisale, Ștefan biv logotăt » (Zapis din 1630). Pentru C.
Cantemir: I. Neculce, Cronica, cd. A. Procopovici, Craiova, 1936, p. 115.
BC
Y
INCEPUTURILE LITERATURII IN LIMBA ROMÂNĂ 615
AR
Istoriografia şi transformarea societăţii şi slalului românesc în
veacul al XVI-lea. Principatele române, Moldova şi Muntenia, sunt
opera voievozilor. Cele două dinastii româneşti au ţinut cu autori-
IBR
tatea lor, cu talentele militare și politice ale reprezentanţilor lor,
unitatea ţărilor şi independenţa lor. Domnul era creditar în familia
sa, reprezenta puterea supremă, schimba pe sfetnici şi pe dre-
L
gători, strângea impozitele din ţară, afară de moşiile imune (ohab-
nice), el era judecător şi armata toată era a lui, căci «steagurile »
ITY
de adunare erau în cetăţile domneşti. Fără a nega puterea și rolul
politic al boierimii în secolul al XV-lea, putem spune totuşi că
rolul domnului era superior, pentrucă exista o dinastie ereditară
RS
şi pentrucă puterea economică a domniei întrecea pe cca a boic-
rimii, Cu venitul provenit din comerțul extern, domnia era mult
mai bogată decât boierimea redusă la produsele agricole ale mo-
IVE
şiilor. In secolul al XV-lea şi în parte şi în cel următor, câteva
artere ale comerţului internaţional treceau peste pământul nostru:
cea mai importantă era calea ce pornea din Flandra şi dela orașele
UN
hanseatice, dela Baltica prin Polonia la Lemberg. Acolo se întâlneau

negustorii germani cu cei din răsărit: Armeni, Moldoveni, dar
mai ales Italieni. Aceştia erau cei mai mari capitalişti dela sfârșitul
Evului Mediu şi aveau coloniile lor la Chilia, Cetatea Albă şi Su-
AL
ceava, cu aşezări comerciale importante în vremea lui Alexandru

cel Bun și Ştefan cel Mare. Ei aduceau în schimbul mărfurilor
locale, în special vite, şi a celor hanseatice (postavuri de Flandra),
R
mărfuri «de peste mare», aduse de caravane din Asia: piper,

NT
mirodenii, bumbac. Drumul moldovenesc a fost un mare drum de

comerţ al Evului Mediu 1). Pe o scară ceva mai redusă, comerţul
Saşilor din Ardeal, prin Braşov, Bran, Brăila şi Sibiu, Vidin, la
CE
Marea Adriatică (Raguza), forma o altă cale curopeană a negoţului

prin Ardeal şi Țara Românească. Drumul de comerţ, cu vămile
şi iarmaroacele locale, participarea economici ţării la acest comerţ
I/
curopean, au îmbogăţit pe domnii români. Astfel se explică de ce

domnii în această epocă, în ambele Principate, bat monetă proprie
IAS
de argint, sau cum poate Petru Muşatin din Moldova să împrumute

sume mari regelui polon, care e nevoit să puie zălog o provincie
U
1) p, P. Panaitescu, La route comerciale de la Pologne & la Mer Noire, în

e Revista Istorică Română», III, 1933,
BC
RY
616 - REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
a coroanei, Pocuția. Și splendida siorţare eroică a lui Mircea, de
RA
32 de ani, şia lui Ştefan, de 47 ani de războaie aproape neîntrerupte,
au, pe lângă aceea a meritelor personale și o explicaţie economică:
ţara cu voevodul ei putea rezista decenii întregi vecinilor mai
L IB
mari, pentru că dispunea de mijloace, care erau ale domniei.
Astfel, statul românesc până în veacul al XVI-lea poate îi carac-
terizat ca un sta! vocvodal; este perioada voevodală a istoriei
noastre. Dar în veacul al XVI-lea, care este o perioadă de lentă
ITY
tranziţie, lucrurile se schimbă. Puterea economică a domniei scade
şi apoi se prăbușeşte, iar puterea ei politică urmează âcceaşi cale.
Cauza principală este fără îndoială închiderea drumurilor comer-
RS
ciale ce treceau prin ţara noastră. După căderea Chiliei şi Cetăţii
Albe, ca şi a Brăilei, în mâinile 'Turcilor, popor cuceritor, fără
calităţi comerciale, comerțul european prin ţările noastre a scăzut,
VE
până s'a stins cu totul; coloniile comerciale italiene au fost re-
trase, Marea Neagră a devenit un lac turcesc, oprit pentru coră-
NI
biile creștine. Lembergul a decăzut, ca şi Braşovul şi Sibiul; vămile

domnești dela noi au sărăcit, vechile privilegii de negoț ale lui
U
Alexandru cel Bun şi Mircea au căzut în desuetudine. Domnii

români au încetat a mai bate monetă din primele decenii ale vea-
AL
cului al XVI-lea (în Muntenia și mai devreme). Puterea domnilor

a scăzut într'atâta, încât dinastiile Moldovei şi Țării Româneşti
au pierdut scaunele domneşti la sfârşitul veacului al XVI-lea şi
TR
în locul familiilor domneşti se înscăunează pe rând diferiţi boieri,

care nu erau os de domn. Pe măsură ce decade puterea domnească,
se ridică a boicrilor şi cauza trecerii autorităţii în clasa. aristo-
EN
cratică este ușor de înţeles. Când veniturile comerciale scad (căci

comerţul grecesc din veacul al XVII-lea la noi n'are amploarea
/C
celui germano-italian din veacurile precedente), singura bogăţie

a ţării rămâne cea agricolă, adică venitul moşiilor, şi moşiile erau
în mâinile. boierilor. In veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea se
produce un proces de deposedare a micii proprietăţi răzăşeşti în
SI
favoarea latifundiilor boiereşti, care şi mai înainte erau impozante.

Boierii devin în acest chip stăpânii economiei ţării şi în curând
IA
şi stăpânii politici, înlocuind autoritatea şubrezită a domnilor. In

veacul al XVII-lea sunt boieri care stau în demnități 20—30 de
U
ani, dar voevozii domnesc în medie 4—5-ani şi sunt tot dintre

boieri. Elementul de continuitate în politica țării nu mai este domnia,
BC
Y
-lea formează
AR
ci boierimea mare. Veacul al XVII-lea şi al XVIII
ratică, după cea
în istoria noastră o nouă perioadă, perioada aristoc
fenomen; după
voevodală 1). Şi în Ardeal s'a petrecut acelaşi
IBR
patului ardelean
domnia regilor unguri, a urmat perioada Princi
al XVI-lea şi XVII-lea, condus de nobilii ardeleni.
din veacurile
ă, fenomenul
Numai că această nobilime fiind de origine străin
urii în limbă
din Ardeal nu ne interesează pentru problema literat
L
|
naţională, care formează obiectul prezentei cercetări.
nile în
ITY
Perioada aristocratică a istorici noastre îşi are rădăci
eta ci des-
schimbările economice din secolul al XVI-lea şi compl
voltare este în veacul al XVII-lea.
a Româ-
Am făcut acest excurs în istoria socială și cconomică
RS
ografiei în
nilor, pentru a putea explica momentul nașterii istori
română
limbă naţională. Am văzut cum istoriografia în limba
i. Trecer ea
IVE
este creaţia boicrimii, pe când cea slavon ă era a domnie
boiere ască
dela istoriografia domnească în limba slavonă la cea
cu epoca
în limba română coincide, în lumina celor spuse mai sus,
şti dela perioa da voevo dală la
trecerii statului şi societăţii române
UN
ea sunt pentru
cea aristocratică. Veacurile al XV-lea şi al XVI-l
ă perioadă
istoria politică perioadă voevodală, pentru istoria literar
perioada
slavonă. Veacul al XVII-lea cade în domeniul politic în
AL
ească . Intre aceste

aristocratică, în cel literar în perioada român
Cât timp
două fenomene este deci o legătură de cauză la efect.
dinastii
a ţinut perioada de autoritate a domniei şi a dăinuit vechile
R
în legătu ră cu biseri ca
întemeietoare, istoriografia a fost a curţii
NT
şi a fost
de rit slavon. De îndată ce puterea voevozilor a scăzut
înlocuită în rosturile ci de către boierime, aceasta a luat asupra
forma
sa sarcina de a păstra amintirea trecutului ţării şi anume în
CE
populară. Istoriografia românească s'a născut la trecer ea dela statul

şti
voevodal la cel aristocratic, ca o urmare a ridicării clasei boiere
în locul ocupat până atunci de domnie.
In treacăt numai trebuie să examinăm şi ipoteza unui model
I/
străin care: ar fi dat naştere istoriografiei naţionale. Dintre isto-

IAS
riografiile străine din ţările vecine, ce ar fi putut influenţa pe cro-

nicarii noștri la începutul secolului al XVII-lea, numai cea polonă
1) Cf, P. P. Panaitescu, De ce au fost Jloldova şi Țara Românească țări

U
separate? în e Revista Fundațiilor Regale », Iunie 1938.

BC
RY
dăduse câteva lucrări în limbă naţională până atunci: cronica
RA
„Ienicerului, acelea ale celor doi Biclski, Martin şi Ioachim, dar
influenţa literaturii polone se simte numai în Moldova şi abia
începând cu Grigore Ureche, pe când cele dintâi croniciîn limbă
L IB
naţională sunt aceea a Buzeştilor în Muntenia şi a lui Eustratie
în Moldova, care n'au cunoscut cronicile şi poate nici limba polonă.
Este limpede deci că nu un impuls venit din afară, ci numai.
transformarea politică şi socială dinăuntru, au dat naştere istorio-
ITY
grafiei în româneşte.
Cum am arătat mai sus, istoriografia a precedat literatura
religioasă în limba română şi în genere ca are întâctate asupra
RS
întregii literaturi româneşti scrise, cu excepţia operelor izolate de
traduceri reformate din: Ardeal. Concluzia noastră asupra originilor
istoriografiei româneşti se aplică astfel întregii literaturi românești;
VE
care începe cu dânsa. ,
Influenţa literaturii istorice asupra celei bisericești. Dacă, precum

NI
am dovedit, literatura românească purcede dela istorie şi nu, cum

se crede îndeobşte, dela scrierile bisericeşti, rămâne întrebarea dacă,
U
invers de ce s'a crezut până acum, nu cumva istoriografia în limba

română a avut vreo influență asupra introducerii limbii române
AL
în cărţile bisericeşti, Oare ivirea unui gen literar în limba naţională

n'a putut avea prin imitație vreo influenţă şi asupra celorlalte?
TR
Ar fi desigur o concepţie prea simplistă, dacă am socoti că

introducerea limbii române în Biserica ortodoxă s'ar datori numai
influenţei istoriografiei. Pentru Biserică se puneau alte probleme |
EN
şi impedimente, trecerea la altă limbă de cult era o chestiune care

atingea primejdia crezici. Totuşi exemplul istoriografiei a fost un
real imbold, unul din cele care au îngăduit traducerea cărţilor
/C
cultului în limbă vulgară. In acest sens putem aduce câteva argu-

mente şi anume: Cu cronicile s'a făcut dovada că se poate scrie
româneşte într'un domeniu mai înalt și mai subtil. Piedeca pe care
SI
am numi-o psihologică, ideea preconcepută că limba vulgară nu

există pentru aşa ceva, a fost înlăturată. Existenţa acestui im-
IA
pediment psihologic şi lupta unora dintre cărturarii noştri vechi

spre a-l înlătura e reală. Când Miron Costin scrie întâia oară versuri
U
românești, cl compune o prefaţă în care spune: «Nu să politesc

vreo laudă dintr'această puţină osteneală, ci mai mult să se vadă
BC
Ă 619
INCEPUTURILE LITERATURII IN LIMBA ROMÂN
Y
de scrisoare, ce se cheamă
AR
că poale şi în limba noastră a [i acest feliu
ii şi învățături ar putea
stihuri. Şi numai nu acesta, ci şi alte dăscăl
l nostru cel de acum
fi pe limba noastră, de mar fi covârşit veacu
scripturei mai plecată
IBR
de mari greutăţi şi să fie şi spre învățăturile
scriitorul moldovean
a locuitorilor ţării noastre voie »1). Se vede cum
adânc înrădăcinată,
luptă să înlăture o prejudecată, pe care o ştia
împotriva limbii vulgare.
L
apariţia cronicilor
De vreme ce însă dovada a fost făcută prin
din piedeci era înlă-
ITY
că se poate scrie literatură în româneşte, una
istoric mai concret,
turată şi pentru scriitorii pisericești. Genul
cel bisericesc,
deci mai simplu, a servit de punte de trecere spre
îndemn pentru el.
care cere o limbă mai abstractă, și a servit ca un
RS
că dela o vreme înalții
In al doilea rând, trebuie să ţinem seamă
din clasa care
ierarhi ai Bisericii române erau în parte boieri,
aştem sigur
dăduse naştere genului istoric în românește. Nu cuno
IVE
ilor român i din veacul
originea tuturor episcopilor şi mitropoliţ
ie de negustori
al XVII-lea. Se ştie că Dosoftei era dintr'o famil
boieri mari,
orăşeni bogaţi din Lemberg, Papară, dar alţii au fost
UN
Movilă, mitropolitul Moldovei, fratele lui Ieremia-

ca Gheorghe
domnesc a
Vodă, înscăunat încă dinainte de urcarea în scaunul
enţat direct
fratelui său. Petru Movilă, mitropolit la Chiev, a influ
XVIII-lea
AL
nia. În veacu rile al

traducerea cărţilor bisericeşti în Munte
i, ca Gavril , Calli machi,
şi al XIX-lea boieri mari au fost mitropoliț
Scaun ele
Veniamin Costache, Costache Stamate, Calinic Miclescu.
R
ceşti,
episcopale de unde porneau iniţiativele de publicaţii biseri
e
NT
poieri iubito ri de istori

fiind, măcar în parte, la dispoziţia acelorași
pătru ndere
şi neştiutori de slavonă, s'a produs în chip firesc o între
între cele două genuri.
CE
e și
Mai mult, aceleaşi persoane, deci cu aceeași mentalitat
cultură, scriau şi istorie şi literatură bisericească. Intre cele două
genuri nu era o deosebire în privința persoanelor ce le scriau;
istoricii scriau cărţi bisericeşti şi clericii lucrări istorice. Mitropo-
I/
litul Dosoftei, traducătorul Liturghiei în româneşte, este autorul

IAS
unei cronici versificate a Moldovei, pe care o tipăreşte în două

din cărţile lui bisericeşti (Psaltirea și Molitvelnicul). Dosoftei era
prieten cu Miron Costin şi marele cronicar a publicat versuri despre
PI
U
:) ăliron Costin, Opere complete, ed. V. A. Ureche, II, p. 490.

BC
RY
-
Descălecat în fruntea Psaliirei în versuri a lui Dosoftei. Nicolae
RA
Milescu, boier din Moldova, autor sau traducător de cărţi de istorie
în rusește, este primul traducător al Bibliei în românește, iar Radu
Grecianu, unul din traducătorii Bibliei lui Şerban Cantacuzino,
L IB
este şi autorul cronicii lui Constantin Brâncoveanu. Mihail Moxa
compilează un chronograf, dar traduce şi o Pravilă bisericească
din slavoneşte, iar Eustratie logofătul, autorul Lelopiseţului Mol-
dovenesc, traduce pentru tiparniţa lui Vasile Lupu și Șapte taine
ITY
„ale bisericii. - |
In aceste condițiuni, pare evident că literatura istorică a mers
mână în mână cu cea bisericească şi de vreme ce aceleaşi persoane
RS
au scris istoric în românește,în chip firesc au trecut şi la înfăţi-
şarea operelor bisericeşti în haină românească. O influenţă a lite-
raturii istorice. asupra naşterii celei bisericeşti în româneşte este
VE
deci dovedită.
Biserica ortodoxă și lransformarea socială a reacului al XVI-lea.

NI
Deşi apariţia cronicilor româneşti precede introducerea limbii ro-

U
mâne în | iserică și deşi între scrierile istorice şi cele bisericeşti au

fost legături vădite, nu putem fireşte să explicăm marea reformă
a ritualului bisericesc împlinită la Români la sfârşitul veacului
AL
al XVII-lea numai prin influenţa unui gen aşa de depărtat de cu-

vântul divin, cum este istoria. De fapt, succesiunea în timp nu
TR
dovedeşte o legătură genetică, ci aceleaşi cauze sociale care au dat

naştere mișcării istorice au putut da naştere şi celei de traduceri
bisericeşti. In adevăr, am constatat mai sus că Biserica prin ran-
EN
gurile ei înalte era în mâna boierilor. Se poate spune că după

decăderea puterii domnești şi după stingerea dinastiilor naţionale
şi Biserica, întocmai ca şi Statul, devine din domnească boierească,
/C
Biserica nu mai e legată de permanenţa dinastiei, de curte, ci de

boieri. Mitropolitul și episcopii care judecă şi deliberează în divan
alături de boieri, devin un fel de dregători ai țării. Aceeaşi menta-
SI
litate, aceeaşi cultură, adică ruperea cu slavonismul şi coborîrea

la popor. Mitropolitul Dosoftei, când traduce Psaltirea în versuri,
IA
pare a se fi inspirat şi din versul popular, iar înainte de dânsul

Varlaam, în Cazanii, ia pilde din viaţa ţărănească moldovenească.
U
Depărtându-se de curte și de tradiţia ei medievală şi apropiindu-se

de popor, ierarhii Bisericii merg direct spre introducerea limbii
BC
Y
AR
anța de a nu greşi că
vulgare în Biserică. Putem spune cu sigur
în legătură cu aceeaşi
şi introducerea limbii române în Biserică este
ea şi al XVII-lea, ridicarea
transformare socială din veacul al XVI-l
IBR
rea istoriei în limba
la putere a boierimii, câre a produs şi naşte
națională.
de ce istoriograiia
Dacă lucrurile stau aşa, se pune întrebarea
L
tura bisericească mai
românească s'a născut mai întâi şi litera
de înţeles motivul
târziu şi nu s'au întemeiat simultan? Este ușor
ITY
dela început. Reforma
distanţei în vreme, pe care am constatat-o
s mai întâi acolo
de cultură, introducerea limbii vulgare, s*a produ
Pentru scrierea
unde era mai ușor şi mai firesc să se producă.
RS
scrupule în legătură
unei cronici în limba română nu se puteau ivi
de erezie, cum ar -
cu dreapta credință, nu putea îi cineva învinuit
lui Dumnezeu.
fi fost cazul cu cel ce se atingea de forma cuvântului
IVE
şi Sf. Scriptură,
Mai mult au şovăit Românii să traducă Liturghia
, decât să traducă
de teamă de a nu păşi greșit în fața legii divine
cu câte asigurări
sau să alcătuiască chronografe şi cronici. Am văzut
UN
politul Dosoltei,
argumente şi aprobări de sus s'a înconjurat mitro
fie judec at drept eretic.
când a tradus Liturghia, ca nu cumva să
mai uşor de mânuit
Pe de altă parte, materia istorică este concretă,
era mai uşor să
pentru un scriitor, decât abstracţia teologică;
AL
e sfinte. Limba
scrii în limbă vulgară istorie, decât să traduci cărţil
şi greu maleabilă
veche românească era o limbă mai mult săracă
R
se afla în secolul
în formele ei topice şi sintatice, în stadiul în care
putea îmbrăca
al XVII-lea şi numai cu multă caznă și îndemânare
NT
tradu când Psalmii în

bogăţia de limbă a cărților sfinte. Dosoftei,
din cauza peri-
versuri româneşti, îi face de două ori mai lungi,
exprimă astfel
frazelor pe care e silit să le întrebuințeze şi tot el se
CE
vania (trad ucere a) acestei

despre munca sa istovitoare: « Tâlco
ă »1). In aceste
sfinte cărţi, cu multă trudă şi vreme îndelungat
perioada
condițiuni este uşor de înţeles de ce scriitorii români din
I/
c și numai mai târziu , când

boierească au început cu genul istori
at să se adres eze
au văzut posibilităţile limbii române, au cutez
IAS
ceşti. Dar.
domeniului mai greu şi mai delicat al literaturii biseri
are a scrisului,
aceasta nu înseamnă că ambele mişcări de naţionaliz
operă ce aminteşte în mic marile reforme din scrisul medieval
U
1887, p. 4.
:) Dosoftei, Psaltirea în versuri, cd. I. Bianu, Bucureşti,
BC
O
RY
RA
apusean, nu se datoresc aceleiaşi cauze: trecerea statului şi so-
cietăţii româneşti dela forma voevodală la cea aristocratică. Odată
cu această trecere a fost părăsită slavona şi înlocuită cu limba
L IB
ţării. Slavona era forma de expresie hieralică a statului voevodal
cu aspectul său de tradiție sacră, româna a devenit forma de expresie
națională a statului boieresc.
In această privinţă socotim ca deosebit de semnificativ în fa-
ITY
voarea teoriei noastre constatarea epocii în care s'a introdus limba
românească în locul celei slavone într'alt domeniu, mai depărtat
de preocupările literare. E vorba de: cancelaria domnească. Hri-
RS
Soavele domneşti, adică privilegiile de proprietate date de domni
sub pecetia lor, erau scrise conform tradiţiei în slavoneşte. Afară
de rare excepţii de hrisoave româneşti date în grabă la vremuri
VE
de nevoie, ca ale lui Simion Movilă în scurta sa domnie de luptă
din "Țara Românească 1), toate hrisoavele erau în slavoneşte, atât
în Muntenia, cât şi în Moldova. In vremea lui Matei Basarab şi
NI
Vasile Lupu, domnii sub care apar cărţi tipărite în limba română,
hrisoavele emise de cancelaria domnească rămân totuşi în slavo-
U
neşte, Alexandru Iliaș, la 1629, dă un hrisov în româneşte 2), dar

cea mai mare parte din hrisoavele lui Matei Basarab sunt în sla-
AL
vonește 2). Urmaşii lui, după 1654 încep a scrie regulat româneşte,
dar totuşi se mai ivesc din când în când şi hrisoave slavone (d. e.
TR
Radu Leon la 1665). 4). In Moldova Gaşpar Graţiani dă o poruncă

românească la 1620 5), dar "Vasile Lupu are cele mai multe hri- 7
soave slavoneşti, pe când Gheorghe Ştefan (1654—1657), începe a

EN
da când hrisoave româneşti, când slavonești 6). Zapisele (contracte)

particulare încep ceva mai de vreme să fie scrise româneşte. Deci
abia la sfârşitul secolului al XVII-lea hrisoavele sunt date regulat
/C
în româneşte, adică după începerea literaturii istorice şi a primelor

cărţi bisericeşti în limba naţională. Hrisovul era legat de cancelaria
domnească, unde tradiţia era mai puternică şi a rămas mai multă
SI
vreme ideca că un act de proprietate n'ar îi investit cu toate formele

IA
1) B. P. Hasdeu, Cuvente din bătrâni, 1. Bucureşti, 1878, pp. 107—129.

2) Al. Ştefulescu, Dociwnente slavo-române din Gorj, p. 148.
2) Ibidem, passim şi G. Ghibănescu, Surete și Izvoade, V, p. 145 și urm,
U
4) G. Ghibănescu, op. cil., p. 562,

BC
5) G. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, 2 pp. 134—135.

*) Ibidem, IL, passim.
Y
"INCEPUTURILE LITERATURII IN LIMBA ROMÂNĂ 6:3
AR
| juridice, dacă n'ar îi scris în limba slavonă. De aceea limba slavonă
s'a menţinut în acest domeniu timp mai îndelungat, dar şi aci în
IBR
cele din urmă curentul de limbă naţională inaugurat de boicrime
a învins.
De ce s'a împuținat cunoaşterea limbii slavone? Cu acest prilej
L
trebuie să înlăturăm o părere scumpă altor autori care s'au ocupat
cu istoria literaturii române, anume că în definitiv înlăturarea
ITY
slavonismului şi înlocuirea lui cu limba română s'ar fi făcut în
chip firesc, din momentul ce s'a împuţinat numărul celor ce știau
slavoneşte și nu mai era cine să înveţe această limbă. Atunci s'a
RS
recurs, vrând nevrând, la limba română. Secarea izvorului slavonici
este pus, se pare, de acești autori, în legătură cu căderea indepen-
denţei Bulgarici şi Serbiei şi robirea acestor ţări de către Turci
IVE
şi implicit dispariţia culturii lor1). Această teoric nu are însă
temeiuri solide. Căderea Bulgariei tocmai la 1393 este abia la înce-
putul perioadei slavonismului literar la noi, iar căderea definitivă
UN
a Serbiei la 1459 este abia cu o jumătate de veac mai târziu decât

a Bulgariei şi să sc noteze că limba cancelariei domneşti şi a lite-
raturii în Țara Româncască era medio-bulgară şi nu medio-sârbă.
AL
Oameni știutori de limba cărţilor bisericeşti în slavoneşte au rămas

în Serbia şi Bulgaria şi după cucerirea turcească, dovadă că popii
din oraşe şi sate au cântat liturghia în slavoneşte în tot timpul
R
stăpânirii otomane şi erau destui ca să vie şi până la noi. Mână-

NT
stirile bulgare focare de limbă slavă, la Rilo, Bacicovo, dăinuiau

neatinse sub Turci, ca şi cele sârbești dela Fruşca Gora, şi crau
în strânse legături cu domnii noștri, Chiar la sfârşitul perioadei
CE
„fanariote, Alexandru Ipsilanti face danie mânăstirii bulgare Sf.

Naum dela Ohrida 2). In această privință deci cucerirea turcească
asupra Slavilor balcanici nu a adus nicio schimbareşi nu coincide
în timp, nici măcar pe departe cu căderea slavonisinului la noi.
I/
Cu atât mai mult părerea amintită nu se potriveşte cu Moldova;

IAS
în această ţară, limba bisericească şi literară nu cra medio-bulgară,
1) Pentsu teoria dispariţiei naturale a slavonismului prin necunoașterea

limbii: N. Iorga, Istoria literaturii române, ed. II, I, pp. 215, 219; N. Car-
tojan, Istoria literaturii române vechi, I, p. 41 şi I. Nistor, op. cit.
U
2) I. Ivanov, Antichității bulgare din Macedonia, ed. II, Sofia, 1931, pp.
613—644 (în bulgăreşte).
BC
RY
ci versiunea rusă-apuseană a limbii slave bisericești: Limba aceasta
RA
sar fi putut oricând împrospăta la noi cu oameni de cultură bise-
ricească dela Liov şi Kiev, unde erau episcopii şi şcoli slavonești.
Aşa dar, de ce în Moldova a scăzut şi a dispărut slavonia la un mo-
L IB
ment dat? La această întrebare n'a răspuns până acum nimeni.
Inlăturarea limbii slavone trebuie căutată nu în influenţele din
afară sau în căderea lor, ci în transformarea internă a societăţii
ITY
româneşti, aşa cum am arătat mai sus. Este adevărat că într'un
sens s'a împuţinat cunoaşterea limbii slavone; anume, câtă vreme
ea a fost apanajul curţii şi al cancelariei domneşti, al dregătorilor
RS
mari, diecii şi cunoscătorii de slavonie erau suficienţi ; chiar boierii
din cauza contactului lor cu curtea ştiau slavoneşte şi chiar vor-
peau această limbă. Foarte numeroşi boieri munteni şi moldoveni
VE
din secolele al XV-lea şi al XVI-lea scriu slavoneşte țidule către
municipalităţile din Brașov şi Sibiu. Bucioc vornicul. la 1619, vorbea
slavoneşte; el traducea pentru popor cuvintele slavone ale lui
NI
Gaşpar Graţiani, domnul Moldovei, de origine croat 1). Dar când

“curtea n'a mai însemnat aşa de mult, atunci nu mai era -necesar
U
să înveţi slavonă; curtea însăşi s'a românizat prin ridicarea de

boieri mulţi şi noi cu învăţătură mai puţină. Numărul ştiutorilor
AL
de carte a crescut în rândurile boierimii, pe măsură ce aceasta

se îmbogăţea, dar au fost ştiutori de carte românească, nu sla-
voncască. Astfel, printr'o revoluţie internă, a'dispărut slavonismul
TR
în ţările noastre şi s'a pregătit izbânda limbii române.

O altă obiecţie contra teoriei noastre ar putea fi scoasă din
EN
faptul că în Ardeal introducerea limbii române în Biserică, în locul

celei slavone (e vorba de biserica ortodoxă, nu de cea calvinizantă),
s'a împlinit tot în.secolul al XVII-lea, deși în această provincie
/C
nu mai era atunci o boierime românesacă. Să nu uităm că şi în

Ardeal a existat o Biserică româncască în limba slavonă. În această
provincie, spre deosebire de Muntenia şi Moldova, s'a. simţit în-
SI
râurirea reformei adoptate de conducerea ţării şi chiar, formal

numai, de Biserica ortodoxă (sinodul dela Aiud, 1569 2). Nu con-
IA
siderăm însă această influenţă ca hotăritoare, întru cât ortodocşii

U
1) Miron Costin, Opere complete, ed. V, A. Ureche, Î, p..

2) Pentru sinodul dela Aiud: St. Metcș, Istoria bisericii româneşti din Tran-
BC
şilvania, Sibiu, 1935, 1, pp. 83—84.

Y
INCEPUTURILE LITERATURII IN LIMBA ROMÂNĂ 623
AR
au păstrat legea lor și nu s'au lăsat ademeniţi de reformă. Expli-
caţia izbândei limbii române este alta. Ardealul secolului al XVII-lea
IBR
era tributar în privinţa culturii românești şi mai ales a Bisericii,
celor două principate. Mitropoliţii ortodocşi români de Alba-Iulia
erau hirotonisiți la Târgovişte; cărţile bisericești tipărite la Bucu-
rești, Buzău, Snagov şi Iaşi au fost trimise în tot Ardealul și toate
L
bisericile române, până în Maramureș şi Bihor, le foloseau. Caza-
ITY
niile lui Varlaam se află în biserici din satele pierdute în Munţii
Apuseni şi în părţile Sighetului1). Iată cum Ardealul a urmat
reforma ritualului, introducerea limbii române în Biserică, după
reforma din Principate. - ,
RS
In acest chip, începuturile literaturii în limbă naţională apar
ca o operă comună românească, peste graniţele ce despărţeau
IVE
vremelnic pe Români.
P. P. PANAITESCU 4
UN
R AL
NT
CE
I/
IAS
U
BC
î) N. Firu, Urme vechi de cultură românească în Bihor, Oradea-Mare, 1921,
, 10
RY
TEXTE ȘI DOCUMENTE
RA
L IB
ITY
ACTIVITATEA MEDALISTICĂ
A SCULPTORULUI FREDERIC STORCK
RS
Sculptorul profesor Frederic Storck s'a ilustrat în afară de fru-
moasa sa carieră de artist sculptor şi profesor al Academiei de Arte
VE
Frumoase şi ca medalist.
Frederic Storck s'a născut în București, în anul 1872, Ianuarie
19, fiind fiul sculptorului profesor Karl Ludwig Storck (1826—1887)
NI
originar din Hanau, şi al Frederikei Storck, născută Ollescher, din

Braşov.
EI şi-a trăit încă de mic viaţa într'un mediu de artişti; tatăl său
U
a fost cel mai vechi sculptor şi profesor de sculptură din ţară; apoi .
fratele mai mare, Carol Storck, a fost şi el artist sculptor şi în atelie-
AL
rul acestuia Frederic Storck își petrecea mai toate vacanţele şcolare ;
iar alţi doi fraţi, Jean şi Hugo Storck, au fost arhitecţi. Fr. Storck
s'a căsătorit în anul 1909 cu Cecilia Cutzescu, artistă pictoră, care
TR
a devenit apoi profesoară la şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti.

Copiii artistului au urmat şi ci calca artelor, Gabriela studiind arhi-
tectura, Cecilia studiind pictura decorativă, iar fiul său adoptiv
este Romeo Storck, pictor,
EN
Maestrul Frederic Storck a urmat cursurile liceale la Si Ghcor-

ghe şi Sf. Sava din Bucureşti şi în anul 1688 s'a înscris la Școala
de Belle-Arte din Bucureşti, fiind elevul sculptorului Ion Georgescu,
/C
care fusese la rândul său elevul bătrânului Storck. După ce îşi ia

diploma de absolvire, Frederic Storck se îndreaptă în anul 1893 ”
spre Miinchen, unde rămâne 6 ani şi unde, prin concurs, este primit
în atelierul profesorului Wilheim von Riihmann. In anul 1896 ob-
SI
ţine diploma de absolvire a Academiei de Arte-Frumoase din Miin-

chen și mai rămâne acolo încă 3 ani, lucrând în atelierul său propriu.
IA
In acest timp el a făcut o lungă călătorie de studii în Italia. Se

întoarce apoi în ţară în 1899, dar peste un an pleacă iar într'o călă-
torie de studii la Paris, pe timpul când se crea acolo Expoziţia
U
Universală din 1900. Aici avea să se mai întoarcă și în 1907. De

asemeni tot în goana după ce era frumos, a făcut o călătorie în 190.1
BC
în Grecia şi apoi la Constautinopol.

Y
ACTIVITATEA MEDALISTICĂ A SCULPTORULUI FREDERIC STORCK 627
AR
In anul 1906 maestrul Frederic Storck este numit profesor la
Școala de Belle-Arte din Bucureşti, la catedra de desen, unde a
profesat timp ge 31 ani.
IBR
Printre operele sale cele mai importante în sculptură, enumerăm:
Statuia unui aruncător, de piatră, în mărime naturală, executată
la vârsta de 21 ani, care este opera reprezentativă a epocii sale de
studii și cu care a obţinut, de altfel, medalia de argint și diploma
L
Academiei din Miinchen. De asemenea, tot în acea epocă a mai rea-
lizat o serie de statuete mai mici (Kleinplastik), ca de ex: Tentaţiu-
ITY
nea şi Inocenţa, precum și bustul pictorului Wiedmann, și a figurat
în expoziţiile din Miinchen, Berlin, Karlsruhe şi Viena.
Frederic Storck își începe activitatea sa în București prin exe-
cutarea câtorva portrete importante. Astfel bustul în marmoră de
RS
Carara al Regelui Carol I, pentru care Suveranul i-a acordat patru
şedinţe de poză, precum şi al Principelui Carol la vârsta de 614 ani.
Apoi busturile Lascăr Catargiu, Ion C. Brătianu, Ion Ghica, Ger-
IVE
mani, Anastase Simu, Spiru Haret, Mitropolitul Șaguna şi alţii.
Printre creaţiile cele mai de scamă ale carierei artistice ale acestui
sculptor, numărăm pe cei patru evangheliști (executaţi între 1902—
1907), ce străjuesc Capela din cimitirul Belu din București, a ban-
UN
cherului Evloghie Ghcorghiefi (opera arhitectului Ion Mincu) şi care

reprezentă o minunată viziune plastică bizantină, nouă pentru acest
sculptor, atât de pasionat pentru clasicism şi renaştere.
Cu ocazia jubileului de 40 ani de domnie a Regelui Carol I, Fr.
Storck a executat una din cele două statui gigantice dela grota din
AL
parcul Carol I. Cam tot în acea vreme, Storck execută monumentul .

lui Heliade-Rădulescu din Galaţi, monumentul Codreanu din Bâr-
lad, apoi monumentul în marmoră al lui Eminescu din Galaţi (1910)
R
monumentul Avântul Țării din comuna Cislău-Buzău. '

NT
Ca lucrări puse în serviciul arhitecturii mai notăm: statuia Ade-

vărul de pe faţada Palatului de Justiţie din Bucureşti, grupul In-
_ dustria și grupul Agricultura de pe fațada Băncii de Credit Român
din București,-precum şi statuile Industria şi Agricultura în mărime
CE
monumentală, executate pentru fațada Palatului Administrativ

din Galaţi. Din cele mai importante lucrări este şi statuia Legio-
narul Roman de 5 metri înălţime, executată pentru arcul de triumi
din Bucureşti (1921), opera arh. Petre Antonescu.
I/
Maestrul Frederic Storck lucra foarte mult, evidenţiindu-sc,

după părerea criticilor şi colegilor, ca unul din cei mai buni portre-
IAS
tişti. Notăm numai câteva din cele mai de seamă portrete lucrate
după natură, fără a mai numi vreunul din cele peste o sută de bu-
sturi lucrate de comandă, după iotogralii.
Astfel: bustul Regelui Ferdinand, al Reginei Maria, poetul Al.
U
Macedonski, pianistul 'G. Boskoff, compozitorul Castaldi, Niculescu-

Braţu, C. Boerescu, Munteanu-Murgoci din Grădina Muzeului Geo-
BC
10*
RY
logic,. Dobrescu-Argeş, Dr. Obregia, profesor Minovici, Cecilia
RA
Cutzescu-Storck, portretele fiicelor sale precum şi două auto-
portrete.]
In căutarea unei expresii cât mai evocatoare printr'o concepție
L IB
monumentală, maestrul Frederic Storck execută pentru plăcerea
sa proprie bustul peste mărime naturală al lui Eminescu şi al lui
Beethoven, precum şi cele ale lui Goethe și allui Schiller, comandate
de Teatrul; Naţional.
ITY
Dar, fantezia şi dorul de libertate în artă, sculptorul Storck şi
le-a realizat în operele sale de atelier, făcute numai în urma imbol-
dului propriu şi dragostei de artă, de îndată ce, printre comenzi, îi
mai rămânea puţin timp liber, Din acest ciclu de opere amintim sta-
RS
tuetele de diferite mărimi, ca: Un ciobănaş, Pe gânduri, Aurora,
Salomeea, Femeie dormind, Pocăinţa, Mister, Abundenţa, Spre in-
finit, Adolescenţa, Pământul-Mumă, Contemplând, In repaos,
bustul de expresie Madona, şi minunatul grup Sărutul, precum şi o
VE
serie de capete de expresie de ţigănci, ca: Alexandrina, Sanda,
Floarea, etc.
Dragostea pentru medalistică şi bassorelicf a avut-o maestrul
NI
Frederic Storck încă din timpul studiilor sale. Cercetând notițele

sale autobiografice, am găsit următoarele rânduri:
U
« Am avut, încă de când eram la Miinchen, un deosebit cult pentru

bassorelief, dar mai ales pentru portretul în formă de plachetă.
AL
Astfel am expus la Soc. Secession, în afară de statuete mici (IKlein-

plastik) şi două plachete-portret, care, pot s'o spun, au fost remar-
cate. La Bucureşti, am continuat pasiunea mea pentru plachete şi
TR
medalii şi am executat multe, atât de comandă, cât şi pentru plă-

cerea mea ».
După cum se vede, primele sale încercări de medalistică au fost

EN
cam prin 1896, anul când a terminat Academia dela Miinchen. Și

este de observat că numărul cel mare de medalii, medalioane şi
plachete îl găsim în prima perioadă a activităţii sale artistice, adică
/C
până: pe la anul 1919, deşi găsim lucrări de ale sale şi mai târziu,
până la 1939. -
Maestrul Frederic Storck a rămas cu regretul că nu a putut fi
mai mare opera sa medalistică. In aceleaşi însemnări- ea urmează:
SI
« Aceste mici portrete mi-au provocat întotdeauna o mare plă-

IA
cere și dacă regret un lucru este că nu am posedat şi spiritul de re-

clamă, care mi-ar fi adus mai multe comenzi şi ocazii de a face me-
dalii, pentrucă ar fi fost o pasiune a mea»,
U
In arhiva lui Frederic Storck se găseşte o diplomă de expozant

BC
la prima expoziţie a Soc. Numismatice Române, pentru medalii şi

Y
ACTIVITATEA MEDALISTICĂ A SCULPTORULUI FREDERIC STORCK 629
AR
plachete expuse. Frederick Storck era membru fondator al Socie-
tăţii, pe care o iubea şi a cărei desvoltare o urmărea cu deosebit
interes.
IBR
Deosebim două categorii de opere medalistice la Frederic Storck:
1. O serie de medalii executate în număr mai mare şi care se
găsesc în mai toate colecţiunile mai importante din ţară. end
II. Un număr important de medalii, medalioane şi plachete, ce
L
au fost turnate numai în 1—2 sau 3 exemplare, reprezentând por-
tretele unor membri ai familiei sau alte persoane.
Iată lista operelor medalistice ale sculptorului Frederic Storck,
ITY
atât cât am putut cerceta până astăzi şi în ordine cronologică:
1895: Placheta Regina Elisabeta, executată Miinchen.
1898: Plachetele: Maria Storck — sora artistului, executată Miinchen; D-na
RS
X. 1., Minchen, poate D-na Weisshaupt.
1899: Medalion Florica Condrus, Miinchen,
1900: Medalia Al. Lupaşcu, Preș. onoare Soc. « Transilvania». Plachetele:
Frederike . Storck — mama artistului, Julie Storcl — sora artistului,
IVE
Rosa Storck —sora artistului, ,
1901: Placheta portret dublu: busturile spre stânga ale unui domn cu fa-
voriţi, din Piatra-Neamţ, cu soţia sa.
1902: Placheta Al. Steriadi, dir. Palatului Regal.
1904: Placheta Marie şi E. Wolff. '
UN
1905: Medalion D-na Bruzzeri. Plachetele: Mioriţa —un ciobănaş,. Capul -

ciobănașului, Micul Al. Bianu.
1906: Medalia Asociaţia doamnelor române e Furnica», Medalion D-ra Elsa,
Dickin. Plachetele: D-na Jules Brun, D-na Vaschide, Dr. Felix.
1907: Medaliile: pictorul N. Grigorescu, sculptorul Fr. Storck auto-portret,
AL
Medalion sculptor F. Storck autoportret, Plachetele: Ioan N. Laho-

vary — fost ministru al Industriei, Comerţului şi Domeniilor, avers
fără inscripție și motive decorative. Medalion arh. Ion Mincu.
1908: Plachetele: Emil S. Miclescu — Dir. G-ral C.F.R., reversul plachetei
R
Emil $. Miclescu, General Mano cu soţia sa Alexandrina (născută Can-

tacuzino). Medalioane: Emil S. Miclescu, 4 Ars Laureata», Dionysos,
Fried]. Găttsche, două exemplare din material diferit.
NT
1909: Plachetele: Reginei Elisabeta, Jubileu 40 ani căsnicie (format mare).

Jub. 40 ani căsnicie Regele Carol I şi Regina Elisabeta, Louis Bassct
secr. particular al Regelui Carol I.
1910: Medalion Stoenescu, Medalii: prof. Dr. Th. Ionescu, reversul fără text.
CE
1911: Medalii: Maria G-ral St. Fălcoianu, Gr. Capşa (comemorativă). Pla-
chetele: Pia I. Brătianu, fraţii Capșa (comemorativă), reversul Fraţii
Capşa, Placă mare Fraţii Capşa. Medalion G-ral Rădulescu.
1912: Medalioane: Mihai Viteazul, Bratu.
1933: Medalia Pimitrie A. Sturdza. Medalion D. A. Sturdza. Plachetele:
I/
P. S. Aurelian, D-na Augusta Dickin, Regele Carol I în 'automobil

în campania, 1913.
IAS
1915: Placheta Rasidescu.

