Revista apare cu sprijinul Academiei Române, ■ „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii

din Fondul Recurent al Donatorilor mari pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi
recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”
Friedrich Nietzsche

Revista apare sub egida Academiei Române

Revistă naţională de cultură, politică şi ştiinţă Anul XXXI · Nr. 7 (820) • Iulie 2020

■ Nicolae Breban. Învăţătoarea mea, Mia Pop:

dacii și romanii

■ Academia Română • Tratatul de la Trianon după un secol

Colaborări de Ioan-Aurel Pop, Adrian Majuru, Ion Mureșan,
Mircea Platon, Aura Christi, Dumitru Preda
■ Răzvan Theodorescu. Căile divergente ale primei
modernităţi românești (secolele XVII-XVIII)
■ Alexandru Surdu. Acasă, la Giuleștii de Maramureș

■ Corespondenţă din Israel

O carte-eveniment: Mirel Taloș, Undeva în Transilvania
Mirel Horodi. Un roman despre holocaustul evreilor din judeţul Sălaj
■ Adrian Dinu Rachieru. Eugen Uricaru și istoria „secretă”

■ Portrete în relief: Mircea Platon

■ Semnal editorial: Mircea Platon. Deșcolarizarea României. Scopurile,
cârtiţele și arhitecţii reformei învăţământului românesc
■ Corespondenţe din Ţara Sfântă, Franţa, Italia, China și SUA
■ Ding Chao. Încotro lumea post-pandemică?

■ Alexa Visarion. Vocaţia prieteniei

 Editorial
NICOLAE BREBAN ● ÎNVĂŢĂTOAREA MEA, MIA POP: DACII ŞI ROMANII/ 3
Portrete în relief
MARIAN VICTOR BUCIU ● BUZURA CU ŞI ALĂTURI DE SÁBATO/ 4

S
Cronica literară
ŞTEFAN BORBÉLY ● DECAMERONUL VAMPIRIC/ 5
Lecţii de istorie
ALEXANDRU SURDU ● ACASĂ, LA GIULEŞTII DE MARAMUREŞ/ 6
Clubul academicienilor Revista apare sub egida
RĂZVAN THEODORESCU ● CĂILE DIVERGENTE ALE PRIMEI MODERNITĂŢI Academiei Române
ROMÂNEŞTI (SECOLELE XVII‑XVIII)/ 7 Director – Nicolae Breban
Cronica de carte
CONSTANTINA RAVECA BULEU ● SCRISOAREA EVEI/ 8 Senatul Contemporanul:
Clepsidra cu nuanţe
SORIN LAVRIC ● TRIBULAŢII EPIDEMICE/ 9 Ştefan Borbély, Nicolae Breban,
Un poem de… Aura Christi, Victor Ivanovici,
MIHAI KANTZER/ 9 Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu,
Istorie naţională Ioan‑Aurel Pop, Dumitru Radu Popescu,
Eugen Simion, Ion Simuţ,

U
ALINA PÎRVULESCU ● PRIMELE MONEDE ROMÂNEŞTI/ 10
Clubul Ideea Europeană Răzvan Theodorescu, Eugen Uricaru,
I. TRIANON. DUPĂ 100 DE ANI Victor Voicu
IOAN-AUREL POP ● IMPORTANŢA TRATATULUI DE LA TRIANON/ 12
TRIANON DUPĂ 100 DE ANI. ROMÂNIA VĂZUTĂ PRIN OCHEANUL POEZIEI Redacţia:
AURA CHRISTI ● LECŢIA DE LIBERTATE, SFINŢI CU AURA NEAGRĂ, DE CÂND Aura Christi (redactor‑şef)
MĂ ŞTIU/ 13 Andrei Potlog (director administrativ)
DUMITRU PREDA ● TRIANON, 4 IUNIE 1920‑2020/ 14 Mihaela David (director economic)
ADRIAN MAJURU ● DIN VREMURI MEDIEVALE/ 16 Carmen Dumitrescu (redactor tehnic)
TRIANON DUPĂ 100 DE ANI. ROMÂNIA VĂZUTĂ PRIN OCHEANUL POEZIEI Adrian Ionuţ Preda (director distribuţie)
ION MUREŞAN ● ÎNVIERE, MINUNATA PLUTIRE/ 17 Alina Ionescu-Preda (redactor)
MIRCEA PLATON ● TRIANON. DUPĂ 100 DE ANI/ 18
Corespondenţă din Israel Corespondenţi din străinătate:
O carte‑eveniment:
Mirel Taloş, Undeva în Transilvania Hans Dama (Austria)

M
MIREL HORODI ● UN ROMAN DESPRE HOLOCAUSTUL EVREILOR DIN JUDEŢUL Dragoş Nelersa (Israel)
SĂLAJ/ 20 Roxana Pavnotescu (SUA)
PORTRETE ÎN RELIEF: MIRCEA PLATON Maria Floarea Pop (Spania)
MARIA TRANDAFIR ● CONŞTIINŢA NAŢIONALĂ ÎNTRE ILUZIE ŞI REALITATE/ 21 Violeta Popa, Irina Ţurcanu-Francesconi
ANDREI ŢURCANU ● MIRCEA PLATON ŞI ROLUL ELITELOR ÎN STRUCTURAREA (Italia)
PERSONALITĂŢII NAŢIONALE/ 22 Victor Ravini (Franţa)
Profil Ding Chao (China)
ADRIAN DINU RACHIERU ● EUGEN URICARU ŞI ISTORIA „SECRETĂ”/ 25
Profeţii spectaculare Rubrici:
ALEXA VISARION ● VOCAŢIA PRIETENIEI/ 26 Luiza Barcan, Iulian Boldea,
Lecturi Ştefan Borbély, Marian Victor Buciu,
MIRCEA BRAGA ● CHEILE UNUI ROMAN/ 27 Constantina Raveca Buleu,
De Gaulle. 130 de ani de la naştere, 50 de ani de la moarte Theodor Codreanu, Bogdan Creţu,
GEORGE APOSTOIU ● PATRIA ŞI EUROPA / 28 Dana Duma, Adrian Majuru,

A
Eseu filosofic Dragoş Nelersa, Boris Marian,
VASILE MUSCĂ ● HEGEL LA 250 DE ANI DE LA NAŞTERE/ 29 Dana Oprica, Mircea Platon, Dana Pocea,
Con(texte) Adrian Dinu Rachieru, Alexandru Surdu,
MARIA‑ANA TUPAN ● SÂNZIENE ŞI ALTE FANTASME/ 30 Maria‑Ana Tupan, Magda Ursache,
2 Polemice Alexa Visarion
THEODOR CODREANU ● „AMERICA DUNĂREANĂ”/ 31
Marginalii Vignetele rubricilor – Laura Poantă
MAGDA URSACHE ● „VREME DE ÎNCERCARE”/ 32 Viziune grafică – Mircia Dumitrescu
Corespondenţă din Franţa
VICTOR RAVINI ● AVANGARDA LITERARĂ ŞI FOLCLORUL ROMÂNESC/ 33 Imprimat la Dea Print
Artă plastică Math Express srl
ELENA OLARIU ● NATURA MOARTĂ CA GEN ARTISTIC/ 34
Civilizaţie românească Editor: Asociaţia Contemporanul
THEODOR IGNAT ● CURTEA VECHE ŞI RENAŞTEREA UNUI MUZEU/ 35 Cod fiscal: 26718854

R
Corespondenţă din China Cont Lei: O61RNCB0072115479360001
DING CHAO ● ÎNCOTRO LUMEA POST‑PANDEMICĂ?/ 36 BCR Filiala Sector 1 Bucureşti
Corespondenţă din Italia ISSN print 1220‑9864
IRINA ŢURCANU‑FRANCESCONI ● CULTURA SCRISĂ ÎN VREMURI DE ISSN online 1841‑0685
RESTRIŞTE/ 37
Corespondenţă din Ţara Sfântă Revista este înregistrată la Oficiul de Stat
DRAGOŞ NELERSA ● PANDEMIA ŞI CULTURA ROMÂNĂ ÎN ISRAEL/ 37 pentru Invenţii şi Mărci (OSIM)
Teatru Adresa: Asociaţia Contemporanul
DANA POCEA ● DOUĂ TINERE AUTOARE DE DRAMATURGIE: O. P. 22, C. P. 113, Sector 1, Bucureşti
STELA GIURGEANU ŞI ELISE WILK/ 38 Cod 014780
Corespondenţă din SUA Tel./Fax: 021. 212 56 92
ROXANA PAVNOTESCU ● HAMLET‑NEGGA LA ST. ANNE’S WAREHOUSE/ 39 Tel.: 021. 310 66 18
Sediul central: Casa Academiei,
Evenimente • Academia Română Calea 13 Septembrie, nr. 13
Bucureşti, sector 5, 050711
Tratatul de la Trianon după un secol Revista este membră a Aso­ciaţiei
Publicaţiilor literare şi Editurilor

J
din România (APLER)
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

oi, 4 iunie 2020, în cadrul unei
şedinţe festive a Prezidiului,
Academia Română a marcat un secol de la
semnarea Tratatului de la Trianon, prin
care s‑a recunoscut pe plan internaţional
unirea Transilvaniei cu România.
Prezidiul Academiei Române re‑
memoreazã astfel evenimentele petrecute
la începutul secolului al XX‑lea, care au
condus la crearea României Mari şi conso‑
lidarea statului român modern.
Unirea cea Mare, înfăptuită de po‑
porul român în anul 1918, a avut nevoie –
ca şi în cazul actelor similare întreprinse
de cehi, slovaci, croaţi, polonezi, sloveni,
lituanieni, letoni, estonieni etc. – de o legi‑
timare internaţională, care s‑a realizat în
anii 1919‑1920, prin cele cinci tratate de
pace încheiate la Paris. Tratatul cu Unga‑
ria, ultimul dintre ele, semnat la Trianon
în 4 iunie 1920, a consfinţit destrămarea
Imperiului Austro‑Ungar şi formarea
unor state independente ori întregirea al‑
tora. Între aceste state întregite s‑a aflat şi
România, căreia prin tratatul menţionat i
s‑a recunoscut, între altele, frontiera de
apus. Decizia românilor de unire a Tran‑
silvaniei cu România s‑a făcut pe baza
aplicării principiului dreptului popoarelor
la autodeterminare, recunoscut de comu‑
nitatea internaţională, în urma iniţiativei
preşedintelui american Woodrow Wilson.
Tratatele de pace dintre puterile aliate şi
asociate, pe de o parte, şi Austria şi Un‑
garia, pe de altă parte, nu au făcut decât
să oficializeze – nu fără anumite dificul‑
tăţi – rezoluţiile popoarelor român, polo‑
nez, croat, ceh, slovac, sloven etc., care
reprezentau majorităţi etno‑demografice
în teritoriile desprinse din fostul imperiu.
Evident, pentru elita ungară, destrăma‑
rea Austro‑Ungariei şi reducerea Unga‑
riei independente la graniţele sale etnice
a însemnat o mare pierdere şi a condus
la o mare frustrare, care, în anumite cer‑
curi, nu s‑a stins încă. Pe de altă parte,
recunoaşterea internaţională, în 1920, la
Trianon, a hotărârilor fostelor popoare
supuse, ajunse să trăiască după 1918 în
propriile state independente, a fost mereu
confirmată de noile tratate încheiate din
perioada de după cel de‑al Doilea Război
Mondial şi până astăzi. Astfel, poporul ro‑
mân, fără să se bucure de tristeţea nimă‑
nui, este liber să‑şi celebreze împlinirea
sa istorică, recunoaşterea dreptăţii sale
alături de dreptatea altor popoare din
vecinătate, angajate astăzi în construirea
noii Europe unite.
Deşi Academia Română – ca şi alte
instituţii din ţară şi din lume – nu a pu‑
tut marca aşa cum s‑ar fi cuvenit impor‑
tanţa, după un secol, a Tratatului de la
Trianon‑Paris, înaltul for aduce în faţa
naţiunii prinosul său de recunoştinţă faţă
de toţi acei mari oameni de stat, români
şi străini, care au edificat România mo‑
dernă, unită prin voinţa poporului român.
Important este să nu uităm jertfele lor şi
să le ducem mai departe mesajul de drep‑
tate, pace şi înţelegere.
Biroul Prezidiului Academiei Române
4 iunie 2020. Bucureşti
Un grupaj intitulat
Trianon. După 100 de ani (I)
citiţi în pag. 11‑19
E‑mail: office@contemporanul.ro
www.contemporanul.ro
Contemporanul. Ideea europeană
are 40 de pagini
Revista Contemporanul. Ideea europeană
publică articole semnate de colaboratorii
ei, articole ce reprezintă punctul lor
de vedere; responsabilitatea pentru
conţinutul fiecărui text, conform legii
civile şi penale în vigoare, revine exclusiv
autorilor.
■ Număr ilustrat cu fotografii realizate
de Aura Christi. Patrimoniu naţional –
Mânăstiri din România
Suplimentul-revistă
Bucureşti în 5 minute este
realizat în parteneriat cu
Primăria Capitalei prin
Muzeul Municipiului Bucureşti

Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020


n Editorial
Nicolae Breban
Foto: Cristina Breban
Învăţătoarea mea, Mia Pop:
dacii şi romanii
A
cum, la sfârşitul – sau aproape la
sfârşitul! – unui lung, amplu peri‑
plu existenţial, mi se dă dreptul de
a vorbi nu numai despre propriul
trecut, dar şi despre ceea ce se numeşte, în ge‑
neral, trecut. De parcă acesta ar fi existat. E ca
şi cum aşteptarea rotundă a celor din jurul meu
aşteaptă cu o încordare falsă sau, mai exact, une‑
ori, reală. Ori mă invită, cum se spune, să‑mi spu‑
ne părerea. Sau să spun..., o, dacă nu adevărul,
măcar adevărul meu din clipa, din ceasul acesta.
Adevărul meu, adică o confesiune... Şi pentru ce
anume? Cu ce scop ? Trăim într‑o lume şi consta‑
tăm o existenţă a scopurilor, a ţintelor sau, cum
se spunea altădată, a idealurilor. Sunt invitat să
mai mint o dată, de data aceasta drapat în ceea ce
se cheamă sinceritate – o monedă reală, care cir‑
culă, uneori, la fel de liber şi de impetuos ca şi cele
false, adeseori, grăbit, grosolan fabricate. Aş avea,
se pare, prestigiul unui timp lung, încărcat de tot
felul de evenimente din care eu pot alege, după
voia, temperamentul sau aroganţa mea firească,
cele care‑mi convin în ceasul mărturisirii, sau cele
pe care le pot suporta, eu şi cei ce mă ascultă. Sau
cele pe care eu le cred importante, semnificative,
cele care ar da un fel de sens invocatei şi accepta‑
tei mele existenţe, cele care i‑ar putea ajuta şi pe
alţii, adică ar împlini un scop înalt, didactic şi ast‑
fel, sinceritatea mea, trucată pe sfert sau pe trei
sferturi, s‑ar dovedi un pedagog – rang şi ţinută
pe care le‑am admirat din tinereţe. Ţinută, profe‑
sie pe care am exersat‑o cu brio printr‑un fel de...
intermediar de hârtie, numit roman.
De altfel, la începuturile sale, aproape în ori‑
ce cultură europeană, scrisul, romanul a fost văzut
ca un fel de „povăţuitor”, un fel de dascăl ce educă
poporul, dezvăluindu‑i sensul şi importanţa unor
concepte sau atribute. Şi ca să nu mă pierd printre
cuvinte, voi reaminti încă o dată, din trecutul meu
îndepărtat, ceasul acela când tânăra şi uşor fana‑
tica mea învăţătoare s‑a aşezat dezinvoltă pe una
din băncile joase, maron, cu un manual elemen‑
tar de istorie în mână, vorbindu‑ne, simplu, clar
şi direct, despre originile neamului nostru, despre
daci şi romani. (Peste puţini ani, Mia Pop avea să
facă o pasiune profundă, totală, faţă de religie, cea
greco‑catolică, persecutată de comunişti, şi faţă de
silueta subţire, nu foarte impozantă a unui cleric,
doctor de Strasbourg, ce urma să fie victima lor, a
puterii bolşevice, supravieţuind unei întemniţări
de vreo şaisprezece ani în beciurile lor, canonicul
şi apoi episcopul Ioan Ploscariu.)
Ei bine, am trăit atunci, pentru prima oară
– poate, în acurateţea, în totalitatea ei, poate şi
pentru ultima oară! – mândria de a fi Român,
mândria, emoţia adâncă comparabilă cu puţinele
de acest fel, ce urmau să mă aştepte în existenţă,
fiorul, aproape uşoara, fina beţie a unei aristocra‑
ţii de un fel ciudat, aproape inexprimabil – dar
real, adânc, strident de real, în acele clipe. Ceva
ce m‑ar fi putut împinge cu adevărat, mai ales cu
firea mea, spre fanatism, dacă acest ceas şi aceas‑
tă stare le‑aş fi trăit mai târziu, când eram pregă‑
tit, apt de a fi bărbat. Da, în ceasul acela, în mica
sală de curs a unei Şcoli primare, de aplicaţie,
m‑am aflat în faţa unui real pedagog. Când, mai
târziu, am încercat să‑i înţeleg, să‑i aprofundez pe
un Plutarchos, Maunteigne şi Dostoievschi, am
tresărit uneori, cu aceeaşi vigoare, cu aceeaşi ui‑
mire, în faţa unui adevăr spus de un altul, despre
care nu ştiusem nimic şi de care, iată, surprinză‑
tor, avusesem o teribilă nevoie. O nevoie apărută,
brusc, care nu se lega de nimic altceva din existen‑
ţa mea diurnă, convenabilă; o nevoie care aproape
mă catapulta într‑o altă ordine de... necesităţi?! O
nevoie ce mă impresiona şi aduna din străfundu‑
rile mele un tip de energie, de înflăcărare, care nu
semăna ca nimic. Sau, mai bine zis, se deosebea
dur, aproape brutal de tot ceea ce crezusem până
atunci că ar fi în ordinea firescului, a normalu‑
lui, a vieţii. Iată ce înseamnă a fi un pedagog, un
real pedagog, cel care te scoate din existenţă sau
o dă, blând, la o parte, de parcă ar sta deodată pe
o scenă nevăzută şi ar face abstracţie de o anu‑
me cortină în spatele căreia sclipesc cu totul alte
chipuri, sunete. O cortină pe care sunt zugrăvite
măşti, în diferite ipostaze! Şi – asta am descope‑
rit mult mai târziu, când eram apt de a îndrăzni
şi a suporta un adevăr, cum spune poetul de la
Sils Maria – masca, ceea ce unii dintre noi înţele‑
gem prin acest cuvânt, da, masca a devenit reala
mea ţintă. Singurul adevăr de care mă simţeam
capabil de a‑l servi până la capăt! Masca – o formă
esenţială a firii mele care a luat înfăţişarea Lite‑
rei. Printr‑o întâmplare genetică ar fi putut lua şi
alte chipuri! Masca în care m‑am înmormântat, ca
un fel de monarh extrem‑asiatic, un faraon zvelt,
înconjurat de vase preţioase şi de animale înari‑
pate. Cineva care nu va trece niciodată dincolo,
deoarece este şi a fost atât de îndrăgostit, de im‑
becil, de pierdut, de încântat, ca un cretin ce dis‑
tinge voci şi unele armonii sparte ce‑i plutesc în
jurul acelui auz pe care, se pare, i l‑a împrumutat
Cineva, din această aşa‑zisa existenţă, care e, oho,
cu mult mai puţin şi, totuşi, cu mult, cu infinit
mai mult decât ceea ce pare, ceea ce este! Goethe
– acest individ extrem de reuşit, care nouă, unora
dintre noi, ne‑a devenit un fel de model, un soi
de real pedagog, pe el, consilierul aulic şi convi‑
vul lui Napoleon, ce‑şi beau împreună cafeaua, în
timp ce franţuzul, corsicanul, îi cotropea neamţu‑
lui pământul, ţinuturile – a numit această ciudată
altă existenţă das ewig Weibliche, eternul feminin,
deşi, mie mi‑este clar – cum i‑a fost clar şi unuia
din maeştrii mei în proză, în roman, cel mai mare
ucenic al Consilierului Aulic, Thomas Mann – în
mintea şi capacitatea enormă de a înţelege, de
a fabrica, a lui Goethe, această expresie, eternul
feminin, însemna, cu siguranţă, cu totul altceva
decât ne sună nouă astăzi! Şi poseda cu totul şi
cu totul alte orizonturi, valenţe şi sunete, poate
chiar şi viziuni, pentru care bietele noastre tălpi
şi sandale nu sunt făcute!
Nu îndrăznesc să mă apropii de propriul
meu trecut. Mă sperie excesul meu de radicalitate,
mă sperie tentaţia mea spre un fel de tiranie: cea
de a‑mi absolutiza existenţa. Nu numai de a‑mi
edifica mie însumi un piedestal, dar şi de a da,
ferm, o tuşă absolută figurilor şi evenimentelor pe
care le‑am trăit de parcă nu mi‑ar aparţine doar
Am trăit atunci, pentru prima oară
– poate, în acurateţea, în totalitatea
ei, poate şi pentru ultima oară! –
mândria de a fi Român, mândria,
emoţia adâncă comparabilă cu
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
puţinele de acest fel
mie şi ele se cuvine să fie vărsate în rezervorul
amplu, august, al memoriei umanităţii. Simt, o,
nu numai că simt, dar sunt şi convins că mă roade
un şoarece viguros al… nu, nu al mitomaniei (de
astă dată!), ci al instalării propriului meu eveni‑
ment existenţial, numit viaţă, pe un piedestal de
bronz, exegi monumentum aere paereni, cum o fă‑
cea parcă vioiul poet Horaţiu. Nu am încotro şi mă
întorc la acel eu, eu însumi, cel tremurător, care,
nu rareori, e nesigur de adevărurile, puţine, pe
care le conţine şi e apt uneori, o..., nu‑nu, nu de a
se sinucide. E prea tânăr sau prea bătrân, pentru
a‑şi căuta şi a‑şi implanta un gladius roman sau,
dacă vreţi, nu are la îndemână un serv, un sclav
fidel care să‑l ajute în această faptă eroică. Da‑da,
eroică. Cu un semn pe care, secolele, unul după
altul, l‑au clătinat în toate sensurile. Apt de a se
suporta. Doar în unele ceasuri asta, îmi reuşeşte,
se pare, într‑o ciudată relaţie cu vremea de afară,
cu anotimpurile, cu cerul şi norii, cu umezeala şi
frigul ce‑mi adulmecă zidurile şi propria‑mi imu‑
nitate. Cea pe care o posed încă, un fel de cont
bancar străveziu, din care mă aprovizionez oare‑
cum orbeşte, mai sigur pe instinctele mele de‑a
doua mână decât pe raţiunea mea obosită de atâ‑
tea calcule.
Sigur, mi se va reproşa de către oricine că
am mai făcut‑o odată, această instalare oarecum
vehementă şi nu rareori cam prea gălăgioasă în
existenţă, în cea socială, cel puţin, prin ceea ce nu‑
mim cam iute creaţie epică: roman. Da, e drept,
dar atunci, în „acele secole” şi decenii de litere, am
făcut‑o apelând mereu, ca într‑un secol al XVII‑lea
francez, la o anume convenţie aristocratică, în
esenţă, a unui cinism bien temperé, luptând, apă‑
3
rându‑mă sau afrontând destinul doar cu măştile
sau, dacă vreţi, cu o anume logică, cea presupusă
a fi a viului! Dar vai, această logică, convenţie sau
acord tacit, inerţie sau fals genetică, tară sau or‑
goliu, nu era decât tot o mască, una falsă. Dacă
acum, în ceasul acesta, aş apărea cu o mască, ea
ar fi una extrem de corozivă, ca o altă piele ce mi‑a
ros şi supt de mult figura, dacă nu şi ceea ce nu‑
mim caracter! Un fel de adevăr al fiinţei de care,
însă, nici eu şi nici altcineva nu are nevoie.
Un... trup fără mască, s‑ar putea spune sau,
invers, şi la fel de adevărat: o mască a unui alt
trup. Nu, nu e prea devreme şi, sper, nici prea târ‑
ziu să nu afirm că... trecutul meu, ceea ce se înţe‑
lege prin aceasta, copilăria sau, mai ales, prima
tinereţe, pubertatea cum o numesc şi subliniez nu
de puţine ori, nu opunându‑i, ci prefaţând cu ea,
ceea ce e numit – cu o generaliate şi cu un stil vag
care mă indispune adesea! – celebra, dominanta
adolescenţă! Eu sunt, în esenţă, spre deosebire de
nu puţini autori celebri, un inamic – aş spune un
duşman psomorât al ideii de adolescenţă! –, iar
faţă de ceea ce s‑ar putea... cataloga, înregistra
sau expedia iute prin expresia propria mea ado-
lescenţă, cea pe care, nu puţini, dar şi eu însumi
am acceptat‑o ca fiind a mea, un negator pur şi
simplu: nu, oricât ar părea de paradoxal sau de ab‑
surd, eu nu mi‑am trăit sau nu am trăit nici un fel
de adolescenţă! Sau, dacă vreţi, ceea ce s‑ar putea
aglomera sau însuma sub cifrele şi evenimentele
posibile, vagi, înşelătoare adolescenţe, acum, de la
înălţimea experienţei şi a rutinei mele literare şi
psihologice, dacă îmi permiteţi, eu voi declara cu
toată fermitatea că nu, într‑adevăr, mie nu mi s‑a
acordat acel talent, vocaţie sau geniu al sus‑nu‑
mitei adolescenţe, despre care m‑au informat nu
puţine destăinuiri ale unor scriitori celebri. r
■ Fragment din vol. Viaţa mea (II)
Iulie 2020

n Portrete în relief
Marian Victor Buciu
Buzura cu şi alături de Sábato
A
poi, mai apoi, după 1989, va fi fost
multă critică rea, dar nu toată.
Unele extrase de „bună” critică a
scriitorului figurează chiar în acest
volum al Angelei Martin, unul care se vrea pole‑
mic doar asertiv (Conştiinţă şi cuvânt. Eseu des-
pre romanele lui Augustin Buzura, Editura Tran‑
silvania leaders, 2019).
Ce se reţine aici c‑ar fi spus criticii în con‑
textul cenzorial comun? De la prima carte, editată
la 25 de ani, Mircea Zaciu îi prinde prozatorului
înclinaţia spre dramatism. În Istoria sa (pe care
A. Buzura o osândeşte în interviul luat de eseis‑
tă), N. Manolescu va nota şi el dramatismul, ar‑
delenesc, etic (însă), mai mult decât estetic. M.
Iorgulescu îi recunoaşte ieşirea spectaculoasă din
„neant” (1971) şi „limpezimea dură a afirmaţiei
nete” (1982). Buzura e înscris pe linii dominante
variate: „sociologizează” ori are „pasiune pentru
ideologie şi sociologie” (E. Simion); „etic” (M. Pa‑
pahagi ş. a.). Radical(ist) e Mircea Martin, apli‑
când formula romanului nonfictiv, autenticist,
referenţialist.
Tinerii cititori nu‑l frecventează pe Buzura
ca să se descopere‑n personajele sale, cum preves‑
tise unii dintre criticii noi, oarecum consonant cu
scriitorul, Sorina Sorescu sau Paul Cernat. Mai
aproape de adevărul referenţial şi artistic, Alex
Goldiş înţelege bine că Buzura scria în „socialism”
că nu se poate spune lucrurilor pe nume. Caz deja
suficient de dramatic, nu?
4 Ce mai spun criticii „buni” în anii din urmă:
că prozatorul e polemic, (hiper)realist şi se tot re‑
petă în jurul eticului (domeniu filosofic adiacent,
pasat, la noi, literaturii).
Departe de a fi obscurizat, ba din contra, ro‑
mancierul ajunge mai larg cunoscut în străinăta‑
te. Şi‑atunci cum se face că nu ar fi şi recunoscut?
Angela Martin notează scrupulos traducerea ro‑
manelor; punct şi acesta, la noi, de gâlceavă lite‑
rară, după deceniile de traduceri puţine şi mult
dirijate. În menţionarea apariţiilor în străinătate,
eseista nu desparte însă epocile sau regimurile li‑
terare.
Cartea Angelei Martin apare într‑un mo‑
ment critic şi istorico‑literar – prelungit – atât de
bulversat, nu doar cu operele precum aceea a lui
Augustin Buzura, aplicat de comentatori care fie
revizuiesc receptarea altora, fie se autorevizuiesc.
Te iei, vorba vine, cu mâinile de cap, citind felul
în care o face N. Manolescu, susţinător acerb şi
apropiat altădată al lui A. Buzura, desfiinţându‑l
pe prozator şi desfiinţându‑şi propriile lecturi, în
fragmentele succesive din cele trei versiuni ale Is-
toriei critice...
Eliminarea regimului politic al lui Ceau‑
şescu şi înlocuirea cu cel al lui Iliescu, obligat la
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
o dură tranziţie post‑comunistă, a generat lupte
pe toate fronturile realităţii şi irealităţii în Româ‑
nia. O luptă retorică grea, la limită oarbă şi surdă,
dacă nu mai cu seamă absurdă. Miza pusă în joc,
în ţară (fără a ignora diaspora), era placată înain‑
te de orice pe un prefix verbal negativ: anti. Direc‑
ţie în care ar avea de câştigat cine a fost chiar în
acel regim de‑a dreptul împotriva comunismului,
iar ca variantă de rezervă, împotriva ceauşismu‑
lui. Normal ar fi fost să se probeze nu cine s‑a opus
serios şi mai cu seamă eficient sistemului (că nu
se putea!), dar cine l‑a susţinut. Nu anti, dar pro –
comunism, ceauşism – să se fi decelat, abia după
aceea să se fi stabilit în ce fel şi în ce măsură a
existat apartenenţă la răul recunoscut. Dar ce‑a
fost, a fost întors pe dos, ca şi când s‑ar fi propus
un maraton în care să se fi alergat nu cu faţa, dar
cu spatele. Acea alergare derulată şi nu filmată
invers fusese tocmai sistemul decăzut din lipsa lui
totală de drepturi. În varianta oferită, elimina‑
rea a fost foarte limitată, iar promovarea sa, să zic
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
aşa, ea însăşi, promovată, într‑un mod simili‑tri‑
bal. Modul şi măsura opoziţioniste şi disidente
au contat prea puţin. În fond, ce s‑a eliminat – în
afară de restrânsa primă linie decizională, după
spectacolul sălbatic prefigurator al judecării mor‑
tale a „cuplului prezidenţial”, ca într‑o afacere de
famiglie – a fost eliminarea însăşi. Restul a fost
un revanşism ilegitim‑„revoluţionar” de felul ca‑
re‑pe‑care. Produs tot de, ori în, familie (familie
şi în sens lărgit, de comunitate socio‑profesională,
nu doar în sens strict). Proba materială a fost mult
şi bine/rău surclasată de proba „retorică”. Spre
paguba valorilor cât de cât
existente, întoarse făţiş cu
spatele unele la altele. Ca‑
lea dreaptă ar fi fost, repet
ideea, strângerea comună,
în bună înţelegere, a izbân‑
zilor, la vremuri grele, şi
stabilirea, eventual stabili‑
zarea, competenţelor. Acel
„anti” s‑a răsfrânt în Româ‑
nia într‑un mod cât se pu‑
tea de nepotrivit, pentru o
reală salvare. Salvarea pre‑
tins generală n‑a mai fost
nici personală (dacă impos‑
tura nu s‑a salvat, doar s‑a
arătat în toată realitatea ei
până la un moment în par‑
te ascunsă).
În literatură, exa‑
menul „exemplar” l‑a dat
generaţia 60, cu totul ma‑
tură, dovedită totuşi ima‑
tură, neaplicându‑şi mă‑
sura graduală a acceptării
sistemului politic‑statal,
dar adoptând modul refu‑
zului aceluiaşi sistem. Să
se fi gândit mai mult că era
incredibil ca totalitatea să
îngăduie esenţial parţiali‑
tatea. Însă retorica autohtonă „crede” (îşi închipu‑
ie iluzionant) cu uşurinţă şi chiar uşurătate prea
multe lucruri. La maşinăria retorică s‑a agăţat
prefixul „anti”. Au venit firesc anti‑măsura pam‑
fletară, anti‑critica fatală pentru regimul valori‑
lor. Au fost iscate conflicte mai cu seamă irealiste
şi, orice s‑ar zice, un punct de adâncă despărţire
a seriilor literare următoare, tot mai radicalizate,
acolo e de găsit: în cearta internă a întâii genera‑
ţii semnificative literar din perioada postbelică şi
comunistă. În acest nou timp, cazul lui Buzura e şi
el simptomatic, deopotrivă pentru procesul critic
şi estetic al canonul literar autohton ori tendinţele
de eliminare a canonului, într‑un spaţiu cultural
instabil şi încă destul de izolat.
Angela Martin îl ia în sprijinul interpretă‑
rii şi actualizării lui Augustin Buzura pe Ernesto
Sábato, romancierul, reper comparativ, admiţând
deschis că între român şi argentinian există şi di‑
ferenţe, nu doar asemănări. Sábato, latino‑ameri‑
can, cu părinţi europeni, vindecat de extremismul
stângist de când l‑a confruntat chiar la Moscova,
şi el literat de (altă) formaţie ştiinţifică, e un ex‑
traordinar romancier parcimonios, universal, şi
un eseist laborios şi prodigios, performant şi în
rezistenţa biologică (a trăit un centenar). Şi două
titluri epice, la distanţă de patruzeci de ani, îi
apropie, printr‑un cuvânt, direct, pe aceşti scrii‑
tori: Raport despre orbi, 1968 (parte din romanul
Despre eroi şi morminte, 1961), Raport asupra
singurătăţii: primul caiet, 2009. Să fie validat Bu‑
zura drept un (aproape!) Sábato român? E ceea ce
noua lectură îşi doreşte, într‑un fel neforţat ce se
cade apreciat. Între ei, apropierea şi depărtarea
coexistă, nu doar geografic, dar şi temporal ori
O luptă retorică grea, la limită oarbă
şi surdă, dacă nu mai cu seamă
absurdă. Miza pusă în joc, în ţară
(fără a ignora diaspora), era placată
înainte de orice pe un prefix verbal
negativ: anti
politic. Însă aici, peste politic, se trece cam repe‑
de. Cei doi trăiesc şi scriu în regimuri de forţă (e
termenul autoarei, extremiste rămâne cuvântul
potrivit), dar unul de dreapta şi altul de stânga, în
Argentina şi în România. Mă gândesc că Alexan‑
dru Ivasiuc, într‑un roman „exotic” (Racul, 1976),
a atacat dictatura de dreapta în mod deschis, real,
şi numai „simbolic” ori „sugestiv” lectura îşi putea
imagina drept referenţială dictatura de stânga.
Să luăm în seamă ideologiile şi nu practicile poli‑
tice exercitate. În tot cazul, o identificare a extre‑
melor ar fi radicalism lipsit de nuanţare; „forţa”
comună pare a recunoaşte
ambiguizarea, caz în care,
în absurd, „totul” devine
„nimic”.
Un citat din E. Sába‑
to, care spune că viaţa ex‑
plică opera, nu particula‑
rizează, cred, dar înscrie
autorul în perspectiva unei
critici biografice. Dacă nu
cumva critica conştiinţei
e chiar o particularizare
a celei biografice. Comun
le‑ar mai fi celor doi pre‑
zentul istoric cuprinzător,
scrisul ca viaţă, viaţa ca
scris, precum şi faptul că
multe dintre personaje au
ca ocupaţie scrisul, cu di‑
ferite rosturi. Tot comun
– chiar loc comun literar
– le e repetabilul personaj
înfrânt. Apoi, lumea de
coşmar. Aici comparaţia
se lărgeşte, se iveşte un
terţ precursor: Kafka. De
Kafka e ataşat Sábato: la
ambii eternul e scos sau
stors din istoria prezentă.
La Buzura, coşmarurile
sunt, se nuanţează, „mai
normale”. Bruegel, cu Parabola orbilor, deschide
o portiţă comparatistă: oamenii lui Buzura sunt
orbi la propriu şi la figurat, iar la Sábato orbirea
e totală. Însă formula lui Tz. Todorov, „totalitatea
universului”, le‑ar fi ambilor acoperitoare.
Diferenţe? Buzura întrevede normalitatea
în anormalitate, e „pozitiv” cu omul, prins în re‑
zistenţă; Sábato atinge absolutul, cu omul confis‑
cat de fanatism. Comună le‑ar fi şi analiza pro‑
priu‑zisă, în sensul cel mai cuprinzător, creator,
disociată la ambii romancieri pe planul autorului
şi al personajului. „Să admitem, aşadar, că există
la Sábato şi la Buzura această dublă şi pronun‑
ţată hiperreflecţie: una a autorilor, reală, trăită,
iar alta imaginată, atribuită personajelor.” De ce,
însă, autorul este la fel suprapus naratorului, deşi
mai există o diferenţă, de vreme ce doar argen‑
tinianul se autoficţionalizează în roman? „Sábato
este prezent în ficţiune, în persoană. Buzura, în
cinci dintre romanele sale, îşi preferă prezenţa in‑
termediată de un personaj narator care vorbeşte
la persoana I.” Exacerbarea reflexivităţii (gândi‑
rii, conştiinţei, aşadar) frizează contradicţia ori
ambiguitatea, desfăşurate la Buzura în real, iar
la Sábato înspre fantastic. Comparatismul aces‑
ta asociativ‑disociativ face şi proba potrivit căre‑
ia comparaţia depăşeşte rezonabilitatea. Lectura
admite deopotrivă comprehensiunea şi reversul
ei. „Sábato însuşi, ca personaj, este înţeles? Şi în‑
ţelege?” Maniacal, obsesiv (psih)analitic, Buzura e
şi el „bântuit de gânduri”. r

n Cronica literară
Ştefan Borbély
Decameronul vampiric
S
criitorul român e un om în general
serios, aplecat cu îngândurare peste
întrebările canonului şi peste cele ale
lumii (în această ordine). Cu ani în
urmă, am participat la o reuniune estivală cu un
perimetru tematic bine precizat, la care am pre‑
zentat o lucrare dedicată personajului post‑apo‑
caliptic. Moderatorul zilei – om important, de
altminteri – m‑a ascultat cu deferenţa rezervată
celor care plictisesc audienţa cu subiecte mărunte
şi a spus, în final, că se bucură că literatura româ‑
nă nu dispune de asemenea reprezentări extreme,
ceea ce înseamnă că ne putem întoarce la lucruri
serioase. L‑am contrazis zâmbind, dar se vedea
de la o poştă că apocalipsa nu intra pe lista lui
de teme licite: o considera marginală, frivolă, cel
mult una de import.
Ştiind toate acestea – la
care mai pot adăuga câteva foar‑
te stufoase ridicări de sprânce‑
ne atunci când doctoranzii mei
abordau teme neortodoxe –, nu
m‑a mirat deloc opoziţia zgo‑
motoasă de care am avut parte
atunci când am încercat să pro‑
movez informal Re/bel/un/iu-
nea vampirilor, masiva colecţie
de povestiri de 460 de pagini, cu
care băimăreanca Iasmina‑Ka‑
tia Oţoiu a debutat la Editura
Limes în 2019. Aversiunea celor
cu care vorbeam s‑a datorat în
principal temei – trimisă expe‑
ditiv, nervos, în raftul de jos al
subliteraturii – şi exasperării de
a se simţi „colonizaţi” de mode
literare adolescentine, care nă‑
vălesc peste noi dinspre Inter‑
net, fantasy şi SF, cu intenţia
explicită de a zdruncina sacrosancta stabilitate a
„canonului” etnocentric şi estetizant.
Iasmina‑Katia Oţoiu vine dintr‑o realitate
pe care ne cam grăbim în mod arbitrar s‑o des‑
considerăm, deşi ea „respiră” de jur‑împrejurul
nostru, câteodată chiar foarte aproape, în fami‑
lie. Foarte inteligentă şi dotată cu o voinţă ima‑
ginativă incontestabilă, ea citeşte preponderent
în engleză, vorbeşte impecabil limba, participă,
online, la workshopuri internaţionale, recenzează
pe blogul personal remarcabile cărţi „pentru puşti
şi puştoaice” din diferite literaturi ale Europei şi
din cea de peste Ocean şi se pregăteşte să studie‑
ze, după absolvirea liceului, în Scoţia, adică acolo
unde s‑a născut Harry Potter şi unde a fost clonat
primul patruped copitat din lume, eternizat în cel
mai important muzeu din Edinburgh. Matricea ei
de gândire e dată de mitologiile postmodernităţii,
fascinante fiindcă sunt intercalate şi eclectice, de
imaginarul literaturii fantasy şi de convingerea
– deloc naivă, fiindcă ea a fost formulată deja de
către Lucretius, înainte de a se ajunge la Lewis
Carroll – că lumea se aseamănă cu un burete tra‑
versat în toate direcţiile de canale şi canalicule,
dintre care unele te aduc înapoi de unde ai pornit,
fiind doar labirintice, în vreme ce altele se des‑
chid, pe neaşteptate, înspre miraculoase ţinuturi
de magie şi poveste, în care poţi păşi curajos dacă
te‑ai săturat de lumea în care trăieşti şi de adulţii
sceptici care o populează.
Aşadar – şi e inerent să fie aşa, fiindcă lucru‑
rile sunt similare în mainstream‑ul domeniului –,
mesianismul adolescentin de tip iniţiatic traver‑
sează subtil această mentalitate, fiind echivalat
adesea cu necesitatea emancipării de presiunea
funcţionalizată exercitată de cei mai în vârstă. Mi‑
tul predilect al adolescenţei e diferenţa: s‑o ştii s‑o
recunoşti şi să ai curajul să ţi‑o asumi. I se adau‑
gă imperativul alegerii, uneori cu preţul imaginat
al riscului maxim. Însă, ceea ce particularizează
Mitul predilect al adolescenţei e
diferenţa: s‑o ştii s‑o recunoşti şi să
ai curajul să ţi‑o asumi. I se adaugă
imperativul alegerii, uneori cu
preţul imaginat al riscului maxim
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
această concepţie e, pe de o parte, încrederea în nefiind în stare decât să
forţa exorcizantă a povestirii, a cuvântului şi, pe pigmenteze naraţiunea
de alta (într‑un mod oarecum neaşteptat, dar ge‑ cu un detaliu de atmo‑
neralizat la nivelul vîrstei), eschatologicul, pre‑ sferă destul de naiv. Ce‑
simţirea apocalipsei iminente, din care deja amin‑ lelalte trei poveşti, însă,
titul mesianism se hrăneşte. spuse pe rând de Robert,
Mitizarea cuvântului (ceea ce este formida‑ Tamara şi Ileana, sunt
bil la o generaţie pe care o acuzăm că a uitat să antrenante sub aspect
citească şi să scrie, trăind exclusiv în lumea vir‑ imagistic, dau dovadă
tuală a telefonului mobil, a Internetului) e deri‑ de o superioară maturi‑
vată din tehnica „grupurilor terapeutice”, la care tate şi dobândesc chiar
vorbeşti pentru a te descărca de energiile negative un fior cosmologic de tip
care te opresează. Eschatologia mesianică e mai maniheist în povestirea
complexă, cazurile cele mai cunoscute fiind în Ma- Tamarei.
trix şi în romanele despre vampiri albi ale celebrei Unitatea lor e dată
Stephenie Meyer, noul guru incontestabil al do‑ de adâncimea psihologi‑
meniului. Mai sunt şi alte ingrediente (ecologism, că (chiar psihanalitică!)
maniheism, chiar gnoză prima‑ pe care o ascund. Robert
ră, nesofisticată), pe care nu le e vampirul inadaptat,
detaliem aici, însă un aspect tre‑ dominat până la ane‑
buie relevat în mod obligatoriu: antizare de puterea su‑
adolescenţii de care vorbim cred perioară a surorii sale,
cu adevărat în valoarea terape‑ Verra, care se bucură,
utică a microsocializării (chiar evident, de o notorietate
şi stigmatul poate fi exorcizat la care mezinul nu poate
în mijlocul unui grup potrivit, aspira. Ileana e „prinţe‑
altruist) şi în faptul că răul este sa rebelă şi visătoare”,
ceva pasager, vremelnic, putând care face totul altfel de
fi eradicat cu o faptă eroică sau cum îi este îngăduit, tre‑
cu o vorbă bună. E ca în Lord of zind, în mod firesc, ne‑
the Rings al lui Tolkien: răul e mulţumirea părinţilor.
intrinsec lumii, rolul tău fiind Locuind într‑o lume per‑
acela de a lua inelul lui Sauron fectă, separată de uni‑ 5
şi de a‑l arunca în foc, salvând în versul „normal” al răului
acest fel întreaga omenire. printr‑un glob impene‑
După mărturisirile autoa‑ trabil, ea vrea, fireşte,
rei, ea a terminat Re/bel/un/ dincolo (pe modelul lui
iunea vampirilor la 14 ani, dar Rasselas, protagonistul
nu ni se spune nimic despre ges‑ lui Samuel Johnson) şi
taţie, deducţiile pe care le putem formula venind dă de o mulţime de ne‑
exclusiv din direcţia imaginarului şi a complexi‑ cazuri, până când este
tăţii de frazare, ambele fiind mai precare în ju‑ recuperată.
mătatea a doua a volumului (Beti, Becky, chiar Povestea Tamarei reipostaziază motivul uni‑
Lola sau Fabian), prin comparaţie cu ceea ce oferă versal al sanatoriului/ spitalului malefic, ascuns
prima jumătate. Jucându‑ne cu acronimele, am sub o faţadă generoasă, de institut educativ altru‑
putea să spunem că volumul redă un caz de VA ist: un stabiliment hibrid le oferă găzduire tutu‑
(Vampire Anonymous), şase vampiri atipici (ina‑ ror orfanilor indiferent de specie (elfi, vrăjitoare,
daptaţi, albi, repudiaţi, nevrotici, sau doar melan‑ vampiri, zâne etc.), autoarea poveştii descoperind,
colici) întâlnindu‑se la miez de noapte în castelui la un moment dat, că intenţia perechii directoriale
dărăpănat al celui de‑al şaptelea, pentru a‑şi spu‑ e departe de a fi una lipsită de echivocuri, fiindcă
ne povestea. Şase sunt bipezi, iar unul patruped, intenţia lor este aceea de a‑i transforma pe micii
pisicul‑vampir Lola ajungând în această situaţie locatari în executanţii robotizaţi ai unui terifiant
ingrată după ce un „Savant Becisnic” o răpeşte de plan de putere.
pe stradă, pentru a‑i injecta un „lichid vampiri‑ Aşa cum cere „reţeta”, progenitura defavo‑
zant”, ale cărui efecte le experimentează. Modele rizată arbitrar este cea care salvează situaţia în
celebre (doctorul Moreau, Frankenstein) ne vin majoritatea poveştilor, la baza complexului aflân‑
imediat în memorie, însă, pentru a înţelege sen‑ du‑se extrapolarea epică a unei revolte sublimi‑
sul terapeutic al celor şapte poveşti, trebuie să ne nale anti‑parentale, care l‑ar fi încântat pe Bruno
oprim la ultimul protagonist, castelanul Fabian, Bettelheim (The Uses of Enchantment: The Mea-
fratele introvertit şi nevrotic al faimosului Conte ning and Importance of Fairy Tales) – asta, ca să
Dracula din romanul lui Bram Stoker, autoexilat ajungem doar indirect la Freud. E interesantă,
în pădure din cauza vicisitudinilor la care a fost însă (şi de perspectivă, dacă autoarea va dori s‑o
supus de părinţi, care l‑au preferat dintotdeauna continue) cosmologia entropatiei din povestea Ile‑
pe fratele puternic, victorios. Avem, de fapt, în nei, în care lumea e reprezentată, maniheist, ca
carte, două vizite în „Pădurea Interzisă”, numai un echilibru energetic instabil, pe care oricine îl
că la a doua cei şase vizitatori au surpriza de a poate destabiliza în direcţia binelui sau a răului,
găsi un amfitrion complet metamorfozat şi un cas‑ după voinţă.
tel integral renovat, efectul terapeutic anti‑nevro‑ O apreciere specială merită ilustratorii vo‑
tic fiind pus pe seama energiei exorcizante cu care lumului, Irina şi Adrian Oţoiu (mătuşa, respectiv
au acţionat poveştile la prima întâlnire. tatăl autoarei), care au transformat un bloc textu‑
Ceilalţi şase sunt, în ordine, Robert, Tamara, al uriaş (mă întreb, câţi dintre adolescenţii cărora
Ileana, Beti, Becky şi pisica neagră (fostă albă...) le este adresată cartea se vor încumeta să deschi‑
Lola, Beti şi Becky fiind primele care rătăcesc să un tom de 460 de pagini...) într‑un regal grafic
prin codru, ceea ce ne face să presupunem că ele de mare clasă. r
au stat la baza decameronului. Oricum, ceea ce ele
povestesc e destul de plat, cu masive redundanţe
preluate din mitologia vampirilor albi. Lola ajun‑
ge pe stradă după ce Savantul se descotoreşte de
ea, călătoria ei în „Pisicezia” (locus amoenus felin)
Iulie 2020