1916: Plachetele a trei copii Lâwenbach.
1917: Placheta D-na Aftalion, Medalia D-l X 3.
1919: Plachetele: Franz Szallay, Irene Iacobi, Victor Iacobi, Victor V. Iacobi.
1923: Placheta Mauriciu Blank în dublu exemplar de mărimi diferite. Medalia
M. Blanck. ”
U
1925: Placheta Hans Eagebrecht,

1927: Placheta, Poetul Cerna,
BC
RY
e
1923: Plachetole: Anna N. Chercea, Nedelcu P. Chercea.
RA
1929: Plachatele: Dr. D. Gerota, D-na Fighi.
1936: Placheta Ing. Mereuţă Dir. G-ral C.E.R,
1939: Placheta Alfred Lâwenbach.
O serie de cinci plachete fără dată exactă, dar de o factură mai veche:
L IB
Plachote: «La Vâit6», Jeana E. Storck (n. Herzog). D-l A 4. Medalioane:
Regele Carol I, D- X 5.
Plachetele, medaliile sau medalioanele ale căror date descriptive sau cro-
nologice nu le-am identificat încă, le-am găsit trecute în cactele de comenzi
ale sculptorului Fr. Storck. , ,
»asemeni am găsit menţionate, în aceleași caete, o scrie întreagă de basso-
ITY
reliefuri reprezentând tot portrete ca: '
1904: D-na Cantacuzino.
1905: Ştefan-cel-Mare şi Regele Carol 1.
1906: N. Vaschide.
1907: D-l Triandafil, D-l Thierrin.
RS
1916: D. M. Bragadiru.
1921: Dr. Monţa,.
1922: D-na Ștefănescu.
1930: Dr. Tănăsescu 'Purnu-Măgurele. ,
VE
1931: D-l Maior Nicolescu, D-l Sotiriu, Medalion D-na Nicolina Maior |.
Nicolescu.
1934: D-l Morărescu,.
1936: Medalion: «o caravelă » (corabie veche).
NI
1937: Lauretto Michel. |

1941: Medalion D-l Chasles Nierescher. -
Fără dată: D-l Seceleanu, D-na Mavrogheni, D-l prof. Droc. Medalion D-na
U
Frederike Storck (mama artistului),

Restul de bassoreliefuri găsite însemnate în aceleaşi caiete de comenzi, ca
cele £ sarcofage, sau alto monumente, trebuie să figureze pe lista operelor
AL
sculpturale ale celui co a fost Maestrul Fr. Storck. Din opera sculptorului me-
dalist Fr. Storck am identificat un număr de 101 lucrări: plachete, medalii,
medalioane şi bassoreliefuri. |
'Pot cu acest prilej amintim că şi fratele său, sculptorul C. K. Storck (15854—
TR
1926) este autorul a două medalii:

1894: Medalia Friedrich Bossel.
1906: Placheta Părinţii Neamului Românesc,
In editura Academiei Române s'a publicat un volum documentar din fon-
EN
dul Elena Simu despre: « Opera artistică a celor trei sculptori Storck >,
31 Ianuarie 1943, București.
ALEXANDRU SAINT-GEORGES
/C
SI
IA
U
BC
COMENTARII CRITICE
Y
AR
L IBR
ITY
LUCRĂRI DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ
]. Mircea Eliade, Comentarii la Legenda Jeșterului Aanole (edi-
tura Publicom). IL. Dan Botta, Charmion sau despre muzică (colecţia
RS
Abecedar). *
Dragostea de înţelepciune şi adâncirea cunoașterii nu se

înfăptuiese numai prin lucrări academice, mai mult sau mai puţin
IVE
personale, sau prin teze și lucrări cerute de intrarea şi propăşirea
în lumea învăţământului. De asemenea, nu numai dela filosofii
propriu zişi, ci, uncori, şi dela literați și în genere dela oamenii
cu minte ageră şi intuiţii gingașe se pot ivi înţelegeri şi concepții
UN
care să contribuie la închegarea unei atmosfere vii şi desinteresate,

de care mai ales spiritualitatea românească are atâta nevoie.
Lipsiţi de baza umanistă şi cunoscând doar fragmentar şi atât de
insuficient filosofia grecească, gloria veşnică a spiritului omenesc,
AL
ignorând izvoarele înţelepciunii indiene şi chineze sau miturile şi

ritualurile primitive, necomentând sensurile metafizice ale Bibliei,
abia mijind la ei unele informaţii disparate şi prea pozitiv tălmă-
R
cite despre vechile religii și ritualuri, literaţii noştri se adresează

prea mult creaţiilor mai noi sau lucrărilor de mâna a doua, fiind
NT
deci mereu ameninţaţi sau să rămână la o primitivitate spirituală

sau să ajungă la o superiicialitate fireşte neroditoare.
Necunoașterea temeinică a lui Plato, Aristoteles și a Bibliei
CE
chiar şi de către studenţii Filosofiei, lipsa traducerilor din clasicii

antici, — sunt unele excepţii onorabile, dar cu răsunet sporadic —
lipsa de pe scena românească a lui Eschyle şi chiar Euripide;
în fine lipsa unei filosofii, critici și literaturi care să înflorcască
I/
pe marginea acestor creaţii capitale pentru neamul omenesc—

toate acestea explică, în bună măsură, criza spirituală a intelec-
IAS
tualului şi literatului român de astăzi. Formându-sc în perioada

romantică şi apoi în accea a materialismului ştiinţific, cultura
română a fost frustată tocmai de humanism, de cultura clasică,
trecând deadreptul dela patriarhalism la romantism şi materia-
lism, dela naturism la un fel de individualism anarhic. Numai
U
genialitatea câtorva şi excepţionala inteligență a poporului nostru

BC
RY
precum şi contactul cu luminile universităţilor străine explică

totuși creaţiile ultimilor decenii, unele de adevărat nivel european,
RA
precum legarea de tradiţiile populare explică de ce nu ne-am
pierdut nici mai înainte. Să ne gândim ce-am îi creat noi Românii
dacă nc-am îi organizat învățământul şi mediile culturale pe bază
L IB
humanistă, întregind-o cu metafizica creștină şi cu adâncirea
tradiţiilor populare, neignorând ştiinţele. pozitive, dar nici ple-
cându-ne lor necondiţionat. Increderea în cultura superioară este
atât de șubredă în ultimii ani, tocmai pentrucă intelectualii şi
ITY
literaţii tineri nu au suficiente legături cu adevăratele şi veşnicile
izvoare ale spiritualităţii omeneşti.
Am făcut aceste consideraţii mai mult pentru a motiva de ce
ne ocupăm, în cadrul acestor comentarii menite Filosofiei, de
RS
două cărţi, care nu sunt scrise pentru filosofi. Intr'adevăr, d-l
Mircea: Eliade, în cartea respectivă, deshate o problemă la con-
flucnţa Etnologici şi a Literaturii. Mai mult, ambele se ocupă de
mituri, iar a doua este scrisă sub formă de dialog, formă care
VE
nu prea placela noi, aşa cum nu place nici lectura pieselor de
teatru. Un om de fineţea lui Paul Zarifopol ironiza forma dialo-
gului, văzând într'însa — dacă ne amintim just
— semnul diletan-
NI
tismului. Fireşte nu putem fi de acord cu Zarifopol, când ştim

cum filosofia antică a Greciei s'a desvoltat prin discuţie și con-
U
" troversă şi că baza înţelepciunii omenești — cugetarea lui Socrate

şi Plato —se ailă cuprinsă în dialogul platonian. Inţelepeiunii îi
pricşte dialogul, ca şi discuţia controversată, fie contradictorie,
AL
fie complementară, iar în societăţile cu cultură tânără cunoaşterea

nu se poate înfiripa decât prin dialoguri. Indrăznim să susţinem
că pentru inteligenţa excepţională a poporului nostru —ros de
TR
scepticisme, dar dornic de adânci certitudini; şiret în fața celor

schimbătoare, dar nespus de reverenţios în fața celor neschim-
bate — cărţile populare, care alină, şi manualele culte, menite
EN
să-l] ridice, vor trebui scrise sub forma unor dialoguri filosofice,
Jar primul filosof român care va avea larg răsunet în rândurile
poporului nostru — dornic de înţelepciune şi crezând într'însa
pentrucă o are, dar, fireşte, într'o formă arhaică şi rudimentară —
/C
va îi acela care va şti cum să mânuaiscă dialogul între tradiţia

populară şi adevărurile culte, între superstiție şi credinţă, între
curăţenie şi adâncime, între înţelepciune şi cunoaştere. Dialogul
SI
filosofic este necesar la noi, dar fireşte, într'o formă adecvată

nevoilor reale ale spiritului nostru, care trebuie armonizat cu cel
universal, fiind doar o expresie a acestuia.
IA
I. Şi pentru filosofie, ca şi pentru Istoria Literaturii şi pentru

U
Etnologie, recenta carte a d-lui Mircea Eliade, Comentarii la

“Legenda Meșierului Manole, prezință interes, ducând mai departe
BC
LUCRĂRI DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ 633
Y
semnificaţiile jertiirii soţiei in căutarea îndărătul credințelor
AR
Sopuriai most Și aTe popoarelor Sud-est CFOpeene a o serie de
alte credinţe similare ale unor popoare şi civilizaţii mai îndepărtate.
-l Mircea Eliade socoate că aceste credințe nii-şi pot găsi expli-
IBR
caţia decât întrun mit cosmologic, jertfa zidirii fiind «o imitație
omenească a actului primordial al creației Lumilor ».
Impreună cu alți ctnologi, autorul aduce unele obiecţii tezei
că orice construcţie, pentru a dăinui, trebuie să fie « însufleţită »,
L
conferindu-i-se un suflet de om sau de animâl, d-sa împlinind
această explicație cu aceea a repetinii actului iniţial al Creaţiei:
ITY
« Sacrificiile de construcţie au ca scop «însufleţirea » clădirii sau
obiectului construit, dar această « însufleţire » nu sc face oricum
(adică jertlindu-se pur şi simplu o făptură vie), ci se face în con-
formitâte cu un nivel divin, repetându-se actul inițial al Creaţiei...
RS
se jertieşte pentrucă aşa s'a făcut la început, când au luat naş-
tere lumile şi pentrucă- numai aşa se însufleţește un lucru și i se
conferă realitate şi durată 5,
IVE
Creaţia lumilor — în credințele multor popoare —este expli-
cată prin diferite mituri cosmogonice, ca acela al sacrificării, de
către zei, a unui gigant sau a unui monstru marin. Tot aceste
mituri, pe care d-l Eliade le menţionează în ariile cultural-geo-
UN
grafice, unde se întâlnesc majoritatea ritualelor de construcţie,

întreţin credinţa că numai moartea rituală (moartea violentă)
este creatoare, «pentru simplul motiv că ca întrerupe firul unei
vieţi care nu şi-a consumat toate posibilitățile » și deoarece moartea
rituală « declanșează o forţă, care nu numai că face posibilă « trans-
AL
misia » vieţii, ci asigură perenitatea noii creaţii, care i-a dat naş-
tere ». Chiar zborul de Icar, pe care versiunea românească a legendei
lui Manole îl are ca încheiere, proiectează sufletul lui Manole într'o
R
apă curgătoare, ajungând la același «nivel cosmic» cu soţia lui,

NT
care trăieşte în piatra Mânăstirii, fiind noul trup al ci.

Comentariile d-lui Mircea Eliade, după cum se vede, nu urmă-
resc valoarea artistică a baladei româneşti, nici geneza istorică a
CE
motivelor, ci caută să adâncească etnologic, pe bază de docu-

„mente primitive sau arhaice, sensurile mitice şi metafizice ale
aladei, susținând-că-a geniul "popular românesc are meritul de a.
fi-rădescoperii mitul central pe care-l implică balada. Infelul
acesta, după confirmartăy din punct de vedere estetic, -a supe-
I/
riorității baladei româneşti față de produsele celorlalte popoare

sud-est europene, confirmare făcută de d. prof. Dimitrie Caraco-
IAS
stea, care a cercetat și arătat forma superioară, care echilibrează

şi potenţează sensul fundamental al viziunii românești, în com-
paraţiecu produsele popoarelor vecine (în studiul Material sud-est
european şi formă românească, publicat în numărul de Decemvrie
U
1942 al acestei reviste), d. Mircea Eliade vine să arate cât de fidel

BC
RY
l
și lumii
arhetipu _originare — dincolo de istorie — este conţi-
fie a « redes-
futul mitical versiunii româneşti, care fiea moștenit,
RA
coperit » sensurile lui originare, de sigur în mod inconștient.
Comentariile d-lui Mircea Eliade proiectează mai ales sensu-
rile nebuloase şi primitive ale baladei, pe care de sigur că balada
L IB
le arc, ritualul zidirii Mănăstirii Argeş cuprinzând un act, care oame-
nilor civilizaţi le pare nu numai barbar, dar şi absurd, dar care,
în logica primitivă, își avea motivarea și sensurile proprii. Rămâne
de văzut dacă specialiştii vor găsi sau nu că explicaţiile acestea
metafizice (de psihologie primitivă) adaugă ceva substanțial
ITY
valorii estetice a versiunii româneşti şi mai ales dacă ei vor accepta,
în totul, îndepărtata analogie primitivă cu actul creaţiei lumii,
garantată prin jertfirea unui gigant! Fi'osoiic, mai precis ctic,
RS
înclinăm să credem că semnificaţia jertfei săvârșită de Manole își
pierde din nobleţe, dacă ne gândim la tâlcurile primitive şi cum-
plit de iraționale, propuse de d-l Eliade. Inţelegem mai temeinic
barbaria gestului, dar nu motivul estetic și etic, al sacrilicării
VE
fiinţei celei mai dragi şi a vieţii tale proprii pentru o operă
care depăşeşte vremelnicu! omenesc,
„Pentru cunoaştere, comentariile pun probleme interesante, ca
NI
şi pentru cei ce se interesează de_modul în care diferitele creaţii

culte au proicetat. motivele si lumile originale al legendei Meşte=
Mân6 e, chestiune care nic Titeresează şi pe noi. După cum
U
Un
“îs ărată în prefaţă, autorul va da o versiune mai tehnică, după
aceasta oarecum simplificată. Trebuie să recunoaştem că legenda
AL
Meşterului Manole — aşa cum a fost tratată acum de d. Eliade —

constituie doar un obiect în cadrul problematicii etnologice a d-sale,
pornind dela unele constatări generale, pe care le exemplifică
TR
prin balada noastră, iar nicidecum dela ca însăși. De aceea, pagini

întregi din carte par a uita legenda şi a se pasiona după diferite
scrii de ritualuri exotice şi semnificații aproape străine temei.
EN
De sigur Comentariile sunt, prin firea lor, inegale, orânduite

pe măsura materialului descoperit. Dar am fi dorit — şi poate în
viitor d. Eliade o va face —o cuprindere mai sistematică şi o
de înlănţui—re
nu istorică, nici atunci, dar mai strin-
/C
încercare
gentă și mai construit—a ă arhetipurilor străvechi cu materialul
precis al baladelor care ne sunt atât de aproape, adică o mai orga-
nică şi mai concludentă legare a motivelor şi sensurile străvechi
SI
de cele mai noi.
II. Dialogul d-lui Dan Botta, Charmion sau Despre Muzică,

IA
este mai curând opera unui poct, care procedează mai schematic
şi mai sintetic, deprinderea_cu_metafora şi cu arhitectonica re-
strânsă a poemului explicând caracterul mai liric şi.mai muzical,
U
dar nu mai puţin” devotat filosofiei, al acestui dialog. Ca şi la

BC
6ss
Y
LUCRĂRI DE FILOSOFIE ROMÂNEASCĂ
AR
Paul Valery, ale cărui dialoguri FEupalinos şi Sufletul și Dansul
au avut o înrâurire covârșitoare asupra generațiilor noastre, dar
mai ales asupra unui temperament estetizant, deplin încrezător
în măreţia formei și în luminozitatea marilor intuiţii, cuprinse
IBR
în imaginea gata să se subsumeze ideii, înțelegând, prin urmare,
arta ca impunând o cunoaştere clară şi necesară, cum este d. Dan
Bot ta e și viziunile antice sunt tratate cu o sensi-
— adevăruril
pilitate modernă. De sigur, stringenţa logică, monumentatitatea con-
L
strucţici şi rafinamentul semantic, prezente în dialogurile lui Valâry,
explică de ce poetul rămâne un model contemporan deneîntrecut.
ITY
Ja Clarmion aflăm_o serie de-situri- ți iesiti tipice pentru
spiritul grecesr-şi exprimate într'o atmosferăde mare relevanţă,
i care iiătura şi arta, omu l
Şi filosofia se întrec în a inspira și
sugera înţelesuri preţioase. Intâlnim nu numai preamărirea tem-
RS
plelor şi coloanelor, analogia dintre arhitectură şi construcția
trupului omen— esc prezente şi la Valer — ydar şi modernul sim-
ământ al peisajului. Poate că, în felul lor, au avut şi Thracii
IVE
simţul peisajului, mai precis dragostea de natură — legătura
între spiritul grec şi cel thrac fiird o preocupare fur damentală
a ac stui dialog, care-şi propune să scoată semnificaţii tocmai
din relaţiile acestor două spirite.
UN
Ca şi arta, peisajul constituie aici o expresie a armoniei cos-

mice. Plopul este văzut ca o elegie phrygiană, Zeus prefăcând
Heliadele în plopi. « De aceea frunzele lor sunt o doinire... Pla-
tanii au împietrit în vale de atâta linişte, dar plopii vibrează de
AL
percursiuni siderale, de aceste lumini dure, directe, dar mai uşoare

decât petala scuturată pe talgerul balanței ». La rândul lor, chipa-
roșii «poartă ceva din marea fascinaţie a morţii. O înaltă melan-
R
colie, o aromă grea şi infinită... ».

Muzica, de care pomeneşte titlul cărţii, e, în fond, armonia
NT
cosmosului, cacordul hieratic al tuturor spaţiilor posibile, pro-

porţia divină a tonurilor cosmice », pe care un străin, sub care sc
ascunde însuși Dionysos, o va tălmăci celorlalţi doi vorbitori în
CE
sensul tradiţiei tracice, în care nouă, Românilor, ne place a ne

regăsi. Astfel, în tematica platoniană se introduce moartea miori-
tică ,
— «semnul unei participări la cudaimonia lumii » — dorul
către unitatea şi statornicia esenţială. Romanticul și nobilul traco-
I/
românism al d-lui Dan Botta, încearcă să-şi găsească străvechile

relaţii cu spiritul grec, care —mai mult mitic decât ştiinţilic —
IAS
ar fi primit substanţiale înrâuriri dela Traci.

Leit-motivul dialogului este mitul lui Dionysos acel creat
din infima tremurare a esenţelor, Dionysos-Unul, Dionysos-Totul,
(care) e un zeu înzestrat de viziune. Materia, în totalitatea ci
armonioasă, tânjeşte de dorul pierdutei sale purităţi. Dionysos are
U
nostalgia esenţelor. .. ». -
BC
RY
Această interpretare dionysiacă a aparenţei platoniene, cu
RA
implicita recunoaştere a realităţii ideilor sau esenţelor, este destul
de 'consistent făcută de d. Botta. Formulată poetic, ea sensibili-
zează cunoaşterea.
Deşi scris cu o artă rafinată, dialogul poate sluji oarecum ca .
L IB
o iniţiere în Filosofia Grecilor. Pentru noi, ceea ce preţuim, înainte
de toate, în dialogul Charmion este de sigur putinţa d-lui Dan
Botta de a sensibiliza şi face mai vibrante, mai vii, mai expre-
sive adevărurile îilosofiei, în această privinţă dialogul său fiind
ITY
un model, mai ales pentru cei care îndeobşte scriu filosofie cu o
vădită lipsă de talent literar.
Doar câteva pilde de fericite formulări: « Spune-mi de ce
timpul c fără speranţă, şi în spaţiu mă pot întoarce oricând, deşi
RS
nu sunt unul şi celălalt decât expresia aceleiași idei? » — iluzie Ja
care 'Theodoros răspunde: « Ireversibilitatea noastră în timp e
limpede. . . Simţurile noastre nc-o spun și fiecare seară ne-o
VE
înscrie pe frunte. Reversibilitatea noastră în spațiu e o părere.
Spaţiul nostru e, cu timpul de care e legat, în Aither. Acolo, în
unda luminoasă a Pământului, spaţiul nostru cunoaşte o proiec-
țiune de coloană. Acest deşert îmi apare ca un deşert de paseri
NI
ce-şi iau zborul — plecări mai line ca exodul norilor, limpezi,

eterne plecări ». 4 ...Dionysos este, aşa dar, un indiscernabil
U
amestec de suilet şi materie. Spun amestec, deşi nu recunosc mate-

riei o realitate clară, cum aş spune un amestec de lumină și de
umbră, deşi aceasta nu e decât o lumină degradată. In măsura
AL
în care este degradare a esenței, Dionysos implică o invazie de

materie, o invazie de umbră >... «Cel mai perfect habitacol al
cântării este cea mai limpede, mai imaterială dintre lire. Acolo
TR
nimic nu va putea împiedeca imanența matematică a tonurilor

şi sufletul lor solidar. Lira ideală se confundă cu armonia >.
Ne-am oprit la acest dialog, aşa dar, pentru fericita exprimare
EN
filosofică şi literară a unor adevăruri capitale ale mitologiei. gre-

ceşti şi ale unicului Plato, pentru reinterpretările făcute cu sensi-
bilitate modernă şi dor de cunoaştere veşnică, pentru introducerea
/C
şi îndemânateca întrebuințare a motivului dorului, adâncit în:

sensul mitului dionysiac. Ar fi fost mult mai puţin interesant
dacă am fi discutat obârşia fiecărei idei, proveniența ei dela
Plato şi Aristotel şi până la Valery, căci într'un poem aproape
SI
simfonic, cum e Charmion, reinterpretarea artistică, stilizările

plastice şi sugestiile muzicale au însemnătate. Ideile și motivele
IA
sc pierd şi revin, sporind puterea de sugestie a acestui text poetic,

cu netăgăduite calităţi muzicale.
Dialogul Charmion, e un vrednic prinos adus veșnicei spiri-
tualităţi “greceşti şi trace.
U
' PETRU COMARNESCU

BC
Y
AR
L IBR
a
ITY
VIAȚA POEZIEI
Transcedentalia (Extras din e Revista Funda-
RS
1. Camil Petrescu,
ţiilor Regale», Bucureşti, 1943); 2. Radu Gyr, Poeme de război (Editura
Gorjan, Bucureşti, 1932); 3. Virgil Gheorghiu, Pădure adormită
(Editura Prometeu, Bucureşti, 1943); 4. Ernest Bernea, Colina la-
crimilor (Societatea Naţională de Editură și Arte Grafice « Dacia Traiană 3,
IVE
București, 19:43).
Retipărite, cele şapte poeme cuprinse în acest ciclu reprezintă,

cu toată rezerva lor, oarecum trecută, o notă de largă actualitate
UN
a poeziei noastre. Acel tragic al cunoaşterii, — după cum, atât de

definitiv le caracterizează D. Caracostea, —arderea aceca pe
rugul suferințelor ultime, care formează substanţa însăşi a poe-
zici lui Camil Petrescu, poate fi urmărită, în tonuri și răsuflări
AL
de nuanţe diferite, în toată lirica noastră modernă. Este ceea ce

Bazil Munteanu numește, vorbind de această lirică modernă,
abuz de melajizică. Alături de zbuciumul religios de masivă uma-
R
nitate din Psalmii lui Tudor Arghezi şi de căutările potolite, de

adânci rezonanţe folclorice, ale lui. Lucian Blaga, poezia aceasta
NT
torturată, zbaterea aceasta de fluture în jurul lămpii aprinse, cu

violenţe de expresie şi cu opriri brusce, de peregrin obosit, care
formează notele caracteristice ale inspiraţiei lui Camil Petrescu,
CE
împlinesc un peisaj poetic de înaltă tensiune, ridicând lirica noastră

modernă pe trepte de egalitate cu întreaga spiritualitate a vea-
cului. Dincolo de cadrul prea direct şi prea imediat al emoţiilor
psihologice şi de notarea impresiilor din afară, de arabesc sensitiv,
I/
această poezie tinde tot mai mult să se apropie de întrebările din

urmă, riscând poate, prin facilitatea şi prin superficialitatea dile-
IAS
tanţilor, să devină inexpresivă şi seacă, dar, din atitudinea ei

generală şi prin cele câteva realizări de calitate, semnificând un
grad de evidentă maturitate.
Poemele de față, —sau mai precis, poemul de faţă, — repre-
zintă o astfel de realizare. Sbuciumul sufletesc, de intensă colora-
U
tură filosofică, toată acea frământare înaltă, la care participă

întreaga ființă a poetului şi care formează conţinutul acestui poem,
BC
RY
RA
nu este numai un clișeu de problematică generală cum sunt multe
din poeziile de acest fel, scrise mai ales de tineri, ci o ardere şi un
climat metafizic autentic. Acest lucru se simte dela primele rân-
duri citite. Poctul, râvnind acele certitudini ultime spre care tinde
L IB
orice problematică filosofică, de înţelegere a lumii, şi a vieţii şi
de participare la lumina veşnicici, experimentează în colori puter-
nice toată gama renunţărilor umane, Aripile. sale desfăcute îriaş
spre cele patru puncte cardinale ale cunoaşterii se lovesc de mar-
ITY
ginile impuse condiţiei noastre pământeşti, îndoindu-se în neputinţă.
Este ceea ce, atât de pregnant, Camil Petrescu notează în aceste
versuri:
Ai vrea să strigi când gâtu-i câlţi și celei,
RS
ai vrea să-alergi, ţi-e trupul prins în teacă,
Cu mâna vrei să prinzi, dar e 'n ulei,
şi cazi în tine însuţi: moarte
VE seacă.
Prizonier al minţii tale proprii,

de tine încerci zadarnic să te-apropii,
de logică și sens te vrei desprins,
spre insulz din tine braţ întins...
NI
O, de-ai putea fi şarpele din basm

ca, răsucit în tine însuţi, balc, spasm,
U
cu ?n salt, ca o volută pân” la cer,

să to desprinzi, să rupi obezi de fier,
AL
Când chiotul fără cuvânt descarcă

pământ desţelenit să vezi
— şi parcă
de aer amcțit, cu tine cadă
în goluri repozite de cascadă
TR
şi călători şi gânduri tari și barcă.
Din colivia logicei scăpată,

privighetoarea încbunită cântă,
EN
spre spaţii ce n'au sprijin, se avântă

încălecări de tril și fibro toată, etc,
(Interioară, pag. 5—6).
/C
Intre rigorile raţiunii şi ale logicei strigente şi între sponta-

neitatea neconvenţională, poctul nu poate alege un drum sigur.
Intorcându-se mereu în el însuși, sau evadând în spaţiile largi
ale lumii din afară, «spaţii ce n'au sprijin », adică de pură creaţie
SI
fantezistă, el rămâne, până la urmă, la fel de singur în el însuşi

şi la fel de neîmplinit. Idealul întrezărit, odată ajuns, nu este pe
IA
măsura așteptărilor care l-au făurit. Totul nu este decât o zbatere

închisă, revenind mereu la punctul de plecare, un fel de învârtire
întrun cerc vicios, care nu poate duce decât la disperare și la cinism
U
imediat. Lumea întreagă se aseamănă cu un disc uriaş, discul lui

Newton, pe care sunt pictate: cele şapte colori, ale spectrului
BC
solar, dar care, învârtindu-se mereu, împins de o forţă străină

Y
VIAȚA POEZIEI 639
AR
PR al : A : x >
| : o singură coloare albă,
de noi, nu prezintă ochilor noştri decât
zice:
înşelându-ne. Ochiul şi gândul nu pot alege adevărul. Poctul
IBR
Trimite-ți gândul galben să aleagă
din praf, bob de nisip şi bob de mei.
Trimite-ţi gândul înainte dacă vrei,
şi dacă poţi, acolo unde zarea se încheagă
din aer întuneree și din gol,
L
la începutul nesfârşitului ocol.
“Te uită, destrămarea norilor
ITY
maimuţăreşte drumul călătorilor. . .
în goana nesfârşită a bilelor
ca înc'odată jocul alb al ielelor.
Lumina-i argintie în lumină sură.
RS
In apa cât ce zarea, cotitură,
de apă desenează drum
cu cl se împletește mintea-acur.
IVE
Răstoarnă: ceru-i verde, câmpia e albastră;
Să poţi să fii dincoace de magica fereastră.
Să poţi vedea deodată moneda în două feţe.
să fii unde ţi-e gândul şi să te vezi apoi
în locu ?n care acuma eşti prins ca între ostreţe. ..
UN
trimite în lume umbra, cercând să te desdoi, ete.

(Aspecte, pag. 4—5).
Imaginile şi aspectele imediate se succed astfel într'un ritm

obsedant, momind gândul cu adevăruri la întâmplare şi compromi-
AL
ţând ideea ultimă de absolut (mai flexibili și mai « înţelegători »,

modernii au renunţat, de fapt, la adevărul absolut, mulțumindu-se,
resemnaţi, cu aceste adevăruri la întâmplare, adevăruri de moment,
R
imediate). Este natural ca această constatare să ducă la pesi-

mism şi la amărăciune de substanţă.
NT
Totuşi, cu toată această tematică grea, de certă filosofie,

poezia lui Camil Petrescu nu este nici didactică și nici prea încăr-
cată. Ea nu este un tratat de metafizică în versuri şi nici un mani-
CE
fest sunător în vânt. Totul este autentic şi trăit în această poezie,

nimic nu este poză filosofardă și notă comună. Aceasta este cali-
tatea cea mai de preţ şi punctul de plecare al oricărei poezii filo-
sofice, Fără de ea, versul se împotmoleşte şi cade, prea slab pentru
I/
a purta sarcinile unui conţinut atât de încărcat, Este ceea ce,

cu uşurinţă, putem vedea, mai ales acum, în jurul nostru. Abuzul
IAS
de melațizică a impus poeziei noastre de ultimă oră, celei tinere

în deosebi, un timbru grav şi pretenţios, de problematică filosofică,
de cele mai multe ori fără să fie susţinutăîn adânc şi lipsit de auten-
ticitate. Nimic nu este mai periculos şi mai fad decât superliciali-
tatea îmbrăcată în haine de gală şi decât temele cu majuscule
U
pe buze de nechemaţi. Poezia lui Camil Petrescu se impune cu

atât mai mult.
BC
RY
RA
A doua calitate a ciclului de faţă, decurgând firesc din prima,
este stricta adecvare a expresiei la conţinut. Tonul general al
poeziei lui Camil Petrescu, de gravitate și de problematică înaltă,
fiind sincer şi autentic, versul nu este silnic şi construit. Ținuţa lui
L IB
este decentă şi nobilă, de riguroasă funcţie poetică, fugind de em-
fază şi de discursivitate. Imagini puternice şi tari, sinteze plastice
întregi, necăutate şi neexpuse în vitrină, fără efecte ermetice de
clişcu, susțin mereu proaspătă seva poetică. Un ton amar şi reţinut,
ITY
de om ajuns la convingeri definitive; nu odată recurgând la ex-
presii și la locuţiuni comune, învăluie această poezie într'o negură
tomnatică de cinism realist. Iată, bunăoară, până la ce dureroase
ironii, experimentate pe cont propriu, este scoborită iubirea, ca
RS
ideal ratat şi neputincios, în sens ultim: !
Vorbe mari ca, sburătoare colorate de foiţă

vorbe milostive ca într'o umbră de troiță.
VE
Poţi să începi cu orice filă din idilă,
inima să ţi-o arunci ca pe o bilă
acrobatul. Braţu întors s'o prindă pe la spate,
NI
să descrie flori pe linii înstelate

jocul ei în jurul tău. Dar simţi că rece
9 și cu 1 fac tot 10
U
Doare un butoiu întors, curentul s'a oprit;

automateîn tot orașul au încremenit
AL
tranvaiele pe linie. Intorci și iar

tranvaiele so mişcă tutelar.
Porneşte înainte înzorzonat un căţeluş,

TR
se leagănă fudul în haina lui de pluș...

porneşte pe alce fericit,
dar când stăpâna s'a oprit, -
cu capu *'ntors a stat și el,
EN
căci fantezia, nu i-a fost decât exces de zel.

(Iubire, pa. 8).
/C
Tonul acesta de amărăciune definitivă, de neputinţă în ideal,

cercul acesta închis (prima poezie din volum este intitulată sim-
bolic Cercul) al imposibilităţilor umane, ca experienţă directă şi,
ca proces de cunoaştere, dă poeziei lui Camil Petrescu un accent
SI
sumbru, de umanitate desnădăjduită, tristă şi pesimistă, în plin

acord cu veacul. Inrudirile cu naturalismul modern, alambicate
IA
prin problematica filosofică cea mai acută, o apropie fiecăruia

dintre noi. Alături de tragicul faptei, pe care astăzi, mai mult decât
oricând îl trăim cu toţii, acest (ragic al cunoașterii, al lucidităţii
U
dezolante, împlineşte peisajul vieţii noastre moderne. Este ceea ce,

cu atâta evidenţă, ne arată literatura zilei, indiferent de valoarea ei
BC
artistică, de durată, atât de atentă în a descrie amănunţit mize-

VIAȚA POEZIEI "641
Y
riile vieţii imediate şi în a filosofa pesimist pe marginea acestei
AR
vieţi. D. Caracostea, cu intuiţia critică precisă care-l caracteri-
zează, a'fixat în margini concise, la retipărirea lor în Revista Fun-
daţiilor Regale, sensul de severă maturitate literară al acestor poezii.
IBR
Personalitatea lui Camil Petrescu, atât de singular conturată şi,
atât de riguros izolată de superficialităţile curente, este cu evi-
dență mărturisită în ele.
.
L
* * *
Ceea ce ne atrage dela început în poezia de război a lui Radu
ITY
Gyr este bogata ei umanitate, mănunchiul acela de simţăminte
comune, de dureri şi de realităţi imediate, care naşte în sufletul
nostru un larg sentiment de compasiune. Cu acele nesfârşite resurse
verbale, pe care le cunoaștem din opera trecută a poetului, aceste
RS
poeme de război evocă în toată strigenţa lor neagră, câteva tablouri
trăite pe front, câteva scene de o duioşie incomparabilă şi de o
autenticitate care exclude paza şi grandomania obişnuită a poe-
IVE
ziilor de război. Totul este aici izvorit dintr'o sensibilitate directă,
un ecou sincer al unor situaţii aevea. Nu ştiu dacă poetul Radu
Gyr, care a fost şi a luptat efectiv pe îront, a trăit exact în forma
în care le prezintă aici, toate scenele descrise, dar chiar dacă nu
UN
le-a trăit așa, ele își capătă prin aceste poezii o valoare de rigu-
roasă realitate. Marea sensibilitate a lui Radu Gyr, printre cele
- mai bogate şi mai semnificative din toată poezia noastră de astăzi,
a păsit în aceste poeme o poartă larg deschisă, năvălind în valuri
AL
“pline, în versurile atât de uşoare şi atât de direct construite,

4
Poezia este astfel uimitor de simplă şi de «curgătoare», lipsită

de excesive unelte artistice. Ea sc încheagă natural] şi firesc,
R
îmbrăcând în haina cea mai potrivită realităţile care au deter-

minat-o.
NT
Instrumentele de lucru ale poetului sunt exclusiv realiste. El

nu face altceva decât să noteze direct, ca într'un jurnal de cam-
panie, câteva scene trăite și câteva stări de suilet adecvate. Metoda
este dintre cele mai simple şi mai sincere. Cu atât mai mare este
CE
efectul acestei poezii de strictă necesitate. Un poet fără talentul

“lui Radu Gyr ar fi căzut repede în clișeu şi în banalitate. Acest
lucru se poate vedea din celelalte poeme de război apărute, în
majoritatea lor întrebuințând acecaşi metodă. Nefiind însă: susți-
I/
nute de o sensibilitate autentică şi autorii lor nedispunând de

resurse poetice şi verbale suficiente, aceste poezii, în afară de
IAS
câteva excepţii (George Putncanu, Horia Niţulescu, Mircea Măr-

coiu, etc.), se pierd într'o apă comună, care le şterge şi le anulează.
Influenţa lui Radu Gyr a ajuns de pe acum copleșitoare (Virgil
Carianopol, Petre Paulescu, Teofil Lianu). In poemele de faţă
U
însă, totul fiind bogăţie şi autenticitate, instrumentul realist este

BC
1
RY
6.42 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
firesc şi necesar, Iată, bunăoară, acest tablou de o înduioşătoare

mizerie umană:
RA
Zăcem şi trândăvim de două zile
în satul ars și spart de procetile.
Pe fundul ăsta stup ca o găoace,
L IB
întreg batalionul «se reface ». e
Cum stăm prin curţi, pe resturi de gunoaie,
părem dospiţi din cărămizi şi pac.
Simţim, adâne, în oase cum sc trage,
și în carne, frigul putred din bârloage.
ITY
Departe, câmpul susură litanii,
Sburdăm, icșiţi din găuri, ca guzpanii.
Ne gudurăm sub soare leșiatic,
- - în vântul lânced cu miros sălbatec.
Câţiva se lac lung și pe cămașe
RS
omoară urma gropilor vrăjmaşe.
Apoi rămân cu ochii duși departe,
în amintire, poate, sau în moarte...
Obrajii, ard, cu pâlpăiri încete,
sucim tutun în sdrenţe de gazete,
VE
căscăm alene, curățim gamele,
ne descălțăm de humă şi obiele,
a zâmbim mirați spre zarea dimpotrivă,
NI
. sau lustruim bocancii cu salivă, ete.

(Cantonament, pp. 19—20).
U
Pe aceeaşi linie putem aminti bucăţile: Noroiul, Mormintele,

Sal în stepă, Spiritul de_campanie, Zăcem aici, etc., în care des-
AL
crierea naturalistă, a mizeriilor umane şi a peisajului dezolant al

războiului, se impune cu masivitate. Uncori, câte o imagine feri-
cită: ca un colţ de cer luminat de soare în mijlocul unci furtuni,
sau ca un sunet de flaut duios într'o melodie prea tristă, înseninează
TR
aceste tablouri, mărindu-le, prin acest element de contrast, efectul.

Așa sunt poeziile: Lădifa cu jucării; Vigoda şi altele câteva. Este
imposibil să citeşti aceste poezii fără să ţi se umezească ochii.
EN
Sensibilitatea exclusivă a poetului şi-a găsit aici, punând faţă în

faţă două tablouri de viaţă, unul negru şi urit, al războiului, şi
celălalt senin și pur, al copilărici, o modalitate de expresie foarte
/C
puternică. Metoda nu este, de sigur, nouă. Romantismul, mai ales,

a uzat de ca în toate marile lui capodopere.
Altă latură a poeziei de război a lui Radu Gyr, care trebuie
subliniată, este lipsa ci de tendinţă. De obiceiu, acest fel de poezie,
SI
în dorinţa de a fi neapărat patriotică, păcătueşte prin sonoritatea

ci goală şi prin umilături de stil de cea mai neplăcută convenienţă.
IA
Sub masca patriotismului, s'au ascuns totdeauna multe false

talente. Este ccca ce se întâmplă acum cu poezia Ardealului şi
cu poezia de război, Radu Gyr, însă, ştie să împace sentimentul
U
patriotic cu arta poctică, fără să facă concesii unuia sau celei-

lalte. Poezia sa, atât cea din volumul de faţă cât şi cea publicată
BC
Y
VIAȚA POEZIEI 6.13
AR
prin alte locuri, constituie un exemplu desăvârşit că aceste două
sentimente nu se exclud, atunci când cel care scrie d.spun> de
resurse adevărate. |
IBR
Din toate aceste motive, consider Poemele de război ale lui
Radu Gyr expresia cea mai' înaltă la care s'a ridicat poezia
noastră de război până în prezent.
L
*
* *
ITY
- Virgil Gheorghiu este un poet larg şi stelar, de pură inspiraţie
agrestă. Poeziile sale ne transportă într'un peisaj fără conture,
de înalte vecinătăţi simbolice şi de nedefinită atmosferă lunară.
Totul aici este litanie și cântec, albă irizare de vis și de melodie
RS
interioară. Indiferent de conţinutul lor ideativ, aceste poezii au
darul să definească dela început un temperament poetic firav şi
melancolic, de plutire îngerească peste realităţile grosolane ale
IVE
vieţii şi de zbor continuu în spaţii diafane. Dintre toţi pocţii noștri
tineri, Virgil Gheorghiu este, poate, cel mai «poet» şi cel mai
fără aderenţe la întâmplările din afară. Lumea lui firească este
o lume a melodiei potolite şi a tristeţilor nedefinite, unduioosă și .
UN
fluidă, ca o muzică suprafirească. Nu întâmplător este în același

timp un mare iubitor al muzicei şi -un distins interpret al capo-
doperilor ei.
“Pădure adormilă cuprinde câteva poeme de o bogată sensi-
AL
bilitate adolescentă, însemnări largi și neconvenţionale, libere şi

fireşti, în haina lor poetică, pe marginea dragostei şi a copilăriei.
Străin de contingenţele vieţii de toate zilele, retras şi singuratic,
R
poetul evoacă în trăsături de melodie domoală, peisajele albe ale

anilor trecuţi şi ale visurilor diafane. «Băiatul» acesta tăcut,
NT
«cu cearcăne şi fără îndrăzneli », — după cum singur se caracte-

rizează, —a purtat în suflet o mare aşteptare de vis, rătăcind
prin dumbrăvi şi printre oameni, ca un cântec neauzit decât de
CE
sine însuși. Grav şi palid, prieten cu luna și cu serile melancolice de

vară, copilul de atunci nu cra făcut decât pentru poezie şi pentru
cântec. De aceea, poetul de acum, mai singuratic şi mai neînțeles
în lumea cea mare, nu-și găseşte alt refugiu decât în copilărie.
I/
Poezii ca: Augustin Meaulnes, Amintirea fără seamăn, Cânlec

vechi, Andersen, Casa din vis, prin titlul lor însuşi delimitând un
peisaj politic de predilecție, ne transportă în această lume trecută
IAS
şi ideală a copilăriei, loc de refugiu şi simbol etern al tuturor poc-

ţilor adevăraţi. Dragostea însăşi, pe care Virgil Gheorghiu o cântă
în tonuri de litanie de seară, este proiectată în această lume a
copilăriei şi a visului. Una dintre cele mai frumoase poezii de
U
dragoste pe care am avut norocul să le citesc în ultima vreme,

este, în acest sens, următoarea:
BC
11*
RY
Poate în marginile lumii, undeva,
RA
Meșteri mai lucrează casa noastră viitoare; a
Ii taie ferestre, întinde pridvoare
Şi însemnează locul unde ai să arunci
Podoabele din noaptea de atunci,
L IB
Când voiu crede aievea în bucurii aflate '
Şi-am să-ţi fiu uşor ca ncaua lebedei plecate,
Zâna livezii ne va întinde tacâmuri cerești
Şi în ele toate bunurile pământeşti.
ITY
In leagăn doar spre ziuă am să-ţi aduc aminte
Cum somnul ca un ogar îţi stă la picioare cuminte,
Dacă alte îndemnuri de zcfir
Spre mcgieș răzor
Iţi vor clinti din mână fusul,
RS
Eu voiu rămâne veşnio la capătul de fir,
Şi-om fi legaţi. prin' dor
Ca răsăritul cu apusul, VE
Vânturi colindătoare
Veneau cu glas de ursitoare
Vuinăd ca ?n toamnele relo de ieri: a.
Casa din vis nu-i nicăiri,.,
(Casa din vis, pag. 23).
NI
Acesta esta cadrul obişnuit al poeziilor lui Virgil Gheorghiu.

U
Peisajul de vis, larg şi imperios, determină un vers nesilit şi curgător,

lipsit de rigorile ritmului şi ale rimci. Sunt răsuflători nestânje-
nite, ale căror perioade ritmice corespund cu exclusivitaten-
te
AL
siunii interioare, ignorând în mod conştient arta poetică mecanică.

Ceva din Lucian Blaga, ca tonalitate generală și ca atmosferă
de vis şi de taină, accentuiază această risipire largă. Un volum mai
TR
vechiu al lui Virgil Gheorghiu, premiat de Fundaţiile Regale,

este intitulat, în stil blagian, Marca vânătoare. La îel sunt şi aceste
versuri:
EN
Și-a fost Măre pe tărâm

Nevăzută fulguire albastră, 1
Trecere do pasăre măiastră.
(Povestea de pe urmă, pag. 21).
/C
Acestea nu sunt însă decât interferenţe accidentale, care ne

ajută să pătrundem lirica lui Virgil Gheorghiu, prin comparaţie
şi prin alăturare. De o influenţă nu poate fi vorba.
SI
In consecinţă, prin această nouă culegere de poeme, —a cincea

din cariera lui Virgil Gheorghiu, (celelalte: Febre, Marca vânăd-
IA
toare, Tărâmul celălalt, Cântece de faun), — poetul îşi defineşte în

linii de strictă demarcaţie, locul său în poezia noastră de astăzi,
Acest loc, după cum s'a accentuat de toată critica literară, poate
U
fi socotit de pe acum un loc de frunte.

BC
*
* *
645
Y
VIAȚĂ POEZIEI
AR
Activitatea multiplă a lui Ernest Bernea, de esseist şi de poct,
se caracterizează dela început printr'o mare decență apuseană.
Fără zgomot şi fără trâmbiţări de reclamă prin ziare, ea cuprinde,
până în prezent, vreo cinci volume de esecuri, două de poeme în
IBR
proză şi două de poezii. Toate au fost scrise, indiferent de contri-
buţia pe care au adus-o, cu acea seriozitate matură şi cu acea
grijă continuă, de onestitate sufletească şi de respect faţă de
adevăr, cari sunt atât de rare în zilele noastre.
L
Colina lacrimilor, ultima carte de poezii a lui Ernest Bernea,
nu desminte rigorile de ţinută intelectuală ale autorului de până
ITY
acum. Incondeiate modest, în tipare şi forme de expresie tradiţio-
naliste, fără podoabe de detaliu și fără un cult deosebit al imaginei
şi al versului rar, aceste poezii au izvorit dintr'o realitate suile-
tească autentică, sinceritatea fiind calitatea lor cea mai de preţ. :
RS
Fiecare dintre ele, mai mult decât un destin rece de floare rară,
este doar un instrument prin care poetul încearcă să se comunice
pe sine, să-şi mărturisească limpede şi simplu' durerile sufleteşti şi
IVE
elanurile în faţa vieţii. Cântecul se încheagă astfel echilibrat şi
ușor, nu destul de distinct pentru a mărturisi o personalitate și
un univers poetic propriu, dar impunându-se tocmai prin această
mare rezervă. Este întradevăr o notă deosebită aceasta, să nu
UN
te fereşti de platitudine şi de colorile cenuşii ale expresiei clasice,

în acest timp turbure, când goana după noutate şi după origi-
nalitate superficializează atâtea talente. Ernest Bernea, cu un
categoric „simţ al măsurilor şi al valorilor simple, creează astfel
AL
un vers care se impune în primul rând prin emoția puternică

pe care o cuprinde şi pe care o transmite direct cititorului. Cele
opt cicluri ale volumului de faţă, corespund toate unor stări
R
sufletești în adânc simţite, pe care autorul ni le comunică în forma

lor cea “mai naturală. Impresia aceasta de naturaleţe şi de melodie
NT
firească, salvează, poate, numeroasele reveniri şi clișee comune,

pe cari Ernest Bernea nu le înconjoară. Totuși, acolo în ceața
acestor ape comune, floarea rară a unci mari sensibilități poetice,
CE
creşte tăcută şi dreaptă, spre lumina cerului. Uncori, ea îmbobo-

ceşte în colori autentice, ca în aceste admirabile strofe simbolice:
Acolo în valea, tăcerilor oarbe,
O floare aruncă priviri obosite,
I/
O iloare trudită se pleacă şi soarbe,

Lumina din cuiburi adânc tăinuite,
IAS
So *'nelină tulpina cu ochii de brumă,

Petalele-și scaldă în râuri de ceaţă;
Cresc pete albastre în norii de spumă
Şi scutură stele cu raze de gheaţă.
U
Acolo, în valea tăcerilor grele,

O floare-și alungă parfumul ceresc,
BC
RY
Tar zarea priveşte cu ochi de inele
RA
Un câmp semănat cu dor nelumesc.
(Floare trudită, pag, 31).
Această nouă carte de poezii a lui Ernest Bernea se impune
L IB
aşa dar prin cfuziunile sufleteşti de sinceră vibraţie poetică, pe
care le comunică, precum şi prin nota ci generală, de echilibru
şi de resemnare matură, în formele de vers şi în expresie, pe linia
tradiţională a poeziei clasice. Poetul se mărturiseşte cu prisosinţă,
ITY
chiar şi în scăderile sale,
ION ȘIUGARIU
RS
VE
U NI
AL
TR
EN
/C
SI
IA
U
BC
Y
CRONICI
AR
L IBR
ITY
EDUCAȚIA NAȚIUNII
RS
Prin educaţie se înţelege activitatea de a creşte şi forma o ființă
omenească, de a-i desvolta, îmbogăţi, corecta și îndruma, pe o anu-
mită linie, facultăţile fizice, psihice, morale şi intelectuale, din
copilărie la maturitate. i
IVE
Educaţia este frâna ce se încearcă a se pune manifestărilor instinc-
telor primare ale fiinţei omeneşti ; ca tinde să realizeze un om cât
mai folositor comunităţii și sicși, un colaborator pentru armonia
socială. re!
UN
Ea a preocupat pe toţi cei cu răspunderea conducerii destinelor

popoarelor, în perioada după revoluţia franceză, când omul, căpă-
tând drepturi, a avut și libertatea să şi le manifeste fără nicio opre-
lişte, cel puţin Ia început. sii
AL
Sistemele întrebuințate până acum în educaţie” sc” “ot grupa

în două: unul pune în acţiune instituţiile fundamentale ale socie-
tăţilor omeneşti actuale: familia, biserica, școala, armata ; este ca-
R
zul general în Europa înainte de primul război mondial. Un altul,

care fără a neglija aceste instituţii, crecază altele speciale pentru
NT
educaţie, care să meargă direct la subiectele de format. Acest

sistem, al regimurilor totalitare, — mai puţin U.R.SS. care a des-
fiinţat familia şi biserica şi a transformat şcoala influențând : gân-
CE
direa şi acţiunea contemporană, atât prin propaganda ce se face în

jurul lor, cât —și mai ales —prin rezulatele obținute, :-:: -27j
Primul sistem este al vremurilor liniștite, normale, domoale.
AL doilea, propriu perioadelor de frământări politice, sociale și eco-
I/
nomice ce creează curente de opinie, încearcă cristalizări de idei-

instituţii şi aşezăminte.
IAS
O asemenea perioadă trăim astăzi. Ea sc distinge prin grija de,

osebită a guvernanților din toate țările pentru problema educaţiei,
aplicând-o ambelor sexe, din cea mai fragedă vârstă, i
La noi, nevoia educaţiei a fost şi este încă general şi acut simțită,
dela reapariţia noastră ca Stat independent pe scena Istoriei. Nu-
U
mai că această nevoie se referă nu la amelioratea fondului sufletesc

al Neamului, îndeajuns dotat, ci doar la modificarea infrastructurii
BC
RY
RA
lui, artificial creată de moravurile epocei fanariote şi de nepotrivirea
cu tradiţiile noastre a instituţiilor prea occidentale, impuse de cu-
rentul de idei al veacului trecut,
Incercările s'au făcut multe însă nu într:o idee de ansamblu şi
L IB
nici de continuitate. Din această cauză rezultatele nu au fost la înăl-
ţimea eforturilor depuse. |
Problema educaţiei cere astăzi o soluţie integrală ; în cele ce ur-
mează vom încerca să schiţăm una, fără pretenţia de a prezenta ceva
ITY
original. In educaţie s'au încrucișat, numai la noi, atâtea soluţii,
sugestii şi idei, — dela programul lui Spiru Haret în 1902, expus
în clasicul raport către Rege şi până la anchete de presă, încât
problema a fost răscolită până în adâncurile ei şi sub toate aspectele.
RS
Decât, rezultatele obţinute până acum ne obligă să ne găsim
încă în faţa ci, pentru a propune mijloace de realizarea pregătirei
fizice, sufletești şi intelectuale a Neamului nostru, spre a face faţă
VE
marii şi desigur grelei enigme a viitorului.
Este necesar deci să analizăm subiectul de pregătit, individul,
arătând starea lui de astăzi şi cum trebuie să fie în ambianța naţio-
nală şi conjuctura internațională probabilă de mâine, pentrucă mai
NI
ales acestui mâine trebuie să-i facem faţă în condițiuni optime.

Cetăţeanul de astăzi îl cunoaştem ; un individ cu drepturi şi unele
U
îndatoriri pe care, în majoritatea cazurilor nici nu le înțelege, nici

nu le cunoaşte. Ideea de Stat şi autoritate e pentru el ceva abstract;
contactul cu ele îl ia prin funcţionarii care reprezintă Statul şi Au-
AL
toritatea, nu însă totdeauna în condițiuni de a-şi asuma o asemenea

onorabilă şi importantă ambasadă.
TR
Cu un substrat sufletesc şi social pozitiv;

cu un potenţial biologic de primul ordin dar și cu o mare mortalitate,
infantilă în special, din cauza lipsei de asistență sanitară po măsura nevoilor
întregii populaţii şi a tarelor de care ea suferă; -
EN
cu sănătatea morală încă şubrezită din cauza condiţiunilor vieţii publice

până în trecutul apropiat și a deficienţelor unor elemente co urmau să-şi facă
din misiune apostolat; ,
cu instrucţia redusă a masei și orientată prea teoretic la mai toate categoriile
/C
de învăţământ;
situația de până foarte do curând marca o stare de inferioritate și un ran-
dament redus, a căror vină nu cade, în majoritate. asupra cetăţeanului.
Mâine, lichidarea întregului pasiv al războiului pe care îl trăim

SI
astăzi va cere muncă fără preget, serioasă, organizată, crecatoare,

pentru obținerea de rezultate pozitive.
IA
Se va pune problema menţinerii dreptului la existenţă, pentru

a avea locul cuvenit printre supraveţuitorii acestei nemaipomenite
încleştări ce nu va cunoaște după cum s'a spus, învingători şi în-
U
vinşi, —ci numai supraveţuitori.

Drept la existenţă în organizarea suprastatală probabilă de
BC
mâine vor avea numai Statele ai căror cetăţeni vor privi cu multă,
Y
-640
EDUCAȚIA NAȚIUNII
AR
productiv, vor îi sobri, se vor
seriozitate viaţa şi lumea, Vor munci
eselo r permanente ale Neamului,
pune integral în serviciul inter
de state de mâine, pregă-
Cine va organiza şi conduce grupările
ire pe plan rasial a lumii,
IBR
tindu-le pentru viitoarea probabilă ciocn
, spirit de luptă, spirit croit
va cere muncă, seriozitate, ordine, efort l respectiv va fi des-
. Altte l Statu
tuturor cetăţenilor unui Neam
e, picrzând însă dreptul la
fiinţat, ori va fi silit să o facă de nevoi
L
existenţa autonomă. locul pre-
aşezare a lumii
Pentru a ne cuceri şi menține în noua
fii ai Neamului, pe câm-
ITY
mai buni
gătit de sacrificiul actual al celor să lupte până
fiecare din noi
piile fără sfârşit ale Rusiei, trebuie ca
în ideea de a-şi integ ra toată vigoarea vieţii ritmului
la mormânt,
de muncă şi luptă al Neamului.
de situaţia noastră geo-
RS
In funcție de aceasta şi ţinând seama
ine, aşezat la încrucișare
politică, aceeaşi de veacuri: popor de marg
i şi mâine, putem formula
de drumuri ale lumii trecute, de astăz
condi ţiuni le viitorului, sub deviza
poziţia noastră de încadrare în
IVE
noastre: cu sapa și coarnele
ce am avut întotdeauna în cursul istoriei
plugului în mână și cu pușca la spinare. ean care să privească
In acest scop se impune formarea unui cetăţ
zitat e, înco rdân du-şi toate puterile
viaţa cu adâncă şi convinsă serio
UN
, pentru a o birui; un celă-

fizice, sufleteşti, intelectuale şi spirituale
ea înţelese însă şi admise
fean cu îndatoriri. Va avea și drepturi ; acest
posibilă împlinirea înda-
numai în măsura în care îi pot uşura şi face |
toririlor.
AL
socie tăţii actua le şi viito are, lozin ca noului

Indatoriri, iată legea
-—
cetăţean. *
Indatoriri faţă de:
R
sine însuşi,.
familie,
NT
comunitate.
vidu-
A) Indatoriri le faţă de sine însuși cuprind îndatoririle indi
| “
lui faţă de
CE
Corpul, sufletul şi mintea sa.

sănălos şi să-l întărească.
a) Faţă de corp omul este dator să-l ție
proce deele de realizare, în care hi-
Mi se pare de prisos să înşir aici
primele locuri ;
I/
giena, cumpătarea şi exerciţiile fizice ocupă lutul omenesc,

divinității în
5) Faţă de suflet, această scânteie a
IAS
planuri:
îndatoririle trebuiesc privite pe mai multe
către dumnezeire realizând
Sufletul înnobileazi pe om şi îl faco să tindă care se încearcă aceasta este
cu ceea ce îl depăse şte. Mijloc ul prin
şi legătura
creslină propăvăduite de Fiul
credinta că urmând anumite reguli de moralălii Lui, se apropi e de o comportare
Domnului și răspândite în lume de Aposto
U
EI piin viaţa viitoare, perspectivă înţe-

ce place Creatorului și e răsplătită de
au lui Zalmoxis.
leasă de noi ca urmași ai celor ce se închin
BC
RY
Decât, răbdarea, mila, bunătatea, omenia

sunt de admis în raporturile
RA
dintre noi ca fraţi români; celor care ne urăs
le răspundem nu cu atitudine de blândeţe, de
—cși sunt mulţi aceştia — să:
resemnare şi întoarcerea celuialt,
obraz, ci cu legea reciprocităţii,
Spune Mareșalul: « Iubim pe aproapele nostru,
cată po dușmanii Neamului nostru. Cine nu dar urâm cu sete neîmpă-
L IB
ştie să urască, nu va ști să se
bată».
Este necesar să sădim în suflete, din frageda
copilărie sentimente înalte,
nobile : onoare, dreptate, adevăr, demnitate,
cinste, onestitate,
Da asemeni bune deprinderi : cumpătare, econom
camaraderie, spirit do echipă, împlinirea datorie ie, discreţie, sobrietate,
ITY
i ca supremă satisfacție în:
viaţă,
”
Tot integrat în sinteza iubirea de Palrie, altoită
pe iubirea de
moşie, pusă mai presus de însăși viaţa fiecăruia
;
RS
Cc) Faţă de minte, îndatoririle merg la:
— luminarea ci în mândrie națională, în exaltarea
tradiţiile româneşti, de plia românească, prin: iubirii de Neam, de
cunoașt
Ă -
erea, trecutului nostru ca Neam ; originea lui
VE geto-dacă păstrată
curs de milenii, cu toată vitregia așezării lui
în calea răutăţilor, ca să îm-
prumut vorba cronicarului; cunoaşterea misiuni
i nostre de viitor, santinelă
armată în faţa, Asici misterioase și copleșitoare
ca număr: să preamărim stră-
moșii căzuţi în cinste și jertfă pentru mărirea Patriei
NI
cultivându-le amintirea;
să glorificăm permanent cultul eroilor;
cunoașterea fării noastre, fără pereche în lume, frumoasă și bogată,
cu sete râvnită de toţi. dar
”
U
cunoașterea ci prin excursii ce trebuiese să devină

de astăzi, mâine şi de totdeauna, practica tineretului
Dreptul asupra bogiţiilor ei nu va putea fi legitim
at numai prin descen-
AL
denţa directă din înaintașii care au muncit, luptat

și murit pentru ca, ci mai -
ales prin muncă ordonată şi continuă, de utilitat
e necontestată, prin ecriosul
şi gravul cu care se privsec viaţa și Patria,
— luminarea minţii pentru îmbunătățirea existenței, prin: -
TR
Cultul muncii;
raţionalizarea muncii, găsindu-se soluţie pentru uriașa încrucișare de
braţe rurale din toamnă până în primăvară;
exactitatea, lucrului efectuat, acurateţa
EN
și completa,
realizare a lui;
Învăţarea de toţi, fără, excepţie, a unei meserii practic
-— luminarea minţii în demnitate celățenească și omenea e pentru viaţă;
Organizarea Statului; scă:
Cunoaș
terea raporturilor între cetăţean și reprezentanţii
autorităţii cen-
/C
trale în celula administrativă, aflaţi la dispoziţia cetăţen

cinstirea, muncii, ori care ar fi;
ilor;
cinstirea, omului prin muncă, realizând o demnitate
a omului în acest cult,
cu scop desfiinţarea pacostei bacșișului,
SI
B) Indatoririle faţă de Familie, individul consid

erat ca fiu,
jrate, soț, părinte. Ne oprim asupra celor două din
urmă:
IA
Ca soţ. Si învăţă
m tineretul nostru să nu sc căsătorească dacă
„pentru că altfel progenitura va fi formată din element e bolnav,
alcoolici, degeneraţi, e declasate: criminali,
suferinzi toată viaţa,
U
Să deschidem ochii tineretului asupra problem .

ei
noască în rostul, rolul şi funcţia ci, poliţă semnat sexuale, po care să o cu-
ă în alb Ia naştere, spre a
BC
fi plătită naturii la maturitate, pentru faptul

de a ne îi trimis pe lume.
Y
EDUCAȚIA NAȚIUNII 651
AR
Fomaia să fie cinstită şi considerată ca tovarăș de viaţă.
După naştere,
Ca părinte, înd storirile încep chiar din clipa zămislirii copiilor.
armonio s, faţă de corpul, sufletul și mintea, lor.
Să li se repete zilnic că -
IBR
,
Munca este una din cele două realităţi ale vicţii, cenlaită fiind pământul
serioşi,
Sinteza îndatoiirilor către copii este formarea de viitori cetăţeni
de ideea că silința
cu o disciplină interioară dominată de gravitatea vieţii şi lui, este supremul
fiecăruia în sectorul lui de activita te, în munca şi meseria,
i în care a
scop în viaţă. Că în fine viaţa nu e ceva numai a lui ci şi a Neamulu
L
acest dar al omului
văzut lumina, zihi şi căruia îi datorează totul, inclusiv
pe pământ, viaţa. .
vic de educaţie,
Pentru a realiza aceasta este necesar ca familia să fie şcoala
ITY
i omeneşti trebue
prin exemplu, a Neamului. Această celulă de bază a societăţi viitorul
pusă în situația do a-şi împlini greaua și vitala ci inisiune pentru
Neamului Nostru.
a
c) Indatoririle faţă de comunitate ne desvăluiesc o altă însuşire
RS
cetățeanului de mâine, solidaritatea.
e satul. Pentru
Expresia vieţii sociale a, majorităţii locuitorilor ţării noastre forţă şi progres,
IVE
a crea: din această celulă socială a Neamului un element de interes comun,
trebuo realizată o strânsă legătură a membrilor ei, pe linia unui măreşte cantitatea
Aceasta se poate realiza prin cooperație, care pe de o parte: de schimb.
ei, pe de alta înlătură intermed iarul din curentul
şi calitatea producţi și implicit a fiecărei
Ca finalitate a ctfortului comun pentru ridicarea satului
UN
al satului, în ideea unei

familii din cl, trebue urmărită crearea unui spirit
întreceri în bine cu satele vecine. Patria sunt
Statul e noţiune mai greu de prins de țăran. Chiar Naţiunca şiea, sătenilor
Eforturi trebuesc făcute pentru a ridica, înţeleger
greu de înţeles. la solidaritatea
noștri la expresia vieţii pe plan naţional şi a consimţi conștieut,
-
AL
naţională ce se traduce pentru el în: *
contribuţie materială: impozite; Munca

prestație şi recent, în fază de experienţă,
contribuţie de muncă:
Tineretului Român ; pri-
Neamului,
R
contribuţie de sânge, prin armată, în război, dacă fiinţa

mejduită, o cere.
NT
de oră-
Aici trebuie amintită vechea neîncredere a ţăranului faţă
t al compor tării viclene a acestui a din urmă, în mare
şan, rezulta
mai cu seamă şi
majoritate străin de Neam în unele orașe
CE
—pe cale de atenua re astăzi când

tensiunea dintre oraş şi sat,
perma-
motorul îngăduie ţăranului de ori cât de departe, contactul
cu oraşul. In acelaş sens contrib uie puterni c MTR, care, prin
nent
a tuturor fiilor ţării, timp de
organizarea vieţii în comun, în tabere,
I/
erii recipro ce şi preţuir ii mutual e, în

şase luni, dă putinţa cunoașt
în cultul muncii.
IAS
Tot aici se notează nevoia adaptării pentru orășan a îndatoririlor

expuse până acum şi privind mai mult pe ţăran care formează ma-
rea majoritate a populaţiei țării noastre.
Acestea sunt, într'o înşiruire schematică, îndatoririle cetăţea-
nului de astăzi,. dar mai ales de mâine. ”
U
Dar drepturile lui?

BC
RY
6ş= : REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Considerate în sensul deja expus al punerii cetăţeanului în situa-
RA
ţia de a-i uşura și face posibilă împlinirea datoriilor faţă de sine, de
familie şi de comunitate, drepturile cetăţeanului devin, pentru
națiune, îndatoriri ale acesteia faţă de cetăţeni. In stabilirea acestora
din urmă, grija pentru familie și sal, trebuie să fie crucială, pentrucă
L IB
în organizarea educaţiei naţiunii, așa cum o vedem, familia şi satul
formează temelia întregului edificiu.
Pe această linie, ridicarea la maximum de valoare a capitalului
biologic al Neamului, prin păstrarea sănătăţii şi întărirea lui fizică,
ITY
trebuie să fie datoria de căpetenie a Națiunii. Intărirea trebuie să
pornească dela celula de bază a vieţii sociale, satul şi nucleul ci,
familia. |
Pentru sufle! şi minte grija şi îndatoririle Națiunii nu sunt mai
RS
prejos. Este nevoie să se pună în acţiune, spre un obiectiv comun,
toate instituţiile și aşezămintele existente: familia, biserica, școala,
armata, precum și altele noi create. Prin ele se va căuta înlăturarea
VE
crizei de care suferă o parte din Neamul nostru, în tot ceea ce for-
mează capitalul moral de veche tradiţie al său, el având astăzi cetă-
ţeni care nu mai cred în nimic: nici în Dumnezeu, nici în dreptate;
NI
nici în omenie, nici în cinste; nici în muncă, nici chiar în ei. Nevoia
de însănătoşire e acută şi urgentă.
Aici e de sădit ideea forţă care să orienteze Neamul pe linia spi-
U
rituală a viitorului lui, idee care — după noi — ar avea o formulare

condensată în imperativul seriozităţii în viaţă, luarea vieţii în
AL
serios, _ .
Școala noastră lucrează mai mult teoretic, neglijând partea de
pregătire practică a copilului pentru viaţă. Și din acest punct de
TR
“vedere trebuiesc reforme, organizând şi realizând un învăţământ

îndrumat practic şi aplicat la nevoile noastre sociale şi naţionale,
care cer cât mai multe școli agricole, profesionale și tehnice; şcoala
EN
să dea fiecărui elev şi posibilitatea învăţării unei meserii necesară

lui în viaţă, Ă
In ultimul timp şi-au găsit loc în legiuirile noastre de învățământ
şi programele şcolare pedagogia comunităților de muncă :
/C
în 1938, la Școalele Normale şi primare;

în 1939, la învățământul licecal.
Aşa cum le prezintă în cartea sa, apărută anul acesta într'o nouă
SI
ediţie, directorul Școalei Normale din Craiova, care le-a experimen-

tat în Școala ce conduce, comunităţile de muncă ar putea da o în-
drumare și pregătire temeinică pentru viaţa tineretului, cultivând
IA
individul prin colectiv ; condiţia indispensabilă e însă ca ele să nu

rămână literă rece şi neînsufleţită a unui text de lege sau a unei
programe. Sufletul comun al Şcoalelor de toate gradele să fie pre-
U
gătirea pentru viaţă și cunoaşterea realităților românești, precum

şi crearea unui puternic sentiment naţional.
BC
Y
AR
Ca politică a şcoalei, să se urmărească o seleclionare a valorilor
dar nu numai pe plan teoretic ci în toate domeniile de activitate
şcolară practică, ce-şi au urmarea firească în viață.
IBR
Acestea sunt, după noi, îndatoririle naţiunii: să pună la dispo-
ziţia cetăţeanului instituţiile şi aşezămintele necesare pentru ca
acesta să-şi poată împlini, integral, menirca sa în serviciul Națiunii.
Impletite astfel raporturile între aceste două elemente: individul
cetăţean şi statul naţiune, devin armonioase, iar activitatea lor dau
L
o rezultantă pozitivă, pentru binele comun.
ITY
O întrebare se impune însă în mod firesc.
Cine organizează, realizează şi conduce totul?
Un om.
Intr'adevăr în nicio activitate omenească nu se poate reuşi dacă
RS
nu 'se pune la baza ci un comandament unic și ideca de continuitate,
elemente indispensabile succesului.
Pentru Educaţia Națiunii:
comandamentul unic se realizează prin însărcinarea dată unei
IVE
singure persoane de a-și lua această atât de importantă şi grea mi-
siune; -
continuitatea, prin urmărirea elementelor ce se cducă, începând
dela naştere și până către bătrâneţe, marcând următoarele perioade
UN
caracteristice în desfășurarea vieţii individului:

familia, până la 7 ari;
şcoala, până la 15 ani: pentru o minoritate până la terminarea „tudiilor
superioare;
AL
munca tineretului dela 15 la 20 ani;

armata până la 22 ani;
societatea, restul vieţii.
R
In fiecare din aceste perioade de viaţă urmează a se institui

câte o disciplină de: :
NT
educaţie, prin bune deprideri şi muncă în familie;

instrucție şi educaţie în școală şi în afara ei ;
educaţie, prin muncă şi deprinderi practice Ja munca tineretului ;
militară şi educație, disciplină rigidă, în armală ;
CE
instrucție
educaţie, muncă şi deprinderi practice, în societate;
tolul îmbrăişat, în mod permanent de disciplina spirituală a Bisericii.

Pentru fiecare din aceste perioade de viaţă, conducătoiul şi răs-
punzătorul unic al educaţiei naţiunii, are câte un ajutor, prin care
I/
își asigură realizarea vederilor sale. Acestuia din ură îi revine ac-
ţionarca mijloacelor ce-i sunt puse la dispoziţie, pentru împlinirea
IAS
misiunei primite. Astiel,

— In perioada familie lupta comună urmăreşte:
combaterea mortalităţii; -
asigurarea sănătăţii;
U
buna creştere;
protecţia mamei și copilului.
BC
RY
„654 | REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Copilul trebuie lăsat familici, care urmează a fi ajutată pentru
RA
a-şi îndeplini greaua şi importanta ci misiune.
În situaţia de astăzi, cu părinţii ei însişi în majoritate nefor-
mațţi şi cu cadrele administrative periferice ale Națiunii insuficiente
L IB
cantitativ şi slabe calitativ, este nevoie să se ia măsuri eroice, influen-
ţând însăşi aşezarea administrativă a celulei de bază, satul.
Primari cu studii superioare şi pregătire specială, numiţi, cu în-
sărcinare de a face numai statistică şi îndruma şi supraveghea edu-
caţia. Unde nu-i avem şi până când îi vom avea, rolul educativ re-
ITY
vine învățătorului, La dispoziţia primarului sau învățătorului,
acesta urmând însăşi directiva Conducătorului însărcinat cu edu-
caţia în perioada familiei, stau atâtea elementele oficiale din sat
ale Ministerelor, în frunte cu acel al Sănătăţii cât şi reprezentanţii
RS
Instituţiunilor cu caracter oficios sau particular.
In satul lui, primarul joacă rolul unui mic şef de guvern în mi-
niatură.
VE
— In perioada de şcoală educaţia se realizează mai uşor, deoarece
Ministerul respectiv pătrunde cu elementele sale nu numai în celu-
lele administrative, comunale, ci şi în cele sociale, satele.
NI
Conducătorul şi răspunzătorul unic al educaţiei în această pe-

rioadă, — prin agenţii săi periferici, primarii şi învățătorii, aceştia
din urmă ajutaţi de organele Ministerului Culturii Naţionale și ai
U
celorlalte Ministere — urmăreşte:

AL
pe plan școlar
instrucţie şi educaţie aplicată la viaţă;
întărirea sufletului şi caracterului moral;
TR
desvoltarea rezistenței fizice, curaj şi abilitate;

desvoltarea gustului de frumos în natură, artă, mediu.
sănătate și întărire fizică; .
EN
pe plan exiraşcolar
ucenicia muncii şi cunoaşterea proceselor de producţie;
deprinderea mânuirii celor mai simple unelte în diferite forme de pro-
/C
ducţie;
învăţarea, cel puţin, a unci meserii;
desvoltarea spiritului combativ la băieţi şi de gospodărie h fete;
formarea şi selecționarea elitelor pentru lupta vicţii.
SI
Conducerea pe planul şcolar o are învățătorul; pe plan extra-

şcolar tot învățătorul sau primarul.
Până la înfiinţarea Caselor Naţionale în fiecare sat, activitatea
IA
extraşcolară se va desfăşura în jurul școalei, după un program asu-

pra căruia, din lipsă de spaţiu nu insistăm. Caracterul lui este eroic,
de mişcare şi acţiune, de luptă, urmărind, ca finalitate, selecționarea
U
cadrelor dinire tineri, pentru ca din ci să se recruteze conducătorii de

BC
mâine ai Neamului, în toate sectoarele de activitate,

EDUCAȚIA NAȚIUNII 63ş
Y
AR
De notat că dela 10 la 15 ani, copii prezintă tendinţa cea mai
accentuată pentru activitatea pe echipe, dând dovada de buni cola-
boratori.
— In perioada muncii tineretului avem de asemeni o conducere
IBR
şi răspundere unică, în cadrul conducerii și răspunderii unice de
ansamblu a educaţiei naţiunii. Realizarea activităţii se desfăşoară
în două subperioade:
prima, dela 15 la 18 ani,
L
a două, în cursul vârstei de 19 ani,
după doctrina actuală a M.T.R., ce ar urma să domine întreaga
ITY
desfăşurare a activităţii în întreaga perioadă.
Deschid o paranteză, pentru a arăta, pe scurt ce este şi ce face
M.T.R.
Această instituţie de Stat apare în viaţa poporului nostru pentru
RS
a împlini, cu întârziere faţă de alte neamuri, lipsuri pe care acestea
Ic-au completat mai de mult: Bulgarii şi Rușii în 19 0, Germanii
“în 1935, aproape întreaga Europă și chiar America, astăzi. Ea cată
IVE
să realizeze desăvârşind:
pregitirea tineretului român pentru viaţa obştească în ideea Statului
Etnie Naţional; | E
desvoltarea sentimentului de solidaritate naţională;
UN
dobândirea unei adevărate concepții despre muncă, prin prețuirea muncii

manuale și: intelectuale deopotrivă;
dobândirea cunoştinţelor militare elementare;
educaţia fizică.
AL
Cu aceste idei M.T.R. şi-a început, în cursul anului 1941, activi-

tatea:
— de formare 2 cadrelor le Breaza,
R
— de pregiti:e a primului contingent de tineri în trei tabere: Drăgăneşti,

Pucheni, Văleni, dela 20.4—20.10.1942.
NT
Ideile concrete ce formează însăşi doctrina M.T.R. se referă, în

special, la anumite îndemnuri şi sfaturi ce au fost şi sunt practicate:
CE
1. Munca și binefacerile ei ; munca a fost socotită nu o muncă-ocupaţio

gi nicio muncă-pentru pâine, ci o muncă-operă, o muncă de dragul dea
munci, singura, care dă deplina satisfacţie ostenelii ce prilejucește. Numai o
astfel de muncă înnobilează. Se cere ca ideea aceasta să fie trâmbiţată cs
lozincă a Neamului nostru astăzi, un nou crez de luptă împotriva îndemnului
I/
pieziș, striin de noi, că numai proștii muncesc.

2. Perseverența în muncă, pentru a răsturna zicala curentă că Românul
se apucă greu de lucru, dar se lasă uşor.
IAS
3. Respectul omului și întrebuințarea fiecăruia după aptitudinile ce are, în

ideea că fiecare om este bun la ceva; arta conducătorului este de a întrebuința
pe fiecare la locul lui.
4. Desvoltarea spiritului de echipă, fără a se neglija cultivarea, calităţilor
individuale şi perfecționarea, lor din toate punctele de vedere.
U
5. Principiul sancțiunii în orice manifestare de activitate omenească, atât

sub forma de îndemn, laudă şi recompensă, cât şi de pedeapsă. E socotit ca
BC
RY
pricipiu do bază în educaţie, tradus în practica vieții prin a avea prezent,
RA
mereu în minte că în lume totul se plătește, şi bine și rău. -
6, Punctualitatea a format obiect de deosebită atenţie; Românul nu are
noţiunea timpului.
7. Discreția j-se arată tinerilor nevoia de a învăţa Neamul nostru, atât de
deschis la suflet şi încrezător în primul venit să tacă. Sunt popoare care duo
L IB
cultul tăcerii lo putere de dogmă: Japonezii şi chiar Bulgarii.
8. Cinstea formează o preocupare de prim moment. Onestitatea, şi adevărul
deasemeni. Sunt învăţaţi să nu ascundă greşelile făcute, pentiu că numai
cine nu lucrează nu greșeşte. -
9. Iubirea de Patrie o corolarul calităţilor individuale şi colective ale unui
ITY
popor. Către această finalitate merge şi converge efortul, punct central al
rostului de existenţă al acestei mișcări de redresare sufletească a Neamului
Românesc,
Cu totalul acestor învățături şi altele ocazionate de desfăşurarea
RS
vieţii în timpul celor şase luni de tabără, s'a căutat să se obțină ade-
ziun ca sufletească a tinerilor pentru a forma:
din cei aleşi, viitori şefi; ,
VE
din masă, oameni sănătoşi, onești, cu dragoste fierbinte de Neam şi
Țară.
S'a căutat să se creeze un suflet nou al tinerctulai în jurul unei mistice:
înălţarea Patrici. S'a urmărit realizarea prin ridicarea ideii de familie și înno-
NI
bilarea muncii.
Acestor preocupări s'a închinat grija şi strădania de fiecare clipă a tuturor,
p2ntru îndrumarea tinerilor din tabere; prin ci încet, încet, să ajungă bunele
U
învățături și îndemnuri la sufletul şi mintea Neamului întreg, pentru că în-

îdemnul permanent dat tinerilor s'a făcut în ideea: nu interesează ca tinerii
să facă binele și să fie oameni numai cât sunt sub ordine, supravegheați ci
AL
atunci când vor fi singuri, cu sufletul și conștiința fiecăruia cs judecător şi

îndrumător.
Acasă la ci, în familiile şi satele lor să ducă învăţătura de temei și bunele
deprinderi, aceasta s'a urmărit.
TR
Rezultatele obținute cu tinerii care au urmat şase luni viaţa de

tabără sunt: unele vizibile, permanţele fizice; ele ne arată că tinerii
veniţi în cea mai mare parte nchrăniţi raţional şi cu un regim de
EN
muncă discontinuu, au avut la început o perioadă de scădere în

greutate. Către sfârşit însă, au căpătat o mărire de calitate, mușchi
şi oase. Oţelirea lor şi înmagazinarea, timp de aproape şase luni,
/C
zilnic, a energiei solare, prin expunerea trupului aproape gol în tim-

pul muncii, nu se pot aprecia acum ca şi de altfel transformările
psihice, intelectuale şi sufleteşti, formarea lor morală pentru viaţă.
Ele se vor arăta mai târziu, în cazarmă în primul rând, prin com-
SI
paraţie cu ceilalți camarazi. S'a cerut şi obținut repartizarea tine-

rilor care au trecut prin M.T.R. în unităţi constituite, la anumite
IA
regimente, pentru a putea fi urmăriţi.

Au fost urmăriţi și dela plecarea din tabere, în satele lor, prin
învăţători, preoţi şi jandarmi, pentru a vedea că ochiul celor dela
U
MIT.R. îi urmăreşte şi acasă, unde au făgăduit să aplice bunele

învățături şi îndemnuri primite în timpul celor șase luni.
BC
Y
AR
se
Vor fi urmăriţi şi după armată în viaţa de acasă, după cum
area discipl inei cetăţen eşti în viaţă, prin conto-
va arăta la organiz
a
pirea în mâna aceleiaşi persoane a îndrumării educaţiei în perioad
IBR
post militară şi în aceea a perioadei muncii tineretu lui.
Aci încheiu această obositoare paranteză, de lungimea căreia
area
cer îngăduință. Ne rămâne puţin de completat, pentru organiz
în această perioad ă, al cărui progra m cuprind e instrucţ ie
lucrului
militară, inclusiv trageri, educaţie, instruc ţie şi muncă. Pentru
L
ii ar urma
aceasta din urmă aș avea de precizat că liceenii și studenţ
vara, urmări nd scopuri
ITY
să o efectueze în subper ioada întâi, în tabere
.
ştiinţifice : săpături arheologice și întreținere de monumente istorice
Pentru fele, organizarea de cursuri de asisten ţă socială privind
economia gospodăriei, higiena, creşterea şi îngrijirea copiilor, edu-
şi
caţia în vederea căsătoriei pentru a îi o bună soţie, adică mamă
RS
gospodină. |
Colaborează la această multiplă activitate în «perioada muncii
tineretului Marele Stat Major, Ministerele toate, precum și elemen-
IVE
tele Instituţiilor sociale. m
— In perioada armatei- se urmărește pregătirea pentfissăzhoiu
a ostașului, înmănunchiată cu educaţia fizică şi acea naţional-patrio-
tică. Conducătorul şi răspunzătorul unic al educaţiei naţiunii are şi
UN
aci reprezentantul său care, fără a interveni în înstrucția tehnică

şi de luptă a ostaşilor, are cuvântul său de spus pentru educaţia
fizică şi naţional patriotică a soldatului, fiind ajutat de Marele Stat
Major şi de toate Instituţiile de Stat și particulare.
AL
Pentru fete se urmează desvoltându-se şi completând preocupările

din perioada anterioară.
— In perioada de viaţă post militară în societate, se urmăreşte
R
aceeaşi cale din perioada muncii tineretului, de care se lcagă, având

chiar acelaşi conducător şi răspunzător unic, al educaţiei. Legătura
NT
între cele două perioade se manifestă prin aducerea, periodic, în

taberele muncii tineretului, anual câteva zile a rezerviştilor M.T.R.,
exemple vii de legătură şi solidaritate între generaţii.
CE
Grupaţi în satele lor în cercuri dotate cu biblioteci şi radio, ei

primesc toate broșurile şi directivele muncii tineretului care, în acest
mod; lucrează mereu asupra lor. Ă
Se urmărește în special în această perioadă , punerea cetăţean u-
I/
Jui în cele mai bune condițiuni de a-și împlini îndatoririle de familie

şi de membru răspunzător al comunităţii, prin îmbunătăţirea con-
IAS
diţiunilor materiale şi sufletești de viaţă.

Pentru aceasta colaborează toate instituţiile din sat ce activează
după îndrumarea, sub semnul şi În sensul directivelor date de orga-
nul de conducere şi răspundere a educaţiei în această perioadă.
Colaborează de asemeni Ministerele, precum şi Instituţiunile oficiale
U
şi particulare ce au reprezentanţi în sate. Asistenţa socială agrono-

BC
12
RY
mică are un rol primordial, vizând atât cantitatea de producţ

ie cât
mai ales calitatea. Mijloacele prin care se acţionează pentru
RA
aceasta
trebuiesc variate, cel mai eficace fiind demonstraţia practic
ă prin
agronomi vara şi organizare de cursuri iarna.
.
Pentru gospodărie, în acelaşi mod, sfaturi şi practică de higienă
L IB
,
de îngrijirea căminului, hrana rațională a familiei şi mărirea
posi-
bilităţilor gospodăriei din toate punctele de vedere.
Din cele expuse până acum rezultă o uriaşe activitate de redre-
sare a Națiunii prin educaţie, ce urmează a se rezema pe
valoarea
ITY
unui singur om, conducător şi răspunzător unic al ci. Pentru
a fi
ajutat în organizarea, punerea în mişcare şi menţionarea ei
pe drum
ascedent pozitiv, un Consiliu de Colaborare şi coordonare-a educaţi
ei
națiunii, ca organ consultativ, îi stă la dispoziţie.
RS
EI va fi format din conducătorii şi răspunzătorii de educaţi
e în
diferitele perioade și completa — după
t avizul. conducătorului unic
— cu diferite persoane proeminente din viaţa Neamului, cu state
de serviciu în: domeniul interesat, precum
VE
şi din reprezentanţi ai
Ministerelor colaboratoare.
Incheerile Consiliului, admise total sau amendate parţial de
ho-
tărîrea Conducătorului şi răspunzătorului unic, au putere de
NI
lege.
Incheiu cu repetarea unui adevăr valabil în orice activitate
ome-
nească şi mai vârtos în accea a educaţiei naţiunii, problemă
atât de
U
complexă, de gingașe și de vitală importanță pentru însăşi

fiinţa
Neamului nostru în viitor:
AL
o directivă unică,
activitate de colaborare în spiritul ei şi
continuitate în aplicare;
TR
iată condițiuni indispensabile pentru succese, după ce, în prealabi

l,
o alta — primordial — ăva fi fost realizată. Acesta 'se poate con-
densa în formula:
EN
să şlii ce vrei şi odată lămurit,

să vrei cu toată energia. ”
Col. AL. BUDIȘ
/C
MANZONI INTIM
SI
« Religiozitatea este una din notele dominante ale romantismului

IA
— scria criticul Attilio Momigliano în studiul său asupra lui Man-,

zoni. — Clasicismul este limită, calm, cunoaştere ; romantismul
este
nedefinit, neliniște, mister. Biserica nu se încredea însă în
roman-
U
tism; noul curent literar avea în sine germenele unci religioz

ităţi
periculoase, care în urma ultimelor degenerări a ajuns la satanis
mul |
BC
Y
MANZONI INTIM 659
AR
lui Baudelaire și Rimbaud. Renunţând la revelaţie și punând rădă-
cinele religiozităţii în forţele obscure ale sufletului și în adâncimile
lui de nepătruns, romantismul deschidea calea tuturor exceselor
IBR
şi divinizării simţurilor ».
Din acest punct de vedere, Manzoni apare mai mult ca un fervent
catolic decât ca un romantic. Condus de principiile unei religio-
zităţi care uncori a fost confundată cu misticismul, el subordo-
L
nează credinţa voinţ crede cine vrea — şi face uriaşe sforțări
— ei
pentru a demonstra cu ajutorul raţiunii adevărul religiei.
ITY
In scrisoarea către marchizul Cezare d'Azeglio, din anul 1633,
Manzoni lămurise noţiunea de romantism arătând atât partea sa
negativă cât şi cea pozitivă. « Sistemul romantic — spunea autorul —
propunându-şi în termeni generali adevărul, utilul, bunul, concură
RS
prin această simplă enunțare la scopul creştinismului. Curentul
romantic va spiritualiza întreaga literatură şi va face din pocţi
niște misionari ». Este o trecere dincolo de graniţele misionarismului
IVE
poetic, al poetului clarvăzător peste veacuri, idec atât de scumpă
romanticilor de pretutindeni.
Alessandro Manzoni s'a născut în primăvara anului 1785, la
Milano. Prin studii aprofundate şi-a apropiat o bogată cultură
UN
religioasă și o frumoasă educaţie clasică. A avut o viaţă lungă şi

liniştită, împărţită între căminul familial şi desele călătorii în
Franţa, în tovărășia mamei sale, Giulia Beccaria, femee cultă şi
inteligentă. Poetul a iubit-o mult şi mărturisea unui pricten in-
tenția de a semna o retipărire a versurilor şi cu numele ci.
AL
Viaţa în casa părintească, lipsit de dragostea maternă, — unii

biografi l-au învinuit pe Piero Manzoni, tatăl poetului, de toate
nenorocirile familiale, —nu va fi fost prea veselă. Adolescent,
R
regăsindu-se împreună cu mama sa în Parisul dela începutul seco-

NT
lului trecut, se adresa unui prieten, plin de mulţumire: «Am

simţit cu adevărat nevoia de a-ţi scrie, de a-ţi împărtăşi bucuria
pe care mi-o preziseseşi, vreau să-ţi spun că am regăsit-o între
CE
braţele unei mame >.

Căsătoria cu tânăra Enrichetta Blondel, fiica unui bancher
genevez, aparţinând religiei protestante, a fost un eveniment im=
portant în viaţa poetului. In acelaşi an, 1808, tinerii soți împreună
cu Giulia Beccaria se îndreptară spre Paris. Aici mediul spiritual
I/
începuse să se schimbe; tendinţele nouii literaturi se precizau cu -

Chateaubriand şi alţi preromantici, iar prietenia unor catolici
IAS
fervenţi, ca piemontezul Giambattista Somis de Chiavrie, va îi

fost salutară pentru tinerii: Italieni. « Imi închipui — scrie Ruffini
în documentatul său studiu — că Enrichetta , care moştenise dela
mama sa o vie tendinţă spre misticism, a fost determinată în con-
U
versiunea ci la catolicism şi de convieţuirea în mijlocul unor prieteni

conduşi de credință arzătoare şi de o severă concepţie a vieţii >.
BC
12*
RY
6to REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
7
Sub influenţa prietenilor parizieni din acea vreme, Manzoni a
RA
cetit operele lui Bossuet, Racine, Pascal, Arnauld şi Nicole şi tot
prin ci a cunoscut noua îndrumare a istoriei, care apropia ştiinţele
documentare de meditaţia religioasă. Poate aceluiași mediu catolic
L IB
i se datoreşte şi aşa numita minune din biserica Saint Roche : în
mulțimea de curioși, care asista în seara de 2 Aprilie a anului
1810 la căsătoria lui Napoleon cu Maria Luisa, se aflau și soţii
Manzoni. Pe punctul de a-şi pierde cunoștința, în forfota străzii,
„despărţit de Enrichetta, poetul, atras pare-se de o voce interioară,
ITY
sc adăposti în biserica pariziană, unde poporul adunat cânta în
cor. Aici, rugându-se cucernic, regăsi odată cu soţia sa și credinţa,
care avea să-i călăuzească paşii, din acea clipă până la sfârşitul
RS
vieţii. « Manzoni deveni credincios, pe o cale ce ne-ar părea im-
proprie în religie, adică pe calea logicei — scrie unul dintre ultimii
săi biograii, Giovanni Vidari: — după ce întrebase neîntrerupt,
împrejurul lui şi în sine, fără a afla niciun răspuns mulţumitor,
VE
sc convinse că omul nu se poate lipsi de credinţa religioasă; tot-
deodată înţelese că, dintre toate religiile, acea care răspunde la
cel mai mare număr de întrebări, este însăşi religia catolică ».
NI
Revenirea lui Manzoni la catolicism înseamnă trecerea dela

deismul filosofic la observarea acelei religiuni, în care se născuse
U
şi fusese educat. Poate că nu era nevoie de inventarea unei legende

pentru explicarea religiozităţii aceluia care a spus: « dacă un suilet
este atras către Dumnezeu, este natural să simtă în sinc vocea
AL
ce îl cheamă. lubirea unui Dumnezeu nedeterminat, nu este

asemănătoare cu acea a unui Dumnezeu determinat. Deistul nu
posedă Dumnezeul său, nu îl are prezent în sine, cum ÎI arc teistul.
TR
In deism Divinitatea este mai mult o aspiraţiune decât o realitate ».