n Lecţii de istorie
Alexandru Surdu
Acasă, la Giuleştii de
Maramureş
A
jungând odată la Giuleştii de Ma‑
ramureş, după ce am trecut de Mo‑
numentul închinat lui Ilie Lazăr şi
am intrat pe aleea care duce spre
Primărie, am văzut un grup de „coconi” şi de fe‑
tiţe marmaţiene în veşminte de sărbătoare, iar
una mai răsărită avea pe o tavă învelită într‑un
ştergar cu ciucuri albi şi roşii un colac împletit
şi o farfurie cu sare şi, lângă ea, un marmaţian
cu pălăriuţă mică ţinea într‑o mână o ploscă de
cocârţ şi într‑alta păhărelul, pe care l‑a umplut.
Am dat cocârţul pe gât, m‑am scuturat de plăcere
şi de tăria băuturii, am rupt o bucată de colac şi
am plimbat‑o prin sare. Apoi au venit lângă mine
doi marmaţieni falnici, cum se zice că erau uria‑
şii care au trăit cândva pe aceste locuri, Primarul
Laurenţiu Batin, de două ori doctor (în filosofie şi
în istorie), fost comandant al Poliţiei de Graniţă,
descendent al familiei Batin de Berbeşti, cu ates‑
tare nobiliară de la 1550, şi Ştefan Codrea de Ber‑
beşti, cu atestarea de la 1411, amândoi purtând
chipie de şagunişti ca însemne nobiliare. Şi mi‑a
spus Primarul din Giuleşti: „Bine aţi venit acasă!”
„Acasă în Marmaţia” înseamnă pentru mine
o reîntoarcere în timp, cu multe secole în urmă
uneori, dar alteori doar cu decenii. Aceasta, fireş‑
te, alături de marmaţienii care, ei înşişi, par cobo‑
râţi din icoana sfântă a „Marmaţiei Voievodale”,
cum se numeşte şi revista Centrului de Cercetări
Istorico‑Teologice a giuleştenilor.
Întoarcerea în timp urcă, aş zice, dacă noi
suntem coborâtorii din trecut, spre ultima glacia‑
6 ţie, când, după topirea zăpezilor, apele se zice că
formaseră cele două lacuri gemene Sarmaţia şi
Marmaţia, pe malurile cărora trăiau uriaşii din
vechime, despre care vorbesc poveştile marmaţi‑
ene: uriaşii şi piticii din Rozavlea, surducanii din
Strâmtura, Fata Pădurii, Omul nopţii şi altele.
Dar vin apoi legendele, mai apropiate de‑
cât poveştile, despre Bogdan din Cuhea şi despre
Dragoş. La sugestia fostului nostru Preşedinte al
Academiei Române, descendent al familiei nobili‑
are Timiş de Borşa, Asociaţia Urmaşilor Nobilimii
Române din Maramureş, înfiinţată în 2016, se nu‑
meşte „Bogdan Dragoş”, după denumirea piesei de
teatru în versuri a lui Mihai Eminescu. Este vorba
despre vremurile grele ale extinderii spre Tran‑
silvania a Imperiului condus de Carol Robert de
Anjou, care, în lipsă de trupe, pentru stăpânirea
unor teritorii întinse, a făcut apel la ordinele cava‑
lereşti. În Ţara Bârsei au fost colonizaţi Cavalerii
Teutoni, iar înspre Oltenia şi Nordul Munteniei –
Cavalerii Ioaniţi. Toţi aceştia erau întorşi de prin
celebrele Cruciade. Erau cavaleri „ospitalieri”,
buni organizatori, specialişti în apărare şi în con‑
strucţii de cetăţi. Aveau sarcina să apere graniţele
de atacatorii străini şi de năvălitori. În partea de
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
sus a Transilvaniei erau Cavalerii
Marmaţieni, care apărau graniţa
de Nord şi Vest şi care au luptat
alături de trupele imperiale.
Personajul central din piesa
lui Eminescu este Voievodul Dra‑
gul, al Maramureşului, tatăl lui
Bogdan de Cuhea. Voievodul evo‑
că luptele alături de Ludwig, fiul
Împăratului Carol, dar şi atmosfe‑
ra tulbure a extinderilor teritoria‑
le şi a influenţelor papale, care i‑a
divizat şi pe vitejii cavaleri, pro şi
contra stăpânirii străine. Şi mai
ales pe voievozii Dragoş şi Bog‑
dan.
În piesa eminesciană, Voie‑
vodul este bătrân şi bolnav. Sim‑
ţind că i se apropie sfârşitul, îl
lasă ca urmaş pe Bogdan, pe care
Eminescu îl numeşte Bogdan Dra‑
goş, sugerând prin nume cât de
uniţi ar fi trebuit să fie marmaţi‑
enii pentru a înfrunta puterea imperială străină.
N‑a fost aşa, iar piesa surprinde neînţelegerile din
chiar familia Voievodului, în care se pregătea uci‑
derea lui Bogdan Dragoş de către vărul acestuia,
care cu sabia urma să‑l „taie” pe Bogdan de Dra‑
goş. Planul n‑a reuşit, căci Voievodul l‑a trimis la
vânătoare pe viitorul Descălecător de Ţară.
Cartea lui Ioan Cavaler de Puşcariu şi car‑
tea lui Ioan Mihali de Apşa despre Diplomele Ma-
ramureşene din secolele al XIV‑lea şi al XV‑lea
ne‑au dovedit că nobilimea marmaţiană, în ciuda
ocupării Maramureşului, a supravieţuit şi a fost
investigată oficial în anul 1752 prin recunoaşte‑
rea calităţii nobiliare a supravieţuitorilor, ai căror
urmaşi se regăsesc pe aceleaşi locuri, adică aici,
„acasă”, la Giuleştii de Maramureş şi în toată
Marmaţia.
Dar nu se poate sări aşa peste timp, căci tim‑
pul înseamnă viaţă şi moarte, iar uneori moartea
o ia înaintea vieţii. În vremuri de calamităţi şi de
războaie. Şi nu trebuie să‑l uităm tocmai pe Eroul
de Suflet al marmaţienilor, al cărui monument se
găseşte în Parcul din faţa Primăriei din Giuleşti.
Este vorba despre Ilie Lazăr, născut la 12 decem‑
brie 1895 în Giuleşti.
Una dintre cele mai frumoase întâmplări
din viaţa „Leului de pe Mara”, cum a fost pore‑
clit Ilie Lazăr de Apşa de Jos, cu atestare nobi‑
liară din 1658, a fost la graniţa de Nord şi Vest,
înspre Galiţia, unde marmaţianul era comandan‑
tul unei companii de români bănăţeni din armata
austro‑ungară. Dar războiul se terminase şi Aus‑
tro‑Ungaria era învinsă. Ilie Lazăr cu cei 180 de
bănăţeni din Regimentul 8 Lugoj au hotărât să se
întoarcă în ţară trecând prin Bu‑
covina de Nord, fără să ştie despre
hotărârea românilor din toate pro‑
vinciile ocupate de străini de a se
uni cu România.
La Cernăuţi era în plină
desfăşurare un fel de „revoluţie” a
românilor, conduşi de Iancu Flon‑
dor, care îi alungaseră pe aus‑
tro‑ungari, dar fuseseră ocupaţi
de ucraineni, care se dovedeau la
fel de fioroşi. Printre conducătorii
românilor se găsea şi profesorul
Sextil Puşcariu, fiul lui Ioan Ca‑
valer de Puşcariu, braşovean şi
şagunist, membru al Academiei
Române, angajat la Universitatea
din Cernăuţi, care avea şi o revis‑
tă: „Glasul Bucovinei”.
Oraşul era ocupat de ucrai‑
neni comunişti foarte răi, dar
La Cernăuţi era în plină desfăşurare
un fel de „revoluţie” a românilor,
conduşi de Iancu Flondor, care îi
alungaseră pe austro‑ungari, dar
fuseseră ocupaţi de ucraineni, care
se dovedeau la fel de fioroşi
neorganizaţi, căci îşi omorâseră ofiţerii. Aflând de
venirea companiei austriece, profesorul Puşcariu,
cu studii germanistice, a fost trimis să negocieze
cu aceştia şi a dat peste marmaţianul Ilie Lazăr.
Acesta i‑a alungat pe ucraineni şi a ocupat oraşul,
punând tricolorul românesc pe clădirea Primări‑
ei şi hotărând unirea Bucovinei cu România la 8
noiembrie 1918. După care, împreună cu Iancu
Flondor, s‑a dus în Sudul Bucovinei, unde staţi‑
ona Armata Română, şi l‑a invitat pe generalul
Iacob Zadec să vină cu trupele române ca să pă‑
zească graniţa. Iar cavalerul de Apşa s‑a dus către
Prislop să lupte mai departe pe graniţa de Nord şi
Vest către Marmaţia Voievodală, către casă.
Dar nu trebuie să‑l uităm nici pe Ioan de
Kovats, pe care Laurenţiu Batin îl consideră unul
dintre oamenii de seamă ai Maramureşului şi că‑
ruia i‑a consacrat un Simpozion al Centrului de
Cercetări Istorico‑Teologice din Giuleşti, după
alte două Simpozioane consacrate Maramureşeni-
lor în Primul Război Mondial şi Armatei române
şi Bisericii Ortodoxe în Maramureşul interbelic.
Ioan de Kovats a fost unul dintre primii ro‑
mâni care au semnalat mişcările revizioniste din
Ungaria şi din Transilvania de după Marea Uni‑
re în legătură cu acţiunile organizate în vederea
recuperării teritoriilor pierdute prin Pacea de la
Trianon. Ele erau organizate în marile oraşe din
Ungaria de către refugiaţii unguri din Transilva‑
nia, din Cehoslovacia şi din Serbia, mulţi dintre ei
fiind criminali de război, descendenţi şi rude ale
acestora, încadraţi în organizaţiile fasciste ma‑
ghiare cu specific paramilitar. Astfel de organiza‑
ţii existau şi în Transilvania.
Ioan de Kovats a organizat în Maramureş, la
Sighetu Marmaţiei, adunări populare de avertiza‑
re în legătură cu pericolul maghiar. Au fost elabo‑
rate şi materiale scrise pentru reviste, precum şi
publicaţii separate.
Din păcate, Liga Antirevizionistă Română a
fost desfiinţată după venirea la putere a guvernu‑
lui Armand Călinescu în 1939. Ce s‑a întâmplat în
1940 în Marmaţia, la Moisei, la Ip şi la Trăznea,
ştie o lume întreagă. Marmaţienii însă şi‑au reve‑
nit, au iertat, aşa cum este şi creştineşte, dar n‑au
uitat. Şi tocmai aici, la Giuleştii de Maramureş
s‑au retras o parte dintre apărătorii graniţelor
noastre, înlocuiţi de alţi marmaţieni, în buna tra‑
diţie a cavalerilor medievali, despre care unii cred
că au rămas ascunşi între paginile îngălbenite ale
cărţilor de istorie.
În ceea ce mă priveşte pe mine, tot mai apro‑
piat fiind de porţile marmaţiene, pe care le‑au tre‑
cut cândva bătrânii cavaleri înspre uitare, mi‑aş
dori o clipă de zăbavă, iar în rest, să mai ajung
odat‑acasă, în Marmaţia Voievodală, la graniţa de
Nord şi Vest. r
 Clubul academicienilor
Răzvan Theodorescu
Căile divergente ale primei
modernităţi românești
(secolele XVII‑XVIII)
1. De la Eminescu la Călinescu
A
u trecut aproape două secole de când,
în 1836, un observator european avi‑
zat precum Saint Marc Girardin –
deputat, profesor la Sorbona şi viitor
membru al Academiei Franceze – putea să scrie, pre‑
monitoriu aproape, următoarele: „Si les deux Princi‑
pautés étaient réunies, il y auraient plus d’éléments
de tiers – état en Valachie et d’aristocratie en Mol‑
davie”1.
Cu mai mulţi ani în urmă, aplecându‑mă asu‑
pra civilizaţiei românior între medieval şi modern2,
apoi asupra primei noastre modernităţi3, eu însumi
evocam – pe urma iluştrilor reprezentanţi ai aşa-nu‑
mitei „sociologii beletristice”4 care au fost Garabet
Ibrăileanu şi Eugen Lovinescu – spiritul aristocratic
moldav înnoitor, deosebit de cel valah tradiţionalist,
mai afin orizonturilor folclorice. Încercam să văd
cum „Burgundia Orientului” – aşa denumeau călă‑
torii străini ţinutul de la răsărit de Carpaţi – a fost
de timpuriu deschisă către Occident şi cum cultura
acestuia din vremea barocului şi a iluminismului
neo‑clasic a înrâurit‑o prin Polonia şi prin Austria,
ba chiar, paradoxal, prin europenizata Rusie post‑pe‑
trină şi să înţeleg de ce s‑a putut vorbi aplicat despre
„boierismul moldovenesc în geneza revoluţiei paşop‑
tiste5 şi despre împrejurarea – afirmată cândva de
George Călinescu – că „moldovenii, chiar de origine
rurală, înclină către mentalitatea boierilor”6.
Apariţia în Iaşi a „Junimii” în 1863‑1864, „aso‑
ciaţie de doctori”, potrivit aceluiaşi critic şi istoric
literar, nucleu al orientării politice şi culturale con‑
servatoare şi antiburgheze – opus vădit liberalismu‑
lui „roşilor” bucureşteni –, cu membrii săi fondatori,
majoritatea boieri formaţi în spaţiul germanic, şi cu
marele său herald Mihai Eminescu, pentru care „su‑
flarea cuceritoare a Miezenopţii e mai tare spre Mol‑
dova”7, faţă de o Muntenie unde stăpâneau „rămăşi‑
ţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu
şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de
industrie din Fanar”8, a fost consecinţa logică a unei
lungi prefeţe istorice. Una care poate fi ilustrată în
chip superlativ – ceea ce am încercat să fac de câte‑
va ori – prin sfera artelor vizuale, a arhitecturii în
primul rând, care au avantajul de a fi extrem de gră‑
itoare, prin dăinuirea lor, pentru mentalitatea unei
epoci, întregind datele de istorie literară, de istorie a
credinţelor, de istorie instituţională.
Intră în această lungă prefaţă istorică a orien‑
tării Moldovei spre Apus, care a echivalat cu o con‑
stantă căutare a noutăţii culturale – total diferită de
orientarea Munteniei şi a Olteniei spre Balcanii or‑
todoxiei şi Turcocraţiei, ambele cultivând tradiţiona‑
lismul istoric –, bazilica Bogdăneştilor de la Rădăuţi,
goticul ştefanian sau înnoirea manieristă, marcată
de broderia funerară a lui Ieremia Movilă – atât de
debitoare picturii „sarmatice” poloneze – şi de sculp‑
tura turlei Dragomirnei lui Crimca, urmând apropi‑
erilor moldo‑muntene din timpul domniilor paralele,
la Iaşi şi la Bucureşti, ale Mihneştilor Alexandru al
II‑lea Mircea şi Petru Şchiopul, reflectate de lăcaşuri
precum Galata, Aroneanu şi Suceviţa şi anunţând
momentele de diferite, chiar contradictorii, tendinţe
stilistice cu limpezi explicaţii de istorie politică: mo‑
mentul oriental al domniilor levantinizatului Radu
Mihnea, ilustrat de atât de „musulmana” biserică a
mănăstirii Sf. Sava din Iaşi, închinată la Ierusalim,
cu ctitor dregător grec, cu „protomastóron” creştin
stambuliot şi egumen cipriot, continuat nemijlocit
1
Souvenirs de voyages et d’études, Paris, 1852, p. 196.
2
Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul
imaginii (1550 ‑ 1800), I ‑ II, Bucureşti, 1987.
3
Despre prima modernitate a românilor, în Academia Română.
Discursuri de recepţie, IX, Bucureşti, 2006, p. 183 ‑ 206.
4
Şt. Zeletin, Neoliberalismul, ed. a III‑a, Ed. Scripta,
Bucureşti, 1992, p. 23.
5
Gh. Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848.
Introducere la istoria modernă a României, Iaşi, 1980,
pp. 155, 165, 253.
6
Istoria literaturii române de la origini până în prezent,
ed. a II‑a revăzută şi adăugită, Al. Piru, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1982, p. 814.
7
Opere, XIII, Publicistică 1882‑1883, 1888‑1889, Bucureşti,
1985, p. 34.
8
Idem, Opere XII. Publicistică 1 ianuarie ‑ 31 decembrie
1881, Bucureşti, 1985, p. 266.
de primul deceniu al domniei vasiliene (1634‑1644),
situat într‑un timp al apropierii fiului agăi Nicolae
Coci de grupul greco‑levantin din jurul sultanului
Murad al IV‑lea. Deloc întâmplător acesta este şi
deceniul ridicării atât de orientalizatei biserici de la
Trei Ierarhi – monument definitoriu al unui „baroc
ortodox postbizantin” – şi al decorării curţii dom‑
neşti ieşene cu faianţa otomană de Iznikşi Kutahya,
dar şi cu „ciniile” despre care scria Miron Costin, în
fapt „chinezării” ajunse în repertoriul ceromplastic
turcesc. Într‑un sens absolut contrar – dar grăitor
pentru căutările şi rapidele înnoiri moldoveneşti –,
deceniul ultim al domniei lui Vasile Lupu a fost cel al
unei occidentalizări integrale ce mergea de la alianţa
matrimonială cu Radziwili Republicii regale la eco‑
urile polono‑italiene din „Pravila” de la 1646 – atât
de deosebită de nomocanonica „Îndreptare a legii”
muntenească – de la înălţarea Goliei atât de îndato‑
rată barocului roman cunoscut prin Cracovia poate,
la noul decor al curţii princiare, cel al ceramicii po‑
lono‑lituaniene (adaug că foarte curând acestuia i se
va adăuga faianţa olandeză de Delft)9.
Dacă noutatea şi diversitatea stilistică au fost,
continuu, în sfera vizualului, dominantele peisajului
cultural moldovenesc din anii ’20 până în anii ’50 ai
secolului al XVII‑lea, anii ’60 şi ’70 au însemnat, aici,
afirmarea aceleiaşi noutăţi şi a înclinaţiei apusene
în creaţia culturală scrisă10 de la Miron şi Nicolae
Costin, la Nicolae Milescu şi la Dosoftei mitropolitul,
această pleiadă mirabilă fiind încheiată de principe‑
le Cantemir, care a deschis, de altminteri, un veac
al XVIII‑lea moldovenesc aristocratic, cosmopolit şi
occidentalofil.
Spre deosebire de Muntenia şi Oltenia, unde
acest timp avea să se consume sub semnul tradiţiei
locale brâncoveneşti, ajunsă până la folclorizare în
arhitectură, pictură murală şi de icoane sau sculp‑
tură decorativă, Moldova va cunoaşte cu totul altă
tradiţie stilistică – şi doar la nivel boieresc –, cea a
unui baroc de iniţială sorginte străină italo‑polonă,
italo‑austriacă sau italo‑rusească – să nu uităm că
din împărăţia ţaristă veneau la Iaşi muzicieni ce
cântau „Te Deum”‑ul lui Giuseppe Sarti şi ofiţerii
francmasoni care organizau o „nouova loggia milita‑
re di Marte” –, un baroc apusean pigmentat ici şi colo
de ecouri ale barocului şi rococoului din Stambul.
Era timpul în care apar biserici din tradiţia Goliei
precum lăcaşul, din 1761 al vechii mitropolii ieşene,
datorat lui Gavril Calimachi, zidit, ne‑o spune un
spiţer sibian, „nach der neusten Bauart” şi alta, tot
la Iaşi, al cărei arhitect era un „Her Leopold”, alta
la Târgu Ocna, unde un Racoviţă punea în pisanie
versuri franţuzeşti, o alta, rotonda neo‑clasică a nea‑
mului Balş de la Leţcani sau elipsoidala Sf. Hara‑
lambie din Sărărie a unui neam epirot aici căftănit.
Era peisajul construit în care vieţuiau şi ctitoreau
ierarhi ca Leon Gheuca, Veniamin Costachi, Sofro‑
nie Miclescu – cu toţii proveniţi din boierime (spre
deosebire de Ţara Românească, unde un fiu de ţăran
ajungea episcopul Clement al Râmnicului), acelaşi
peisaj în care marii boieri din familiile Jora, Paladi
sau Beldiman citeau sau tălmăceau din Marmontel
şi Florian, din Volney şi Voltaire, din Montesquieu,
Metastasio şi Fénelon, ba chiar comandau la Leipzig
opere ale lui Rousseau şi Kant sau constituţia abia
născutelor State Unite americane. Ei erau cei care,
în acelaşi timp, îşi construiau o arhitectură palaţială
concepută, o spunea consulul britanic Wilkinson, „in
the most modern style of European architcture” – din
care s‑au păstrat la Iaşi casele neo‑clasice Sturdza
şi Başotă, Balş şi Rosetti‑Roznovanu –, înconjurate
de grădini; „c’étaient de beaux jardins romantiques”,
exclama cosmopolitul prinţ valon Charles Joseph de
Ligne, cunoscător al jardinomaniei europene a vea‑
cului Luminilor.
Concentrând fast şi rafinament, curtea dom‑
nească de la Iaşi putea să pară superioară la final de
epocă fanariotă unui alt călător englez, orientalistul
Sir Robert Ker Porter, care observa că „everything at
this court (a lui Mihail Suţu s.m.) seems in a more po‑
lished and splendid style than is found in that of his
kinsman of Wallachia (a lui Alexandru Suţu – s.m.)”.
Situaţia cu totul specială a protipendadei Moldovei
9
Pentru toate acestea vezi R. Theodorescu, Civilizaţia... I,
pp. 99‑117, 187‑195.
10
Ibidem, pp. 261‑264.
În această lume nobiliară cu
năzuinţe permanente spre nou vom
întâlni cazul, elocvent între toate,
al unui tradiţionalism arhitectonic
care a ilustrat fără întrerupere timp
de un secol şi jumătate, de la 1570 la
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
1720, o idee dinastică
care, în frunte cu principii săi fanarioţi, apoi „pămân‑
teni”, apoi „regulamentari” ducea un trai comparabil
celui al restului nobilimii continentului era limpede
remarcată, în 1839, de diplomatul baron Charles de
Bois‑Le‑Comte: „ŕ la tęte se présentent les Boyards
de première classe, fiers de leurs richesses et de l’an‑
cienneté de leur origine et conservent entre eux et
les autres Boyards une séparation de rang, qui est
déjà beaucoup moins marquée parmi la Valaques”.
Lunga prefaţă istorică a modernităţii la care m‑am
referit şi în care am semnalat nu puţine discordan‑
ţe culturale moldoveneşti11 faţă de învecinata Ţară
Românească este menită, de altminteri, să explice şi
fenomene ce ţin de „durata lungă” a istoriei.
Cercetarea regională în spiritul unei mai vechi
„Landesgeschichte” a fost nu demult (2000) temă
majoră de cercetare la Congresul Internaţional de
Ştiinţe Istorice de la Oslo, unde s‑a vorbit cu subiect
şi predicat12 despre aşa-numitul „Early Modern Re‑
gionalism” – exact subiectul meu aici –, cu rădăcini
geopolitice, economice, sociale şi culturale. Sunt ră‑
dăcini care se regăsesc, sper, şi în abordarea de faţă,
şi care ar putea completa mai vechea discuţie a lui
P.P. Panaitescu privitoare la „dualismul politic ro‑
mânesc”13, creat de drumurile comerciale europene
deosebite care traversau Moldova şi Ţara Româ‑
nească şi de sistemul hidrografic diferit al celor două
principate. Marea rezervă funciară din Moldova – în
contrast cu proprietatea obştilor libere din „plaiuri‑
le” subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei, din Buzău
până în Mehedinţi –, alinierea moldavă la mentali‑
tata nobiliară est‑central europeană – cu totul alta
decât aplecarea constantă a Ţării Româneşti către
Balcanii deja supuşi Porţii –, în fine gustul valah
pentru tradiţie şi cel moldovean pentru noutate au
fost, în cele două secole premoderne, elemente majo‑ 7
re de diferenţiere pe care istoricul nu le poate ocoli în
numele unei unităţi de civilizaţie care, evident, exis‑
tă oricum, în primul rând, prin limbă. Afinitatea bal‑
canică a ţinutului dintre Carpaţi şi Dunăre este, în
mod natural, constanta pe care o găsim ilustrată de
civilizaţia Ţării Româneşti de la lăcaşul bizantin al
primilor Basarabi de la Argeş – cu prototipuri la Con‑
stantinopol şi Salonic –, la biserica monastică a Cozi‑
ei – reflex autohtonizat al lăcasurilor sârbeşti de pe
valea Moravei –, la elegantele ctitorii pravoslavnice
de la Dealu şi Curtea de Argeş, cu atâtea împrumu‑
turi din moschei turceşti de la Edirne şi Stambul14,
argumentelor de istorie artistică adăugându‑se cele
din sfera tiparului unde era activ la nord de Dună‑
re muntenegreanul Macarie şi apoi sârbul Dimitrie
Liubavici sau din aceea a gustului pentru interioare
şi costume levantine ale deja amintiţilor Mihneşti,
legaţi de arhipelagul grecesc şi de Veneţia.
În această lume nobiliară cu năzuinţe perma‑
nente spre nou vom întâlni cazul, elocvent între toa‑
te, al unui tradiţionalism arhitectonic care a ilustrat
fără întrerupere timp de un secol şi jumătate, de la
1570 la 1720, o idee dinastică: este vorba de prelua‑
rea tipului de nartex lărgit transformat în necropolă
princiară de la ctitoria lui Neagoe Basarab din Curtea
de Argeş la biserica Sf. Troiţe din Bucureşti a lui
Alexandru al II‑la Mircea şi Radu Mihnea, de la
mitropolia bucureşteană a lui Constantin Şerban la
edificiul cantacuzinesc de la Cotroceni, de la biserica
brâncovenească a mănăstirii Hurezi – devenită tra‑
gic cenotaf – la biserica samavolnic dispărută de la
Văcăreşti a primului fanariot, atât de legat de dinas‑
tiile anterioare, Nicolae Mavrocordat15. r
11
Pentru secolul al XVIII‑lea vezi Idem, II, pp. 137‑143,
165‑170.
12
Proceedings 19th International Congress of Historical
Sciences. Oslo, 6 ‑ 13 august 2000, p. 230 ‑ 235.
13
De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări sepa-
rate? în Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947… cu idei
reluate în Idem, Introducere la istoria culturii româneşti,
Bucureşti, 1969, pp. 26, 301‑304.
14
Pentru toate acestea vezi R. Theodorescu, Un mileniu
de artă la Dunărea de jos (400‑1400), Bucureşti, 1976,
pp.  175‑186, 204‑210; Idem Tolérance et art sacré dans
les Balkans: Le cas valaque autour de 1500, în Roumains
et balkaniques dans la civilisation sud‑est europeénne,
Bucureşti, 1999, pp. 267‑275.
15
A fost luminoasa ipoteză a lui Emil Lăzărescu (1967)
pe care am încercat s‑o dezvolt: idem, Câţiva „oameni noi”,
ctitori medievali, în Itinerarii medievale, Bucureşti, 1979,
pp. 58‑62.
Iulie 2020

n Cronica de carte
Constantina Raveca Buleu
Scrisoarea Evei
E
ra‑ntuneric, dar deodată/ s‑a fă-
cut lumină/ de parcă Dumnezeu
ar fi aprins/ pentru noi doi/ un
„ soare şi o lună plină,/ să ne între-
pătrundem pe această sferă/ amândoi,/ căci şi‑a
dat seama Dumnezeu/ că ne iubeam atât de mult,/
că nu mai încăpeam în visul său.” Cu această re‑
scriere selectivă a Genezei îşi începe Oana Boc
incursiunea lirică din Scrisoarea Evei, volumul
fabulos ilustrat de Laura Poantă, apărut în 2017
la Editura Limes. Departe de rigoarea filologică
etalată exemplar în Textualitatea literară şi ling-
vistica integrală. O abordare funcţional‑tipologică
a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire, sen‑
sibilitatea poetică feminină a autoarei ancorează
aici într‑un fundal arhetipal şi tranfigurează cul‑
tural o interioritate rafinată, în perimetrul căreia
tematica iubirii se poate activa metamorfotic în
absenţa oricărei violenţe spectacular‑dezinhibate,
revelându‑şi valenţele armonice, consonante cu
idealitatea unităţii primordiale, căutate febril de
îndrăgostiţii unui scenariu liric simultan fluid şi
imprevizibil.
În versiunea mitologică a prologului liric,
cuplul primordial funcţionează ca entitate unică,
de lumină, în care femininul şi
masculinul ocupă acelaşi trup,
iar androginitatea originară din
visul divinităţii este ameninţa‑
tă doar de implacabilul impuls
uman de cunoaştere: „Şi doar
8 fiindcă voiam/ să te cunosc mai
bine/ am încălcat porunca şi‑am
muşcat/ din mărul interzis ce mi
s‑a dat,/ la fel cum aş fi vrut/
să mă hrănesc cu adâncimile
din tine/ care se deschideau ca
un abis/ din când în când spre
mine.” Dacă nevoia de cunoaş‑
tere a Evei, de (re)cunoaştere
reciprocă în ultimă instanţă, ge‑
nerează scindarea şi, previzibil,
pierderea paradisului, mai pu‑
ţin canonică pare a fi motivaţia
fundamentală a gestului – iubi‑
rea – şi revenirea lui nepetinen‑
tă, în ciuda nostalgiei unităţii
primordiale: „Prin secole când,
iată, iarăşi ne găsim,/ din nou
mă pregătesc/ să muşc din mărul interzis/ – chiar
dacă ştiu că‑atunci vom pierde/ iar întregul Pa-
radis –,/ dar vreau să te pătrund, să te cunosc/ şi
să‑nţeleg/ de ce ne pierdem uneori,/ de ce de tine
mă dezleg”. Totul pare a sugera aici o îmblânzită
superbie a cunoaşterii, translată într‑un discurs
al interiorităţii efervescente, paradoxal condiţio‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
nată de incompletitudinea generată de scindare
şi de obsesia recuceririi unităţii pierdute. Nu este
vorba, însă, de ecuaţia regresivă, în care unul era
echivalent cu doi, ci de redescoperirea celuilalt în
fiecare, de reconstruirea perpetuă a unei unităţi
duble prin dinamica (re)cunoaşterii.
Este o questă ce continuă în fiecare dintre
cele trei secţiuni ale volumului, angrenând o ge‑
ografie culturală impresionantă, în perimetrul
căreia reverberează, pregnant erotic şi acut perso‑
nal, o voce lirică distinctă, conştientă de forţa cu‑
vântului creator. „Plecasem din mine ca dintr‑un
cuvânt/ din care a evadat înţelesul/ şi a rămas
doar şirul de sunete/ bezmetic şi stingher/ care
nu mai ştia ce să fie/ şi ce să facă acum cu tru-
pul său/ pe marginea albă de cer ca o hârtie”. Cu
acest diagnostic autoreflexiv din Stare, Oana Boc
contopeşte o mitologie personalizată cu o semioză
potenţial infinită şi virtual recuperatoare.
Aventura recompunerii unităţii duale înce‑
pe prin a fi aşteptare şi certitudine, perfect trans‑
late într‑o suită metaforică echilibrată, compusă
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
din axiome sensibil‑filosofice şi o sintaxă erotică
senzorială: „Depărtarea asta e iluzorie,/ la fel ca
incompatibilitatea/ dintre legile imperiului tău/
şi îmbrăţişările noastre,/ pentru că, uite, ne în-
trepătrundem/ fără încetare,/ chiar şi de la mare
distanţă,/ iar tu simţi acea convulsie/ a trupuri-
lor noastre amestecate,/ pierdute unul în celălalt/
şi eu te simt aşezat în mine/ ca în piramida în
care ai vrea/ să îţi trăieşti veşnicia” (Din Egipt).
Chiar şi atunci când aşteptarea e „ca aripa zdrobi-
tă visând că va zbura” (Tu ştii), esenţială rămâne
speranţa înscrisă în zborul oniric, nu potenţialul
destructiv al iubirii, şi asta deoarece erosul recla‑
mă, în paginile acestui volum, celebrare sacrală
proximă enthousiasmos‑ului păgân: „Câţi zei se
bucurau în carnea noastră/ când tu mă urmăreai
visând/ cu trupul şi gândul tremurând!/ Mă dau
ofrandă‑acelor zei/ să simt aceeaşi nesfârşire/ cu
care te‑aruncai în ochii mei” (Ofrandă).
Concentrată, incandescenţa senzaţiilor se
converteşte în naraţiune mitologizantă, atent
ritualizată şi orchestrată amplitudinal într‑un
poem precum Machiaj de seară, unde coregrafia
privirii senzuale şi somatizarea amoroasă sunt
descrise fără artificii preţioase sau obliterări pru‑
dente: „Privirea ta încremenea
pe trupul meu,/ apoi se trans-
forma‑n culori metalizate/ ce
pătrundeau în mine însetate/ ca
soarele în apa unui curcubeu./
Tot sângele‑mi urca în vâlvătăi/
până la rai,/ în timp ce tu în
culori incandescente/ în trupul
meu vibrai şi mă strigai/ ca de
pe‑un alt tărâm de nopţi senine,/
iar genele mi le simţeam că sunt
mereu/ ca nişte drumuri lun-
gi spre tine./ Apoi te aşterneai
pe chipul meu/ cu scânteieri de
ametist şi de opal:/ machiaj per-
fect de seară şi de ritual.”
Uneori, fervoarea căutării
sfârşeşte într‑o Regăsire pasio‑
nală – „Iar am căzut în tine/ şi
zac printre prăpăstii./ Deasupra
mea e cerul/ fără stele şi zbo-
rul/ desprins din aripile mele/
ca trupurile din îmbrăţişări./ Şi
mă desfac spre tine în mii de că-
utări/ să scotocesc ca hoţii/ şi să îţi tulbur dorul”
–, alteori, ea se sublimează într‑o idealitate spi‑
rituală de inspiraţie orfică – „Ţi‑am construit un
templu/ în fiinţa mea întreagă/ şi sufletul ţi‑l simt
adesea/ cum vine‑n mine şi se roagă/ îngândurat
în faţa zeilor pierduţi,/ rostind aceeaşi rugăciune
veche:/ «Să nu mă uiţi»./ Arterele îmi sunt coloa-
ne/ elastice şi sinuoase/ cu care te‑nfăşori şi ini-
ma ţi‑o legi/ în noduri strânse‑dureroase/ cu toată
viaţa ta în templul meu/ să treci” (Templul). Fun‑
damentală rămâne însă utopia regresiv‑proiectivă
a iubirii, descrisă într‑un poem precum Amintire:
„Niciodată n‑am mai iubit aşa,/ ca într‑o sferă/
cu sufletul cuprins întreg în alt suflet,/ cu trupul
cuprins întreg în alt trup,/ îmi spuneai şi te ros-
togoleai în cascadă/ din celulă în celulă/ într‑un
trup a cărui identitate/ se ambiguiza pe măsură ce
încercam/ să‑l recunosc ca fiind al meu.”
Decantată ideatic şi trăită epidermic sau în
regimul privirii, precum în Seducţie („Erai prins
între liniile negre şi ondulate/ ale ochilor mei”),
iubirea rămâne o poveste cu un început arhetipal,
dar fără sfârşit, cu doi protagonişti, dar fără iden‑
tităţi fundamental disociate, ancorată într‑o para‑
digmă iudeo‑creştină, dar permeată de un ecume‑
nism spiritual rafinat: „Din trupurile noastre încă
mai păstrăm/ şi clipele în care puteam/ să ne re-
încarnăm/ unul în altul, fiindcă mă‑îmbrăţişai/
În versiunea mitologică a prologului
liric, cuplul primordial funcţionează
ca entitate unică, de lumină, în
care femininul şi masculinul ocupă
acelaşi trup
atât de strâns,/ că nici nu mai ştiam al cui e tru-
pul / ce‑l ştergeam de plâns” (Am mai păstrat).
Cu Don Juan însă, Oana Boc intră pe terito‑
riul unui alt tip de eros, marcat thanatic şi tratat
condiţional într‑un scenariu de periclitare: „Don
Juan s‑a îndrăgostit de mine,/ uneori chiar mă
iubea/ şi un gând abrupt ca o prăpastie/ s‑a des-
chis foarte aproape/ de inima mea./ Aş fi putut să
cad/ şi în căderea aceasta/ poate aş fi descoperit
că ştiu să zbor,/ aş fi putut să trăiesc nebuneşte/
câteva clipe în braţele lui/ şi tot acolo aş fi putut
să mor/ răpusă de frumuseţea golului/ în care
cădeam,/ a simulacrului acestui zbor‑prăbuşire/
în care se amestecau/ moartea mea şi a lui cu o
mare iubire.” De altfel, întregul ciclu secund al vo‑
lumului se configurează mai accentuat visceral în
jurul unei geografii a distanţei, a ferestrelor mai
mult sau mai puţin opacizate, care separă şi/sau
denaturează întâlnirile îndrăgostiţilor (precum în
Fereastra), a rătăcirii intranzitive şi dezagregante
(din Ultimul vis), a frigului şi a zăpezii interiori‑
zate (în Frig, Fabrica de zăpadă sau Alb).
Un scurtcircuit fragil se înregistrează abia
în Poem ludic: „După‑o tăcere atât de‑ndelungată/
ţi‑ai amintit din nou de mine/ şi de privirea mea
de ciocolată/ dulce‑amăruie‑şi‑căpruie/ şi ai venit
să‑mi spui din nou/ dulcegării extreme/ rămase
fără noi atât de multă vreme.” Regimul comunică‑
rii se modifică în Poveste, graţie intertextualităţii
subtile inserate în dialogul liric: „Povestea noastră
înainta agale/ prin deşert./ Prin care deşert? mă
întrebai/ cuprinzându‑mă şi iubindu‑mă/ cu pri-
virea ta/ în care încăpeam toată/ ca într‑o sferă
perfectă./ Prin deşertul tătarilor, îţi răspundeam/
iubindu‑te şi plutind/ în privirea ta sferică./ Su‑
fletul meu orb îşi caută lumina/ îmi spuneai/ şi
nevăzutul tău trup mă străbătea/ până în miezul
luminii/ ca şi cum ar fi recunoscut deodată/ con-
turul ascuns/ pe care‑l aşteptase în deşert/ ca pe
venirea tătarilor.”
Strategia narativ‑erotică dobândeşte o di‑
mensiune agonală doar în ultima secţiune a volu‑
mului, unde un poem precum La Roma m‑ai iubit
în Colosseum îşi modulează teatral scenariul sa‑
crifial: „Sărutul ne pândea ca un tigru flămând/
care ne‑adulmeca sângele îndrăgostit/ şi‑şi pregă-
tea instinctiv năpustirea,/ în timp ce noi aşteptam
fremătând,/ în fiorul de piatră/ să ne sfâşie, să ne
doară/ şi‑apoi să ne înalţe/ spre cer şi spre zei/
implacabilă şi tăcută/ iubirea.” Programatic inse‑
rate în materia conflictuală, viaţa şi moartea, du‑
blate de timp şi singurătate, funcţionează ca reve‑
latori pentru o senzualitate extatică trăită într‑o
paradigmă arhetipală nedisimulată, potenţată de
un regim elementar decantat metaforic: „Iubirea
ta mi‑aleargă lichefiată‑n trup/ şi nu mai ştiu pe
mine/ din tine să mă rup” (După ploaie) sau „În
trupul tău în flăcări/ am coborât cu trupul meu în
flăcări” (Lună plină).
O impresionantă doză de seninătate needul‑
corată traversează multifaţetata confesiune eroti‑
că din Scrisoarea Evei dublând aparent paradoxal
intensitatea trăirilor puse în scenă cu un impeca‑
bil instrumentar simbolic, perfect racordat la ar‑
senalul unor naraţiuni lirice seducătoare. Auten‑
ticitatea poetică a Oanei Boc e incontestabilă, ca
de altfel şi capacitatea ei de a construi semioze te‑
matice compacte, dezvoltate la scara unui volum
întreg, cum este cel de faţă, scris frumos, direct,
fără stridenţe sau metafore forţate. r
 n Clepsidra cu nuanţe
Sorin Lavric
Tribulaţii epidemice
P
andemia i‑a împărţit pe români în
patru categorii: naivii pasivi, igno‑
ranţii fuduli, ambuscaţii interesaţi
şi cîrtitorii lucizi.
Prima categorie a alcătuit grosul populaţi‑
ei aflate în degringoladă fricoasă. Încredinţaţi că
virulenţa epidemiei este pînă într‑atît de mare,
încît hecatombe de victime vor îndesa cimitire‑
le, oamenii s‑au ascuns între patru pereţi spre a
scăpa de monstrul viral. Ei au alcătuit masa de
manevră a cărei docilitate a culminat în acea dis‑
ciplină binefăcătoare fără de care nu ar fi respec‑
tat normele drastice de izolare, fireşte, cu excepţia
acelor ipochimeni (comunităţile mult îndrăgite de
noi) cărora nu le mai divulg identitatea spre a nu
intra sub ochiul supraveghetor al cenzorilor de la
CNCD. Am spus „disciplină binefăcătoare” pentru
că românii chiar au dovedit că, în ciuda reputaţiei
că sînt sociabili pînă la cufundarea în vînzoleală
gregară, pot fi meticuloşi în asumarea prohibiţii‑
lor de spaţiu, timp şi mişcare.
Din a doua categorie (ignoranţii fuduli) au
făcut parte înţelepţii naţiei, persoanele publice
care nu se pot abţine să nu se pronunţe asupra a
tot şi toate, indiferent dacă îi leagă vreo afinita‑
te de tema în discuţie. Politicieni sau intelectuali,
moderatori sau bloghişti, trăsătura lor definitorie
a fost aplombul orgolios cu care au dat verdicte în
marginea unui clenci colectiv asupra căruia doar
medicii aveau voie să deschidă gura. Aşa se face
că, incompetenţi şi vanitoşi, fără cultură medi‑
cală, dar tresăltînd sub imboldul trufaş de a nu
tăcea, aceşti înţelepţi ai naţiei au dat sentinţe în
marginea unei teme în care erau tufă de Veneţia.
Ar fi de prisos să întocmesc o listă cu intelectualii,
gazetarii şi persoanele publice care ne‑au împăr‑
tăşit din clarviziunea lor epidemică în zilele de
Paşti sau în săptămînile cînd starea de urgenţă
ne sufoca viaţa. Toţi au intrat în pielea unor dile‑
tanţi înspăimîntaţi, dornici de a ne lămuri cît de
periculoasă e virulenţa acestui Leviathan minus‑
cul, a cărui gheară crudă ne vînează pe străzi, în
parcuri, în cimitire, în „odioasele” biserici, în „per‑
fida” linguriţă de împărtăşanie sau în ebriosul
olipsitorul pahar de vin din restaurantele închise.
Ignoranţii aceştia fuduli au dat sarea şi piperul
unui renghi în care, în afara inşilor cu pregătire
medicală, nimeni nu a căzut în peroraţie fără să
lase un dampf cras de ignoranţă adîncă. Nici as‑
tăzi, dacă le‑aş aduce aminte ce maldăr de pros‑
tioare patetice au putut scrie, nu ar schiţa vreun
semn de remuşcare. Blindaţi în filotimia de ei în‑
şişi, ignoranţii fuduli au conştiinţa exersată în gă‑
sirea de circumstanţe atenuante: ei au vrut binele
colectiv, chiar dacă au fost duşi de nas.
În a treia categorie (ambuscaţii interesaţi)
intră învîrtiţii care au tras un profit copios din co‑
lapsul social în care preşedintele a împins ţara.
Gama de cîştiguri pe timp de criză a fost prea nu‑
meroasă pentru a o prinde aici: de la comerţul cu
dezinfectanţi pînă la fabricarea măştilor de pro‑
tecţie, de la proviziile alimentare pînă la serviciile
de mîncare la domiciliu, de la lanţurile de super‑
marketuri pînă la reţelele farmaceutice, încrengă‑
tura celor care au trăit din pleaşca pecuniară a
euforiei rentabile e foarte largă. În acelaşi timp,
aproape un milion de cetăţeni docili au muşcat din
deliciile şomajului impus.
Tot din această categorie face parte tagma
complicilor prăpăstioşi, acei gazetari anunţînd zil‑
nic, cu glas de moarte, avalanşa de contaminări,
decese şi factori de risc ce se năpusteau asupra
noastră. Trei luni am fost sub asediu de ştiri ma‑
cabre, copleşiti de un rău eshatologic a căror in‑
tensitate ne înnebunea. Acribia cu care presa ne
vestea sporirea galopantă a pecinginei avea tă‑
ria unui război de propagandă. Dacă astăzi le‑aş
aminti uşurinţa cu care au răspîndit dangătul fio‑
ros al războiului viral, ar ridica din umeri: au fost
Un poem de…
Mihai Kantzer
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Rondul de dimineaţă
mă uit în oglindă,
văd un vechi tovarăş de arme,
am ridicat viziera,
am frecat coturile de la distanţă,
ca într-un vechi ritual şamanic,
plătiţi pentru a ne informa „corect”, ce importanţă îmi fac rondul de dimineaţă
mai are că statisticile privind decesele erau necon‑ în jurul mesei din living,
tenit măsluite, din cauza subterfugiului cu care şi apoi o iau de la capăt, pe un alt traseu
se decreta că orice răposat care fusese infestat mai anevoios, mai stâncos
cu virus murise obligatoriu din cauza virusului, maşini îmi taie calea pe peretele alb,
săvîrşind un sofism pentru care cei trei profeţi ai oameni se înghesuie şi înjură
pierzaniei (Tătaru, Rafila şi Arafat) vor trebui să claxoane şi bormaşini de sezon,
dea socoteală cît mai curînd, căci de la ei a plecat furnici pe balcon sfidează regulile,
viziunea catastrofică a cohortei de exitus‑uri care liliacul din curte înfloreşte în biocid
urma să ne lovească în scurt timp. Numai că tim‑ prevestind o serie de succes pe Netflix
pul nu le‑a dat dreptate, iar încrîncenarea cu care am asortat la sacou garderoba de măşti
au vrut să scoată pe bandă rulantă noi cazuri de în culori vii, jucăuşe
infestări, internări şi morţi fulgerătore s‑a dovedit mă spăl pe mâini cu săpun,
zadarnică. Pur şi simplu virusul nu i‑a ascultat: îmi pun mănuşile albe de gală
s‑a încăpăţînat să fie cu mult mai benign decît şi apoi continui să număr până uit
portretul lugubru pe care i‑l întocmiseră experţii. cine sunt, unde sunt şi o iau de la capăt
am pregătit geamantanul şi l-am dus la uşă
primele semne de jetlag s-au instalat
în aşteptarea anunţului de îmbarcare.
Partea bună a acestei pacoste
pretins mortale este că, naivi sau închipui că preşedintele va recunoaşte într‑o zi că
ignoranţi, ambuscaţi sau cârcotaşi, restricţiile au fost nu doar exagerate, ci absurde
românii s‑au trezit. Numărul celor în accentul lor draconic. Cînd împingi o ţară în
colaps nu poţi mărturisi după aceea că ai greşit.
care vor mai înghiţi gogoaşa unui Deocamdată rămîn sutele de mii de şomeri cărora
nou val mortal de epidemie va fi tot mă îndoiesc că studiile prospective privind morbi‑
atât de mare ca numărul celor care ditatea virusului le va ridica moralul. Unde nu e,
au murit de coronavirus nici Dumnezeu nu cere, din acest motiv nu‑i pot
cere preşedintelui să‑şi mărturisească eroarea.
El a acţionat mimetic, s‑a uitat cum procedează
occidentalii, şi a făcut întocmai. Dacă aceasta e o
Măcar Iohannis, Vela sau Orban sînt inculţi
scuză, trebuie să i‑o acceptăm: cine imită nu se iri‑
tă, sub prurit de gîndire originală. Cum nu le pot
9
sub unghi medical, lor le pot găsi motive de a‑i pri‑
cere nici ignoranţilor fuduli, intelectualii cu mor‑
vi pe jumătate cu milă, pe jumătate cu dispreţ, dar
gă severă, să recunoască faptul că au vorbit des‑
cei trei profeţi ai contaminării mortale au cultură
pre pericolul epidemiei precum viţelul la poarta
medicală, de aceea ei nu aveau voie să muşte din
nouă. A te da competent într‑un domeniu în care
nada statisticilor aduse din condei, cu blocarea
eşti tufă e semn de aroganţă hilară. Cum nu le pot
medicilor anatomopatologi în a săvîrşi necropsii,
cere nici gazetarilor să admită că vria macabră de
căci ştiau prea bine că numai prin autopsie s‑ar
ştiri negre în care ne‑au absorbit ca într‑un vîrtej
fi putut depista adevărata cauză a morţii celor
al groazei a fost o plăsmuire la care au pus umărul
declaraţi ca fiind decedaţi din cauza coronaviru‑
pentru a‑şi păstra ridicată audienţa.
sului. Dar ei au fost cei dintîi care nu şi‑au dorit
Partea bună a acestei pacoste pretins mor‑
aflarea etiologiei deceselor. Li s‑ar fi dat peste cap
tale este că, naivi sau ignoranţi, ambuscaţi sau
proorocirile. Să vîri la grămadă, sub aceeaşi eti‑
cârcotaşi, românii s‑au trezit. Numărul celor care
chetă a mortalităţii virale, pacienţi care oricum
vor mai înghiţi gogoaşa unui nou val mortal de
aveau să moară în acest an, dar de pe urma unor
epidemie va fi tot atât de mare ca numărul celor
boli de o mie de ori mai grave decît maladia epi‑
care au murit de coronavirus. Adică infim. În plus,
demică prin care am trecut, aduce cu voinţa de a
medicii au început să spună adevărul, fie mai ti‑
îndeplini cu orice preţ norma unui măcel care, de
mid, fiindcă le e frică să nu li se desfacă contractul
vreme ce fusese anticipat cu mijloace epidemiolo‑
de muncă, fie mai făţiş, în cazul celor care nu pot
gice, ar fi fost de rău‑augur să nu se încadreze în
fi ameninţaţi cu concedierea. Dar adevărul se va
graficele prevăzute.
afla, şi atunci vreau să‑i văd pe guvernanţi cum
Azi gogoaşa s‑a dezumflat: virulenţa corona‑
ne vor explica cît de eficientă a fost profilaxia cu
virusului e atît de mică, încît nu atinge nici măcar
care au făcut din ţară un lazaret de faliţi. Oricum,
pragul de agresivitate al gripelor sezoniere din fi‑
o altă epidemie de „virulenţa” celei prin care am
ecare an. Epidemia cu coronavirus a fost reală, la
trecut nu va mai apărea decît cu preţul unei revol‑
fel cum gradul de contagiozitate a bolii a fost mare,
te naţionale. Sapienti sat. r
dar mortalitatea ei este ridicolă, pînă într‑atît de
infimă încît, privind înapoi la ultimele
luni, nu poţi să nu izbucneşti în rîs: cum
de aţi putut să ne jucaţi o asemenea
farsă, domnilor? Zilnic în România mor
între 500 şi 600 de oameni, dintre care
99% suferă orice altă maladie în afara
celei virale. Despre ei de ce nu aţi pome‑
nit o vorbă în aceste luni, lăsînd impre‑
sia că, dacă se murea, cauza nu putea fi
decît una singură? Cum aţi putut, dom‑
nilor, să îngroşaţi statisticile minţind cu
bună‑ştiinţă în privinţa mortalităţii pe
care o provoacă acest microb? Cum aţi
putut să aruncaţi ţara în letargie gene‑
rală din pricina unui germene?
Pe a patra categorie (cei lucizi cu
limbă cîrtitoare) şovăi să o descriu pen‑
tru simplul fapt că eu însumi fac par‑
tea din ea. Eigenlob stinkt. Dar ar în‑
semna să fiu iremediabil bleg ca să‑mi
Iulie 2020