După conversiune, Manzoni dă la iveală, rând pe rând, liricele
sacre, I Promessi sposi, preludiul romanului italian, tragediile şi
EN
scrierile cu caracter politico-istoric. «Arta este de acum înainte

pentru cl vocea cunoștinței morale şi a credinţei, iar credinţa şi
arta derivă din meditaţia filosofică şi din cercetările istorice ». rs
Convins că poezia trebuie să exprime propriile sentimente cu
/C
sinceritate, Manzoni scria lui Fauriel următoarele despre iicele)

lui sacre: «Am încercat să readuc. în religiune acele sentimente
nobile și omeneşti, câte decurg în mod natural dih ca: nu ştiu dacă
SI
am reuşit. De altminterea nu este decât o intenţie şi de voi putea -

aș vrea să scriu încă 12, închinate sărbătorilor principale ale anului ».
Artistul nu a versilicat întregul calendar creştin, asemenca lui
IA
Chiabrera, nici nu a descris aurcolând pompa ritualului, dar s'a

înălţat la un larg concept al întregii religiuni, admirând- -0 în ori-
ginile, cauzele şi efectele sale. ,
U
Dacă tragediile lui Manzoni au un fond religios ca şi liricele

BC
sacre, iar odele sunt tributare evenimentelor istorice câte s'au des-
1
, ;
Y
MANZONI INTIM 661
AR
tot
făşurat în Italia secolului trecut, I Promessi sposi îmbină într'un
armonios toate virtualităţile artei manzoni ene. Adept allui Shakes-
în
peare în tragedie, Manzoni a urmat exemplul lui Walter Scott
IBR
doi ani şi jumătat e de muncă, romanci erul prezint ă
epică. După
publicului o scriere în care se contopeau experie nţa și cultura,
e
credinţa și conştiinţa morală. Romanul nu era bazat pe element
fanteziste: cl înfățișa viaţa orașului Milano din secolul al VII-le a.
Studii preliminare ale documentelor şi operelor istorice prece-
L
daseră compunerea romanului. « Sunt cufundat în romanul meu
»
a cărui acţiune se petrece în Lombardia, între anii 1628—1631
ITY
— îi seria prietenului său Fauriel. « Fac tot ce pot spre a mă pă-
trunde de spiritul vremii pe care trebuie s'o descriu >. In afara
documentării, o altă greutate se ivea; era lipsa unei limbi italiene
RS
naţionale, vorbită şi înţeleasă de popor, în care să poată fi scrisă
pe înţelesul tuturor o povestire. « Trebuie să te gândeşti mult la
ceea ce ai de spus —scria Manzoni aceluiași Fauriel, preconizând
a scrie într'o limbă unitar ă.
— Trebuie să fi cetit
IVE
mijloacele de
clasicii italieni și scriitorii străini, mai cu seamă pe francezi și
să fi vorbit cu proprii cetăţeni în dese rânduri».
Logodnicii au întrunit sufragiile tuturor cunoscătorilor. Giordani
susținea că este primul roman demn de a fi cetit, Rosmini îl socotea
UN
o «minune », Lamartine îi scria lui Manzoni « n'am cetit alte pagini

atât de impresionante ca acelea în care vorbiţi de religie», iar
Goethe, traducătorul lui în limba germană, mărturisea că lectura
romanului mulțumește şi spiritul și sentimentul cetitorului.
AL
Şi în domeniul istoric ca și în viaţa politică, Manzoni s'a dovedit

la fel de activ. Risorgimentul începuse în Lombardia odată cu
publicarea ziarului JI conciliatore în anul 1818, la care colaborau
R
mulţi dintre prietenii lui Manzoni ; iar anul următor, prin suprimarea
ziarului, mișcarea de redeşteptare italiană luă un vădit caracter
NT
politic. Manzoni asista ]a toate convulsiunile Italiei, dar, spirit

meditativ, continuă
-
să participe la actele de eroism ale prietenilor
săi numai prin scris. Semnalul revoluţiei naţionale plutea în acr;
CE
Manzoni îi răspunse cu endecasilabul: «liberi non sarem, se non

siam uniti », despre care, spre sfârșitul vieţii, spunea+ cam făcut
pentru Italia cel mai mare sacrifiu, scriind un vers prost».
Nimeni nu se îndoicşte de caldul patriotism al cântărețului
I/
proclamaţiei dela Rimini ori al revoluţiei din 1821. S'a spus că a

nutrit tendinţe republicane, dar se uită că poetul care și-a iubit
IAS
mai presus de orice Patria, s'a apropiat cu prictenie de Victor

Emanuel al II-lea şi de ministrul său Cavour, care trudeau pentru
demnitatea şi unitatea ţării sale.
Răspunzându-i cu aceeaşi binevoitoare simpatie, Regele fi
acordă în anul 1859 o pensie anuală de 12 mii de lire, celui care
U
cra « poetul religiei şi al patriei, filosof distins şi cetăţean de vază»,

BC
4
RY
In vârstă de 70 de ani, fericit de proclamarea Regatului

cu
Roma drept capitală, senatorul Manzoni se duce dela Milano
RA
la
Torino pentru a participa la votul Senatului: «Tata vrea
să se
ducă la Torino să voteze — își aminteşte fiica pocțului —. Into-
vărăşit de Cavour, poetul fu primit de mulțime, cu nenumă
rate
L IB
aplauze ; întorcându-se atunci spre Cavour, începu să aplaude
mai
tare decât ceilalţi, vrând să arate că primea aplauzele datorat
e
marelui său vecin >.
Părerile asupra lui Manzoni istoric, sunt împărţite: Arturo
Graf
ITY
spune că ar fi putut fi unul dintre cei mai mari istorici
italieni, -
pe câtă vreme Carducci se ridicase împotriva părerii că în Manzon
i
conviețuiesc Vico şi Muratori, iar Croce nu-l recunoaște ca
istoric.
Pe bună dreptate, un biograf al său, căutând să împace
părerile
RS
acestea controversate, scrie: « La ce folosesc atâtea păreri contra
-.
dictorii? De fapt, printr'o vocaţie căreca nu i-a putut rezista
şi
printr'o forță adâncă ce nu depindea de el, Manzoni
a fost un
VE
poct, în vers şi în proză, unul dintre acei oameni ce clădese
o lume
nouă. Poctul care sălășluia în el n'a putut să-şi consacre întreag
a
activitate istoriei ; nemulţumit, desigur, de erudiţia goală,
el adăugă
istoriei domenii noi, ce aspiră către hotarele literaturii
NI
»,.
Acestea au fost aspectele multiplei activităţi literare desfăşu
-
rată de Manzoni timp de aproape un secol. Omul care trăise
numai
U
pentru arta lui, nu avusese o viaţă prea agitată; a trăit în

sânul
familiei, între o mamă iubitoare şi o soţie credincioasă,
despre
care, după moartea-i ncaşteptată, scria nepoatei sale, Enriche
AL
tta:
«Nume suav, sfânt, binecuvântat, pentru cine a cunoscu
t-o pe
acea în amintirea căreia ţi l-am dat; nume care înseam
nă credinţă,
puritate, dragoste de aproape, bunăvoință pentru toţi,
TR
sacrificiu,
umilinţă, tot ce este sfânt, tot ce este plăcut 5.
Omul care își făurise din liniștea căminului un ideal în
viață,
se plânge descori în corespondenţa lui de depărtarea ce-l
EN
desparte
de fiicele şi nepoţii săi. « Dece nu putem să fim împreună
cu toți
cei ce ne sunt dragi?», scria Manzoni spre sfârşitul vieţii
sale.
Sufletul mare al autorului lui. Adelchi, via lui inteligenţă,
con-
/C
ştiinţa echilibrată şi senină ce aspiră către divin, se

cvidenţiau
şi în raporturile lui cu prietenii. Puţini i-au fost amici
adevăraţi:
scriitorul francez Claude Fauriel, care în semn de preţuir
e a tână-
„ului său confrate a tradus Adelchi, lombardul Tomma
so Grossi,
SI
de care-l legau anii tinereţii petrecuți împreună, şi filosofu

l Antonio
Rosmini, de care-l apropiau aceleaşi preocupări religioa
se şi in-
telectuale.
IA
,
Calitățile omului şi ale scriitorului, apreciate de
prieteni şi
adversari în timpul vicţii, fură deplânse în ziua de 22 Mai
a anului
U
187 — acum
3 70 de ani — când se vesti stingerea lui din viaţă.
Italia se întristă, iar oraşul Milano își cerni toate porţile.
Pierise
BC
-
Y
DUREREA, SORA NOASTRĂ 663
AR
în acea zi de primăvară milaneză una din minunile orașului, după
cum cântase Ippolito Nievo:
Un tempio e un uomo
IBR
Manzoni e il Duomo
Chateaubriand apropiase apariţia lui Pellico şi a lui Manzoni

în literatura vremii cu ultimele raze ale gloriei italiene, dar Giovanni
Vidari precizează: « Apăriţia acestor doi scriitori în arena literelor
L
nu se poate asemăna numai cu ultimele raze ale apusului, ci și
cu primele licăriri ale zorilor. Ei reprezintă nu numai gloria unui
ITY
oraş, oricât ar îi el de mare, nici a unei regiuni, oricât de mănoasă ;
ci sintetizează întregul pământ italian văzut în unitatea lui per-
fectă, salutat şi binecuvântat în zilele lui de redeșteptare naţio-
RS
nală n.
IVE DUMITRU PANAITESCU
DUREREA, SORA NOASTRĂ

In toamna anului 1657, Bossuet, adresându-se Reginei Mame
UN
Ana de Austria, care întovărăşea pe Ludovic al XIV-lea într'o

călătorie în Lorena, îi spunea în cursul celebrei sale predici din
Catedrala dela Metz: « Ingăduiţi-mi să vă spun cu respectul unui
supus şi cu libertatea unui predicator că dorim marelui Rege, fiul
vostru, ca mâna lui Dumnezeu să nu încetineze de a vărsa asupra
AL
sa toate binefacerile. Dar printre atâtea cauze de fericire, nu ne

socotim vinovaţi de a-i ura de asemeni și dureri».
Panegiricul Sfintei Tereza este un elogiu al suferinţei și seco-
R
lele care au trecut — s'au împlinit trei sute de ani —nu au scăzut,
NT
un cuvânt, nu au adăogat o literă la acest riguros examen al desti-

nului omenesc, care nu e valorificat şi nu atinge desăvârşirea decât
atunci când a atins maximum de renunţări şi de suferinţă.
Filosofia, arta, ştiinţa nu au alt scop decât de a mări canti-
CE
tatea de fericire pentru fiecare individ. Toate eforturile omeneşti

au exprimat desideratul fericirii. Ştiinţa, mărindu-și orizontul şi
supunând forţele naturii la preciziunea legilor tehnice, urmăreşte
indirect fericirea individului. A învinge bolile, a vindeca infirmi-
I/
tăţile, a supune întunerecul sunt tot atâtea căi care, se crede, duc
la fericire. Arta tinde a realiza frumosul sub toate înfățişările lui.
IAS
Câţiva pictori au coborit în adâncurile mizeriei omeneşti. Ca

minierii care sunt întovărășiţi de o lampă acolo unde nu e decât
umezeală şi întunerec perpetuu, ei au călătorit întovărăşiți de
lumina geniului lor, în acest Infern modern indescriptibil, care
U
este durerea omenească. Au adus câteva realizări celebre, câteva

'creaţiuni, unde mâna lui Dumnezeu și geniul sunt prezenţi şi care
BC
RY
€64 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
constituiesc tot atâtea mărturii şi documente despre tragicul
RA
semenilor noştri.
Insă aceşti aleși şi aceşti exploratori ai mizeriei sunt rari. Viaţa
triumfă. E mai plăcut şi mai încântător pentru ochi, desigur, de
L IB
a contempla pe Tânăra fată în rochie de bal a lui Matisse decât
„ obrajii ofiliți ai vânzătoarei de flori tuberculoasă a lui Van Gogh;
e mai agreabil Sfârșitul lui Sardanapal al lui Delacroix decât
Inmormântarea dela Ornans. Infinit mai multe sunt tablourile
care exprimă sau cred a exprima fericirea. Nenumărate sunt
ITY
fetele în rochii de bal, întoarcerile fericite dela vânătoare, por-
tretele de duci şi de regi, tablourile frumuseţilor celebre şi chiar
Madona place mai mult sub înfățișarea roză a lui Botticelli decât
sub redarea aspră și întunecată a Coborîrii de pe cruce a lui Ribera.
RS
Rare, extrem de rare, sunt pânzele înfățișând durerea şi sufe-
rinţa mută a renunţărilor nemărturisite, a tăcerilor ce nu pot fi
exprimate, a pasiunilor ce nu mai pot găsi mângâiere. Puţine,
VE
pânzele 'care înfăţişează -un orb; un bolnav întins pe patul său
de suferinţă; un interior sărac dela periferia metropolelor curopene.
Suierința aproapelui emoţionează, dar displace; e neplăcut
NI
pentru Oedip, corul bătrânilor din Colona. Rozul domină; negrul

e rar; râsul înfrumuseţează obrazul aristocratelor, plânsul desfi-
gurează trăsăturile Fecioarei. Obrajii sănătoși plac. Nu ştiu care
U
pictor din Secolul al XVI-lea (tabloul se găsește la etajul I dela

Luvru) a încercat să redea obrazul tumefiat de boală al unui
AL
nobil florentin. Paţini sunt acei care se opresc în faţa acestei sin-
cere şi autentice retrăiri. Vizitatorii trec, îndreptându-se grăbiţi
spre surâsuri venețiene şi peisaje însorite. Obrajii sănătoși şi
TR
mâinile albe, trăsăturile regulate şi tinereşti sunt preferate întot-

deauna obrajilor veştejiţi de boală şi de privaţiuni, mâinilor eră-
pate de muncă şi rănite de unelte, neputinţelor şi bătrâneţii. Şi
aici, deci, biruc viaţa şi goana. neîncetată după fericire.
EN
Cine cunoaşte muzeele Europei își poate întocmi cu 'ușurință

o statistică 'a subiectelor preferate. In domeniul filosofici mai toate
sistemele promit fericirea: şi deschid porţile unei noi împărăţii
/C
familiei omeneşti. Ce importă dacă condiţiunile realizării acestui

primat al fericirii se deosebesc dela filosof la filosof? Ca un arbore
care poartă, inconştient, în fibrele sale, seva care îl hrăneşte, tot
aşa în
SI
trunchiul marelui arbore al ştiinţei circulă ca un elixir,

mai îmbătător decât acela al alchimiştilor: Iluzia fericirii.
Inainte, oamenii căutau aur, descopereau continente şi desgropau
IA
frumuseţile antichităţii. Azi, marea pasiune a omenirii, noul mit

„Spre care se îndreaptă noile legiuni de emigranţi nu mai sunt
câmpiile sud-americane, nici călătoria la Atena, nici căutarea
U
acelei pietre dătătoarde e tinereţe perpetuă. Omenirea slujește unui

nou idol, mai exigent decât acel.care îl tortura pe Torquemada şi
BC
Y
AR
“turbura nopţile lui Faust: Oroarea de a suferi, teama de durere,
într'un cuvânt, fericirea, ”
A fi sănătos, a poseda avere, a câştiga cu cât mai puţin efort
IBR
un huzur cât mai absolut sunt primatele pe care le caută cei mulţi.
Suferinţa începe să fie considerată drept o viziune romantică
a lumii, o expresie bolnăvicioasă a unei metafizici perimate. Am
renegat suferinţa, această nobilă artă a sufletului omenesc, unde
L
se topesc nădejdile şi se călesc virtuțile, pentru a crea aurul ade-
vărat al unicei personalităţi. Am îndepărtat cu Jean de Saint-
ITY
Samson, care nu mai e la modă, bunăvoința noastră de a înţelege
durerea, orgoliul nostru de a suferi. Numai cei slabi suferă. Rar o
inimă de poet întârziat printre contemporanii înamoraţi de Stra-
vinski şi Sorel care mai răsfoeşte lucrările clasicilor, spre a căuta
RS
elogiul aspru al durerci; şi de puţine ori mâinile unui virtuos
modern, care nu înţelege decât pe Poulenc, mai desciirează acele
piese celebre pe care autorul însuşi mărturiseşte a fi bucăţi din
trupul -său sfârticat, les lambeauz de Sa chair.
IVE
Ce este minunata Elecira a lui Sofocle? Care este profunda
filosofie a vieţii Antigonei, acest poem, neîntrecut până azi, al
nobleţii de a suieri până la capăt, pe drumurile blestemate de zei
UN
şi evitate de oameni, ale Greciei? Orgoliul de a considera durerea

ca o binecuvântare coborită de zei pe capul unui muritor. Fer-
voarea-de a cere Olimpului dăruirea supremă cu harul durerii
pentru a transforma pe un cetăţean de rând, pe Antigona, care-și
plânge tatăl, pe Ajax care se lamentă de a-şi îi pierdut armata, pe
AL
Creon plângând trupul neînsufleţit al fiului său mort în luptă,

în zei nemuritori. Dii estis. Transformaţi prin suferinţă, ei au ajuns
R
asemeni zeilor.
Aceasta este concepţia clasică despre durere. Ea nu ignoră
NT
fericirea, bucuria de a trăi. Dar la ei bucuria era consecinţa ultimă

a unei serii de penibile renunţări, în ordinele fizic şi intelectual;
bucuria ţâşneşte impetuoasă la capătul suferințelor, aşa după
a IX-a izbucnește bucuria victorioasă,
CE
cum la finele Simfoniei

după măsurile torturate de disperare. '
Această concepţie a durerii dealungul secolelor s'a amplificat,
a devenit sinonima vieţii noastre tot atât de prețioasă pentru
creator ca geniul, pentru sfânt ca rugăciunea, pentru erou ca
I/
gloria. “ ,
Noi am abandonat o astfel de viziune romantică a existenţei:
IAS
aş vrea să întâlnesc o inimă, o singură inimă care să plângă reci-

tind Poemul Durerii. .
Am spus: nu mai e utila plânge. La foc Goethe şi Euripide.
Am devenito generaţie de pretinşi eroi.
U
Tare ne este teamă că acest fel de a despreţui durerea, de a e

„evita, de a nu o saluta profund, atunci când o întâlnim în zdrenţe,
BC
RY
sau cu un picior rupt, să nu fie un eroism factice, o îmbrăcăminte
RA
care să ascundă laşitatea modernă a concepţiei actuale. :
Ne grăbim să râdem, ca în piesa celebră a lui Beaumarchais,
de teamă să nu plângem. Am întors spatele la lecţiile trecutului,
L IB
crezând că am îngropat durerea. Dar ea, azi mai mult decât ori--
când, bate la inimile noastre.
Durerea este universală. Chiar dacă noi am vrea s'o păstrăm
pentru "noi, ca un dar de preţ pe care ni-l face Cerul, ca o mân-
gâiere pentru singurătatea noastră, ca o recomandaţie pentru
ITY
lumea viitoare (e aşa de duios de a trăi cu durerea ta ca în tovă=
răşia unei prietene scumpe, soyez sage ma douleur) aceasta e im-
posibil. |
RS
Nimic mai roditor decât sângele şi mai sonor decât durerea.
Ea se aude dincolo de porţile negre ale închisorilor, dincolo de
gardurile spitalelor. Singure marile bucurii pot fi trăite pe ascuns.
O mare tristeţe e întotdeauna publică şi chiar după secole ea Îşi
VE
cere dreptul -de a izbucni în vaete, la auzul lumii.
Nu am auzit ca o mare bucurie să fi răsturnat lumea. Câteva
tristeţi mari au zdruncinat legile firii și o mare durere a fost înce=
NI
putul unei ere noi.

Nu scriu pentru a îmbărbăta pe nimeni. Cei ce sunt cercetaţi
acum de puterea dumnezeiască a dureri
U
— orfani
i, din războiul
acesta şi din celălalt, văduve care au îmbrăcat doliul, mari muti-
laţi pentru o împărţire mai dreaptă a rostului lumii,: ei singuri
AL
sunt capabili să ne servească lecţii de curaj şi să deslege pentru

bietele noastre inimi restul marilor taine ale bărbăţiei şi ale stăpâ-
nirii de sine.
TR
Ceea ce dorim noi e doar o participare la marea lor durere şi,

dacă aceasta ne este îngăduit, o mângâiere timidă pe care îndrăznim
s'o aducem acestor inimi încercate. :
EN
Nu vom săvârşi insulta să: consolăm pe marii mutilaţi și.să

învăţăm arta de a suferi pe acei care suferă în fiecare clipă în
membrele lor, în orgoliul lor, în spiritul lor.
Nu vom da lecţii de atitudine eroică celor ce au văzut moartea,
/C
moartea îratelui iubit. Nu îndrăznim a le spune: «Fii tare!» Dacă

nu ar fi în adevăr, ar mai suporta ei cu atâta stoicism lipsa bra-
ţului sau locul dela cină pentru totdeauna gol?
SI
Și, apoi, să fim sinceri. Ei ne socotesc pe noi nevrednici. Căci,

pe drept cuvânt, nevrednici suntem cu toţi acei pe care nicio durere
mare nu i-a încercat încă; nu putem, cel puţin, îngenunthea în
IA
faţa lor să le sărutăm rănile. Dacă ne ocupăm de ci e că, aşa cum

am explicat, durerea e universală.
«Când sângele nostru curge —scrie Leon Bloy, acest autor
U
care regret că nu e destul de cunoscut la noi —sângele acesta

BC
curge pe Golgota împreună cu sângele lui Isus și, de acolo, se răs-

Y
AR
pândeşte pe tot pământul». Câteva picături de sânge nevinovat
au aprins pământul. Și azi trăim la flacăra dogoritoare a Jertiei.
Omenirea nu este decât o imensă familie de milioane de celule.
IBR
Desagregarea şi moartea uneia singure se resimte în tot restul
organismului; durerea care răneşte o inimă se comunică până la
capătul celălalt al pământului, în mii de inimi surori. Inimile care
nu simt durerea sunt inimile închise. Ele'sc vor ofili până când
L
nu îşi vor deschide petalele să primească sărutul de foc al:
durerei, prin care începe aurora unei existenţe noi şi un destin
ITY
adevărat omenesc.
„Durerea e necesară,
„Abatele Sertillanges călătorea într'o zi pe platforma unui
autobus parizian. Undeva, între Etoile şi Passy. Sau poate în
RS
autobusul care deserveşte cartierul săracilor, mai sus de Villette,
dincolo de Aubervillicres, în faimoasa zonă roşie. Pe platiorma
autobusului, lume multă. Abatele îşi priveşte tovarășii de țirum.
La o staţie se urcă un grup de tineri. Toţi sunt veseli; bucdria şi
IVE
tinereţea celor douăzeci de ani, pe care le exprimă convorbitea şi
gesturile lor. Aceşti copii îi amintesc părintelui Sertillanges versu-
rile lui Francis Jammes:
UN
Les innocents, ceux qui no savent pas.
Doamne, se roagă în gând Abatele Seirtillanges, «nu poţi să-i

cruţi de durere şi de necesitatea dea suferi! ei au nevoie de această
iniţiere, de această epuraţie, de această prevestire, de acest resort
AL
al progresului, de acest examen de răbdare, de acest mijloc de soli-

daritate, de această piatră de încercare a dragostei ».
Durerea deschide noi orizonturi, dincolo de contingenţele vieții
R
mediocre, și ne învaţă ceea ce explica Bossuct Anei de Austria,

NT
nostra aulem conversalio in coelis est. Sufletul meu, durerea mea

te face să priveşti sus, tot mai sus, dincolo de piatra funerară care
a acoperit pe cel drag, dincolo de leagănul gol, dincolo de oribilul
adevăr. Sufletul urcă sus, pe culmi nebănuite, unde zăpezile eterne
CE
se confundă cu claritatea cerului.

Durerea mea, ori de câte ori mă părăseşti, mă simt singur. De
atâtea ori am repetat cuvintele Sfintei Teresa: «A suieri sau a
muri 5. Să nu mă părăseşti niciodată. Să fii imensă, ca în ceasul
I/
lepădării de sine a lui de Gutrin, totală ca a Mariei Baschirtcheff,

mare ca a lui Peguy, cumplită ca a Elisabethei Seton. Durerea mea,
IAS
învaţă-mă să te iubesc. Saginari voluplate palienlide discessurus

volebal, spunea Bossuet despre pasiunea din grădina Ghetsemani.
«Il a voulu se rassassier avant que de mourir par la volupte de la
patience ». :
Astfel metafizica creştină răstoarnă poziţia falsă a secolului,
U
iar suprema fericire o dau .rănile, sărăcia, privațiunea. Suferinţa,

BC
RY
departe de a fi socotită o lipsă, este o îndestulare. Saginari volup-
RA
tale palienliae — cuvânt teribil, care trebuieşte meditat de către
aceia a căror sănătate e satisfăcătoare, ale căror venituri sunt asi-
gurate, ai căror copii sunt cu ei și n'au cunoscut doliul, despărţirea,
L IB
“renunţarea !
Intr'o zi, ei vor trebui să dea 'socoteală de această fericire care
poate fi socotită stearpă. '
Cine va putea înţelege aceste lucruri? (qui sapiens et intelliget
haec?) —iată teama pe care Bossueto împărtășea augustei asis-
ITY
stențe din Catedrala dela Metz. Noi, cei de azi, nu mai putem
ascunde nici sensul adânc, nici prevestirea teribilă a acestei în-
trebări.
RS
P. DE FOTY
VE
; SCRIITORI SLOVACI: A. JUROVSKY 3)
Autorul, deşi tânăr, s'a impus printr'o frumoasă activitate ştiin-
țifică şi deține mai multe demnități de conducător, impuse de pre-
NI
gătirea sa. Este prof. univ. de Psihologic, directorul Institutului de

psiho-tehnică din Slovacia, decanul Academiei Comerciale, etc.
U
A mai publicat o lucrare despre formarea personalităţii la copii,

un bun manual de psihologic, care este și opera sa fundamentală şi
altele,
AL
In Decemvrie 1942, a apărut cartea sa asupra sistemului con-

ducerii, care cuprinde concepţia autorului, întemeiată pe experienţe
şi studiu. Cartea corespunde unei nevoi practice a vieţii slovace de
TR
azi.
Sistemul conducerii e cel mai productiv în orice societate nor=
mal constituită, dar mai ales în societatea slovacă, pentrucă vitre=
EN
gia soartei din trecut nu i-a îngăduit să-și formeze conducători din -
sânul ci,
De aceea opera a fost primită bine şi căutată cu tot interesul.
/C
Nu este încărcată cu citate de compilaţie crudită. Nu are nici

bibliografie. Ideea a fost dată de d-l Al Mach, ministrul de interne
şi vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri, care, în calitatea sa şi
de Preşedinte al Gărzii lui Hlinka, a cerut d-lui A. Jurovsky să ţină
SI
niște cursuri cu acest subiect.

Cartea are patru capitole. Punctul central cste individul. E
IA
ceva înăscut, —ca şi instinctul social, —ca unii oameni să fie

conducători iar alţii conduşi. Autorul deosebeşte trei tipuri de oa
U
1) Anten Juruv:hky. Vocovestro a vodcovska osobnost, — so zret: 'om na nate

pomery — T. Sv. Mar.ia 1942, — Slovacia S0 pag. 8. (Conducerea, şi Persor.a-
BC
litatea conducăteare, cu p:ivire asupra împrejuriilor dela, noi).

Y
SCRIITORI SLOVACI: A. JUROVSKY 669
AR
meni: Pasivi, care au rolul de a asculta; activi, care se integrează
idealurilor sociale și luptă pentru realizarea: lor, dacă li se arată
drumul. Aceştia au rolul de conduși. Conducătorii însă se pun în slujba
IBR
întregului social și luptă să-l înalțe, Asemenea împărţire autorul o
găseşte în toate organizările sociale, dela familie până la Stat şi
popor. E o manifestare naturală şi necesară pentru viaţa omului
în socictate (pas. 16). |
L
Ne pare însă puţin artificială această împărţire a tuturor oame-
nilor în trei tipuri. Hotare de foc în domeniul sufletesc social nu pu-
ITY
tem punc.
Acelaşi individ de ex.: poate prin educaţie şi experienţă să de-
vină, din ascultător sau din condus, un conducător, ba Şi invers.
Fireşte, ideal este ca rolul încredinţat să fie potrivit vocației.
RS
Conducerea fără postulalul muncii, al aclivilății, nu se poate con-
cepe. Autorul critică aspru funcțiunile de conducători numai cu
titlul şi salariu.
Conducătorul trebuie să cunoască limpede scopul hotărît. Să fie
IVE
însufleţit pentru cl. Fără accasta, conducerea e primejdioasă.
- Conducătorul trebuie să fic bine pregătit în domeniul în care con-
duce.
Să-și apropie oamenii, să le împartă bine rolurile şi să-i stă-
UN
pânească.
Să aibă perseverenţă şi statornicie. Să se devoteze cu fanatism
operei căreia i s'a consacrat. Poruncile să fic cugetate și date la vreme.
Executarea lor să fie urmărită şi ajutată.
AL
Conducătorul să poată fi capabil de răspunderea operei şi oame-

nilor ce conduce. Conducerea fără independenţă nu se poate închipui.
Spre deosebire de sistemele vechi de conducere, d-l A. Jurovsky
R
subliniază necesitatea ca şi cei conduşi să cunoască limpede scopul.

pentru care lucrează. Astfel munca devine mai productivă, mai
NT
„ușoară şi mai frumoasă.

Toţi să ştie de pildă că războiul e o sarcină a întregului neam,
nu numai a Comandantului conducător.
CE
Calităţile de conducător sunt înăscute, ca şi cele de muzicant,

de pictor, de matematician, etc. Autorul ilustrează aceasta cu exem-
ple din viaţa copiilor dela patru ani şi până în viaţa socială matură.
Se sprijină şi pe cercetările de psihologie ale Americanci HI. Goode-
I/
nough. | .
Conducăto rul ideal trebuie să aibă următoare le însușiri:
IAS
Inteligență la înălţimea rolului pe care-l are. Nu trebuie să fie

o inteligenţă înaltă teoretică, ci practică, organizatoare, legată de
realităţi. Voința este tot așa de necesară conducătorului.
Perseverenţa şi vigurozilalea sunt legate tot de voinţă.
D 1 Jurovsky insistă asupra lor, pentrucă după opinia lui, insta-
U
bilitatea şi nesiguranța voinţei la Slovaci este frecventă.

BC
RY
67o REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Conducătorul să fie însufleţit de opera şi idealul urmărit. Dar
RA
„şi sentimentalismul exagerat e semn de slăbiciune și depărtează de
realitate. Ca exemple de conducători dă pe Ludovit Stur şi Andrei
Hlinka din viața poporului slovac.
L IB
Conducătorul să fie sociabil; să nu fie un terorist, nici numai.
un tehnician. EI este şi educatorul, pregătitorul celor conduşi. Să
fie capabil de jertfă. Sa aibă o personalitate puternică cu bogate
resurse sufleteşti, din care să poată da şi altora.
In ultimul capitol A. Jurovsky se ocupă de sistemul conducerii
ITY
în cadrul societăţii slovace. |
Constată că mai ales printre Slovacii bătrâni sunt mulţi indivi-
dualişti, cu conştiinţa socială mai scăzută (pag. 65). Nu e ceva
RS
specilic rasei, ci o vitregie a soartei.
Când apar la vreme conducători capabili, ei pot târî poporul
spre realizări gigantice. Cu optimisin, autorul îndeamnă la o reedu-
care a Slovacilor în sensul nou, activ, dinamic. Temperamentul Slo-
VE
vacului se caracteriezează printr'o sentimentalitate şi impulsivitate
mare. Se însufleţesc uşor, dar renunţă şi uită mai uşor. De aceea,
Conducătorul slovac trebuie să aibă voinţă puternică şi să ţină
NI
condușii cât mai aproape de el, să-i încurajeze şi să le folosească

însuflețirea. Mulţi slovaci nu-şi manifestă calităţile de conducători,
neavând încredere în conaţionalii lor. Dar « Slovacul nu e apatic,
U
somnolent, leneş, ci, muncitor vioiu şi pătrunzător (pag. 77).

Până în 1918, poporul slovac n'a avut conducătorii săi, ci stă-
AL
pâni străini, care porunceau, iar Slovacii trebuiau să asculte auto-

mat. Astăzi însă sunt liberi, pot avea conducători ieşiţi din sânul
lor, hrăniţi cu dorinţele și idealurile poporului. Aceştia să-l conducă
TR
muncind şi suferind cu el; să aducă şi jertie în munca lor grea și

răspunzătoare. Un popor îşi poate îndeplini misiunea dată, numai
când are conducători capabili şi devotați.
EN
* Prin această carte d-l A. Jurovsky îşi face o datorie de bun Slo-
vac şi de conducător cultural. Dă problemei un fundament psiho-
logic serios și folosește material preţios. Pune în lumină însemnătatea
individului, respectul a ceea ce este uman în noi, şi naționalismul.
/C
Exemplele din viaţa practică şi expunerea pedagogică, „limpede, a

materialului fac citirea şi înţelegerea uşoară, plăcută.
P. OLTEANU
SI
Leclor, Universitatea Bratislava

IA
U
BC
Y
CRONICA BIBLIOGRAFICĂ
AR
L IBR
ITY
0. Iad, Vasile: Isprăvile lui Tololoi.
osene de Aurel Petrescu. București,
LUCRĂRI GENERALE
Ed. Vremea, 1943, 77 p., 14X 19
01 Bibliografie cm. Lei 120, (Cartea celor mici),
RS
Ciorănescu, Alexandru: Memoriu Ionescu-Morel, D.: Moș Alinte şi
de titluri și lucrări. Bucureşti, Tip. Casandra. Povestiri pentru tineret și
Independenţa, 1942, 47 p., 24 X 17 copii. Ediţia III-a. Ilustrații de pic-
IVE
cm. fî. preţ. torii D. Stoica şi Mișu Teişanu. Bu-
Lică Olt, Gheorghe: Note biblio- : curești, Ed. Universul, 1943, 110 p.,
grafice asupra activităţii literare a 25 X 19 cm. Loi 120. ,
scriitorului Lucian Costin. Caran- Staui, PD. I[.: Amiralul Lili. Prelu-
UN
sebeş, Ed. Banatul Literar, 1943, crare de D. Ionescu-Morel. Ilustrații

33 < —10> p., 21 X 14 cm. Lei 50. de Froelich. Bucureşti, Ed. Uni-
Nicolau, V. P.: Expunere de titluri versul, 1943, 93 p., 25x 19 cm.
şi lucrări, 1942. Bucureşti, Tip. Car- Lei 150.
AL
tea Românească, 19:42, 32 p., 23 x 15

1.
cm. î. preţ.
FILOSOFIE. MORALĂ
07 Ziaristică 1 (05) Periodice de filosofie
R
Garovina, Dr. I.: Funcțiunea cco- Saeculum. Revistă de filosofie,

NT
nomică a ziarului. Cu o prefaţă de Sibiu, director Lucian Blaga, An. ],

prof. Dr. Grigore Popa. Sibiu, Ed. Mai—dlunie 1943, 109 p., 22 x 15 cm.
« Ţara». 1942, 173 p., 15X Il cm. Lei 150. Din sumar: Mahatma Gandi,
cum l-am cunoscut, de Lucian Blaga.
CE
Lei 70.
087—1 Cărţi pentru copii
13 Psihologie aplicată
Roșca, Alexandru: Szlecţia valo-
Batzaria, N. (2loș Nae): Poveștile
rilor. Sibiu, Ed. Astra, 1943, 110 p.,
I/
Papagalului. Povestite pentru copii

18 X 12 em. Lei 150. (Astra, Colecţia
"și tineret, Coperta de pictorul Pascal,
«Neam și Familie», IV).
desene de. Vasile Dobrescu. Bucu-
IAS
rești, Ea. Ziarului Universul, < 1943 >, 17 Morală. Etică

144 p., 25 X 19 cm. Lei 140. Lascarov Moldovanu, Al.: Sus ini-
Brădişteanu, Nicolae: Judecata mile! Vorbiri către săteni, pentru
Vulpii. Povoşti în versuri pentru vremea de acum. București, Tip.
U
mici și mari. Craiova, Ed. Şcoalelor, Presa, 1943, 71 p., 20xX 14 cm.
1943, 82 p., 22 X 15 cm. Lei 196. î. preţ.
BC
RY
Stănculescu, R.: Indrumări pentru “Vintilescu, Preotul Petre: Litur-
RA
viaţă. (București), Ed. Gorjan, (1942), ghiilo bizantine privite istoric în
399 p., 19 X 14 cm. Lei 320. (Co- structura și rânduiala lor. Bucureşti,
lecţia « Muncă și Lumină»). Tip. Cărţilor Bisericești, 1934. 154%
L IB
9
<156> p., 24 X 16 cm. f. preţ.
RELIGIE. TEOLOGIE 3,
2 (05) Periodice teologice
ȘTIINȚE SOCIALE
3 (05) Periodice sociale
ITY
Cultura Creștină. Blaj. Director
Augustin Popa. An. XXIII, Nr. Revista Institutului Social Banat-
1—3, Ianuarie— Martie 1943, 160 p., Crișana, Timişoara, Director respon-
24 X 17 cm. Lei 120, sabil: Dr. Grofşoreanu, Anul XI,
RS
Din sumar: Dr. loan Raţiu, de Mai— Iunie 1943, p. 209—375, 21x 15
Zenovie Pâclișanu; Contribuţii noi cm. Lei 150 (număr dublu).
la viaţa şi activitatea lui Timotei Din sumar: Cetățile romane dintre
Tibiscum şi Sarmisegetuza, de Prof.
Cipariu, do Ştefan Manciulca,.
VE
Al. Borza; Unitatea Poporul Româ-
22/28 Religia creștină nesc privită din punctul de vedere
al toponimici, de Valeriu Şotropa.
Braniște, Diaconul Ene : Explicarea
NI
Sfintei Liturghii după Nicolae Caba- 301 Chestiuni sociale

sila. Bucureşti, Tip. Cărţilor Biseri- Isvoranu, Prol, Ilie: Călăuza pen-
U
cești, 1943, XVI + 238 p., 24 x 17 tru ridicarea satelor. < Bucureşti >,
cm. Lei 400. Ed. Fortuna, 1943, 340 p., 22x 15
AL
Nestor, Preot Ic. Gh. R.: Crești- em. Lei 400.

nismul și formarea neamului româ-
308 Sociografie
nesc. Buzău, Tip. Fraţii Dumitrescu,
19412, 55 p., 24 X 16 cm. Lei 40. Budiş, Alexandru Gh.: Bulgaria
TR
Popa, Prof, Aurel: Orizonturi noi. istorică, geografică, politică, econo-

Brașov, Tip. Astra, 1943, 72 p, mică, culturală, militară. Bucureşti,
15 X Il cm. Lei 40. (Biblioteca Aso- d. Casa Şcoalelor, 19:43, 190 p. + 12
EN
ciaţici Mirenilor, Frăția Ortodoxă pl. + 11 h., 24 X 16 em. Lei 150.

Română (F.O.R.), Cluj-Braşov, Nr. 31 Statistică, Demografie
21). Cuprinde studii şi articole asupra Teodorescu, Gh. C.: Evoluţia nu-
/C
problemelor religioase din 'Transil-

merică a marilor popoare. Buzău,
vania. Tip. Fraţii Dumitrescu, 19:43, 131 p.,
Rașcu, I. M.: Setea liniştei oterne. 21 X 13 cm. Lei 185.
Nouă zile într'o inânăstire franceză
SI
de Trapişti. Bucureşti, Ed. Cuge- 32 Politică -

tarca, 1943, 198 p., 19X 13 cm. Banciu, Axente Sover: Războiul
IA
Lei 190. Imperialismelor, București, Ed. Uni-

Varlaam, Mitropolitul Moldovei : versul, 1943, '120 p., 21X13 cm.
Cazania, 1613. București, Ed. Fun- Lei 140.
U
daţici Regale pentru Literatură şi Meitani, Radu: Istoria politică a

Artă, 1943, 506 p., 22X 16 cm. f. raporturilor dintre State dela 1856—
BC
preţ. (Scriitorii români vechi). 1930. Bucureşti/ Editura Eminescu,

Y
CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 673
AR
1943, VIII + 399 p., 25xX17 cm, Penal şi Ştiinţă Penitenciară, Nr.
Lai 2000. (Biblioteca, politică, Nr. 1). 1—5/1943).
Pietraru, Matei: Două mii de ani 'Tanoviceanu, N, I.: Conflictele de
IBR
de istorie şi dreptatea lor. Voci competenţă în materie penală. Bu-
străine despre România în 1942. Du- curești, Imprimeria Penitenciarului
curești (Tip. Dacia Traiană, 1943, * Văcăreşti, 1943, 02 p., 21 X 15 cm.
192 p., 19 X Lt cm. f. preţ. £. preţ. (Extras din Revista de Drept
L
Puceio, Guido: Lupta între două penal și Știință penitenciară, Nr.
lumi. Prefaţă de Alessandro Pavo- 1—5,/19-43).
ITY
lini. Bucureşti, (Tip. Dacia Traiană),
33 Administrație publică
1943, 216 p., 21 X 15 cm. î. preţ.
Suster, Robert: Bolșevismul rus Subsecreluriatul de Siat al Romă-
împotriva Buropei. București, (Tip. pisării, Colonizării şi Intenlarului,
RS
Dacia Traiană), 1943, 125 p., 21 X 15 omânizarea. Infăptuiri: 6 Decem-
cm. f. preţ. vrie 1941—6 Docemwrie 1942. Cuvânt
premergător de d. “Titus Dragoş. Bu-
33 Economie politică cureşti, Tip. Curierul Judiciar, <19:43>,
IVE
Anastasiu, Oreste A.: Pietrarii de 132 p. + 21 pl, 24 X 17 cm. f. preţ.
pe valea Nistrului. O problemă eco- (Oficiul de Studii, Documentare și
nomică actuală văzută din perspec- Indrumare, Nr. 1).
UN
tiva, istoriei. Bucureşit, Tip. Dacia

37 Invăţimânt. Educaţie
Traiană, 1933, 16 p., 22X 16 cm.
f. preţ. 37 (05) Periodice de pedagogie
Mitrea, Cornelia: Plăţile cu străi- Revista de Peluygogie. Bucureşti.
nătatea în regim restrictiv valutar Director C. Narly. Anul XII, 1943.
AL
Braşov, Inst. Arte Grafice Astra, Cactele I—II, 171 p., 2£ X 16 em.
1943, 137 <—140> p., 23 X l5 cm. Lei 300. -
f. preţ. ” Din sumar: Cinci secole de viaţă
R
a Academiilor din Italia, de Fran-

34 Drept
cesco Pellati; Şedinţele dela «Ju-
NT
Ciocâlteu, Mihail : Libertatea și Au- nimes», de I. Răduleseu-Pogoneanu.

toritate. București, Tip. Curierul Ju-
diciar, 1943, 47 p., 22X 16 cm,
37 Științe educației
CE
Lei 100. Moscu-Filipeseu, Eleonora: Școala

Giouea, Vasile: Răspundere civilă încadrată în viaţă. Experienţe și rea-
a liberului profesionist (medic, avo- lizări pedagogice. Craiova, Ramuri,
cat, arhitect). Braşov, Tip. « Dacia- 1943, 232 p. +24 pl, 25X 17 cm.
I/
- Traiană », <1943>, 238 <—24t> Lei 600.

p., 21 X 15 cm. f. preţ. Narly, C,: Metode de educaţie.
IAS
Ioneseu-Doli, [.: Drept penal inter- Bucureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1943,
naţional. Expunere sumară a doc- 267 p., 21 X 16 cm. Lei 250,
trinei moderne consacrată de codui Pătroianu, Colonel Ion: Iiducaţia,
penal român, din l Ianuarie 1937. Românească, Vol. II: Educaţia cco-
Bucureşti, Imprimeria Penitenciarului nomică şi cooperatistă. Contribuţie
U
Văcărești, 1943, 32 p., 21 X 15 cm. sociologică. Bucureşti, Tip. Iminescu, -

£. preţ. (Extras din Revista de Drept 1943, 373 p., 21 X 15 em. Lei 400.
BC
13
RY
Ed. Casa Şcoalelor, 1943, 185 <—187>
RA
Spiridon, 1. C.: Şcoala și Familia
(Probleme de educaţie). Folticeni, p., 21 X 15 em. Lei 80.
Tip. 1. Bendit, <1912>, 43 p, Struţeanu, Scarlat: Supravieţuirea
„22 X 15 cm. Lei 50. cultului lui Zalmoxis în poezia noastră
L IB
Goraş, 1. V.: Şcoala Satului. Cer- poporană. Bucureşti, Tiparul Uni-
năuţi, Tip. Şcoala de orbi şi surdo- versitar, 1943, 24 X 16 cm. f. preţ.
muţi, 1943, 191 < —196 >, p. 22 X 15 (Extras din revista « Mugurul o, Anul
cm. Lei 300, XIV, Nr. 2),
ITY
318 Invățământ superior 4,
Șteftanovici, Mircea I.; Problema FILOLOGIE. LINGUISTICĂ
tineretului universitar, Uniunea Stu-
RS
Capidan, Th: Limbă şi cultură.
denţilor Ingineri din România. Proiect,
București (Tip. Dacia Traiană), 1943.
Bucureşti, Ea. Fundaţiei Regale pen-
tru literatură şi artă, 1943, 442 p.,
29 p.+1 b., 24: X 17 cm. Lei 100.
VE
22 X 19 em. f. preţ.
Cuprinde studiile: Limbă și cul-
"38 Comerţ :
tură; Limba noastră naţională; Bi-
Penescu, N, $.: Analiza situaţiei lingvismul Ja Români şi modificările
NI
actuale a comerţului şi schimbului din limbă; Atlasul lingvistic român;

în România. Bucureşti, Tip. Rota- Unitatea lingvistică europeană; Sim-
U
tiva < 1943 >, 27 c —29>p., 2: X 16 bioza, albano-română şi continuitatea

cm, f. preţ, Românilor în Dacia; Romanitatea
balcanică; Din vechile raporturi dia-
AL
39 Folclor
lectalo slavo-române; Elementele sud-
Ispirescu, Petre: Legende sau' bas- slave în limba română şi clementelo
mele Românilor, adunate din gura românești din limbile slave meridio-
TR
poporului. Cu desene de Catul Bog- nale; Basilica; Românismul balca-

dan. Bucureşti, Ed. Casa Şeoalclor nic; Românii din Peninsula, Balca-
(1943), 526 p., 21xX 16 cm. Li nică; Graiurile românești transda-
EN
250, nubieno și însemnătatea, lor istorică ;

Mirea, Ilie I.: Legendele păsărilor, Aromânismele din dialectul daco-
animalelor, florilor, arborilor și l0- românși problemele ce se lcagă do
/C
gende religioase, istorice, geografice, ele; Bogdan Petriccicu-Hasdeu ; Sextil

etc., cu deseng de Gh. Naum. Ediţia, Puşcariu; Sericrile lui Dimitrie Bo-
II-a. Bucureşti, Ed. Cugetarea, 19413, lintineanu despre Macedonia; Daniil
195 p., 20 X 13 em. Lei 180. Moscopoleanul.
SI
Niculescu-Varone, G. 'î.: Strigături Lacea, Dr. Constantin: "Termeni

alese dela horă. Ediţia a doua, cu economici cu tâle. Un capitol de,
linguistică spaţială. Braşov, Insti-
IA
adăogiri. Bucureşti, Ed. Universul,

1943, 72 p., 21 X 13 cm. Lei 50, tutul do Arte Grafice t Astra», 1943,
Pop-Reteganul, Ion; Legende, po- 21 p., 24: X 16 cm. f. preţ. (Extras
U
vestiri și obiceiuri româneşti. Carte din Analele Academici de Inalte

alcătuită de Vasile Netea după ma- Studii Comerciale și Industriale « Re-
BC
nuscrise aflate la Academia Română, gele Mihai I» din Cluj-Braşov, Vol.