n Istorie naţională
Alina Pîrvulescu
Primele monede româneşti
A
pariţia şi dezvoltarea statelor medi‑
evale româneşti, precum şi consfinţi‑
rea statutului lor în sud‑estul Europei
a fost o problemă de natură politică,
militară, religioasă şi economică. Aspectul de ordin
economic este legat în mod direct de dreptul admi‑
nistraţiei de a bate monedă şi de crearea unui sis‑
tem monetar propriu. Sistemul monetar al Ţării Ro‑
mâneşti ia naştere în momentul în care, la nordul
Dunării, comerţul era în plină dezvoltare, intensifi‑
când utilizarea monedei. Alinierea Ţării Româneşti
la sistemele monetare care funcţionau deja în ţările
învecinate a avut raţiuni economice şi a ţinut cont
de relaţiile comerciale tradiţionale. Emisiunile voie‑
vozilor munteni trebuiau să se încadreze în această
direcţie, pentru a putea trece dincolo de graniţele ţă‑
rii şi a fi acceptate şi în aceste state.
Lipsa izvoarelor istorice scrise privind înteme‑
ierea monetăriei Ţării Româneşti, momentul apari‑
ţiei primelor emisiuni medievale ale acestui stat şi
locul în care au funcţionat primele ateliere monetare
plasează mărturiile numismatice în ierarhia princi‑
pală, în vederea rezolvării acestor circumstanţe.
Monedele medievale româneşti au suscitat
interesul cercetărilor încă din secolul al XIX‑lea, de
când datează şi primele încercări de a reconstitui sis‑
temele monetare ale celor două voievodate de la sud
şi est de Carpaţi.
În Ţara Românească, primele monede (du-
caţi şi bani din argint) sunt bătute de Vladislav I
(1364‑1377), numit în izvoare şi Vlaicu Vodă, având
pe ele stema ţării. Cu privire la originea termenului
ducat, acesta apare pentru prima dată în izvoarele
10 istorice româneşti în secolul al XV‑lea, în privilegiul
comercial oferit de Mircea cel Bătrân (1386‑1418)
negustorilor din Braşov. Din textul documentului re‑
zultă că cele două monede ale lui Mircea cel Bătrân
erau diferite, unitatea monetară fiind reprezentată
de ducat, iar subdiviziunea acestuia fiind banul. Ter‑
menul îşi are originea într‑un sistem monetar apă‑
rut pentru prima dată la Veneţia, în anul 1202. Du-
catul (moneda ducelui) s‑a răspândit foarte mult în
Imperiul Bizantin şi în peninsula Balcanică (Serbia,
ţaratul bulgar de la Târnovo) după anul 1204, fiind
regăsit şi sub denumirea de gros sau matapan. Ter‑
menul a fost preluat în Ţara Românească fie datori‑
tă legăturilor comerciale cu oraşele italiene, legături
care au dat şi expresia de galbeni venetici, fie prin le‑
găturile comerciale cu Transilvania, unde nominalul
circula sub denumirea de florin. În secolul al XV‑lea,
de la termenul ducat a derivat cuvântul ducatar, în‑
semnând meşterul care bate moneda.
Primul tip de monedă considerat în literatura
de specialitate drept cea mai veche emisiune mone‑
tară a Ţării Româneşti este caracterizat de prezenţa
pe avers a unui scut despicat, având în primul carti‑
er patru fascii, iar în cel de‑al doilea, o semilună con‑
turnată. Deasupra scutului se află o cruce cu braţele
egale. Pe reversul emisiunilor monetare se află un
coif închis spre stânga cu o cruce sub vizieră. Dea‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
supra coifului este plasată acvila Ţării Româneşti,
cu aripile închise, spre stânga, cu capul întors spre
dreapta, ţinând cu ciocul o cruce. În faţa acvilei sau
dedesubtul acesteia regăsim diferite mărci şi sigle,
semne ale diferitelor succesiuni de emisiuni. Potrivit
standardelor heraldice în descrierea unei steme, ter‑
menii de dreapta şi stânga sunt interpretaţi invers
faţă dreapta şi stânga privitorului.
Coiful, acvila şi scutul reprezintă elementele
heraldice ale blazonului voievodului Ţării Româ‑
neşti, blazon care a devenit şi stema statului. Coiful
demonstra calitatea de nobil a purtătorului, iar em‑
blema, acvila în cazul acesta, distingea purtătorii cu
prilejul diferitelor ocazii, atât pe câmpul de luptă, cât
şi la competiţiile cavalereşti. Se consideră că primele
două reprezentări, coiful şi acvila, au fost dobândite
încă din vremea lui Basarab I (cca. 1310‑1352), în pe‑
rioada domniei lui Carol Robert Anjou (1308‑1342),
care a introdus în cadrul statului ungar regulile he‑
raldice vest‑europene. Adăugarea scutului s‑ar fi re‑
alizat ceva mai târziu, Vladislav I fiind cel care l‑ar
fi adoptat ca o dovadă a dobândirii definitive a inde‑
pendenţei faţă de regatul Ungariei.
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
Reprezentativ pentru circulaţia monetară
din Bucureşti şi împrejurimi, în perioada secolelor
XIV‑XV, este tezaurul descoperit în anul 1926 la li‑
mita dintre judeţele Ilfov şi Ialomiţa, care, conform
informaţiilor mai recente de care dispunem, cuprin‑
dea iniţial un număr de peste 2500 piese româneşti
de la Vladislav I (1364‑1377), toate tipurile, Radu I
(1377‑1383), toate tipurile, Dan I (1383‑1386), Mircea
cel Bătrân (1386‑1418), tipul comun, şi peste 3000 de
monede de la ţarul Ivan Sračimir (1356‑1396), din‑
tre care multe erau falsificate. Dintr‑o menţiune mai
veche, datând din anul 1935, aflăm că acest tezaur
a fost descoperit în apropierea comunei Vlad Ţepeş,
aflată la hotarul dintre Ilfov şi Ialomiţa, şi că iniţial
cuprindea peste 2000 de monede româneşti.
Câţiva ani mai târziu, Petru I (1375‑1391),
domnitorul Moldovei, bate groşi şi jumătăţi de groşi
din argint.
Vreme de aproximativ un secol, voievozii din
ambele principate au continuat să bată fără între‑
rupere monede. În perioada domniei lui Mircea cel
Bătrân, monetăria Ţării Româneşti emite o cantitate
impresionantă de ducaţi de diferite tipuri. Pe unele
monede emise de acest domn apare efigia lui Iisus
Christos, având ca model monedele bizantine, bul‑
găreşti şi sârbeşti, care erau angrenate în circulaţia
monetară din epocă.
În secolele următoare, monetăriile din Moldo‑
va şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari în‑
treruperi cauzate în principal de cadrul politic intern
şi internaţional.
Despot Vodă a instituit, între 1561 şi 1563, un
sistem monetar original pentru Moldova. Legenda
spune că metalul destinat acestor bani a fost obţi‑
nut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici.
Demne de amintit sunt şi monedele domnitorului
Eustatie Dabija (1661‑1665), care bate monedă la
Suceava, în bănăria care exista acolo. Cazul poate
cel mai cunoscut, vizând falsificarea de monedă pe
teritoriul Moldovei, este acela al „şalăilor” contrafă‑
cuţi în domnia lui Istrate Dabija, imitaţii ale şilin-
gilor polonezi şi suedezi aflaţi în circulaţie în ţările
vecine. Moneda moldovenească emisă de acest dom‑
nitor constituie o raritate. În schimb, acesta a pus în
circulaţie multiple falsuri din cupru suflate cu argint
(monede suedeze, poloneze, germane), de pe urma
cărora s‑au făcut câştiguri substanţiale.
Şi în Transilvania s‑au emis monede, în special
ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară
de aramă.
Ca urmare a încetării emisiunilor monetare
proprii pe piaţa monetară a Ţării Româneşti, în se‑
colul al XVI‑lea au pătruns nominaluri străine, aşa
încât la mijlocul secolului al XVII‑lea circulau în cele
două Principate monede ale altor state, emisiuni ale
Imperiului Otoman, dar şi monede ungureşti, po‑
loneze, lituaniene, ruseşti, ragusane şi italiene. În
ciuda alinierii la politica economică otomană, Ţara
Românească a profitat de toate circumstanţele favo‑
rabile, de greutăţile financiare prin care a trecut Im‑
periul Otoman în acest interval, pentru a‑şi afirma
propriile interese, factori care au determinat pătrun‑
derea pe piaţa monetară a ţării a unei mari varietăţi
de nominaluri străine (denari ungureşti, groşi şi tri-
pli groşi din spaţiul monetar polonez, kreuzeri aus‑
trieci, copeici ruseşti, monede ragusane). Începând
cu anul 1658, emisiunilor străine li se vor alătura şi
monedele Ţării Româneşti, în perioada domnitorului
Mihail Radu (1658‑1659), care a încercat o relansare
a emisiunilor monetare proprii. Mihail Radu, cunos‑
cut şi sub numele de Mihnea al III‑lea, a adoptat o
monedă nouă, şilingul, o piesă divizionară din bronz
destinată tranzacţiilor comerciale curente, care a ră‑
mas însă izolată în scurt timp. În a doua jumătate a
secolului al XVI‑lea, încep să pătrundă în Ţara Ro‑
mânească nominaluri din argint cu valori ridicate,
precum guldenul, talerul sau realul, provenind din
statele germane, Imperiul Romano‑German, Ţările
de Jos sau Regatul Spaniei.
Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Con‑
stantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de mo‑
nede – medalii aniversare, din aur şi din argint, ce
purtau pe avers efigia domnitorului.
În ciuda alinierii la politica
economică otomană, Ţara
Românească a profitat de toate
circumstanţele favorabile, de
greutăţile financiare prin care a
trecut Imperiul Otoman în acest
interval, pentru a‑şi afirma propriile
interese
Aşa cum ne arată şi literatura de specialitate,
piesele emise de Constantin Brâncoveanu au stârnit
multe controverse. Punem aceste diferenţe de opinii
pe seama lipsei unor documente oficiale care ar putea
lămuri natura acestor emisiuni. Lipsa unor înscrisuri
se poate datora faptului că aceste emisiuni nu au cir‑
culat efectiv pe piaţă, moneda neavând niciun rol eco‑
nomic din cauza morţii neaşteptate a emitentului, la
aproape un an de la baterea pieselor. Este bine‑cunos‑
cut faptul că, în anul 1714, cu complicitatea familiei
Cantacuzinilor hotărâţi să‑l înlăture cu orice preţ din
scaunul ţării, domnitorul a fost arestat şi decapitat de
turci, după o serie de urzeli ale duşmanilor, între care
putem aminti denunţurile la Poartă cum că ar întreţi‑
ne corespondenţă secretă cu austriecii, ruşii, polonezii
şi veneţienii, prezentat ca jecmănitor al săracilor şi
al ţării, depunând averi uriaşe la băncile din Vene‑
ţia, averi cu care ar fi vrut să se întreţină în cazul
în care ar urma să fugă în Transilvania, unde poseda
terenuri, şi că ar fi bătut monede de aur. Având ca
principal scop să asigure domnia fiului său, stolnicul
Constantin Cantacuzino a trimis Imperiului Otoman
o monedă din aur, în vederea demonstrării nesupune‑
rii domnitorului faţă de Poartă, oferind toate asigu‑
rările autorităţilor otomane că vistieria Principatului
era plină de astfel de monede. Încă de la jumătatea
secolului al XVI‑lea, de la stabilirea cunoscutelor le‑
gături cu domnii şi cu pretendenţii la domnie, până la
jumătatea secolului al XIX‑lea, în ajunul proclamării
independenţei Principatelor, Imperiul Otoman a ţi‑
nut să‑şi afirme faţă de cele două Principate dreptul
regalian al sultanului de a bate monedă. În cazul lui
Constantin Brâncoveanu, această din urmă acuzaţie
a reprezentat cel mai probabil un pretext, dar, cumu‑
lată cu celelalte învinuiri, baterea de monedă cu efigia
şi titlul princiar avea să producă un efect puternic.
Cercul de duşmani din jurul domnitorului înţelegea
foarte bine mentalitatea autorităţilor otomane, aşa
încât respectiva acuzaţie a avut consecinţele scontate.
După uciderea domnitorului, autorităţile otomane au
confiscat din vistieria statului toate piesele emise de
Brâncoveanu, pe care le‑au topit. Acesta este şi moti‑
vul pentru care aceste emisiuni sunt extrem de rare,
pentru că probabil au scăpat foarte puţine piese, stu‑
dii mai noi avansând ipoteza potrivit căreia o parte a
exemplarelor a fost ascunsă de apropiaţi ai domnito‑
rului, dornici eventual de a avea o amintire de la el.
În ceea ce priveşte nominalurile, se poate con‑
stata că ele au fost bătute după valorile ponderale
ale ducaţilor, talerilor şi guldenilor. În baza pieselor
păstrate în zilele noastre, acestea pot fi clasificate
astfel: emisiuni din aur de câte 5 şi 6 ducaţi şi emi‑
siuni din argint, de tipul talerilor, al jumătăţilor de
taler, precum şi al pieselor de 2 guldeni şi jumătate
sau 5 guldeni. Variantele ponderale sunt explicabile,
ele fiind stabilite conform gramajelor diferitelor no‑
minaluri care circulau pe piaţă, în Europa Centrală.
Nu putem exclude nici ipoteza conform căreia emi‑
siunile brâncoveneşti ar fi fost bătute, şi chiar con‑
trafăcute, după anul 1714 sau chiar în vara acelui
an, având posibil ca principal scop fie răspândirea
lor în vederea agravării capetelor de acuzare, fie din
raţiuni comerciale. r
Clubul Ideea Europeană
I. Trianon. După 100 de ani
A
sociaţia Contemporanul, în par‑
teneriat cu Academia Română,
Institutul Cultural Român şi Mu‑
zeul Municipiului Bucureşti, a or‑
ganizat – în cadrul Centenarului Marii Uniri – o
serie de conferinţe, prelegeri şi lecturi publice
cu genericul Trianon. După 100 de ani. Ce sem‑
nificaţie are Tratatul de la Trianon? Cum arată
acest eveniment major, aşezat în contextul istoric
al primelor decenii ale secolului al XX‑lea? Cum e
perceput evenimentul desfăşurat la Palatul Ma‑
rele Trianon de la Versailles în ziua de vineri, 4
iunie 1920 – un eveniment de anvergură, la care
au participat reprezentanţi ai 22 state?
„Pentru România – afirmă istoricul Vasi‑
le Puşcaş –, semnarea Tratatului de la Trianon
(1920) a însemnat recunoaşterea internaţională
a fruntariilor postbelice, în cea mai mare parte o
consecinţă a aplicării principiului autodetermină‑
rii naţionale, cel care a fost considerat principa‑
lul pilon al Doctrinei Păcii, la sfârşitul Primului
Război Mondial. Dar un Tratat de pace conţinea
şi alte aranjamente între părţile semnatare, care
intenţionau să aşeze evoluţiile viitoare pe o cale
juridico‑politică, economică, financiară, socială,
culturală etc. Starea de pace era doar deschisă de
momentul semnării Tratatului de pace, «dinamica
păcii» – cum o numea Nicolae Titulescu – depin‑
zând de modul în care părţile adoptau o atitudine
constructivă sau distructivă. Aceasta este o con‑
cluzie evidentă a raportării părţilor la sistemul
Tratatelor de la Versailles (1919‑1920), inclusiv
Tratatul de la Trianon”.
Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Ro‑
mâne, este de părere că „evident, Tratatul de la
Trianon are importanţa sa internaţională şi naţi‑
onală greu de estimat şi imposibil de minimalizat:
el a legitimat voinţa dreaptă a poporului român
şi ne‑a întărit în plan internaţional o moştenire
scumpă. Popoarele cărora li s‑a recunoscut drept‑
atea istorică prin tratatul de la Trianon au cuvânt
să‑l apere şi să‑i susţină justeţea, din moment ce
toate tratatele internaţionale care i‑au urmat l‑au
confirmat. Cu alte cuvinte, cu excepţia imperiului
rusesc (care s‑a refăcut mereu în diferite forme),
toate celelalte imperii destrămate de popoare în
1918 au rămas doar o amintire istorică. În schimb,
statele polonezilor, românilor, cehilor, slovacilor,
croaţilor, lituanienilor, letonilor, estonilor etc.,
create, recreate, întregite sau renăscute după Pri‑
mul Război Mondial, au rămas şi dăinuie şi as‑
tăzi. În consecinţă, prima noastră menire este să
ducem mai departe moştenirea lăsată de acei mari
bărbaţi de stat şi «părinţi ai patriei» care au con‑
struit deciziile de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba
Iulia şi care au făcut posibil Trianonul. Este bine
să medităm din când în când asupra acestei moş‑
teniri şi să nu ne întrebăm atât – ca să parafrazez
o mare conştiinţă a lumii – ce ne‑a dat nouă ţara,
cât ce i‑am dat noi ţării”.
Istoricul, profesorul şi diplomatul Dumi‑
tru Preda descrie acea zi de vineri, 4 iunie 1920,
astfel: „La 4 iunie 1920, în eleganta galerie «Co‑
telle» care leagă palatul Marele Trianon de Tri‑
anon‑sous‑Bois (aripa dreaptă) de la Versailles,
într‑o atmosferă solemnă, dar sobră, începând
cu ora 16.30, s‑a desfăşurat ceremonia semnării
celui de‑al patrulea Tratat de pace de către Pu‑
terile Aliate şi Asociate, de data aceasta cu Un‑
garia, unul din statele succesorale ale fostului
Imperiu Habsburgic. Completând Tratatul de la
Saint‑Germain‑en‑Laye cu Austria, noul docu‑
ment a sancţionat definitiv procesul de dezagre‑
gare a monarhiei bicefale. Aplicându‑se principiul
autodeterminării naţionale – «una din cele mai
mari forţe spirituale ale istoriei moderne», cum îl
definea distinsul jurist român George Sofronie –,
la Trianon s‑a autentificat acest înalt concept de
conştiinţă a omenirii, fiind înscris ca o normă de
bază în dreptul ginţilor şi morala internaţională.
Tratatul, fructul unor eforturi considerabile
de aproape un an şi jumătate, s‑a conformat rigu‑
ros datelor naţional‑demografice, istorice, cultura‑
le şi social‑economice, ca şi cri‑
teriilor de securitate colectivă.
Din partea română şi‑au înscris
numele pe textul său Dr. Ioan
C. Cantacuzino (ministru de
stat) şi Nicolae Titulescu (fost
ministru de Finanţe, de la 20
aprilie 1920, Prim‑delegat la
Conferinţa de pace), iar din par‑
tea ungară de Ágost (Gaston) de
Benárd (ministrul Muncii şi Să‑
nătăţii Publice) şi Alfréd Dras‑
che‑Lázár de Thorda (ministru
plenipotenţiar); alături de ei, re‑
prezentanţii Statelor Unite ale
Americii, Marii Britanii, Fran‑
ţei, Italiei, Japoniei (desem‑
nate drept Principalele Puteri
Aliate şi Asociate), precum şi
celelalte Puteri Aliate şi Asoci‑
ate: Belgia, Ceho‑Slovacia, Chi‑
na, Cuba, Grecia, Nicaragua,
Panama, Polonia, Portugalia,
Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven,
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Cehoslovaciei (în total, 22 state). Tratatul a fost ra‑
tificat de Corpurile Legiuitoare ale României la 17
august (Senatul) şi, respectiv, 20 august 1920 (Ca‑
mera Deputaţilor), fiind sancţionat la 30 august
1920 de către Regele Ferdinand I. La 14 noiembrie
el a fost acceptat şi de Adunarea Naţională a Unga‑
riei şi a intrat în vigoare la 26 iulie 1921, după ce,
în prealabil, fusese consacrat şi de celelalte Puteri
semnatare.
Referindu‑se la semnificaţia acestui ma‑
jor document internaţional, în şedinţa Adunării
Deputaţilor din 4 aprilie 1934, Nicolae Titulescu
avea să sublinieze: «Tratatul de la Trianon apare
tuturor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal,
ca o consfinţire a unei ordini de drept cu mult mai
redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire
şi de suferinţe comune au săpat‑o în conştiinţa is-
torică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc,
în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon
evocă mai curând ideea unei completări decât ide-
ea unei amputări».
Drumul parcurs de neamul românesc de la 1
Decembrie 1918 la 4 iunie 1920 – interval istoric
decisiv în devenirea modernă a Statului său inde‑
pendent, unitar şi suveran – se constituie într‑un
exemplar parcurs în care voinţa politică, depăşind
numeroase egoisme şi scăderi morale, a reuşit să
îmbine cu succes acţiuni diplomatice consecvente
şi perseverente cu efortul disciplinat şi curajos al
armatei sale, caracterizat de contemporani drept
o contribuţie valoroasă la stabilitatea şi pacea pe
continentul european, care a împiedicat hotărâtor
propagarea bolşevismului în Europa centrală.”
(Din vol. Trianon! Trianon! Un secol de mitologie
politică revizionistă, Coordonatori: Vasile Puşcaş,
Ionel N. Sava. Prefaţă şi postfaţă de Vasile Puş‑
caş. Proiect editorial dedicat Centenarului Marii 11
Uniri, apărut sub egida Institutului de Istorie
„George Bariţiu” al Academiei Române şi a Fun‑
daţiei Transilvania Leaders, Editura Şcoala Arde‑
leană, 2020)
În cadrul proiectului naţional Trianon. După
100 de ani, iniţiat de Asociaţia Contemporanul şi
revista Contemporanul. Ideea europeană – care
apare sub egida Academiei Române – ţin confe‑
rinţe şi prelegeri scriitorii, istoricii, diplomaţii şi
profesorii Dumitru Preda, Eugen Uricaru, Adrian
Majuru, Vasile Puşcaş şi Mircea Platon. Iar po‑
eţii Aura Christi şi Ion Mureşan, pianistul Josu
De Solaun ne vor oferi prilejul să vedem România,
credinţa, iubirea, frumuseţea, solidaritatea şi pri‑
etenia prin ocheanul poeziei.
Evenimentele sunt şi vor fi difuzate pe reţe‑
lele new media între 4 iunie 2020 şi 4 iulie 2020.
Calde mulţumiri tuturor partenerilor, inclusiv
TVR Cluj şi directorului Visual Joy Production,
Marian‑Cornel Merinţoni.
Parteneri: Academia Română, Institutul Cultural Ro‑
mân, Muzeul Municipiului Bucureşti, Asociaţia Publi‑
caţiilor Literare şi Editurilor din România (instituţie
sub a cărei egidă funcţionează peste 80 de publicaţii
de cultură şi edituri), Visual Joy Production, Muzeul
Naţional al Literaturii Române, TVR Cluj, Fundaţia
Culturală Ideea Europeană, Agentiadecarte.ro, Revista
Contemporanul
Iulie 2020

Ioan-Aurel Pop
Importanţa Tratatului
de la Trianon
S
ărbătoririle, aniversările şi comemo‑
rările fac parte din viaţa cotidiană a
popoarelor civilizate. Ne gândim şi la
înfrângeri, aşa cum ne gândim şi la
victorii, le readucem pe toate, din când în când, în
memorie, fiindcă din toate avem de învăţat. Sunt
regimuri politice şi popoare care accentuează tra‑
gediile, precum sunt altele care glorifică împli‑
nirile. Românii nu s‑au gândit niciodată cu prea
multă insistenţă la nereuşitele lor istorice – şi au
fost destule de‑a lungul vremii! –, preferând amin‑
tirea, uneori prea apăsată, a victoriilor. Poate să
se reflecte în această atitudine şi câte ceva din fi‑
rea noastră de popor latin. Vecinii sârbi, de exem‑
plu, dimpotrivă, au făcut din tragica bătălie de la
Kossovopolje, din 1389 (în urma căreia turcii au
luat iniţiativa în regiune), un moment de referinţă
pentru identitatea lor naţională şi un simbol al sa‑
crificiului pentru credinţă. Vecinii unguri au găsit
cu cale să considere anumite înfrângeri situate
de‑a lungul istoriei lor drept evenimente memora‑
bile sau chiar sărbători naţionale. Epoca Modernă
începe, de exemplu, în istoria Ungariei, în 1526,
odată cu „dezastrul” de la Mohács; 15 martie 1848
(când s‑a decis, între altele, „unirea Transilvaniei
cu Ungaria”) marchează gloria unei revoluţii pier‑
dute; 23 octombrie 1956 este ziua altei revoluţii
înăbuşite în sânge, de data aceasta de tancurile
sovietice; 4 iunie 1920 este ziua „catastrofei” de la
Trianon etc.
12 În ultima vreme tot auzim de numele de
Trianon, legat de semnarea, în urmă cu un secol,
a unui tratat de pace. La finele Primului Război
Mondial, s‑a încheiat câte un tratat de pace de că‑
tre toate puterile învingătoare la un loc cu fiecare
dintre statele învinse luate separat. De aceea, în
anii 1919‑1920, s‑au semnat la Paris şi în împre‑
jurimi cinci documente care puneau capăt oficial
războiului. Tratatul de la Trianon este ultimul
din seria celor cinci. Se cheamă aşa după numele
palatului numit Marele Trianon, de lângă somp‑
tuosul Versailles. Dacă nu se semna acolo acest
tratat dintre puterile aliate şi asociate şi Ungaria,
probabil că puţini români ar fi auzit de Trianon.
Documentul regla toate problemele dintre învin‑
gători şi Ungaria, care, la declanşarea războiului,
nu fusese subiect de drept internaţional. De fapt,
pentru prima oară după circa o jumătate de mi‑
leniu (1541‑1920), Ungaria redevenea o ţară in‑
dependentă, recunoscută oficial ca atare tocmai
prin acest înscris. Tratatul consfinţea, între multe
alte lucruri, desprinderea din teritoriul Ungariei
istorice („Ungaria coroanei Sfântului Ştefan”) a
tuturor teritoriilor (ţări, provincii) în care ungu‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
rii erau minoritari sub aspect demografic. Aceste
teritorii erau, în principal, Croaţia şi Voivodina,
Slovacia şi Transilvania, care au fost recunoscute
ca făcând parte din Regatul Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor, Cehoslovacia şi, respectiv, România.
Prin aceste decizii (şi prin cele ale Tratatului de
la Saint Germain), „Ungaria istorică” pierdea în
favoarea populaţiilor majoritare, care‑şi decisese‑
ră destinul în 1918, cam două treimi din teritoriu.
Acest document, ale cărui prevederi sunt valide,
în general, şi astăzi, este prezentat de propaganda
maghiară drept „cea mai mare nedreptate istorică
făcută de către marile puteri occidentale Ungari‑
ei eterne, stăpâna Bazinului Carpatic”. De aceea,
mulţi maghiari văd în Tratatul de la Trianon mo‑
mentul destrămării Ungariei, în urma „răpirii” de
către marile puteri a „provinciilor sale istorice”,
anume Transilvania, Slovacia, Croaţia etc.
Care este realitatea? Mulţi spun astăzi, în
plin relativism, că adevărul este aşa cum îl vede
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
fiecare („adevărul semnificaţie”), ceea ce este,
însă, evident, lipsit de consistenţă logică. Când
vorbim despre noua arhitectură a Europei Centra‑
le şi de Sud‑Est de după Primul Război Mondial,
este obligatoriu să facem distincţie între realităţi‑
le de fapt şi cele de drept. De fapt, toată ordinea
veche a regiunii s‑a prăbuşit în anul 1918, când
au căzut patru imperii şi s‑au format noi state ori
s‑au întregit altele, după criterii etnice şi naţiona‑
le. Cauza acestei imense schimbări a fost, fără în‑
doială, lupta de emancipare naţională a popoare‑
lor, declanşată în secolul al XVIII‑lea şi ajunsă la
apogeu în „secolul naţionalităţilor” şi la anii 1900.
Ocazia schimbării iminente a fost, fără îndoială,
războiul mondial, „marele război”, care a favorizat
împlinirea voinţei popoarelor, pe fondul înfrân‑
gerii Puterilor Centrale. De drept, noua ordine a
fost acceptată în anii 1919‑1920, prin pomenitele
tratate de pace.
Pentru români, cehi, slovaci, croaţi etc., mo‑
mentul culminant al schimbărilor a fost toamna
anului 1918. Tratatul de la Trianon înseamnă
pentru aceste popoare doar desăvârşirea proce‑
sului, prin consfinţirea internaţională a unei re‑
alităţi preexistente. În viziunea acestor popoare,
nu marile puteri au creat România Întregită, Slo‑
vacia (în cadrul Cehoslovaciei) şi Croaţia (în ca‑
drul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor),
ci chiar popoarele respective, prin elitele lor, în
urma mişcărilor de emancipare naţională. Este
clar pentru oricine că nu Trianonul a hotărât des‑
trămarea Imperiului Austro‑Ungar, ci chiar naţi‑
unile care nu au mai vrut să trăiască în „închisoa‑
rea popoarelor”.
România de la 1918 s‑a legitimat
în lume, iar legitimarea au făcut‑o
instanţele internaţionale de atunci
şi au repetat‑o mereu cele care au
urmat, până astăzi
Pentru români, Tratatul de la Trianon nu
are cum să fie considerat drept înfăptuitor al uni‑
rii Transilvaniei cu România, din moment ce acest
document a oficializat doar, în plan internaţional,
o realitate mai veche. Unirea provinciilor româ‑
neşti, inclusiv a Transilvaniei, cu România nu s‑a
făcut în urma tratatelor încheiate de învingători
cu statele învinse (prin urmare, nici în urma Tri‑
anonului), ci datorită mişcării de emancipare na‑
ţională, culminate cu deciziile luate la Chişinău,
Cernăuţi şi Alba Iulia. Tratatul de la Trianon nu a
hotărât unirea Transilvaniei cu România, ci doar
a consfinţit în plan internaţional actul înfăptuit
de români în 1918. Frontierele României Întregi‑
te nu au fost recunoscute doar la Trianon, ci şi la
Saint‑Germain (graniţa de nord‑est a României,
cu Polonia), Neuilly‑sur‑Seine (graniţa de sud‑est,
cu Bulgaria; astfel, pentru români, Trianonul este
doar un episod juridic, legat de graniţa de vest a
României (este drept, extrem de importantă), din
epopeea Marii Uniri.
În consecinţă, acţiunile organizate de Româ‑
nia la cei o sută de ani trecuţi de la semnarea Tra‑
tatului de la Trianon se corelează, în general, cu
acelea ale ţărilor şi popoarelor eliberate la 1918 de
Tot ceea ce face România legat de
centenarul Trianonului trebuie
să fie detaşat de contingent,
trebuie tratat fără înverşunare şi
încadrat în contextul general de
recunoaştere a noii arhitecturi a
Europei prin sistemul de tratate de
la Paris (Versailles, Saint Germain,
Neuilly‑sur‑Seine, Trianon şi Sèvres)
din 1919‑1920
sub dominaţia austro‑ungară. Este bine ca aceste
acţiuni să se refere la recunoaşterea internaţio‑
nală a deciziilor popoarelor, la noua arhitectură
europeană de după Marele Război, care nu este
decizia Marilor Puteri; marile puteri nu au făcut
decât să recunoască actele popoarelor eliberate.
Aceste popoare din vecinătatea României au în‑
văţat să nu fie la remorca ofensivei ungare, să nu
răspundă mereu şi punctual provocărilor venite
de la Budapesta. Partea ungară urmăreşte să se
întâmple tocmai acest lucru şi, din păcate, mulţi
români cad în această capcană.
Argumentele principale ale Ungariei împo‑
triva Trianonului erau bazate, la 1920, pe dreptul
istoric, pe dreptul sabiei, pe „misiunea civilizatoa‑
re a maghiarilor în Bazinul Carpatic”. De altmin‑
teri, în anumite documente orchestrate de cercuri
oficioase ale Budapestei, se iterează şi astăzi ide‑
ea rasistă că, la 1920, marile puteri occidentale
au dat Transilvania, „perla Regatului Ungariei”,
pe mâna „necivilizatei Românii balcanice”. Argu‑
mentele României, Slovaciei, Croaţiei etc. se cen‑
trează pe etnia majorităţii populaţiei, pe decizia
majorităţii populaţiei, pe dreptul popoarelor de
a‑şi hotărî singure soarta (principiul autodetermi‑
nării popoarelor, susţinut şi impus de SUA prin
preşedintele Woodrow Wilson). După cum se vede,
este vorba despre două viziuni complet diferite.
În dreptul internaţional, nici la 1919‑1920 şi nici
acum, argumentele Ungariei nu au validitate, nu
fac parte din arsenalul democraţiei şi nu au fost
recunoscute de către comunitatea internaţională.
Poziţia Ungariei este singulară, izolată, pe când
poziţia României este împărtăşită de mai mulţi
actori în cadrul configuraţiei internaţionale.
Deciziile de recunoaştere a noilor state şi a
celor întregite la 1918 au fost revalidate (în mare
măsură) după al Doilea Război Mondial, apoi la
Conferinţa de la Helsinki (1975) şi apoi după că‑
derea Cortinei de Fier. Pentru noi, pentru români,
este dureros că au rămas în vigoare urmările
Pactului Ribbentrop‑Molotov (încheiat la 23 au‑
gust 1939), care, deşi a fost denunţat, produce, în
continuare, efecte. Dar acest fapt grav nu are le‑
gătură cu Trianonul. Graniţa de vest a României
cu Ungaria, cu excepţia episodului din 1940‑1944
(petrecută în timpul unui regim totalitar fascist,
condamnat de toate instanţele internaţionale), a
rămas de un secol neschimbată, fiind considerată
expresia relaţiilor democratice şi a principiilor in‑
ternaţionale de convieţuire paşnică.
Unirea Transilvaniei cu România nu a fost
actul unei elite (deşi elita l‑a votat), ci un act de‑
mocratic cu caracter plebiscitar: 1228 de delegaţi,
aleşi şi numiţi din partea unităţilor administra‑
tiv‑teritoriale, partidelor politice, bisericilor, aso‑
ciaţiilor profesionale, femeilor, studenţilor etc.,
au votat la 1 Decembrie 1918 nu doar în numele
lor individual, ci şi al milioanelor de români care
le‑au delegat dreptul de vot, prin documente de în‑
credinţare, numite „credenţionale” (publicate re‑
cent, în cele opt volume ale lucrării monumentale
numite Construind Unirea cea Mare, elaborate de
Universitatea „Babeş‑Bolyai”). Prin urmare, un
vot exprimat la Alba Iulia este votul a zeci şi sute
de români, iar toate cele 1228 de voturi reprezin‑
tă, de fapt, poziţia tuturor românilor transilvani.
Conform recensămintelor austro‑ungare, românii
reprezentau majoritatea absolută a Transilvaniei
(cu Banatul, Crişana şi Maramureşul).
După orice război, oriunde şi oricând în
lume, au fost învinşi şi învingători. Întotdeauna,
învinşii au fost pedepsiţi, iar învingătorii au decis
soarta ţărilor din zona lor de acţiune. Însă, pentru
 Românii, polonezii, cehii, slovacii,
croaţii, lituanienii, letonii, estonienii
şi mulţi alţi europeni celebrează
tratatele de pace de la Paris tocmai
fiindcă acestea au acceptat deciziile
popoarelor de formare a noilor state
naţionale şi federale, pe ruinele
imperiilor german, austro‑ungar,
ţarist şi otoman
prima oară în istorie, învingătorii din Primul Răz‑
boi Mondial au fost obligaţi să ţină seama, în pro‑
porţie covârşitoare, de voinţa popoarelor implica‑
te. Învinşii, ca întotdeauna, au avut frustrările şi
suferinţele lor, dar, în cazul special al poporului
maghiar, o parte din elită (cea de extracţie nobili‑
ară) a cultivat mentalitatea de victimă obligată să
se răzbune. În consecinţă, tot ceea ce face Româ‑
nia legat de centenarul Trianonului trebuie să fie
detaşat de contingent, trebuie tratat fără înverşu‑
nare şi încadrat în contextul general de recunoaş‑
tere a noii arhitecturi a Europei prin sistemul de
tratate de la Paris (Versailles, Saint Germain, Ne‑
uilly‑sur‑Seine, Trianon şi Sèvres) din 1919‑1920.
România de la 1918 s‑a legitimat în lume, iar le‑
gitimarea au făcut‑o instanţele internaţionale de
atunci şi au repetat‑o mereu cele care au urmat,
până astăzi.
Istoria este interpretată diferit de către dife‑
ritele popoare. Românii, polonezii, cehii, slovacii,
croaţii, lituanienii, letonii, estonienii şi mulţi alţi
europeni celebrează tratatele de pace de la Paris
tocmai fiindcă acestea au acceptat deciziile popoa‑
relor de formare a noilor state naţionale şi fede‑
rale, pe ruinele imperiilor german, austro‑ungar,
ţarist şi otoman. Este drept că aceste realităţi noi
au fost acceptate de către puterile aliate şi asoci‑
ate, învingătoare în cadrul Primului Război Mon‑
dial. Dar aşa s‑a întâmplat de când este lumea.
De‑acum un secol şi până astăzi, alte decizii cu
putere juridică internaţională au confirmat – în
linii mari – tratatele din anii 1919‑1920 şi exis‑
tenţa statelor naţionale din regiune, aşa că orice
discuţie nostalgică despre vechi imperii şi state
multinaţionale devine caducă. Mai ales că astăzi
statele şi popoarele din fosta „Europă de Răsărit”
comunistă militează pentru integrarea cât mai
deplină în Uniunea Europeană. Sau, mai exact, în
viziunea României, aşa ar trebui să facă.
Între poziţiile oficiale ale Ungariei şi Româ‑
niei este o diferenţă de accent, dar accentul este
grav. România vede noul eşichier politic‑teritorial
al Europei Centrale ca parte a unui proces înfăp‑
tuit de popoare (1918) şi legitimat de marile pu‑
teri (1919‑1920), pe când Ungaria vede doar legiti‑
marea şi doar momentul 1920, neglijând complet
rolul popoarelor.
Evident, Tratatul de la Trianon are impor‑
tanţa sa internaţională şi naţională greu de esti‑
mat şi imposibil de minimalizat: el a legitimat vo‑
inţa dreaptă a poporului român şi ne‑a întărit în
plan internaţional o moştenire scumpă. Popoarele
cărora li s‑a recunoscut dreptatea istorică prin
tratatul de la Trianon au cuvânt să‑l apere şi să‑i
susţină justeţea, din moment ce toate tratatele
internaţionale care i‑au urmat l‑au confirmat. Cu
alte cuvinte, cu excepţia imperiului rusesc (care
s‑a refăcut mereu în diferite forme), toate celelalte
imperii destrămate de popoare în 1918 au rămas
doar o amintire istorică. În schimb, statele polone‑
zilor, românilor, cehilor, slovacilor, croaţilor, litu‑
anienilor, letonilor, estonilor etc., create, recreate,
întregite sau renăscute după Primul Război Mon‑
dial, au rămas şi dăinuie şi astăzi. În consecinţă,
prima noastră menire este să ducem mai departe
moştenirea lăsată de acei mari bărbaţi de stat şi
„părinţi ai patriei” care au construit deciziile de la
Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia şi care au făcut
posibil Trianonul. Este bine să medităm din când
în când asupra acestei moşteniri şi să nu ne între‑
băm atât – ca să parafrazez o mare conştiinţă a
lumii – ce ne‑a dat nouă ţara, cât ce i‑am dat noi
ţării. r
Trianon după 100 de ani.
România văzută prin ocheanul poeziei
Aura Christi
Lecţia de libertate
Sfinţi trişti, cu aure negre,
ciuruiţi de gloanţe, sudalme,
transformaţi în paznici ai grânelor,
apoi în paznici ai armelor şi soldaţilor;
trataţi cu evlavie de păsări şi câini,
sfinţi trecuţi prin furcile caudine,
nefiresc de senini, apropiaţi şi străini...
Învăluiţi în aburul unui surâs
abia înţeles, admiraţi în tăcere,
strânşi unii în alţii, ca sufletul în suspin,
ca valul crescut din miezul altui val,
care ezită să-şi tragă răcoarea
din văzduh, din vulturi, din mal...
Sfinţi stinşi aproape, cu privirile arzând,
cu aripile lipite de trupul firav, apărat
de zale, una din aceste aripi mi-a ţinut
de cald, mi-a fost cer, pe urmă pământ,
în timp ce în curtea sfintei ctitorii
l-am urmărit în tăcere pe Iisus
ceva de neînţeles pe nisip desenând...
Sfinţi negri, cu rădăcina pierdută
în negura unui aproape uitat mit,
care spune că tristeţea e cerul
condorilor, speranţa e aerul
respirat de statuile de granit.
Sfinţi cu aura neagră
Tăcere în toate. Se-abate încet
liniştea peste culmi şi coame line
de dealuri şi ziduri şi nouri... Cine
trece prin foc, sabie, cer, e profet
sau ceea ce buimac numim rătăcit,
ferindu-ne privirile temător...
Aici de secole învie şi mor
aceiaşi sfinţi surpaţi în taină şi mit.
Sfinţi cu aure negre, de departe
veniţi, în câteva ceasuri prea sfinte
au dat buzna în cetatea cu şapte
coline, se roagă, ne-aduc aminte
tot ce-au văzut în marea vieţii carte,
lumina o răscolesc în morminte...
De când mă ştiu
După ce m-a învăţat că totul
se plăteşte cu sânge, zeul meu
e, totuşi, bun cu mine, deşi eu
nu merit nici o privire a lui.
Tot ce sunt nu merită
nici sandaua să i-o atingă.
Dar prin părţile noastre,
har Domnului, nu se judecă
după merit. Dacă altminteri
totul era, eu de mult pe rug
aş fi fost arsă de vie. Şi nimeni
n-ar fi sărit să-l stingă, deoarece,
de când mă ştiu, nu pricep
din ce cauze obscure, eu am stat
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
gură-cască la ceea ce nu se cuvine văzut.
De când mă ştiu, cu capul plecat,
cu-acelaşi surâs blând sfâşiat, uitat
de cineva pe chip, eu nu fac decât
acelaşi, mereu acelaşi lucru:
zeul meu îl ascult,
îl aştept şi-l urmez
dintr-un amestec de sfială,
smerenie şi încă ceva nu tocmai
bine definit. Dar zeul nu vine
întotdeauna. El vine când vede
că nu se mai poate fără mine.
Şi-atunci, ce-mi rămâne, când mă regăsesc
faţă în faţă cu desăvârşita-i absenţă?
Să o fac pe pândacul? Când el nu se-arată,
totul pare şi chiar aşa este: prădat, vândut,
trădat, în picioare călcat
în piaţa publică, printre cruci,
unde de o vreme, straniu,
o linişte apocaliptică s-a lăsat,
de stai înşurubat locului
şi, câteodată, îţi vine
la capătul lumii să te duci.
Dar tu eşti la capătul unei lumi,
murmur. Şi tremur. Tot tremur. 13
Cum e să te simţi acasă – în exil?
Cum e să te simţi acasă, mereu,
în arenă? În ţara mea şi copiii ştiu
să răspundă la astfel de întrebări,
pentru că bărbaţii noştri secole
de-a rândul au fost plecaţi la luptă,
iar femeile i-au aşteptat. Pe unii şi azi
îi aşteaptă. Şi eu ce am făcut? Eu?!
Eu scriu poeme de când mă ştiu
şi îmi aştept zeul, da, acelaşi,
mereu acelaşi zeu.
Din romanul în versuri Geniul inimii,
Editura Ideea europeană, 2017
Semnal editorial
Aura Christi,
Orbita zeului
în versiune
ebraică
Traducere de
Menachem Falek
Editura Emda,
2020
Tel Aviv, Israel
„Orbita zeului”/
„The God’s Orbit”
Traducere în
limba engleză de
Adam Sorkin şi
Petru Iamandi
Editura Mica
Press, 2020
Marea Britanie
Iulie 2020