Cu desene de N. Brană. Bucureşti, II, 19:10—1943).
Y
CRONICĂ BIBLIOGORAFICĂ 675
AR
” 5, Ed. Cartea Românească, <1913>
ŞTIINŢE PURE 941 p., 25 X 17 em. Lei 1.400. +
IBR
635 Industriu cărții
54 Chimie .
Block, I.: Negru pe alb. Cum sa
Dedeleanu, Dan D.: Elementele
chimice. (Ştiinţa, electronului), Cra- născut cartea. Prelucrare după Yijn.
1943, 31 p., Bucureşti, Id. Bucur Ciobanu (1943),
iova, Scrisul Românesc,
L
95 p., 19 X Lt cm. Lei 60,
22 x 15 cm. Lei 340.
7,
ITY
55 Geologie. Geografie fizică
Popescu-Voiteşti, Prof, Dr. I.: No- ARTE FRUMOASE
ţiuni de geologie (cu 42 figuri în 1k Arta desenului ,
text). Bucureşti, Ed. Fundaţiei Re-
Oprescu, Prof. G.: Ștefan Lo-
RS
gale pentru Literatură şi Artă, 19443, pescu. Ediţia I-a. Bucureşti, Casa de
132 < —135 > p., 18 X llem.f. preţ.
Librărie şi Editură Arta, 1913, NIL
(Biblioteca Universitară, 10). cm,
p. + 18 pl. 4+1 foaie, 32 X-23
Popeseu-Voiteşti, Prof. Dr. I.: Pe-
IVE
£. preţ. (Colecţia Galeria Artiștilor
trolul: românesc (cu 2 schiţe struc-
Români).
turale şi 9 figuri). Bucureşti, Ed.
Fundaţiei Regale pentr Literatură 192 Teatru ca reprezentulie
şi Artă, 1943, 125 p., 18X 11 cm.
UN
Rădulescu, Ion Iloria: “Teatrul

£. preţ. (Biblioteca Universitară Nr. 9). francez în Muntenia în prima jumă-
Popescu-Voiteşti, Prot. Dr.: |. Sarea tate a gecolului al XIX-lea. Sibiu
regiunilor româneşti. Ed. Fundaţiei Tip. « Cartea Româncască din Cluj »,
Regale pontru Literatură şi Antă, 1943, IV+15L p., 25:X16 cn.
AL
1943, 74 p., 18X 11 cm. f. preţ. î. preţ.

(Biblioteca universitară, Nr. 8).
8.
R
6. LITERATURĂ
ŞTIINŢE APLICATE
NT
8 (05) Periodice literare

1 Medicină Cele trei Crișuri. Bucureşti, Direc-
Carrel, Alexis: Omul, fiinţa necu- tor George Bacaloglu. An. XXVI,
noscută. Trad. de Lia Busuioceanu, Nr. 5—6, Mlai—lunio 1913, p. S3—
CE
Ed. I-a. Bucureşti, Ed. Cugetarea, 120, 31 X 21 cm. Lei 50.

19:42, 336 p., 19 X 13 cm. Lei 190 Din sumar: Coşbuc la Tismana,
62 Tehnologie generală de Ramiro Ortiz; Amintiri şi figuri
culturale: I. Al. Brătescu-Voineşti
I/
Giurgcă, Georga: Radio depanaj.

de Radu Cosmin.
'Toato defectele aparatelor de Radio
Făl-Pruinos. Artă, Literatură, Ști-
IAS
şi remediile lor. București, Tip. Uni-

inţă, Viaţă socială. Cernăuţi, Dirce-
"versul, 1943, 718< —80> p., 21 X 13
tor: Laca XMorariu, An. XVIII, Nr.
cm. Lei 200, 3, Mai—lunie 1943, p. 103—150,
63 Agricultură. Zootehnie 21 X 16 cm. Lei 600.
U
Hristea, Const. L.: Stupăritul. Tra- Din sumar: Bucovina turistică, de

tat complet de Apicultură. Revăzut Leca Morariu; Di la Bot'șeni, de
BC
şi completat. Ediţia II-a. Bucureşti, Tiberiu Crudu,

13*
RY
676 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALA
RA
Luceafărul. Revistă lunară de Lite- S5 Literatură italiană
ratură, Artă şi Cultură generală. Slama, Tatiana: Raalismul în tea-
Sibiu, Anul III, Nr. 5, Mai 1943, trul lui Pirandello. București, Ti-
p. 157—196, 31 X 21 cm. Lei 60.
L IB
parul Universitar, 1943, 64 p.,22 x 15
Din sumar: « Luceafărul » în 1902, em. f. preţ.
de A. P. Bănuţ; Din corespondenţa,
lui Șt. O. Iosif, de Gh. Tulbure, 859: Literatură română
859.09 Critică și istorie literară
Pagini literare. 'Purda. Director:
ITY
Teodor Murășanu. An. IX, Nr. 7—8, Andronescu Caraioan, Pompiliu I.:
19413, 'p. 161—205, 24:xX16 cm. Zâmbetul eminescian. Buzău, Tip.
Lei 40. Fraţii Dumitrescu, 1942, 20 p,
24 X 16 em. Lei 50.
RS
Din sumar: Poctul tânguirii și al
speranţei, < Emil Giurgiuca >, de Arghezi, T.: Eminescu. București,
Romulus Demetrescu. Ed. Vremea, 1943, 63 p., 17xX11
Preocupiri Literare. București. Di- cm. Lei 120. (Cartea cu vieţi ilustre).
VE
rector Virgil Tempceanu. Anul VIII, Caracostea, D.: Creativitatea emi-
Nr. 4—5, Mai—lunie 1933, 32 p., nesciană. București, Ed. Fundaţiei
24 X 16 cm. Lei 50. Regale pentru Literatură şi Artă,
NI
Din sumar: Inceputurile poetului 19413, 301 <—303> p., 19 X 13 cm.

erou Const. Titus Stoica, de Paul 1. î. preţ: (Seriitorii Români Conterm-
Papadopol; Scriitorul bucovinean Em, porani).
U
Grigorovitza, de P. V. Hancș. Cuprinde studiile: Creativitatea,

eminesciană, Personalitatea lui M.
Ramuri. Craiova, An. XXXIX.
AL
Eminescu şi Simbolurile lui Eminescu.

Nr. 3, Martie şi Nr. 4—5, Aprilie—
Predescu, Lucian: Istoria litera-
Mai 1943, 26 X 21 em. Lei 80. |
turii române. Ed, V-a revăzută și
Dia sumarul Nr. 3; Urme ilirico-
TR
adăogită. București, Ed. Cugetarea,

tracice în folklorul românesc, de
1943, 343 p., 20 xX 13 cm. Lei 280,
Scarlat Struţeanu. !
Ralea, Mihai; Inţelesuri. Bucu-
Din sumarul Nr. 4—5: Revista,
EN
reşti, Ed. Cugetarea, 1942, 331 p.,

« Ramuri » cum 4 început, cum s'a
19 X 13 cm. Lei 250.
desvoltat și ce a putut să dea culturii
Cuprinde studii și portrete literare
şi literaturii românești, de C., 8.
despre: T. Arghezi, M. Sadoveanu,
/C
Făgeţel.
-G. Ibrăileanu, Lucia Mantu, Ionel ,
Transilvania. Ravistă lunară de
Teodoreanu, Paul Zarifopol, Matei
cultură. Organ al Asociaţiunii.., Cantacuzino şi "despre scriitori străini
Astra, Sibiu. Redactor Ion Breazu.
ca: Marcel Proust, Balzac, Maurice
SI
Anul LANIV, Nr. 6, Iunie 1943,

Barres, Anatole France, H, Ibsen, ete.
p. 409—492, 24 X 16 em. Lei 60.
859—1 Poezie
IA
Din sumar: Gheorghe Barițiu, zia-

rist, de Z. Pâclișanu; Gheorghe Ba- Arghezi, Tudor: Versuri. A treia
rițiu, amintiri, de Lucia Cosma; ediţie, inrăși adăogită. Bucureşti, Ed,
U
Starea Românilor din Transilvania, Fundaţiei Regale pentru Literatură

la trecerea acestui principat sub şi Artă, 1943, 379 p., 23 X 14 cm.
BC
suveranitatea Austriei, de Ştefan f. preţ. (Seriitonii români contem-

Pascu, porani, Ediţii definitive),
CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 677
Y
Ed. Contemporană, 1913, 249 —254>
AR
Bernea, Ernest: Colina lacrămilor.
Possii. Bucureşti, Tip. Dacia Traiană, p., 19 X 14 em. Lei 500.
p.+1l pl, 22xX 16 em. " Pheodoreseu, Cicerone: Cleștare.
1943, 78
Poeme. Ediţia II-a. București, Ed.
Lei 200.
IBR
Dacia Traiană, 1943, 143 <—145>
Breazu, Ion: Mama, copilul şi că-
p. f. preţ.
minul familiar în poezia românească. Me-
Zottoviceanu Rusu, Ştefania:
Antologie. Sibiu, Ed. Astra, 1943,
naștere. Copertă şi gravuri de Do-
108 <—112> p., 18X 12 cm. Lei
L
brian. București, Tiparul Univer-
150. (Astra, Colecţia, + Neam și Fa-
sitar, 1943, 198 p., 24 X 17 cm.
milie», III).
ITY
Lei 280.
Dumitrescu Leonte: Izbânda cea,“
mare. Bucureşti, Tip. Dacia Tra- 859—2 Teatru
iană, <1943> 95 p., 22X 16 cm.
Aciu N. Fabian, Elena Dr.: Ilcana
RS
Lei 150. (Ciclul « S'au desrobit ho-
“Cosinzeana. Feerie melodramatică în
tare sfinte», Cartea III-a).
Gregorian, Al.: Pocme pentru cru- 3 acte și 1 tablou. Ediţia V-a ampli-
ficată. Arad, Tip. Concordia (1943),
ciaţi. Ediţia II-a. Bucureşti, Ed. Cu-
IVE
483 p., 20 X Lt cm. f. preţ.
getarca, 1943, 89 < —91 > p., 23 X 16
Caragiale, Lon Luea: Thââtre. Une
cm. Lei 120.
lettre perdue. Le pre Leonida ct la
Tomescu, Iloraţiu: Geniul Singu- Traduit du roumain par
Reaction.
UN
răţăţii. Poeme. Odesa, Ed. «Ţara, “Edmond Bernard. Paris, Librairie

Bugului », 1943, 31 p., 20 X 14 em.
Henri Didier. (Imprimerie Rotativa,
î. preţ. pu
Bucarest, 1943), 225 <—229>
Lianu, Teofil: Carte de cruciat.
19 x 13 cm. 80 fr.
Cernăuţi, Atelierul de Tip. al Inst.
AL
Ilerovanu, Elena: Vitamina «Z».

de Orbi şi Surdo-muţi, 1943, 32 p,
Comadio în trei acte. (Bucureşti, Tip.
20 X 11 cm., Lei 40. (Colecţia Gru-
Rotativa), 1943, 78 p., 19 X 13 em.
parea de nord).
R
Lei 150.
Nisipeanu, Constantin: Femeia de
Voiculescu, V.: Duhul Pământului.
NT
aer. Un poem și două desene. (Bu-

Teatru Românesc. Umbra. Fata Ur-
cureşti, Tip. Eminescu, 1943), 63 p.,
sului. București, Ed. Fundaţiei Re-
33 X 24 cm. f. preţ.
gale pentru Literatură şi Artă, 19443,
Pogan, Ion: Lavine. Poeme. Bu-
CE
292 p., 19 x 12 em. f. preţ. (Serii-

curești, Ed. Cartea Românească,
torii români contemporani).
(1943), 142 p., 22 x 15 cm. Lei 300.
Rusu-Șirianu, Traian: Noi ni-s 859—3 Proză literară
capu. Versuri în graiul arădan-crișan,. |
I/
Alexiu, Ştefan: Un om al dra-

Gravuri în linoleum deo Jurea Victor.
Timişoara, Ed. «Poporul Român», cului.., Nuvele și schiţe < Pioeşti >,
IAS
1943, 40 p., 19 x 13 em. Lei 60. Ed. Veae Nou, <1913>, 97. p.,
Severeauu, |. Ch. : Flori caligrafice, 22 x 15 em. Lei 100.,
hassarabeseu, Î. A.: Moş Stan,
Sonete. (Sibiu), Ed. «Țara», 19%,
44 <—46> p., 18 X 13 cm. fî. preţ. Schițe şi nuvele pentru copii. Ediţia
Stamatiad, AI. T.: Eșarfe de mă- IV-a, Bucureşti, Ed. Cugetarea, 1943,
U
tase. Antologie japoneză. (Bucureşti), 182 p., 19 x 13 cm. Lei 180,

BC
RY
Eliade, Blireea: Domnișoara Chri- tivă. Bucureşti, Ed. Cugetarea 19413.

451 p., 19 X 13 cm. Lei 350.
RA
stina. Roman. (Bucureşti), Ed, Con-
temporana, 1943, 240 p., 19 X 13 cm. Popovici, Omer: Mascarada min-
Lei 380. -ciunii. Bucureşti, Ed. Contimporana
Eminescu, M.: Proza literară, pu- 1943, 261 p., 18 X 12 cm. Lei 280.
L IB
blicată, postumă, inedită. Cu o in- Rebreanu, Liviu: Adam și Bva.
troducere, note, indice de nume şi Roman. Ediţia VI-a. Bucureşti, Ed.
glosar. Ediţie îngrijită de Alexandru Cugetarea, 19:38, 399 p., 19 X 13 cm.
Colorian. Bucureşti, Id. Cugetarea, Lei 280. |
ITY
1943, 475 p., 21 X 14 cm. Ii 280, Sadoveanu, Mihail : L'Auberge d'An-
(Scriitorii clasici români 4 Cugeta- coutza. Traduit du roumain par
rea», cu comentarii). Yves Auoer. Paris, Librairie Henri
Didier, (Imprimerie. Rotativa, Buca-
Măineseu, Tudor : Tatâmplări vesele
RS
rest), (19:43), 19 X 13 em. 80 fr.
pentru oameni trişti. Bucureşti, d. -
Cartea Românească, (1943), 169,
Sadoveanu, Mihail : Măria-Sa Puiul
<—172> p., 19 X 13 em. Lei 240.
Pădurii. Roman. Bucureşti, Ed, Car-
tea Românească, (1913), 263 p,,
Munteanu, Ion: La marginea ora-
VE
şului. Roman. Cernăuţi, Ed. «Cul- 19 X 13 cm. Lei 320.
Sadoveanu, Mihail: Opere, 19014—
tura Bucovinei», (19413), 182 p,,
19 X 14 em. Lei 170. 1917, Vol. III: Nuvele şi Schițe. Bu-
NI
curești, Ed. Fundaţiei Regale pentru

Odobescu, Al: Pscudo-kyneghe-
Literatură şi Artă, 1943, XIX + 692
tilkos și Câteva ore la Snagov. Vol.
U
pu 21 X 1£ cm. î. preţ.
I. Ediţie comentată de N. Mihăcscu
Cuprinde: Comoara -Dorobanţului,
București, Ed, Universul, 1943, 230 Sluga, Duşmanii, Epilogul, Două
AL
p. 4-2 pl, 21 X 13 cm, Lei 2140. vicţi, Doi feciori, Moş Simion, Lupul,
Papilian, Victor: Manechinul lui Vântul, Moşul, Un viteaz, Luna,
Igor și alte povestiri de iubire. Bu- Cânele, Cei doi străini, Două firi,
TR
cureşti, Fundaţia Regală pentru Lite- Un manuscript neisprăvit, Mormân-

ratură și Artă, 1949, 181 p., 19 x 12 tul unui copil, In noaptea Anului-
cm, f. preţ. (Seriitorii români con“ Nou, O' povestire do sărbători, Stră-
EN
temporani). jerul, Cel întâi, Plopul, Botolan, Inc-

1 Pas, Ion: Simple întâmplări. Bu- catul, O umbră, Casa, veche, In pă-
curești, Ed. Vremea, 1933, 165 durea Petrişorului, Intro zi de pri-
<—167> p., 18 X 13 em. Lei 200. măvară, Fântâna Hazului, Cântecul
/C
Cuprinde 7 nuvele şi schiţe. “amintirii, Prisacă de altădată, Po-

Petrescu, Cezar: Calea Victorici, vestea lui Petrişor, Poveste de săr-
Roman. Ediţie definitivă. Bucureşti. bători, Hoţul, Faceri de bine, O zi,
SI
Ed. Cugetarea 1943, 404 p., 19 X 13 cn altele, Printre gene, Ianoş Năz-
cm. Lei 300. drăvan, Povestea cu iepuri, Ruini,
Petrescu, Cezar: Pământ și cer: Tu n'ai iubit, Rătăcirea lui Cuconu
IA
Aurul negru. Boman. Ldiţie defini- 'Toderaş, Păcat boieresc.

tivă. Bucureşti, Ed. Cugetarea, 1943, Stănoiu, Damian: Călugări şi ispite,
386 p., 19 X 13 cm. Lei 350. Ediţie definitivă. Bucureşti, Ed. Cu-
U
Petrescu, Cezar: Romanul lui Emi- gotarea, 1943, 279 p., 19 X 13 cm.
nescu. I: Luceafărul. Ediţie defini- Lei 225.
BC
CRONICA BIBLIOGRAFICĂ 679.
Y
82/89 Traduceri din literaturi slrăine
AR
Stroinul, Mircea: Soarele răsare
noaptea. Roman. Bucureşti, Ed. Pu- Ardel, Henri: Vărul meu Guy. In
blicom, 1943, 25t p., 20xX 15 cm. româneşte de Marguerite Angelescu.
Lei 340. ” (Bucureşti), Ed. Contemporană, 1943,
IBR
„Teodoreanu, Ionel; Tudor Ceaur 219 p., 19 X 13 cm. Lei 260.
Alcaz. IL: Coca Daduz. Roman, Edi- Barclay, Florence L.: Steaua Ma-
ţia V-a. Bucureşti. Ed. Cartea Ro- gilor. Traducere de Veronica Etterle.
mâncască, (1949), 412 p., 19X 13 Ediţia II-a. Craiova, Ed. Şcoalelor,
L
cm. Lei 500. < 1943 >, 338 p., 20 x 46 cm. Lei 300.
Uleia, Ioan : Psalmii copilărici mele. Bindins, Rudolt G, : Nemurire. Tra-
ITY
Scrisori către dragostea mea. Poeme ducere din limba germană de Filo-
în proză. Bucureşti, Ed. Universul, mela Brătianu. Braşov, Tip. Minerva,
1943, 48 p., 23 x 16 cm. fî. preţ. «1943 >, 3t p., 20 X lt em. f. preţ.
Caters, Christian de: Vrăjile Javei.
RS
859—4 Pseuri. Memorii românească de
Roman. Versiune
Acsinteanu, George: Escadrila albă Alexandru Steinbammer. Craiova, Ed.
Piruitorii, oameni cu suflete de zei. Şcoalelor, < 1913 >, 997 4—929> p,
IVE
Ediţia, 1-a. Bucureşti, Ed. Cugeta- 19 X 13 cm. Lei 320. -
rea, 1949, 284 p.,19 X 13cm. Lei 225. Crassnov, P. N: Dala drapelul
Cosmin, Radu : Deumuri de lumină imperial la cârpa roşie. Tași, Ed.
prin ţări străine. București, Ed. Cetatea Moldovei < 1943 >, 203 p.,
UN
Casei Şcoalelor, 1943, 550 p., 24 X 17 20 X 14 em. Lei 320.

cm. Lei 350. De Amicis, Edmondo: Cuore. Tra-
Cuprinde impresii din călătoriile ducere de Mia Frollo. București, Ed.
în Italia, Franţa, Germania. Cugetarea, 1942, 263 p., 19 X 13 em.
AL
Lascarov Moldovanu, Al.: Cutree- Lei 120.

vând Basarabia desrobită... Prive- D'Ennery, Adolphe: Cele două or-
Fapte (lunic—Sep- fane. Roman, In româneşte de Ara-
liști, Oameni,
mis. Bucureşti, Ed.. Universul, 1943,
R
temvric 1942). (București, Tip. Dacia

Traiană), 1943, 271 p.+2t pl, 19 X 13 cm. Lei 300.
NT
22 X 16 em. f. preţ. Fatada, Mans: Banii nu fac nici

Negruzzi, Mihai şi Leon M. Negruzzi: două parele... Roman. Versiunea
Nimic... Iași, Ed. «Cartea Moldo- româncască de Const. Apostol. Bu-
vei», Ath. Gheorghiu. < 1943 >, 195 cureşti, Cultura Românească, (1943),
CE
p.+d pl, 21 X 14 cm. Lei 300. "627 p. 20 X 14 cm. Lei 500.

Cuprinde amintiri şi evocări de Iilton, James: Umbre. 'Traducere
Con-
Mihai Negruzzi şi versuri de Leon - do Jul. Giurgea. Bucureşti, Ed.
M. Negruzzi, , temporană, (1943), 426 p., 19 X 14
I/
Roșu, Nicolae: Dzstinul ideilor. cm. Lei 510.

Bucureşti, Ed. Fundaţiei Regale pen- Lope de Vega: Fata cu urciorul,
IAS
tru Literatură şi Artă, 1949, 440 p., comedie în trei acte şi Ţărăncuţa
din Getafe, comedie în trei acte.
19 x 12 cm. î. preţ. (Seriitori ro-
mâni contemporani). - TPradusă din spaniolă de A]. Popescu-
Cuprinde 35 articole grupate: I. Telega. București, Ed. Fundaţiei Re-
gale pentru Literatură şi Artă, 1943,
U
Probleme do idei; IL. Atitudini;

III. Perspective româneşti. 231 <—283 >, p. 19 X 12 cm. f. preţ.
BC
>
RY
Montherlant, II. de: Fecioarele, 90 Știința istoriei. Izvoare. istorice
RA
Roman. In românește de Madelcine
Sacerdoţeanu, Aurelian: Introdu-
Vâlceanu. (București), Ed. Contem-
cere în cronologie. Bucureşti, (Tip.
porană, 1943, 257 p., 19xX 13 cm.
Carpaţi), 1943, 42 p., 24X 16 cm.
Lei 250.
L IB
î. preţ.
Pirandello, Luigi : Păcatul. Roman.
Stan, Constantin : Rasă, Cultură și
Traducere din limba italiană de
Civilizație. București, Ed. Gorjan,
George Sbârcea. Bucureşti, Ed. Cu-
1943, 304 p., 21 X 1 cm. Lei 420.
getarea, 1943, 301 p., 19 X 13 cm.
ITY
Lei 250, Să 9 (3/9) Istoria diferitelor popoare
Sehenzinger, arl „Aloys: Metal.
Roman. Traducere de Mircea Străi- Brătianu, G, I.: Origines ct For-
nul. (Bucureşti, Ed. Gorjan, 1943), mation de PUnit€ Roumaine. Buca-
RS
615 p., 19 X 1t cm. Lei 550. (Co- rest, Institut d'Ilistoire Universelle
lecţia «Muncă şi Lumină»). «N. Iorga», 1943, 359 p. +16 pl. +
Sienkiewiez, II.: Potopul. Tradu- 9 h., 22xX 14 cm.
VE f. preţ. (Biblio-
cere de Al. Iacobescu. Bucureşti, thăque d&Histoire Contemporaine).
Ed. Cugetarea, 1942, 557 p., 19 X 13 Carol I, 1866—1914. Craiova, Ra-
cm, Lei 225. muri, 1943, 175 p.+5 pl., 28X 22
Strauss, Emil: Omul gol. Tradu- cm, fî. preţ. Ă
NI
cere din germană de Sabina Motta. Un mănunchiu de studii și articole

Bucureşti, Ed. Cugetarea, 19:43, 302 închinate Regelui Carol I. Colabo-
U
p., 19 X 13 cm. Lei 240. rează: M. $. Regele Mihai I, Nicolae

Vergani, Orio: O zi din viaţă. Iorga precum şi: Dr. C. Angelescu,
Regele Carol I și Cultura românească
AL
Roman. Traducere de Mariella Coandă

Bucureşti, Ed. Gorjan, (1943), 193 din timpul său; Gh. I. Brătianu,
p., 19 X 13 cm. Lei 200. (Colecţia Politica. externă a Regelui Carol I;
TR
«Muncă şi Lumină»). Elena General Perticari-Davila, Amin-

tiri din notele mele zilnice; Nifon
Criveanu, «Nimic fără Dumnezeu»;
9. D. Caracostea, Carol I și spiritul tota-
EN
ISTORIE. GEOGRATIE litar; Șt. Ciobanu, Regele Carol 1 şi

Basarabia; Nichifor Crainic, Intâiul
9 (05) Periodice de îstorie
Rege; I. Petrovici, Evocarea Regelui
/C
Zrisovul. Buletinul Şcoalei de Ar- Carol I; Ș. Mehedinţi, O mărturie

hivistică publicat de Prof. Aurelian despre un vechiu oltean; G. G. Mi-
Sacerdoţeanu. Vol. II, 1942, Bucu- ronescu, Un document; P. P. Negu-!
reşti, Tip. Cartea Românească, 306 lescu, Prudenţă, Abnegaţie, Idca-
SI
p., 24 X 16 cm. Lei 800. lism; Ion I. Nistor, Generalul Tod-

Din sumar: Câteva note cu privire Jeben despre Domnitorul Carol; Sextil |
IA
la cercetările gencalogice românești, Puşcariu, Amintiri; General Radu

de Aurelian Sacerdoţeanu; Biblio- Rosetti, Domnitorul Carol 1 ca ostaș
grafie, bibliologie, biblioteconomie (1866—1878); Al. Ototelişanu, Un
U
de Damitru IH. Muster; Sigilii româ- cuvânt despre Marele Rege; Grigore
nești cu legende în limba turcească * Costandache, Regele Carol I al Ro-
BC
de Emil Virtosu. mânici; Constantin Kirițescu, O mare

BIBLIOGRAFICĂ 651
Y
CRONICA
AR
Giurescu. Ediţia II-a. Craiova, Ed.
personalitate morală: Carol I, Regele
Intemeictor; N. P. Batzaria, «E re- Scrisul Românesc, 1943, LAXIII +
gele Românilor»; Ton Minulescu, 215 p.+10pl.+1h.,20X l5 em.
Lei 250. (Clasicii români comentaţi).
IBR
< Carol L>; Marius D. Stănoi u, 10.
Mai 1906. Wrede, Franz-Olto: Furnalul ame-
Letopiseţul Țării rican. Din limba germană de C. Noica.
Costin, Jiron:
cu o Bucureşti, Ed. Cugetarea, 1943, 185
Moldovei. Ediţie comentată,
p.+ 2 h., 19 X 13 em. Lei 100.
L
introducere, glosar şi indice, de Ioan
O privire istorică asupra desvol-
Şt. Petre, Bucureşti, Ed. Cugetarea,
tării în ultimele două secole a sta-
ITY
1943. 306 <—309> p.+l pls
telor americane.
21 X 14 em. Lei 200. (Scriitorii cla-
sici români « Cugetarea » cu comen- 91 Geograjie =
tarii). Antonescu (., I. Roşca şi P. Coteţ:
RS
Crăciun, Prof, I,: Nicolae Iorga, Continentul care se deşteaptă. Bu-
istoricul. Cluj-Sibiu, Tip. Cartea Ro- cureşti, Ed. Casa Şcoalelor, 1943,
mâncască, 1943, 12 p., 24 X 16 em. 146 <—l52> p.+2tpl.+lh.
£. preţ. (Extras din Anuarul Insti- O descriere geografică și econo-
IVE
“tutului de Istorie Naţională, VIII, mică a continentului asiatic.
1939—1942). Simache, N. şi Tr. Cristescu: Știrilo
Golimas, Aurel II. Despre Capu- geografice ale lui Ilerodot despre
chehiiile Moldovei şi Poruncile Porții ţinuturile noastre (ec. 400 î. Hr.).
UN
către Moldova până la 1829. Contri- Buzău, Tip. Fraţii Dumitrescu, 1942,
buţiile la cunoașterea rapoartelor de 51 p., 24 X 16 cm. Lei 80.
drept dintre Moldova şi Turci. Iaşi,
"92 Biografie
Tip. «Ligii Culturale », 1943, 152 p,,
AL
Dainville, Jacques: Napoleon. Ver-

23 x 15 cm., f. preţ. (Universitatea
« Cuza- Vodă Iași, Publicaţiile Insti- siune românească de Laurenţia Zeu-
tutului de Istoria Românilor 44. D. : leanu. Craiova, Ed. Şcoalelor, 1943,
R
Xenopol»). Vol. I—II, 22 X 15 em. Lei 720.

Bălănescu, Gabriel: Avram Iancu.
NT
Simache, N. și Tr. Cristescu: Îsto-

Cu o prefaţă de Liviu Rebreanu.
riografia română şi problem“ editării Ed. Cuge-
Ediţia III-a. Bucureşti,
Cronicelor. Buzău, Tip. Fraţii Du- p., 19X 13 cm.
13 cm. tarea, 1913, 217
1942, 79 p., 20X
CE
mitrescu,
«Cronicele Ro- Lei 240. -
f. preţ. (Extras din Curie. Tra-
" mânești», Vol. I).
Curie, Eva: Doamna
Grigore şi Simion ducere de Al. Iacobescu. Ediţia Il-o.
Ureche Vornicul,
Bucuresti, Ed. Cugetarea, 1942, 456
Dascălul : Letopiseţul Ţării Moldovei
I/
p., 19X 13 cm. Lei 300.

până la Aron Vodă (1359—1595).
George Baiculescu
Ediţie comentată de Constantin C.
IAS
U
BC
NOTE
RY
RA
L IB
ITY
LITERATURĂ Scrisorile oamenilor celebri au fost
strânse în nenumărate colecţii. Adese-
ori ele surprind po artist în momen-
Literatura epistolară și jurnalul
RS
intim tele sale burgheze și nu aduc nimic
nou, căci pe fundalul cenușiu al vieţii
Sunt cărţi pe care le citești po nc- poctul so zbate la fel cu ceilalţi
răsuflate, întorcând febril pagină după oameni, doar cu mai multă neînde-
VE
pagină. Altele te întovărășese zi de zi, mânare poate, Aceste scrisori, măr-
le porţi sub braţ, le pui la căpătâi, turii ale vicţii do toate zilele, nu au
le deschizi și rămâi cu ochii pironiţi decât o valoare- documentară şi pot
NI
în gol, petrecând firul unui gând cel mult face plăcerea erudiţilor, a
care so toarce mai departe în tine. istoricilor şi a unui anumit publie
Adesea am visat cu cartea pe ge- iubitor de migală.
U
nunchi, dar niciodată mai mult și Esistă însă şi altfel de scrisori,

măi înaripat decât citind sgrisorile do felul celor rămase dela * Rilke,
AL
lui Rilke. Flaubert, fraţii Goncourt, scrisori în :

Incheieri sau începuturi de frază, care artistul face digresiuni şi, ade-
cântă și azi în mine, obsedante ca menit în jocul viclean al asociaţiilor,
TR
acele melodii po care le asculţi tre- scrie pagini de artă, desvăluindu-se

când po lângă o fercastră deschisă, nu în micile sale manii sau scăderi
în nopţile de vară, e Această adâncă omeneşti, ci în tainiţile -firii sale,
nevinovăție a sufletului omenesc,
EN
Scrisoarea înseamnă pentru artist

prin care cl esto în stare, cu toată posibilitate de a so exprima nestân-
năvala lui neîncetată și chiar în pră- jonit de gândul că trebuie să recu-
vălire, să daserio o linie dreaptă. ..9 noască drept bun, definitiv și demn
/C
își începe Rilke gândul într'o scri- de cl ceea ce a dăruit într'o clipă
soare, Asemenea fraze ating frumu- oarecare,
seţea FElegiilor -Duinese. Ce tomuri - Libem de judecata acelui public
d> filozofie sar putea clădi po ana- numeros şi anonim pe care-l formează
SI
lizy acestei intuiţii! Câte poeme nu cititorii, artistul crecază spontan și

sar putex:scrie! Ideca însă a rămas » tocmai de accea poate găseşti în lite-
IA
închisă în rândurile scrisorii ca un ratura cpistoluă scântei de gând

bob de mărgărit pierdut în. urzeala și îndrăzneli de expresie care nu s'au
inftină şi trecătoare a vestmântului. închegat niciodată în operă,
U
Îi paradoxul tragic al literaturii In opera de artă inspiraţia trebuie

epistolare, să so menţină oarecum po acelaşi
BC
NOTE 683
Y
notații lo regăsim aidoma în câte un
AR
nivel. Nu poţi începe frumos pentru
ca apoi tonul să scadă și lucrarea portret sau în vreo pagină do analiză
din romanele; lui.
să se surpo în gol. Scrisoarea permite
Dostoiowslzi, romancier fecund, pare
acest lucru, şi în conglomeratul ci,
IBR
a desminţi afirmaţia că jurnalul
imaginile rare sunt firişoare de ar-
prea multă intim creşte în dauna operei, atunci
gint. Idei care cereau
când adaogă numeroaselor salo ro-
muncă pentru ca să fio dăltuite sau
erau prea mari pentru & fi cuprinse, mane trei volume de jurnal intim.
L
prea nebuloase pentru â căpăta Ristoind însă acest jurnal, vedem
contur, se realizează liber în scrisoare. că do fapt în cele trei volume sunt
ITY
adunate articole de ziar, polemici,
Ele 'răinân asemenea acelei statui a îru-
,
— poate
două nuvele cele mai
lui Rodin: aLa voix interieure»,
fragcd trup fără de braţe, aplecat, moase pe care le-a, scris Dostoicwski —
şi alături de accasta notaţiile se reduo
RS
asupra lui însuși,
TB interesant să urmărești cum la. la cel mult 100 de pagini.
artişti ca Rilko şi Flaubert scriso-
Uh caz izolat reprezintă Frederic
La acesta jurnalul intim a
rile so înmulţesc şi iau proporţii, Amiel.
IVE
opera, — esto
tocmai în acelo epoci când operă € înlocuit cu desăvârșire
singurul lucru care ne-a rămas dela
întreruptă, iar artistul trece prin
aspre crize de sterilitate. Do fapt poetul și gânditorul rafinat care era
Amic], In paginile jurnalului cl
literatura minoră pe câre 0 repro-
UN
conflic tul tragice al ar-

zintă scrisoarea nu e decât; mărturia mărturiseşte
tistului care are de spus ceva, reu-
secituirii sufleteşti. Ceva mai mult:
scrisoarea a constituit un capitol şeşte să spună, dar nu dă niciodată
îndeosebi pentru artiştii publicităţii, pentrucă ecea ce & creat
important
nu i sc pare a, fi nici la înălţimea lui
AL
caro au produs puţin cantitativ, obse-

daţi ca Flaubert de rafinamentul — aşa cum so proiectează el pe sine —
nici la înălţimea idealului pe care
formal sau ca ile de o treaptă
şi-l face despre artă.
R
tot, nai înaltă a inspiraţiei. Scrisorile lite-

— ul
artiştilor”: ecunzi ca Gocthe, Victor Astfel scrisoarea şi jurnal
răse interesul
NT
ratură mino — depășe

Hugo, Balzaco sunt departe de a îi
” documentar şi pot întregi imaginea
“interesante. artist și
spune şi pe care o avem despre un
Același lucru sar putea
despre jurnalul intim. Așa după cum opera lui. Lăsându-ne să pătrundem
CE
la Flaubert şi Rilke scrisorile repre- în culisele ereaţici, acolo unde ar-

zantau un răgaz în creaţie, jurnalul tistul, între două romane ca şi actorul
intim al unor artişti ca: Jules Be- între două scene, îşi reia suflul şi
nard, Delacroix, îraţii Goncourt sau şi îşi potriveşte masca decenţei
I/
Stendhal, este singura posibilitate de pesto obrazul brăzdat do trăire,

Cristina Zapaleu
a da ceva atunci când izvorul inspi-
IAS
raţiei e sleit şi când artistul aspiră CĂRȚI

zadarnice lo un ceas de muncă rodnică. Mântuire
Octav Șuluţiu:
Alteori jurnalul este pentru artist
un popas în care îşi strânge mate- Noul roman al d-lui Octav Șuluţiu
aduce o preocupare cu totul singu-
U
riolul do prelucrat, aşa cum e cazul

lui D=laeroix sau Stendhal, ale cărui lară în literatura noastră actuală,
BC
RY
684 | REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
Ne-am obişnuit prea mult.cu acele şi de-a şti să o prezinte în remarezbilo

romane de dragoste, gen Invitaţie tablouri plastice (neuitat rămâne,
RA
la vals, în paginile cărora nu se în- bunăoară, capitolul în care Octav
tâmplă nimic peste banalitatea sen- Şuluţiu descrie balul anual al Pre-
timentalismului curent și care ex- fecturii, cu toate acele ifose și banali-
LI B
ploatează până 'la, exagerare lipsa de tăţi provinciale şi, peste toate, ca
simţ critic a unui public cetitor încă un puternic cloment de contrast,și
neformat. Romanul d-lui Octav Șu- de comparaţie, valsul impecabil, al
luţiu, cu toată acea, după mine, mi- lui Loontin și al Varei), este simţul
ITY
nunată aparenţă de roman poliţist, său de echilibru şi de construcţie,
desbate o problemă umană de o oarecum singular în literatura noastră
deosebită gravitate, problema îm- de astăzi. Cartea sa ne apare astfel
plinirii interioare, a mântuirii sufleca o unitate deplină, fără goluri și
RS
tului prin sacrificiu. S'ar părea astfel, fără salturi izolate, model de roman,
la prima vedere, că este vorba de un Mai trebuie remarcată apoi atmo-
roman cu teză. D> fapt, însă, nu esto sfera de intelectualitate înaltă și de
așa. Un roman cu teză este totdeauna, distinsă ţinută morală, pe care au-
VE
convenţional şi prea construit, faptele torul știe s'o ercieze și s'o menţină
povestite, fiind lipsite de spontanei- cu severitate. Acele discuţii aprinse,
tatea și do colorile vii ale vicţii. pe care protagoniștii romanului le
I
Interesul cărţii îl formează teza pe susțin la « Miclul blând», precum și
UN
care autorul şi-a pus în gând s'o monologurile interioare ale lui Leon-
ilustreze. tin, sunt menite să ofere cetitoru-
In romanul d-lui Octav Șuluţiu lui adânci satisfacţii sufletești. In
o asemenea teză nu există. Aici inte- aceste discuţii, fiecare dintre eroii
AL
resul, tot mai puternic, crescând romimului intervine cu personalitatea,

într'o admirabilă gradaţie până la şi cu ideile sale proprii. Octav Şu-
desnodământul final, se proiectează luţiu nu cade în păcatul acelor scrii-
TR
cu exclusivitate asupra personajului tori prea «intelectuali», care pun

principal. Toate faptele relatate (cu în gura fiecărui personaj propriile
o minuţiozitate și cu un,simţ al pro- lor convingeri, reducându-i astfel
EN
porţiilor de rară măestrie) și toate po toţi la unul singur: el însuși.

celelalte personaje (fiecare, în sec- Aici, profesorul Andron, socialistul
torul său, bine conturat), concurează Camil Ridescu, Valentin Iliescu, Ian-
/C
la explicarea şi înţelegerea deplină a cu Miludin, Vara, fiecare intervine în

acostui personaj principal. Romanul felul lui propriu. Se realizează, astfel
aro astfel o unitate desăvârșită. adevăratul dialog. Și, alături de ci,
Arhitectura sa interioară, cu împle- ca un element de contrast, cât de
SI
tituri do întâmplări, greu de stă- bine ne este prezentată figura gro-

pânit, se menţine dela început până tescă și animalică a Văcuţii lui lic,
fata mâncăcioasă şi obeză a pa-
IA
la, sfârșit pe aceleași baze solide de

nedesminţită verosimilitate, tronului!
In felul acesta, ceea ce trebuie re- Din toate aceste motive, sccotese
acest roman al d-lui Octav Suluţiu
U
marcat în deosebi în arta epică a

d-lui Octav Șuluţiu, peste acel dar un adevărat succes al genului.
BC
ales pe care-l aro de-a înţelege viaţa Jon Șiugariu

RY
NONE 633>
Gabriel. 'Țepelea: Plugari con- Ciucurel, din Şoşdea, Petre Pelrica
RA
din Cârnecea, Diunitru Brdusei din
deieri din Banat
Ciclova Română, plugarul cu cea
« Există, în regiunile de vest ale mai frumoasă bibliotecă din Ţara
L IB
ţării şi în special în Banat, ţărani Românească, Niculae Pucu-Secășeanu,
care nu s'au mulţumit numai să întemeietor al « Cuvântului Satelor »
culeagă luminile din cărţi, ci au şi dramaturgi publicişti ca Niculae
început să scrie, să aibă o orientare Bogdan-llumă, autor al cărţii «'Ță-
proprie, să se organizeze. Manifestă- ranul Elveţian şi Agricultura în
TY
rile culturale al ţărănimii bănăţene. . . Elveţia », apoi Gh. Meilă, Gh. Ștefan,
reliefează substratul nobil al unui ]. Blagoc, P. Zestrean, ete. pe care
popor şi marile lui posibilităţi crea- autorul îi citează numai. Țărani
SI
toare» (p. 11). pocţi, ţărani creatori de ziare-şi re-
Fraza, aceasta lămurește precis viste, ţărani cu o cultură uimitoare
rostul cărţii d-lui G. Țepelea:
de a-ne
țăranilor
prezenta
bănăţeni,
opera
operă
poetică
care des-
a ER
acela . pentru putinţa şi traiul lor! O lume
nouă, deschisă privirilor noastre mi-
rate, blazate poate, o lume de o
" văluie o comoară uimitoare de ade- prospeţime care impresionează, iată
IV
vărate talente creatoare.
Mi sar fi pă- ce a descoperit şi ce ne face cunoscut,
rut ca neacvea dacă autorul nu ar cu râvnă și trudă d-l G. Țepelea
UN
fi înfățișat nume "și opere, ţărani în cartea sa, E

poeţi care au publicat în revistele Petru P. Ionescu
Ardealului, ba și-au scos chiar și +
câteva volume de poezii sau proză.
Gh. Băileanu: hRăzmerița bai-
AL
Paul Tărdăţiu din Comorişte serie

ramului domnesc
din 1923 la «Poporul Românesc»,
« Cuvântul Satelor», « Societatea de Cu acest volum de nuvele, apă-
R
mâine » şi publică volumele « Cântece rut la «Cartea Românească » d. Gh.