Dumitru Preda
Trianon, 4 iunie 1920‑2020
„O stare de lucruri chiar milenară nu are temei
să dăinuiască când s‑a constatat că e contrară dreptă-
ţii. […] După matură chibzuinţă, Puterile Aliate şi Aso-
ciate au decis să nu modifice pe nici un punct, clauzele
teritoriale conţinute în condiţiile de pace. Dacă s‑au
hotărât la aceasta, cauza este că s‑au convins că orice
modificare a fruntariilor fixate de ele ar aduce inconve-
niente şi mai grave decât acelea pe care le denunţă de-
legaţia ungară. Voinţa popoarelor s‑a exprimat în zilele
de octombrie şi decembrie 1918, când Dubla Monarhie
s‑a năruit şi când populaţiunile de mult timp opri-
mate s‑au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi
sau cehoslovaci. Evenimentele care s‑au produs de la
această epocă constituie tot atâtea mărturii noi despre
sentimentele naţionalităţilor pe vremuri subjugate sub
coroana Sfântului Ştefan”.
Alexandre Millerand, Preşedintele Franţei
D
rumul parcurs de neamul româ‑
nesc de la 1 Decembrie 1918 la 4
iunie 1920 – interval istoric decisiv
în devenirea modernă a Statului
său independent, unitar şi suveran – se constituie
într‑un exemplar parcurs în care voinţa politică,
depăşind numeroase egoisme şi scăderi morale, în
circumstanţe externe complicate, a reuşit să îm‑
bine cu succes acţiunea diplomatică consecventă
şi perseverentă cu efortul disciplinat şi curajos al
14 armatei sale, caracterizat de contemporani drept
o contribuţie valoroasă la stabilitatea şi pacea pe
continentul european, care a împiedicat hotărâtor
propagarea bolşevismului în Europa Centrală.
Vineri 4 iunie 1920, în eleganta galerie „Co‑
telle” care leagă palatul Marele Trianon de Tri‑
anon‑sous‑Bois (aripa dreaptă) de la Versailles,
într‑o atmosferă solemnă, dar sobră, începând
cu ora 16.30, s‑a desfăşurat ceremonia semnării
celui de‑al patrulea Tratat de Pace de către Pu‑
terile Aliate şi Asociate, de data aceasta cu Un‑
garia, unul din statele succesorale ale fostului
Imperiu Habsburgic. Completând Tratatul de la
Saint‑Germain‑en‑Laye cu Austria (semnat de
România la 10 decembrie 1919), noul document
a sancţionat definitiv procesul de dezagregare a
monarhiei bicefale. Aplicându‑se principiul auto‑
determinării naţionale – „una din cele mai mari
forţe spirituale ale istoriei moderne”, cum îl de‑
finea distinsul jurist român George Sofronie –,
la Trianon s‑a autentificat acest înalt concept de
conştiinţă a omenirii, fiind înscris ca o normă de
bază în dreptul ginţilor şi morala internaţională.
Tratatul, fructul unor eforturi considerabile
de aproape un an şi jumătate, s‑a conformat ri‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
guros datelor naţional‑demografice, istorice, cul‑
turale şi social‑economice, ca şi criteriilor de secu‑
ritate colectivă. Din partea română şi‑au înscris
numele pe textul său Dr. Ioan C. Cantacuzino
(ministru de stat) şi Nicolae Titulescu (fost minis‑
tru de Finanţe, de la 20 aprilie 1920, Prim‑dele‑
gat la Conferinţa de Pace), iar din partea ungară
de Ágost (Gaston) de Benárd (ministrul Muncii
şi Sănătăţii Publice) şi Alfréd Drasche‑Lázár de
Thorda (ministru plenipotenţiar); alături de ei,
reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Ma‑
rii Britanii, Franţei, Italiei, Japoniei (desemnate
drept Principalele Puteri Aliate şi Asociate), pre‑
cum şi celelalte Puteri Aliate şi Asociate: Belgia,
Ceho‑Slovacia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua,
Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo‑Cro‑
ato‑Sloven, Cehoslovaciei (în total, 22 state). Tra‑
tatul a fost ratificat de Corpurile Legiuitoare ale
României la 17 august (Senatul) şi, respectiv, 20
august 1920 (Camera Deputaţilor), fiind sancţio‑
nat la 30 august 1920 de către Regele Ferdinand I.
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
Nicolae Titulescu
La 14 noiembrie el a fost acceptat şi de Adunarea
Naţională a Ungariei şi a intrat în vigoare la 26
iulie 1921, după ce, în prealabil, fusese consacrat
şi de celelalte Puteri semnatare.
Referindu‑se la semnificaţia acestui major
document internaţional, în şedinţa Adunării De‑
putaţilor din 4 aprilie 1934 Nicolae Titulescu avea
să sublinieze: „Tratatul de la Trianon apare tu-
turor românilor, şi îndeosebi celor din Ardeal, ca
o consfinţire a unei ordini de drept cu mult mai
redusă decât aceea pe care veacuri de convieţuire
şi de suferinţe comune au săpat‑o în conştiinţa is-
torică a neamului nostru. De aceea, în chip firesc,
în opinia noastră publică, Tratatul de la Trianon
evocă mai curând ideea unei completări decât ide-
ea unei amputări”.
În cele ce urmează vom sintetiza principa‑
lele momente şi aspecte ale acestei bătălii pentru
recunoaşterea Unirii politice realizată la 1 De‑
cembrie 1918.
„Noua diplomaţie” ce consacra principiul au‑
todeterminării naţionale ca ax central al viitoarei
reglementări mondiale, al cărei campion se dove‑
deau a fi Statele Unite, interesele diferite şi con‑
tradictorii, disputele, încă în surdină, pentru sfere
de influenţă la Dunărea de Jos şi Marea Neagră,
ca şi evoluţia explozivă a situaţiei în fostul Impe‑
riu Rus, introduseseră deja şi puteau introduce
în continuare în ecuaţia tratativelor de pace ele‑
mente de ordin politic, economic şi militar, chiar
necunoscute, care, în orice caz, nu trebuiau să fie
neglijate sau minimalizate de statele interesate,
cum era şi România.
În faţa atâtor incertitudini, care parcă anun‑
ţau „calvarul păcii” din 1919‑1920, guvernul ro‑
mân a căutat să adopte o atitudine pragmatică,
realistă şi tenace în concordanţă cu obiectivul na‑
ţional urmărit. Această atitudine plină de demni‑
tate merită să fie mereu relevată, chiar dacă – în
opinia unora dintre contemporani sau, mai apoi,
în aprecierile unor analişti ai evenimentelor –
ea a fost considerată ca exagerată. Şi subliniem
aceste merite nu numai ca urmare a rezultatelor
confirmate prin tratatele de pace din 1919‑1920,
dar mai ales ca un model a ceea ce trebuie să în‑
semne o conducere politică cu adevărat respon‑
sabilă pentru destinele unei ţări, indiferent de
presiunile externe. Voinţa de a obţine recunoaş‑
terea drepturilor teritoriale ale României asupra
provinciilor istorice româneşti în temeiul princi‑
piului naţionalităţilor, prin aplicarea corectă şi
„Regatul României este un stat
naţional unitar şi indivizibil”,
iar „teritoriul României este
inalienabil”
integrală de către Aliaţi a angajamentelor asuma‑
te în 1916, aşa cum a subliniat cu îndreptăţire,
în 1939, marele istoric Gheorghe I. Brătianu, nu
a fost o simplă ambiţie de moment a principalu‑
lui conducător politic al războiului de eliberare
şi unitate naţională, ci „expresia vie, dinamică a
aspiraţiilor seculare […] realizate în limitele lor
de astăzi prin propriile noastre forţe şi prin sacri‑
ficiile noastre, în mare măsură «prin noi înşine»”.
Unitatea naţională era, de fapt, realizată în 1918
prin respectarea principiului etnic, într‑un spaţiu
geografic bine determinat, în cadrul căruia urmau
să se asigure condiţiile de securitate şi dezvolta‑
re economico‑socială necesare existenţei naţiunii
române, în ansamblul acesteia. „A vorbi, deci, de
un imperialism român prin raportare la aceste
provincii, aşa cum fac adversarii noştri – avea să
se afirme într‑un Aide‑mémoire înaintat Marilor
Puteri în martie 1919 – înseamnă o dovadă de rea
credinţă sau de ignoranţă”.
În aceste împrejurări complexe, incapaci‑
tatea sau reaua‑voinţă a guvernanţilor de la Bu‑
dapesta de a accepta realitatea istorică, hotărârea
de unire de la Alba Iulia, respingând încercarea
părţii române de dialog pentru a se da o rezolvare
paşnică problemelor bilaterale – în primul rând,
celor privind delimitarea frontierei –, în speranţa
influenţării deciziei Conferinţei de Pace, aveau să
creeze o stare conflictuală tot mai deschisă între
România şi Ungaria. Grevate de o moştenire isto‑
rică dificilă, datorată contradicţiilor şi tensiunilor
acumulate secole de‑a rândul în urma agresiunii
şi dominaţiei maghiare asupra unor întinse te‑
ritorii româneşti, exacerbate în ultimele decenii
prin politica de deznaţionalizare forţată a români‑
lor din Transilvania, ca şi de poziţiile divergente
din anii Primului Război Mondial, aceste relaţii
aveau să conducă în cele din urmă la un dureros,
dar inevitabil război în 1919.
Premierul Brătianu a hotărât să se prezinte
el însuşi la Paris pentru a apăra cauza României
Mari, care, în orice caz, nu era un cadou din par‑
tea Aliaţilor; în acest răstimp complex, aplicarea
Hotărârii de unire şi consolidarea acesteia aveau
să se realizeze pas cu pas şi prin acţiunea elibera‑
toare a armatei române. În momentul sosirii de‑
legaţiei române în capitala Franţei, la jumătatea
lunii ianuarie 1919, România s‑a înfăţişat înain‑
tea areopagului internaţional ca un stat naţional
unitar de fapt şi de drept. Statutul teritorial al
Transilvaniei şi al regiunilor locuite de români la
vest de Munţii Apuseni, care urma să fie apărat
pentru a i se da o consacrare internaţională defi‑
nitivă, avea la bază următoarele documente: Tra‑
tatul de Alianţă franco‑anglo‑ruso‑italo‑român
din 4/17 august 1916 de la Bucureşti; Declaraţia
Guvernului Statelor Unite din 5 noiembrie 1918;
Hotărârea Consiliului Naţional Român Central
(CNRC) din 10 noiembrie 1918 comunicată guver‑
nelor român, ungar şi aliate; Hotărârea Adunării
Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918;
Hotărârea Adunării Naţionale săseşti de la Me‑
diaş din 8 ianuarie 1919.
Dar, la 18 ianuarie 1919, când s‑au deschis
în mod solemn lucrările Conferinţei de Pace, des‑
tinată să statueze noua arhitectură a relaţiilor
între statele lumii, frontierele României nu erau
nici definitivate şi nici recunoscute prin acte ofici‑
ale cu validitate juridică internaţională. O parte a
teritoriului naţional se afla încă sub diferite ocu‑
paţii străine, iar agresiuni ale puterilor inamice
– Ungaria şi Rusia Sovietică – se pregăteau atât
la Nord‑Vest, cât şi la Nord‑Est.
În cea de‑a doua expunere pe care avea să o
facă, la 1 februarie 1919, înaintea „Consiliului ce‑
lor Zece”, Primul delegat al ţării, precizând fronti‑
erele revendicate şi adăugând că alte sute de mii
de conaţionali trăiau dincolo de acestea, avea să
sublinieze: „Aceste cereri nu ar putea fi conside-
rate ca inovaţii [...] România nu reclamă intrarea
în unitatea românească a tuturor acestor popu-
laţii de dincolo de Dunăre, de Nistru sau de Tisa,
nici chiar a acelora de care ea nu este despărţi-
tă decât prin lărgimea unui curs de apă. Româ-
nia cere numai tuturor statelor vecine de a arăta
aceeaşi moderaţie şi de a face aceleaşi sacrificii în
interesul păcii, al liberei dezvoltări a popoarelor
şi al progresului economic al Europei”. În concep‑
ţia Premierului român, Tratatul din 1916 – rod al
unor lungi şi aprinse negocieri cu Antanta – ţinea
seama nu numai de interesele legitime şi de drep‑
turile istorice ale poporului său, dar şi de cele ale
naţiunii maghiare; astfel, în cadrul teritoriilor re‑
vendicate şi acordate României nu fusese cuprins
„teritoriul istoric şi geografic român” de la est de
Tisa, unde se afla, în urma dominaţiei ungare şi
a măsurilor administrative ale guvernului de la
Budapesta din ultimele decenii, o „masă compac‑
tă de aproximativ un milion de locuitori, având în
oraşul Debreţin un centru politic şi cultural ma‑
ghiar”. Pe teritoriul ce urma să fie recunoscut Ro‑
mâniei, conform aceluiaşi Tratat din 1916, popu‑
laţia românească constituia, conform statisticilor
oficiale ungare din 1910, o majoritate absolută de
54% din populaţia totală, iar dacă acele statistici
ar fi fost rectificate înlăturându‑se falsificările
tendenţioase, binecunoscute şi în epocă, procentul
reprezentat de naţiunea română s‑ar fi ridicat la
circa 62,5%, după alte surse chiar mai mult. În
plus, românii reprezentau în Transilvania şi ţinu‑
turile limitrofe elementul autohton; invazia unga‑
ră, colonizarea germanică şi cea secuiască, infil‑
trările artificiale de populaţii alogene, îndeosebi
maghiari sau vorbind maghiara, nu reuşiseră să
modifice caracterul românesc al întregului teri‑
toriu, ci numai să împiedice evoluţia normală a
populaţiei româneşti şi să‑i răpească dreptul de
exercitare a libertăţilor sale naţionale şi politice.
Hotărârea Adunării Naţionale de la Alba
Iulia de unire definitivă a Transilvaniei, Bana‑
tului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului cu
România nu venea, astfel, în contradicţie cu re‑
alitatea istorică şi nici cu exigenţele principiului
autodeterminării promovate de Aliaţi, exigenţele
formulate de guvernul român şi acceptate în 1916
de Puterile Antantei găsindu‑şi concretizarea în‑
tr‑o formă democratică, cu caracter plebiscitar.
Unitatea naţională trebuia şi era de fapt realizată
respectând principiul etnic, într‑un spaţiu geogra‑
fic bine determinat, unde viaţa poporului român
putea să fie asigurată prin condiţii de securitate şi
de evoluţie economico‑socială necesare existenţei
sale.
Un Aide‑mémoire înaintat Marilor Puteri,
în martie 1919, de către o delegaţie a oamenilor
politici români din Transilvania remarca într‑un
mod extrem de limpede esenţa acţiunii româneşti,
pe care diverse cercuri mai mult sau mai puţin
oficiale se grăbeau s‑o eticheteze drept „imperi‑
alismul de la Bucureşti”: „În judecăţile care s‑au
emis în problema românească se uită, din neferi-
cire, adesea că, independent de tratatele încheiate
Aplicându‑se principiul
autodeterminării naţionale – „una
din cele mai mari forţe spirituale
ale istoriei moderne”, cum îl
definea distinsul jurist român
George Sofronie –, la Trianon s‑a
autentificat acest înalt concept de
conştiinţă a omenirii, fiind înscris
ca o normă de bază în dreptul
ginţilor şi morala internaţională
între România şi guvernele aliate, poporul român
– care formează marea majoritate a populaţiilor
provinciilor în chestiune – s‑a alăturat în mod
spontan la Regatul României prin Actul solemn de
la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. [...] Este deci
clar stabilit că, în afara convenţiilor internaţiona-
le menţionate mai sus, alipirea acestor provincii la
România este perfect justificată din punct de ve-
dere juridic, prin voinţa liber exprimată de marea
majoritate a locuitorilor ei. Dreptul internaţional
clasic, ca şi principiile formulate de Preşedintele
Wilson sunt pe deplin aplicabile şi la cazul nostru.
A vorbi, deci, de imperialismul român referitor
la aceste provincii, aşa cum o fac adversarii noş-
tri, înseamnă a da dovadă de rea credinţă sau de
mare ignoranţă”.
„Noua diplomaţie” ce consacra principiul au‑
todeterminării naţionale ca ax central al viitoarei
reglementări mondiale, al cărei campion se dove‑
deau a fi Statele Unite, interesele diferite şi con‑
tradictorii, disputele, încă în surdină, pentru sfere
de influenţă la Dunărea de Jos şi Marea Neagră,
ca şi evoluţia explozivă a situaţiei în fostul Impe‑
riu Rus introduseseră şi puteau introduce în conti‑
nuare în ecuaţia tratativelor de pace elemente de
ordin politic, economic şi militar, chiar necunoscu‑
te, care, în orice caz, nu trebuiau să fie neglijate
sau minimalizate de statele interesate, cum era şi
România. În faţa atâtor incertitudini, care parcă
anunţau întregul „calvar al păcii” din 1919‑1920,
guvernul român a căutat să adopte o atitudine
pragmatică, realistă şi tenace în concordanţă cu
obiectivul recunoaşterii unirii politice desăvârşite
la 1 Decembrie 1918. Factorii responsabili au în‑
treprins diverse şi consecvente demersuri pentru
a cunoaşte exact poziţia Marilor Puteri învingă‑
toare în legătură cu angajamentele anterior lua‑
te faţă de România, căutând a le informa şi, deci,
a clarifica raporturile cu acestea în problemele
esenţiale, de interes pentru viitorul ţării noastre.
Totodată, ei s‑au dovedit conştienţi de amplitudi‑
nea evoluţiei politice internaţionale şi de faptul că
obiectivul naţional urma să fie atins într‑un mo‑
ment în care şi alte naţiuni din aceeaşi regiune
a continentului îşi refăceau sau îşi reîntregeau
entităţile lor statale independente. Se punea însă
întrebarea, în ce măsură şi în special sub ce con‑
diţii unitatea naţional‑statală românească avea
să fie recunoscută şi concretizată în documente cu
valoare juridică internaţională?
În urma expunerilor amintite ale Premie‑
rului român în faţa „Consiliului celor Zece” a fost
constituită o „Comisie pentru studiul chestiunilor
teritoriale relative la România”. Mandatul ei nu
era de a decide asupra valabilităţii Tratatului din
1916, nici de a hotărî care vor fi viitoarele fronti‑
ere ale României, ci de a analiza şi opina asupra
respectivelor frontiere „pe temeiul etnic, geografic
şi al necesităţilor economice”; potrivit mărturiei
expertului britanic Harold Temperley, motivele
strategice născute din exigenţele politice ale mo‑
mentului nu puteau influenţa asupra recomandă‑
rilor acestei comisii.
„A vorbi, deci, de un imperialism
român prin raportare la aceste
provincii, aşa cum fac adversarii
noştri – avea să se afirme într‑un
Aide‑mémoire înaintat Marilor
Puteri în martie 1919 – înseamnă
o dovadă de rea credinţă sau de
ignoranţă”
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Ion I.C. Brătianu
În şedinţa din 8 februarie 1919 experţii bri‑
tanici, americani, francezi şi italieni au prezentat
patru proiecte cu privire la frontiera de vest a Ro‑
mâniei. Dintre ele cea mai avantajoasă era propu‑
nerea britanică, care mergea la aproximativ jumă‑
tatea distanţei dintre linia Tratatului din 1916 şi
cea fixată ulterior la Trianon. Discuţiile prelimi‑
nare privind frontiera româno‑ungară se vor pre‑
lungi, fără ca delegaţia română să aibă dreptul de
a participa la ele. La 12 mai 1919 cei „4 Mari” îşi
vor da acordul asupra traseului acesteia, „uitând”,
însă, să‑l notifice părţii române. Evenimentele ul‑
terioare, circumscrise unui climat internaţional
complicat, caracterizat de starea de război exis‑
tentă în centrul Europei, în cadrul cărora presi‑
15
uni de tot felul vor fi făcute la Bucureşti pentru a
ceda din poziţia iniţială, evenimente ce vor scoate
la iveală serioase contradicţii între Puterile Aliate
în abordarea concretă a raporturilor cu România
faţă de „problema Transilvaniei”, aveau să condu‑
că la amânarea nejustificată a deciziei finale a fo‑
rumului internaţional al păcii până în 1920.
„Sfătuit” şi uneori chiar ameninţat cu repre‑
siuni diplomatice şi economice, Premierul Ion I.C.
Brătianu va dovedi şi în acest context, puţin favo‑
rabil, o poziţie curajoasă, demnă şi constructivă în
abordarea concretă a problemelor cu care ţara sa
se confrunta. În faţa celor „4 Mari”, Brătianu avea
să sublinieze că „România e nu numai în stare
de război, dar în război declarat cu bolşevicii din
Rusia şi cu cei din Ungaria”, adăugând: „E foarte
bine să dezarmezi jandarmii, dar cu condiţia de a
fi dezarmat în prealabil pe briganzi”. Invitat cu N.
Mişu să ia parte la şedinţa din după‑amiaza zilei
de 10 iunie, împreună cu reprezentanţii Cehoslo‑
vaciei, şi supus unui rechizitoriu sever din partea
Preşedintelui Wilson, chiar violent al şefului de
cabinet britanic Lloyd George, Primul delegat al
României demonstra energic, fără ascunzişuri,
temeiurile poziţiei guvernului său: „Dacă ungu-
rii nu înţeleg situaţia lor adevărată şi nu renunţă
la vechile lor pretenţii, pacea va deveni din ce în
ce mai dificilă”. După ce a doua zi dimineaţa în
şedinţa Consiliului Miniştrilor Afacerilor Străine
se comunica delegaţiei române frontiera de vest
şi nord‑vest cu Ungaria, la 13 iunie Georges Cle‑
menceau avea să adreseze prin radio o Notă gu‑
vernelor român şi cehoslovac, prin care, în numele
Puterilor Aliate şi Asociate, declara: „1. Frontiere-
le descrise în telegrama de mai jos vor fi frontierele
care vor despărţi de o manieră permanentă Unga-
ria de Cehoslovacia şi România. 2. Forţele armate
ale acestor state trebuie imediat să înceteze ostili‑
tăţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil
în interiorul frontierelor naturale astfel stabilite”.
În final, Nota apela la înţelegerea şi solidaritatea
micilor lor aliate în îndeplinirea hotărârilor anun‑
ţate.
Între timp, la Bucureşti, Consiliul
de Miniştri, întrunit în prezenţa Regelui ð
Iulie 2020
 ð Ferdinand I, hotăra în unanimitate reche‑
marea la Bucureşti a lui Ion I.C. Brătia‑
nu. Înainte de a părăsi capitala Franţei ca
răspuns la atitudinea discriminatoare a Marilor
Puteri faţă de ţara sa, acesta a înaintat, la 2 iulie,
un ultim memoriu România în faţa Congresului
de Pace, prin care protesta solemn faţă de nerecu‑
noaşterea unor frontiere care să asigure Români‑
ei securitatea ei naţională. Poziţia sa avea să fie
susţinută şi de mareşalul Foch, comandantul‑şef
al forţelor aliate, care se pronunţase consecvent
pentru securizarea „citadelei române”. Brătianu
– va remarca mai târziu istoricul nord‑american
Sherman David Spector în documentata sa ana‑
liză asupra diplomaţiei române din acea perioadă
– „a reuşit să demonstreze că nu se mai putea spe-
ra ca România să rămână sub o permanentă su-
punere faţă de maşinaţiunile Marilor Puteri, care
încercau s‑o folosească ca pe un pion. Brătianu a
răsturnat conceptul stabilit, şi anume acela că sta-
tele europene mai mici au doar controlul marginal
asupra propriilor destine”.
În atari împrejurări, guvernul român a în‑
ţeles că unicul garant al independenţei şi al asi‑
gurării integrităţii teritoriale ale statului naţional
întregit rămâneau forţele sale armate.
Informaţiile deţinute de conducătorii de
la Budapesta, potrivit cărora Puterile Aliate nu
aveau posibilitatea să acorde ajutor militar Ro‑
mâniei în cazul în care aceasta ar fi fost atacată
pe Tisa, au influenţat, desigur, atitudinea Coman‑
damentului ungar, în sensul grăbirii atacului pro‑
iectat împotriva României. Declanşarea ofensivei
a fost stabilită pentru 20 iulie, la ora 3.00, când
forţele ungare urmau să forţeze Tisa şi să dezvolte
ofensiva la est, cu direcţia principală Oradea.
Războiul româno‑ungar s‑a desfăşurat în
două faze. Cea dintâi a cuprins, la rândul ei, două
momente distincte: ofensiva ungară, între 20 şi 23
iulie, şi contraofensiva română, între 24 şi 27 iu‑
lie. Cea de‑a doua a debutat cu o etapă pregătitoa‑
re (27‑30 iulie), pentru ca la 30 iulie să se producă
forţarea Tisei de către armata română, continuată
cu operaţia de urmărire (cca 105 km) prin lupte
pe teritoriul ungar (31 iulie‑4 august) şi ocupa‑
rea Budapestei. Guvernul ungar nu s‑a aşteptat
16 ca armata română să‑şi continue ofensiva spre
Budapesta. Dar, atât timp cât cercurile politice
conducătoare ungare continuau să nu recunoască
explicit hotărârea Marii Adunări Naţionale de la
Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, de unire a Tran‑
silvaniei cu România, şi recurgeau la forţa arme‑
lor pentru a se opune împlinirii acestei decizii
luate în mod democratic, oprirea forţelor române
pe Tisa ar fi fost o greşeală. În consecinţă, Înal‑
tul Comandament român a hotărât forţarea Tisei
şi urmărirea armatei ungare până la capitulare.
Numai astfel se putea stinge focarul de război din
centrul Europei care pusese în pericol integritatea
teritorială a României şi pacea în această parte a
continentului. Oportunitatea acestei acţiuni a fost
recunoscută şi de Aliaţi.
Importanţa deosebită pe care cercurile con‑
ducătoare ale României au acordat‑o acţiunilor
armatei române pentru forţarea Tisei şi urmări‑
rea trupelor ungare spre Budapesta a fost pusă în
evidenţă de însuşi faptul că Regele Ferdinand I,
Regina Maria, precum şi Prim-Ministrul Ion I.C.
Brătianu au fost prezenţi în acele zile pe front.
La 4 august, ora 18,00, generalul Mărdă‑
rescu, comandantul trupelor din Transilvania,
primea în mod solemn, pe bulevardul Andrássy,
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
defilarea trupelor sale. „La Budapesta – avea să
sublinieze savantul N. Iorga – n‑am căutat să jig-
nim mândria acestui popor adesea legat în istorie
cu al nostru [...], ci am afirmat dreptul nostru asu-
pra Ardealului, unde naţia noastră se sprijină pe
vechimea de locuinţă, pe preponderenţa numerică,
pe necesitatea geografică şi mai ales pe voinţa liber
exprimată a majorităţii locuitorilor săi, azi cetă-
ţeni egal îndreptăţiţi ai statului român”.
În perioada imediat următoare între Româ‑
nia şi Marile Puteri Aliate au fost înregistrate nu‑
meroase momente încordate, cu intensităţi diver‑
se; acestea au fost influenţate, în egală măsură,
de refuzul guvernului de la Bucureşti de a semna
tratatul de pace cu Austria, care aducea serioase
prejudicii suveranităţii sale naţionale, de ciocni‑
rea de interese economico‑comerciale între aces‑
te Mari Puteri în zonă, în efortul lor de a obţine
poziţii cheie îndeosebi în economia românească,
precum şi de o susţinută campanie propagandis‑
tică denigratoare a cercurilor politice şovine şi
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
revanşarde ungare obsedate de ideea restaurării,
prin orice căi şi mijloace, a „Marii Ungarii a Sf.
Ştefan”. Aceste cauze principale au determinat,
alături de evoluţiile tensionate din Ungaria, in‑
clusiv după retragerea armatei române din Bu‑
dapesta şi restul teritoriului vremelnic ocupat,
amânarea semnării păcii cu Ungaria.
După instalarea guvernului Alexandru Vai‑
da‑Voevod (decembrie 1919) „politica de rezisten‑
ţă” de până atunci a Bucureştilor, dezvoltată cu
„insistenţă şi sârguinţă”, avea să facă loc unei
abile „diplomaţii a compromisului”, acceptată de
ambele părţi, prin care, fără a se eluda interesul
naţional fundamental, se va ajunge în cele din
urmă la finalizarea păcii. Iar în cadrul acestui
întortocheat proces puterea armată a României,
rolul ei în balanţa strategică zonală au constituit
unul din argumentele forte în negocierile continu‑
ate la Paris şi Londra.
Considerată drept una din cele mai strălu‑
cite pagini din istoria neamului românesc, lupta
pentru apărarea Statului naţional întregit la 1
Decembrie 1918 şi recunoaşterea sa pe plan in‑
ternaţional desfăşurată deopotrivă pe plan di‑
plomatic şi militar, în cadrul căreia, aşa cum am
evidenţiat, rolul armatei române a fost hotărâtor,
s‑a încheiat cu semnarea tratatelor de pace, în ca‑
drul cărora Tratatul de la Trianon‑Versailles din
4 iunie 1920 a consemnat în plan juridic şi moral
o victorie decisivă în afirmarea drepturilor şi dem‑
nităţii românilor în conştiinţa umanităţii.
Partea I a tratatului conţinea toate articole‑
le referitoare la Pactul Societăţii Naţiunilor. Tra‑
tatul propriu‑zis era format din 14 părţi şi 364 ar‑
ticole şi stabilea frontierele Ungariei cu România,
Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven şi Cehoslovacia (art.
27‑35); în virtutea articolului 45, statul ungar re‑
nunţa, „în favoarea României, la toate drepturile
şi titlurile asupra teritoriilor fostei Monarhii aus-
tro‑ungare, situate dincolo de fruntariile Ungariei,
astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II‑a şi
recunoscute prin prezentul tratat încheiat [...] în
scopul de a reglementa problemele actuale dintre
cele două ţări, ca făcând parte din România”.
În conformitate cu articolul 46, o comisie
compusă din 7 membri, dintre care 5 numiţi de
principalele Puteri Aliate şi Asociate, unul de Ro‑
mânia şi celălalt de Ungaria, urma să se consti‑
tuie în cursul a 15 zile de la intrarea în vigoare
a Tratatului, pentru a fixa la faţa locului traseul
liniei de frontieră (descris la art. 27). Prin arti‑
colul 47, România confirma angajamentul de a
consimţi la introducerea şi respectarea dispoziţi‑
ilor cuprinse în Tratatul asupra minorităţilor din
1919, iar prin articolul 55, Ungaria era obligată
să acorde tuturor locuitorilor săi, fără deosebire
de naştere, de naţionalitate, de limbă, de rasă sau
de religie, deplina şi întreaga protecţie a vieţii şi
libertăţii lor. În virtutea articolului 227, Unga‑
ria recunoştea, totodată, ca lipsite de efect toate
tratatele, convenţiile şi înţelegerile pe care fosta
Monarhie austro‑ungară le încheiase cu România
până la 15/ 28 iulie 1914, ca şi de la această dată
până la punerea în vigoare a respectivului tratat.
În vederea prevenirii unor noi acte de agresiune,
s‑a mai stipulat demobilizarea armatei ungare,
toate navele de război austro‑ungare – inclusiv
submarinele – urmând a fi predate Aliaţilor; for‑
ţele armate menţinute în serviciu erau limitate la
30 000 de oameni.
În urma Tratatului de la Trianon, pe harta
Europei a reapărut, după patru secole, statul un‑
gar – 92 915 km2 cu 8 457 000 locuitori – în cadrul
căruia minorităţile reprezentau 11%.
Reunind în vatra strămoşească provinciile
aflate până atunci sub stăpânire străină, în ho‑
tare care au respectat într‑o măsură apreciabilă
aspiraţiile naţionale exprimate anterior, România
a devenit un stat mijlociu, sub raportul suprafeţei
şi populaţiei: 295 049 km2 (faţă de 137 000 km2
înainte de 1918) şi 15 541 424 locuitori în 1920
(faţă de circa 7,25 milioane în 1916), de fapt, cel
mai mare stat din sud‑estul Europei. Un stat omo‑
gen din punct de vedere etnic, care, potrivit re‑
censământului general din 1930, din 18 057 028
locuitori, înregistra: 71,9% români, 7,2% maghiari
şi secui, 4,1% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi
ucraineni, 2,3% ruşi, 2% bulgari etc.
Această trăsătură fundamentală a fost în‑
scrisă în CONSTITUŢIA adoptată şi promulgată
în 1923: „Regatul României este un stat naţional
unitar şi indivizibil”, iar „teritoriul României este
inalienabil”. r
Adrian Majuru
Din vremuri medievale
Î
n preajma zilei de 4 iunie 2020, am des‑
coperit foarte interesantul articol sem‑
nat de G.M. Tamás, De ce să nu scriem
despre Trianon. Autorul pune cititorului
multe întrebări, al căror răspuns îl poţi descoperi
în contemporaneitate, fără mare greutate. Îi dau
dreptate dlui Tamás, pentru că suficienţa, super‑
ficialitatea, ignoranţa, vanitatea mai ales, ne pot
întoarce din drum. Am ales să mărturisesc, astfel,
despre un fenomen istoric, mai degrabă, al cărui
traseu în timp traversează veacuri, şi anume: des‑
pre două conflicte milenare, încheiate într‑o primă
etapă între anii 1919 şi 1920 şi, definitiv, în 1947,
ambele însă fiind mai întâi încheiate la Versailles
în 1919 şi, respectiv, Saint‑Germanin‑en‑Laye
(septembrie 1919) şi apoi Trianon, în iunie 1920.
Actul din 4 iunie 1920 a fost cel din urmă
episod al Europei moderne într‑o confruntare mi‑
lenară opusă absolutismului şi imperiilor de tip
medieval. Anii Primului Război Mondial au faci‑
litat numai finalizarea acestui ultim act prin care
„închisoarea popoarelor”, cum era numit Imperiul
Austro‑Ungar, a fost definitiv eliminată din isto‑
rie. Cum a pornit această tradiţie de tip medieval
şi confruntare milenară?
Europa a cunoscut două astfel de confrun‑
tări milenare, una în Occident şi alta în Europa
Orientală, care au opus patru popoare şi naţiuni:
francezi şi germani, pe de o parte, români şi un‑
guri, pe de altă parte. În Occident, confruntarea
începe în secolul al IX‑lea, iar în Orient, o sută de
ani mai târziu. Aşadar, Europa a trebuit să vin‑
dece două răni continue, din vremuri medievale.
Pars Occidentalis
În Occident, ultimul împărat carolingian,
Ludovic I cel Pios, a decis să împartă imperiul
între cei trei fii, pentru a încerca să oprească un
posibil fratricid. Astfel, cel dintâi născut, Lothar,
a primit coroana şi zona de mijloc a imperiului
(Francia Media), cea mai dezvoltată şi populată,
zonă de mijloc numită de atunci Lotharingia şi
care pornea din zona Ţărilor de Jos, la nord, co‑
bora pe linia Rinului, cu Westfalia şi Palatinatul
de o parte şi Alsacia, şi Lorena, pe de altă parte,
cuprindea, apoi, şi zona Suabiei, care includea şi
Elveţia de azi, apoi Burgundia (sud‑estul Franţei
de azi cu Provence) şi nordul Italiei, cu oraşele Ge‑
nova şi Florenţa. Împărţirea are loc în 817 când
Ludovic Germanicul, numit şi bavarezul, a primit
zona Bavariei, iar Pepin a primit zona Aquitaniei
(sudul şi sud‑vestul Franţei). În 829 Ludovic cel
Pios îl introduce în moştenire şi pe cel de‑al pa‑
trulea fiu, Carol al II‑lea cel Pleşuv, pentru care
a creat un stat adiţional numit Alamania, viitorul
ţinut al Suabiei (Elveţia şi landul Baden‑Würten‑
berg de azi). După moartea lui Pepin, Aquitania îi
revine lui Carol al II‑lea cel Pleşuv. La 840, cei doi
fraţi, Ludovic şi Carol, stăpâneau zone mai omo‑
gene etnic, dar mai puţin dezvoltate, şi s‑au revol‑
tat împotriva fratelui lor mai mare, Lothar I, care
deţinea şi titlul imperial, după moartea tatălui lor
în 840. Lothar a fost învins în 842. A urmat în 843
tratatul de la Verdun, prin care cei doi îşi extin‑
deau teritoriile spre interiorul vechiului imperiu,
însă nu au eliminat Lotharingia. Confruntarea
pe întinsa şi bogata Lotharingie a continuat de
atunci, prima împărţire efectivă a ei fiind în 870
prin tratatul de la Mersen, succesorul lui Lothar
I şi Lothar al II‑lea stăpânind numai nordul Ita‑
liei. Confruntarea pentru Francia Media a durat
până în vremuri moderne, cu intermitenţe. Cum
a fost, de pildă, în secolele X‑XII, când din vechiul
regat germanic se naşte Imperiul Roman de Naţi‑
une Germană, care va include cea mai mare parte
a regiunilor Lotharingiei, inclusiv statele inde‑
pendente Burgundia şi regatul Italiei, fapt care a
atras aversiunea Franţei, pentru următoarele se‑
cole. Din confruntarea celor două blocuri apar pri‑
mele breşe ale Europei moderne, după trei decenii
de războaie religioase, în 1648, când este recunos‑
cută independenţa Ţărilor de Jos Unite (Olanda),
precum şi a Confederaţiei Elveţiene, teritorii care
se desprind din Imperiul Roman de Naţiune Ger‑
mană. Războiul pentru dominaţia Rinului a conti‑
nuat până la mijlocul secolului al XX‑lea, în jurul

Aula Academiei Române. Ioan-Aurel Pop, Dan Berindei, Răzvan Theodorescu şi Adrian Majuru. Decembrie 2019
unei frontiere dantelate, care pornea de la fluviul
Rin (Alsacia) şi se oprea pe Canalul Mânecii, de‑
marcaţie stabilită în linii mari încă de la 1715.
Cea mai importantă miză era, desigur, stăpânirea
malurilor Rinului.
Pars Orientalis
În Europa Orientală, oprirea invaziilor tri‑
burilor ungureşti la Lechfeld, în 955, de împăra‑
tul romano‑german Otto cel Mare a determinat
schimbarea direcţiilor de atac ale acestora către
vecinătăţile Câmpiei Panonice. În a doua parte
a secolului X începe îndelungata confruntare a
maghiarilor cu vecinătăţile: frăţiile ceho‑morave,
cnezatele slovace, regatul Croaţiei, ţaratul sârb
şi cel bulgar de la Vidin şi, desigur, cnezatele şi
voievodatele româneşti din Banat, Crişana, Ma‑
ramureş şi Transilvania. N‑a existat o stăpânire
efectivă a acestor teritorii, ci relaţii de supunere
bazate pe jurământul de vasalitate al liderilor
locali, îndeosebi în Croaţia şi Transilvania. Apa‑
re, astfel, în secolul al XI‑lea, un regat medieval
maghiar multinaţional, cu zone autonome la pe‑
riferie, după modelul şi cu sprijinul Imperiului
Roman de Naţiune Germană. Confruntarea din‑
tre români şi unguri a fost cea mai îndelungată
în această regiune, din secolul X până la mijlocul
secolului XX, aşadar şi în perioada post‑Trianon.
Confruntare finalizată prin semnarea Tratatului
de pace de la Paris în 1947, care pacifică din nou
frontiera româno‑maghiară, stabilită prima oară
prin actul de la Trianon. Acelaşi tratat din 1947
restabilea şi frontierele dintre Franţa şi Germa‑
nia, de la finalul Primului Război Mondial.
Dacă privim cele două frontiere, din nord‑es‑
tul Franţei şi cea română‑ungară, vedem o asemă‑
nare a dantelăriei care se strecoară printre locali‑
tăţi cu populaţie mixtă, de o parte şi alta. Francezi
şi germani sau francezi şi valoni, pe de o parte,
români şi maghiari, pe de altă parte. Zonele de
amestec nu pot fi evitate.
Dacă Franţa şi Germania au rămas fidele
traseului istoric care a dus către statul naţional,
confruntarea dintre români şi unguri a avut un
traseu puţin diferit. În vreme ce România a ales
proiectul unui stat naţional şi independent, un
drum foarte greu, care a presupus mari sacrificii,
necesare însă pentru dezvoltarea unei naţiuni ti‑
nere, Ungaria a ales o altă cale, una a compromi‑
sului politic pentru o idee medievală. Ceea ce a
pus‑o în dezavantaj pe termen lung.
În anul 1866, după înfrângerea de la Sadowa
– care a pus capăt Imperiului Roman de Naţiune
Germană din centrul Europei – pentru a nu se pră‑
buşi, Austria a acceptat compromisul cerut de elita
politică şi financiară maghiară: dualismul. Astfel
împăratul Austriei a devenit şi rege al Ungariei.
Cu alte cuvinte, Ungaria a preferat statului mo‑
dern să se conserve prin modelul medieval de regat
multinaţional, dar cu o singură naţiune la guver‑
nare în detrimentul celorlaltor naţiuni. Şi a conser‑
vat acest proiect de stat medieval în interiorul unui
imperiu, care nu s‑a putut nici el moderniza tocmai
din cauza dualismului, Imperiul Austro‑Ungar fi‑
ind numit între timp „închisoarea popoarelor”. Eli‑
ta maghiară a rămas până la final fidelă acestui
model de stat şi de guvernare, în vreme ce România
şi statele balcanice, ulterior, au ales modernizarea
şi limitele etnice ale statelor lor.
În vreme ce elita maghiară sărbătorea la
1898 „mileniul maghiar”, românul bănăţean Au‑
rel C. Popovici a redactat un nou proiect politic de
reformare a Imperiului, proiect pe care l‑a făcut
public în 1906: Statele Unite ale Austriei Mari.
Conceptul lui Aurel C. Popovici presupunea înfiin‑
ţarea a 15 provincii autonome (state), constituite
pe principiul naţionalităţii, respectând frontiere‑
le etnice şi beneficiind de o largă autonomie in‑
ternă, după modelul elveţian sau american. Era
prevăzută, de asemenea, o întărire considerabilă
a executivului central şi folosirea sistematică a
limbii germane în administraţie şi ca limbă ofi‑
cială. Una din consecinţele cele mai importante
era pierderea importanţei jucate de Ungaria. În
consecinţă, ceea ce nu s‑a putut realiza prin dia‑
log şi colaborare a fost împlinit după cinci ani de
război, în anii 1918‑1919. Deşi ultimul împărat al
imperiului, Carol al X‑lea, a redactat apelul numit
Către popoarele mele credincioase, acesta a sosit
însă prea târziu.
Conflictul româno‑maghiar a rămas, însă,
într‑o formă bizară şi sterilă de manifestare, fiind
alimentat de revizionismul maghiar în perioada
post‑Trianon. Dacă Ungaria va continua să do‑
rească să investească timp şi resurse în modelul
medieval al statelor multinaţionale conduse de o
singură naţiune în detrimentul altora, ar trebui
să privească spre Iugoslavia şi Cehoslovacia sau
fosta URSS, în perioada post-1990.
Vindecarea
După 1947, Franţa eliberată a solicitat, în
schimbul despăgubirilor de război, după modelul
anilor 1919‑1920, anexarea delimitată în timp a
landului german Saar şi dominaţie economică în
zona industrială Ruhr. Puterile Aliate aleg înfiin‑
ţarea Republicii Federale Germane în 1949. Pes‑
te numai câţiva ani, în urma negocierilor dintre
Franţa şi RFG mai ales, este înfiinţată în 1951
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
pentru a partaja resursele de oţel şi cărbune ale
statelor membre, prevenind astfel un nou război
european. Comunitatea Europeană a Cărbunelui
şi Oţelului include în spaţiul său vechiul imperiu
Carolingian: Franţa, RFG (teritoriul iniţial avut
de Ludovic Germanicul), Olanda, Belgia, Luxem‑
burg şi Italia. Aşadar, întinsa şi bogata Lotharin‑
gie a fost, în sfârşit, pacificată! Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a devenit nu‑
cleul viitoarei Uniuni Europene. Potrivit lui Robert
Schuman, artizanul acestui proiect politic, noua
construcţie trebuie să se bazeze pe „egalitatea sta‑
telor şi nu prin puterea politicii de dominaţie”.
În Europa Orientală, singura breşă rămasă
deschisă continuă să fie hrănită prin manipularea
bazinului electoral, de o parte şi alta a frontierei
româno‑maghiare. Ceea ce dovedeşte că elitele po‑
litice ale ambelor ţări fie nu pot câştiga suficien‑
tă legitimitate din partea naţiunilor lor pentru a
guverna, fie nici nu doresc aceasta. Şi preferă să
întreţină un tangaj electoral permanent, ţintind
un fals conflict, pentru a ascunde sub paravanul
acestuia realele slăbiciuni ale propriilor guvernări
şi interese de grup. Sunt lideri politici sau… mer‑
cenari politici? r
Trianon după 100 de
ani. România văzută
prin ocheanul poeziei
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Ion Mureșan
Înviere
Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea,
pocnind, se-aprinse singură, din nou.
Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea
de somn ce-n somn e somnului ecou.
Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:
roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.
Romanii-ntre măslini dormeau urându-L,
stând ghemuiţi, cu capul pe genunchi.
La vremea cântului de miruire,
ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plâns amar:
„O, suflete, durere-i peste fire
când părăseşti al trupului hotar!”
Nici semne nu au fost, fiindcă durerea
topeşte semnele ce vin de sus.
Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea 17
ce izvora din groapa lui Iisus,
iar stânca a prins apoi să vălurească,
uşor, ca apa râului în munte,
şi-un trup de abur a-nceput să crească
din piatră, ca ieşindu-ne din frunte
furnici de foc peste furnici de rouă.
Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială:
venind spre noi a zis doar „Pace vouă!”
Iar cerul tremura, ca o petală.
Minunata plutire
Începe ca o foarte bruscă surzenie,
Începe ca o foarte bruscă trezire,
Peste gramatică trece o vedenie
Şi încâlceşte părţile de vorbire.
Stai pe o terasă. Singurul eşti
Care vede o înaltă şi pustie clădire
Coborând din ceruri. Abia mai vorbeşti,
Abia mai descrii minunata-i plutire.
Bărbaţi şi femei urcă în poduri
De unde te privesc prin lucarne:
Cuvintele tale sunt vinete noduri,
Gura, un negru clopot de carne.
Clădirea pustie coboară în piaţă.
Cerul se face alb ca de spumă.
Deasupra porţii ei atârnă o paiaţă
Făcută din cârpe şi gumă.
Te îndrepţi înspre ea.
Tai ştreangul.
Iei paiaţa în spate.
Din ceruri se lasă o ninsoare târzie.
Ani întregi, zile nenumărate,
Pe străzi tot mai înguste, mai întortocheate,
Treci mut; iar paiaţa pe umăr
începe a vorbi şi învie.
Iulie 2020
 Conferinţa de Pace de la Paris a
acceptat, cu excepţia împărţirii
Banatului cu Iugoslavia, doleanţele
României aşa cum fuseseră ele
negociate în 1916 de Ionel Brătianu.
În plus, a recunoscut şi revenirea
Basarabiei între hotarele ţării

Mircea Platon
Trianon. După 100 de ani

L
a un veac de la consfinţirea inter‑
naţională a întregirii României cu
leagănul dacic al românismului care
e Transilvania, e binevenit să săr‑
bătorim acest moment. Dincolo de sărbătorirea
momentului, a izbânzii în sine, e salutar şi să ne
amintim care au fost originile acestei izbânzi, cum
s‑a lucrat în acest sens. Pentru că rolul acestor
sărbători naţionale nu e doar acela de a puncta
voios o stare de fapt, ci şi de a rememora moda‑
lităţile în care s‑a lucrat în trecut şi s‑ar putea
lucra şi astăzi pentru binele ţării. Tratatele de la
Versailles şi Trianon au fost momente importante
pentru România, izbânzi diplomatice şi naţionale
de o importanţă uriaşă, care au avut rădăcini în
acţiunea elitelor româneşti din secolul al XIX‑lea.
Şi e bine să ne amintim acest lucru.
Elita secolului al XIX‑lea a construit Româ‑
nia pe baza ideii de continuitate. Ideea naţională
presupunea descoperirea şi articularea continui‑
tăţilor istorice. Astfel, capilaritatea culturală sin‑
cronică era completată de o înrădăcinare în trecut,
de o asumare a unor continuităţi. De exemplu, cei
de la Convorbiri literare au articulat continuităţi
istorice cu paşoptiştii, recuperaţi în calitate de
lideri ai „mişcării naţionale” de la 1848, continu‑
ităţi naţionale (cu românii din afara graniţelor ţă‑
rii), continuităţi sociale (publicând mult folclor şi
chiar folclor urban, literatura dialectală a lui Vic‑
tor Vlad Delamarina şi Ion Popovici Bănăţeanul,
de exemplu), continuităţi culturale (publicând
18 lucrări de teologie, despre cărţile de cult, lucrări
despre literatura pentru copii, despre economie
eliberarea României din robia imperiilor încon‑
jurătoare şi suzerane, protectoare sau garante.
Înainte de Marea Unire de la 1918, a fost Mica
Unire de la 1859. Iar înainte de Mica Unire a fost
apariţia unei generaţii de tineri boieri care au
înţeles că nu trebuie abandonate tradiţiile româ‑
neşti, dar trebuie scăpat de sub apăsătoarea tu‑
telă culturală a Otomanilor şi a altor imperii. În
Studie moldovană din 1851‑52, Alecu Russo nota
că repedea modernizare a societăţii moldoveneşti
s‑a făcut şi sub imperiul modei: „Schimbarea cos‑
tumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare.
Ideea şi progresul au eşit din coada fracului şi din
buzunarul jiletcii […]. Prefacerea hainilor au pre‑
făcut de îndată condiţiile sociale a lumii noastre,
precum şi relaţiile familiei […]. Fracul a introdus
dignitatea, pantalonii au silit oamenii a‑şi măsura
coloveranţiile celor de la care aştepta vr’un folos”.
Cu alte cuvinte, axul motor al modernizării
societăţii româneşti a fost recăpătarea sentimen‑
tului demnităţii. Modernizarea însemna, pentru
Alecu Russo şi alţi patrioţi din generaţia sa, în‑
dreptarea din şale, încetarea „coloveranţiilor”,
a ploconelilor pe care şalvarii, spre deosebire de
pantaloni, le îngăduiau fără riscul de a pocni cusă‑
turile. Din punct de vedere cultural, modernizarea
ca verticalizare însemna recuperarea istoriografi‑
că a trecutului românesc şi crearea unui sistem de
economie simbolică, legând organic cultura popu‑
lară de cea a elitelor naţionale.
În 1909, în alt context aniversar, reflectând
asupra drumului parcurs până la Mica Unire şi
a semnificaţiei actului de la 1859, Nicu Gane,
Regina Maria

politică, ştiinţe ş.a.m.d., conceptualizând, cu alte
cuvinte, cultura naţională ca pe un tot, având o
concepţie holistică asupra culturii naţionale).
Abia în epoca interbelică au apărut primele rup‑
turi, când tinerii s‑au rupt de bătrâni. Retorica
generaţionistă a fost prima ruptură serioasă în
istoria culturii române moderne. Apoi, comuniştii
ne‑au cerut să ne rupem de trecutul burghezo‑mo‑
şieresc, post‑comuniştii de trecutul comunist şi
aşa mai departe. România s‑a micşorat şi prin le‑
pădarea de trecuturile ei, proces care a încurajat
unele voci să susţină că Marea Unire a fost rezul‑
tatul unui noroc.
Dar anul Marii Uniri nu a fost rezultatul
unui simplu noroc. După cum e silit să recunoas‑
că chiar cel mai de seamă reprezentant al şcolii
de demitizare a istoriei românilor, „cert este că în
1918, în momentul decisiv, românii erau pregătiţi
pentru marele act al unirii”, pentru că „îi anima un
sentiment naţional dezvoltat pe parcursul secolu‑
lui al XIX‑lea”. Acest sentiment naţional dezvoltat
pe parcursul secolului al XIX‑lea nu a apărut din
nimic şi nu s‑a dezvoltat de la sine. El a fost, în pri‑
mul rând, rezultatul conştiinţei de neam pe care
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
aflat atunci la al cincilea mandat, neconsecutiv,
de primar al Iaşiului, spunea: „Cei mai mari Dom‑
ni ai noştri din vechime au căutat să întruneas‑
că într’un singur mănunchiu aceste două ramuri
ale naţiunei române, dar n’au izbutit fiind că‑şi
alesese calea armelor. Generaţia însă dela 1859
a avut norocul, fără vărsare de sânge, să atingă
acest ideal, nu însă fără mari lupte şi sbuciumări.
A izbutit pentru că intrase adânc în conştiinţa tu‑
turor straturilor sociale din Moldova şi Muntenia
că singura noastră scăpare era Unirea. În adevăr
ce eram noi înainte de unire?
Tratatele de la Versailles şi Trianon
au fost momente importante pentru
România, izbânzi diplomatice şi
naţionale de o importanţă uriaşă,
care au avut rădăcini în acţiunea
elitelor româneşti din secolul al
XIX‑lea
un pod pe apele curgătoare; iar despre drum de
fer, telegraf, etc… nici nu se visa. Ba din contra,
când reposatul Domn Grigore Ghika din Moldova
a vroit la 1853 să înfiinţeze telegraful au fost pâ‑
rât de boieri la Sultan că ruinează pădurile statu‑
lui, înşirând stâlpi în ţară fără nici o necesitate.
Apoi hatârul şi ruşfertul, aceste două cuvinte îm‑
prumutate dela Turci dimpreună cu obiceiul, in‑
trase adânc în moravurile noastre şi se infiltrase
în toate ramurile dregătoriilor publice.
Dar iată că la 1848 un vânt bun ne vine din
apus, vântul de deşteptare al popoarelor şi negu‑
rile încep a se împrăştia. Se face lumina în con‑
ştiinţa Românilor, noţiunea de patriotism de mult
adormită în inimile noastre prinde să încolţeas‑
că din nou, su­fletele se regenerează şi atunci s’a
simţit instinctiv de întreg neamul nostru că aceste
două ţări nu mai pot sta despărţite fără ca viito‑
rul lor să fie cu de­săvârşire periclitat. Şi astfel a
început în Moldova încă din timpul Domniei lui
Grigore Ghika ideia Unirei a se întinde şi a câş‑
tiga teren”.
Aşadar, întregul proces de modernizare a

au avut‑o elitele cărturăreşti, clericale şi boiereşti
ale românilor de‑a lungul veacurilor, începând cu
voievozii Moldovei şi ai Ţării Româneşti şi trecând
prin cronicari, prin Cantemir, prin Şcoala Arde‑
leană şi prin generaţia lui Tudor Vladimirescu,
până la mişcarea naţională din 1848. În al doilea
rând, a fost rezultatul hotărârii generaţiei paşop‑
tiste şi post-paşoptiste, a Naţional Liberalilor din
jurul celor două oaze de românism care au fost co‑
nacele din Ştefăneşti ale Brătienilor şi Goleştilor,
şi ale conservatorilor moldoveni grupaţi în jurul
Junimii şi Convorbirilor literare, de a valorifica
acest sentiment naţional şi patrimoniul cultu‑
ral – limba, arta, folclorul – ale poporului român
pentru a trece de la „naţionalitatea genetică”, de
la sentimentul difuz al apartenenţei naţionale, la
personalitatea naţională, la asumarea şi dezvolta‑
rea acestei identităţi etnice.
Pe tot parcursul secolului al XIX‑lea a avut
loc o ofensivă naţional‑educaţională/ diplomati‑
că/ economică/ culturală/ politică al cărei scop era
Două ţărişoare vasale Turcilor totdeauna
expuse la invaziile oştirilor streine, totdeauna în
pe­ricol de a fi înghiţite de vecini. Puterea suzera‑
nă în loc să le apere le asuprea ea însăşi, conside‑
râdu‑le ca nişte moşii de exploatat şi îngăduind
chiar fără nici o dreptate răşluirea teritoriului lor;
într’un cuvânt eram doua ţerişoare slabe, umili‑
te, îngenunchete, aproape necunoscute de Europa
occi­dentală şi de mai multe ori oferite în diverse
combinaţiuni diplomatice când unuia când altuia
dintre falnicii vecini. Aceasta era situaţiunea ex‑
ternă.
Ca situaţiune internă era întuneric pretu‑
tindene, sărăcie complectă, o oligarchie venită din
Fanar care sugea ca un burete toate forţele vii ale
poporului. Nici un metru de şosea, nici o şcoală
sau spital ru­ral, nici o fabrică sau industrie, nici
Moldovei şi Ţării Româneşti şi mai apoi a Româ‑
niei Mici a fost întreprins cu gândul la unitatea
ţărilor locuite de români, unitate văzută şi ca sin‑
gura cale spre independenţă naţională.
Pentru a pune în mişcare acest sistem în
care unitatea şi independenţa naţională se ali‑
mentau şi consolidau reciproc, elitele româneşti
ale secolului al XIX‑lea au acţionat pentru a arti‑
cula instituţiile statului naţional, adică insituţiile
care puteau să detecteze, selecteze şi promoveze
interesul naţional şi oameni pregătiţi să susţină
acest interes.
Tratatul de la Trianon a consfinţit înţelege‑
rea la care a ajuns Ion I. C. Brătianu cu reprezen‑
tanţii Antantei în 1916, înainte de intrarea Româ‑
niei în război. Se spune că, bântuit de imaginea
tatălui său, Ion Brătianu, care s‑a trezit, la Con‑
ferinţa de la Berlin, din 1878, marginalizat, odată
cu România, de reprezentanţii marilor puteri, deşi
România luptase cu mare vitejie şi mari sacrifi‑
cii omeneşti pe câmpurile bulgare ale războiului

Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020

ruso‑româno‑turc, Ionel Brăti‑
anu a hotărât să nu angajeze
România în Primul Război Mon‑
dial până nu obţinea cele mai
avantajoase condiţii de la aliaţii
franco‑anglo‑ruşi. Diplomaţia
lui, amestec de patriotism dina‑
mic, de tip occidental paşoptist,
şi de tactice lentori levantine,
i‑a exasperat pe diplomaţii şi li‑
derii antantişti.
Brătianu a reuşit, în pe‑
rioada 1914‑1916, ca preşedin‑
te al Consiliului de Miniştri,
să adoarmă vigilenţa Puterilor
Centrale în vreme ce negocia cu
Antanta nu doar condiţiile, dar
şi momentul intrării României
în război. Întorcea ecuaţiile poli‑
tice şi diplomatice pe toate feţele,
luând deciziile foarte greu şi în‑
totdeauna cu gândul la analogii
istorice. Izbucnirea războiului,
în 1914, a însemnat pentru Bră‑
tianu confirmarea ideii că sosise
momentul prăbuşirii monarhiei
Austro‑Ungare şi, pentru a face
posibilă întregirea României,
Brătianu a început, ca prim-mi‑
nistru, o ofensivă diplomatică
directă, care ocolea cu prudenţă
canalele oficiale. În negocierile
sale cu puterile Antantei, Bră‑
tianu a pus trei condiţii pentru
intrarea în război a României:
asigurarea necesarului de mu‑
niţie, ofensiva armatelor aliate
pe multiple fronturi pentru a nu
lăsa România expusă atacurilor
de la Vest, şi ofensivă franco‑en‑
gleză din sud, pentru a proteja
România de un atac bulgăresc.
Situaţia generală a frontului, cu
bătăliile de la Verdun, Somme
şi succesele de pe frontul rusesc
lucrau în sensul cerut de Brăti‑
anu. Autorităţile militare franceze au fost, şi ele,
fie naive, fie la fel de machiavelice ca Brătianu,
dându‑i acestuia asigurări referitoare la incapa‑
citatea armatelor austro‑ungare şi germane de a
răspunde ofensivei româneşti peste Carpaţi. Bul‑
garia, au promis francezii, va fi anihilată militar
de ofensiva Antantei, făcând imposibil un atac
bulgăresc asupra României.
Brătianu a continuat să ceară sporirea efec‑
tivelor militare aliate în Dobrogea sau în Grecia,
împotriva Bulgariei şi a negociat minuţios şi în‑
căpăţânat intrarea României în război, folosind
informaţiile furnizate de ataşaţii militari german
şi austriac, pentru a ţine în şah Antanta şi pentru
a o obliga să‑şi respecte promisiunile.
Pe lângă chestiunile militare, Brătianu a in‑
sistat ca în tratatul de alianţă să fie incluse încă
două clauze: prima cerea să nu existe posibilita‑
tea încheierii unei păci separate şi a doua garan‑
ta egalitatea României cu puterile aliate la toate
discuţiile de după război. Ambele urmăreau ca in‑
teresele României să nu fie abandonate din cauza
unor negocieri separate dintre marile puteri, aşa
cum văzuse Ionel Brătianu că i se întâmplase ta‑
tălui său în 1878. Marile Puteri ale Antantei au
încheiat un acord secret în care îşi promiteau că
anexările promise României vor fi realizate „doar
în măsura în care situaţia generală le va permite”
şi că România va fi primită la negocierile de pace
doar după ce Aliaţii vor fi luat deja „deciziile ex‑
trem de importante”.
Negocierile lui Brătianu l‑au făcut să fie
urât, considerat „cămătar politic”, şantajist care
se „tocmeşte cu o abilitate genială”. Brătianu
Înainte de Marea Unire de la 1918,
a fost Mica Unire de la 1859. Iar
înainte de Mica Unire a fost apariţia
unei generaţii de tineri boieri care
au înţeles că nu trebuie abandonate
tradiţiile româneşti, dar trebuie
scăpat de sub apăsătoarea tutelă
culturală a Otomanilor şi a altor
imperii
obţinuse, totuşi, de la Aliaţi promisiuni şi clauze
care vor juca un rol important la Conferinţa de
Pace de la Paris din 1919.
Semnarea convenţiilor s‑a făcut tot după re‑
guli dictate de Brătianu, care, dornic să păstreze
secretul negocierilor sale, le‑a cerut reprezentan‑
ţilor Antantei să vină „pe drumuri diferite şi pe
jos” acasă la fratele lui, Vintilă, la care Ionel a
ajuns, tot pe jos, pe drumuri ocolite. Textele con‑
venţiilor erau scrise de mână pentru a nu fi divul‑
gate de vreun dactilograf lucrând pentru Puterile
Centrale. După semnare, cei prezenţi au plecat
„pe furiş unul câte unul”. Aceste precauţii, mane‑
vre şi negocieri au făcut ca România să intre la ne‑
gocierile Conferinţei de la Paris înarmată nu doar
cu bunăvoinţa Marilor Puteri, ci şi cu acte. Bu‑
năvoinţa a fost diminuată de neînţelegerile dintre
Clemenceau şi Brătianu, care şi‑a atras ostilitatea
diplomaţilor occidentali, cerând respectarea scru‑
puloasă a tratatelor încheiate cu Antanta.
Prin urmare, la conferinţă a venit, pentru
a negocia mai şarmant, Regina Maria. Iată o
anecdotă din perioada Conferinţei transmisă de
la faţa locului de corespondentul ziarului Dacia
(primul ziar al României Mari, scos de Alexandru
Vlahuţă şi I.Al. Brătescu Voineşti): „La un prânz
dat în onoarea Reginei noastre la Paris, în pre‑
zenţa Preşedintelui Republicei, se servi la desert
fragi. Regina fu plăcut surprinsă. D. Poincare ob‑
servând lucrul, suverana noastră îl lămuri:
– Fragi! E pentru întâia oară când le văd,
anul acesta.
– La noi, Doamnă – adăugă Preşedintele – e
credinţa că, atunci când gustaţi întâia pârgă de
fragi, dacă vă puneţi ceva în gând, gândul se rea‑
lizează cu siguranţă.
Regina noastră luând din fructele proaspete,
de bun augur, preşedintele întrebă:
– La ce vă gândiţi, Doamnă?
– La Banat, fu răspunsul Suveranei.
D. Poincare, puţin cam stânjenit, surâse.”
Eleganţa făcea casă bună cu determinarea
de a negocia pentru naţiune. Între spitalul de
campanie şi saloanele diplomatice, Regina Ma‑
ria, asemeni altor membri ai elitelor de atunci ale
României, a ştiut să lucreze pentru consolidarea
ţării. Aici trebuie precizat că imaginea Reginei
Maria ca „mamă a răniţilor” nu a fost importantă
doar pentru că a arătat că Re‑
gina stă alături de popor, ci şi
pentru că ea a fost alături de
popor într‑unul din locurile în
care s‑a întărit conştiinţa naţi‑
onală, la spital, unde au căzut
barierele dintre provincii şi din‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
tre clasele sociale. Iată ce scrie
Elena Emandi: „Către sfârşitul
lui Septemvrie am luat serviciul
la spital: se înmulţiseră atât de
mult răniţii, că nu mai dovedea
nimeni să‑i îngrijească. Acolo,
stând ceasuri întregi la căpă‑
tâiul lor, am putut cunoaşte de
aproape şi mai bine ca oriunde
sufletul curat şi cinstit al ţă‑
ranilor noştri şi am simţit că o
legătură nebănuită până acum
era între ei şi mine. A trebu‑
it războiul acesta groaznic, cu
toate durerile lui, ca să învăţăm
să ne cunoaştem şi să ne iubim.
Munteni, Moldoveni şi Olteni
cari fuseseră atât de străini unii
de alţii, ţărani şi târgoveţi, bo‑
gaţi şi săraci, toţi laolaltă au
suferit, şi suferinţa i‑a apropiat.
În tranşee şi în spitale s‑a în‑
chegat unirea sfântă a tuturor
claselor sociale, care va dăinui,
să sperăm, şi după război, spre
întărirea şi fericirea neamului
nostru”. Tranşeele şi spitalele
au fost locuri în care s‑au creat
microuniversuri sociale la scară
umană, microsocietăţi faţă (mu‑
tilată) către faţă în care românii
s‑au putut recunoaşte ca fraţi,
confirmând astfel justeţea unui
efort de război iniţiat în numele
unui ideal etnic, al conştiinţei
naţionale care cerea unirea tu‑
turor românilor într‑un singur
stat, suveran, nu al patriotis‑
mului civic specific imperiilor
multinaţionale care urmăreau să unească naţiuni 19
diferite sub umbrela sau jugul aceleiaşi ordini di‑
nastice sau constituţionale.
Declaraţia de război făcută de România Aus‑
tro‑Ungariei precizează clar obiectivele naţionale
pe care le urmăreşte statul român intrând în răz‑
boi: „Războiul, la care ia parte mai toată Europa,
pune în discuţie cele mai grave probleme referi‑
toare la dezvoltarea naţională şi chiar la existenţa
statelor. România, împinsă de dorinţa de a contri‑
bui să grăbească sfârşitul conflictului şi sub im‑
periul necesităţii de a‑şi salva interesele de rasă,
se vede nevoită a intra în luptă alături de aceia
La conferinţă a venit, pentru a
negocia mai şarmant, Regina Maria
care pot să‑i asigure înfăptuirea unităţii sale na‑
ţionale”. „Proclamaţia către naţiune” a Regelui
Ferdinand din 14 august 1916 anunţa că România
intră în război convinsă de faptul că „pentru viitor
numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa
pacinică a popoarelor”. „Proclamaţia” vorbeşte de
„ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională,
ziua Unirii lui” şi afirmă datoria de a încerca să
înfăptuiască unirea românilor şi scăparea lor de
„sub stăpânirea străinilor” astfel încât România
să „propăşească în pace potrivit datinelor şi aspi‑
raţiunilor gintei noastre”. Perioada refugiului în
Moldova şi a Iaşiului capitală a rezistenţei până
la capăt a testat aceste aspiraţii şi le‑a dovedit,
cu toate inerentele greutăţi, validitatea şi, deci,
soliditatea.
Conferinţa de Pace de la Paris a acceptat, cu
excepţia împărţirii Banatului cu Iugoslavia, dole‑
anţele României aşa cum fuseseră ele negociate în
1916 de Ionel Brătianu. În plus, a recunoscut şi
revenirea Basarabiei între hotarele ţării.
La ceas aniversar, e bine să ne amintim de
modul în care s‑au obţiunt aceste izbânzi la care
ne întoarcem, iată, şi peste 100 de ani. r
(Continuare în numărul viitor)
Iulie 2020

n Corespondenţă din Israel
O carte‑eveniment:
Mirel Taloş, Undeva în Transilvania
Mirel Horodi
Un roman despre holocaustul evreilor
din judeţul Sălaj
Mirel Taloş
U
ndeva în Transilvania (Editura
RAO, 2019), noul roman al scrii‑
20 torului Mirel Taloş lansat la Ieru‑
salim în toamna anului 2019, de‑
scrie tragedia celor 8000 de evrei care locuiau în
judeţul Sălaj, după ce această regiune a trecut sub
stăpânire maghiară, ca urmare a dictatului de la
Viena, din 30 august 1940.
Romanul urmăreşte viaţa unor familii de
evrei care locuiau în orăşelul Şimleu‑Silvaniei şi
în satul Jac, convieţuind în bună înţelegere cu lo‑
cuitorii români şi maghiari. Eroul principal, care
povesteşte acţiunea romanului, este Lázár Klein,
un filosof, spirit raţionalist, care nu‑şi poate expli‑
ca tragedia pe care o trăieşte. Sunt anii în care în
Europa se dezlănţuise o ură bestială contra evre‑
ilor şi Klein încearcă să înţeleagă bazele acestui
antisemitism ideologic, pentru a‑l combate cu ar‑
gumente raţionale. El citeşte în acest scop diverse
cărţi care propăvăduiesc antisemitismul. În pri‑
mul rând, este îngrozit de cartea antisemită a lui
Martin Luther, apoi de Mein Kampf al lui Hitler,
de cărţile antisemite ale lui Wilhelm Marr, Erne‑
st Renan, Henri Ford, Madison Grant, de teoriile
rasiste ale lui Alfred Rosenberg. Toate aceste cărţi
sunt scrise sau traduse în germană sau maghiară.
Ar fi trebuit adăugate la această listă, după păre‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
rea mea, scrierile antisemite ale românilor Nico‑
lae Paulescu şi A.C. Cuza.
În cadrul acţiunii se povesteşte despre fami‑
lia Friedman, poreclită Brumălă, din satul Jac,
despre fabrica de jocuri de remi şi domino a lui
Marmorstein Joszef din Şimleu‑Silvaniei, despre
comerciantul Engel, despre rabinul Ehrenreich,
despre doctorul Benedeck etc. Se formase în jurul
rabinului un grup de notabili evrei, care se adu‑
nau pentru a se informa şi a discuta despre situa‑
ţia în care se găseau evreii şi care devenea tot mai
ameninţătoare. Klein consemna situaţia în Scri-
sori către o generaţie viitoare, pe care le concepea
după modelul Scrisorilor lui Seneca către Lucilius.
În octombrie 1938, Klein încheia astfel scrisoarea
sa: „Am sperat multă vreme că filosofiile etice pot
schimba lumea, că legile morale universale ale în-
ţelepţilor vor fi adoptate de toţi oamenii şi lumea
va fi mai bună. Am fost mult timp un idealist naiv.
Nu numai epoca raţiunii a apus, dar nici măcar
iluzia în raţiune nu se mai poate afirma...”
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
Ştirile devin din ce în ce mai ameninţătoare
pentru evrei. În septembrie 1939 Hitler ocupă Po‑
lonia. Klein nu se lasă totuşi complet descurajat.
El scrie: „Voi fi întotdeauna un idealist care crede
în om, un naiv irecuperabil...”
Regiunea aceasta, care aşa cum descrie au‑
torul, părea o oază în care nu pătrunsese încă
antisemitismul, va înregistra o manifestare de
acest fel când, la examenul de absolvire a clasei a
şaptea, protopopul a cerut scoaterea din examen
a celor trei elevi din satul Jac: Mayer, deoarece
era evreu, şi Gheorghe şi Vasile, care erau... ad‑
ventişti. Preşedintele comisiei a
refuzat însă cu demnitate să facă
această nedreptate.
Prima parte a romanului se
încheie odată cu cedarea regiunii
Ungariei, ca urmare a dictatului de
la Viena. Începea o perioadă grea
pentru populaţia evreiască şi pen‑
tru români. Evreul Brumălă, din
Jac, regretă că n‑a plecat la Pales‑
tina sau în America atunci când
ar fi putut să facă acest lucru...
La Şimleu‑Silvania revine din exil
Lázár Iosif, un antisemit inveterat,
cu împuternicirea să deschidă în
localitate filiala Partidului Cruci-
lor cu Săgeţi. El începe să-i bruta‑
lizeze pe evreii pe care‑i întâlneşte
pe stradă. Bietul Klein notează:
„Violenţa a ajuns o manifestare a
culturii sângelui...” Ştirile proaste
se răspândesc cu repeziciune. Oa‑
menii vorbesc despre Masacrul din satul Trâznea,
unde au fost omorâţi de soldaţii unguri atât ro‑
mâni, cât şi evrei. Înfricoşaţi, evreii continuă să
spere: „Poate că în Ungaria ne va fi mai bine decât
în România. Faptul că suntem evrei a devenit o po-
vară greu de dus şi în România”. Aceste speranţe
se vor nărui în curând.
Unii români au hotărât atunci să nu rămână
sub ocupaţia maghiară şi să plece în România. Po‑
litica aplicată de autorităţile maghiare era o poli‑
tică de discriminare. Toţi tinerii cu vârsta între 12
şi 21 de ani au fost obligaţi să se înroleze în orga‑
nizaţia premilitară Levente. Tinerii români între
18 şi 23 de ani erau înrolaţi în armata maghiară
Undeva în Transilvania este un
roman istoric, care ne aminteşte
destinul tragic al unor oameni
nevinovaţi care au fost nimiciţi
de ura bestială, bazată pe teoriile
antisemite şi rasiste aplicate cu
fervoare de Partidul Crucilor cu
Săgeţi din Ungaria. Acţiunea era cu
atât mai criminală cu cât în 1944 era
clar că Germania nazistă şi aliaţii ei
vor pierde războiul
şi trimişi pe front, iar bărbaţii evrei în putere de
muncă erau trimişi la muncă forţată în Ucraina.
Între timp rabinul aflase de lagărele de extermi‑
nare înfiinţate de germani pe teritoriul polonez.
Atât el, cât şi Klein nu pot crede că aşa ceva poate
fi adevărat. Ar fi fost sfârşitul lui Dumnezeu sau
sfârşitul omului...
Partea a treia a romanului se desfăşoară
după ce, la 19 martie 1944, Guvernul horthyst
este înlocuit cu Guvernul Partidului Crucilor cu
Săgeţi, care‑şi propunea curăţirea Ungariei de
evrei. La Conferinţa de la Satu Mare din 6 aprilie
1944 s‑a hotărât deportarea evreilor din Transil‑
vania de Nord. Pentru judeţul Sălaj a fost numit
prim‑pretorul Krasznai, comandantul ghetoului
de la Şimleu‑Silvania, unde urmau să fie aduşi
toţi cei 8000 de evrei din judeţ. Acesta a decis să
organizeze ghetoul în afara localităţii, la Cehei, pe
malul râului Crasna, pe locul unei cărămidării, un
spaţiu inpropriu pentru a cuprinde un număr aşa
de mare de oameni. Evreii au fost scoşi din case‑
le lor dis‑de‑dimineaţă, obligaţi să le părăsească
în 15 minute, cu un bagaj de maximum 50 de ki‑
lograme şi alimente pentru 2 săptămâni. Au fost
maltrataţi, deposedaţi de aur şi bijuterii. Krasz‑
nai, Lázár Iosif şi colaboratorii lor se întreceau în
bestialitatea cu care‑i tratau pe bieţii evrei. Me‑
dicul oraşului, doctorul Molnar, a colaborat fără
ezitare la această barbarie. Din acest iad au scă‑
pat doar trei evrei, care fugiseră în pădure şi pe
care adventista Anuţa i‑a transportat pe ascuns
într‑o căruţă până la Ciucea, de unde o călăuză
i‑a trecut pe jos în România. Evreii din lagăr au
fost îngrămădiţi în vagoanele de vite din trenurile
care i‑au dus la Auschwitz... În vagonul în care
a fost îngrămădit, după o lună de iad în ghetou,
Klein rezumă discuţia cu rabinul: „Crezând în
raţiune m‑am înşelat, dar m‑am înşelat frumos.
Credinţa în raţiune e cea mai naivă
dintre virtuţi. Lumea va deveni un
cimitir al raţiunii şi al omului. Un
cimitir al celor vii...” Şi în încheiere
el se adresează rabinului: „Dumne-
zeu nu‑i va supravieţui acestui răz-
boi”... Iar rabinul îi răspunde: „Nu,
Klein, Dumnezeu îi va supravieţui
acestui război, dar omul nu‑i va su-
pravieţui.”
Undeva în Transilvania este
un roman istoric, care ne aminteş‑
te destinul tragic al unor oameni
nevinovaţi care au fost nimiciţi de
ura bestială, bazată pe teoriile an‑
tisemite şi rasiste aplicate cu fer‑
voare de Partidul Crucilor cu Să‑
geţi din Ungaria. Acţiunea era cu
atât mai criminală cu cât în 1944
era clar că Germania nazistă şi ali‑
aţii ei vor pierde războiul. Autorul,
prin personajul Klein, îşi propune
nu numai să descrie barbaria celor
întâmplate atunci, ci şi să combată antisemitis‑
mul ideologic pentru ca astfel de grozăvii să nu se
mai repete. În acelaşi timp el arată că este posibi‑
lă convieţuirea între diferitele etnii, iar prietenia
sinceră între cele două fetiţe, evreica Ghitel şi ro‑
mânca Măriuca, din satul Jac este mai mult decât
edificatoare în acest sens.
La sfârşitul lecturii acestui roman, bine scris
şi structurat într‑o formă interesantă, după ce faci
o pauză pentru a te elibera de amintirea grozăvi‑
ilor din ghetou, putem conchide: dacă un scriitor
român a scris acum, după 75 de ani, această carte,
înseamnă că nici Omul, nici Dumnezeu şi nici Ra‑
ţiunea n‑au murit... r
Portrete în relief: Mircea Platon
Maria Trandafir
Conştiinţa naţională între iluzie şi realitate
P
asiunea pe care a dovedit‑o istoricul
şi scriitorul Mircea Platon în susţi‑
nerea problemei conştiinţei naţiona‑
le a românilor (dobândită cu greu,
ameninţată frecvent de‑a lungul istoriei, neglija‑
tă din nepăsare, umilită din ce în ce mai des) s‑a
transformat în hotărârea de a urmări acest aspect
de‑a lungul timpului, dovadă fiind cărţile scrise pe
această temă, dintre care trebuie amintite: Geo-
grafia şi conştiinţa naţională, Elitele şi conştiinţa
naţională şi ultima, la care ne vom referi, Naţi-
une, modernizare şi elite româneşti, apărute la
Editurile Contemporanul şi, respectiv, Ideea eu‑
ropeană. Mircea Platon este o voce puternică – să
sperăm că nu este şi că nu va rămâne singulară
– care trebuie ascultată, având în vedere proble‑
mele şi ideile deosebite pe care le‑a urmărit într‑o
sumedenie de cărţi, discursuri, luări de cuvânt şi
de poziţie (în timpul numeroaselor evenimente ce
s‑au succedat pe aceste meleaguri), articole, stu‑
dii şi comentarii pe care le‑a adus din trecut în
actualitate. Cartea cuprinde, la rândul ei, 23 de
studii, eseuri şi comentarii, încheindu‑se cu un
epilog dens în observaţii pertinente cu privire la
elitele româneşti şi la conştiinţa naţională; cele
500 de pagini fac referiri la societatea Junimea şi
la revista Convorbiri literare, la activitatea con‑
vorbiriştilor, la rolul Iaşiului în istorie, cu povara
celor doi ani cât a fost capitală a ţării (sufocată de
fugari, de mizerie şi de „forţele de ordine”), dar
şi la scrierile unor „oameni” adevăraţi şi ale unor
scriitori care au fost uitaţi; peste trudnica lor ac‑
tivitate în vederea păstrării conştiinţei naţionale,
a demnităţii acestui neam românesc, s‑a aşternut
indiferenţa provenită din necunoaştere, aceasta,
la rândul ei, derivând din refuzul de a şti de unde
ne tragem, pentru ce‑au luptat înaintaşii şi cine
Cu Nicolae Breban şi Emil Brumaru
ne‑a făurit istoria şi cultura. Aşadar, asupra aces‑
tor aspecte s‑a oprit Mircea Platon cu osârdia do‑
vedită de înaintaşii săi.
Cartea se deschide cu un studiu intitulat
(absolut inspirat!): Convorbiri literare – manual
de construit o Ţară, în care autorul consideră că
apariţia Convorbirilor literare în 1867 nu numai
că a confirmat, dar a şi întărit faptul că „energiile
naţionale erau destul de puternice pentru a face
să intre în joc ideile şi, mai mult, instituţiile ca‑
pabile să articuleze naţiunea română pe baza
unui proiect coerent şi realist pentru „dezvoltare
organică”. Prima generaţie de junimişti – convor‑
biriştii – au abordat într‑un mod „comprehensiv”
şi „consecvent” problemele unei ţări abia formate
(după Unirea Principatelor), având în vedere as‑
pectele multiple ale vieţii sociale şi culturale: lite‑
ratură şi folclor, economie politică şi agricultură,
drept şi educaţie, istorie şi etnografie. Întreaga
activitate urmărea: dezvoltarea unui sistem naţi‑
onal de economie simbolică ce ar fi putut permite
consolidarea puternică a statului român în scopul
unităţii şi înfloririi naţionale; cultura elementelor
care dezvoltau individualita‑
tea: limba, dreptul, moravu‑
rile, literatura (al cărei scop
trebuia să fie şi patriotismul)
şi artele frumoase; creşterea
importanţei istoriei (prin care
un popor îşi dovedea durata)
şi a limbii (proba cea mai vie a
existenţei poporului); înţelege‑
rea corectă a valorii politice a
istoriografiei Şcolii Ardelene în
contextul secolului al XIX‑lea,
dar şi săvârşirea unei „opere
naţionale” în condiţiile oferite
de România Mică, sub domnia
lui Carol I. Sunt citaţi, deseori,
A.D. Xenopol şi G. Panu şi sunt
comentate, cu atenţia cuvenită
şi aplecare spre detalii semni‑
ficative, fragmente doveditoare
ale adevărurilor evidenţiate de
gândirea logică şi progresistă
a celor doi. Junimiştii refuzau
să bagatelizeze specificul na‑
ţional de dragul unui trecut
mitic livresc, iar ambii istorici
amintiţi căutau să‑i desprindă
pe români de mitul unui trecut
mort, pentru a reda adevărul
unui trecut viu, al unei vechimi
care le‑ar fi îngăduit să aibă un
viitor. Precizând că junimiş‑
tii aveau în vedere un sincro‑
nism care să arate că românii
nu sunt altfel decât marile na‑
ţiuni, contemporanul nostru,
Mircea Platon, susţine, pe bună dreptate, că sin‑
cronismul junimiştilor a fost constructiv, progra‑
mul acestora bazându‑se pe o abordare antropolo‑
gică a realităţilor româneşti, vizând: limba, viaţa
domestică, obiceiurile, instituţiile. Pentru a ajun‑
ge la concluzia aceasta, Mircea Platon a cercetat
ceea ce s‑a publicat sau ce‑au spus, în luările de
Pasiunea pe care a dovedit‑o
istoricul şi scriitorul Mircea Platon
în susţinerea problemei conştiinţei
naţionale a românilor (dobândită
cu greu, ameninţată frecvent
de‑a lungul istoriei, neglijată din
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
nepăsare, umilită din ce în ce mai
des) s‑a transformat în hotărârea de
a urmări acest aspect de‑a lungul
timpului
cuvânt, oamenii timpului implicaţi în problema
integrării europene, a promovării apartenenţei
românilor la civilizaţia europeană (care a început,
după cum se vede, cu mult înainte de 1990), exem‑
plificând cu citate (din D. Petrino, Iacob Negruzzi,
Ioan Strat, George Sion, A.D. Xenopol), privitoare
la protecţionismul economic şi la protecţia socială,
la dezvoltarea legislativă şi la învăţământ. E vor‑
ba de patriotism, care nu este „expresia unui gol
de gândire”, ci de unul integrator al naţiunii atât
pe orizontala unităţii naţionale, cât şi pe verticala
independenţei naţionale, ca liberă afirmare şi cul‑
tivare a identităţii româneşti.
21
La zece ani de la apariţie, în 1877, revista
se consolidase, contribuind la întărirea indepen‑
denţei naţionale şi apărând specificul românesc ca
factor constitutiv, ca premisă majoră a moderni‑
zării organice a României. Mircea Platon îşi expri‑
mă dezacordul cu afirmaţiile răuvoitoare care se
auzeau în epocă, devenite un fel de pecete pusă pe
fruntea românilor: spirit balcanic, având volupta‑
tea ratării şi a improvizaţiei, inconsecvenţă şi
misticism. Răul nu este pentru cei ce emit aseme‑
nea judecăţi, ci pentru românii care acceptă cu se‑
ninătate sau cu indiferenţă aceste acuze. Sigur că
astfel de calificative nu pot fi luate în serios, dar
n‑ar fi rău dacă toţi cei care mai simt româneş‑
te s‑ar strădui să convingă „lumea” că adevărul
este altul, doar că acesta trebuie etalat. Se impu‑
nea, de urgenţă, o aşezare a lucrurilor şi a ideilor
în spiritul unui adevăr, nu fabricat în funcţie de
ce voiau unii sau alţii, ci „adevărat”. Literatura
(reprezentată de marii clasici, Eminescu, Crean‑
gă, Slavici, Caragiale, dar şi de patruzecioptistul
Alecsandri şi debutanţii Al. Vlahuţă şi Al. Davi‑
lla), politica (junimiştii intraţi în politică erau T.
Maiorescu, P.P. Carp, Vasile Pogor, Theodor Ro‑
setti, Al. Marghiloman) şi cultura (programul cul‑
tural junimist, aşa cum se desprindea din studiile
maiorescene, sugera ruptura de ceea ce s‑ar fi pu‑
tut numi epigonism radical‑apusean) marchează
începutul perioadei în care modernizarea naţio‑
nal‑liberală începea să prindă contur. Mircea Pla‑
ton, cunoscător incontestabil al activităţii Junimii
şi a Convorbirilor literare, disociază între societa‑
te şi revistă. Convorbiri... n‑a fost organul de pre‑
să al Junimii, nu a devenit „foaie” literar‑politică
implicată în campanii electorale. Negruzzi a fost
primul care s‑a opus unei asemenea direcţii, iar
mulţi „convorbirişti” l‑au susţinut, aşa că revista
şi‑a menţinut caracterul strict literar, păstrând o
linie de continuitate şi o deschidere tematică, este‑
tică şi intelectuală, care nu pot fi decât rezultatul
urmăririi consecvente a unui „proiect de ţară” ela‑
borat de‑a lungul unor linii de forţă naţionale. Cel
care a sintetizat orientarea revistei a fost tânărul
Xenopol, care a stabilit trei linii directoa‑
re ale activităţii acesteia: încurajarea şi
ð
Iulie 2020
 popularizarea criticismului onest, a luci‑
ð dităţii culturale; încurajarea dezvoltării
literaturii naţionale şi discreditarea pa‑
triotismului declamator; susţinerea independen‑
ţei spirituale a poporului român. Între junimiştii
critic‑cosmopoliţi, pesimişti, care susţineau că
românii nu au istorie, artă sau literatură (Vasi‑
le Pogor, de exemplu) şi junimiştii‑convorbirişti
optimişti, apărători ai sentimentului naţional, au
existat mereu tensiuni mocnite. Când V. Pogor a
afirmat: „Pe când Franţa produsese pe Moliere şi
pe Racine, românii erau într‑o barbarie completă”,
M. Eminescu a replicat: „Ceea ce numeşti dum‑
neata barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia
unui popor care se dezvoltă conform propriului
geniu, ferindu‑se de amestecul străinului” (minu‑
nată apărare a poporului din care făcea parte!). G.
Panu avansează ideea că Maiorescu era acela care
tempera controversele şi făcea legătura dintre
cele două tabere, înţelegând importanţa studiului
istoriei naţionale, a artei naţionale şi a culturii
populare. O inedită definiţie formulează Mircea
Platon pentru spiritul convorbirist: „Ecumenism
naţional care ştie să dea naştere unei atmosfere
naţionaliste exprimate în studii istorice sau eco‑
nomice, eseuri, poezii, proză, anchete etnografice
şi care e diferit, fiind dezvoltarea lucidă şi articu‑
lată a unei concepţii de viaţă”. Autorul vorbeşte
de un naţional‑conservatorism, care este o formă
de realism politic, ce vede în naţiune nu obiectul,
ci subiectul şi condiţia oricărui proces de moder‑
nizare. Interesul pentru istoria românilor arătat
de convorbirişti presupune, de fapt, interesul pen‑
tru descoperirea unei identităţi formate istoric,
a unui profil naţional distinct. Nu sunt lipsite de
importanţă problemele discutate în legătură cu
deosebirile dintre boierii de neam şi cei proveniţi
prin ascensiune pe cale birocratică, adică ajunşi
la ranguri înalte prin „patronaj şi intrigă, nu prin‑
tr‑un merit oarecare” (parveniţi).
Mergând la amănuntul edificator, Mircea
Platon sesizează deosebirea dintre naţionalismul
etnic şi patriotismul civic, considerând normal
scopul declarat al Convorbirilor literare, şi anume
„unitatea culturală şi politică a românilor”, susţi‑
22 nând, la fel de firesc, naţionalismul etnic. E vor‑
ba despre toţi românii răzleţiţi de „corpul viu al
naţiunii”, adică despre cei de dincolo de Prut, din
gubernia Cherson şi Podolsc, din Bulgaria şi din
Serbia, după cum afirma Teodor T. Burada, care
era preocupat şi de românizarea populaţei tur‑
co‑tătare din teritoriul dobândit (Dobrogea). Era
„definită”, astfel, ideea că istoria trebuie cunoscu‑
tă, pentru că aceasta ajută pe om să existe ca „ele‑
ment de cultură şi de propăşire”, într‑o societate
complexă, într‑o naţiune. Scrie foarte clar A.D.
Xenopol: „Fără istoriografie, naţiunea se destra‑
mă. Fără studiul istoriei, omul trăieşte la întâm‑
plare, fără a putea contribui cu nimic la propăşi‑
rea naţiunei sale, şi deci la civilizaţie”. Şi poate că
ar trebui să amintim, în zilele noastre, când patri‑
otismul este pentru unii un cuvânt depăşit, ana‑
cronic, crezul acestui istoric: „Popoarele din care a
dispărut patriotismul sunt moarte pentru istorie;
ele mai trăiesc ca indivizi; ca nişte colectivităţi ce
au să joace un rol în istoria omenirii, ele au încetat
să mai existe”. Trebuie subliniat meritul lui Mir‑
cea Platon de a fi selectat cele mai semnificative
fragmente, nu arbitrar, ci cu intenţia vădită de a
atrage atenţia asupra unor realităţi, deloc favo‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
rabile nouă, ca popor. Istoricul precizează clar că
preţuirea istoriei merge „mână‑n mână” cu pre‑
ţuirea patrimoniului cultural şi natural. Şi nu se
referă numai la necesitatea de a conserva mănăs‑
tiri şi fresce de valoare, documente de arhivă şi
cărţi vechi, de a păstra Tezaurul de la Pietroasa
(de exemplu), ci şi la tăierea pădurilor exploata‑
te nemilos, ca simptom al „părăduielii şi risipei”
(orice asemănare cu situaţii de azi nu este deloc
întâmplătoare!), având ca urmare şi „stricăciunea
climei, adică alternanţa dintre ploaie şi uscăciu‑
ne”. La fel de importante erau problemele referi‑
toare la protecţionismul economic, la industrie,
la şcolile de meserii. Referindu‑se la conservato‑
rismul convorbirist, autorul subliniază direcţiile
de activitate ale reprezentanţilor acestuia: inde‑
pendenţa şi unitatea naţională, protecţionismul
economic, critica ideologiilor şi a sincronismelor
servile, protejarea patrimoniului cultural şi na‑
tural, identificarea şi perpetuarea marilor valori
naţionale, preţuirea istoriei naţionale. r
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
Andrei Ţurcanu
Mircea Platon şi rolul elitelor în structurarea
personalităţii naţionale
Î
n plină postmodernitate relativistă şi
destructurantă faţă de tot ce ţine de con‑
ceptul de naţiune, Mircea Platon insistă
să rămână un împătimit al ideilor ordo‑
natoare de rosturi naţionale. Tot ce face el denotă
o unitate de caracter ţintind şi răsfrângându‑se
într‑o unitate de program de restituiri/ revalori‑
ficări istorico‑literare, de arheologii şi dezbateri
de idei culturale şi social‑politice. Spre deosebire
de scepticii „intelectuali de portbagaj”, snobi sau
mercenari angajaţi în banchetul deconstructivist
al globalizării, Mircea Platon este un om al cre‑
dinţei. Fără fanatisme exclusiviste şi patetisme
reductive, el crede nestrămutat într‑o Românie
profundă. În ardenţa statornică şi vitalitatea ne‑
istovită a scrisului său regăsim devoţiunea senti‑
mentului ingenuu al raportării la un ideal, sus‑
ţinută de tăria morală şi acribia cărturarului cu
răspunderi persuasive asumate. Mircea Platon nu
este doar un cercetător curios, un istoriograf im‑
pasibil, un „savant” dizolvat în transparenţa gla‑
cială şi anonimă a discursului. În scociorârile sale
pasionate printre terfeloagele timpului ori în crea‑
ţiile unor autori cunoscuţi, sub glanţul înnegrit al
arhaicităţii imemorabile, sub mucegaiul vechimii,
Întors cu faţa spre Antichitate
dar şi dincolo de locurile comune ale unor scrieri
care par să nu mai spună ceva deosebit cititorului
de azi, el caută dovezi de autenticitate şi vigoare a
vieţii naţionale şi, în special, „moduri de acţiune,
modele de edificare a naţiunii române”. E vorba,
susţine autorul, de „o moştenire culturală pe care
o ignorăm” şi care – conchidem – în degringolada
actuală a destructurărilor identitare oferă repe‑
rele valorice necesare într‑un proces de regăsire
şi reconstrucţie a personalităţii naţionale, indică
nişte puncte de orientare cheie în felul „în care ne
gândim viitorul”. Mircea Platon refuză categoric
gândul unei „fatale” absorbţii a naţiunilor în for‑
mule globaliste, suprastatale. Scrisul său capătă
verva acidulară eminesciană când în vizor îi pică
oportuniştii progresismului cu „umanitarismul
găunos care combate naţionalismul, dragostea de
neam şi de patrie” sau când se referă la conjunc‑
turiştii modelor demitizante antinaţionale cu sno‑
bismele lor elitiste, cu desconsiderările ori chiar
cu ura lor înverşunată faţă de tot ce ţine de fondul
străvechi românesc. Aceştia, ca „agenţi ai diso‑
luţiei”, purtători ai ideilor denigratoare, anarhi‑
zante, ai băşcăliilor calomniatoare şi contestărilor
depreciative cu efect dezagregant, sunt invocaţi
mereu şi puşi la stâlpul infamiei cu orice gând lu‑
minos, cu orice reflecţie încărcată de sens roditor,
cu orice iniţiativă sau faptă de împlinire a fiinţei
naţionale regăsite în cărţile şi în acţiunile unor
Spre deosebire de scepticii
„intelectuali de portbagaj”,
snobi sau mercenari angajaţi în
banchetul deconstructivist al
globalizării, Mircea Platon este un
om al credinţei. Fără fanatisme
exclusiviste şi patetisme reductive,
el crede nestrămutat într‑o Românie
profundă
„oameni care au fost”, ca să folosesc expresia lui
Iorga, ale unor personalităţi notorii ale trecutului
sau ale unor figuri uitate pe nedrept. Într‑o recen‑
zie la o carte a lui Lucian Boia, cel „care chinuie
istoria României de decenii bune”, Mircea Platon
scrie: „Naţiunea, ca şi omul, este împlinirea unui
lung trecut de eforturi, de sacrificii şi de devota‑
mente” (1, p. 145). În replică la ironiile şi distor‑
siunile demitizante ale unei intelighenţii asociate
cu trendul globalist, corporatist şi antinaţional,
el îndeamnă „la smerenie activă, la lepădare de
zădărnicii, la acţiune pe di‑
recţii esenţiale, deci la recu‑
noaşterea – adică implicit
şi identificarea – liniilor de
continuitate ale existenţei
omului şi neamului său” şi
susţine gândul care să nu
se piardă în „întunericul
zădărniciei”, în simulacre
şi mistificări egolatre, în
falsificări de mercenariat,
gândul care are drept călă‑
uză „respectul adevărului
duratei lungi a unei socie‑
tăţi”. „Societatea româneas‑
că trebuie reaşezată pe lini‑
ile ei de forţă de sus în jos”,
afirmă el în cartea Elitele
şi conştiinţa naţională. De
la naţionalitatea genetică
la personalitatea naţiona‑
lă: Despre rolul elitelor în
articularea conştiinţei na-
ţionale, apărută la Editura
Contemporanul în 2017 (2).
Reaşezarea „de sus în jos”
presupune efortul intelectual convergent al unor
elite, care „să ajute la structurarea personalităţii
naţionale a românilor” şi înseamnă „buna noastră
aşezare în raport cu potenţialul identitar, cultu‑
ral şi modelator de acţiune pe care ni l‑au lăsat
strămoşii”. Axa ontologică şi temeiul axiologic al
reflecţiilor sale este „naţiunea genetică”, adunată
în jurul instituţiilor străvechi ale tradiţiei, crista‑
lizate după expresia unui cercetător al concepte‑
lor, Émile Benveniste, „în tehnici şi meşteşuguri,
în felurile de viaţă, în realităţile sociale, în proce‑
sul vorbirii şi al gândirii” (3, p. 10) şi ordonată şi
structurată de elitele naţionale regăsite în rol de
Logos creator de personalitate naţională. Mircea
Platon pune accentul pe pluralul elite, afişând o
pe deplin justificată lipsă de consideraţie faţă de
singularul elită, pe care o detestă cu un sarcasm
mereu egal cu sine şi în care deconspiră infatuarea
unei intelighenţii sterile, care‑şi asumă „sacerdo‑
ţiul nimicului”, ruptă de „viaţa, calea şi adevărul”
naţiunii române. „Sunt un «populist» în căutarea
«poporului pierdut»” – declara el într‑un interviu
mai vechi acordat lui Silviu Man, inclus în cartea
România profundă (4). – „Ceea ce trece astăzi la
noi drept «populism» nu e decât elitism degene‑
rat. Îmi plac oamenii înrădăcinaţi în umanitatea
din ei, nu cei care manipulează discursuri”. Şi,
în continuare, tot acolo, citim: „Eu lupt pentru

vechea Românie, atâta câtă mai este. Lupt pentru
normalitatea pe care o mai descopăr în anumiţi
oameni, pentru frumuseţea anumitor străzi vechi
(sau sate), pentru Adevărul Bisericii mele Ortodo‑
xe trăit liturgic. Scriu medieval, din fidelitate, din
fidelitate faţă de oamenii care m‑au format, direct
sau prin cărţile lor. Nu sunt fidel unei ideologii.
Nu sunt nici măcar un «umanitarist», nu sufăr
pentru soarta întregii omeniri odată cu CNN‑ul.
Pe mine mă interesează omul normal, omul a că‑
rui normalitate ascunde straturi după straturi de
tradiţie. Normalitatea ca adevăr e normalitatea
ireductibilă. Or, ceea ce mă interesează e realita‑
tea ireductibilă a omului de caracter”.
Cu Nicolae Manolescu
O recenzie a lui Arthur Suciu la două cărţi
mai vechi, Cine ne scrie istoria? şi Conştiinţa naţio-
nală şi statul reprezentativ (Editura Timpul, 2007
şi 2011), poartă un titlu emblematic – Mircea Pla-
ton şi dulcea România (5). Scrierile acestui avatar
eminescian în postmodernitate (dacă ar fi să‑l
parafrazez pe Theodor Codreanu) impun o Dulce
Românie departe de utopiile edulcorate ale unor
patriotisme sforăitoare. E o Românie adunată, ca
la poetul nostru nepereche, cu „sărăcia, nevoile
şi neamul”, în jurul unor rădăcini, a unor semne
de continuitate şi rezistenţă, a unui fond concret,
autentic, viu, de umanitate şi spiritualitate lu‑
crătoare. Această Românie, demonstrează Mircea
Platon într‑o carte recentă, o regăsea în creierii
Carpaţilor Calistrat Hogaş, „un om care scormo‑
nea munţii în căutarea naturii umane necorupte,
a straturilor adânci ale românimii” (6). Devenirile
şi împlinirile moderne ale acestei Patrii le desco‑
peră autorul nostru într‑un proiect de ţară com‑
plex, organic, bazat pe rânduială şi normalitate,
pe care îl desprinde cu migală şi cu pasiunea re‑
stauratorului de icoane în paginile Convorbirilor
literare, în scrierile şi acţiunile paşoptiştilor, ale
lui Carol Mihalic de Hodocin, „unul dintre străi‑
nii care s‑au românizat şi au contribuit la propă‑
şirea societăţii româneşti de la mijlocul secolului
al XIX‑lea, (…) ctitor şi profesor al primei Şcoli de
Arte şi Meserii din Moldova (alături de Asachi)”,
ale lui Panu, Xenopol,
Petre S. Aurelian, Ia‑
cob Negruzzi, Th. G.
Rosetti, T. Burada, D.C.
Ollănescu‑Ascanio, Pe‑
tru Th. Missir, Nicolae
Iorga, Romulus Cân‑
dea, Sever Dan, Dan
Botta, Mircea Vulcă‑
nescu, ajungând chiar,
pe urmele Astrei, în sa‑
tul Topa Mică din Tran‑
silvania, unde în 1912
a fost zidită o şcoală cu
ajutorul Fondului basa‑
rabeanului Vasile Stro‑
iescu, şcoală absolvită,
încoace, de fiul diacului
din sat, nimeni altul de‑
cât poetul Ioan Alexan‑
dru. Urmărind deveni‑
rile unei Românii „de
la dregători cu barbă
la miniştri”, Constanţa
Vintilă‑Chiţulescu afir‑
mă într‑un studiu istoric de antropologie socială,
Evghenişti, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei
modernităţi româneşti 1750‑1860 (7): „Dacă mo‑
dernizarea s‑ar lega de capitalism şi industriali‑
zare, atunci acest fenomen s‑ar manifesta în so‑
cietatea românească abia peste un secol” (7, p.
106), ajungând la nişte concluzii nici pe departe
consolatoare: „Societatea românească a veacului
al XIX‑lea este într‑un permanent început. (…) Se
trăieşte într‑un provizorat continuu, avem de‑a
face doar cu iniţieri şi mai deloc cu împliniri ale
modernizării” (7, p. 334), peste tot vădindu‑se
„metehnele chiverniselei” şi ale „cârpelii”
(7, p. 335). Am putea spune că studiul ci‑
tat se referă doar la Principatele Române ð despre rolul elitelor în articularea conştiinţei
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Mircea Platon (n. 23 iunie 1974, Iaşi) Redac‑
tor‑şef la Convorbiri literare (Iaşi). Doctor în
Istorie (2012), The Ohio State University at
Columbus, Ohio, SUA. A colaborat cu recenzii
şi articole la Evelyn Waugh Studies, European
History Quarterly şi The Quarterly Review. A
publicat studii de istorie în HSE Social and
Education History (Hipatia Press), Russian
23
History (Brill), Du Bois Review: Social Science
Research on Race (Cambridge University Pre‑
ss), Fascism. Journal of Comparative Fascist
Studies (Brill), French History (Oxford Univer‑
sity Press), History of Political Economy (Duke
University Press), Intellectual History Review
(Routledge).
Cărţi: Paseism polemic sau încercare de
naţionalism critic, eseuri (1996); Jocuri sub
ulm, poeme (1999); Literatură cu blazon, eseuri
(2000); Ortodoxie pe litere, eseuri (2006); Cine
ne scrie istoria?, studii şi eseuri (2007); A treia
forţă: România profundă, eseuri (2008; co‑au‑
tor: Ovidiu Hurduzeu); Măsura vremii: Îndemn
la normalitate, eseuri (2009; co‑autor: Gheor‑
ghe Fedorovici); Conştiinţa naţională şi statul
reprezentativ, studii şi eseuri (2011); Cartea
străduţelor subtile, poeme (2015); Ce‑a mai
rămas de apărat, antologie de eseuri (2016);
Elitele şi conştiinţa naţională. De la naţiona-
litatea genetică la personalitatea naţională –
naţionale, studii şi eseuri (2017); Geografie şi
conştiinţă naţională: Calistrat Hogaş şi potecile
neumblate ale naţionalismului românesc, eseu
monografic (2018); Naţiune, modernizare şi eli-
te româneşti, studii şi eseuri (2019)
Premii literare şi distincţii universita‑
re: Social Sciences and Humanities Research
Council of Canada Postdoctoral Fellow, De‑
partment of History, University of Toronto
(2013‑2015); Premiul pentru Eseu al USR Iaşi
pentru volumul Conştiinţa naţională şi statul
reprezentativ (2012); Trans‑Atlantic Summer
Institute in European Studies Fellowship,
Center for German & European Studies, Uni‑
versity of Minnesota (2011); Lynn and Harry
Bradley Foundation Fellowship for Military
History, The Ohio State University (2011);
Presidential Fellowship, The Ohio State Uni‑
versity (2010‑2011); Premiul „Lucian Blaga”
al Academiei Române pentru volumul Cine ne
scrie istoria? (2009); Doctoral Fellowship, Ca‑
nada Social Sciences and Humanities Research
Council (2005‑2009)
Iulie 2020
 de sub Regulamentul Organic. Dar unele provinciale”. La mijloc e şi un „realism naţional”, pe importul de ideologie naţionalistă din apus în
ð din racilele societăţii româneşti din prima care impune în învăţământ „ideea de rânduială, de
jumătate a sec. al XIX‑lea, pe care autoa‑ lege, de criterii solide” şi conceperea construcţiei
Ţările Române/ România. Părerea mea e că naţio‑
nalismul secolului al XIX‑lea e un habitus al unor
rea le radiografiază cu o meticulozitate de bistu‑ culturale a României „ca pe un proiect pe termen elite – economice, aristocratice, intelectuale, şi era
riu, îşi au prelungirea într‑un caragialâc statornic foarte lung”. Un proiect care deja la un deceniu de epoca în care aceste tipuri de elite coincideau –
pe tot întinsul secolelor XIX‑XX, fiind uşor de re‑ la proclamarea Independenţei face să se vorbeas‑ pământene, care simţeau/ ştiau că România e a
marcat şi în cutumele politice şi sociale de azi. Cu că de România ca „factor de civilizaţie în Orient” lor în sens patrimonial al cuvântului: adică şi ca
siguranţă, Mircea Platon cunoaşte şi părţile întu‑ şi care s‑a desfăşurat pe o întindere de timp a câ‑ moştenire din părinţi, şi ca proprietate pe care o
necate ale trecutului, cele scoase la iveală de Con‑ torva generaţii, până la tragicul colaps comunist. vor lăsa copiilor. Patriotismul sau naţionalismul
stanţa Vintilă‑Chiţulescu şi de alţi istorici, nu nu‑ Din realismul naţional al convorbiriştilor a ieşit românesc din secolul al XIX‑lea era reflexul na‑
mai sinistrele bezne ale comunismului, pe care, pe „sămănătorismul sau tradiţionalismul literar şi tural al unei elite care ştia că a locuit, locuieşte
bună dreptate, le consideră un flagel şi va locui în România. (...) Criza pa‑
al naţiunii române. Trebuie însă luate triotismului în ziua de azi e reflexul
în calcul mizele scrisului său pentru a faptului că suntem conduşi de o elită
înţelege strategiile de abordare a tre‑ care nu simte că a locuit, locuieşte şi
cutului, a realităţilor istorice, a texte‑ va locui în România: e o elită care e
lor la care se referă, a ideilor şi acţi‑ fie rezultatul unui import relativ re‑
unilor concrete vizate de comentariile cent (în anii ‘40‑‘50), fie al unei ascen‑
cărţilor sale. Or, prima răspundere siuni social‑economice foarte recente,
pe care şi‑o asumă el este una istori‑ a unei elite economice alcătuite din
ografică. În contra renegărilor cinice oameni care, ieşiţi din zonele de sub‑
şi furibunde ale naţiunii române, a sol ale societăţii româneşti, nu simt
masochismului şi demistificărilor cu‑ că au moştenit România şi că o vor
rente deconstructiviste cu aer elitist, lăsa moştenire urmaşilor. Interlopii
Mircea Platon vine cu exemplul unor trăiesc pe fugă, provizoriu, în inter‑
elite vizionare. Într‑un moment hotă‑ val. Au o etică a intervalului, nu a
râtor al deschiderii poporului nostru permanenţei”.
către o durată lungă a istoriei sale, Există un termen uzual în is‑
cea a modernizării României, acestea toriografia actuală, cel al „trecutu‑
au demonstrat o voinţă pilduitoare de lui incert”, care, înaintea trecutului
conştiinţă naţională, contribuind la problematic, trimite, mai degrabă, la
înţelegerea momentului, a sarcinilor fluidizările unui prezent ambiguu, cu
ce se impuneau şi, în ultimă instanţă, Cu Răzvan Theodorescu şi Cassian Maria Spiridon
tot mai puţine certitudini şi cu porni‑
la ordonarea şi edificarea fiinţei na‑ rea expresă de a retrage accentul de
ţionale moderne. Astfel, „mârlănimii la sensul lucrurilor şi a‑l muta pe interpretarea şi
genuine şi celei intelectuale” actuale, elitei fals naţionalismul economic”. În acest proces continuu pe semnificaţiile lor. Semnificaţii aflate mereu în‑
conservatoare fluturând zgomotos drapelul „an‑ de articulare a conştiinţei naţionale şi construc‑ tr‑un proces sprinten de multiplicare dezordonată
ticomunismului sinecură”, României „fără criterii ţie naţională Mircea Platon îi descoperă un rol şi de volatilizare până la vacuitate. Mircea Pla‑
a ultimelor decenii” autorul contrapune acţiunea important lui Alexandru Vlahuţă (9), „omul care ton este scormonitorul certitudinilor trecutului, al
„pe direcţii esenţiale” a unor elite autentic con‑ face legătura între generaţia Junimii şi a Convor- certitudinilor având o axă ontologică indestructi‑
servatoare, o Românie ridicată printr‑un proiect birilor literare şi marea generaţie tradiţionalistă, bilă – naţiunea română cu datele tradiţiei şi cu
convergent de ţară dintr‑un potenţial identitar creştin‑naţională, a «Gândirii» interbelice”, „cel înnoirile ei modernizatoare în lucrarea pe verti‑
genetic cu instituţii şi structuri mentale feudale care a aşezat temeliile conceptuale şi instituţiona‑ cală şi pe orizontală a elitelor ei. Istoria pentru el
la înălţimea unei naţiuni moderne. Aşadar, mizei le ale naţionalismului românesc modern”, primul nu e nici pe departe o seacă înşiruire în timp de
istoriografice, care ţinteşte sterilitatea nocivă a critic al fenomenului „moftangiul român”, al nuli‑ nume, întâmplări, evenimente, ci un continuum
pseudo‑elitei postdecembriste, i se adaugă lecţia tăţilor – specifică autorul – veşnic nemulţumite de viu al naţiunii în devenire, o dispută înfrigurată
24 de viitor pentru România. Accentul este pus pe „ţara asta”. Uşor de ghicit, în categoria acestora se în interiorul ei de căutări, opţiuni, posibilităţi, cu
energia pozitivă, revigoratoare a gândului roditor, încadrează şi „tehnologii” ad hoc în „panificaţie”,
închideri şi deschideri de orizonturi, confruntări
a ideilor ce se încheagă într‑o conştiinţă naţională gen Adrian Cioflâncă, cu dispreţul lor suveran, de
proaspeţi absolvenţi ai Universităţii de la Sada‑ acerbe şi momente de apatie, eşecuri şi înfăptuiri
constructivă.
remarcabile. În cadrul acestei mişcări „naturale”
Se scoate în relief importanţa faptelor con‑ gura, la adresa aluatului etnic românesc, şi direc‑
a istoriei autorul este interesat de resorturile ei
crete şi efortul conjugat al unor elite organice, torii, încrâncenaţi, de opinie de felul lui Vladimir
teleologice: idei şi proiecte de dezvoltare, progra‑
care se înscriu în normalitatea unui naţionalism Tismăneanu, care nu a găsit la adresa susţinăto‑
me şi activităţi concrete, scopuri şi obiective, fina‑
al răspunderii, exigenţei şi competenţei. E norma‑ rilor Referendumului dedicat familiei decât aceste
lităţi, strategii şi mecanisme, structuri, instituţii
litatea pe care Mircea Platon o preferă înaintea sarcasme făţiş românofobe: „Popi fundamentalişti,
etc. Identificate în gândul roditor sau acţiunea
oricăror ifose elitiste, înaintea, scrie el, „elitelor neanderthalieni, obscurantişti, vetuşti, misticoizi,
memorabilă ale unor oameni concreţi, „oameni
improvizate, care se autolegitimează ideologic neolegionari, naţionalişti decerebraţi (…) tot ce
prin sincronism facil”. În acelaşi interviu acor‑ este mai obscurantist, mai perimat, mai vetust, care au fost”, ale elitelor naţionale, toate acestea
dat lui Silviu Man, el declara: „Pe mine mă inte‑ mai anacronic, mai prăfuit în România de azi” (10). poartă e proba sigură a unui efect pozitiv, de du‑
resează omul normal, omul a cărui normalitate Subliniind repetat rolul ideilor şi instituţiilor în rată. Astfel, certitudinile unei istorii trecute, în
ascunde straturi după straturi de tradiţie”. (subl. structurarea personalităţii naţionale, Mircea Pla‑ care binele nu este întâmplător şi răul nu este in‑
n. – A.Ţ.) „Straturilor de tradiţie” li se alătură şi ton e împotriva atitudinii fataliste faţă de cursul evitabil, devin în demonstraţiile lui Mircea Platon
încercările de racordare a domeniilor de activita‑ nestrămutat al istoriei şi faţă de crizele ei. „Aştep‑ certitudini pentru România viitorului.
te curente „la forţele vii ale neamului”, după cum tăm, scrie el cu reproş, ca lumea simulacrelor din
Bibliografie
citim în prefaţa la volumul Corpus Convorbiri lite- jurul nostru să se ordoneze de la sine”. Opţiunea 1. Platon M. Dând târcoale Marii Uniri de la
rare: Prelecţiuni (8). E o pledoarie pentru omul au‑ sa este o naţiune cu linii de forţă clar definite şi cu 1918: cu Donuts şi Soda Pops. În Convorbiri literare,
tentic aşezat într‑o rânduială probată de tradiţie, vectori de continuitate stabili, indestructibili, lu‑ nr. 9 (273), p. 142‑147, 2018
lucrând în spiritul acesteia, dar, neapărat, cu con‑ cru posibil numai într‑o interdependenţă strânsă 2. Platon M., Elitele şi conştiinţa naţională, Edi‑
ştiinţa devenirilor ei prezente şi viitoare. În el se a elitelor cu o etică superioară a responsabilităţii, tura Contemporanul, 2017
sprijină naţiunea, cu eforturile sale îşi susţine şi cu demnitatea raportării lor la idealurile naţiona‑ 3. Benveniste É, Vocabularul instituţiilor in-
îşi asigură continuitatea în timp. Nu întâmplător, le: „Locuim în această continuitate, suntem deja do‑europene, Editura Paideia, 2005, vol. 1
primul semn care anunţă intrarea naţiunii româ‑ aşezaţi în ea. Trebuie să o recunoaştem şi să ne 4. Hurduzeu O., Platon M., A treia forţă: Româ-
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