şi Flori», « Sclavii Pământului» etc. Băileanu intră în rândul scriitorilor
NT
Miron Ghita colaborează la « Cuvân- inspirați de trecutul nostru istoric.

tul Satelor», « Opinia noastră» ete. D-sa se dovedeşte altfel nu numai
Ion Frumosu e tânăr, sa născut în un iubitor al trecutului, ci şi un cu-
CE
1920 iar la 19 ani scria: Povestea mea noscător plin de osârdie al institu-
plesnește ?n muguri cruzi
/ Surâden ţiilor, „obiceiurilor, și stării politice,
merii plini de darul primăverii / sociale, culturale și economice, din
Răsare 'n basm de licăriri pe câmpii Moldova începutului celui de al
XIX-lea secol, epocă în, care se pe-
/
uzi / Se 'nmlădie pe spicul greu — pri-

nosul verii. trece acţiunea nuvelelor d-sale. Cel
SI
E vorba aci do un talent atât de care se coboară în trecut trebuie să

puternic încât ne întrebăm cu teamă cerceteze documente și hrisoave, să
IA
câţi alţi asemeea nu se pierd și ce ar cunoască atmosfera vremii: cum vor-

putea să însemne pentru noi desco- bese oamenii, cum se îmbracă, co
perirea, la timp a acestor adevărate mânâncă, co obiceiuri au, ce fel de
U
revelații literare! viaţă duc și abia după ce a obţinut

Dintre prozatori ne sunt arătaţi, aceste date necesare la reconsti-
BC
în scurte prezentări biografice, oz „tuirea epocii pe care vrea să o evoce,

RY
- 636 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
se poate apuca de scris. Obţinerea lucru ; stăpânindu-și harța; adăsia
RA
acestor date necesită o adevărată cu luare aminte ; salahorii să fie scoși
muncă de laborator. Iată de co cartea de istovj îl înghia cu ploconeli ; etc.
d-lui Băileanu câștiaă chiar dela Cartea, d-lui Răileanu cuprinde trei
LI B
început un punct în prețuirea noastră, nuvele istorice: Răzmerița bairamului
Ea nu poate fi pusă alături do orico domnesc, Pleacă dilijansa şi Judecala
carte do literatură. cluceresei Ilinca. In aceste nuvelo
Scrierile care încearcă să cvoce evocă literar epoca.lui Scarlat Ca-
ITY
epoci trecute cu tot ce au clo mai limah și Alexandru Moruzi, epoca
caracteristic, personajele întrebuin- din preajma marilor prefaceri, când
ţând până şi limbajul timpului lor, se dădea lupta între orientalism şi
sunt expuse, dintru început, unui occidentalism. Printre alaiuri dom-
RS
mare pericol, do caro n'a scăpat nici nești şi răzmeriţe populare se jucau
Odobescu, cu toată vigilenţa, sa este- picsele lui Voltaire Zaira și Mahomet,
tică. Sericrea, în loc să fio operă de iar Asachi, întors dela Roma, își
gust, devine un magazin do arhaisme punea în aplicare programul său
VE
şi relicve istorice. Pentru a lo descifra reformator, Po lângă Floarea. daru-
e nevoie do un dicţionar special, do rilor, Arta judecății a lui Dimitrache
enciclopedie. Astfel *cctitorul pierde Panaiotache şi Sislema sinoplică și
I
interesul şi încântare» obţinute în metodică a tuturor poruncilor legisla-
UN
“lungul unor pagini cu adevărat tive din Vazilicale a lui Toma Carra
literare. se mai citeau Montesguicu şi Dousseau,
„In cazulde faţă, autorul s'a ferit, Personajele celor trei nuvele, alese
pe cât a putut, de acest picat. Totuși uncle din hrisoave, altele inventate,
AL
întâlnim destul de des relicve ca: sunt numai un pretext pentru n reda
mahaturi, cacerdisire, bucangiu, șab- atmosfera epocii. Pe autor, jurist de
găi, seimeni, kavaeli, voluie, zurba, meserie, îl interesează mai mult
TR
paici, liuzi, darabani, [ustaşi, cihodari, geografia politică și socială, atmo-

arnăuţi, rapciu, ocolas, ete. Alături sfera vremii, moravurile, starea cco-
do acestea sunt alte expresii și cu- nomică a ţării, decât caracterele
EN
vinte vechi care dau o savoare deo- personajelor sale. Prin gura lor:
sebită paginilor, aduc miros proaspăt domni, boieri, slujbași, negustori,
de cronice, de grai cald, moldovenesc greci, evrei, ţărani, țigani, cunoaștem
/C
creează peisaje, do viaţă patriar- starea politică, socială, culturală, mo-

hală cu răpiri de fete, alaiuri, iubiri, rală şi cconomică a Moldovei, dela
cu serenade sub fereşti şi răzbunări începutul secolului XIX-lea. Autorul
după obiceiul pământului, Cităm vedo geografie mai mult decât psi-
SI
câteva expresii fericite do acest fel: hologic.

a îcuit din viclenie odală; a prins a “Totuşi nu lipsesc nici uncle trăsă-
șopli Domnilei ; rămase apoi cu ochii turi caracteristice, sprintene, ale per-
IA
tari, drept aţânţiţi la iubita copilă; sonajelor din naraţiune. In locul

anii zor nevoie cereau capul dă- analizei de adâncime, autorul sc
dachii; apoi i sa înlins mreje de foloseşte de acţiuni, de gesturi, do
U
dragoste ; nu-l mai putea zădărnici atitudini spontane, caro spun mai
BC
dela o îspilă c'aiasta ; Iașul să fie ță- mult decât vorbele autorului despre
puit cu străji ; ocolașul l-a năimit la sufletele lor. D. Băilcanu dă nara -
=
RY
NOTPE (87
ţiunii şi epicului importanța ce li se Poctul reacţionează, în fond, îm-
RA
cuvine în genul ales. Iubirea adâncă, potriva abuzului de versificaţie li-
a lui Ioniţă pentru Domnița Ralu, boră, srătând că arta înseamnă con-
fiica, lui Scarlat Calimach, e redată strângere și prin urmare rima şi
L IB
printrun gest romantic. Ioniţă se ritmul sunt necesare, precum şi mu-
îmbracă în zdrenţe şi intră în rândul zicalitatea, care lipseşte celor care
salahorilor dela Cișmeaua Păcurarului, elaborează, « versuri libere».
îndurând tot felul do mizerii; numai să Versul liber este şi el vers şi tocmai
vadă trecând pe acolo rădvanul cu aceasta se uită. « Reacţiunea metodică,
TY
frumoasa Ralu, spre a-i spune măcar împotriva versului fără cântec nu va
o vorbă. întârzia, cred, pentrucă se întemeiază
Cu resursele arătate mai sus, cartea po firea profundă a versului nostru.
SI
d-lui Băileanu e destinată iubitorilor Intre versul regulat cu acea varietate
de literatură bună; Cetitorul de rând în unitate, de care vorbește Ban-
va găsi și cl pagini plăcute, dacă nu
în redarea uncori ştiinţifică a epocii,
atunci în răpirea frumoasei Lisabeta
ER
ville, şi versul liber pur, proză ca-
denţată, caro cate o excepţie în evo-
luţia poeziei noastre, a3 crede că
fiica Cluceresei Ilinca, de către Ioniţă esto loc pentru versul liber melodie,
IV
Ciomârtan, « grundharr ron Sinăuţi », cu cultivarea credincioasă a rimei sta
tihirisât cadet la polcul întâi de dara- melodici interioare a versului >.
UN
bani de însuși Vodă Moruzi, R.

George Pulneanu
ISTORIE LITERARĂ
REVISTE
AL
Reacțiunea împotriva versului CĂRŢI .

fără cântec Dan Simonescu : Legenda lui
R
Ajrodițian Persul
In două articole publicate în Vre-
NT
mea (din 6 și 13 Lunie a. c.) d. Al. Importantă pentru circulaţia și

Philippide face o seamă de intere- influenţa ci în masele populare, le-
sante consideraţii asupra, versului genda apocrifă a lui Afrodiţian Persul,
publicată do d. Dan Simoneseu,
CE
românesc, arâtând că, spre deosebire

do alte literaturi, tradiţia versului constitue o nouă pildă de splendidă
românesc esto întemeiată pe ritm, editare a unui text vechi, calcătuită
și rimă. Se uită astăzi prea mult, după toate normele științifice» fiind
susţine poctul Philippide, că şi versul « deopotrivă do utilă atât omului de
/
liber nu înscamnă neglijarea oricărui ştiinţă cât şi tânărului caro so îni-

SI
ritm, ci doar schimbarea ritmului, ţiază în tainele culturii noastre vechi »

e Versul liber are o cadență pro- (Prefaţa, d-lui Prof. N. Cartojan).
IA
prie şi nu este rezultatul unci lipso Ediţia e însoțită de un studiu pro-

de meșteșug... La noi, versul liber fund și documentat al chestiunii, în
propriu zis nu l-a reuşit bine decât care, după indicarea depozitului unde
U
Blaga. Este o reușită excepţională „se găsește versiunea pe care o pre-

— care nu poate avea, tocmai din zintă cât şi a publicaţiilor anterioare
BC
cauza asta, imitatori decât mediocri 2. în legătură cu acest subicet, se pro-

RY
683 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE.
cedează la o comparaţie a textului a- „grecesc: ed. Vassilicv, cu un aparat
RA
pocrif cu cel canonic, pentru scoaterea critic tot atât de minuţios pentru a
în evidenţă a elementelor narative înlesni comparaţia. ”
şi dogmatice care denaturează textul Rdiţia se încheie cu reproducerea
LI B
Evangheliilor, dar care pare a fi textului facsimilar menit să ușureze
factorul cel mai influent asupra spiri- munca. eventuslilor cercetători, care
tului religios-moral at maselor. ar urmări dealungul textului vreun
In legătură cu identificarea auto- fenomen de limbă.
rului povestirii d. D. Simonescu men- Elena Isacu
ITY
ţionează părerile învăţaţilor străini
Vassilicv şi J. P. Migne, aderând
Emil Viîrlosu : « Folelul Novel »,
la părerea lui Bardenhewer, după
calendarul lui Constantin Vodă
RS
care Legenda lui Afrodiţian sar Brâncoveanu, 1693—1707
datora lui Philip Sidetes şi ar fi o
povestire de gen sibilinic a naşterii Capitolul « calendarelor » în istoria
lui Isus în Betleem, răspândită până VE culturii româneşti, atât de însemnat
în cele mai îndepărtate colţuri ale prin importanţa pe care asemenea,
Persiei. lucrări au avut-o pentru răspândirea
Prin comparaţia cu alte apocrife cunoştinţelor de tot felul în mase
I
vechi: Scara lui Iacob şi Evanghelia largi de cetitori, este departe de a fi
UN
lui Pseudo-AMalei, autorul ediţiei scoa- cunoscut și deci cu atât mai prețioase
te în relief specificul legendei lui sunt contiibuţiile co vin să aducă
Atrodiţian, oprindu-se mai îndelung lumini nouă asupra lor.
asupra textului românesc, după ce Sc ştie că cel mai vechi calendar
AL
indică în prealabil copiile şi ediţiile românesc cunoscut până acum este

existente. acela, tipărit de dascălul Petru Șoanul
Dapă purticularităţile morfologice în 1733, la Braşov, după un original
TR
arhaice s'a putut stabili că prima sârbesc. Mult mai târziu, către sfâr-
traducere românească e din veacul al situl secolului, se mai tipăresc calen-
XVII-lea, iar prezenţa numeroaselor dare: unul la Iași,la 1785, sub in-
EN
grecisme îl face pe autor să în- fluenţă rusească, altul la Sibiu, la

cline către părerea că versiunea ro- 1194, sub influenţă germană. Acesta
mânecască ar fi fost tradusă după un din urmă va apare de atunci tot mai
text precesc, altul însă decât al lui des, după 1800 aproape anual, tot
/C
Vassilicv și Migne, faţă de care ver- mai bogat şi mai variat în cuprins,
siunca românească prezintă unele făcând o lungă serie până aproape
omisiuni dar şi unele amplificări ca în zilele noastre și constituind, mai
ales po la începutul secolului trecut,
SI
d. p. numele celor trei magi și semni-

ficaţia acestor nume etc. după cum ne spunea C. Negruzzi,
Noua ediţie a Legendei lui A/ro- lectura de . predilecție. a cetitorilor
IA
dițiau Persul cuprinde textul ro- vremii.

mâneze transcris în litere latine, Contribuţia, de azi a d-lui Emil
având un aparat critic, în care se Virtosu (Bucureşti, « Imprimeria Na-
U
arată corespondenţa versiunii româ- ţională », 1942, LVII+4-222—235, p.

in-$0) so referă la epoca începutului
BC
nești cu cele publicate de Vassiliev

şi Migne. Apoi, se adaogă textul acestor lucrări în ţările noastre, lv
RY
NOTE „ 689
epoca în care ele circulau numai în preţioase indicaţii în legătură cu
RA
manuscris, întocmite doar pentru Turcii, căci Ioan Romanul îl alcă-
" folosinţa Domnului şi cuprinzând tuise în conformitate cu gândurile
de obicei scurte informaţii de poli- și preferințele Voevodului, care nu
tică externă şi precizările astrologilor, dorea și nu aștepte pentru Turci
L IB
în care domnii căutau și aşteptau decât înfrângeri... In afară de va-
deslegarea tainelor viitorului lor și loarea istorică şi psihologică, paginile
al statelor lor. Esto vorba despre acestea au și valoare de istorie lite-
calendarele alcătuite de un oarecare rară, căci arată existenţa unoi' vechi
TY
Ioan Romanul (pe numele adevărat scrieri memorialistice, alcătuite și
Ion Frăncul) pentru Constantin-Vodă scrise de înşişi cei interesaţi direct»,
Brâncoveanu, din care ni s'au păstrat Este ncîndoios că aceste noto auto-
SI
până azi calendare pentru anii 1693; grafe ale lui Vodă, Brâncoveanu mai
1694, 1695, 1699, 1700, 1701, 1703, aveau menirea să pună la îndemâna
11704 şi 1707, „cronicarului său oficial datelo şi
Bxistenţa acestor calendare ale
lui Constantin Vodă Brâncoveanu îi
ER
faptele personale ale Domnului, ne-
cesare pentru scrierea cronicii,
era cunoscută încă din 1861 și lui Gecrge Baiculescu
IV
Al. Odobescu (care a scris numai
despre unele din ele). Reluând pro-
Ariadna Camariano: Tradu-
UN
blema, d. Emil Virtosu a descoperit

toate calendarele enumerate mai sus,
cerea greacă a « Tealrului po-
a lămurit în bună parte legătura lor
lilic», atrituilă greşi lui N.
cu acele afoglictti novelli» italiene,
Mavrocordat, și versiunile ro-
procurate pentru compilatorul lor în
mâneşii :
AL
româneşte de învățatul unchi al Intr'o problemă pe care, de aproape

Domnului, Stolnicul Constantin Can- două veacuri, istoricii literari greci
tacuzino, şi le publică acum, pentru și români o credeau definitiv lămurită,
R
prima oară, în întregimea lor; de- înscriind-o ca, po un capitol încheiat,

NT
oparte textul calendarelor, do „altă asupra căruia îndoielile și verificărilo

parte însemnările autografe ale Dom- nu mai au nicio putere, d-ra Ariadna
nului, lăsate "pe foile albe dintre Camariano aduce, prin do curând
pzaini, însemnări publicate în parte publicatui său studiu, păreri și inter-
CE
și de Al. Odobescu. pretări nouă, bazate pe temeinice

40 nouă ediţie a acestor însemnări, cunoștințe și investigaţiuni în dome-
spune d. Bmil Virtosu, era cu atât niul pe care îl cercetează,
mai necesară, cu cât notele brânco- E vorba de traducerea greacă a
/
vencști sunt pentru istoriografia ro- cărţii parenetice Theatron politicon,

SI
mânecască un izvor de întâia mână, traducere publicată la Lipsca Saxo-

folosit cu precădere de istorici. Din nici în 175$, sub numele binecu-
IA
aceste note se poate constata, direct, noseutului domnitor cărturar Nicolae

atitudinca autentică a Voevodului Mavrocordat.
faţă de anumite întâmplări și oameni, Prototipul latinesc după care s'a
făcut traducerea — deși nemenţionat
U
precum şi felul în care îi privea pe

Turci și stăpânirea lor. De altfel, în titlul versiunii grecești amintite
BC
textul însuși al calendarelor conţine — soc știe că este pareneza scrisă do

14
RY
profesorul de teologie Ambrosius Mar- cător al Teatrului politic, 3. fiindcă
RA
lianus, care a publicat pentru prima niciun contemporan, din mulţii caro
dată lucrarea sa — asemănătoare cu au trăit în strânsă legătură cu el,
mult răspânditele şi la noi « Oglinzi nu-i atribuc această lucrare, 4. fiindcă
ale Domnilor»
— în ' 163], la Roma limba populară a traducerii nu este
LI B
(v. și Maria Himu, Teatrul politic al accea în care aticistul Mavrocordat
lui Nicolae Mavrocordat şi originalul era deprins să scrie (p. 233—247).
latin, —în Raze de lumină, IX In afară de aceasta, căutând a-și
(1936). explica prezenţa numelui Domnito-
ITY
Când s'a făcut traducerea gre- rului în titlul traducerii publicate de
cească e greu de spus, mai ales că cer- Serafim Pisidios, d-ra A. Camariano
cetarea atentă a manuscriselor do- crede că manuscrisul de caro s'a fo-
vedeşte că traducătorul nu a folosit losit acest editor avea un 'ex libris
RS
prima: ediţie a textului latinesc, ci al lui Mavrocordat: Ex 7âv ob
una, posterioară, din multele care au Nixodov Mavpoxogăărov cum obiș-
apărut. Din ms. 178 al Bibliotecii nuia să pună adesea pe cărţile şi
VE
Academiei Române rezultă însă că în manuscrisele sale.
1616 era terminată şi, întrun număr Un asemenca ex libris a făcut ca
mare de copii, circula cu multă vreme Mavrocordat să fie luat drept tra-
I
înainte de a se publica. ducător şi lucrarea să apară cu nu-
UN
Intemeindu-se pe studiul compa- mele lui. .

rativ al textelor, autoarea lucrăriide Intru totul de acord cu d-ra A.C.,
faţă se vede îndreptăţită să constate în privinţa motivelor mai sus arătate,
că textul din manuscrise este mai n'am avea de adăogat decât o expli-
AL
apropiat de prototipul latinesc al lui caţiune modestă pentru pseudocpi-

Marlianus decât tipăritura, al cărei grafia traducerii. Anume credem că,
editor, Serafim Pisidios, a adus și cl arătând în pagina de titlu a acesteia
TR
unele modificări, privitoare la ches- ca tălmăcitor poe Domnitorul Cărturar,

tiuni de dogmă apuseană. editorul va fi urmărit
— ca toţi cdi-
aşi în titlul traducerii, publicată torii—să se folosească de un nume
EN
la Lipsca în anul 1758, se dă ca tra- care însemna ceva în istoria culturală

ducător învățatul Domn al Princi- a vremii.
patelor Române Nicolae Mavrocordat, Lui Serafim Pisidios nu-i va fi fost
deși până astăzi niciun istorie literar străin gândul că lucrarea ce o tipărea
/C
sau bibliograf nu s'a îndoit de pater- se putea desface cu mai multă ușu-
nitatea acestei tălmăciri, autoarea rinţă pe piaţă dacă în fruntea ci
crede că avem de-a face cu o lucrare apărea numele cu greutate al lui
pseudoepigrafă. Mavrocordat. Numeroasele ediţii care
SI
Nicolae Mavrocordat
nu poate fi au apărut dovedese că «Teatrul
admis ca traducător al operei lui Mar- politie » cra o operă căutată şi cetită.
IA
lianus 1. fiindcă în două manuscrise Binccunoscutul pentru activitatea lui

traducerea este atribuită lui Ioan <vra- literară (v. Acta Fruditlorum, care apă-
mie, predicator al bisericii domneşti reau atunci la Lipsca, se ocupă de
U
din Bucureşti, cunoscător al limbii două ori de lucrările Domnitorului),

latine, 2. fiindcă în niciun manuscris Mavrocordat era o chezăşie pentru
BC
Domnitorul nu figurează ca tradu- seriozitatea și conştiinciozitatea tra- -

RY
NOTE 691
ducerii, cel puţin în gândul cetito- cronologia vieţii poetului. Erau până
RA
rilor. acum în discuţie două date: cea do
Noi credem că însuşi Pisidios ştia 21 Iunie 1821, recunoscută de Alec-
că nu lui Mavrocordat se datora ver- sandri şi acea de 14 Iunie 1819, de-
L IB
siunea, greacă a «Teatrului politic», clarată la Paris, cu prilejul trecerii
dar că nu stătea la îndoială să-i examenului de bacalaureat (Oct.
înscrie numele ca adevăratul ei tra- 1835).
ducător. Informaţia a scăpat însă d-lui
Studiul d-rei Ariadna Camariano Ungureanu, care se întreabă nedu-
TY
se încheie cu un capitol privitor la merit: « Actul de mai sus i-a servit
cele două versiuni româneşti ale tânărului Vasilică (sic) Alecsandri la
« Teatrului politic» (una, făcută în a Paris în 1835. De ce acolo s'a înre-
SI
- doua jumătate a veacului al XVIII-lea, gistrat 18192 Nu cumva este o gro-
de un traducător al cărui nume nu gală? Sau o modificare făcută cu
ne este cunoscut, a circulat numai în
manuscris ; cealaltă, datorită lui Gri-
gorie Pleşoianu, publicată în 1838,
ER
vreun interes? ». Comunicarea acestui
document apare de sigur convingă-
toare, însă ne amintim că acelaşi cere
la Buzău), amândouă lucrate nu cetător a mai publicat cândva şi
IV
după prototipul latinesc, ci după actul de naștere a lui Ion Creangă
intermediarul grecesc, care răsturna complet datele sigure
UN
Cercatărilo comparative ale d-rei ale vieţii povestitorului, în urma unci

A. Camariano — despre care şi cu alt polemice d-sa renunțând însă la
prilej am făcut aici însemnări— au descoperire, ceea ce ar putea ali-
schimbat părerile asupra paterni- menta până la un punct un anume
AL
tăţii traducerii grecești a « Teatrului scepticism faţă de astfel de tipăriri

politic », punând probleme nouă de inedite. Probabil descoperirea e de-
istorie literară şi lămurindu-le, cu finitivă de data aceasta,
R
răbdătoare şi netăgăduită com- Nu lipsit de interes este şi textul

petinţă. Ă testamentului poetului, reprodus acum
NT
Nicolae Predescu întâia oară. Redactat fără compli- :

caţii spirituale, documentul, printr'o
Gh. Ungureanu : Căleva date ine- serie de stipulaţii burgheze, ar putea
dile despre familia şi viala mai de grabă să argumenteze defavo-
CE
poelului Vasile Alecsandri _. rabil pentru poet, dar şi alte testa-

Continuându-şi învestigaţiile în co- mente de personalități mult mai
lecţiile Arhivelor Statului din Iași, ilustre se caracterizează prin nota
unde funcţionează ca director, d. terestră. Shakespeare de ex., lăsa
/
Gh. Ungureanu prezintă în acest soţiei sale, plin de atenţie, «cel mai:
SI
studiu (Iaşi 1943) câteva documente bun de-al doilea pat al său» (my
inedite referitoare la biografia lui second best bed »), aşa că atunci când
IA
V. Alecsandri, dintre care cel mai Alecsandri hotărî, între altele, cu

interesant pare a fi o «mărturie de limbă de moarte, ca trei fete sărace
mitrică » eliberată de Mitropolia Mol- din Mircești să fie înzestrate, dându-
U
dovei la 12 Iulie 1835, unde se atestă Ji-se şi «câte una pereche boi şi una
— surprinzător — data de naștere 14 vacă, ficcării din ele », înţelegerea ne
BC
Iunie 1818, ceea ce modifică parţial este oarecum solicitată.

14*
RY
692 REVISTA FUNDAȚIILOR_ REGALE
Se ştia până acum cu precizie că Mureşianu poate fi pus alăturea ce
RA
numai mama poetului, Elena Co- Grigore Alexandrescu », s'a ajuns la
zoni, era de origină grecească. D. un şir de controverse, care toate se
Gh. Ungureanu atrage atenţia că și opresc la critica lui Titu Maiorescu,
LI B
din partea tatălui Alecsandri avea la D. O. Boitoş încearcă să se înte-
fel v ascendență elenă. Inta'o cerere greze în făpaşul acestei judecăţi;totuşi
a lui Iordache Alecsandri, bunicul d-sa— poate din prea marea pa-
său, so afirmă că Alcesandru Alco- siune pentru poet —caută să explice
săndri, stiăbunul familici, era şi personalitatea lui Andrei Mureşanu
ITY
cl «de nație grec». Amândouă spi- prin totalitatea poeziei sale. Dar este
ele erau însă pe deplin asimilate, stabilit faptul că, datorită temelor
In sfârşit, detalii cu privire la acti- de inspiraţie, majoritatea acestei
vitatea lui V. Alecsandri ca iuncţio- poezii depăşeşte cadrul artistic, şi
RS
nar la Arbivule Statului, în care cali- chiar dacă nu l-ar depăși, supusă
tate alcătuise un «Proiect pentru. judecății critice independent de orice
regularea Arhivei Statului», rămas coeficient temporal, în spaţiul absolut
VE
fără ccou, precum şi precizări rela- al istoriei literare, întreagă accastă
tive la diveisele funcțiuni şi ocupaţii - operă a lui A. Mureşanu se reduce la
ale lui Mihalache, bunicul poetului, cunoscutul « Răsunct >. Pornind dela
I
co apare în seripte mereu numai cu această premisă, d. Olimpiu Boitoş
UN
numele de Alecsandri și nu de « Alec- ar îi ajuns de sigur la o altă concluzie.

sandrue cum afirma Sever Zotta Este de altfel şi opinia criticei mo-
(Za centenarul lui Vasile Alecsandri derne, în care poezia lui Andrei Mu-
1$21—1921, Iaşi, 1921), întregesc reșan apare demnă do studiat doar
AL
aceste mici contribuţii, care, de sigur, pe plan istoric şi nicidecum estetic.

vor fi parcurse de orice viitor bioguaf In cadrul studiului d-lui O. Boitoş
al poetului. —pe lângă faptul că d-sa, incvi-
TR
Adrian Marino tabil, se foloseşte de o bună parte

dintre concluziile studiilor antericare
şi cu deosebire al lui I. Bratu—in-
Olimpiu Boiloş :' Poezia lui An-
EN
tenţionat sau ca o scăpare din vedere

drei Mureşanu punctul do gravitare al judecății
Există în scrisul transilvan” acturl critice se îndepărtează oarecum chiar
— ca şi în cel trecut de altfel — do centrul poeziei lui A. Mureșanu,
/C
o anumită atitudine, prin care se do « Răsunet ?. Şi din această pricină

încearcă justificarea, din punct do încercarea de a explica unica perlă
vedere estetic, a poezici lui Andrei a poczici lui Mureşanu prin întreaga
sa producţie devine prea amplă, în
SI
Mureșanu prin însăși propria sa va-

loare. De sigur dela Aron Densușianu, timp co poeziei «Răsunctul» i se
caro în 1885 nu se sfia să opună po consacră un prea mie spaţiu. Inter-
IA
poetul redeşteptării noastre chiar lui pretarea ci ar fi fost de sigur mai in-
Alecsandri, şi până la d. Olimpiu teresantă, dacă d, Boitoş ar fi pus-o
Boitoş, care serie că, din punct de ve- în legătură cu spiritualitatea vremii
U
dere al cideilor și atitudinilor, şi mai și chiar cu producţiile asemănătoare

ales al accentului persona! pe care-l alo contimporanilor săi, Alcesandri
BC
puncîn manifestarea acestor atitudini, sau Petâfi.

RY
NOTE 693
Oricum însă, ceea ce evident se al poctului, așa cum reiese din no-
desprinde din lucrarea d-lui Olimpiu tările cataloagelor cernăuţere, co-
RA
Boitoş este puterea de analiză critică, respunde întru totul cu descriciile
ducând uneori până la anularea ope- „şi caracterizările lui I. G. Sbiera,
raţici de sintetizare a materialului Caragiale, Slavici, ete.a căror vera-
L IB
studiat, Este cu deosebire interesantă citate a fost adesca pusă la îndoială.
incursiunea în studiul limbii lui A. 2. Cunoașterea mediului mai are
Mureşanu, prilejuind astfel o paralelă un mare avantaj, prin lumina pe care
între poeziile primei ediţii şi acelea o proicetează asupra întâmplărilor
anterioare din viaţa poetului, unele
TY
ale cediţici următoare, trecute prin
laboratoriul Şcoalei Ardelene. obscure, ncînțelese dacă excludem în
Trasând ca încheiere profilul psi- explicarea lor condiţiile determinante
hologie al autorului e Răsunetului », ale ambianţei culturale şi spirituale
SI
d. 0. Boitoș înglobează spiritul eman- în interiorul căreia s'a închegat indi-
cipat al acestuia în întruparea per- vidualitatea eminesciană. Iată de
fectă, a acelui energetism prin care
designa de curând însăşi esenţa spi-
ritualităţii transilvane,
ER
pildă pelerinajul lui Eminescu în
Ardeal îl considerăm ca o consecinţă,
a vechilor îndemnuri și a naţiona-
IV
Jlircea Bogdan lismului însuflat de Aron Pumnul,
— deci nu ca o manifestare întâm-
plătoare a unei firi inegale și fără le-
UN
Aurel Vasiliu: Bucovina în gătură cu viaţa anterioară a poetului

viața şi opera lui Mihai Emi- — atunci când cunoaștem preţioasa
nescu mărturie a lui Şt. Cacovean: «Po
Incredinţat că buna cunoaştere a . când sc aşeză Aron Pumnul la Cer-
AL
mediului în care a trăit şi s'a desvoltat năuţi,ca profesor de limba și litera-

poetul are o deoscbită. importanţă tura română, se porni un adevărat
pentru lămurirea mirecolului emi- curent spre Blaj».
R
nescian, autorul rcuşeşte să arate, Apoi acelaşi glas al Bucovinei ră-

într'un mod foarte documentat, rolul sună din adâncurile conștiinței în -
NT
pe care l-a jucat Bucovina în viaţa momentul când sugerează studentului

şi opera marelui poct, dela influența vienez ideea închinării dela Putna,
puternică, directă şi evidentă, din ete.
CE
epoca şcolarităţii până la reminis- 3. Primele lecturi din perioada șco-

cenţele vagi ale amintirii în mintea larităţii pun una din pietrele de te-
chinuită şi măcinată de boală, din melic alo structurii sufletești a viito-
trista perioadă a stingerii. rului poct. Cercetarea « Bibliotecii
/
Identificarea cu mediul care a Gimnaziaștilor» a lui A. Pumnul

hrănit cu seva lui sufletul marelui este prețioasă pentru lămurirea in-
SI
geniu al poeziei noastre încă din fluenţelor pe care le-a suferit poezia
fragedă copilărie, ar avea după d. ” lui Eminescu de mai târziu. Autorul
IA
A. Vasiliu o împătrită importanţă. studiului transcrie versuri din Mu-

1, Determinarea psiholegiei poe- reșanu, G. Sion, BR. Ncutauer, etc,,
tului pe bază de dato exacte, Astfel, dovedind perfecta corcependenţă de
U
în urma unor cercetări minuţioase, idei între poeziile acestora și unelo

so adeverește că profilul psihologic teme eminesciene.
BC
RY
4. In fine, un ultim folos pe care Autorul începe prin expunerea su-

l-ar atrage după sine cunoașterea mară a bogatei gencalogii e neamului
RA
mediului, ar consta în formarea unui maramureșan din care se trăgea
rr
organ de mai adâncă simţire şi re- poctul. O scurtă privire asupra copi-
cunoaștere a elementului etnic. 4 Doi- lăriei, şcolarităţii şi maturității ne
LI B
na», departe de a avea la origine o desvălue condiţiile grele do viaţă,
inspiraţie abstractă şi de ordin ge- precum şi caracterul entuziast, sincer,
neral, raportată la momentul istoric deschis și dorotat familiei sale şi
şi mai ales la plaiurile bucovinene neamului din care făcea parte marele
ITY
invadate de străini, devine strigătul Andrei Mureşanu.
organic, sfâșiitor, al provincici robite, Transcrierea fragmentelor esenţiale
care ţâşnește atât de dureros prin din opera sa poetică (în a doua parte
plasul marelui ci interpret, a lucrării) privite prin prisma unei
RS
Dispunând de un foarte bogat ma- analize fugitive, este menită a fami-
terial documentar, ampla lucrare a liariza po cetitori cu poezia lui A.
d-lui A. Vasiliu aduce prețioase Mureșanu, atât de caracteristică îm- .
contribuţii şi precizări de date în prejurărilor dela 1845, a cărei va-
VE
legătură cu biografia lui Mihai Emi- loare d. Mircea Bogdan o scoate
nescu, In ce priveşte însă rolul acestor foarte bine în evidenţă, atrăgând
amănunte biografice în explicarea atenţiunea asupra mediului cultural
I
al epoci, atât de sărac în' produc-
UN
şi înţelegerea operei poetului, nu le

putem acorda o importanţă atât de ţiuni literare şi poetice chiar în Prin-
mare, punctul de vedere adoptat cipate, necum în Ardeal. ”
de autor fiind depăşit astăzi, când Lucrarea, însoțită de o foarte
opera de artă o considerată ca bogată listă bibliografică, reprezintă
AL
având o valoare în sine, independent o pioasă închinare la mormântul

do condiţiile mediului. Singura pro- “ aceluia care «a deschis cu suflarea
blemă referitoare la opera de artă de. vitejie paginile istorici literaturii
TR
pe care ar putea-o deslega datele bio- și s'a înscris acolo cu litere mari
grafice şi pe caro o ridică de altfel de epopee».
autorul lucrării, ar fi aceca a influen- Elena Isacu
EN
ţelor, a elementelor străine într'o

operă poetică, căutate adesea cu REVISTE
multă râvnă de cercetătorii literari
Corespondenţa lui Timotei Ci-
/C
po meleaguri foarte îndepărtate dacă

pariu
nu chiar exotice, când în realitate
cle se găscau atât de aproape do poet, Se impune o cercetare amănunţită
Elena Isacu a unor aspecte din activitatea lui
SI
Timotei Cipariu, despre care mereu

apar articole interesante, dar care
Mircea Bogdan: Andrei Alure-
IA
nu înfăţișază sistematic şi po larg,

şanu cu spirit critic, caracterul şi opera
Lucrarea prezintă în prima ci acestui latinizant, care a contribuit
U
parte o serie de date biografice în — după cum ne arată și d. Iosif

legătură cu luminoasa figură a cul- E. Naghiu într'un recent articol din
BC
turii şi naţionalismului ardelenesc. Pagini Literare dela Turda, Nr. 6,

695
RY
” NOTE
Anul IX
— la desvoltarea gândirii și ţiona a sublinia această trăsătură do
limbii filosofice românești, prelu- impasibilitate a republicei poeziei
RA
crând printre altele și elemente de faţă de evenimentele în curs și-şi
filosofie după W. T. Krug. Dacă re- vede o mândrie în accentuarea cul-
gretatul G. Bogdan-Duică s'a ocu- milor nepopulate şi ncutilizabile din
L IB
pat de cărturarul dela Blaj, vasta sa punct de vedere propagandistic alo
corespondenţă încă nu a fost cerce- tradiţiei poetice franceze.
tată, precum și alte aspoete ale acti- Partea care cuprinde poeziile nu
vităţii sale, ce a impus unor s3- vrea să fie o antologie, ci mai de grabă
vanţi străini, printre careși Mommsen, să sugestioneze pocticul în înţelesul
TY
care «a venit la Blaj să vadă pe autorului, atingând în treacăt coar-
Cipariu». . delo cele mai sonore ale lirei bogate
R. de cinci secole de poezie franceză,
SI
Prin această intenţie de ilustrare a
interesantului şi marelui escu despre
LITERATURI STRĂINE
O revizuire
franceze
a valorilor poelice ER
poezie, care formează prima și poate
principala parte a cărţii, prin această
metodă de aluzionare mai mult decât
de exemplificare, se motivează ale-
IV
Franţa este unica ţară în care se gerile, fragmentare în mare parte,
poate vorbi cu drept cuvânt despre care merg, de multe ori, până la ci-
UN
un cult al poeziei. Acest cult este tarca unui singur vers spicuit dintro
posibil aici, fiindcă nicăieri îndeletni- poezic, în care esenţa poetică ar fi
circa cesoterică a meșteșugului cu- deosebit de concentrată.
vântului cadenţat nu este atât de Alegerea poeziilor, precum şi ju-
AL
autonomă faţă de viaţa materială decările anunţate în escu vor izbi,

și spirituală a naţiunii, nicăieri ra- de sigur, pe cel nciniţiat, care va
porturile dintre tradiţia culturală în vedea tratate figuri ca Lamartine,
R
genere şi tradiţia poezici nu sunt: Musset, de Vigny şi Ilugo ca poeţi

mai puţin strânse, mai accidentale a căror aport a fost cextrem de
NT
decât în Franţa. In ţara, în care o mic ». 'Ținem să accentuăm, cu această

epocă atât de dureroasă și de sfâ- ocazie, cât de salutară într'adevăr
şietoare, cum a fost cea a războaielor no pare o judecată liberă și despicată
asupra banalităţilor verbale le unui
CE
religioase, a cunoscut preocupări de

stil atât de asiduce ca cele ale Pleiadei, Hugo sau asupra anostelor Wopţi ale
sau un cere artistic atât de închegat lui Musset.
ca şcoala din Lyon, nu trebuie să ne Foarte merituoasă şi necesară este
și preconizarea unor pocţi mari şi pe
/
mire că discuţia poezici pure—un

subiect francez de predilecție
— s'a foarte nedrept, neglijaţi sau chiar
SI
mai accentuat parcă în ultimii ani uitaţi ca Maurice Sceve, Louise Labbe,
de grele încercări materiale și morale, Gerard de Nerval sau Thcophile de
IA
în loc să amuţcească. Viau. Pe mulţi îi va mira do sigur că

Cartea lui Thierry Maulnier, In- Verlaine, cu toate că are câteva poezii
troduclion ă la posie franşaise, apă- «agreabile», este omis complet, pre-
U
rută prima dată în anul 1939 şi reedi- cum şi judecăţile destul de aspre la
tată anul trecut, parcă g'ar ambi- adresa conținutului de gândire şi
BC
RY
a satanismului « banal» a lui Baude- mai prejos decât începutul. Ea

lire, Lipsesc 'Thlophilo Gauthier, sună astfel:
RA
Heredia, Samain, Fort, Henri de „ Puis, glissant sous les arbrisseauz,
Reanier, dar și Leconte de Lisle. Ainsi que dea serpenls sur Pherbe,
In schimb însă putem cunoaște Se changeut en plaisauis ruisseauz,
LI B
admirabilele pasaje din ultima și Ou quelqun naiade superbe
Râgne, comme en son lit natal,
complot uitata tragedie alui Corneille, Dessus un trâne de cristal!
Surina, cărora li sar mai fi putut
Astfel multe semne de întrebare
alăoga versuri splendide din tragedia
Sar mai putea pune. Intreaga me-
ITY
Medee, apărută înaintea Cidului
: și
todă de versuri spicuite, care aici nu
tot atât de uitată, ce conţine pasaje
cete în fond altceva decât adunarea
de o ardoare şi un patetism baroc,
în parte a citaţiunilor ce se impun
care ne prezintă un cu totul alt
în cuprinsul textului, ne lasă nedu-
RS
Corneille decât cel rece, pompos și
meriţi asupra valoarei ci. S'ar putea
retoric al virtuţilor romane,
ajunge astfel la o selecţie răsfăţată,
Do remarcat este la Maulnier în-
a imaginii sau a sonorităţii poetice,
globarea fără rezerve a poeziei cu- VE
fără a ţine seama că în primul rând,
prinse în literatura dramatică, o lăr-
poezia esto un organism și un întreg,
gire a conceptului poetic, de dată
în funcţia căruia stau imaginea şi
mai nouă, în Franţa împărţirilor
I
expresia sonoră. Eseul cste foarte
scolastice după genuri literare, fapt
UN
viu, bogat în aspecte și poate fi

care a adus şi la descoperirea lui
numit un credo artistic de valoare,
Garnier.
care va stîârni de sigur—și a şi
Exagerată ne pare evaluarea ro-
stârnit în formă de volume — con-
lului pur poctie al lui Racine şi rangul
AL
traziceri, dar și multe aprobări sin-

înalt conferit lui Malherbes și disci-
cero și recunoscătoare.
polului său, Maynard. Oda pentru
Ilenri le Grand allant en Limousine, IPolf von Aichelburg
TR
cu toată perfecțiunea-i metiică, nu

conține mai mult decât obișnuitele Poeți francezi de aclualilate
şi ornamentatele elogii ale poezici D. Ricardo Juan (Zscorial, nr. 30),
EN
de curte din epoca accea. Ar fi fost prezintă situaţia actuală a poeziei

msi nimerit de a reproduce în mod franceze, desprinzând patru poeţi, cei
mai puţin ciuntit Le promenoir des mai de actualitate din Franţa: Pierre
/C
amants de Tristan Plermite şi cel Emmanuel, Lanza del Vasto, Robert

puţin o strofă din admirabila La Ganzo şi Frangois Dodat, — nume
mer al aceluiaşi poct. De mirat esto aproape necunoscute la noi pentrucă,
trecerea sub tăcere a unui poct ca producţia lor poctică matură se în-
SI
Racan, Din oda lui Saint-Amant, La serie în ultimii 2—3 ani. In general,
Solitude, sunt citate versurile: poeţii noi tind spre o scteritate for-
IA
„„ «Que je trouve douz le ravage mală, inspirându-se din variate şi

De ces fiers torrents vagabonde, bogate zone ale lumii poetice. Nimic
Qui se pricipitent par bonds
Dans ce vallon vert et sauvage,..
din experimentul chirurgie a] supra-
U
realismului.
Continuarea strofei, din care acesto Cel mai semnificativ și oarecum
BC
versuri sunt spicuito, nu esto însă cunoscut dintre ci, Pierre Emmanuel,
RY
NOTE 697
revelează un concept grandios despre les mols en perles *--

el nos maius sur les mols.
RA
lume cu un simț creştin: atitudine
aproapo de accea a lui Patrice de la A Vecart des naissances
Tour du Pin; comun au forţa do el Panneau nous unit
expresie şi acea «supra măsură a coupe blanc qui partit
L IB
lucrurilor >, Emmanuel aspiră la pro- & Pannonce d'un flot.
gresul omului prin mitul pur, căci
EL nos mains sur les flols
« miturile dau omului o nouă sal- sans Paveu des confiances
vare» şi îi revitalizează cele mai qui russemble une glace.
TY
înalte virtuţi. In Le Potte et son ct le monde en ruisseauz
Christ (anul trecut a scos + volume Et le lit nous unil
de poeme), se vede rădăcina de uma- de Pun & Vaulre
SI
nitate, cât și influenţa lui Mallarme. les mols sont les mâmes
Lanza del Vasto, sicilian de origine, et nos mains sont les mols,
aro comun cu Rilke confuzia poc- 0. D.
tului cu cotidianul din jur, cu lucru-
rile pătrunse de un omenesc invi-
zibil. E poetul care revelează o nouă,
ER
A. J. Cronin «Cheile Impărăţiei »
IV
dimensiune a realului, cu o conşti- (Tradus din englezeşte de G. de
inţă a fragilităţii și fugacităţii omului. 'Tonnac-Vielenneuve), 1942.
Din motto reiese că este vorba de
UN
Dar sentimentul dumnezeirii — și aici

coincide cu Emmanuel —nu e pan- împărăţia cerurilor, ale „căror chei
teist, abstract, extern, ci înrădăcinat Mântuitorul le făgăduicşte Sfântului
în tainicele mișcări ale propriei sale Petru (Mat. XVI, 19).
inimi, fiind astfel un sentiment cu Valoarea şi interesul acestui viguros
AL
atât mai autentic, Existenţa, acestei roman sunt strâns legate de subiect,
poezii afirmative e de o importanţă de” temă.
capitală pentru poezia franceză, grea Subiectul e simplu: un copil orfan
R
de îndoieli. ajunge preot, devine misionar catolice

In afară de aceşti doi poeţi, care în China şi revine în ţinuturile natale
NT
polarizează atenţia franceză, Robert cu puteri sfârșite, ca un val ce se

Gonza atirmă o concepţie retroclasică stinge la ţărmul, din lăuntrul căruia
a poeziei, în ce priveşte conţinutul. Sau grăbit cândva undele.
CE
O prodigioasă abilitate, dar fără Tema e însă mult mai amplă, devine
niciun artificiu sau echilibristică ver- universală, etern omenească. Indărătul
bală. şi revelează lumea interioară acestui preot se profilează viaţa reli-
evocând peisaje tropicale, totul într'o giei: în seminar, în parohie, în cate-
/
excesivă rigoare formală. | drală, misionarii. "Toată ierarhia, toate

SI
D=spre Frangois Dodat, autorul aspectele cu tablouri semnificative-

volumului Les temps des famines, asupra vieţii catolice în Spania, în
«secret ca muzica, şi ca ea de ar- America de Nord, în Orient. Dar şi
IA
monios şi ritmat 5, cel mai bun luciu o paralelă cu preoţii protestanți, şi

ce s'ar putea spuno e reproducerea chiar cu liberii predicatori, care arată
unei poeme că Interftrences : ce vie, ce viguroasă este problema
U
Li Veau nous unit religioasă în preocupările lumii nor-