ne în modernitate ţine de dignitate, desluşită sim‑ punem la lucru în lumina ei”. Aici nu este de ajuns nia profundă, Editura Logos, 2008
bolic de Mircea Platon într‑o remarcă a lui Alecu numai profesionalismul. Mai ales când e vorba de 5. (on‑line) http://adevarul.ro/cultura/carti/mir‑
Russo din Studie moldovană despre schimbarea elitele politice. „A conduce o ţară nu presupune cea‑platon‑dulcea‑romanie‑1_55a89b3 df5eaafab2 ca‑
65fa0/ index.html
costumului: „Ideea şi progresul au eşit din coada doar pricepere, ci curajul de a înfrunta anumite
6. Platon M., Geografie şi conştiinţă naţională,
fracului şi din buzunarul jiletcii (...). Prefacerea pericole şi tăria de a respinge anumite momeli”, Editura Ideea Europeană, 2018
hainilor au prefăcut de îndată condiţiile sociale notează autorul pe marginea unui text al lui Pe‑ 7. Vintilă‑Chiţulescu Constanţa, Evghenişti, cio-
a lumii noastre, precum şi relaţiile familiei (...). tru Th. Missir. Urmărind şi urmând „adevărurile coi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româ-
Fracul a introdus dignitatea, pantalonii au silit de viaţă” ale ţării, valorile ei, elitele contribuie la neşti (1750–1860), 2013
oamenii a‑şi măsura coloveranţiile celor de la care „crearea” naţiunii. „Naţiunea română a fost «crea‑ 8. Platon M., „Formele fără fond” şi ideea naţio-
aştepta vr’un folos”. tă», dar nu născocită” precum susţine Boia. Şi, aşa nală, (on‑line) https://www.contemporanul.ro/polemice/
E o verticalizare căreia autorul Elitelor… îi cum se întâmplă adesea la Mircea Platon, textul formele‑fara‑fond‑si‑ideea‑nationala.html?fbclid=IwA‑
găseşte pe parcurs o multitudine de manifestări şi său capătă o tonalitate incendiar‑patetică: „Româ‑ R0Eqfyqahb686KQRYGkZ3HUNYV‑2X3xBM_
semnificaţii. E vorba de „recuperarea istoriografi‑ nii nu sunt o scornire a istoriei moderne, un banc KkmZL1 GR QStcv UocOJ 3c‑ oRE
că a trecutului românesc şi crearea unui sistem de al marilor puteri. Naţiunea română a fost «creată» 9. Vlahuţă A., Primul şi ultimul, volum îngrijit şi
prefaţat de M. Platon, Editura Timpul, 2019
economie simbolică legând organic cultura popu‑ în sensul că a fost împroprietărită funciar şi ling‑
10. Apud (on-line) https://www.activenews.
lară de cea a elitelor naţionale”, de intrare în joc a vistic, s‑au codificat şi s‑au canonizat pământul şi ro/stiri/ Coincidenta-Tismaneanu-si-Oisteanu-ur‑
ideilor şi instituţiilor „capabile să articuleze naţiu‑ limba pe care le lucrase poporul atâtea veacuri”. masii-agentilor-NKVD-pasaportati-in-Romania-po‑
nea română pe baza unui proiect coerent şi realist E un patos care vizează, ca ţintă, prezentul cu negresc-in-stil-bolsevic-sustinatorii-Referendumu‑
de dezvoltare organică”, de evitare, prin lucrarea preeminenţa altei etici decât cea naţională, a eli‑ lui-%E2%80%9Epopi-fundamentalisti-neanderthali‑
spiritului critic al Convorbirilor…, a fundăturilor telor trecutului: „În genere, se pune mare preţ pe eni-obscurantisti-vetusti-misticoizi-neolegionari-natio‑
„unor patriotisme vetuste sau internaţionalisme «ideologia» naţionalistă a secolului al XIX‑lea şi nalisti-decerebrati-152871. r

Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020


n Profil
Adrian Dinu Rachieru
Eugen Uricaru și
istoria „secretă”
O
Eugen Uricaru
dată cu Grădina Paradisului (ini‑
ţial, Grădina Raiului, cum aflam
dintr‑un interviu), apărut recent la
Polirom, deschizând, bănuim, un
alt ciclu romanesc, Eugen Uricaru, fantazând –
pe ştiuta‑i reţetă – în marginea unor evenimente
reale, decupează o altă secvenţă de istorie româ‑
nească. E drept, o face după un popas liric (Despre
ce vorbim, Junimea, 2018), în care, epicizând, în
chip de observator‑pedagog, desfăşurând o vizi‑
une polemică asupra lumii noastre de azi, atent
la „ce ni se întâmplă”, lăsa să se întrevadă, sub
faldurile colocvialităţii, „o tristeţe subsumată”,
constata Constantin Cubleşan. Fiindcă, încercu‑
ind o unică temă (relaţia cu Puterea, capricioasă,
desigur, strivind individul), el ne propune, în va‑
riante, sub mereu alte unghiuri, un scenariu repe‑
titiv. Iar Grădina Paradisului ne invită în „hăţi‑
şul românesc” în vremuri tulburi, într‑o Românie
ciopârţită, pornind, în umbra conflictelor armate,
cruciada antiiudaică. Un război paralel, aşadar,
vizând igienizarea, asigurând „pacea” în spatele
frontului printr‑o nouă „Noapte de cristal”, cum
visa doctorul în istorie Werner Klotz, descins la
Piatra Neamţ, un orăşel adormit, pentru „a aprin‑
de fitilul”. Punând la cale, alături de jurnalistul
ieşean Nicu Pălănceanu, un „supravieţuitor folosi‑
tor” şi inevitabilul Neculai Crăciun (de la eşalonul
operativ), personaj „fără vârstă”, circulând şi prin
alte titluri ale lui Uricaru, un „pogrom spontan”
(eşuat), pe fundalul unui război cu final incert, ca
înaltă „misiune istorică”. Să ne amintim că prin
Permafrost (Editura Polirom, 2017), Eugen Uri‑
caru punea punct unui (alt) ciclu, incluzând cinci
cărţi, „autonome” la lectură, cu personaje migra‑
toare sub acolada unei pentade politice, constru‑
ind „o imagine unitară”. Adică, imaginea unei
Românii care, răvăşită de evenimente, înaintează
împleticit „prin deşertul unei istorii potrivnice”.
De numele lui Eugen Uricaru, primul re‑
dactor‑şef al revistei Echinox (e drept, doar un
număr!), se leagă şi tentativa de „renovare” a
romanului nostru istoric. Dacă agresivitatea sa
„benignă” în anii juneţii (recunoştea într‑un in‑
terviu) a asigurat reuşita publicaţiei, prestigioasa
şcoală echinoxistă fiind o „şcoală de muncă socia‑
lă”, nicidecum un „sfârâiac” (cum glumeau, la înce‑
puturi, răuvoitorii), cariera de prozator impune o
constatare fermă: imaginaţia poetică, desprinzând
faptele din real, ghidată de o cronologie capri‑
cioasă, închipuie un vast proiect narativ, un ţinut
ficţional care, paradoxal, nu ignoră informaţiile
documentare. Dimpotrivă. Lângă evenimente‑
le vizibile, certificabile, creşte o altă Istorie, cea
secretă, subminând discursul realist şi purtând
haloul unui tragism mistic. Adunând proze fan‑
tastice, parabolice, Despre purpură (1974) anun‑
ţa embrionar ciclul Vladiei,
implicit adevărul Utopiei.
Mitograf, stilist, cu „vocaţia
secretului”, prozatorul pro‑
clamă nevoia de Vladia (re‑
al‑imaginară) şi, concomitent,
anunţă o frescă a societăţii
româneşti care, iată, în timp,
a prins chip. O proză sincreti‑
că, fastuos stilistică, uneşte,
aşadar, două lumi, intricate:
iluzia şi realitatea. Fantas‑
magoria, halucinaţia, enigma‑
ticul hrănesc aceste exerciţii
de imaginaţie, căpătând – sub
acoperişul parabolei – concre‑
teţe ficţională. Fiindcă, aflăm,
„lumea e Vladia”. Iar Vladia,
în slavonă, înseamnă Stăpâni-
re. Un Paradis derizoriu, după
M. Zaciu, în afara timpului
istoric, un motiv reluat tena‑
ce de productivul prozator, un
teritoriu populat de iniţiaţi
(„aleşii”), de femei puternice,
misterioase, infuzat de senti‑
mentalismul moldav.
Posedând, aşadar, „ştiinţa imaginarului” şi
o admirabilă (chiar de la debut) maturitate stilis‑
tică, Eugen Uricaru s‑a impus şi prin disponibi‑
litate tematică; romancier profesionist, el intră,
indiscutabil, în lotul restrâns al celor cu adevă‑
rat importanţi. O privire retrospectivă ar întări o
atare concluzie: atras de proza de atmosferă, di‑
zolvând „muchiile” realităţii, râvnind microscopia
concretului şi conservând parfumul „de epocă”,
Eugen Uricaru încarcă textul cu viaţă; rădăcina
livrescă a literaturii sale scapă, astfel, de paloarea
alegorică ori de parabola descărnată. „Navetând”
între impulsul realist şi apetenţa fantasticului,
prozatorul reuşeşte un graţios balans. Ieşirea din
Posedând „ştiinţa imaginarului”
şi o admirabilă (chiar de la debut)
maturitate stilistică, Eugen Uricaru
s‑a impus şi prin disponibilitate
tematică; romancier profesionist, el
intră, indiscutabil, în lotul restrâns
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
al celor cu adevărat importanţi
realitate, redimensionând, în textura imaginaru‑
lui, întâmplări „veştede” şi faptele oamenilor mă‑
runţi, scoţând la lumină concluzia repetabilităţii,
a unor „coincidenţe tulburătoare”, pregăteşte de
fapt reîntoarcerea, suprasaturată de fantastic.
Chiar şi în romanele aliniate „realismului istoric”,
Eugen Uricaru nu rămâne priponit de ţăruşul do‑
cumentului, ci îşi permite interpretări cât se poa‑
te de „libere”. Încât, recunoscând această depen‑
denţă reciprocă, o stingere a realităţii în utopie
– funcţionând ca sistem de referinţă, vom spune
că pendularea scriitorului ascunde, totuşi, un risc:
anume, cel legat de producţia de serie.
Dar în cazul lui Eugen Uricaru intervine,
salvator, inteligenţa. Dacă în universul său roma‑
nesc totul e posibil şi Iluzia e atotputernică, cen‑
zura inteligenţei echilibrează construcţia. Spa‑
ţiu închis, amorţit, o insulă azvârlită în univers,
Vladia (ca „fenomen unic”) este imperiul iluziilor;
aici poezia lucrurilor se scaldă într‑o lumină cre‑
pusculară, iar sirenele spiritului, îmbolnăvite de
trecut, acuză nevoia identităţii (nevoia de Vladia),
chemarea ei, răsfrântă într‑un trecut inventat,
protejat de un contur aburos. „Ruptă” de istorie,
Vladia este obsedată de istorie. O „văgăună” (oco‑
lită, s‑ar zice, de evenimente) însemnând o lume,
cu rare zvâcniri ale „realităţii depline”, cuprinsă
de o „vitalitate depresivă”. Nu puţini comentatori
au sesizat miza sentimentală a scrisului său. În‑
tr‑adevăr, reconstituirile lui Eugen Uricaru sunt
fatalmente afective; abia prin ficţiune ne deschi‑
dem drum spre adevăr, descifrând sensurile lumii
şi tâlcul întâmplărilor. 25
Trebuie să observăm că Eugen Uricaru
(n. 1 noiembrie 1946, Buhuşi) este, el însuşi, un
personaj enigmatic, cu „vocaţia secretului”, îm‑
brăţişând stilul conspirativ, păstrând, în prozele
sale, un rest nedezlegat, rever‑
berând ezoteric. Chiar dacă a
purces, în ramă ficţională, la
o ambiţioasă cronică a socie‑
tăţii româneşti şi, inevitabil,
a metabolizat o imensă bibli‑
ografie, scriitorul, fantazând,
propune o interpretare liberă,
în halou ambiguizant şi o re‑
constituire afectivă, în ceaţa
reveriei, plonjând în atempora‑
litate. „Desprinderea” faptelor
din real se încarcă de taină şi
procură revelaţii, asigurând,
totodată, concreteţe ficţională
şi o scriitură elegantă, de „stil
artist”, lăudată de toată lu‑
mea. În pofida acestor premise
(potrivnice?), cărţile sale pot
intra, credem, sub umbrela ex‑
cesiv‑primitoare a romanului
politic, politicul intersectând
toate palierele organismului
societal. Cu atât mai mult, de
pildă, Beniamin (2014), consa‑
crat – indirect – evenimentelor
din decembrie 1989 (sau „du‑
hului Revoluţiei”, mai exact).
Cu ani în urmă, Petru Poantă punea aceeaşi
întrebare: „Sunt romanele lui Eugen Uricaru niş‑
te romane politice?” Or, întreprinzătorul prozator,
tenace şi inteligent, desfăşurând epic un program,
dovedea că testează, din varii unghiuri, această
specie în configurare, nebuloasă şi expansivă, câtă
vreme titlurile sale orbitau în jurul temei; erau,
sublinia criticul, romane despre putere, întreţi‑
nând haloul enigmistic, cu revelaţii fantastice şi
prelungiri citite în cheie simbolică, invocând inex­
plicabilul. Ceea ce remarcase, expeditiv, Marian
Popa rămâne valabil: Eugen Uricaru, un
profesionist, indiscutabil, „scrie mult şi
ð
Iulie 2020
 ð lesne”, cu stimul ocult, simetrizând de‑
scripţia realistă cu inserţia fantastică.
Sfidând chingile temporale, plonjând în
supranatural, în care nimic nu este ceea ce pare,
el, într‑o formulă personală, urmată cu tenacitate,
de elegantă identitate stilistică, sub primejdia re‑
ţetarului, însă, ne dezvăluie, dincolo de realitate,
o lume în care visul şi nevoia de sacru o fac nu
doar îmbogăţită, ci şi „posibilă”. În fond, exerciţi‑
ile sale de imaginaţie, dezvoltând fantasticul pa‑
rabolic sunt (ca premisă) proze cu subiect istoric,
politizate pe latură conspiraţionistă.
Grădina Paradisului ne invită
în „hăţişul românesc” în vremuri
tulburi, într‑o Românie ciopârţită,
pornind, în umbra conflictelor
armate, cruciada antiiudaică
„Bucureştenizat” oarecum din 1990, cu func‑
ţii importante (ataşat cultural la Atena, director
adjunct la Accademia di Romania, preşedinte al
Uniunii Scriitorilor ş.a.), Eugen Uricaru este, în
primul rând, un povestitor. Dar imaginaţia, sub‑
linia Marian Papahagi, e controlată abil de inte‑
ligenţă; iar realismul său (magic, putem adăuga)
mixează, şi el, ingredientele care l‑au făcut cele‑
bru pe alte meridiane, fără a folosi, pe faţă, „jocu‑
rile” estetico‑politice, precum atâtea nume ilustre,
călcând în străchinile combativismului radicali‑
zat. False romane istorice, îmbrăcând evenimen‑
tul istoric (interpretabil) într‑un halou ficţional,
cărţile lui Uricaru, în pofida autonomiei (relati‑
ve), comunică; aduc în scenă personaje de legătu‑
ră, inşi ciudaţi şi locuri stranii, propun conexiuni,
sunt volume „încapsulate”, deopotrivă cronică şi
parabolă, epicizând simbolul până în pragul unui
tragism mistic, cu ecouri biblice. Iar Grădina
Paradisului respectă tiparul. Un Mendel Haim,
ovrei ebenist (tâmplar de lux), trăind la Stânca din
vânzări mărunte, însoţit de basarabeanca Mărioa‑
ra, o fecioară însărcinată, trimisă „cadou” de Moti,
26 nepotul de la Iaşi, prăvăliaş din Podu Roş, pornesc
cu droşca spre Piatra Neamţ, cu gândul de a ajun‑
ge în Palestina/ sau Madagascar. Dar la Piatra
vor veni şi „cei trei magi”: eficientul geopolitician
Werner Klotz, purtând ştiinţific, după experienţa
poloneză, războiul rasei împotriva „cancerului iu‑
daic”, încrezător în forţa grupelor de şoc, curăţind
terenul (Einsatzgruppe D), protectorul lui Nicu
Pălănceanu, cel care juca la toate capetele şi, desi‑
gur, Neculai Crăciun, inspector plin, expert, cu ex‑
perienţa sa „incomparabilă”, în „combinaţii infor‑
mative”, tustrei urmând „a face Istorie”, conform
planurilor „clarvăzătorului” Hitler. Führerul do‑
rind, în partea răsăriteană a Europei, „infestată”
de evreime, o grădină a Paradisului, „igienizată”,
dizolvată „în acidul prusac”. Mărioara va naşte
într‑o iesle, falsul Ieşua va fi omorât de ziaristul
ieşean şi răzmeriţa‑pogrom va eşua, triumfând,
însă, la Iaşi. Motiv de a crede că romanul, oprit
brusc prin depoziţiile lui Aurel Triandaf, un sub‑
locotenent rezervist, va continua.
Vădind meşteşug, disponibilitate, abunden‑
ţă, scrisul lui Eugen Uricaru, seducător stilistic,
probează şi „spiritul practic” al autorului, mereu
„pe fază”. Inventând şi stăpânind o lume, harnic
şi cu har, Eugen Uricaru crede în realitatea care
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
se naşte din cuvânt. Stivuite, cărţile sale par „cro‑
nica” unei ficţiuni, dilatată, ocupând Lumea, tre‑
cută, totuşi, prin furcile istoriei. Scriitorul iubeşte
misterul şi ceremonialul învăluit în farmec arhaic
şi ne reaminteşte, prin vocea personajelor sale, că
visul este o parte din viaţă. Refuzând omniscien‑
ţa, urmărind faţa nevăzută a evenimentelor, ca‑
muflate eliadesc, admiţând, ca rest nedezlegat, un
ce neînţeles, Eugen Uricaru aşază, la temelia edifi‑
ciului său romanesc, o enigmă sacrificială, obser‑
vase Theodor Codreanu. Cu prelungire în simbol,
investigând ficţional, sub pactul verosimilităţii,
un timp‑epocă, el ne oferă, sumativ, chestionând
culisele, o frescă a societăţii noastre într‑un secol
zbuciumat. r
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
n Profeţii spectaculare
Alexa Visarion
Vocaţia prieteniei
N
obila perseverenţă a
responsabilităţii faţă
de sine însuşi, structu‑
ră genetică a vitalită‑
ţii profunde, a călăuzit proiectul exis‑
tenţial al ctitoriei vocaţionale a lui
George Banu. Opera sa explorează şi
mărturiseşte în reflecţii seducătoa‑
re conjuncţia cunoscut‑necunoscut,
concret‑tainic, ce hrăneşte densitatea
vieţii prin teatru şi misterul lumii
prin faptele gândului.
Creator de imaginaţie anali‑
tică, dincolo de rigoarea judecăţii
critice, poet al spiritului rostuit în
înţelesuri, căutător de înseninare în George Banu
turbulenţele patimii scenei umane,
George Banu iniţiază rafinate călăto‑
rii spirituale pentru a ne pătrunde de cunoaştere mistifică, prin tăria nostalgiei şi a fascinaţiei că‑
esenţială, în sfera de incertitudini a comuniunii şi utării idealurilor. Eseistica lui, bucurie pentru cei
confruntării artistice contemporane. dispuşi cu mintea şi sufletul s‑o primească, nu
Autoritatea sa profesională este nimbată este îmbolnăvită de concluzii, nu e dogmatică şi
de perspicacitate stilistică şi fluenţă meditativă. nu acceptă provocările nimicniciei standardiza‑
Este prezent pretutindeni cu aceeaşi vibrantă or‑ te... E cuprindere destinală, în semnele ce erup
ganicitate creatoare, conectând energii întru cre‑ ciclic energii spirituale care întăresc vitalitatea
aţie la Paris şi Tokyo, la Berlin şi Sao Paolo, la perenă a artei.
Sank Petersburg şi Lima, New York, Bruxelles, Atent întotdeauna la detaliu, Biţă poate
înălţa prin magia cuvântului înţelegerea la rangul
Oslo, Varşovia, Bucureşti, Praga, Mexico City sau
Shanghai. Oriunde şi oricând, în lumea noastră înţelesurilor. Delicateţea în prietenie are ecouri şi
pentru fiecare dintre noi este fertilă. Suntem îm‑
pandemică, George Banu e un reper de perfor‑
preună cultivaţi de dreapta sa rânduială prin fi‑
manţă în dialogul culturilor, în proiecţia integra‑
neţea criteriului hegelian al adevărului ca întreg.
lităţii diferenţelor conceptuale care unesc şi nu
dezbină fragilitatea umană. Tensiunea existenţei
Profesorul are exigenţe morale în conduită pe care
legământul prieteniei îl fixează în conştiinţă. Pri‑
o ispăşeşte în generozitatea prieteniei. Filantro‑
pie afectivă seducătoare... etenia sa are temei, creativitate şi discernământ.
George Banu e Prietenul căruia i te poţi măr‑ Înţelegerea relaţiilor interumane în densitatea lor
trebuie prezervată cu atenţie pentru a nu se risi‑
turisi... Te primeşte în viaţa lui. Adoptă sincerita‑
pi. „Suntem ceea ce ne aducem aminte că suntem”
tea ca start al relaţiei care privilegiază raporturile
(Nichita Stănescu).
artistice şi umane de durată. Nu scrie despre orice
Nu pot uita: Holul Studioului Casandra,
şi nu vorbeşte despre oricine. Selectează cu acri‑
Cartofi prăjiţi la orice, scena naţională clujeană,
bie pecetea identităţii calităţii umane. Faima şi
Unchiul Vanea şi Meşterul Manole, sala Izvor a
altitudinea popularităţii, necunoscută la nici un
Teatrului Bulandra, Procurorul, Place des Vosges
alt teoritician astăzi, constantă ca intensitate de
cu Café de Flore. E locul preferat al lui Sartre,
foarte mulţi ani, se întreţine prin respect şi admi‑
unde vinul roşu, amintirea tinereţii, Vitez, Brook
raţie. În perimetrul creativităţii, unde orgoliul şi
şi Mnouchkine ne‑au ţinut până târziu în noap‑
vanitatea însoţesc talentul, iar violenţa polemică
te, iar pe bătrânul pod Marais, am vorbit despre
corozivă cultivă apetitul detronării, George Banu România orfană; holul hotelului din New York,
e stăpân pe sine şi pe arta sa. Despre el poţi vorbi lângă Central Park; mărturisiri despre spectaco‑
ore în şir în orice teatru al lumii cu cei care se bu‑ lele lui Andrei Şerban, văzute de Martha Coigney,
cură de prietenia lui. Biţă, George şi Georges are Margaret Croyden, Herbert Blau. Studioul Ralu‑
inocenţa adolescentului, voinţa maratonistului şi căi Nathan din Paris.
sensibilitatea poetului cunoscător în alfabetul tai‑ Înghiţitorul de săbii; împreună cu noi, în di‑
nelor... E iubit pentru rodnicia virtuţilor sale de alog şi confesiune despre curajul scenei. Aureliu
generaţii diferite de practicieni ai teatrului, perso‑ Manea, Ivan Helmer şi cel care a unit începutu‑
nalităţi cu structuri şi experienţe personale ce se rile noastre prin arta de a fi liber şi răspunzător,
lasă atrase şi implicate în camaraderia loialităţii Radu Penciulescu... Le Jardin de Tuileries, des‑
sale. pre nelinişti, frică şi praguri. Odeonul parisian şi
Regizează magia sensurilor prin măiestria Nopţile regilor, dar tot acolo şi evenimentul Bro‑
scrisului, spectacole de avangardă în gândire, ok, Grotovski, Strehler şi Stein în faţa noastră.
emoţionante, inedite, plurale, fertile în prospeţi‑ Invitaţiile generoase la spectacolele de la Chaillot
me, cuceritoare şi incandescente prin vizualitatea şi Bouffes du Nord. Les Cahiers de L’Est, unde a
fanteziei cuvintelor... Toate acestea împrietenesc... publicat Conceptul de stare, după ce Virgil Ierun‑
Simplu, ca bogăţia vieţii.
ca comentase articolul la Europa Liberă. Studente
Ne regăsim clipele vizionare în glăsuirea şi studenţi veniţi la Bucureşti din toate colţurile
gândurilor libere ce‑şi construiesc existenţa în lumii... Amintiri de la Moscova, Vasiliev, Dodin şi
creaţia de peste jumătate de veac, scrisă şi orală, a Smoktunovski. Sibiu, Gruiu şi Lisabona. Despre
maestrului în dublă prespectivă: riguros‑analitică George Constantin, Ştefan Iordache, Lucian Pin‑
şi poetic‑emoţională. Unite, acestea pătrund esen‑ tilie ca nesupuneri creatoare...
ţa fenomenelor în ambiguităţile lor prin exprimări Pentru toate acestea şi încă multe altele, re‑
subtile de inteligenţă sclipitoare. Partener al în‑ cunoştinţa mea!
crederii revelatoare, criticul‑creator fiinţează cu Acum, când împlineşte o vârstă cu o dublă
generozitate constelaţii de prieteni, al căror conţi‑ de cifre norocoase, cu semnificaţie biblică, pot spu‑
nut interior ridică IQ‑ul spiritual la rang de exem‑ ne în cucernică plecăciune cehoviană că am scris
plaritate. Fără sentimentalism şi frivole exaltări şi scriu inspirat şi susţinut de poetica sa, iar ilu‑
conjuncturale, prietenia care îl pune în relaţie cu minarea prieteniei este medaliată de amintirile
lumea are conduita bunei măsuri, există demn în care au înălţare sufletească şi nu pot fi uitate... r
profunzimea decenţei şi onoarei, a privilegiului
revelaţiei. Acest statut de respectabilitate morală
are duhul valorii şi certitudinea semnificării.
Creaţia sa e combatantă prin fineţea po‑
ematică a argumentelor şi rezistă timpului ce

n Lecturi
Mircea Braga
Cheile unui roman
U
ndeva, spre sfârşitul amplului ro‑
man al lui Gabriel Chifu, În drum
spre Ikaria (Editura Art, 2019), în‑
tâlnim precizarea că un om nu poa‑
te fi definit nici după cum îl văd alţii, nici după cum
vrea el să fie privit, nici după faptele sale, ci după
ceea ce el încearcă să ascundă despre sine. Cu alte
cuvinte, fiinţa se află în trecerea dinspre aparenţă
spre esenţă, în conflictualul depăşit dintre mască
(persona, cum o denumise Jung) şi realul, de fapt
„adevărul” de dincolo de acesta. Incizia pe care
o presupune un asemenea demers literar va în‑
tâmpina, de fiecare dată, rezistenţa unor concepte
care străjuiesc întregul proces, anume „destinul”
şi „conştiinţa”, desfăşurate ca un paradoxal mixaj
între rigiditate şi elasticitate, convocând, în conse‑
cinţă, un flux al antinomiilor nu doar intens, ci şi
dificil de armonizat, fiind dintotdeauna vagant ca
sensuri şi semnificaţii. Dacă, la rândul lor, şi aces‑
te două concepte îşi derulează semnificaţiile între
aparenţe şi esenţe, dezvoltând sau suportând, în
actul lor de afirmare, „puteri” de intervenţie, de
dirijare sau de modelare, atunci starea lor de cu‑
prindere va veni, inevitabil, în contact cu alte spa‑
ţii conflictuale, cu efect de delimitare ca particula‑
rităţi ale oricărui orizont existenţial în parte. Nu
vor lipsi din acest câmp realul şi irealul, posibilul
şi imposibilul, limitatul şi nelimitatul, cunoscutul
şi necunoscutul etc. Iar, uneori, atingerea acesto‑
ra cu metafizicul a fost mereu sesizată, de unde
tentaţia de a accepta locul acestui conglomerat şi
ca loc al prezenţei liberului arbitru.
Am forţat, prin cele de mai sus, limitele unei
reducţii esenţiale a romanului lui Gabriel Chifu
(mai puţin chiar decât un rezumat in nuce), provo‑
cată şi de faptul că, la aproape un an de la apariţia
romanului, autorul a ţinut să ne ofere „câteva în-
semnări despre intenţiile auctoriale” care au stat
la baza „poveştii” despre Ikaria, nu cu intenţia de
a se arăta, la distanţă în timp, ca observator al
propriei creaţii, ci de a declina formele în favoarea
„ascunsului” acestora ori, mai exact, a le înscrie
în planul armoniei fără de care constructul ar fi
avut o natură hibridă. Iar accentul pus de scriitor
este unul radical: „Concret, avem de‑a face în acest
roman cu o naraţiune şi un topos în care cele două
lumi, celestă şi pământească, intră în contact, co-
munică, se întrepătrund”. Deci, „ele nu pot fiinţa
separat, complet rupte una de alta: trebuie să se
afle undeva o poartă întredeschisă între ele”; ceea
ce ar însemna, folosind demonstraţia lui Jean‑Luc
Marion (vz. Certitudini negative, 2013), că am
atinge punctul în care posibilul a ajuns să accepte
imposibilul care, de fapt, l‑a creat.
Deci, nu despre lumi paralele este vorba,
ci despre unele de contact, sub semnul continuită‑
ţii, cu o linie separatoare între suprafaţa realului
şi cea a imaginarului, ambele plasate în imediatul
receptării prin intermediul formelor uşor criptate
în jocul, de data aceasta, al lecturii, dintre apa‑
renţe şi esenţe. Întâlnim, astfel, o surprinzătoare
complexitate formală – şi nu numai ca primă im‑
presie –, pe care autorul o aseamănă cu expresi‑
vitatea „colorată” a unui puzzle. Ceea ce nu este
chiar exact, întrucât Gabriel Chifu deţine – fapt
constatat nu o dată – acel simţ al construcţiei
care nu urmează geometria rigidă a delimitărilor
pe care o impune imaginea unui puzzle, ci pe cea
a structurii compozite, în care
subunităţile, supuse arhitectu‑
ral întregului, se prelungesc,
se contopesc şi se întrepătrund,
aflându‑se într‑o permanentă
tensiune de integrare dinamică,
prin intermediul căreia „se ex‑
primă” ca elemente de centrare
pe zona de acumulare a semni‑
ficaţiilor. De aceea, tehnica rea‑
listă, uneori chiar indiferent de
plasarea sa în textualizare, se
exercită mai degrabă în rama
întregului, acceptând intruziu‑
nile imaginarului, dar fără a se
nega pe sine.
Aliniat registrului au‑
todiegetic, personajul central,
Andrei Godea, va fi supus unei
stranii iniţieri, ce păstrează
aparenţa naturaleţii, deşi se în‑
scrie, de fapt, în cadrele unei cunoaşteri esenţiale.
Vârsta lui Andrei, 30 de ani, ar fi fost adecvată
mai degrabă unui ritual de intrare în maturitate,
îndeosebi datorită faptului că el însuşi recunoaşte
a fi posesorul cunoaşterii, cunoaşterea de sine fi‑
ind un efect ce defineşte individualul ca purtător
al unui destin încă nefixat, instabil. În cauză se
vor afla atât conştiinţa, cât şi destinul, remodelate
ca unităţi fiinţiale: acestea nu mai pot fi conside‑
rate ca un „dat” imuabil, definitiv, pe care fiinţa
le primeşte, dar fără a le putea cunoaşte şi încă
mai puţin a le controla, în roman, prin atingeri ale
unor vibraţii oculte, starea de destin şi starea de
conştiinţă nu apar drept matrice, asemănătoare
celei a arhetipalului, deţinătoare ale unor puteri
formative „natural” constitutive fiinţei. În cazul
destinului, de pildă, una dintre aceste puteri se
exercită, pe fundalul preţuirii vieţii, ca tărie şi do‑
rinţă de a fiinţa sub acest principiu; iar în cazul
conştiinţei, pe fundalul cunoaşterii cât mai adân‑
ci, ca dezvoltare a capacităţii de a înţelege esen‑
ţele şi de a te conforma acestora, în perspectiva
împlinirii misiunii destinale.
De pe acest prag, romanul lui Gabriel Chi‑
fu poate fi desfăşurat, cu acoperire ficţională, şi ca
poveste a căderii unei conştiinţe în dimensiunea
cunoaşterii „abisale” (Cf. şi Lucian Blaga), care îşi
detaşează acel tip aparte de înţelegere marcat de
capacitatea de a evada din constrângerile aparen‑
ţelor concretului. Dar, simultan,
se derulează şi procesul de aac‑
celerare a alcătuirii câmpului de
destin al unei fiinţe. În economia
romanului, simultaneitatea proce‑
selor nu se risipeşte în dispersie:
puterile matriciale vor fi aduse
într‑un câmp în care dizolvarea şi
coagularea lor vor sfârşi într‑un
Athanor, a cărui funcţie este de a
conferi substanţă celor două ori‑
zonturi fiinţiale, destinul şi conşti‑
inţa. Este un act generator, a cărui
cauză ne aduce din nou în vecină‑
tatea unei vibraţii oculte, risipite
în spaţiul unei iniţieri, dezvoltată
ca agent al necesităţii, neexplicat
şi inexplicabil decât la graniţa cu
intuiţia.
Proiectul iniţial, în care
Andrei şi Norna, fata pe care
o iubeşte, urmau să petreacă
Activitatea lui Stavros pare a fi,
ca în unele vechi legende, cea a
Supraveghetorului, ieşit din timp,
cunoscătorul celor ce au fost şi celor
ce sunt
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
împreună câteva zile în Ikaria, se destramă, în
urma unor întâmplări neprevăzute, aparent acci‑
dente, nu însă fără a sugera, treptat, descinderea
lor dintr‑o stranie regie a gestionării, pe un alt
plan, deopotrivă al cunoscutului şi al necunoscutu‑
lui. Călătoria lui Andrei este întreruptă, mai întâi
de o abatere de la ruta obişnuită pentru a prelua
şi alţi călători, apoi de o a doua escală, necesară
efectuării unor reparaţii la motorul vaporului, în
timp ce, în urma devansării pro‑
gramului de studii doctorale al
Nornei, se scurtează prezenţa
acesteia în Ikaria, unde făcuse
cercetări de antropologie: tim‑
pul dilatat al unuia şi cel com‑
primat al celuilat fac imposibi‑
lă întâlnirea celor doi. În parte
resemnat, fiindcă relaţia dintre
ei se răcise, Andrei vizitează, în
pauza astfel apărută, mica in‑
sulă unde se opriseră. Treptat,
este asaltat de informaţii care îl
surprind, dar nu le priveşte al‑
tfel decât ca spectaculoase. Aici,
însă, şi textul romanului se des‑
chide într‑un alt registru.
Prin localizare, nuanţele
ţin de normativul utopiei: este
vorba, deci, de o insulă, locul
izolat în care funcţionează alte legi decât cele ale
exteriorului, legi ale exemplarităţii, aflate în di‑
namică de opoziţie faţă de ceea ce există în afara
ei. Totodată, jocul semnificaţiilor, denumirilor şi
replicilor prinde transparenţă pe o diagramă care
alunecă, din ce în în ce mai accentuat, înspre o 27
constituire ce depăşeşte limitele concretului. Bu‑
năoară, denumirea insulei‑ţintă, Ikaria, nu tri‑
mite doar la un obiectiv turistic situat în Marea
Egee – unde, într‑adevăr, locuitorii au o longevi‑
tate crescută –, dar şi la locul în care zeii Greciei
Antice au sancţionat kybrisul de care s‑a făcut vi‑
novat fiul lui Dedal. De asemenea, într‑un al doi‑
lea rând, rezonanţa neobişnuită a numelui perso‑
najului care dă sens călătoriei drept chemare la
o întâlnire – personaj care nu va intra direct în
diegeza romanului –, Norna, este denumirea (pre‑
cizează autorul) sub care era cunoscută, în mitolo‑
gia finlandeză, zeiţa destinului. Treptat, la limita
duplicităţii semnelor, se insinuează o realitate
paralelă, ca lucrare a ficţionalului, a cărui consis‑
tenţă se amplifică, scoţând în relief tot mai apăsat
fragilitatea aparenţelor. Unii dintre călătorii de
pe vasul acostat pentru reparaţii numeau insula
unde se aflau Himera, delimitând astfel condiţia
ei aflată între a nu fi (e inexistentă pe hărţi) şi a fi
(e, totuşi, perceptibilă).
Şi totuşi, încă de la primele întâlniri ale lui
Andrei cu Stavros, ciudatul primar şi, la nevoie,
preot al singurei localităţi de pe insulă, acesta
afirmă că ea poate primi orice nume, el preferând
a‑i spune Ombilicos sau Kentro, adică un centru
necunoscut ca atare. La rândul său, Andrei avan‑
sează, aproape reflex, denumirea de Noima, deşi
încă nimic nu sugerează un posibil „rost” al in‑
sulei în relaţie cu viaţa sa. Chiar activitatea lui
Stavros pare a fi, ca în unele vechi legende, cea
a Supraveghetorului, ieşit din timp, cunoscăto‑
rul celor ce au fost şi celor ce sunt, dar mai ales,
operând premoniţiar. Exprimându‑şi nemulţumi‑
rea că popasul forţat pe insulă l‑a făcut să piardă
întâlnirea cu Norna, Andrei primeşte replica: „Vă
prinde bine oprirea aici, la noi”, nuanţată mai târ‑
ziu în trepte: mai întâi, punând relaţia celor doi pe
aliniamente destinale („Veţi judeca în timp dacă
vieţile voastre trebuie să se deruleze laolaltă sau
dacă fiecare trebuie să păşească singur pe calea sa,
potrivit chemării sale” – regulă pentru amor fati)
şi apoi avansând o promisiune oarecum neutră:
„...Eşti un norocos sau, mai exact, un privilegiat,
fiindcă ai poposit pe insula noastră...” r
Iulie 2020
 De Gaulle. 130 de ani de la naştere,
50 de ani de la moarte
George Apostoiu
Patria şi Europa
D
e Gaulle şi‑a expus pentru prima
dată ideile despre conducerea sta‑
tului într‑un discurs ţinut la 16 iu‑
nie 1946, la Bayeux. Acesta avea ca
scop imediat, pe de o parte, menţinerea unităţii
forţelor din Rezistenţă, iar pe de alta, dezapro‑
barea „regimului exclusivist al partidelor” care
se făcea vinovat de paralizia instituţiilor celei de
a IV‑a Republici. (După Revoluţie, începând cu
1792, francezii şi‑au ritmat istoria politică în func‑
ţie de stingerea ambiguităţilor legislative, consti‑
tuţionale; hotarele între republici sunt revoluţiile
sau războaiele.) Obiectivul urmărit de general era
o nouă Constituţie, reformarea instituţiilor statu‑
lui şi, pe această cale, adaptarea angrenajului de
decizie la legitimarea puterii de către popor şi la
un alt statut al Republicii franceze. Patria – or‑
goliul francezilor dintotdeauna – trebuie aşezată
pe comandamente morale. „La magistrature de la
France est morale”, susţine generalul, ceea ce nu
se mai auzise la Paris din vremea lui Montesqu‑
ieu. În concordanţă cu acest comandament, crede,
două secole mai târziu de Gaulle, demnitatea cea
mai înaltă în Patrie, cea de preşedinte, trebuie să
fie etică, morală, presupune ca deciziile pe care
acesta le ia să aibă legitimitate. Politica internă
este un contract cu naţiunea, Franţa este indivi‑
zibilă, stăpână pe propriul destin. Constituţia ga‑
rantează egalitatea cetăţenilor, conferă legitimi‑
tate instituţiilor statului, iar statul, dispunând de
economie şi de finanţe puternice, este dator să im‑
prime o dinamică socială care să asigure prosperi‑
tate, progres ştiinţific, tehnologic, educaţional. In‑
dependenţa şi suveranitatea, pacea şi securitatea
28 Franţei sunt valori imuabile, nu se supun even‑
tualelor eşecuri ale democraţiei. „Constituţia va
evolua, nu trebuie modificată!” declară de Gaulle
într‑o şedinţă a guvernului din 1962!
Charles de Gaulle va continua să
trăiască – dramatic în aproape
toate momentele – visul unei Franţe
puternice şi orgolioase, pe care
nu va întârzia să o prezinte ca
„realitate internaţională”
Raporturile şi cooperarea Franţei cu alte
state, în principal cu marile puteri, vor particula‑
riza politica externă gaullistă. Ideea de morală în
politică nu‑l părăseşte pe general nici în privinţa
relaţiilor cu aliaţii. Nu va reuşi să o impună întot‑
deauna, dar nu va fi dispus să cedeze niciodată.
Ea a fost unul dintre argumentele pentru sancţi‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
onarea Guvernului de la Vichy şi nu va înceta să
funcţioneze în tratamentul aplicat celor care l‑au
recunoscut până la sfârşitul războiului.
În condiţiile acestui scenariu gândit de ge‑
neral pentru o nouă ordine postbelică, schimbarea
Constituţiei era imperativă pentru ca naţiunea
franceză să fie asociată şi implicată în treburile
statului. Soluţia: aprobarea legii fundamentale
trebuie făcută prin referendum, nu prin sufra‑
giu indirect. Astfel a fost gândită Constituţia ce‑
lei de‑a V-a Republici, adoptată la 28 septembrie
1958. Cea mai importantă prevedere a acesteia
reglementează raportul dintre preşedinte şi Gu‑
vern: şeful statului are puteri executive constitu‑
ţionale, nu şi le arogă discreţionar. De Gaulle nu
şi‑a dorit putere în afara Constituţiei, ci conferită
prin aceasta. Statutul pe care şi l‑a dobândit –
de o autoritate evidentă – a fost opţiunea de vot
a francezilor. Aici avem de‑a face cu o problemă
de psihologie naţională: nu în aceeaşi măsură ca
ruşii sau americanii, dar şi francezii preferă, în
felul lor, conducători puternici. Spre deosebire de
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
Independenţa şi suveranitatea,
pacea şi securitatea Franţei
sunt valori imuabile, nu se
supun eventualelor eşecuri ale
democraţiei. „Constituţia va evolua,
nu trebuie modificată!” declară de
Gaulle într‑o şedinţă a guvernului
din 1962!
ruşi sau de americani, ei ştiu că, puse sub
controlul legii, puterea şi atitudinea poli‑
tică sunt amendabile în democraţie. Prin
modificarea legii sau, la nevoie, prin forţa
şi voinţa naţiunii. Un şef de stat puternic
corespunde unui reflex imperial, iar astfel
de reflexe se pierd greu în istorie. Într‑o
formulă diferită, britanicii conservă mo‑
narhia ca simbol al imperiului de altădată
cu aceeaşi grijă. Nervozitatea olandezilor
în politica europeană vine de la neîmpăca‑
rea lor cu pierderea puterii imperiale.
Să reţinem, totuşi, esenţialul. În
Franţa, Constituţia din 1958 a permis în‑
noirea instituţiilor statului în condiţiile
clasicismului politic: democraţia. Charles
de Gaulle va continua să trăiască – dra‑
matic în aproape toate momentele – visul
unei Franţe puternice şi orgolioase, pe
care nu va întârzia să o prezinte ca „rea‑
litate internaţională”. Sintagma exprimă
un concept politic care se înscria în tradi‑
ţia istorică a oricărui imperiu. Iar Fran‑
ţa a fost un mare imperiu. (Când lucru‑
rile scapă logicii, francezii le prezintă ca
„l’exeption française”.)
Există opinii potrivit cărora, în vre‑
mea lui de Gaulle, Franţa nu a putut re‑
face puterea ei de altădată. Dar care fostă
mare putere mai este ceea ce a fost? Im‑
periile, ca de altfel şi orice sistem politic,
sunt supuse ciclicităţii. De la de Gaulle şi,
prin remanenţă politică, după el, Franţa
se află implicată în toate proiectele con‑
strucţiei europene. Cu alte cuvinte, Fran‑
Charles De Gaulle
ţa este încă o putere europeană. Generalul
o considera cea de‑a treia realitate interna-
ţională, după Statele Unite şi Rusia sovie‑ fost rolul dintotdeauna al Franţei. Pentru asta ea
tică. Atenţie, suntem în plin război rece! „Prima s‑a bucurat de un imens credit”. Pentru de Gaulle,
realitate este America, o ţară în expansiune, care existenţa Franţei rezidă în puterea reală a statu‑
caută să menţină şi să confirme hegemonia ei în lui aşezată pe un sistem instituţional legitim şi
Occident. Statele Unite au ieşit mari învingătoare funcţional, capabil să impună şi să asigure depă‑
din război. Ele consideră că vor reuşi întotdeauna şirea clivajelor ideologice, să protejeze diversita‑
să conducă lumea, aşa cum o fac din 1945, pentru tea, să respecte valorile Republicii franceze. Într‑o
a camufla hegemonia lor pe plan convenţional”. astfel de construcţie, primul magistrat al statului
O a doua astfel de realitate este Rusia. „Fără în‑ este „preşedintele tuturor francezilor”. Cea de a
doială, practic, ea a renunţat să conducă lumea V‑a Republică franceză, creaţie a preşedintelui
şi înţelege că vremea ei a trecut. Dar ea nu vrea Charles de Gaulle, şi‑a câştigat autoritatea recon‑
să fie înghiţită şi are dreptate”. Generalul privea ciliind eficacitatea acţiunii cu legitimitatea valo‑
politica Uniunii Sovietice ca o continuare a pute‑ rilor democraţiei pe baza unui principiu funda‑
rii agresive a Rusiei ţariste; istoria nu a infirmat mental: totul începe cu poporul, totul emană de la
niciodată ambiţia Moscovei de a reface imperiul popor. Chiar şi autoritatea preşedintelui. Poporul
rus. Şi, în sfârşit, a treia realitate internaţională trebuie consultat pentru toate legile care privesc
este Franţa. „Noi suntem în acest moment singu‑ destinul lui.
rii, în afara americanilor şi a ruşilor, care avem o De Gaulle a oferit destule motive adversari‑
ambiţie naţională; depinde de noi să o menţinem lor pentru a nu fi agreat. Ideile lui despre NATO,
şi să avem curajul să o spunem” (Alain Peyrefitte, reunificarea Germaniei, aderarea Marii Britanii
C’était de Gaulle, Plon, 1994). În afara acestor trei la Piaţa Comună şi, mai ales, viziunea lui des‑
„realităţi” lumea se zbate între ordine şi neputin‑ pre Europa unită nu aveau cum să întrunească
ţă, nu există decât nebuloase, ţările sunt divizate, agrementul aliaţilor. „Să fabrici un Parlament
emit pretenţii care se pierd în dispute. Credinţa European ţine de artificial. Important este să fie
generalului în puterea de altădată a Franţei nu se create obişnuinţe. Trebuie să construim o politică
dezminte. Aşa cum îşi înţelegea misiunea, el ră‑ comună. Ea nu există acum. Nimeni nu crede că
mânea dator istoriei cu prezervarea coeziunii şi a Cei şase (Piaţa Comună) vor şi pot avea o politică
locului Franţei în lume. Schimbările, a căror nece‑ comună. Sunt reuniuni ale NATO, UEO (Uniunea
sitate devenea imperativă, au menirea de a asigu‑ Europei Occidentale), ONU. Se poate vorbi de o
ra salvarea tradiţiilor, valorilor şi unităţii naţiunii politică comună? Mă îndoiesc. De ce să continuăm
franceze. Pentru de Gaulle, funcţia prezidenţială dacă nu ajungem la nimic? Să ne adunăm pentru
este asociată de moralitatea actului politico‑juri‑ a constata că nu avem o politică comună, la ce ne
dic a înfăptuirii ei. Generalul a avut ce se cheamă trebuie?”.
cultul Patriei. „Vedeţi, ţara noastră se distinge de Aceasta nu a împiedicat construirea unui
altele prin aceea că vocaţia sa este ceva mai dezin‑ mit de Gaulle. Generalul a condus Franţa încon‑
jurat de oameni care îi împărtăşeau principiile, în
teresată şi mai universală decât a altora… Când
condiţiile unui mediu dominat de discordii. A avut
este ea însăşi, Franţa este umană şi universală.
alături intelectuali importanţi precum Malraux,
Vocaţia Franţei este să lucreze pentru interesul
Mauriac, Claudel, Bernanos, Montherlant, repre‑
general. Suntem mai europeni, mai universali nu‑
zentanţi ai unei generaţii care încă se mai raporta
mai dacă rămânem pe deplin francezi. Există un
la Voltaire, Chateaubriand, Hugo. r
rol care a diferenţiat întotdeauna Franţa de alte
ţări. În procesul de dezvoltare, unele state încear‑
Din vol. Charles de Gaulle.
că să supună pe alţii intereselor lor, Franţa şi‑a
Monarhul celei de a V‑a Republici, în curs de apariţie
dezvoltat influenţa în interesul tuturor. Acesta a

n Eseu filosofic
Vasile Muscă
Hegel la 250 de ani de la naştere
A
nul acesta se împlinesc 250 de ani
de la naşterea, la 27 august 1770,
la Stuttgart a unuia din cele mai
viguroase genii filosofice ale ome‑
nirii, Georg Friedrich Wilhelm Hegel. Contestat
cu vehemenţă de pe platforma diferitelor curente
de gândire filosofică, teologică şi, desigur, ştiinţi‑
fică, Hegel rămâne, în aprecierea acad. Al. Surdu,
„incontestabil, cel mai mare gânditor speculativ
din toate timpurile” (Sisteme filosofico‑speculative
moderne, revista Tribuna nr. 4241, 15 mai 2020).
Hegel a reuşit aceasta, printre altele, şi pentru că
s‑a priceput să întreţină un dialog viu cu întreaga
istorie a filosofiei, pe care o cunoştea în profunzi‑
me în toate fragmentele sale. A scos din conţinutul
acesteia la suprafaţă tot ceea ce era germene de
viaţă, aducând marile motive din trecutul gândirii
în prezentul ei, a elaborat un grandios sistem de
gândire enciclopedică. Hegel a tratat tradiţia isto‑
riei filosofiei drept cel mai bogat şi eficient instru‑
ment de lucru ce condiţionează progresul gândirii.
În cursul evoluţiei sale intelectuale de o via‑
ţă, cel pe care, la absolvirea în 1793 a facultăţii
de teologie a Universităţii din Tubingen, celebrul
Stift, profesorii săi îl calificau drept lumen obser-
va, un spirit greoi care se descurcă cu dificultate
printre subtilităţile filosofiei, a devenit cel mai
mare constructor de sistem din întreaga istorie
a gândirii europene. L‑au consacrat nişte lucrări
unice ca importanţă pentru filosofia mondială:
Fenomenologia spiritului (1807), Enciclopedia
ştiinţelor filosofice, vol. I‑III (1817‑1830), Ştiinţa
logicii, vol. I‑III (1812‑1816), Principiile filoso-
fiei dreptului (1831). La acestea să adăugăm se‑
ria prelegerilor sale de estetică, filosofia religiei,
istorie sau de istoria filosofiei. Toate acestea au
conlucrat la conturarea profilului de gânditor ine‑
galabil al lui Hegel. Un adevărat prinţ al filosofiei,
cum îl considerau Taine şi Renan, la vremea lor,
care a reuşit să dureze o catedrală de idei la fel
de impunătoare ca cele gotice. În vastul imperiu
al gândirii (expresia îi aparţine lui Hegel) există,
considera Goethe, un singur împărat care nu‑şi
împarte puterea cu nimeni şi acesta se numeşte
Hegel.
***
În timpul studenţiei mele critica dezvoltată
de pe poziţiile materialismului dialectic şi istoric
susţinea că latura cea mai slabă a hegelianismu‑
lui o reprezintă filosofia naturii. Potrivit cu rigo‑
rile logicii triadice (dialectice), care stă la temelia
sistemului hegelian, natura constituie un mo‑
ment, o exteriorizare spaţială a Ideii absolute, ca
principiu metafizic al realităţii. „Filosofia naturii”
a fost declarată cea mai idealistă lucrare a lui He‑
gel, deşi, pe de altă parte, conţinea cele mai multe
elemente de dialectică, astfel că din acest motiv
putea fi citită şi interpretată în cheie materialis‑
tă, dacă se renunţa la premisa iniţială idealistă
(Lenin). Idealismul dialectic hegelian răstoarnă
raportul dintre Natură şi Spirit, astfel încât decla‑
ră natura în efectivitatea sa („existenţa‑în‑fapt”)
drept un produs al Spiritului. De fapt, călcâiul
ahileian al hegelianismului rezidă în defectele din
mecanismul de funcţionare al logicii sale triadice
dialectice. Slăbiciunea majoră a hegelianismului
stă în logica sa prin absolutizarea şi aplicarea for‑
ţată a formulei de gândire triadice. Astfel, într‑un
mod paradoxal, punctul cel mai slab al hegelianis‑
mului se află tocmai acolo unde acesta se credea
cel mai tare: fundamentul său logic.
Hegel a impus prin logica sa tirania formulei
sale de gândire triadice: teză‑antiteză‑sinteză. În
această situaţie datoria realităţii era aceea de a
se conforma cu această triadă. Iar acolo unde nu
putea face aceasta intervenea geniul speculativ
al lui Hegel, care obliga realitatea să se supună
acestui imperativ al gândirii. Printr‑o asemenea
Contestat cu vehemenţă de pe
platforma diferitelor curente de
gândire filosofică, teologică şi,
desigur, ştiinţifică, Hegel rămâne,
în aprecierea acad. Al. Surdu,
„incontestabil, cel mai mare
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
gânditor speculativ din toate
timpurile”
forţare a lucrurilor s‑au produs nume‑
roase falsificări în care Hegel nu vedea
decât tot atâtea ocazii de triumf al gân‑
dirii asupra realităţii. „Erorile absolu‑
tizării triadei, cu sau fără intenţie, au
deschis câmpul vast al sofisticii specula-
tive, iar pentru toate acestea vina îi revi‑
ne în mare parte lui Hegel” (Al. Surdu).
A exercitat Hegel şi hegelianismul cu
adevărat o dictatură filosofică? Dificil de
răspuns, deşi se pare că, imediat după
moartea sa, da. Tocmai pentru a stăvili
această influenţă a fost adus la Berlin,
în 1841, la Universitate ca adversar al
lui Hegel, Schelling, fostul său coleg de
studenţie şi prieten. O observaţie a lui
Jean Luc Nancy este demnă de reţinut:
„ca orice autor de sistem, Hegel este un
filosof al totalităţii, dar nu al totalitaris‑
mului” („Hegel L’ inquietude du negatif”,
Hachette, Paris, 1997). Această logică
dialectică, susţinută de marea ambiţie
de a fi un reformator în gândire, poate
fi considerată, în fapt, drept un program
de gândire neîncheiat, care nu a putut fi
dus până la capăt, un adevărat tors filo‑
sofic. Logica hegeliană a pus în funcţie
un concept de o natură cu totul specială,
deosebit întru totul de noţiunea logicii
formale aristotelice. În timp ce aceasta
din urmă se mulţumea să reţină într‑o Hegel. Portret de Jakob Schlesinger, 1831, anul morţii lui Hegel
unitate trăsăturile generale ale lucruri‑
lor care se prezintă ca uniunea unor tră‑
a venerat statul ca o divinitate terestră. Statul 29
sături particulare şi generale, conceptul dialectic
prusac este real şi, în virtutea identităţii dintre
are pretenţia să exprime lucrurile în conexiunea
real şi raţional, el este şi raţional. Raţionamentul
particularului cu generalul, adică cu respectul
acesta poate fi condus în continuare, fiind ultimul
caracterului lor concret. Într‑un magistral stu‑
în ordinea realităţii, statul prusac este ultimul şi
diu, Conceptul la Hegel, D.D. Roşca a dezvăluit
structura conceptului dialectic hegelian ca sinte‑ în ordinea raţionalităţii, iar pentru Hegel ultimul
ză a unor laturi contrarii. În acest sens, primul şi se confundă cu superiorul ca sumă a tuturor mo‑
singurul concept cu adevărat sintetic, dialectic al mentelor sale anterioare.
logicii hegeliene este devenirea ca unitate dintre În concluzie, metoda aceasta de gândire di‑
existenţă şi nonexistenţă. În continuare, Hegel nu alectică a lui Hegel a produs numeroase rezultate
a mai găsit resurse pentru a identifica şi alte con‑ pozitive, mai ales în situaţia aplicării sale la do‑
cepte dialectice de aceeaşi cuprindere. Efortul său meniul istoriei, pusă să confirme principiile poli‑
s‑a cerut continuat. Marx, influenţat şi inspirat de tice dominante ale epocii lui Hegel. Absolutizarea
spiritul filosofiei dialectice hegeliene, a încercat să schemei de gândire triadice a dus hegelianismul
transpună regulile acesteia în domeniul gândirii în conflict cu realitatea, evident, mai cu seamă în
economice. În acest sens discipolii săi au afirmat plan social‑politic. Aici hegelianismul a suferit cea
că Marx nu a scris o Logică, dar a lăsat logica Ca- mai adâncă prefacere, o adevărată metanoia. Din
pitalului. În logica Capitalului găsim ca prim con‑ filosofie revoluţionară, cum a fost în tinereţea au‑
cept sintetic dialectic marfa. Ea este coresponden‑ torului ei, prin angajarea în slujba programului
tul devenirii din logica hegeliană, întrucât nu este politic preconizat în epoca Wilhelmină, hegelia‑
destinată consumului propriu, ci circulaţiei pe nismul s‑a transformat într‑o filosofie făţiş con‑
piaţă în procesul de vânzare‑cumpărare. Ea este servatoare.
unitatea celor două laturi contradictorii ale sale:
valoarea (latura cantitativă) şi valoarea de între‑ ***
buinţare (latura calitativă) ce exprimă destinaţia Am văzut că, în cele din urmă, politicul îşi
mărfii ca obiect de consum. anexează în totalitate gândirea hegeliană. Împo‑
Din această erorr fundamentalis a logicii triva acestui mers al gândirii şi al culturii germa‑
hegeliene a urmat sarcina filosofiei posthegelie‑ ne au protestat cu putere Schopenhauer mai întâi
ne de a încerca revizuirea acestei logici în funda‑ şi apoi Nietzsche. Schopenhauer prin campania sa
mentele sale. A rescrie logica triadică hegeliană, contra profesorilor universitari, care, în calitatea
cum se exprima Constantin Noica, completând‑o. lor de funcţionari de stat, sunt, totodată, şi agen‑
S‑au născut în urma lui Hegel alte scheme de ţii care pun filosofia în serviciul intereselor poli‑
gândire logică: duală, tetradică, pentadică etc. Să tice ale statului. Nietzsche va invoca rivalitatea
remarcăm în acest uriaş efort de gândire rezul‑ celor două mari idei care se ciocnesc în mentali‑
tatele unui remarcabil gânditor român. Este vor‑ tatea germană din a doua jumătate a secolului al
ba de acad. Alexandru Surdu. Tentativa sa de a XIX‑lea. Este vorba de Imperiu (Reich) şi Cultură.
elabora o formulă pentadică de gândire constituie În loc de a lăsa istoria să lucreze pentru a edifica
o valoroasă, poate cea mai viabilă, contribuţie ro‑ un Imperiu al Culturii prin care să domine Eu‑
mânească de azi la dezvoltarea filosofiei europene ropa, Germania caută să‑şi atingă acest obiectiv,
contemporane. afirmă Nietzsche, doar ca Imperiu. În felul acesta
Pornind de la principiul metafizic funda‑ cei care s‑au mândrit a fi poporul de poeţi şi gân‑
mental al concepţiei sale, acela al identităţii din‑ ditori (Dichter und Denker Volk) şi‑au abandonat
tre real şi raţional (Principiile filosofiei dreptului, ceea ce Hegel considera a fi misiunea istorică a
Prefaţa), Hegel a înălţat unul din cele mai gran‑ germanilor, aceea de a prelua flacăra spiritului
dioase imnuri filosofice care s‑au adus vreodată în din mâna celor antici pentru a o duce mai departe
istorie unei puteri politice. În teologia sa politică în modernitate. r
Iulie 2020

n Con(texte)
Maria‑Ana Tupan
Sânziene şi alte fantasme
D
eşi multe reviste, mai ales cu profil
academic, publică adeseori articole
sau studii care devin repere în cer‑
cetare sau care deşteaptă interesul
pentru viitoarele volume în lucru, impactul lor
este mai mic decât acela al numerelor tematice,
aşa după cum şi o piesă orchestrată captează aten‑
ţia în mai mare măsură decât un recital, chiar şi
al unor mari cântăreţi.
Revista Incursiuni în imaginar, editată
de Centrul Speculum al Universităţii Alba Iu‑
lia, poartă amprenta personalităţii criticului şi
universitarului Mircea Braga, care a creat acest
centru de cercetare şi i‑a conceput programul.
Cei care au privilegiul să‑l cunoască ştiu deja ce
înseamnă prezenţa acestui şef de orchestră: com‑
paratism, erudiţie, dar şi personalizare a demer‑
sului critic, orientare internaţională, antrenare de
forţe într‑un proiect de cercetare, comuniune între
profesionişti şi tineri cercetători, doctoranzi sau
proaspăt intraţi în posesia titlului. Editorii cola‑
borează cu alte instituţii de profil, în primul rând,
cu Centrul de Cercetare a Imaginarului Phantas-
ma, condus de universitarul clujean Corin Braga,
cu centre străine de cercetare a imaginarului fan‑
tastic, contribuţiile conferinţelor internaţionale
apărând de două ori în volume publicate în străi‑
nătate. Indexarea în trei prestigioase baze inter‑
naţionale sporeşte atractivitatea revistei pentru
cercetători talentaţi, în măsură să câştige atenţia
publicul cititor. Tema ultimul număr al revistei
– nr. 10/2020 –, având‑o pe Gabriela Chiciudean
30 redactor responsabil, este Folclor, practici magice
şi imaginar – o temă care a inspirat abordări cu‑
rajoase ale unor capodopere de către cercetători
foarte tineri, interesante anchete etno‑sociologice
şi docte exerciţii de hermeneutică a imaginarului
folcloric.
Tinerii colaboratori par să ştie că nu se de‑
butează cu roluri mici şi nici scriind despre cărţi
de raftul doi. Sigur, aici există riscul confruntă‑
rii cu o intimidantă exegeză preexistentă, care fie
anulează descoperiri pe cont propriu, fie fixează
nivelul discursului la o cotă inaccesibilă pentru
autori la început de carieră. Nu este cazul acestui
număr de revistă, unde consultarea surselor şi no‑
tele erudite sunt doar contextul unor perspective
noi asupra unor opere canonice sau interpretări
originale, inclusiv în urma unei documentaţii et‑
nografice pe teren.
Alina Bako de la Universitatea „Lucian Bla‑
ga” din Sibiu, prezentă de peste un deceniu în cer‑
cetarea şi publicistica internaţională, deschide vo‑
lumul cu Reprezentări şi funcţii ale sânzienelor în
proza românească, în prim-plan aflându‑se Eliade
şi Sadoveanu. Naraţiunea fantastică, tradiţional
asociată atemporalului şi reprezentărilor subcon‑
ştientului colectiv, se dovedeşte, prin exerciţiu
comparativ, o variabilă a parametrilor generici şi
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
a unei anumite poetici sau ideologii. Sadoveanu
supune mitul sânzienelor unui regim pastoral,
convenţional, chiar şi scenele sale istorice având
un caracter muzeistic, artificios. Reprezentând
un element de continuitate cu un puternic filon
tradiţionalist‑sămănătorist, proza fantastică a
lui Sadoveanu contrastează cu un Mircea Eliade
de formaţie cosmopolită, la care fantasticul, ca
şi la Voiculescu, influenţat de William James şi
Gabriel de Tarde, este un fenomen psihic indus de
interacţionism: indivizii văd în lume ceva despre
care au auzit sau au citit: „S‑ar putea întâmpla fel
de fel de miracole, continuase el fără s‑o priveas‑
că. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le pri‑
veşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici
măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că
sunt miracole. Nu le vezi”.
Aritinei Iancu îi reuşeşte o tentativă apa‑
rent imposibilă, aceea de a reconcilia, înglobând
într‑un comentariu unitar, interpretări distanţa‑
te în timp ale enigmaticului şi unicului din toate
punctele de vedere roman al lui Mateiu Caragiale.
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
Adoptând un demers mai recent al lui Ioan Derşi‑
dan (Mateiu I. Caragiale – carnavalescul şi litur-
gicul operei) ca propria ipoteză de lucru, Aritina
Iancu împleteşte în firul argumentaţiei referinţe
la exegeza mai veche sau mai nouă a Crailor (Va‑
sile Lovinescu, Ovidiu Cotruş, Barbu Cioculescu,
Matei Călinescu, Mircea Braga), descoperindu‑le
înrudirea profundă care le face să apară ca un
singur exerciţiu de variaţiune fenomenologică.
Aceasta este însă şi o nouă lectură aplicată, spe‑
culând detalii relevante ale
textului matein, în special
elementele autoreflexive în
lumina cărora romanul apa‑
re, alături de Remember, ca
o biblie a estetismului deca‑
dent, îngroşând caricatural
florile răului din realitatea
vulgară şi morbidă, pentru a
lăsa să apară, prin contrast,
simbolistica unei iniţieri
esoterice. Studiul detaliat al
paginilor dedicate Arnote‑
nilor construiesc un Mateiu
Caragiale care, precum şi
Proust, a simţit frustrarea
de a nu mai afla idealul de
distincţie şi estetism roman‑
tic în rândul unei aristocra‑
ţii decăzute, cazul românesc
fiind agravat de tarele spa‑
ţiului levantin, observate cu
voluptate şi de un Ion Barbu
fascinat de grotesc. Efectul
contrapunctic al transfigură‑
rii Crailor din final este atri‑
buit de Aritina Iancu polului
liturgic al opoziţiei anunţate
din titlu, imaginarul alchimic al pasajului justifi‑
când într‑adevăr revelaţia lor ca lapis, semnificat
al spiritului eliberat din realitatea imundă prin
alchimia artei.
Erudiţia membrilor cercului în materie de
imaginar ocult este ilustrată şi de alte două ti‑
tluri, Iniţiere şamanică şi alchimie magică într‑un
basm popular românesc de Liliana Danciu şi Pre-
zenţa zmeilor, aspecte ale contaminărilor malefice
în basm şi descântecul popular românesc de Petru
Adrian Danciu. Liliana Danciu descoperă un sce‑
nariu alchimic în basmul Ţugunea, fiul mătuşii,
cules de G. Dem Teodorescu şi publicat şi de Pe‑
tre Ispirescu cu titlul Ţugulea, fiul uncheaşului şi
al mătuşii. Formula iniţială trimite la o epocă de
aur, edenică, a abundenţei şi a binelui omnipre‑
zent, când lupii dormeau laolaltă cu oile. Mitul,
consideră autoarea, este întoarcerea la cuvântul
plin de lucruri, al coincidenţei fiinţei şi rostirii:
„Tridimensionalitatea profană a lumii dispare
pentru ca acel illo tempore al abundenţei nesfâr‑
şite şi al armoniei totale din «drama» mitică, tran‑
spusă în poveste să se prelungească şi să devină
o unică realitate, în care existenţa şi povestea se
suprapun până la coincidenţă totală. A povesti şi a
fi devin totuna, căci pentru omul arhaic însetat de
real singurul mod valid de existenţă este cel miti‑
co‑ritualic”. Simbolurile nunţii alchemice, soare‑
le şi luna, sunt identificate în ipostaza calului cu
soarele în faţă şi luna în spate, care este obiectul
dorinţei ce motivează călătoria iniţiatică. Se con‑
sideră a fi prezente simbolistica magiei şamanice,
precum şi alte miteme din zona Asiei Minor, des‑
pre care Corin Braga afirmă într‑un interviu că
se prea poate să le fi fost cunoscute vechilor daci
prin intermediul soldaţilor romani veniţi din acele
teritorii ale imperiului. Reconstituirea posibilelor
influenţe ar putea, credem, să‑l aibă în vedere şi
pe Irineu, episcopul de Lyon, care a copilărit în
Asia Minor, a fost educat în Est, păstrând ulte‑
rior legături cu Cappadocia. Irineu e cel care l‑a
făcut cunoscut în epocă pe Valentin, gnosticul care
a încercat o alianţă cu creştinismul, păstrând şi
În lumina acestor dezvăluiri, opera
Hertei Muller apare ca ieşirea de
urgenţă din cele două infernuri: al
totalitarismului comunist şi al unei
familii marcată de ele
imaginarul alchemic. Ar mai putea fi speculate,
în acest sens, numele împăratului – Auraş (aur,
lapis) ‑, precum şi răsplata lui Ţugunea stăpân, în
final, pe „împărăţia de sus şi pe cea de jos” – un
ecou, poate, al acelui Quod est inferius est sicut
quod est superius al Tabulei Smaragdina.
Cât de realist era planul lui Ceauşescu de
a sistematiza locuinţele sătenilor în speranţa că
va moderniza peste noapte comunităţile săteşti
tradiţionaliste? Luându‑şi drept umbre virgilie‑
ne pe Ovidiu Papadima (O
viziune românească a lumii.
Studiu de folclor, 1995) şi
câţiva antropologi – Arnold
Van Gennep, J.G. Frazer şi
E. Crawley – Claudia‑Alina
Coroiu realizează o anchetă
în comuna Vidra care îi con‑
firmă existenţa elementelor
de continuitate în viaţa co‑
munitară în postcomunism
în condiţiile migraţiei, lucru‑
lui în străinătate, revenirii la
locul de origine după contac‑
tul cu alte civilizaţii. Menta‑
lul colectiv legat de momen‑
tele arhetipale ale vieţii se
arată destul de conservator,
numeroasele practici rituali‑
ce din trecut fiind privite cu
distanţare (Se zicea...), dar
fiind încă resimţite sub re‑
gim deontic (E bine să..., Se
cuvine...), iar multe dintre ele
sunt în uz.
Ce se petrece însă în
universul mic, al subconşti‑
entului individual, şi cum se
conformează acesta principiului realităţii? Exact
la modul în care îl defineşte Freud în relaţie cu
principiul dorinţei: vedem în lume ceea ce ne‑am
dori să fie mai curând decât ceea ce este cu adevă‑
rat. În Memoria magică a satului la Herta Müller,
Petriana Rusu speculează asupra genezei imagi‑
narului magic despre care depune mărturie Herta
Müller răspunzând întrebărilor ziaristei Angelika
Klammer în Patria mea era un sâmbure de măr
(2016). Istoria gândirii animiste a copilului care
a fost cândva laureata Nobel, impulsul ei de a se
contopi mioritic cu plantele, înghiţindu‑le ase‑
meni ierbivorelor pe care le păştea, sau, dimpotri‑
vă, invenţia unui mit al vieţii ca fiind echivalentă
cu numărul de respiraţii dintre casă şi cimitir, în‑
şirate precum mărgelele pe aţă începe în... Siberia
unde i‑a fost deportată mama. Pentru mulţi copii,
familia a fost refugiul compensator în faţa unui
regim totalitar, dar nu şi pentru Herta Müller.
Ca şi cum suferinţele şi morţile celor din jur i‑ar
fi indus o insensibilitate necesară supravieţuirii,
mama sa o punea să muncească, o bătea zilnic, în
vreme ce bunica o timora printr‑o cenzurare a gân‑
dirii ca în Orwell: „Nu te duce cu gândul într‑acolo
unde nu trebuie” sau „…asta nu trebuie s‑o spui
niciodată la nimeni”. Animismul ca alternativă a
solitudinii în mijlocul familiei, ca şi al unei şcoli
unde copiii cereau zgomotos profesorilor să bată
un coleg, cu o înverşunare demnă de Penitencia‑
rul Piteşti, se explică astfel ca efect al traumei şi
evazionism. În lumina acestor dezvăluiri, opera
Hertei Muller apare ca ieşirea de urgenţă din cele
două infernuri: al totalitarismului comunist şi al
unei familii marcată de ele.
Tot un efect compensator, în contextul li‑
taniei pe deplin justificate despre deşcolarizarea
României, am urmărit scriind despre acest admi‑
rabil număr al revistei de la Alba Iulia. r
 n Polemice
Theodor Codreanu
„America dunăreană”
P
ortugalia percepută ca o Americă
iberică. Tulburător, un asemenea
„proiect” a existat şi‑n România.
Eminescu l‑a sintetizat în ceea ce
el a numit „America dunăreană”. În istoria civi‑
lizaţiilor, asemenea metamorfoze sunt posibile.
În perioada lui de maturitate intelectuală, amin‑
titul Neagu Djuvara a elaborat o filosofie a isto‑
riei, apreciată, între alţii, la vremea ei, de Emil
Cioran, de Raymond Aron şi de Academia Fran‑
ceză, care i‑a încununat cartea cu un prestigios
premiu1. Civilizaţiile cunosc evoluţii organice: se
nasc, se maturizează, îmbătrânesc şi mor. Un ci‑
clu civilizaţional durează, în medie, cam un mi‑
leniu şi jumătate – două milenii. Un rol central
în evoluţia civilizaţiilor, argumentează Djuvara,
îl are interacţiunea dintre centrali şi periferici,
dintre autohtoni, care dau specificul naţional in‑
confundabil, şi minoritari. În statele puternice, cu
echilibru dinamic, există o armonie între centrali
şi periferici, încât niciuna dintre părţi nu este
ameninţată, contribuind la complexitatea spiritu‑
ală şi culturală printr‑o creativitate majoră. Dere‑
glările se produc când una dintre antiteze refuză
complementaritatea, reprimând pe cealaltă. De
regulă, asemenea represiuni se produc împotriva
minoritarilor: cazul evreilor din Spania secolelor
XV‑XVI, al negrilor sclavi din Statele Unite ale
Americii, al armenilor sub ocupaţia turcească,
apoi, prigoana ţaristă antisemită din secolul al
XIX‑lea, culminând cu holocaustul nazist din se‑
colul al XX‑lea. La polul opus, se află agresiunea
cuceritorilor minoritari împotriva băştinaşilor
majoritari, fenomen din vremea cuceririi şi înte‑
meierii statelor din cele trei Americi. Dar situaţia
cea mai interesantă ne‑o oferă tot Portugalia şi
România2.
Ca state periferiale, supuse agresivităţii
diverselor imperii, s‑a putut concepe, la un mo‑
ment dat, metamorfoza acestora în altceva. Am
menţionat deja mimetismul parizian, asociat, în
Portugalia, cu schimbarea identităţii lusitane,
experiment care a eşuat, în cele din urmă, prin
revoluţia spirituală a lui Salazar, construită pe o
perioadă de dictatură sprijinită de junta militară
şi de bătrânul preşedinte al republicii, generalul
Óscar Carmona (1869‑1951). Mircea Eliade putea
scrie în 1942: „Portugalia îşi datorează măreţia sa
de astăzi geniului politic al generalului Carmona,
care a ştiut să facă dintr‑un profesor de Finanţe un
dictator”3. Proprio motu, un „dictator” economic şi
financiar, capabil să‑şi manifeste competenţa lui
fundamentală de la Universitatea din Coïmbra,
ceea ce a atras după sine vindecarea Portugaliei
de discordie şi de „revoluţii”, dobândind seninăta‑
tea istorică modernă, care a readus‑o în plinătatea
europenismului. Salazar, cu sprijinul preşedinte‑
lui, a ştiut să rezolve şi armonizarea minoritarilor
cu dominanta lusitană a majoritarilor, determi‑
nându‑i să intre în ritmul naţiunii, fără să‑şi piar‑
dă identitatea, renunţând la acţiunile de sabotare
a revoluţiei naţionale serios ameninţată de revo‑
luţia comunistă care deja se manifesta cu o rară
violenţă în Spania vecină, începând cu 1936.
În Ţările Române, apoi în România, lucruri‑
le au fost infinit mai complicate în triunghiul ber‑
mudic imperial, încât nici astăzi ţara nu a reuşit
să armonizeze raporturile dintre autohtoni şi pe‑
riferici, ceea ce o face slabă, în necurmată primej‑
die, cu atât mai mult în pragul centenarului Ma‑
rii Uniri, sabotat atât dinspre Est, cât şi dinspre
Nord şi Vest. Mai mult de atât, majoritarii înşişi
sunt mai dezbinaţi ca niciodată, statul părând,
1
Vezi Neagu Djuvara, Civilisation et les lois historiques.
Essai d’étude comparée des civilizations, Paris, 1975.
Vezi traducerea românească Civilizaţii şi tipare istorice.
Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2006, ed. a treia revăzută şi adăugită, trad. din
franceză de Şerban Broché.
2
Cf. Theodor Codreanu, A doua schimbare la faţă, ediţiile
din 2008 (Iaşi, Princeps Edit), 2013 (Bucureşti, Scara).
3
Mircea Eliade, op. cit., p. 142.
pur şi simplu, lipsit până şi de sistemul imunitar
al serviciilor secrete, atacate, parţial îndrituit, de
diverse grupări şi televiziuni, ca şi Biserica Orto‑
doxă Română, aceasta rămânând speranţa reviri‑
mentului spiritual al naţiunii. Altfel spus, Româ‑
nia nu are un centru gravitaţional intern, ancorat
în spaţiul naţional, depinzând de alte centre de in‑
terese. Am făcut demonstraţia în A doua schimba-
re la faţă, realitatea crudă arătând că mase întregi
de români fie că se autodeznaţionalizează printr‑o
diasporă bizară, care înghite câte un oraş mediu
anual, nemaivorbind de distrugerea corporatistă
care o lasă fără medici, fără ingineri de elită, fără
mână de lucru, fără cele mai strălucite minţi, ti‑
neretul nemaiavând nici un ideal naţional, gata
oricând să‑şi abandoneze părinţii, să devină orice,
numai să rămână români nu, semne ale unei tra‑
gedii ale cărei dimensiuni încă nu le percepem şi
de care nu suntem conştienţi.
Răsturnarea raporturilor dintre autohtoni
şi minoritari tinde ca românii să devină periferici
în locurile lor de baştină, până la dispariţie, ca în
Bucovina nordică şi în partea sudică a Basarabi‑
ei, teritorii aflate acum sub ocupaţie ucraineană,
primind şi ultima lovitură prin Legea Educaţiei,
care decide desfiinţarea învăţământului în limba
română, lege promulgată de preşedintele Petro
Poroşenko (de fapt, Petru Poroşencu, ascunzând
mancurtismul hibritizant, îndelungat al înainta‑
şilor, trăitor el însuşi în Basarabia sovietizată).
Situaţia nu e cu nimic mai roză în Basarabia,
unde mancurtismul de tip voroninian şi dodonic
face ravagii, devenirea non‑românească a româ‑
nilor atingând pragul critic printr‑o politică repri‑
matoare începută de ţarism, continuată de bolşe‑
vism şi de neoţarismul putinian, sub stindardul
doctrinei moldovenismului care ar arăta că deja
băştinaşii au consimţit la o nouă „etnogeneză” sub
spectru antidacic şi antilatin, dar panslav, oglin‑
dit şi în impunerea necanonică a Mitropoliei Mol‑
dovei, subordonată direct Patriarhiei Moscovei. În
Ardeal, devenirea non‑românească a românilor
a luat forma maghiarizării forţate sau benevole,
ostilitatea minoritară devenind sfidătoare la unii
lideri udemerişti nu numai în numele unei mino‑
rităţi, cea secuiască, practic inexistentă (care ar
lupta pentru autonomie), ci şi prin atitudinea din
preajma centenarului Marii Uniri. Nici în rându‑
rile românimii lucrurile nu stau mai bine, războ‑
iul ducându‑se pe plan cultural/spiritual, cu nega‑
rea valorilor naţionale, începând cu Eminescu şi
sfârşind cu ocultarea memoriei istorice. E cea mai
vicleană formă a înlocuirii identităţii româneşti
cu una hibridă, care l‑a determinat pe Eminescu
să vorbească de „America dunăreană” în stare să
ameninţe caracterul românesc al statului numit
România, menit să fie, în arheitatea lui, un strat
de cultură la gurile Dunării, apărător al „insulei
de latinitate” mereu roasă pe margini.
Boarea schimbării, în Portugalia, se iveşte
la 16 iunie 1925, la Congresul luso‑spaniol de pro‑
păşire a ştiinţelor, ţinut la Coïmbra, unde gene‑
ralul Carmona face un tablou sumbru al patriei
bolnave sub regimul comunistoid al lui Antonio
Maria da Silva împotriva căruia se declanşează
revoluţia de la 28 mai 1926. Toate sunt în agonie:
deficite bugetare enorme cu inflaţie pe măsură,
datorie externă catastrofală. Portugalia era prost
văzută de afară din pricina dictaturii militare.
Un nou împrumut devenea singura salvare mo‑
mentană. Se poartă negocieri grele la Geneva şi,
în ultimă instanţă, soseşte aprobarea împrumu‑
tului cu condiţia ştirbirii independenţei ţării, sub
supravegherea directă a reprezentanţilor Socie‑
tăţii Naţiunilor. Generalul Ivens Ferraz refuză o
asemenea umilinţă, electrizând brusc demnitatea
portughezilor. În presă, încep să facă vâlvă artico‑
lele pe teme economice şi financiare semnate de
profesorul universitar de la Coïmbra, António de
Oliveira Salazar. În 1928, sfidând discursurile pa‑
triotarde, el vorbeşte în faţa muncitorilor catolici
despre două feluri de economie: cea dependentă
În Ardeal, devenirea
non‑românească a românilor a luat
forma maghiarizării forţate sau
benevole, ostilitatea minoritară
devenind sfidătoare la unii lideri
udemerişti nu numai în numele unei
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
minorităţi, cea secuiască, practic
inexistentă (care ar lupta pentru
autonomie), ci şi prin atitudinea din
preajma centenarului Marii Uniri
de împrumuturi, la cheremul finanţelor interna‑
ţionale, şi o alta prin noi înşine, lansată, cam în
aceeaşi vreme, şi‑n în România de liberalismul lui
Ionel I.C. Brătianu şi de corporatismul lui Mihail
Manoilescu. Ideea centrală a profesorului Salazar
este una eminesciană: munca. Apelul său către
popor este ca fiecare, în locul lui de trai, să facă
economii, să muncească, adică să‑şi asume par‑
tea cea mai uşoară a lucrurilor, iar salvarea po‑
litico‑economică s‑o lase în seama „conducătorilor
ajutaţi de Providenţă”. Preciza Salazar: „Misiunea
conducătorilor este prin acest simplu fapt surprin‑
zător de mult uşurată şi ei ne vor mulţumi mai
bine decât prin discursuri înflăcărate. Flecărim
atât de mult!...”4 Secretul, simplu de când lumea:
omul sfinţeşte locul.
După refuzul demn al generalului Ivens
Ferraz, aprobat de naţiune, nu mai rămânea Por‑
tugaliei decât soluţia Salazar, chit că ea nu garan‑
ta nimic, putând fi foarte bine o promisiune utopi‑
că. Profesorul coimbrian este chemat la Finanţe pe
27 aprilie. Acesta însă pune patru condiţii drasti‑
ce, motivând că sarcina pe care şi‑o asumă este
atât de grea, „un sacrificiu atât de mare, încât
n‑ar face‑o de amabilitate sau de favoare pentru
nimeni”5. Condiţia centrală: să i se dea, în calita‑
tea de ministru de Finanţe, putere asupra tuturor
celorlalte ministere. Motivaţie: singura care l‑ar
sprijini ar fi Providenţa, prin popor. Va impune
transparenţă, sinceritate, adevăr, singurele argu‑
mente care vor trezi poporul, singura lui şansă de
a se contopi cu „tendinţele, aspiraţiile, spiritul de
reînnoire şi de reformă al ţării”, cum va mărturisi
la 21 octombrie 1929, în sala Consiliului de Stat.
Nu e la mijloc o demagogie mistică, dimpotrivă,
31
supremul adevăr. Legat prin credinţă cu Centrul
Catolic şi de popor prin integralism, Salazar pără‑
seşte Centrul, cerând catolicilor sacrificiu şi lipsa
oricăror favoruri. Revoluţia lui nu putea reuşi de‑
cât abandonând revoluţiile sociale şi politice tra‑
diţionale, producătoare de răzbunare şi de sânge
uman, fiind, de astă dată, o revoluţie spirituală, o
întoarcere la sacrificiul hristic învietor. Era nevo‑
ie, pur şi simplu, de o ruptură cu istoria: „Rău şi
ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie”, zice eroul emi‑
nescian Andrei Mureşanu, oamenii reducând re‑
voluţiile şi istoria la „povestea ciocanului ce cade
pe ilău” (Împărat şi proletar). Salazar însuşi îşi
sacrifica liniştea şi bucuriile profesoratului. Risc
enorm. Nu putea şti dacă poporul îl va urma, dar
„îi era cu totul indiferent dacă oamenii îl vor lău‑
da sau îl vor huli”6. E şi aceasta suprema stare a
geniului eminescian din Scrisoarea I: „Dacă port
cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură,/ Laudele lor
desigur m‑ar mâhni peste măsură.”
Cum a reuşit Salazar, sprijinit, necondiţio‑
nat, de preşedintele republicii, Carmona, cititorul
o va afla din cartea lui Mircea Eliade. În scurt
timp, miracolul s‑a produs, dovadă a sprijinului
Providenţei, a prezenţei şi a reuşitei revoluţiei spi-
rituale: din 1913, ţara perpetua deficite enorme în
buget. Acum, iese pentru prima oară din cădere,
fără împrumuturi externe, pentru ca să treacă pe
bugete excedentare. Celor care‑l acuză pe Salazar
de dictatură, el le răspunde că nu pentru hunta
militară s‑a luptat, ci pentru salvarea naţiunii,
recunoscut ca şeful ei spiritual, deşi nu era decât
un ministru, avansând până la a fi Premier. De‑
viza politicii sale, a Partidului Uniunea naţiona‑
lă: Deus, Pátria e Familia! Modelul familiei, atât
de atacat astăzi din toate direcţiile, provenea din
sânul familiei părinteşti a lui Salazar, din satul
Santa Comba. Punea ca temelie educaţia, vocaţia
lui de profesor. r
■ Fragment
4
Apud ibidem, p. 145.
5
Ibidem, p. 146.
6
Ibidem, p. 147.
Iulie 2020

n Marginalii
Magda Ursache
„Vreme de încercare”
Î
n ce mă priveşte, nu sunt povara nimă‑
nui sau nu încă, îmi port singură de grijă,
nu iau blidul de linte de la gura celuilalt,
n‑am nevoie de medicamente costisitoare.
Îmbătrânesc activ (chiar sunt superactivă, spre ne‑
cazul unora şi altora), nu mă las decât în plata Dom‑
nului. Nu mai sunt young‑old, ci old‑old, din catego‑
ria 75 plus 1, dar statutul de old‑old îl refuz: fac ce
am făcut o viaţă, profesiunea mea fiind scris‑cititul.
Dacă 2020 e anul când voi muri, iar Corona îmi va da
o mână de ajutor să trec Lethe, asta e!
Vai de cel surprins nepregătit de Thanatos!
„Cine se teme de moarte şi‑a pierdut viaţa”, obişnuia
să repete Petru Ursache. „Magda, naşterea omului e
pentru alţii, moartea e a lui, aşa a spus anonimul.”
Tot Petru a comentat îndelung, în Etnosofia, dar şi
în Mic tratat de estetică teologică, soluţia ţăranu‑
lui creator de paremiologie: „Numai moartea‑i fără
leac”, dar şi „numai proştii se tem de moarte”. „Ano‑
nimul, zâmbea Petru, s‑a specializat în operatorul
numai.” Şi câţi n‑au băgat băţul în gardul lui Marin
Preda pentru „ţărănia” lui! De când e lumea lume,
ţăranii vrednici au primit moartea cu îngăduinţă şi
resemnare; unii, „împăcat şi tare”, ca să sadovenizez.
„Nici o moarte nu‑i ca moartea”, a descân‑
tat‑o poetul Cezar Ivănescu. Aura Christi a învins‑o:
„Gândisem moartea pân’ ea m‑a atins cu botul”, ceea
ce mi‑a amintit de un vers al marii literaturi orale:
„Strigă moartea la fereastră!”. „Ajungă morţii măre‑
ţia ei”, s‑a revoltat Liviu Antonesei, în titlul plache‑
tei recente, unde s‑a ocupat de micile îndeletniciri
ale morţii, iar Radu Ulmeanu a îndulcit‑o poetic şi
precis: „În doi, chiar şi moartea pare o dulce poveste.”
După marea ordine a existenţei pământene,
mori când îţi sună ceasul. Bătrânii ştiu: pe cât de uşor
32 se strică jucăria asta numită trup, pe atât de greu se
repară, iar ei sunt mai precauţi, mai prudenţi, mai
ordonaţi. Oricum, ar fi trebuit să capete imunitate la
câte mizerii sociale li s‑au făcut la „vreme de încer‑
care”, ca să folosesc sintagma martirului Mircea Vul‑
cănescu. Şi‑i încă sub sentinţa „criminal de război”,
dată de un „tribunal” stalinist, aşa‑zis „al poporului”.
Moartea luminatului filosof, sociolog, economist, teo‑
log, profesor de etică ar fi trebuit să aibă „rol trezitor”,
ca să uzez de formularea lui Petre Ţuţea, altă perso‑
nalitate superlativă a culturii. Numai că aleşii au fost
şi sunt desconsideraţi pe alese, ca expiraţi, retrograzi,
antiocci: şi Iorga, şi Gusti, şi C. Rădulescu‑Motru,
şi Nae Ionescu, şi Mircea Eliade, şi D. Stăniloae, şi
Anton Dumitriu, şi Noica... De ce Motru? Pentru că a
demonstrat că de la etnicul restrâns (sat) se ajunge la
etnicul întins (oraş), iar din coabitul lor se naşte naţi‑
unea, construcţie istorică bazată pe „conştiinţa comu‑
nităţii de origine”. Or, intelectualul postdecembrist a
fost cuprins de alergie la ideea unităţii de neam, de
tradiţie, de datină, de rost comun... A ţinut morţiş să
declare perimat canonul clasic. După lupta de clasă, a
izbucnit lupta de... clasici.
Cu prilejul pandemiei, s‑a spus că bătrâneţea e
„boală mioritică”, dar şi virotică. Dan Botta a fost acu‑
zat de tracomanie, Vasile Voiculescu de exces teologic.
Cum ne aflăm în plină respingere a lui Dumnezeu,
cică ar fi apărut şi un vaccin care te scapă, la cerere,
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
de boala fundamentalismului religios. Să reamintesc
că doctorul fără arginţi, ostatic de lagăr comunist, a
lăsat vorbă copiilor să fie înmormântat în hainele cu
care a ieşit din închisoare, grav bolnav de TBC la co‑
loana vertebrală? Pentru intelectualii interbelici care
mai trăiau după acel Decembrie, ca Arşavir Acterian
ori ca N. Carandino, demoralizarea a continuat, ca şi
cum n‑ar fi fost îndestul demoralizaţi ca ostatici ai la‑
gărului. Ferice de cei trecuţi în „mările somnului”, ca
Blaga, pe care nu l‑ar mai citi decât „tonţii mioritici”
printre care cu sfială mă enumeră.
Mi‑am spus că generaţia zapp vrea să acope‑
re glasul bătrânilor (fie ei gândirişti, trăirişti, sim‑
bolişti, modernişti, onirici; n‑a rămas mai nimeni
mânjit, necontestat) din superficialitate. Dar e mai
mult decât atât. Bătrânii trecuţi prin comunism nu
se lasă debusolaţi, ateizaţi, des‑ţăraţi. Nu se distan‑
ţează de ei înşişi, cum ne urează tuturor să facem
Vasile Gogea, pe al său blog luminat. Au interdicţii
moştenite şi păstrate. Bătrânii se lasă greu convinşi
că lumea joasă a materialiştilor e singura lume, că
viaţa de apoi nu există, dispariţia trupului fiind tota‑
lă, fără cale de întoarcere, că nemurirea e o ficţiune.
Că după moarte vine golul, neantul. Îmi tot repetă
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
asta o cunoştinţă, de câte ori mă vede în cimitir şi‑mi
vine să‑i răspund ca Baudelaire, în Semper Eadem:
„Taci, ne‑nvăţato!” Pe mine, credinţa în viaţa de din‑
colo m‑a consolat şi, în ultimă instanţă, m‑a salvat.
Altfel spus, ca Ernst Troeltsch: „Kant e mort, Toma
D’Aquino trăieşte”.
Cei care cred că o lume normală îşi respectă
valorile, că nu‑i perimat să te sprijini pe contraforţii
valorilor solide, pe cultul eroilor, dar şi pe biserică
sunt demonetizaţi ca bancnota de un leu, leul Iorga.
Comuniştii au înţeles că biserica fortifică sufletul,
că teama de moarte e învinsă prin rugăciune. Poate
de aceea ateii neomarxişti, anticlericalii s‑au gru‑
pat contra BOR. Eseişti dârzi propovăduiesc ideea
că biserica e incompatibilă cu democraţia. Altă idee
„primită”? Creştinismul „ascunde o înapoiere incre‑
dibilă”. De ce se loveşte repetat în biserică? Pentru
că biserica şi naţiunea se suprapun, iar „religia new
age” vede pericolul unităţii prin biserică. Homo reli-
giosus uneşte, nu dezbină.
Eminescu dixit: „La uşa creştinului/ Numai
umbra spinului”. De ce l‑oi fi citat? Doar a fost de‑
clarat toxic, nociv. I. Negoiţescu l‑a descoperit „pro‑
tolegionar” şi eticheta asta i s‑a lipit pe frunte. I s‑a
lipit pe nedrept şi lui Crainic, şi lui Steinhardt... E
cu bucluc moştenirea evreului botezat ortodox. Da,
a fost învinuit că a hrănit un popă legionar, în puş‑
cărie, din pachetul primit de la tatăl său. Ca şi cum
creştinismul n‑ar propovădui dragostea şi bunăta‑
tea: „Dăruind vei dobândi”. Chiar mă mir că nu s‑a
găsit cineva să descopere „cultul legionar al morţii”
în Coloana Infinitului, proiectată de Brâncuşi pentru
a fi Coloana pomenirii fără de sfârşit a eroilor.
Bătrânii sunt batjocoriţi ca „pupători de moaş‑
te”. Nu place comuniunea creştinilor la marile proce‑
siuni, la pelerinaje. După D. Stăniloae, comunitatea
rurală înţelege mai bine această rară bucurie a co‑
muniunii: sărbătorescul.
Bunelul e certat că‑i bagă‑n cap copilului un
Dumnezeu cu barbă mare, albă, un sfânt Petru cu
cheia raiului în mână şi alte „poveşti bătrâneşti” ne‑
scrise. Dar ce să‑i zică bunicul, om simplu, nepotu‑
lui? Nu săruta icoana?
Dacă munceşte la câmp şi peste 70 de ani (pen‑
tru nemţi e mai greu să‑şi culeagă sparanghelul),
bătrânului i se reproşează că nu se mai satură de
muncă. „Cât o mai trăi mama asta a mea?”, am auzit
o vorbă proastă în tramvaiul de Baza 3. Tot acolo, în
tramvai, altcineva era iritat că o bătrânică nu putea
coborî mai repede. „Dă‑i un picior în fund dacă nu se
mişcă!”, s‑a strigat din spate. „Eşti norocos azi, tine‑
re, dar ca mâine...”, a replicat altcineva. Bătrânii au
rămas fără dreptul la respect, la „sărut mâna, mama
mea, sărut mâna, tatăl meu”. Intimidanţii cu epoleţi
au dat amenzi usturătoare celor care n‑au ştiut să‑şi
scrie corect „declaraţia pe proprie răspundere”. „Ţă‑
ranii n‑au nici ochelari, nici pix”, se lamenta un po‑
liţist, cu doctorat, pesemne, la Academia de Poliţie.
Petre Ţuţea, bătrânul magnific, spunea că „un sfânt
poate fi şi analfabet” şi asta pentru că îl preţuia mai
presus de toate pe ţăranul profund ortodox.
O luăm da capo? Da, cunosc, istoria e cu corsi
e ricorsi, cu creşteri şi descreşteri. În dinţi de ferăs‑
trău, cam aşa cum se răspândeşte virusul Corona.
N‑aş fi crezut însă – se vede că am trăit prea mult
– că trecutul stalinist va reveni în alte şi‑n aceleaşi
forme. Ştiau ei comuniştii ce sprijină echilibrul exis‑
tenţei ţăranului român: credinţa în Dumnezeu şi
bucata de pământ. Învăţătorul vrednic şi preotul
vrednic sunt auziţi/ ascultaţi mai mult decât orice
self‑elitist. De aceea biserica trebuie up‑datată şi pu‑
iul de ţăran lăsat fără şcoală. Din manual a fost scos
poemul‑blestem Noi vrem pământ. Ce atâta Coşbuc!
Ce atâta Rebreanu, cu Răscoala lui? Supunerea, fri‑
ca, prudenţa par a deveni noii sfinţi.
Coolatitudinea contra bisericii îmi displace
profund. După campania ProTv de Paşte cu reclama
„Tu eşti lumina!”, ca şi cum insul cu telecomanda ar
putea lua locul lui Hristos‑Lumina lumii, a urmat
campania „# Mc.Cann” contra icoanei, sfinţii fiind do‑
taţi cu măşti, ba chiar înlocuiţi cu chipuri de medici.
Tot respectul pentru doctorul Raed, un specialist al
urgenţelor, omul potrivit la locul lui, creat de el. La
televizor vine să ne înveţe cum trebuie să trăim cu
virusul şi asta – e opinia mea! – pentru că spitalele,
cu procedurile medicale, nu‑i sigur că ne pot ajuta. O
să‑mi fac acasă „vacanţa” cu cărţile mele, după sfatul
„Nici o moarte nu‑i ca moartea” a
descântat‑o poetul Cezar Ivănescu.
Aura Christi a învins‑o: „Gândisem
moartea pân’ ea m‑a atins cu botul”
– ceea ce mi‑a amintit de un vers
al marii literaturi orale: „Strigă
moartea la fereastră!”
lui Raed Arafat, o să mă adun cu mine însămi („Sunt
în mine nişte doi”, după Arghezi). Doctorul Raed e
om rar, oamenii curajoşi sunt rari, salvează vieţi la
limită, fără discriminare între bogaţi‑săraci, vârsta
de jos şi vârsta de sus. N‑ar spune „Pleacă afară, ta‑
taie, că eşti prea bătrân”, ci „Lăsaţi bătrânii să vină
la mine!” Aşa face un doctor fără arginţi, dar ar fi
hilar şi pentru el însuşi să se vadă pictat într‑o frescă
a bisericii, cu mască bleu chirurgicală.
Când acad. Ioan‑Aurel Pop, în Săptămâna Pa‑
timilor, a susţinut că bătrânii nu sunt periculoşi, a
devenit pe dată bătrân periculos el însuşi. N‑are alt‑
ceva de făcut preşedintele Academiei decât să apere
„bătrâneţea bătrânilor”? Cum să‑i aperi pe bătrânii
ăştia care şi‑au trăit traiul? Pe infectivii care sunt
ucişi din priviri la o coadă, dacă tuşesc sfios, în cot?
E de neimaginat şi inadmisibil, după domnul
Andrei Cornea, un „om de ştiinţă” care „subminează
ştiinţa”. „De necrezut”. Causa causorum? „Nesăbu‑
itul” academician ar fi făcut, în Periculoşii bătrâni,
un „insuportabil proces de intenţie autorităţilor”. Or,
ca bun oportunist, autorităţilor trebuie să le faci te‑
menele, altfel se supără pe tine. Mai mult încă, Pro‑
fesorul de la Cluj „a subminat autoritatea medicilor,
biologilor şi, în genere, a oamenilor de ştiinţă”. Tex‑
tul, observă implacabilul domn A.C., „abundă în insi‑
nuări, semi‑adevăruri, lamentaţii patetice şi chiar în
falsuri”. Dar unde a afirmat preşedintele Academiei
că OMS „conspiră”? Doar n‑o să contrazicem „Vul‑
gata OMS” (grand merçi, Liviu Antonesei!). Şi nu‑i
adevărat că minimizarea spaţiului social, public,
poate împinge la depresie, la panică? Hotărât: n‑ar fi
trebuit să fie discriminatorie claustrarea la domici‑
liu. Evident, necesară, nu şi necesar discriminatorie.
Generaţia mea (mă refer la „elementele sus‑
pecte”, cu „origine nesănătoasă” şi nu la odoarele
agitatorilor comunişti de Cartierul Primăverii) a
trăit toate discriminările posibile. Sau am crezut eu
că au fost toate. A venit însă şi altă stigmatizare,
de vârstă (şi încă prin ordonanţă militară), pe care
nu mi‑am imaginat‑o: restricţii cauzate de „etate”,
pe bază de CNP.
O fi recluziunea pe criteriul data naşterii o
bună intenţie? Iadul e pavat de intenţii bune, o ştiu,
dar nu ştiu de ce Eternitatea a trebuit să fie pusă
sub zăvor de Paşte şi de Paştele Blajinilor. Doar e
destulă „distanţare socială” între morminte.
Deşi la 55 de ani am primit carte de identitate
cu valabilitate nelimitată, nu m‑am considerat cetă‑
ţean de starea a treia. La urma urmelor, pentru filo‑
soful Mihai Şora căsătoria a fost posibilă şi la 90 şi
de ani, la un pas‑doi de centenar. Bătrâneţea se aso‑
ciază cu recluziunea, ca şi cum cei „în etate” n‑ar mai
fi trăit‑o. Pentru cei cândva fără drept la paşaport,
apoi de vize, a mai căzut o cortină, ca şi cum n‑ar
fi trăit epoca blestematei cortine de fier. S‑a ridicat
un gard, o plasă de sârmă între noi şi grădini. Pun
şi eu o întrebare: s‑a dat cumva limită temporală în
Constituţie? Scrie cumva acolo că tinerii au mai mul‑
te drepturi decât bătrânii? Dimpotrivă. Precizarea
există: preşedintele trebuie să aibă minim 35 de ani.
Domnul Cornea jr. intră în dispută cu acad.
Ioan‑Aurel Pop, pe tema Socrate. Ia să vedem dacă‑i
aşa. Socrate a primit paharul cu otravă pentru că
deranja experienţa celor 70 de ani ai săi; dacă era
un tinerel de 18 ani, n‑ar fi fost ascultat, deci, n‑ar fi
fost ucis de cucuta diriguitorilor. Şi a plecat în moar‑
te, spunând discipolilor rămaşi în viaţă: „Care dintre
noi se îndreaptă spre un bine mai mare (lumea pă‑
mânteană sau cerească, nota mea, Magda U.) nu ştie
decât Zeul”.
Eleganţa discursului îndrăgostit de semeni
al acad. Ioan‑Aurel Pop impune, nu şi contestările
domnului A.C. La vremuri de pandemie, polemicile
cu fălci încleştate şi scrâşnirea dinţilor (stil care pe
care), conţinând dispreţ şi ură, nu dau bine şi nu fac
bine.
Să închei cu o spusă a Socratelui nostru, Petre
Ţuţea: „Dumnezeu, libertatea şi viaţa viitoare sunt
termenii reali ai existenţei.”
Ei, dar nu s‑a terminat încă! Bătrânii mai au
un cuvânt de spus. r
 Béla Bartók şi‑a dedicat cei mai
n Corespondenţă din Franţa productivi ani din strălucita sa
carieră internaţională pentru a
umbla pe jos prin sate, unde nota
cu creionul cântece româneşti, cu
melodia şi versurile lor. Astfel şi‑a