A
ă Vecari des paliences
BC
dice. De-o înaltă și rară 'coloare este

RY
69s REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
viaţa unei colonii creştine fundată de crescuţi, în gustul vremii şi oamenilor
RA
un misionar portughez pe la 1630, în ce-i înconjoară.
ţinuturi neumblate ale Chinei. Cre- Curba caracterului său, afinarea lui
dinţele şi morala lumii extrem-orien-. in excelsis, sunt ca o revelaţie contra
tale figurează ca fond de tablou. durerilor şi a scăderilor vieţii. Este
LI B
Este deci problema religiei creştine, poate, un traumatizat moral, după
întrupată în avatarurile unui Scoţian Freud, dar de un nivel etic suprem,
aspru, sobru, tăcut, tenace, combativ, şi de loc. desechilibrat.
intransigent cu principiile şi spiritul De asta, «vicar rău notate, pleacă”
ITY
religiei creştine până la sacrificiul departe în China. Sunt savuroase
total, dar desinteresat, blând, înţele- situaţiile ce pun în contrast preoţii
gător, bun până'la abnegaţie pentru rafinaţi, « mondeni 2, ce fac politică cu
desmoşteniţi ca şi pentru înstăriți. politicienii şi afaceri cu tot felul de
RS
Așa vor fi fost apostolii şi mucenicii oameni, ce au succes în carieră şi
de altădată. Cei care au încins ade- culeg onoruri pe spatele altora. O
vărul, au îmbrăcat platoşa dreptăţii ironie adânc tăioasă, dureroasă dar
şi au luat pavăza credinţei ca să pro-
VEnumai de contrast, cu totul obiectivă.
page evanghelia. iubirii de aproape, “Tocmai acest original, acest om ăl
cum îndemna Apostolul Pavel pe cei - credinţei e pus să afirme în numele
din Efes. Acecaşi plămadă nativă, credinţei eterne, cea mai grea între-
I
UN
nealterată, a omului simplu, adânc bare.. Prilejul: celălalt mare război

pătrunzător, aşa de plin de credinţa european: de ce oare tot ce e creştin
lui, încât nu vede ocoluri, compro- adevărat şi.mai ales marii prelați nu
misuri, târguieli nici cu oamenii nici luptă pentru pace, în loc de a da
proclamaţii adverse? Profetic adaogă:
AL
cu « mica voce tăcută», cum îi spune

Gandhi conștiinței. Un misionar care « Biserica va ispăşi laşitatea ei... O zi
ridică biserici, creştinează păgâni şi-i va veni când hoardele înarmate se vor
răzvrăti şi întoarce contra Bisericii ?
TR
face apărători ai credinţei, face şcoli,

orfelinat, spital, străbate ciuma, răz- Problema e prea mare spre a fi abor-
vrătiri civile, captivitate. Nu lipsesc dată altfel, decât în trecere, fără răs-
nici chinurile fizice, suferite dela tâl- puns.
EN
hari. O întrupare a milei luminate, Este aşa de viu, aşa de spontan

active, rodnice. acest erou tardiv, dar necesar, al
E un apărător şi propagator al cre- creştinătăţii, aşa de atrăgător, tocmai
/C
dinţei, un martir prin suferinţele ce pentrucă vedem şi omul. Care e sincer,

îndură, iar prin curăţenia şi unitatea nemeşteşugit, necalculat decât numai
"vieţii lui, un sfânt; nicăieri nu apare prin focul credinţei, prin încordarea
cuvântul acesta, dar ni se impune cu care îşi duce lupta pentru adevăr
SI
dela sine. şi pentru bine, «către hotarele nevă-

Dar un sfânt fără misticism verbal, zutei împărăţii a lui Dumnezeu».
IA
fără supranatural, fără minuni, şi care E, la început, copilul fericit şi

în expresia credinţei lui nu-i de acord neştiindu-şi fericirea înainte să-şi
întocmai cu oficialitatea. Dar nu-i de piardă părinții. Ce luminoase, tihnite,
U
acord cu aceasta nici când demască sunt primele pagini, pline de acea
o falsă vizionară sau jieneşte fina dragoste caldă de casă, pe care o au
BC
tehnică de lume a prelaţilor bine nordicii. Şi e firesc să o iubească cei

RY
NOTE a > 99
y £
4
ce nu află căldura şi lumina decât în

, ,
rite ale dansului cu
4 1]
văluri; ontra
taiaa
casă, nu ca greerii meridionali. Du- luminii, cum le executa Leii uller:
RA
ioşia căminului liniştit, ca în cele mai semnificaţia romanului e bogat ă, pune
sfătoase pagini de Dickens. Apoi, ca probleme adânci, fără răsp RSA Şi
şi pentru David Coperfield, grele zile dacă autorul trebuie să ne că tige
L IB
ale copilăriei între oameni egoişti, răi. încrederea, atenţia, înţelegerea. -şim-
Câteva figuri femenine şi în primul patizantă, Cronin izbuteşteî toetmai.
plan, leit znotiv, trăsături de dragoste Căci tot desenul ager şi spr țea se
maternă
— mătuşa Polly; iar Nora: desfăşoară nesilit, bogat, cu total na-
acorduri de graţie tânără. Idilă: un tural, fără declamaţii, fără poezie, T fără
TY
sărut, unul singur, într'un şopron cu monumentalism. Armonie discretă, în
mere, toamna. Fragedă afecţie clară, spiritul rasei celtice, de care, cu
pe care o frânge brutalitatea vieţii. adâncă dragoste firească, gravă, po-
SI
De aci decurge şi hotărîrea dureroasă meneşte o singură dată. Eroii trăiesc,
de a se consacra preoţiei. sunt Celţi, Scoţieni. Valoarea ome-
Sunt vii figuri, replici ale Scoţie-
nilor în carne şi oase. Cu gusturile
lor: plină de umor, de sportivitate,e
ER
nească, parfumul vieţii e crescut. Şi
cartea e plină, densă, bogată.
Jar ca înţeles actual, toată pove-
IV
scena pescuitului de somn, care e idea- stirca e doar oglindirea creștinătății,
lul atâtor Nord-Americani şi oricărui în acest critic moment ce trăim.
Englez robit vieţii din dominioane sau Ca realizare artistică: gamă dis-
UN
colonii. Realist temeinic acest Sco- cretă, în tonuri puţin înceţate, ca în

ţian, care nu se pierde în negură ca pânzele lui "Turner. Iar uncori, la
pastorul Brand, şi nu ia atitudini tra- nevoie, accente tari, brutale: moartea
gice de duşman al poporului. părinţilor în vijelic, drama crudă a
AL
“Toate personajele aduc pete lumi- Norei, scenele de ciumă, de război

noase, bine conturate, simplu şi vi- civil, de inundație. Alteori note rare
guros trase, cu siguranță şi evocare şi preţioase de sensibilitate ascuțită:
R
deplină. tânărul seminarist își pironeşte ochii

Prea schematizate sunt doar figu- întro scară de Iunie, mai prelungă,
NT
rile luate din lumea nord-americană, boreală, « avec un sens poignant de la

germană sau latină. 'Transpiră preju- fragilit€ de la beaut€», sună excelenta
decăţile contra tot ce e dincolo de traducere.
CE
« canal ». | Greu de redat toată bogăţia cărţii,

Mai adânci par contururile orienta- aşa de bine construită, de atâta actua-
lilor. Iar atmosfera şi coloarea locală litate, care începe şi termină cu acecaşi
orientală par foarte puternice. scenă molcomă, cu acorduri blânde,
/
Dacă romanul e în primul rând muzicale.

naraţie, cea de faţă e captivantă. Dacă Cronin dovedeşte şi aci realism fără
SI
e secţiune prin viaţă, felie de viaţă, tonuri îndoielnice, putere fără bruta-
realism sobru, o regăsim aci, în cel litate, adâncime de peisaj moral fără
IA
mai curat şi bn stil de roman englez obositoare discuţii, nici retorică.

modern. Dacă importă valoarea sim- Carte a vieţii, bogată în înţelesuri,
bolică şi profilarea sub specie acter- dar şi în artă.
U
nitatis, aci personajele iau proporţii Emil C. Crăciun

tainice, uncori epice, ca umbrele mă-
BC
RY
Imaginile Romei a absoarbe mediul, în care îi'e dat
RA
să trăiască, sunt atât de puternice
Un eveniment bibliofil 1 însemnat
încât cadrul se însuflețeşte, ca și
anul trecut apariţia « celei mai baldi-
în tablourile pictorilor care nu no-
niene» cărţi a lui Antonio Baldini:
tează pe pânzele lor decât reali-
LI B
Rugantino (editura Bompiani, Mi-
tatea, luminând-o și adumbrind-o
lano). :
însă, după propria lor sensibilitate,
Antonio Baldini este una dintre Comparaţia cu pictura nu _ esto o
cele mai interesante. personalităţi ale pildă venită la întâmplare. Este o
ITY
spiritului româcnol şi expresia cea însușire constatată. Arnoldo Bocelli
mai vie a specificului italic metropo- — care a făcut prefața cărţii de care
litan. Născut la Roma în 1889. el nu am pomenit—a scos-o în evidenţă,
s'a despărţit de orașul său decât sub iar Daldini însuși recunoaște și do-
RS
imboldul unor cerinţe puternice, pre- plânge faptul că nu poate tălmăci
cum a fost războiul trecut. Rănit pe decât prin cuvinte scrise ccea ce ar
Monte S. Michele, în 1915. a căpătat fi voit să redea şi prin desen. Era
Medalia de Argint a Virtuţii militare, VE
firesc, deci, ca Roma, cadrul în care
Afostunul dintre întemeietoriirevistei s'a complăcut întotdeauna, să capete
care a jucat un rol atât de important viaţă nouă prin însufleţirea pe care
pentru literatura italiană de după seriitorul pictural i-o dăruieşte în fic-
I
UN
război, La Ronda. Astăzi este redac- care clipă.

torul principal al revistei Nora An- Bocelli a întreprins, aşa dar, o
tologia. In 1937, i sa dat premiul operă demnă de lăudat: în cartea
Mussolini pentru literatură. Incunu- numită sugestiv Ruganlino a cules
narea, activităţii sale a fost alegerea în 350 de pagini tot ceca ce Baldini
AL
lui ca membru al Academici italiene a scris despre Roma sa. Ni se înfă-

în 1939. țişează astfel o evoluţie a operei
Piero Bargellini, întro notă din
TR
baldiniene începând din 1919 şi până

antologia sa, Centostelle, astfel îi sin- în 1942, având drept unic obicet
tetizează opera: « Mereu, aici scriind Rom», sub felurite aspecte. Imaginea,
despre Maestro Pastoso, aici despre ci se împletește cu amintiri personale,
EN
Michelaceio, aici poreclindu-se J/ela- cu evocări literare, sau cu visuri

fumo (Fum-negru), a lăsat să so izvorite din subeonştient, Uncori,
creadă ca este foarto leneș şi comod, tonul se nuanţcază cu umbre de melan-
/C
preocupat doar de faptele lui persa- colie; mai adeseori, însă, se luminează
nale, care, în schimb, s'au arătat do un zâmbet care cuprinde tot hu-
fapte gencrale, tinzând la cucerirea morul sănătos al pământenilor din
unui stil de artă și la instaurarea unei ţinutul Romagniei. Acel humor s'a
SI
moralităţi culturale italiene o. cristalizat do altfel în cuvântul ce

In adevăr, Baldini nu a scris un uneşte toate filele volumului: Rugan-
IA
rând care să arate o vădită desprin- tino, după numele marionetei născo- .
dere față de cul său. Toate scrierile cită de duhul popular, la începutul
lui nu trăiesc decât în virtutea unei secolului XIX.
U
strânse legături cu fiinţa lui. Dar Rugantino nu este decât figuraţia

opera sa e mai mult decât o auto- humoristică a verbului de natură ro-
BC
biografic. Insușirilo sale literaro do magnolă, «rugare, însemnând ex-

RY
NOTE 701
primarea adevărului rostit pe un ton este şi cazul altor capodopere il-
RA
__ înfuriat printre dinţi, adevărul pe helm Meister, Suflete Joarte şi David
“care doar cei legaţi sufletește deo Coyerjield.
făpturi şi lucruri îl pot intui. Și In schimb, romanul istoric recent,
romagnolul Antonio Baldini l-a intuit mai mult biografic, tinde către știință
L IB
şi l-a redat în paginile sale închinate şi analiză, desfăşurând mult spirit
Romei. critic. Pe acest drum a pornit-o şi
Mariella Coandă drama modernă, găsindu-și tălmăciri
mai adânci și nevoi de a-şi construi
TY
personajele mai sintetice și mai concis,
REVISTE STRĂINE din pricina timpului restrâns, îngă-
duit acţiunii.
O disculie asupra romanului
SI
Este necesar, încheie d-l W. von
istoric Scholz, ca pentru romanul istoric au-
Două articole alăturate publică re- torul modern să se inspire din istoric,
vista Furopăische Literatur (Anul I,
nr. 7) despre « Bomanul istoric»,
articole semnate de d-l Wilhelm von
ER
dar totodată să născoccască în mod
cât mai liber, găsind și inventând
cauze, efecte, caractere şi legături,
IV
Scholz şi de d-l Emanuel Sticlel- întâmplări şi întorsături cât mai vii
berger (Basel). şi mai puternice.
UN
Primul urmărește evoluţia roma- Pe ton oarecum humoristic, serii-

nului istoric, arătând că, în timp ce torul Emanucl Stickelberger își ex-
în ultimul pătrar al veacului trecut pune și dânsul părerea asupra roma-
romanul istoric a căutat să redea o nului istoric, începând cu vorbele
imagine credincioasă a unui anumit unei franţuzoaice din secolul al
AL
tip de cultură, vremea noastră a AVIII-lea: « Istoria nu-i decât ro-

impus un alt fel de roman istoric, manul evenimentelor. Romanele sunt
trecându-se la oameni aşa cum au în schimb mai adesea adevărataistorie
R
trăit ci în realitate, deci la biografia . a oamenilor». Apoi, arată părerile

propriu zisă. Dar prin aceasta s'a istoricilor de mare competenţă ca
NT
pierdut oarecum libertatea de a con- Wilhelm Occhsli şi Jacob Burhardt,

cepe romantic un destin omenesc, făcând deosebire între istoric şi scrii-
care în cronici nu este de obicei decât tor, primul slujind adevărului, celă-
CE
schiţat, lalt artei.

Pentru vechea formulă, se cereau Se întreabă, apoi, caro ar putea fi
scriitorului însuşiri de seamă, ca fan- măsura de judecare a romanelor isto-
tezic, sentimențalitate puternică, forţă rice. Succesul temporal nu poate fi,
/
constructivă şi, mai presus do orice, căci exprimă o modă trecătoare, iar
SI
știința de a născoci un destin. Sa- ce e bun depăşeşte timpul. Personal,

lambo a lui Flaubert, Război si Pace Stickelberg preferă adevărul lăun-
al lui Tolstoi şi alte capodopere ale tric, exprimat prin opera de artă, şi
IA
genului — de Meinhold sau de Meyer — îşi alege drept pildă Till Pulenspiegel
au" fost create mai mult din duhul al Flamandului De Costers, mereu
şi viaţa scriitorului decât din cea a tinzând către aceea ce este etern
U
eroilor. Ele stau mărturii ale unci omenesc.

BC
„lumi vii, create de scriitor, așa cum R.

RY
Pascoli şi D'Annunzio studiul aspectelor umanistice în o-
RA
pera acestuia,
Cântecul nou al lui Giovanni Pas- Invăţaţi de mult să-i preţuim versul
coli l-a înţeles, printre cei dintâi, care îngemăncază adieri rare, noi.
D'AÂnnunzio, care însemna în tCor-
LI B
iubim în Pascoli nu mai puţin pioasa
riere della sera » (3 Mai 1911) o jude- lui dragoste pentru clasicism,
cată, pe cât de îndrăzneață, tot pe
atât de cinstită: Nicolae Predescu
« Giovanni Pascoli & il piu grande
ITY
pocta latino che sia sorto al mondo
dal secolo di Augusto ad oggi. Non TEATRU
w& umanista, diserto che possa reg-
gere al paragone in purită di lingua, SPECTACOLE
RS
in vigore di numero, in splendore di
stile. Nei suoi piu alti poemi egli non Tealrul Nostru: « Domino », de
€ un imitatore ma un continuatore Marcel Achard
degli antichi. Dopo Catullo, dopo
VE Incă una din piesele în care știi
Orazio, dopo Vergilio cgli continua dela început ceea ce se va întâmpla:
il secol d'oro...». firul atât de cunoscut în teatrul şi în
I
Poet prin fire, născut, nu făcut, cinematograful modern, jocul ce duce
UN
Pascoli cra deopotrivă un cărturar la dragoste tocmai fiindcă începe-

care înţelesese sensurile adevărate și printo situaţie care, logic, pare cu
adânci ale tradiţiei greco-latine. Arta totul nepropice acestui final. O
lui poctică însăși crește firesc de femeie de lume caută să abată ful-
AL
sănătos din armoniile poezici clasice, gerele de gelozie ale soţului său
pe care retrăind-o în noile lui inspi- — fulgere caro ameninţă să devină
rări, a ridicat-o pe culmi. cât se poate de contondente — dela,
TR
« Poezia — mărturisea Pascoli în bănuitul său fost iubit asupra cuiva

Il fanciullino — € trovare nelle cose... cu totul indiferent, angajat cu plată
il loro sorriso e la loro lacrima; e ci6 ca să joace faţă de soţ rolul adevă-
EN
si fa da due occhi infantili che guar- ratului fost iubit, Bine înţeles, per-
dano semplicemente o serenamente tru acest rol nu putea să se ofere
di tra Poscuro tumulto della nostra decât un aventurier de rasă şi tot
anima... (La poesia) migliora e rige- atât de bine înţeles că femeea va
/C
nera Pumanită, escludendone, non di cădea cea dintâi pradă mirajului

proposito il male, ma naturalmente aventurii, adus şi concretizat de omul
Pimpoctico... pus dela început într'o atât de falsă
SI
Il poota ă colui che esprimoe la» pa- situaţie. S'ar crede deci: o piesă în
rola cho tutti avevano sulle labbra care logica sentimentelor nimicește
e che nessuno avrebbe dotta,.. 2, logica situaţiilor.
IA
- În Romana (au. VII, Nr. 1, Ia- De fapt, nu o atât de simplu. Pre-

nuarie 1943), M. Lo Vecchio Musti zenţa prelungită a aventurierului nu
creează sentimente ci numai dispo-
” . . . . . K
se ocupă, în cadrul unui capitol ma;
U
mare despre poezia italiană în No-= nibilităţi, valenţe libere

— şi piesa so
încheie foarte înţelept cu îndoiala
BC
vecento, do poezia lui Giovanni Pas-

coli, aducând bune contribuţiuni la dacă le va folosi tot el sau altcineva
-.
RY
NOTE 793
asemenea, Ceea ce face el efectiv e în situaţiile date de piesă. Achard
RA
că, prin simpla prezenţă a crois- vrea doar să surâdă, întrun teatru
mului său cotidian, fie el chiar și de rezonanţe voit limitate. Da accea,
plătit, şi a cavalerismului său, în îşi obligă personajele —cu o foarte
care o puternică vână de romantism subtilă cruzime — să fie altceva decât
L IB
Rostand-ian se amestecă, într'un ceea ce sunt: eroina e o naivă român-
dozaj specific francez de fineţă şi ţioasă și trebuie să fie o spirituală
calm al meşteșugului, cu un savuros femeie de lume; aventurierul e un
cinism catotinese — pus în fața, lași- Cyrano de Bergerac şi trebuie să fie
TY
tăţii burgheze a fostului iubit, care un excroc spiritual; fostul iubit e
nu ştic cum să mai scape de bănuielile un tip de adâncă, deşi mizeră, uma-
mânioase ale soţului, distruge un nitate, mai ales la urmă, şi totuşi
SI
întreg complex de sentimente: acel trebuie să rămână până la sfârșit
al primei iubiri care, pentru multe plat şi ridicol; soţul e un tip profund
femei moderne, se desprinde târziu tragic, fiindcă mare nicio vină, și
de realitatea prozaică, pentru ca să
devină o lume idealizată, de refugiu
interior, Alături de aventurierul care
ER
totuşi trebuie să fie soţul de comedie,
perfect încornorat sufletește dar ne-
trezind nicio compătimiie în spee-
IV
trebuie să reprezinte adevărata poe- tator.
zie — pseudopoezia primei iubiri se In cu totul înprijitul spectacol pe
UN
vestejeşto repede şi apare ca o proză care l-a dat buna pricepere a d-lui
oribil de plată și do săracă. Prin Şahighian şi grija de cinstită pic-
aceasta, sărăcește grozav însuși su- zentare în lume care a devenit ov
fletul croinei— care astfel devino mică tradiţie la «Teatrul Nostru»
disponibilă pentru aventură.
AL
— actorii toţi au accentuat prin jocul

Accasta, e partea nouă şi de interes lor mai mult latura de necesitate
a piesei. decât de realitate a personajelor,
2și nu inedit — mai e ceva făcând să se uite cu totul că în fond
R
atrăgător şi sclipind nou în această « Domino» e un .romantic «On ne

NT
piesă: structura ei. Piesa vrea să fie badine pas avec amour» în forme
mai puţin decât îi impun situaţiile moderne, Astfel d-șoara Dina Cocea,
din ea. Ciocnirile de sentimente din cu farmecu-i fizic ştiut, a fost în rol
ea nu se scufundă în adânc nici nu mai mult inteligentă decât sentimen-
CE
se surdinizează. Ci converg în zâmbet tală; d. Etterle mai mult cinic-retoric

sau în replică frumoasă. Nu dintr'o decât poet al hazardului; d. J. Con-
incapacitate a autorului ci prin legea stantinescu mai antipatic-nătâng decât
"interioară a formulei dramatice alese. îi cerea rolul, iar d. A. Sireleanu a
/
Ca un clavecin — instrument specific oscilat între masivitate şi ironie. Cel

SI
francez— care picură note limpezi și mai în spiritul complex al piesei ni

dulci chiar în acorduri furtunoase. sa părut d. Fi. Scărlătescu, în rolul
Dacă Germanii au creat deplin mu-
IA
lichelei romanţioase Mirandolle, atât

zica de cameră, Francezii sunt marii de aproape sufletește de tipurile
maeştri și obligați ai teatrului de mahalalei cu trandafiri a bietului
cameră. Să ne gândim ce s'ar fi zbu-
U
George Mihail Zamfirescu. . .

ciumat un Ibsen —sau, ca să fim
BC
„în actualitatea noastră, un O'Neill—

RY
704 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE,
Teairul Maria Filolti : « N'o fi Fiindcă piesa lui de Filippo e unul
RA
adevărat, dar cu tol cred», de din cele mai interesante fenomene de
Peppino de Filippo viață în chipuri moderne a unor
Despre Peppino, unul din fraţii de adânci trăsături omenești, cristalizate
de mult în străvechi forme de artă.
LI B
Filippo—care au putut îi văzuţi
împreună întruncle din numeroasele Ea nu o simplă comedie — e grotesc,
comedii italiene ce au invadat ecranul şi d. Iancovescu a înţeles aceasta,
nostru, 'mi se pare în No îi pugo— minunat, căutând să-l sublinieze atât
se spune că e actor de comic gras, prin masca lui puternic grimată,
ITY
popular, și autor dialectal. Direcţia aproape de clovn, cât şi prin exage-
teatrului a ţinut să fie spuse acestea, rarea costumului împrumutat, prea
prin cuvinte bine documentate, sem- larg, din actul ultim. Grotescul nu
o atât o faţă a comicului, cât a de-
RS
nate de d. Ion Sava chiar în caietul-
program al spectacolului. Ponte, ca monicului, adică a unor forţe do
o explicaţie; poate, chiar ca un fel dincolo, de caro ţi-e teamă şi n'ai
de scuză cu anticipoţie. Intr'adevăr, VE vrea să-ţi fie. Da aceea, măștile de-
mulţi s'au întrebat co fel de rost ar monilor la popoarele primitive au
avea un asemenea autor şi o ase- trăsături adesea puternic groteşti;
menca reprezentaţie la noi în Bucu- Peppino de Filippo, actor dialectal
I
reşti, Neavând o tradiţie mai veche napolitan, e un primitiv în haine
UN
de teatru — viaţa noastră ţărănească, moderne; d. Iancovescu, inteligent

la fel ca, a oricărei societăţi arhaice, dar superstiţios citadin bucureştean,
fiind foarte bogată în rituri solemne, e poate la fel. Fără niciun fel de
cu anumit caracter teatral, dar foarte ironie. E vorba aici de un adânc fond
AL
săracă în viaţă a teatrului propriu de umanitate — fără de care nimeni

zis— o încercare ca aceasta a Tea- nu poate crea arta aproape de geniu.
trului Maria Filotti poate avea două Tema piesei lui de Filippo esto
TR
țeluri doar: sau un succes de public, astfel străvecha: o pereche de tineri

în speţă aici unul ușor, de vară — sau înamoraţi rcuşese să înfrângă prin
o experienţă pe linia documentarului, vicleșug opoziţia unui tată sau tutore
încăpățânat şi egoist. O întâlnim la
EN
a rcanimării şi localizării de vechi

sau exotice forme de cultură. Nu comicii greci, la Plautus, Molitre,
putem să-i concedem
— nici măcar Beaumarchais, în teatrul de prelu-
să-i cerem — Teatrului Filotti acest crări al lui Alecsandri...
/C
eroism cultural. Dar fiindcă răspunsul Ea răspunde unei necesităţi pro-.

la adevăratul obiect al spectacolului: funde a sufletului uman, necesitate
succesul de public— nu-l poate da curo stă la însăşi rădăcina grotes-
cului: accea de a roade, de a surpa,
SI
decât publicul singur, noi no luăm

îngăduinţa să însemnăm aici câteva măcar prin formo do artă, câte una
note asupra atât de bogatelor pro- din forţele uriașe care apasă viața
IA
bleme de cultură, pe caro le ridică noastră comunitară. O necesitate pu

un spectacol ca acesta, în aparenţă ralelă cu cea de a lo întări, stând
atât do superficial (cum l-au cata- cu ca într'o antinomie fccundă, cum
U
logat cu strâmbituri de nas atâţia sunt toate ale vicţii. Astăzi însă
critici fini în discuţiile din foyerul autoritatea paternelă abia dacă mai
BC
premierei), există, — departe cu totul de a avea

RY
NOTE 795
forța dură, copleșitoare, strivitoare credeai prăbuşită cu totul: îl roagă
RA
uncori, din comunitatea patriarhală. pe mire să mai poarte cocoașa măcar
Şi atunci de Filippo deplasează lucid în timpul călătoriei de nuntă, căci
accentele fabulei. Incxistenţa nutori- mo [i adevărat, dar eu tot cred...
tăţii paternele e creionată intruna Unei astfel de piese a trebuit să-i
L IB
din primele scene ale piesci, în caro facă faţă o interpretare formată în
soţia şi fata, coalizate, se poartă școala obișnuitului teatru modern—
extrem de obraznic cu eroul. adică departe do ca. Astfel a fost
Dar acesta nu o numai tată, ci în interpretarea de prestanţă a unui rol
TY
primul rând conducătorul unei mari mic, dată de d-na Maria Filotti,
întreprinderi comereiale moderne. O acea de sportivă feminitate a d-nei
umbră în adevăr apăsătoare în viaţa Cella Jarion și aceca de umor gras
SI
socială contemporană: acea a dicta- însă numai pe linia realului, a d-lui
torului financiar, trebui roasă aici Ion Vasilescu. Cel care s'a identificat
prin ridicol. Forţa, eroului are însă şi cu piesa, indicând că înscrierea ci în
azi ceva demonic în ea: e o formă
nouă a atât de profund umanci sete
de putere. Da aceea, lupta împotriva
ER
repertoriul său a fost făcută cu toată
luciditatea, e d. Iancorescu. Piesa
merită să fie văzută cu toată atenţia
IV
ei ia aici forme nu de comic pur ci numai pentru aceasta, Nu e vorba
de grotesc: dictatorul nu e numai aici de un actor mare într'o piesă
voluntar dar şi teribil do suporstiţios.
UN
sumară, cum s'a afirmat cu adorabilă

Masca pe care i-au pus-o, de comun banalitate de clişcu. Ci de ceea ce
acord,de Filippo şi Iancovescu lui poate realiza un Român sută la sută,
2rvazio Savastano e masca protescă adică cu un puternic fond de menta-
a demonilor vechi. În actul doi al litate tipică şi veche, într'o piesă ca
AL
piasei, când Sevastano se decide să-şi aceasta, clădită pe o temă străveche

dea singura fiică adorată unui cocoşat, universală de către un autor atât de
fiindcă el aduce noroe întreprinderii limitat 13 regiunea sa încât trece
R
sale
— din grotescul situaţiei to pă- drept” dialectal.
trunde un fior în suflet, deși autorul
NT
L-am lăsat la urmă pe d. Mircea

a avut prije să te prevină foarte Constantinescu. E un actor remar-
direct că în fond cocoşatul nu o
cabil, şi prin fineţă sentimentală și
coeoșat — după cum to înfiori cetind prin răceală a inteligenţei. E al doilea
CE
uncie farse extrem de crude din

care a fost în nota adâncă a sim-
ciclul poveştilor lui Păcală, deşi ştii
plităţii piesei. Multe din momentele
că-s povești,
duelului său de farsă alegră cu d.
Fiindcă aici,ca și acolo, domonicul
Iancovescu au fost delicioase.
/
„nu stă în situaţie ci în adâncurile

Decorurile d-nei Cella Voinescu
SI
personajului. Când, în finalul în bunul

duh împăciuitor al unui Molitre, se
drăguţe, dar cu totul neutre faţă de
duhul piesei. Doamne, când vom
dovedeşte cum cocoașa mirelui era!
IA
doar o farsă care să învingă încăpă- avea şi noi decoratori care să nu se

gândească numai să facă frumos, ci
ţâmarea tatălui, ce nu voia să audă
să slujească piesa, pricepând-o şi aju-
măcar de tânărul sărac ales de fată
U
tând şi pe spectatori so priceapă. ..

— demonia interioară a lui Sevastano
BC
rămâne taro tocmai în clipa când o se
15
RY
Teatrul Alic: « Vâna de aur» de tipic e totodată și tipul cunoscut al
RA
Gugliemo Zorzi. savantului: raisonneur, distrat, în-
clinat spre discurs lung, cu docu-
« Vâna de aur» este unul din cele mentare profesională. Să nu uităm
mai perfecte exemple de piesă « bine», că toți sunt oameni de lume, conți
LI B
— tot așa cum. există domni și di- și alte grade mari, cari se poartă
stinse doamne « bine». Departe de impecabil ca atare, mărind și mai
a fi,— după cum sugerează riscant mult farmecul ireproşabil al piesei,
titlul, din pricina ignorării de către Numai prietena casei, tot contesă,
ITY
traducător a virtualităților proprii cm strică accastă ireproşabilitate
limbii române,— o dramă de aven- distinsă, fiind penibil de vulgară;
turi miniere sau din lumea industriei cred însă că aceasta nu se pune în.
și comerţului, e o piesă ostentativ vina autorului, ci pe deoparte în a
RS
plină de idealism. Ar fi frumoasă traducerii, caro a vulgarizat prin
dacă n'ar fi tocmai așa de ostentativ stângăcie rolul, și pe de altă parte
cum c. prin greşita lui înţelegere de către
VE
Autorul ei e un domn bine, care d-na Dina Mihalcea. Dintr'un per-
se arată deopotrivă de grijuliu în ce sonaj alert, vivace, — care, spre a-și
priveşte felul în care apare în lume masca” adolescenta sentimentalitato
I
ca autor dramatic, cât și ca om. Ca (e îndrăgostită la 30 ani de băc-
UN
atare, toate personaj:le piesei sale ţandrul de 20!) își compune o mască
sunt bine crescute, nu-ţi aduc niciun și un vocabular de o grobicnie snobă,
fel de surpriză, sunt în fine așa cum voită și deci artificioasă,
— d-sa a
orice om bine educat și suficient de făcut un personaj vulgar sadea, către
AL
cetit în literatura de modă își închi- care apelativul de contesă porneşte

puie că trebuie neapărat să fie. pe scenă ca o pălmuitoare ironie.
Poctul din piesă e astfel un elegiac Acest domn bine care e autorul
TR
fin, trăind numai prin mănăstiri și a avut apoi fericitul privilegiu istoric
muzee, fugind dela masă, vorbind să-și scrie piesa, în primul deceniu al
numai despre artă, cu ochii închiși veacului al XX-lea, când simbolismul
luase forme atât de dulcege, de
EN
şi patetic larg în glas, Eroina, de

care el trebuie neapărat să se îndră- cromolitografice, mai ales în Italia
gostească, este exact făptura visu- Ini Luciano Zuccoli. Astfel croinci
rilor sale plimbate pe sub portice din piesă i se vorbește mereu, osten-
/C
de biserici şi pe sub ochii madonelor tativ, fie de către poet, fie de către
afaclito: o femeie care, acum de fiu, de o sfântă imaculată ce a fost
37 ani, măritată la 17, părăsită după desgropată curând într'o catedrală
cinci luni, nu știe ce ce iubirea, Fiul vecină și redată astfel vicţii şi pri-
SI
ci e clișcul adolescentului la prima virilor lumii— la fel ca ca acum.—

lui înghimpare și ciocnire cu lumea: Autorul pare a fi foarte mândru de
IA
febril, visător, urmărind exaltat abso- "această paralelă simbolică, ce nouă

lutul, gelos apărător al sfinţenici astăzi no apare şi molodramatică şi
mamei adorate; de fapt, de vreo nedelicată.
U
15—16 ani, în piesă însă de 20, ca Cu această piesă “s'a prezentat

să poată fi totuși prieten intim cu publicului noua direcție a Teatrului
BC
poetul, care e de 31. Prietenul casci, Mic, în dorinţa ci mărturisită de a

RY
NOTE 707
da Capitalei un al doilea teatru de cabilă

— și cont:astantă cu restul
RA
nivel înalt, pe lângă Teatru! Nostru. — cât mai ales pentru vivacitatea
Dorinţa aceasta e extrem de fru- cu care şi-a creionat rolul. O fac
moasă şi binevenită — și nu noi aceasta cu atât mai bucuros cu cât
vom. fi cei care să arunce cu pictre. în « Nevestele vesele din Windsor»
L IB
Dar dorinței acesteia îi mai trebuie părea că dă semne de plictis și de
„ceva, ca să devină teatru cu adevărat oboseală,
— şi acest ceva e un regizor ade- Ovidiu Papadima i
vărat. Și aşa ceva, d-l Petru Nove,
TY
hotărit, nu este. Unitatea spectaco-
lului a existat numai prin decoru- RELAȚII ȘI COLABORĂRI
rile d-nei Voinescu, fiindcă au fost
INTERNAȚIONALE
SI
aceleași în toate actele. Bunul gust
nu li se poate nega, precum și nici
REVISTE
tendinţa, de a da piesei o atmosferă
de Renaștere romanticizată— adec-
vată. Incolo, actorii s'au lăsat cu
ER
« Ilalica », Bollelino annuale di
sludi italiani, a cura di Giu-
totul fiecare în voia temperamentului
seppe Pelronio, Anno 1], 19:42
IV
său. D-na Fuyenia Zaharia a trăit
astfel cu“ înlăcrimată sinceritate Intrată în cel de-al doilea an de
UN
drama mamei căreia însăşi adoraţia apariţie, această sobră publicaţie a

patetică din partea fiului său îi seminarului de limbă și literatură
interzice dreptul la viaţă ; cât despre italiană de pe lângă Facultatea de
candoarea și virginitatea eroinci, a Litere din Iaşi, condusă de titularul
redat-o cum a putut mai bine,
AL
catedrei, d. prof. Giuseppe Petronio,

printr'o fixitate dilatată a privirii și grupează o serie de informute studii
printr'o anumită încremenire hicra- de specialitate în jurul a diferite pro-
tică a mișcării și a vorbei— ambele
R
bleme d> cultură, limbă și literatură.

de sigur efect scenic. D-l Mircea italiană. Contribuțiile sunt iscălite de
NT
Azente are într'adevăr un veritabil număr de profesori şi asistenţi uni-

temperament scenic; s'a lăsat dus versitari preocupaţi în mod particular
de el, în paguba iucidităţii și sub- de fenomenul italian, cărora le este
tilului, neapărat necesare în artă, acezsibil în mod direct, prin cercetări
CE
D-l Petru Nove, în rolul poctului, s'a, anterioare în Italia, precum şi printr'o
lăsat și d-sa în voia firii sale, adică, familiarizare deplină cu limba res-
a fost binc, corect și îngheţat, adică, pectivă. In acoastă privinţă, Italica
exact cum nu trebuia să fie în piesă. are o notă de pronunţată seriozitate
/
Despre d-na Dina Mihalcea, am universitară, destinată să întărească

SI
spus deja cum un firesc şi o graţie şi mai mult prestigiul instituţiei de

reală a atitudinii, pe cari d-sa le cultură ieșene,
IA
are, au degenerat penibil printr'o Sumarul este deschis de studiul

greșită înţelegere a rolului. de exegeză dantescă al d-lui prof.
Am lăsat la urmă pe d-l R. Bul- Iorgu Iordan despre Numele Dracilor
ținshi. Sunt foarte bucuros că pot
U
în Divina Commedia, în care se dau

scrie aici cuvinte de total elogiu nu ctimologii, se identifică şi se discută
BC
atât pentru fineţea artistică remar- competent exactitatea traducerilor
15*
«e
RY
acestor nume de către Gh. Coşbuc notari anonimi utilizaţi în cancela-
RA
în cunoscuta sa versiune a Infernulus, riile noastre domneşti. Se dau şi
făcându-eo însă şi unele rezerve, men- “facsimile. Paginile introductive refe-
ționându-so şi sugestiile. Marei Chițu ritoare la « Influenţa italiană în Eu-
LI B
şi ale lui Nicu Gane, traducătorii ropa orientală » sunt utile, acumulând
anteriori. informaţii din multe izvoare.
Contribuțiile filologice ale buleti- Intinsul escu, despre Le poesie di
nului sunt continuate prin articolul Tommaso Campanella al directorului
d-lui asistent Gh. Ivănescu: Despre revistei, d. prof. G. Petronio, se pare
ITY
-schimhările fonelice italiene de tipul că se adresează în special intelectua-
—d— 5 —uşi— gl — > —dd—, lităţii italiene, prin ţinuta departe de
“fragment dintr'un studiu mai întins vulgarizare, precum 'şi prin faptul
RS
lespre istoria limbii italiene, precum că opera poetică a celebrului autor
şi de rezumatul tezei de docţorat al lui Cittă del sole e mai puţin cu-
susținută la Universitatea din Roma noscută la noi, rândurile de faţă
a d-lui Nicanor Rusu, asistent la putând fi totuşi gustate în sine, ca
VE
catedra de limbi romanice, caro tra- un fragment de critică universitară
tcază despre Lingua e stile del Verga, - italiană contemporană, precum şi
unde so produce şi unele apropieri cu notele referitoare la Canti Orfici ale
I
stilul lui Flaubert, după metoda este- lui Dino Campana, datorite aceluiași
UN
ticei linguistice, Altă perspectivă decât autor.

principiile criticei literare tradiţionale, Uşor se poate vedea, din această
atentă doar la creaţia în sine, abstrasă simplă trecere în revistă, orientarea
„dela vchicolul linguistic. mai mult istorică a buletinului, care,
AL
Ideologia italiană o menţionată prin sustras preocupărilor de actualitate,

analiza operei pedagogice a lui Cre- cultivă de predilecție şi în spirit uni-
daro: Luigi Credaro, o interesantă evo- versitar ceternele valori ale culturii
TR
* luţie spirituală de gânditor, întreprinsă italiene, dând mai puţină atenţie

de d. prof. Ștefan Bârsănescu, în mişcării literare contemporane (pre-
articolul căruia sunt puse în evidenţă zentă totuşi prin notele despre Guido
EN
atât aportul adus gândirii filosofului Gozzano iscălite de Viorica Bușilă)

de către pedagogia germană con- și mai mult istorici literare. Faptul o
tomporană, "cât și ctapele forma- evident şi capitolul recenziilor, -
ţici lui spirituale: Credaro (1860— unde sunt analizate, în special, ediţii
/C
1939) ajungo în cele din urmă la şi studii critice referitoare la clasicii

concepţia « unificării spiritului şcolii literaturii italiene, faţă de caro Ila-
şi al profesorilor cu Statul», ceca, ce lica joacă un apreciabil rol de inter-
îl ridică pe un plan ideologic cu
SI
mediar,
totul actual. ' Aprofundarea raporturilor intelec-
Contribuţii palcografice aduco d. tuale italo-române, deja tradiţionale,
IA
asistent D. Ciurea, în Două exemple nu poate fi decât servită de o atât

de scriere italiană în Moldova. Liste do occidentală publicaţie.
vorba de două probe de minusculă
U
Adrian Darino
mercantilă şi de cursivă italiană din
soc. XVI, documente redactate în
BC
Moldova, în latincște, de către nișto

RY
NOTE „799
4
„UMANISMUL _ ANTIC puternic, îl fac sclav al capriciilor

unui împărat. In fața nedreptăţii,
RA
CĂRȚI inima și mintea înţeleptului caută
sprijinul rațiunii şi-şi dorește liniştirea
Boethius : Mângăerile Filosofiei,
. conştiinţei prin convingerea că nicio
iraducere şi nole de David
L IB
schimbare, nici cea mai grea încer-
Popescu
care po care i-o trimite sozta, nu
Publicarea traducerii acestei opere pot să zdruncine temeliile credinţei.
a lui Boethius în româneşte (la Casa ale conringerilor unui adevărat fi
Șeoalelor) trebuie înscrisă ca o nouă
TY
losof care știe prea bine că:
biruinţă câştigată de umanismul antie
latin, de astă dată nu acela al epocii Slalornică în lege pe vecie
clasice, ci aparţinând secolului al E-a lumii neslalornicie
SI
VI-lea al erei creştine; căci De conso-
lalione philosophiae face parte din 'Pocmai prin faptul că « De conso-
produsele de seamă ale spiritului care
sintetizează oarecum o întreagă tra-
diţie clasică şi. deschide largi per-
ER
htione » e o carte de filosofie, inter-
pretarea şi traducerea
de sigur facilă. Și încă so adaogă
ci n'a fost
speetive pentru o lume nouă, un ev ceva la aceasta: opera lui Boethius,

IV
nou, cel mediu, ce avea să-și între- pe care a tradus-o d. David Popescu,
ţină slaba pâlpăire a luminilor din o un dialom între filosofie și autor,
UN
bogăţia nesfârșită a realizărilor spi- un dialog scris în proză și versuri,

rituale proprii clasicismului greco- în cinci cărţi. Metrica folosită do
latin. autor prezintă un aspect foarte variat,
D. David Popescu n'a avut o sar- ceea co de sigur a fost o greutate
AL
cină tocmai ușoară în traducerea și pentru traducător, în ostencală de a

interpretarea acestei opere, care a nu falsifica prea mult «nici originalul,
fost « cea mai cetită şi mai admirată, nici cerinţele gustului de azi > (p. 19).
R
în- toate veacurile», cum scric d-sa D. D. Popescu a tradus curgător,

în ampla introducere care precedă limpede, proza; iar versurile, unele
NT
versiunea românească a « Mângăcrilor au fost redato în metru original

filozofiei ». O mulţime de probleme (hesamotru, distich, ete.), iar altele
generale, preocupări centrale ale filo- în metru modern, apropiat de con-
CE
sofici omenești, caută deslegare, tind figuraţia grafică a originalului (a se

spre soluţii, caro să împace conşti- vedea I, poezia IV, poezia VI,
ința tulburată a gânditorului și ete.). Cele 40 de poezii ale operei în
distinsului literat căzut în disgrație. cinci cărți, cu o metrică foarte va-
/
Meditaţia lui Boethius, lunga lui con- riată, sunt transpuse de traducător
vorbire, în închisoare, cu Filosofia înti'o româncască îngrijită, păstrând
SI
i-a dictat o serie de cousideraţii, vigoarea expresiei şi atmosfera de

o apreciabilă, bogăţie de argumente înaltă, concepţie filosofică, nccăzând
IA
care vreau să-l liniștcască po om su- în păcatul unui fowmalism banal de

fletește, vreau sări ușureze întristarea, sentinţe ieftine ori îndemnuri didac-
să-i alunge îndoelile atunci când tice, atunci când versuile lui Boc-
U
destinul îl urmăreşte cu nedreaptă thius cuprind acceaşi profunzime,

asuprire, şi din om liber, din atot- acecaşi calitate nccontestată ca unele
BC
RY
710 „REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
pasaje de pătrunzătoare analiză a pro- " REVISTE STRĂINE

blemelor filosofice. |
Psihologia Anligonei lui So-
RA
Mai adăogăm că traducătorul român
a înţeles prea bine să se adreseze nu
focle
numai specialiştilor ci masei largi de Cei mai mulţi dintre comentatorii
LI B
intelectuali, tuturor celor co se inte- moderni ai teatrului lui Sofocle sunt
resează de problemele de gândire, de părere că Antigona posedă un ca-
ori găsese prielnice momentele de racter lipsit de unitate şi de coesiunc.
reculegere lângă gândurile înalte ale Mânată de o puternică violenţă şi pa-
unui mare umanist antic, ctât de siune, moștenite dela tatăl ci, îndrăz-
ITY
iubit pentru această minunată şi ncață în momentele acţiunii, asvâr-
sobră sinteză personală a filosofiei lind în faţă lui Creon desconsiderarea
greco-romane asupra destinului ome- şi disprețul său, în clipa morţii ca
nesc.
RS
șovăic şi plânge. Ea regretă tot ceca
Pentru a ușura înţelegerea textului, ce viaţa ar fi putut să-i dea. Astfel
d. David Popescu aduce numeroase că, la prima vedere, pare că nu mai
note explicative, atât de necesare e acceaşi femeie. Gullielmino, T'ycho
VE
cntru o bună interpietare, fie a de Wilamowitz şi Ernest Howald
mitologiei, fie 2 problemelor speciale refuză să acorde lui Sofocle compre-
de filosofie 1» care face aluzie autorul, hensiunea psihologică po care o po-
I
inspirat uncori dle iluștrii predecesori sedă epoca noastră. |
UN
ca Platon ori Seneca, ” Intr'un studiu din Revue de philo-

D2 Consolatione Philosophiae, opera logie, de litttrature et d'histoire an-
lui Bocthius care «în toate veacurile ciennes-(Tome XIV), Georges Mcautis
s'a bucurat de o preţuire egală, iar „caută să demonstreze cât de greşit
AL
în Evul, mediu a fost după Biblie, este să se judece sau să se condamne

poate cartea cea mai cetită, răspân- autorii antici, fără să se ţină seama
dită şi comentată, fiind printie pri- de nivelul cugetării lor. Sofocle,
TR
mele cărți latinești traduse în cele- spune cl, părând a da Antigonei o

Inlte limbi», apare acum într'o fru- atitudine diferită în timpul acţiunii
mozsă traducere românească, şi în elipa morţii, a ţinut scama de
EN
«Mângăerile filosofici» stau cu o lege psihologică pu care o obser-

cinste alături de alte frumoase tra- vase şi lăschyl și pe care o cunoștea
duceri din literatura greco-latină, și Thueydide.
oferind cetitorului român plăcerea Sunt puţine scene atât de finc și
/C
unei lecturi care, coborînd mai atât de delicate în tot ansamblul

aproape do cternul său zbucium teatrului grec ca aceca în care Oreste,
lăuntric, de căutări şi atâtea tăi- în Ohoephorele de Eschyl, întâlneşte
SI
naitoe aspirații, urcă apoi treptele pe Electra şi so face recunoscut do

O
eonvingerii ale credinţei s'apropiie ca. In momentul în care Electra

mai mult de un ideal mai uman, zăreşte buclele de păr pe care Oreste
IA
mai nobil... ă le-a depus în onoarea tatălui său, o

Gh. Dulgăr cuprinsă de bucurie şi de speranţă
la ideea că această cfrandă er putes
U
“eni dela fratele ei. Când apare Oreste,

BC
Electra şuvăie în a-l 1ccuticaște şi-ţi

NOTE pia
RY
atrage următorul reproș: « Când mă în momentul când se deciseseră s'o
vezi, nu vrei să mă recunoşti şi acum facă».
o clipă numai, zărind această buclă Avem, spune Goorges Mâautis,
RA
tăiată în semn de doliu, inima ta cheia care ne îngăduie să înţelegem
era cuprinsă de bucurio și ţi se părea atitudinea, în aparenţă contradic-
că mă vezi». Se. poate deci spune torie, a dAntigonei. Atât timp cât ea
L IB
că Eschyl, ca fin psiholog, deosebise a pregătit, a îndeplinit şi a justificat
foarte bine prăpastia care separă în faţa, lui Creon actul sacru de a-şi
imaginaţia de realitate. Atât timp îngropa fratele, ex s'a simțit susţi-
cât este vorba de proicete, spiritul nută de idealul pe care-l avea îna-
intea ochilor săi. Ideca morţii, &
TY
se însufleţeşte numaidecât. Este însă
cu totul altfel atunci când ne găsim morţii ci, era ceva încă depărtat.
în prezenţa realităţii fericite sau Lar în clipa morţii, simţirea care o
susținea se stinge; acum ce singură,
SI
nefericite: atunci imaginaţia, înce-
tează, iar spiritul se oprește și refuză cu totul singură, în faţa grozavei
să primească această realitate. realităţi. Actul pe care-l îndeplinise
cydido
Mult mai târziu după Eschyl, Fhu-
făcu aceeaşi
descrie în capitolul 24 din cartea a
constatare. El ER
aparţinea trecutului; mai
consecinţa acestui zct, acea moarte
pe care ea o privea fără frică, atâta
rămânea
timp cât ca nu era decât de dome-

IV
G-a, cu o extraordinară preciziune
psihologică, sentimentele Atenicnilor niul imaginaţiei. Pe de o parte sin-
se deciseiă să gurătatea, pe de alta regretul unci
UN
în momentul în care
facă expediţia din Sicilia: impresia vicţi netrăite, a bucuriilor căsătorici
do securitate ce-o dădea celor bă- pe care nu le va cunoaşte niciodată,
trâni măreţia pregătirilor, celor mai iată ceea ce-i provoacă lamentări
tineri atracţia unei expediţii îndc- dureroase. Diferenţa de atitudine a
AL
părtate, do tot ceea ce aveau să vadă, Antigonci o face mai umană, mai
şi să înveţe din acesto ţări străine, aproape de noi. Esto o eroină dar şi
întrun cuvânt atracţia de necu- o femeie, şi această contradicţie în
R
caracterul ci, pe care unii comen-

noscut; pentru marca masă a solda-
ţilor plăcerea unci remuneraţii mai tatori moderni au crezut că au des-
NT
mari și credinţa! că, întinzându-se coperit-o între începutul și sfârșitul

imperiul Atenei, îşi vor înmulţi oca- piesei, nu există. Din contră, zugră-
ziiloe de a câştiga averi mai ușor. vind aşa cum ni l-a lăsat portretul
CE
Apoi, în capitolul 30, Thucydide po- Antigonei, Sofocle s'a dovedit ca un

vestește plecarea expediției și cum, observator genial al sufletului ome-
în aceste clipe, sentimentele erau nesc,
George Baiculescu
eu totul altele; cum cci' rămași la
/
Atena se întrebau dacă-și vor mai PLASTICA

SI
revedea vreodată părinţii sau soţii

care plecau întro expediţie atât de
Porlrele româneşti dela sfârşilul
îndepărtată şi atât de periculoasă:
IA
veacului al SVII-lea
«în această împrejurare, spune cel,
po când so despărţeau gândind a Inainte de a căpăta preţioasele
pericolele viitoare, greutăţilo expe- date asupra biografiei zugravului
U
diţiei li so păreau mai mari decât . Pârvu Mutul, publicate de ncobositul

BC
pa
RY
REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE ”
cercetător care este părintele C. Bo- tului este însă uimitor. Capul mai
bulescu (Vieţi de zugravi, 1657-1765, mult rotund, cu părul retezat pe
RA
extras din Arhiva Românească, Tom. frunte, ochii mici, nasul îngroșat
V, Buc., -1910), nebănuind deci că spre vârf, mustăcioara, subţire lăsată
vom avea confirmarea presupunerii în' jos, îi dau un aspect rustic şi
LI B
noastre, făcusem o apropiere între cam tătărese. Nimic în acest portret
autoportretul acestui zugrav dela: nu se păstrează din tradiționalismul,
Bordeşti și portretul stariţei Plato- care, adesea, nici nu încerca să repro-
nida dela Mamu, unde zugrăveala a ducă altceva decât o înfățișare sim-
fost săvârșită «la Sept-brie la 8 zile bolică a personajului.
ITY
7205 (1699)». Intwo notiţă nepu- S'a vorbit, cu privire la înzestrarea
blicată presupuncam: artistică a lui Pârvu, despre .trăsă-
In încadramentul ușii dela biserica, tura sigură şi largă a desenului său;
mânăstirii Mamu, dinspre miazăzi,
RS
pe noi nc-a interesat cu deosebire
chipul unei femei care so încruntă portretistul. E drept că această fac-
dureros silește privirea să întârzie tură nu este izolată, îi putem com-.
asupra lui. para
VE portretele meșterilor şi ale
Ochii mari, nasul prelung, gura ispravnicilor celor mici din pridvorul
sensibilă, umerii obrajilor laţi; în bisericii principele dela Hurez, care
ciuda arhaismului dăinuitor, aceste sunt contimporane, datând dela 1097;
I
trăsături izbutese să-i dea o perso- şi acolo, meșterii pot îi identificaţi
UN
nalitate prea rar întâlnită în portre- prin mijlocivea uneltelor trebuitoare

tistica religioasă, zugravii mulţu- breslei lor: lemnarul ţine în mână
mindu-se în genere să înzestreze pe barda, pietrarul un dreptar, zidarul
ctitorii figuraţi în biserici cu acelaşi un ghem de sfoară şi o trestie de
AL
aspect convenţional, măşurat. Chipurile lor sunt de ase-

Chiar înainte de a, descifra inserip- meni înfățișate cu realism, cu o preo-
ţia care însoțește pictura, portul şi cupare de diferenţiere; nu putem
TR
ţinuta smerită, cu mâinile încrucișate însă afla dacă această pictură se

pe piept lăsând să atârne mătăniile, datorește zugravilor Greci Constan-
ne indică dintrodată că ne aflăm tin şi Ioan, sau Românilor Andrei,
EN
dinaintea unei călugăriţe. Este « Pla- Stan, Neagoc sau Ioachim, alo căror
tonida caro au fostă stariţă căndu nume se păstrează prin inscripţiile
sau făcută mănăstirea ». din biserică laolaltă (A. Lapedatu,
Faptul că acest portret este zu- Mânăstirea Ilurez, în Buletinul Co-
/C
erăvit până mai jos de brâu, aşezat misiunii Monumentelor Islorice, An.
în acelaşi loc ca şi autoportretul dela I, nr. 2, p. 5).
Bordești, o sinceritate a meșteşu- Rămânem deci recunoscători Pâr-
gului întâlnită deopotrivă în amân-
SI
vului Mutul că a introdus, printre

două zugrăvelile, ne îndeamnă să cei dintâi, cutczând a privi cu luare
afirmăm că el so datorește tot Pâr- aminte modelul și izbutind în sar-
IA
vului AMutul, caro -s'a reprezentat cina mai grea de a-și reproduce pro-
ținând în mână penelul şi scoica priile sale trăsături, o notă realistă
purtătoare de boiuri, după obiceiul în pictura neamului nostru, pe la
U
timpului. Gestul este redat cu o sfârşitul veacului al XVII-lea.

oarecare stângăcie, realismul portre- Aleria Golescu
BC
N
NOTE 3.
RY
Pislornice din Vâlcea felurite, Unul este de Dumnezeu;
Pistornicele sunt cruci micuţe de altul e de Arhanghel; al treilea de
RA
lemn, de cirea 10—20 cm. lungime, al Maica Domnului ; altele de- Ingeri,
căror picior se termină printr'o pe- iar-unul caro se numește Mâna. Ba-
cetio crestată cu inițialele Mântuito- belo pricepute, . păstrătoaro credin-
cioase ale datinilor, înmulţesc nu-
L IB
rului biruitor: IS. HS. NIKA, me-
nite să fie imprimate pe colacii ce mărul colacilor și felul împletirii lor
se împart la comândare sau la po- după regiuni, pecetluindu-i însă deo-
meni. Aceste cruci se pun, în lipsa potrivă cu pistornicul care, dintro
unei iconiţe, şi pe pieptul celui încetat apăsare, preschimbă astfel pe dată,
TY
din viață, după cum am putut ob- menirea şi înţelesul aluatului,
scrva în judeţul Vâlcea. Maria Golescu
Pistornicele, greșit numite pristol-
SI
nice, sunt cioplite cu barda de
Iconograjia
meșteri lemnari mai mult sau mai
Iconografia. religioasă bizantină, o
puţin dibaci, care le dau,
forme întradevăr estetice, dar în
deobşte ele sunt destul de primitive.
uncori,
un
ER
fel de precipitat al lumii
sensibile, prin formulele
supra-
turnate în:
Motive simple ca: rozete cu patru tipare consacrate, prin rigiditatea
IV
petale rotunde și alte patru ascuţite „preceptelor ci şi prin compoziţia
aşezate alternativ, asemănătoare cu încremonită, căreia veacuile i-au în-
UN
motivul elenistice transmis prin Bizanţ păduit anevoios adaosul câte unui
și simbolizând două cruci supra- mje amănunt,
puse, dinţișori, desene geoinctrico Nu întâlnim în pictura religioasă
sărace, arareori câte o figură, alcă- nicio supraîncăreare de ordin estetic,
niciun compromis, ci numai ilustrarea
AL
tuiese decorația sumară crestată cu

ajutorul custurii. Braţelo cnicii se literală — în măsura posibilităţii unci
scurtează sau se lăţesc, prezentând transpuneri — a cuvintelor din cărţilo
tradiţionale. Ceca ce pre fantezie
R
o nesfârșită varietate de forme. Când

bucata de lemn este mai mare, ea nu este decât preluarea simbolurilor
NT
îngăduie sculptarea unei adevărate do mult încetiiţenite, al căror aspect

troițe, cu îngemănarea complicată de so traduce îndată în noțiune din
cruci. Pistornicele mai vechi au că- pricina îndelungii repetiţii, fără ca
pătat o frumoasă patină lucioasă; privitorul să întârzie asupra pito-
CE
pe cele mai noi se deosebește mai rescului imaginii. Avem astfel, în

clar desenul lincar. Am văzut cruci manuscrise timpurii, simbolul nopţii,
vopsite monocrom, iar. altele zugră- Nichtys; al zorilor, Eos; nimfe închi-
vite cu galben și roșu, coloarea, fiind puind câto o fântână; bătrâni băr-
/
așternută po un fond pregătit cu boşi înfățișând fluvii și munţi; iar

SI
ipsos şi cu clei, întocmai ca la icoane, până târziu de tot, aproape de zilele

fond pe care se detaşa conturul negru noastre, simbolizarea pe biserici a
IA
dl figurilor ca pe miniaturi siriene, « Lumii», a «Mării» și a Iordanului

Câteodată se coteşte pe cruce unul în frescele ce reprezintă Judecata
sau mi multe nume de mireni: sunt de Apoi sau Botezul Domnului. Ba-
U
numele acelora de sufletul cărora so bele din sat știu, învaţă şi pe, alţii,
împart colacii, ce sunt şi ci de forme fără intervenţia unci lămuriri a preo-
BC
'
RY
714 REVISTA FUNDAȚŢIILOR REGALE -.
tului, că femeia aşezată pe un leu, REVISTE ROMÂNEŞTI

care ţine şarpele ca o boltă deasupra
RA
capului:ci, nu e o ciudăţenie, ci Maria Cantacuzino, inspiratoa-
obicinuita înfățișare a « Pământului » rea şi soția lui Puvis de Cha-
şi că cealaltă, călare pe delfin, întin- vannes
LI B
zând cu amândouă mâinile corabia, Un documentat şi luminos studiu .
este «Marca», silită.să restituic Io publică d-na Elena Rădulescu-Pogo-
soroc vasele scufundate pe vreme de neanu în Convorbiri Literare (Anul
furtună. Iată străvechi figuraţiuni, 76, Nr. 1) despre Maria Cantacuzino,
ITY
valabile în ciuda scurgerii anilor, sau din ramura moldovenească a acestei
tocmai de aceca, fiind bine cunoscută familii, fiinţă care a însufleţit mari
insistența copiilor de a cere să li se spirite româneşti ca Alecsandri și
repete poveştile fără schimbarea celui Bălcescu şi pe un pictor de însem-
RS
mai mic amănunt. Și, când e vorba nătatea lui Puvis de Chavannes.
să ascultăm, privind, Povestea cea „Fiica marelui logofăt al Moldov.i,
maro şi zguduitoare a vieţii Mântui- sub Mihai Sturdza, şi a Pulcherici
torului,se cuvine să venim toţi cu Sturdza a însufleţit mai întâi la Iaşi
VE
suilete curate de copil... lumea literelor şi a artei, plecând
Speculaţia, teologică încetând fi a apoi, din pricina sănătăţii şubrede,
îndeletnicire de căpetenie a cărtu- în străinătate, unde va trăi restul
I
rarilor, cultura religioasă mărginin-
UN
vieţii. Fusese căsătorită mai întâi cu

du-se a lua cunoştinţă despre diser- un tânăr Stratulat, apoi cu Alexan-
taţiunile epocii de înflorire a vieţii dru Cantacuzino cu care și pleacă
monastice, noţiunile despre dumnc- în Franţa, ducându-se ca şi Bălcescu
zeire considerându-se fixate în mă- în aceeaşi localitate climaterică. Alc-
AL
sura îngăduită cercetării, a sent și xandru Cantacuzino va reveni apoi

izvorul temelor menite să îmbogă- în ţară, murind în 1884.
ţească pictura Bisericii răsăritene. Intr'o scrisoare către Alecsandri,
TR
Yormulele se repetă deci mereu, Maria Cantacuzino caracterizează ad-

duţă cum &m spus, aproape înva- mirabil pe N. Bălcescu, dovedind o
viabil, îngreunând astfel sarcina da- superioară înţelegere pentru lupta sa
EN
tării atunci când nu se întâlnese cifre patriotică. Alecsandri — ne arată d-na

indicate deadreptul prin inscripţii. Pogoncanu
—a scris, fermecat de
Un singur criteriu salvator: predi- această femeie excepţională, poeziile
/C
lecţia la un moment anumit pentru Mărioara Florioara. şi Vis de poel,

unele teme, părăsirea totală a altora, în care just observă autoarea că se
în legătură și aceasta cu atitudinea anticipează tonul eminescian din S'a
politică şi cu literatura religioasă a dus amorul.
SI
timpului. Nu ar trebui deci să în- La Paris, Maria Cantacuzino in-

carco a fi critic de artă bizantină spiră anii din urmă ai marelui pictor
IA
sau exepet al iconografiei decât acela Chasstriau, care îi și face în 1855

caro posedă cunoştinţe temeinice do portretul, reprodus în Convorbiri Li-
teologie, de istorie propriu zisă şi do terare. Românca aceasta a inspirat
U
istorie literară. Iată pentru noi o ani îndelungaţi pe acela a cărui soție
invitaţie de a părăsi terenul... va deveni în 1896, pe Puvis de Cha-
BC
| Maria Golescu vannes. Incă din 1883, pictorul acesta

NOTE mp3
RY
de celebritate mondială îi făcuse por- prinzându-i pe toţi mari și mici, buni
tretul. şi răi, fericiţi și nenorociţi, în hora-i
RA
Ea figurează ca model în unele lu- nesfârşită. Nu uităm, nici după ani
crări ale pictorului, care a adus un "de când le-am văzut, acele scene în
nou simţ decorativ şi a impus pic- caro Moartea e personajul principal
L IB
tura murală. Sfânta Genoveva, pa- . în compoziţiile murale dela Campo-
troana Parisului, pictată la Panteon, santo din Pisa sau acele Tolenlan-
este înfățișată după chipul şi statura zuri gotice— văzute până şi la Lii-
Mariei Cantacuzino. De asemenea, ca beck în biserica Marici — unde pesto
figurează şi în pânza cu subiect istoric tot Moartea întovărăşește sau pân-
TY
« Sfânta Radegonda dă azil poeţilor », deşte pe căpeteniile lumești, ca și
aflată la Primăria din Poitiers. Unul pe diferiţii breslași medievali sau ce-
din personaje are trăsăturile poetului tăţeni ai Renaşterii. Și în iconografia
SI
Theophile de Gautier, care, de ase- noastră Moartea apare uncori, dar
menea, a făcut parte din lumea în- destul de rar şi drept ceva firesc,
spirată de această fiinţă de-o distincţie
unică, de-o cultură şi
tică fără pereche, de-o inteligenţă rară,
intuiţie este- ER
lipsită de fiorul mistice al goticului
sau de spaima dantescă a picturii
thanatice italiene, căci în concepţia
românească moartea echilibrează fi-
IV
menită să inspire poeţii $i pictorii.
Puvis de Chavannes a mărturisit rea și aduce uncori o prictenească
«tot ce sunt, tot ce am produs ci îi împăcare.
UN
datoresc s. A murit în 1898, urmată Aflăm acum, din Le Mois Suisse

peste două luni de cel de al treilea (Anul V, Nr. 49, Aprilie 1943) că
soţ al ci. la Berna, în Muzeul Artelor Fru-
Studiul d-nei Rădulescu-Pogoneanu, - moase, este organizată o expoziţie
AL
întovărăşit de două reproduceri după a Dansurilor Macabre, a căror ori-

Chasscriau și Chavannes, e nespus de gină autcarea cronicii elveţiene, d-na
interesant și arată contribuţiile celi- Blanche de Bremond, o explică a
R
telor românești la inspirarea artei şi purcede din «inspiraţia povestirilor

„culturii universale, mai ales în vre- fantastice, care dela anul 1000 bân-
NT
mea când pătura noastră conducă- tuiau cu spaima lor închipuirile

toare nu fusese distrusă. nordicilor 3. Autoarea pomenește apoi
Ph. de un fel de superstiții care se în-
CE
tâlnese atât de des şi puternic și la

REVISTE STRĂINE noi, acelea ale strigoilor sau moroilor,
Nu știm dacă dansurile macabre
Dansurile Morții din cimitirele medievale sunt tot
/
Se ştie de orice vizitator al monu- una cu viziunile biblice ale rostului

mentelor străine ce importanţă te- Morţii, care trebuie să sceere pe ori-
SI
matică are Moartea într'unele com- cine, cât de mare sau cât de păcătos,
poziţii gotice şi italiene și cât de Autoarea pare 2 le confunda sau
IA
impresionante sunt acele dansuri ma- asemui, pe când noi credem că dan-
cabre sau Tolentau:, în care Moartea, surile macabre fac parte din super-
simbolizată în diferite chipuri şi stiţiile păgâne — fiind ritualuri ma-
U
vestminte, seceră pe marii demnitari, gice — pe când viziunea horei Morţii

ca și po oamenii cei mai umili, cu- amintește, creştineşte, oricărui om
BC
RY
că este muritor și va trebui să dea fiind totuși — observă d-na de Bre-

socoteală dincolo. -mond — mai puţin ireverenţios decât
RA
Indiferent de accastă confuzie şi Manuel. Criticul nu uită că Reforma
distincţie. aflăm că la Berna au fost desvoltase spiritul critic şi încura-
expuse mai ales picturi fantastice jase atacul vanităţilor lumești.
LI B
ale Morţii neînduplecate, lucrări de Timpul nostru nu cunoaște, însă,
diferiţi meşteri şi artiști celebri, în critica venită dintrun profund misti-
frunte cu Holbein, care, lucrând cism metafizic şi do accea, credem
odinioară și la Basel, a fost trecut noi, este necesară o reconsiderare a
ITY
printre artiştii eleveţieni din expoziţia viziunilor medievale şi de Renaștere,
" aecasta, excepţional de semnificativă în care sufletul avea un rol principal
mai ales în vremurile prin caro trecem, în operele artiştilor, care astăzi se
Sunt opere acolo de Gaspard Ale- rezumă, prea mult la. naturi moarte,
RS
glinger, de Jacob von Wyll, dar mai „peisaje şi flori.
cu scamă Nicolas Manuel esto apre- ” Petru Comarnescu
ciat, în afară de IIolbein, de către
autoarea cronicii menţionate,
Acest A/anuel, pe cât vedem şi noi
VE ISTORIE
din reproducerea ce întovărăşește
cronica, a avut o închipuire ne- CÂRȚI
I
UN
obișnuită, dând Morţii gesturi, po-

N. Iorga: Conferințe şi Prele-
ziţii şi vestminto foarte dinamice și geri, I, Bucureşti, 19:13, cdi-
variate, în contrast cu statica mân- lura Inslitulului de Istorie
drie a seniorilor. Moartea este înfă-'
Universală, 103 p.
ţișată ca un schelet nu lipsit de oare-
AL
care carnaţie şi purtând, uncori, o Din lucrările rămase po urma pro-

pălărie mândră de nobil, ea fiind " fesorului N. Iorga, ce n'au văzut
pata să tragă de faldurile mantici încă lumina. tiparului, Institutul do
TR
seniorului, alo cărui priviri nu sunt Istorie ce-i poartă numele editează
lipsite de vagul tristeţii metafizice _o primă serio de e conferinţe și pro-
şi de golul nemăsurzt până la lumea legeri >, unde sunt adunate: o lecţie
EN
de dincolo. Moartea este adesea iro- de deschidere la Universitatea din

nică și ademenitoare. La con Wgll, Bucureşti despre concepţia umană a
petor din Lucerna, maestrul lui Istorici, precum şi conferințele: O
anchetă la Constantinopol despre
/C
Meglinger, ca se arată sub înfăţi-

şarca unei Eve, întinzând mărul, Unirea Principatelor, Comerţul nostru
alături de demoni scheletici care cu Orientul, Elementele economice
€ întrun delir de bucurie îşi vestesc în cultura românească, Unirea Aro
SI
marea lor victorie, prin trâmbiţe şi dealului, Revoluţia franceză înainte

cimbale >. de Revoluţie şi Italia pe care o
'Fradiţia medievală a acestor vi- vedem şi Italia pe caro n'o vedem.
IA
ziuni este vie şi la Ilolbein, elevul In « Concepţia umană a Istoriei 5

clveţianului Manuci însă mai Vo . — care, în treacăt fiind zis, își găsea
locul mai bine într'o altă parte a
U
hement decât maestrul său şi ata-

când toate slăbiciunile omenești ale lucrărilor sale — N. Iorga pleacă dela
BC
celor mari şi celor mici, Holbein ideea că noutatea în domeniul uman

RY
NOTE 717
esto foarte rară, astfel că valoarea va găsi aici bine conturat spiritul
RA
curentelor actuale de intelectualitate, critic în vechea noastră istoriografie.
care tind să despoaie pe om de per- « Critica, această însuşire de fină
sonalitate, confundându-l cu fabri- intelectualitate, de a te informa, de
catele în serie din domeniul tehnicei, a controla şi verifica sursele de in-
L IB
esto cât se poate de discutabilă. formaţie... s'a manifestat ca o ne-
Umanitatea vieţii omenești — fără de cesitate intelectuală mai întâi în Mol-
care nu există decât ceva inferior şi dova », care-este, după cum spune
vrednic de dispreţ
— apare ca re- Alecu Russo, o «ţară rece, unde en-
TY
zultat al luptei dintre mecanizare şi tuziasmul, fie politic, fie literar, nu
necesitatea suiletească de a rămâne prinde la clipeală + (p. 5). *
deasupra. In scrierea istoriei, gre- «La cronicari, acest spirit se ma-
SI
selile pot fi ale izvorului însuşi cu. nifestă sub două forme: întâi, ca o
care lucrăm sau ale dispoziţiei în nevoie imperioasă de a consulta,
care ne găsim. Cu cât o sinteză este pentru alcătuirea istorici neamului,
mai înaltă, cu atât ca expune la
mai multe greșeli de fapt, fiindcă
avântul, entuziasmul și puterea sufle-
ER
diferite izvoare istorice; al doilea sub
forma unei critici sociale + (p. 5).
Istoriografii slavo-români din se-
IV
tească ies din măsura precisă a ele- “colul XVI îşi îngrădeau informaţia
mentelor creatoare, « Si redevenim numai la ce putea să le dea cance-
UN
mai oameni do cum suntem acum » laria domnului, «<a cărui cronică o
să rointrăm în umanitate, iată un scriau s, iar când recurgeau la isto-
ideal de viaţă! Dar ideea de uma- riografi striini
— în deosebi Manas-
nitate devine o preocupare în cadrul ses — copiau întocmai, înlocuind doar
idealului în care cineva se dărui cu numele personaj lor. Erau, apoi, stă-
AL
personalitatea și acţiunea lui, în pâniţi, aceşti sfinţi călugări istorio-

scopul de a folosi pentru « refacerea, grafi, de spiritul creștin sub aspectul
către care trebuie să mergem, fără lui superstiţios chiar, pe care-l în-
R
de care societiţile europene se vor troduceau la tot pasul în cronici.

confunda întro decădere profundă,
NT
Cu cronicarii moldoveni ai secolului

pe urma căreia vor veni rasele înfe- al XVII-lea, începe spiritul critic să
rioare că să no moștenească ». se manifeste în istoriografia română,
Ureche, în alcătuirea cronicei sale, nu
CE
V. Alihordea se mulţumeşte numai cu informaţiile

interne, ci. recurge şi la scriitori
străini; « şi de acolo, multe luând şi
Dan Simonescu : Spirilul crilic lipind de ale noastre, potrivind vre-
în isloriograjia veche românea-
/
mea şi anii» a scris al sin letopiseţ.

scă (Bucureşti, 1943, in 41,
SI
Iată, deci, pe Ureche, ca un ade-

22p. :. vărat istoric, recurgând la izvoarele
Menită să precizeze domeniul unei accesibile vremii sale și, ceva mai
IA
noi discipline, pe care autorul a pre- mult, confruntând aceste izvoare, “ca
dat-o la Școala de Arhivistică, adre- să poată desprinde adevărul şi să nu
sându-se deci, în primul rând, elevilor sc afle « scriitoriu de vorbe deșarte z.
U
acestei şcoli, lucrarea d-lui Dan Si- Dorinţă de a se informa cât mai
BC
monescu e utilă şi specialistului, care mult, completând bibliografic pe Ure-

RY
P8 REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
che de multe ori, dar și lipsă de prezentarea «pe ton de povestire
RA
discernământ critic găsim la Simion simplă », linie călăuzitoare a acestei.
Dascălul. . colecţii, care vrea să prindă în mo-
Informaţie bogată, dublată de spi- nografii figurile reprezentative blăjene
LI B
rit critic, găsim la Miron Costin. Spi- mai mult sub aspectul lor moralo-
ritul său critic este atât de puternic, naţional.
încât nu-l lasă să ascundă, ca Ureche, După ce, în mod sumar şi pe în-
că Moldova « este Crăiei I.eşești soţie, ţelesul celor mulţi cărora li se adre-
după niște legături ce făcuse Leşii sează în primul rând această colecţie,
ITY
cu Ştefan Vodă cel Bun, la Colomea e dar bazat pe date sigure, se preci-
(p. 13). zează starea Românilor dinaintea ve-
Spirit de cunciclopedist, la Nicolae nirii la Episcopat a lui Micu, se arată
Costin «se poate vorbi mai puţin în toată măreţia ei, lupta dârză dusă
RS
de un spirit critice (p. 13). Găsim de Inochentie, spre a obţine dela îm-
Ja el însă, «un adânc simţ politics, părat drepturi pentru toţi Românii
prevestind «pericolul ce amenința din
VE Trausilvania, nu numai pentru
Moldova — în acea vreme — din par- cler. «Punctul central al cererilor
tea Nușilor» (p. 15). Episcopului luptător cra recunoaște-
Problema autenticităţii legendelor rea naţiunii sale ca a patra naţiune
I
istorice o pune Neculce; în ele în- în Transilvania, egală în drepturi şi
UN
trevede un sustrat real. "obligaţii cu celelalte trei» (p. 20).

“In istoriografia munteană, spiritul Dar calea era prea spinoasă, vrăj-
critic este reprezentat de Constantin mașii prea numeroşi, îndârjiţi şi pu-
Cantacuzino Stolnicul. ternici, iar prietenii prea puţini, ba
AL
“Terminologia de care dispuneau aproape inexistenţi, pentru ca Micu

cronicarii noştri, pentru exprimarea să poată birui. Astfel, se vede învins
unor idei aşa de subtile, era aproape ca om și nevoit să sc exileze la Roma.
TR
inexistentă şi de aceca recurgeau ade- Ideea sa însă a rămas. Sămânţa arun-

seca la perilraze, - cată a căzut în pământ bun, a în-
Mircea Tomescu colţit, a crescut și 3 dat roade.
Ideile sale, lupta sa au fost duse
EN
N. Comșa: IEpiscopul Ion Ino- mai departe de urmași. « Naţiona-

chenlie Micu, (Blaj, 1913, in lismul său este neobișnuit pentru
12, 641 p. acele vremi... prin lărgimea orizon-
/C
Colecţia Oamenii Blajului nu se turilor ș, el fiind « însuși sufletul vieţii

putea inaugura decât cu această mo- lui Claine (p. 61).
nografie despre acela care a fost epis- Mircea Tomescu
copul Ion Inochentie Micu (1692—
SI
1768), întemeietorul Blajului, al

Calagrația Eparhiei Argeșului
mănăstirii și şcolilor de aci (p. 1) și,
IA
prin aceasta, cât mai ales prin acti- Scormonitor pasionat al hrisoa-
vitatea lui, « piatra de temelie a v eţii velor trecutelor vremi, cu o migă-
naţionale a Românilor din Ardcals loasă dar eficace metodă, d. I. Io-
U
(p. 2). . naşcu aduce, prin publicarea Cata-

Datele folosite de autor sunt cu- grafiei eparhiei Argeșului din 1824,
BC
noscute specialiștilor; nouă este însă Bucureşti, 1942, o nouă contribuţie

RY
NOTE 719
la istoria Bisericii româneşti. 4 Ma- înta”o frumoasă ţinută grafică şi densă

nuscriptul catagrafici ce înfăţişez din punctul de vedere al conţinutului,
RA
celor dornici și iubitori de trecut cu studiile împărţite după criteriul
— scrie autorul —se află în depo- geografic, şi-a luat de curând locul
zităl Academici+ Române sub cota în vitrina librăriilor şi pe masa do
L IB
3530» (p. III) şi a fost scris prin lucru a specialiștilor,
anul 1824. Cele şase studii scrise în una din
Intinderea eparhiei, la acea dată, limbile germană, franceză ori ita-
nu era cea de azi. «Judeţul Argeș liană, încep cu conferinţa profesorului
TY
şi Olt, care intră.în alcătuirea epar- 1. Weber Das Dalo-getische Volk,
hici Argeş, aveau în 182% o altă ţinută anul trecut la noi, în cadrul
configuraţie geografică şi alte mar- ciclurilor organizate de Institutul de
Istorie Universală. Tot în limba ger-
SI
gini» (p. V). Argeșul cuprindea sate
care azi aparţin judeţului Olt. El mană apare și conferinţa d-lui Berza,
trecea. şi peste râul Olt, cuprinzând Cruciala contra 'Turcilor problemă
«întregul plai al Loviștei, acea uni-
tate geografică cuprinsă între munţii
Făgărașului și ai Sibiului la nord,
ER
europeană, desvoltată în același loc
la 14 Martie 1912. D-şoara Maria
Holban dă continuarea lungului său
IV
culmea Căpăţânei și a Coziei la sud, studiu Aulour des deux rapporis înt-
şi scăldată dela nord la sud, prin dits sur Caragea ct Callimachy, inte-
resant pentru răbdarea cu care a
UN
centru, de râul Olt» (p. VI).

Ln rându-i, judeţul Olt se întindea, analizat mijloacele întrebuințate de
mult mai spre sud. Marile . puteri interesate în politica
« Manuscriptul 3330 este cel dintâi orientală ca să aibă de partea lor
recensiăanânt biscricese cuprinzând pe marele dragoman al Porții şi pe
AL
toată eparhia Argeşului» (p. XD, doranii Principatelor române.

care nu se mulțumește numai a In Vicina II, nouselles recherches
indica «hramul şi materialul lăca- „sur Phistoire et la toponymie midie-
R
şului», ci spune, «pe a cui moşie vales du litoral roumuin de la mer

cate înălțată biserica şi care îi sunt Noire, d. prof. Gh. I. Brătianu răs-
NT
ctitorii» (p. IX). Cum multe din punde criticilor evreului rus „Brom-
lăcașurile menţionate de această ca- berg din America, publicate în mai
tagrafie au dispărut, aceste date ca- multe numere din Byzantion, aberaţii
CE
pătă importanţă de singur izvor pen- care de altfel au ridicat în contră-i

tru cunoașterea unor fapte de pio- pe toţi bizantinologii cu reputaţie.
sitate străbună. D. Brătianu publică şi Aotes sur au
Alircea Tomescu voyage eu Crimte, cu interesante şi
/
în prețioase informaţii asupra localită-

ţilor istorice din această regiune. Un
SI
Revue IHistorique du Sud-Est număr de fotografii dau vederi <asupra

Europeen, vol. XIX, partea 1. fortăreței Mangup.
IA
Dovenită organ al Institutului de La «chronique des publications

Istorie Unitersală « N. Iorga », Revue hongroise » se publică studiul I Ho-
- Zlistorique du S-E. Europien, ajunsă meni di Transilvania nel medio eo,
U
în al XIX-lea an de apariţie, cuprinde în caro tânărul profesor dela Univer-

pentru anul 1912 două părţi. Prima, sitatea din Cluj-Sibiu, loan Moga,
BC
RY
720 ă REVISTA FUNDAȚIILOR REGALE
răspunde cu multă competenţă tezei denberg, fără de care pregătirea răz-
RA
ungurești susținută de Institutul - boaielor do. cliberaro n'ar fi fost
istorie pentru Europa centro-orien- posibilă.
tală dela Budapesta, condus de prof. Cartea se centrează în jurul anilor
LI B
Emeric Lukinich, unde lucrări cu dintre căderea guvernului Altenstein
aparenţă ştiinţifică debitează inva- şi adeziunea forţată faţă de Napo-
riabil aceleași voite contestări ale leon, înainte de campania din Rusia,
realităţii istorice cu privire la tro-" Altenstein, nemaiputând răspunde
cutul neamului. nostru. pretențiilor Franţei, propune lui Fric-
ITY
V. Alihordea drich Wilhelm al III-lea să cedeze
Silezia, fapt care a stârnit o atât do
puternică indignare din partea patrio-
CĂRȚI STRĂINE
RS
ţilor și mai ales a perechii regale,
Hardenberg şi redresarea sta- încât a trebuit să demisioneze. A-
tunci este rechemat Hardenberg la
lului său
guvern,
VE dându-i-se însărcinarea do a
Principele Hardenberg întruchi- clabora un plan financiar, care să
pează prototipul adversarului concep- salveze situaţia. Prin prisma acestui
ţiilor germane de azi. Influențat de | plan financiar este văzută persona-
I
ideile Apusului, de liberalismul şi ra- litatea lui Ilardenberg, care, tocmai
UN
ționalismul englez, Hardernberg a pentrucă are o fire realistă, sceptică

devenit inamicul lui von Stein, care și raţională și vede lucrurile în esenţa
începuse opera de eliberare a, ţăra- lor, reuşeşte să-și realizeze ideile
„nilor, pe care n'o înţelegea, lăsând în politice. Ă
AL
schimb să sc săvârșească în Germania, „Capitolele cărţii, care discută în ce

emanciparea evreilor şi extinderea misură personalitatea lui Itarden-
franemasonerici, care au câștigat cu- berg este creatoare sau destructivă,
TR
rând după accea o puternică poziţie pentru epocă în care a trăit, sunt
în stat. foarte captivante. Orientarea, să spre
Văzută prin această prizmă, per- Franţa este, în ultima analiză, ana-
EN
sonalitatea principelui Hardenberg loagă cu ideile generalului Sharn-

nu apare câtuşi de puţin într'o lumină horst, care a afirmat că, dacă trebuie,
favorabilă. Cu toate acestea, un istoric va lăsa, trupele germane să lupte pen-
do talia lui Ranke a vorbit. despre el tru Franţa ca să se apropie mai mult
/C
astfel: « Nimeni până acuma nu și-a de ţintă, adică să distrugă îs

cris numele mei profund în istoria Icon. Dar marea operă a li liir: e
Prusiei ca Hurdenberg ». Derg este redresarea armati j ci i i
Aceste aprecicri atât de contra-
SI
fapt care stă la baza i: a-i:

dictorii sunt lămurite şi explicate “în politice.
cartea lui Hans Hausherr, intitulată:
IA
Do accea figura l.. ae, a o.

Die SBtunde Iardenhergs (Mansea-
= za pote: fi coihparată cu a lui Bismark,
tischo Verlageansteit).” i i
Fără să caute:să justi fice Sa st Or?! tI[re Datât Biimarck «cât şi Har-
U
erg nu au avut decât un singur

-i salv a
să-i salveze onoareă LE LANEit > Seasl Parizăda dorței
Ș statului lor,
Jlausherr no pune tin
BC
și a concepţiilor politice alo lui arzi ŞI Pâironela Negogant

....
DID
1 gi 20 Pa a NT FNT me
BC
U
IA
SI
/ CE
NT
RAL
UN
IV
ER
SI
TY
L IB
RA
RY
pa ”
ase
BC Sa
U "Doi
7 N
-
IA
SI
/C
EN
TR
AL
UN
IVE
RS
ITY
LI B
RA
RY
BC
U
IA
SI
/ CE
NT
RAL
UN
IV
ER
SI
TY
mA.
25
L IB
RA
RY

Revista Fundatiilor Regale, 1943, An. 10, Nr. 09

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revista Fundatiilor Regale, 1943, An. 10, Nr. 09

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„REVISTA

N, CREVEDIA ...... . Cântecul pribeagului., ..... 598

EDUCAȚIA NAȚIUNII de Colonel Al. Budiș; MANZONI INTIM de Prof.

Putncanu; ISTORIE LITERARĂ, de Elena Isacu, G. Baiculescu, Nicolae Pre-

NALE, de Adrian Marino; UMANISM ANTIC, de Gh. Bulgăr, G. Baiculescu;

Negoşanu, V, Mihordea, Mircea "Tomescu

„NUMĂRUL —.2q0 P AGINI — 95 LEI

TOTAL en eeeat tnt ozae dat t r

s9, BULEVARDUL, LASCAR CATARGI, 59

PENTRU INSTITUŢII RURALE: LEI 2000

PENTRU PARTICULARI: LEI 1100

CONT CEC POȘTAL Nr. 1210

ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA PRIN ORICE

EDITATĂ DE FUNDAȚIA REGALĂ

ANUL X, Na. 9, SEPTEMVRIE 1943

FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU LITERATURĂ ȘI ARTĂ

opunem un alt istorism: urmărirea dependinţelor internaţionale.

După cum, înainte de a vizita un oraş sau un ţinut necunoscut,

In acest chip, poţi defini mai precis originalitatea unui motiv în

zelor, fie primitive, fie moderne, natura însăși a plăsmuirilor te

ceva mai presus de contingenţe: însăși forma creațiunii — singura

In lipsa unui fel de a vedea care să înlăture tensiunea dintre

românesc. In gencralităţi mereu reînnoite, filosofăm, estetizăm, etni-

„specificul poporului român diferențiat de intrusiunile străine,

De aici, necesitatea reacţiunii care dă cuvenita luare aminte

In caracterizarea configuraţiilor formale, felul de grupare al

alt gust și alte cerinţe expresive decât sobra Baladă a Crivăţului.

formale cerute de înrudirea cu unul sau altul din genurile de lite-

motive. Dintre toate formele de cristalizare folklorică, de bună

când materialul pare uncori identic. |

tului, şi, paralel cu acesta, s'au alcătuit sisteme de cunoaștere a sem-

nu avem un sisteny de relațiuni formale care să ţină seamă de rca-

Cerinţele unui atare sistem sunt cu totul deosebite de rubrică-

procedee fac parte din zestrea comună a poeticei ca şi vizualilatea,

personificările, claritatea cristalină şi alte trăsături pe care le sub-

am avea plăsmuiri degenerate, resturi din vechea strălucire primi-

mitiv. Şi pentru Băckel, cultura strică străvechea moștenire, care

cercetările filologilor. Pentru sfera noastră, amintesc lucrarea lui

unor atari podoabe, niciodată văzute în întregul care singur le poate

popor, dar pe receptivitate, pentru a defini cântecul poporan, a dat

ne-am ocupat în Ce ne este cântecul poporan. În direcţiunea aceasta,

rută în ultima ediţie sub titlul Deulsche Volkshkunde in Grundziige

celor poporane la întreg domeniul folkloric, arătând că portul,

sânul acestei comunităţi şi ncinfluenţate de păturile culte sunt

oară dela romantică o vedere de ansamblu și în acest chip a avut

redus de fapt la un singur aspect modelator: deoparte creaţiunile

astăzi e caracterizată prin aceea că vechile categorii ale romanticei

de cercetare care să se impuie în chip rodnic.

acum în domeniul expresivităţii poporanc, prima poziţie vrednică

a alcătuit un sistem de alegi epice. Termenul acesta, de care s'a

eţul sau grupul social pentru

avut un public din clasa de

propri i fiecăr ei balade . Nu e

e sociale , cărora a trebui t să se

Prin toate acestea ne deosebim de conceptul de lege stilistică

atât mai mult pentru folklorist niciodată acecași variantă nu sună

Desigur, idealul ar fi să avem înainte cele mai alese expresii

din câte s'au învrednicit până acum atât plăsmuirile noastre

lucire pierdută, aceasta nu poate fi cea primiti "ă, ci numai valoarea

dealungul veacurilor, cercetătorul nu are la îndemână decât un

Sunt unele motive, ca bunăoară Cântecul Crivăfului, care nu

care niciuna nu înfăţişază o valoare deosebită. In momentul de

faţă, nu am înainte decât nouă variante. In ipoteza că nu am avea

folklorică totală a teritoriilor noastre, s'ar schimba oare funda-