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

Victor Ravini îmbogăţit propria sa creaţie, dar şi
repertoriul tarafurilor ungureşti

Avangarda literară şi folclorul românesc

T
om Sandqvist, profesor universitar
de teoria artei şi istoria ideilor, citi‑
se ce scrisesem în Dagens Nyheter,
voia să scrie o carte despre avan‑
garda literară românească la Paris şi m‑a căutat
să‑mi pună întrebări. A publicat‑o ulterior: Dada
öst: rumänerna på Cabaret Voltaire, Signum för‑
lag, Lund, 2005. I‑am răspuns cam aşa. Folclorul?
Este cea mai trainică şi mai longevivă componen‑
tă din cultura română, e coloana vertebrală şi
vâna. De acolo şi‑au tras seva cam toţi creatorii.
Folclorul este baza fundamentului şi fundamen‑
tul bazei. E capitolul unu şi deschizător de dru‑
muri din istoria literaturii române. Cei ce afirmă
că istoria literaturii române începe cu literatura
bisericească greşesc. Istoria literaturii române
începe cu literatura orală a românilor. Folclorul
românesc este literatură orală veche, arhaică, cu
rădăcini în cultura de la Hamangia, Tărtăria, Cu‑
cuteni, Gumelniţa, Monteoru, Basarabi, Boian,
Turdaş, Vădastra şi câte altele. Basmele noastre
conţin o mitologie pre‑indo‑europeană, mult mai
veche decât cea greco‑romană, care este indo‑eu‑
ropeană. Eroii din basmele noastre sunt persona‑
je mitologice morale, nu amorale ca în mitologia
greco‑romană. Literatura orală a început cu mii
de ani în urmă, s‑a transmis din gură în gură şi a
urmat evoluţia limbii române. Nu cred că forma‑
rea limbii române începe odată cu tipăriturile sau
cu exclamaţia torna, torna fratre, compusă doar
dintr‑un verb şi un substantiv, notată de străini
pe buchii greceşti. Limba română poate fi la fel de
veche ca şi literatura orală. Ambele s‑au transmis
şi au evoluat împreună.
Eminescu, după ce a acumulat atâta cultură
universală, nici nu s‑a gândit să se îndepărteze
de literatura orală străveche, cizelată de multe
milenii, reeditată verbal mereu şi mereu. Se ştie
că de la literatura orală ne vine continuitatea şi
unitatea limbii peste atâtea teritorii separate şi
totodată unite prin mari formaţiuni geografice şi
catastrofe ale istoriei. Geniul suprem al literaturii
române s‑a inspirat din creaţiile orale ţărăneşti
şi le‑a valorificat pe cel mai înalt nivel intelectu‑
al. Poeţii nu se mai puteau desprinde de farmecul
modelului eminescian şi de stilul lui cult, cu re‑
zonanţe folclorice. Coşbuc, ca să elibereze poezia
de modelul eminescian, a recurs... tot la folclor.
Avangardiştii români au debutat în ţară şi nu se
puteau îndepărta de izvoarele lor folclorice, sub
zodia cărora se născuseră şi se formaseră. Singura
lor soluţie ca să‑şi afirme individualitatea era să
se îndepărteze de surse, să plece departe de ţară,
să se autoexileze la Paris. Dar nici departe de ţară
nu au putut închide ferestrele prin care continu‑
au să respire aerul cu miros de fân proaspăt cosit,
din folclorul de acasă. Orice ai face şi oriunde te‑ai
română? Nu poţi să ştii că cineva seamănă cu
ta‑său, dacă nu l‑ai văzut pe ta‑său.
Folclorul românesc este un patrimoniu na‑
ţional, dar nu e rezervat numai pentru români.
Şi cei de altă naţionalitate, etnie sau altă religie,
aflaţi pe culmile culturii, au fost fascinaţi de cre‑
aţiile ţăranilor noştri. Béla Bartók şi‑a dedicat cei
mai productivi ani din strălucita sa carieră inter‑
naţională pentru a umbla pe jos prin sate, unde
nota cu creionul cântece româneşti, cu melodia
şi versurile lor. Astfel şi‑a îmbogăţit propria sa
creaţie, dar şi repertoriul tarafurilor ungureşti. A
cules folclor muzical. A donat Academiei Române
toată culegerea sa de folclor muzical, însă dona‑
ţia lui a fost respinsă. Bartók a tipărit culegerea
în Occident pe banii săi. Academia a refuzat să
primească volumele trimise. La 30 de ani după
moartea lui, s‑au reeditat în America în cinci vo‑
lume mari, iar Biblioteca Academiei le‑a acceptat.
Românii sunt atât de bogaţi, încât nu consideră
transferul de muzică românească la unguri sau la
alţii ca un furt naţional, ci ca o donaţie generoasă,
făcută altora. Românii au donat modei internaţio‑
nale ia, fără să ceară drepturi de patent ca ameri‑
canii pentru Coca‑Cola. Sau câte alte invenţii ro‑
mâneşti mai sunt, ca stiloul, insulina, avionul cu
reacţie şi nu mai ştiu câte altele. Gheorghe Zam‑
fir, Grigore Leşe, Dana Dragomir şi mulţi alţii se
îmbracă ţărăneşte, dar sunt oameni cultivaţi, cu
studii superioare. Zamfir s‑a făcut cunoscut întâi
ca mesager al muzicii populare şi abia apoi a com‑
pus sau a interpretat muzică cultă.
Nu, astea nu sunt paradoxuri. Aici ar putea
fi vorba de conflictul dintre tradiţionalism şi non‑
conformism. S‑ar putea ca astea să fie două polari‑
tăţi ale spiritului românesc. O dihotomie probabil
inerentă atât la individ, cât şi la dimensiuni na‑
ţionale, având ca rezultat inteligenţe ce reuşesc
să îmbrăţişeze şi soarele şi luna. Ca Eminescu:
şi basmele noastre arhaice şi filosofia germană şi
formulări stilistice tipic franceze. Şi poezii suave,
şi ziaristică vehementă. Sau ca Zamfir, Lipatti,
Porumbescu ori Enescu: şi muzica populară şi cea
cultă. Şi compozitor şi interpret. Muzica simfoni‑
că a lui Enescu nu este compusă chiar de el. Era
deja compusă cu milenii în urmă, de nişte ţărani
anonimi, cunoscuţi sub pseudonimul colectiv de
Orfeu. Enescu doar a orchestrat muzica populară
la înălţimea celei mai strălucite perfecţiuni sim‑
fonice. El reeditează muzica arhaică, pentru ca să
auzim cum cânta Orfeu. Aceeaşi dihotomie soa‑
re‑lună, la Mircea Eliade: pe de o parte, singurul
savant care a dat omenirii un tratat de istoria re‑
ligiilor, după care nu se mai poate scrie un al doi‑
lea şi astfel a creat Ştiinţa religiilor, ca ştiinţă de
sine stătătoare, iar pe de altă parte, e un prozator
fantast, de nu mai ştii unde e pragul dintre real şi
ireal, încât te trec fiorii, ţi se face părul măciucă şi
începi să te îndoieşti de toate certitudinile.
– De unde vine pesimismul lui Emil Cioran?
– Cei care l‑au frecventat spuneau că Cioran
era un comunicativ, chiar vesel, deloc pesimistul
ce apare în operele sale. Eu am văzut o fotografie a
lui, în care hohotea de râs, cu gura până la urechi,
în contrast cu ce citim în cărţile lui. Scrierile lui
par să fie o negare a optimismului din toată lite‑
ratura orală a românilor. Cioran s‑o fi intoxicat de
pesimismul şi fatalismul unor exilaţi iluştri, îndu‑
reraţi de situaţia în care ajunsese România după
invazia sovietică. Sau poate că provine genetic din
istoria ingrată a românilor ca străjeri la poarta
Europei. Dar nici aici nu sunt sigur că aceasta ar
fi ceva prioritar în menirea istorică a românilor.
Fiindcă românul s‑a născut poet, iar nu soldat, ca
prusacii. Menirea românilor este propăşirea arte‑
lor frumoase, a valorilor umaniste, a omeniei, prin
forţa cuvântului şi a binelui. La asta nu ne bate
nimeni. Constantin Brăiloiu a spus în perioada in‑
terbelică: „Numai prin cultura noastră ţărănească
vom însemna şi noi ceva în lumea asta mare. Cu
armele Occidentului nu vom bate niciodată Occi‑
dentul şi va trece multă vreme până vom înceta a
mai fi o caricatură sau, în cel mai bun caz, o copie
fără importanţă a Apusului”. Omenia noastră, cu
cuvinte potrivite, o să bată neomenia celor ce um‑
blă cu vorbe amăgitoare, cu tertipuri financiare şi
cu planuri criminale împotriva omenirii.
– S‑ar putea ca Despre inconvenientul de a
te fi născut a lui Cioran să fie o elegie naţională?
– Nu cred. Mai degrabă poate fi un antipod
al Ciocârliei lui Enescu. Orice om şi orice popor
33
poate avea diferite stări sufleteşti, nu numai una.
Eminescu a scris elegii, dar şi poezii militante,
electrizante, mobilizatoare. De asta şi vor duşma‑
nii tradiţionali, prin cozile lor de topor, să renun‑
ţăm la Eminescu şi la Mioriţa, ca să renunţăm la
idealurile noastre, la tot ce avem şi să nu mai fim
cine suntem. Opera lui Cioran poate că este o ele‑
gie existenţială, a tuturor oamenilor de pe plane‑
tă, dar şi a noastră. E o durere căreia românii cel
mai adesea îi dau o tentă de autoironie, biruind‑o
astfel prin râs şi optimism, amintindu‑ne genetic,
din sânge, de la Zalmoxis, aşa cum se ştie şi de
la Herodot, că suntem nemuritori. Trăim cu toţii
în nemurire, până când uităm că suntem nemuri‑
tori. Aş zice că mai degrabă e o elegie individuală,
numai a lui Cioran, oricât ar fi de mulţi români
care îşi dau cu pumnii în cap că s‑au născut. Le
trece repede şi apoi râd. Eu aş zice să citim „incon‑
venientul” lui Cioran invers, ca o laudă vieţii sau
despre inconvenientul de a nu te mai naşte încă o
dată. Dacă nu, rămâne inconvenientul de a nu fi
înţeles nimic de la viaţă. r

Abonaţi‑vă la
duce, limba, patria şi cultura din patrie le iei peste Abonamente
tot cu tine, în cap şi în inimă, în sânge. Medicii pot România: 84 lei/an
Străinătate: 50 euro/an
face transfuzie de sânge, dar nimeni nu poate face Taxele de expediere
transfuzie de moştenire culturală. sunt incluse.
Moderniştii nu s‑au putut elibera de moşte‑ 12 numere/84 lei – 12 lei reducere = 72 lei
nirea folclorului nici la Paris. Folclorul le oferea
certitudini existenţiale şi artistice. Astea nu le Nume (Societatea)______________________________________________________
Talon de abonament

puteau obţine de la filosofii şi artiştii occidentali, CUI__________________ Str. ____________________________________________

oricât de colosali ar fi aceştia, cu găselniţele lor de
moment şi neverificate de trecerea mileniilor. Fol‑
clorul românesc acţionează ca un magnet asupra
literaturii, muzicii, artelor plastice, vestimenta‑
ţiei, arhitecturii, ba chiar şi asupra spectacolelor
ultra‑tehnicizate, şi asupra filosofiei. Fascinează
ispititor, copleşitor şi acţionează centripet asupra
tendinţelor centrifuge. Moderniştii noştri, încura‑
jaţi de publicul occidental, şi‑au luat‑o în cap. Îşi
închipuiau că ei erau alfa şi omega. Alfa şi omega
nu erau ei, ci folclorul. Folclorul le‑a fost temelia
şi rădăcina. O dovedeşte opera lor. Cum să vadă
occidentalii rădăcinile modernismului în folclo‑
rul românesc, când ei nu cunosc literatura orală
Nr._______ Bl.________ Sc._____ Ap.___ Localitatea _________________________
Judeţ/Sector______________ Cod poştal__________ Telefon ___________________
Email__________________________________
Am achitat suma de 72 lei cu mandat poştal/ordin de plată nr.____________________
din data de ____________________________ în contul Asociaţiei Contemporanul CUI
26718854 nr. RO61 RNCB 0072 1154 7936 0001, deschis la BCR Filiala Sector 1 Bucu‑
reşti. Abonamentul va începe din luna ______________________________
Atenţie: Dacă v‑aţi abonat plătind cu mandat poştal sau prin virament bancar vă rugăm
să trimiteţi dovada plăţii împreună cu talonul de abonament (nume, adresă) la
Asociaţia Contemporanul, OP‑22, CP‑113, Sector 1, Bucureşti, Cod 014780 sau
prin fax: 021‑212.56.92 sau prin email: office@contemporanul.ro.

Iulie 2020
 „Deşertăciune a deşertăciunilor,
n Artă plastică toate sunt deşertăciune” sunt
cuvintele biblice care au generat
în arta plastică o temă profundă de
meditaţie
Elena Olariu
Natura moartă ca gen artistic

D
eşertăciune a deşertăciunilor, feminină. Una dintre capodoperele realizate de
toate sunt deşertăciune” sunt cu‑ Tiziano Vecellio, intitulată chiar Vanitas, este da‑

„ vintele biblice care au generat în

arta plastică o temă profundă de
meditaţie. Tendinţa de a imortaliza, prin interme‑
diul imaginii, bogăţiile deţinute sau mesele îmbel‑
şugate de care oamenii se bucură, în general, a
existat încă din Antichitate. Însă, sub influenţa
religiei creştine, acumularea obiectelor de lux, dar
şi excesul de mâncare, prezentat ostentativ, au
devenit păcate care se presupune că reflectă o se‑
rie de impulsuri şi sentimente negative: lăcomie,
vanitate, dorinţă de putere.
În vechea artă occidentală, naturile statice,
cunoscute şi sub titulatura de naturi moarte, pre‑
zentau o reunire decorativă de obiecte de lux de uz
casnic sau având o provenienţă exotică. De obicei,
aceste compoziţii erau gândite foarte ostentativ,
oglindind un stil de viaţă aristocratic, având une‑
ori şi un substrat puternic moralizator. Tablouri‑
le care prezentau Mese servite, vânat sau obiecte
preţioase au fost însă pe gustul publicului, pictorii
primind numeroase comenzi cu lucrări de acest
gen.
În arta occidentală, Charles Sterling, de
exemplu, dar şi alţi istorici de artă moderni au
identificat lecţia moralizatoare a acestor mese
somptuoase reprezentate adeseori în pictură,
pornind interpretarea de la o lucrare realizată în
anturajul pictorului olandez Pieter Aertsen, inti‑
tulată Masă servită, realizată în anul 1580, care
prezenta în fundal tema Ispitirii lui Iisus. Mân‑
carea abundentă şi băutura servită la ospeţe sau
în anumite case ale unor persoane foarte bogate
au fost percepute adeseori ca o ispită a Diavolu‑
lui. Iată cum ne povesteşte Evanghelia după Luca
34 episodul Ispitirii lui Iisus Hristos: „Iisus, plin de
Duhul Sfânt, S‑a întors de la Iordan şi a fost dus
de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavo‑
lul, timp de 40 de zile. N‑a mâncat nimic în zilele
acelea; şi după ce au trecut acele zile a flămânzit.
Diavolul i‑a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, po‑
runceşte pietrei acesteia să se facă pâine”. Iisus
i‑a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi doar cu
pâine, ci şi cu orice cuvânt care iese din gura lui
Dumnezeu”. Pilda acestui episod biblic este una
singură: valorile spirituale şi morale la care ne ra‑
portăm trebuie să fie foarte înalte şi acestea este
important să fie mai puternice decât orice tentaţie
materială, astfel putând învinge orice pofte şi ne‑
voi trupeşti.
O primă perioadă de glorie a genului natu‑
rii moarte, care cuprinde şi tema vanitas, se ma‑
nifestă în pictura Ţărilor de Jos în secolul XVII,
inovaţii importante apărând şi în Quattrocento‑ul
italian. Genul se răspândeşte foarte rapid apoi în
Spania şi în Franţa, pe fondul unui cult exacer‑
bat al petrecerilor şi al mâncării, ca simboluri ale
abundenţei, toate acestea fiind în opoziţie cu pre‑
ceptele creştine.
Naturile statice/ moarte devin şi importante
pretexte pentru a studia lumina şi culoarea, ideea
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
tată în anul 1515 şi se află în Vechea Pinacotecă
de la München. Pictura reprezintă o tânără care
susţine o oglindă înrămată în care se reflectă şi se
pot vedea numeroase bijuterii, monede de aur şi o
pungă cu bani, toate aceste obiecte fiind grupate
sub forma unei naturi statice. Oglinzii, în general,
i se atribuia capacitatea de a reflecta adevărul,
adeseori având puteri magice. Marele maestru al
şcolii veneţiene renascentiste ne atenţionează, în
această superbă pictură, că frumuseţea exterioară
este efemeră, la fel ca şi bogăţia, importantă fiind
doar frumuseţea morală, singura care îţi oferă o
viaţă plină de valoare şi de sens.
Gheorghe Petraşcu, Natură moartă
În perioada barocă, Michelangelo Merisi da
Caravaggio, tot în Italia, trasează liniile direc‑
toare în tipul de reprezentare a naturii moarte
moderne. Pictorul apropie foarte mult compoziţia
de ochiul privitorului, obiectele par plasate chiar
lângă cel care admiră tabloul, provocându‑i o per‑
cepţie vizuală tranşantă. Caravaggio accentuează
astfel monumentalitatea şi impactul construcţiei
sale plastice, dându‑i greutate. Fructele din pictu‑
ra lui Caravaggio au o simbolistică legată de ima‑
ginea tinereţii, a abundenţei, a senzualităţii, dar
şi a seducţiei şi a păcatului, făcând subtile aluzii
la tema vanitas.
Pornind de la modalităţile de seducţie femi‑
nină, remarcabil este şi portretul artistei flaman‑
de Clara Peeters, care pictează şi ea o Vanitas cu
un personaj feminin, datat între anii 1613 şi 1620.
Despre această lucrare mulţi istorici de artă spun
că este de fapt un autoportret. Artista se reprezin‑
tă într‑o costumaţie elegantă, purtând o rochie cu
guler de dantelă, fiind împodobită cu multe biju‑
terii, alte obiecte preţioase fiind redate pe masa
care se află lângă ea. Este vorba despre un portret
ironic (autoironic?) al unei femei care nu poate re‑
zista în faţa unor podoabe atât de frumoase.
Un alt maestru olandez al naturilor moarte, Theodor Pallady, Natură moartă
Edward Collier, a creat în anul 1669 o variantă
pe tema vanitas, având drept pretext orgoliul răz‑ cu desăvârşire. În secolele XIX‑XX, aluziile la
boinic masculin: a conceput o natură moartă cu această temă sunt extrem de subtile şi păstrează
mantie roşie, coif cu pene extravagante, armură doar ecouri îndepărtate ale lecţiilor moralizatoa‑
de paradă, decoraţii strălucitoare, arme, cărţi de re. Pablo Picasso, de exemplu, în faza sa cubistă,
tactică militară, craniu uman şi în fundal a plasat în anul 1946, realizează o natură statică cu un
un glob pământesc, care certifică aspiraţiile de do‑ craniu, o aluzie paradoxală la tema vanitas, şi ne
minaţie ale acelora care s‑ar fi putut recunoaşte în reaminteşte, în forme extravagante, de tradiţia
acest tip de portretizare. marii picturi europene.
Pictura modernă, de influenţă occidentală, Arta modernă păstrează doar ecouri foarte
care apare în spaţiul românesc abia în secolul XIX, îndepărtate ale temei vanitas, conservând totuşi
aduce în atenţia creaţiei artistice şi genul natu‑ mesajul despre importanţa pe care trebuie să o
rii statice/ moarte. Constantin Daniel Rosenthal acordăm valorilor esenţiale. Doi mari maeştri ro‑
realizează o celebră „Vanitas”, în anul 1848. Ca mâni, Theodor Pallady şi Gheorghe Petraşcu, care
formă a naturii moarte, picturile pe tema vanitas au excelat în genul naturii moarte, au pus adese‑
sunt foarte sumbre, prezentând de fapt o alegorie ori cărţile în centrul picturii lor, cărţile fiind cele
a iminenţei morţii, dar şi a plăcerilor şi a viciilor care în mod simbolic reprezintă singura modalita‑
umane. Din recuzita selectată de Rosenthal nu te de îmbogăţire spirituală, iar cunoaşterea fiind
lipseşte craniul, oglinda, portretul unei frumoase unica formă prin care putem da un sens real vie‑
femei, pipa pentru opium şi narghileaua. În zona ţii. De data aceasta, naturile statice nu mai sunt
inferioară a picturii apar portretele prietenilor ostentative, ci devin pretexte de studii rafinate de

de a reda pe o pânză o imagine cât mai apropia‑
tă de cea văzută de ochiul uman devine cea mai
mare provocate. Pictorii renascentişti, apoi cei din
perioada barocă, ajung la performanţe extraordi‑
nare în redarea tonurilor de culoare, a luminii, a
umbrelor, a transparenţei, a texturilor, a iluziei
materialităţii şi a redării corecte a planurilor şi a
perspectivei. Floris van Schooten, Hans van Es‑
sen, Jan Davidsz. de Heem, Willem Claesz. Heda
sau Abraham van Beijeren rămân nume de refe‑
rinţă pentru pictura de gen.
Adriaen van Utrecht este şi el unul dintre
cei mai mari maeştri flamanzi ai naturilor moarte
din toate timpurile, inclusiv ai temei vanitas, fo‑
losind toată recuzita simbolică a temei, în forma
sa clasică: craniul uman, bani, pipă, scoici, perle,
carte, flori şi ceas ‑ acesta din urmă, un simbol al
timpului care trece necruţător.
Pe lângă reflectarea poftelor păcătoase şi
gargantuelice, tema vanitas a cunoscut şi alte
direcţii de dezvoltare, trasate chiar în perioada
Renaşterii, folosind drept pretext frumuseţea
săi, poate „condamnaţi” şi ei datorită convingerii
că pot schimba lumea în care trăiesc, prin revolu‑
ţie sau politică.
Destul de departe de epoca de aur a temei
vanitas, aşa cum apare în marea artă europeană,
Theodor Aman este extrem de subtil atunci când
pictează o serie de naturi moarte cu aluzii la va-
nitas şi tema vieţii trecătoare, inspirat de pictura
occidentală, dar fără a folosi în mod direct craniul
uman în recuzita plastică. Reprezentative sunt lu‑
crările sale cu fructe, acestea fiind simboluri ale
tinereţii şi ale senzualităţii, alături de care pla‑
sează obiecte fragile de sticlă sau de porţelan, dar
şi cutii de chibrituri, ţigarete fumate, aceste ulti‑
me obiecte ducându‑ne cu gândul la efemer şi la
sfârşit. Perspectiva sa este însă modernă şi ideea
de salvare a sufletelor o vede în cunoaştere, vizi‑
une simbolizată de cărţile pe care le introduce în
scenografia naturilor sale moarte.
În arta modernă şi contemporană, din ce în
ce mai puţin tributară viziunilor creştine, tema
vanitas îşi pierde din importanţă, fără a dispărea
formă şi culoare. Selecţia obiectelor nu se mai face
pentru a epata, compoziţia reflectând un stil de
viaţă firesc şi normal.
Din recuzita artistică a lui Pallady nu lip‑
seşte oglinda, un simbol al adevărului, cea care
multiplică efectul şi frumuseţea unei imagini re‑
ale. În creaţia sa, adeseori apar flori şi cărţi des‑
chise, obiecte care devin emblematice pentru cel
care a fost considerat, pe bună dreptate, cel mai
rafinat şi elegant pictor român. La Gheorghe Pe‑
traşcu mesajul este mult mai direct, iar afecţiu‑
nea sa pentru cărţi, cele care‑i asigură o perpetuă
cunoaştere şi bogăţie sufletească, răzbate în mul‑
te dintre picturile sale, unde cartea devine chiar
obiectul central al compoziţiei. O imagine perfectă
a unei vieţi pline de sens.
Considerată, în trecut, un gen artistic mi‑
nor, raportat la marea pictură istorică, mitologică
sau la cea religioasă, natura moartă, sub toate for‑
mele sale, îşi revendică puternic importanţa şi îi
seduce pe cei iniţiaţi şi pe cei care au răbdare să‑i
desluşească mesajele rafinate şi subtile. r

Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020


n Civilizaţie românească
Theodor Ignat
Curtea Veche şi renaşterea unui muzeu
P
alatul Domnesc şi Curtea Voievoda‑
lă de pe malurile Dâmboviţei repre‑
zintă nucleul în jurul căruia avea
să se nască Bucureştiul. Începutul
dezvoltării ansamblului de la Curtea Veche este
şi la acest moment grevat de incertitudine. După
cum bine se ştie, atestarea documentară se face
prin actul emis din cancelaria domnitorului Vlad
Ţepeş la 20 septembrie 1459, considerat azi ziua
de naştere a capitalei. Este primul act în care apa‑
re folosită denumirea de Bucureşti. Documente
anterioare acestei date vorbesc despre o cetate a
Dâmboviţei, însă amplasarea acesteia pe cursul
mijlociu al râului, în zona de câmpie, este încă
subiect de dezbatere. Faptul că în jurul capitalei
sunt atestate arheologic mai multe sate în a doua
jumătate a secolului al XIV‑lea întăreşte ideea
existenţei unui punct fortificat, o „cetate” care să
controleze activitatea acestora. Din punct de ve‑
dere istoric, în literatura de specialitate, construc‑
ţia şi funcţionarea acestei prime „cetăţi” a fost
plasată cândva între domnia lui Vladislav Vlaicu
(1364‑1377) şi prima dintre domniile lui Mircea
cel Bătrân (1386‑1395).
Din nefericire, niciun document sau izvor
arhivistic nu indică limitele Curţii Vechi în pri‑
mele sale secole de existenţă. Relatările călăto‑
rilor străini din secolele XVI‑XVIII surprind mai
degrabă atmosfera de la curte şi a oraşului, decât
o descriere amănunţită a locului. Primele infor‑
maţii cartografice apar târziu, în a doua jumătate
a secolului al XVIII‑lea. Planul Bucureştiului de
la 1770, descoperit în arhivele moscovite, pune în
evidenţă pentru prima oară poziţia Curţii Vechi.
Pe hartă sunt prezente Palatul Voievodal, Biseri‑
ca şi Puşcăria în partea de Est a Curţii. Ulterior
întocmirii acestei prime hărţi, interesul pentru
cartografierea Bucureştiului creşte. Apar astfel
planul Sulzer (1781), planul Ernst (1791), iar în
final planul de la 1799, care prezintă parcelarea
zonei Curtea Veche după scoaterea la „mezat”,
din 1798, dictată de domnitorul Constantin Han‑
gherli. Toate aceste planuri aduc informaţii pre‑
ţioase despre ţesutul urban al Bucureştiului de
sfârşit de secol XVIII, fără însă a avea pretenţia
că reflectă cu precizie poziţionarea şi relaţia dife‑
ritelor elemente componente. Acest tip de detaliu
este obţinut abia la întocmirea Planului maiorului
Borroczyn în 1844‑1846 şi 1852. Faptul că s‑au fo‑
losit măsurători topografice precise face din acest
plan un instrument cartografic foarte preţios. Din
păcate, însă, la acel moment, din ansamblul Curţii
Vechi mai era în picioare doar biserica ridicată în
secolul al XVI‑lea de Mircea Ciobanul.
La începutul secolului XX cercetarea arheo‑
logică începe să completeze şi să nuanţeze frântu‑
rile de informaţii istorice. Primele săpături au loc
cu ocazia lucrărilor de restaurare a bisericii Curţii
Domneşti Buna Vestire, conduse de arhitectul Ho‑
ria Teodoru, sub egida Comisiunii Monumentelor
Istorice. Cercetarea arheologică a fost făcută de
Dinu V. Rosetti, iar atunci au fost găsite zidurile
băii domneşti, construite de Constantin Brânco‑
veanu, plus un sistem de încălzire subteran care
le deservea.
Cercetarea arheologică la Curtea Veche este
reluată într‑o campanie derulată între 1953 şi
1954 de un colectiv complex format din L. Lăză‑
rescu‑Ionescu (responsabil), Dinu V. Rosetti, Gh.
Ionescu, Gheorghe Astancăi (membri), Horia Te‑
odoru (arhitect), C. Căzănişteanu şi M. Sânpetru
(studenţi), sub tutela Academiei R.P.R. Campania
de cercetare a fost de mică amploare, cu doar câ‑
teva sondaje disparate, efectuate pe străzile din
zona Curţii Vechi, fapt ce nu a permis conturarea
unei imagini de ansamblu. Alte cercetări de mică
amploare, sub coordonarea lui Panait I. Panait şi
a lui Dinu V. Rosetti, au avut loc în Centrul Istoric
al Bucureştiului şi pe parcursul următorilor ani.
S‑a stabilit atunci stratigrafia zonei, a fost desco‑
perit un cimitir de secol XVIII‑XIX şi au fost dez‑
velite zidurile bisericii Sf. Anton.
Cercetări mai importante au avut loc în pe‑
rioada anilor 1967‑1974, efectuate de un colectiv
Cercetarea arheologică a fost
făcută de Dinu V. Rosetti, iar
atunci au fost găsite zidurile băii
domneşti, construite de Constantin
Brâncoveanu, plus un sistem de
încălzire subteran
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
format din arheologii Panait I. Panait şi Aristide
Ştefănescu de la Muzeul Municipiului Bucureşti.
Mare parte din aceste săpături arheologice au fost
făcute în cadrul proiectului de restaurare şi pu‑
nere în valoare a Palatului Voievodal Curtea Ve‑
che deschis ca muzeu în anul 1972. Atunci au fost
surprinse principalele etape de construcţie, recon‑
strucţie şi extindere a ansamblului Curţii Vechi
şi Palatului Domnesc. Acest lucru a fost posibil
ca urmare a demolării unor imobile de pe stră‑
zile Franceză (30 Decembrie, la vremea aceea) şi
Soarelui. De altfel, traseul străzii Soarelui a fost
scurtat, aşa încât astăzi nu mai leagă str. Covaci
de str. Franceză.
Pentru prima dată au fost puse în evidenţă
Plan cu prima cetate a
zidurile de bolovani de râu ale cetăţii lui Vlad Ţe‑ Dâmboviţei (punctat cu roşu)
peş, cele de bolovani şi cărămidă ale reparaţiilor
făcute de Laiotă Basarab, ale pivniţelor ridicate
de Mircea Ciobanul în secolul al XVI‑lea peste ru‑
inele vechii cetăţi, întăriturile făcute de Grigore
Ghica în sec. al XVII‑lea pentru a prelua greuta‑
tea Paraclisului de deasupra beciurilor, precum
şi arcele dublou introduse de Constantin Brânco‑
veanu cu rol de întărire, plus cele de după anul
1798. Dar poate cea mai spectaculoasă dintre
descoperiri este o incintă de cărămidă cu o formă
uşor trapezoidală şi o suprafaţă de circa 160 mp,
considerată ca fiind cea mai timpurie construcţie
din perimetrul Curţii Vechi. Această descoperire
venea să confirme puţinele însemnări referitoare
la Cetatea Dâmboviţei şi împingea naşterea Bu‑
cureştiului cu aproape un secol mai devreme.
Cercetările din anii ’70, efectuate în zona
Centrului Istoric au pus în evidenţă şi diferite‑
le elemente şi faze de evoluţie ale sistemului de
fortificaţie. La început, Curtea Domnească a fost
îngrădită cu trunchiuri de stejar din porunca lui 35
Mircea Ciobanul. Mărturia cronicarului sas Hie‑
ronim Ostermayer (1545) şi a juristului parizian
Pierre Lescalopier confirmă acest fapt. Vulnerabi‑
la palisadă de lemn începe să fie înlocuită treptat,
pe parcursul secolelor următoare, cu ziduri trai‑
nice de cărămidă astfel încât, la nivelul maximei
expansiuni, Curtea Veche ocupa 25000 mp.
Un alt mare proiect de cercetare arheologică
a fost generat de reabilitarea reţelelor de pe stră‑ Resturi locuinţă de sec. XVI la Curtea Veche
zile Centrului Vechi, în perioada anilor 2006‑2011.
Atunci au fost puse în evidenţă noi elemente ale Veche. În plus, cercetările noastre au pus în evi‑
sistemului defensiv, dar şi ale vechilor străzi de denţă existenţa unei noi faze în evoluţia ansam‑
lemn. blului, despre care putem spune, la acest moment,
Ani de‑a rândul, Muzeul Curtea Veche a
că este anterioară momentului constructiv Mircea
atras numeroşi vizitatori din ţară, dar mai ales
Ciobanul.
de peste hotare. Oarecum inevitabil, Palatul Voie‑
Cercetările din zona de Nord au condus la
vodal de la Curtea Veche a Bucureştilor s‑a legat
descoperirea unei locuinţe modeste din secolul
în conştiinţa colectivă de personalitatea lui Vlad
XVI, construită din chirpici, pe pari de lemn, iar
Ţepeş. Statuia sa din bronz, realizată de artistul
Dumitru Pasima în 1976, străjuieşte şi acum în în vecinătatea sa, o aglomerare de chirpici şi cera‑
faţa Palatului. mică semnalizează prezenţa altei locuinţe cu 500
În timp, monumentul restaurat în secolul de ani mai veche, pe când cuvântul Bucureşti nu
trecut s‑a degradat, iar Muzeul a fost închis, în‑ fusese încă rostit.
trucât nu mai era un loc sigur pentru vizitatori. Peste tot este încă vizibilă amprenta lăsată
Un nou proiect de restaurare, conservare şi pune‑ de evoluţia urbană a ultimilor 200 de ani. După
re în valoare a demarat recent. Cercetarea arhe‑ scoaterea la mezat şi parcelarea de la începutul
ologică este o componentă indispensabilă a unui secolului al XIX‑lea, întreaga zonă suferă trans‑
astfel de proiect, iar noile rigori impun investiga‑ formări radicale. Din cenuşa Curţii Vechi de mult
rea exhaustivă a suprafeţei afectate de proiect. abandonată renaşte un nou cartier cu străzi acum
Lucrările au fost încredinţate Muzeului Munici‑ trasate. Ziduri noi şi ziduri vechi se contopesc şi
piului Bucureşti, a cărui echipă de arheologi cer‑ dau naştere clădirilor la parterul cărora au funcţi‑
cetează la Curtea Veche de aproape doi ani. Au onat cofetării, ceasornicării şi alte magazine.
fost făcute descoperiri importante, unele inedite. Lucrul la noul proiect merge încet. Muncitorii
Vechile cercetări nu au acoperit întreaga supra‑ şi banii par să nu fie suficienţi, iar problemele biro‑
faţă, astfel încât informaţii noi apar în fiecare zi. cratice, pe care un proiect de asemenea anvergură
Atribuirea cronologică a unora dintre structurile le generează, ne împiedică să avansăm în ritmul pe
de zidărie anterior cercetate este pusă acum la în‑ care ni l‑am dori. Pe de o parte, avem avantajul că
doială. Racordul stratigrafic între fazele evolutive ne putem apleca mai atent şi mai în tihnă asupra
a fost distrus pe alocuri încă din anii ’70. În veci‑ cercetării arheologice, dar pe de altă parte, monu‑
nătatea primei fortificaţii de cărămidă de formă mentul suferă. E ca un pacient pe masa de opera‑
trapezoidală, a fost descoperită o nouă construcţie ţie, pe care chirurgul întârzie să‑l închidă.
de cărămidă de formă patrulateră, dar de dimen‑ La finalul lucrărilor, publicul va avea acces
siuni mai mici. Probele de cărbune de sub talpa la un nou spaţiu muzeal proiectat după exigenţe‑
fundaţiei acestei construcţii, colectate şi trimise le secolului XXI, un muzeu ce va conţine expoziţii
pentru datarea prin metoda 14C, sunt în măsură permanente şi temporare, precum şi spaţii special
să lămurească unele dintre problemele de crono‑ amenajate pentru activităţi culturale şi interacţi‑
logie legate de primele fortificaţii de la Curtea unea cu publicul. r
Iulie 2020

n Corespondenţă din China
Ding Chao
Încotro lumea post‑pandemică?
D
e câteva luni bune, Covid‑19 loveşte
necruţător lumea întreagă, cu unde
propagate în peste 210 ţări şi regiuni,
producând pagube uluitoare societă‑
ţii umane. Virulenţa microbilor, rapiditatea şi aria
extinderii, dificultatea prevenirii şi a controlului,
gravitatea consecinţelor, sunt toate fără precedent
în cele trei sferturi de veac de după război. Conform
statisticilor OMS, până la 4 iunie 2020, ora 10.00,
ora locală din centrul Europei, numărul cazurilor de
infectare cu Covid‑19 a ajuns la 6.332.225, iar cel al
morţilor e de 378.222 (ambele cifre nu includ China).
Aceste cifre dramatice cresc de la o zi la alta. OMS‑ul
avertizează că pandemia ar putea face oricând un
brusc ascendent, că nu e de presupus încă o coborâre
continuă şi e posibilă apariţia celui de‑al doilea val.
Coronavirusul de tip nou a schimbat nu numai viaţa
oamenilor, a avut un impact uriaş asupra economiei
din toate ţările lumii, a generat, în mod spectaculos,
desfaceri în configuraţia politică mondială. Globali‑
zarea este blocată datorită unor politici şi manipu‑
lări de anti‑globalizare şi de protecţionism în comer‑
ţul internaţional, făcând ca nivelul de deschidere şi
cooperare între unele state să scadă vertiginos dacă
nu chiar să se stopeze. Confruntările militare se in‑
tensifică în mai multe zone ale lumii. Diferendele,
contradicţiile şi conflictele ce existau în unele ţări au
fost acum catalizate, cu urmări grave ca xenofobia şi
rasismul, apărute din nou, la scară teribilă, ceea ce a
dus la manifestaţii, conflicte interetnice şi tulburări
sociale de amploare. Care va fi destinul omenirii?
Cum se va reconcilia lumea în faţa acestor provocări
şi crize care stau în calea guvernării globale spre
reaşezarea economiei şi ordinii mondiale? Acestea
sunt probleme majore puse în epoca post‑pandemică
36 oamenilor politici, gânditorilor, economiştilor, inte‑
lectualilor de pretutindeni, devenite, în acelaşi timp,
îngrijorări sociale, strâns legate de viaţa celor mai
mulţi oameni.
Ce s‑a întâmplat, de fapt, în China, focaliza‑
tă mereu de toată lumea în pandemia cu Covid‑19?
N‑ar fi rău să aruncăm o privire în urmă asupra câ‑
torva momente semnificative. În decembrie 2019, la
Wuhan, reşedinţa provinciei Hubei, au fost înregis‑
trate primele cazuri de pneumonie inexplicabilă în
urma monitorizării Centrului de Prevenire şi Control
ale Bolilor din municipalitate, iar Comitetul Sănătă‑
ţii a dat, în aceeaşi lună, o circulară de urgenţă către
spitalele şi instituţiile medicale din circumscripţie
pentru tratamentul bolnavilor de această boală acu‑
tă. Începând cu data de 3 ianuarie 2020, autorităţi‑
le chineze informează în mod activ şi regulat OMS,
statele implicate, alte organizaţii regionale, zone‑
le Hong Kong, Macao şi Taiwan ale Chinei, despre
evoluţia epidemiei şi măsurile de combatere luate.
Asemenea demersuri reprezintă, fără îndoială, o ati‑
tudine proactivă, prundentă şi de mare responsabili‑
tate, mai ales în situaţia în care lipseşte o cunoaşte‑
re suficientă asupra unui virus nou. La 5 ianuarie a
fost dat publicităţii primul comunicat de către OMS
privind cazurile de pneumonie de origine necunos‑
cută de la Wuhan. La 9 ianuarie, comisia specialiş‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
tilor de evaluare din partea Comitetului Naţional al
Sănătăţii a dat publicului informaţii patogenice des‑
pre pneumonia apărută, agentul patogen fiind, după
primele cercetări, un coronavirus de tip nou. În ace‑
laşi timp, au fost împărtăşite cu OMS informaţiile,
ca şi primele rezultate obţinute în urma lucrărilor
de laborator. De la 23 ianuarie, ora 10.00, s‑au în‑
chis toate aeroporturile, gările şi drumurile de acces
de la Wuhan, acestea aveau să se redeschidă, după
măsurile de autoizolare, abia la 8 aprilie. Prin 76 de
zile de carantină, cu imense sacrificii locale, China a
reuşit să blocheze efectiv răspândirea epidemiei în
ţară, astfel încât numărul celor infectaţi s‑a redus
cu sutele de mii, fapt prin care s‑a câştigat un timp
de nepreţuit pentru combaterea Covid‑19 în China
şi în întreaga lume, s‑au acumulat experienţe vitale
pentru prevenirea şi controlul pandemiei. Până la 20
martie China a declarat şi trimiterea unor ajutoare
la 82 de state, OMS şi Uniunea Africană.
Măsurile luate în China, complexe, riguroase
şi consecvente în cel mai înalt grad, au dat dovadă
de o eficacitate evidentă şi sunt apreciate din ce în ce
mai mult pe plan internaţional. Dar odată cu izbuc‑
nirea pandemiei în mai multe puncte şi răspândirea
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
rapidă în lume, unele forţe politice occidentale şi
conjuncturale, concertate în presă, au lansat nume‑
roase acuzaţii, denigrări, atacuri la adresa Chinei,
fie din prejudecăţi ideologice, fie din cauza presiuni‑
lor iscate din situaţia internă cvasi‑pierdută de sub
control din unele ţări sau din cauza vechilor metehne
de sorgine populistă, discriminare rasială..., fără să
aibă în vedere realitatea din China. Putem consta‑
ta, totuşi, mai multă obiectivitate şi spirit rezonabil
în opiniile unor politicieni sau savanţi de reputaţie
internaţională. De exemplu, Francis Fukuyama, is‑
toric american de origine japoneză, făcând analiză în
The Thing That Determines a Country’s Resistence to
the Coronavirus, arată că „The major dividing line in
effective crisis response will not place autocraciase
on one side and democracies on the other” (linia de
mare divizare în răspunsul efectiv faţă de criză nu va
pune autoritatea pe o parte şi democraţia pe cealal‑
tă, în The Atlantic, March 30, 2020). Alfons Labisch,
academician, cunoscut specialist în istoria medicinii
din Germania, arată, într‑un interviu cu prof. Li Xu‑
etao, că actele prin care se urmăresc anumite scopuri
politice sub numele de antipandemie, indiferent în ce
societate s‑ar întâmpla, trebuie demascate. Sunt şi
acestea epidemii, iar apariţia lor în contemporanei‑
tate nu e de mirare, întrucât o epidemie poate fi ade‑
sea politizată. Dar oricum, trebuie să credem că, prin
eforturile comune ale întregii omeniri, o asemenea
epidemie politică ce ameninţă omenirea va fi contro‑
lată într‑un viitor previzibil (Guangming Ribao, 21
mai).
Istoria omenirii este un proces de cunoaştere
şi ameliorare continuă. Această cunoaştere a Naturii
este extinsă şi aprofundată mereu, vizează descifra‑
rea misterelor necunoscute din univers şi implică, în
acelaşi timp, eforturi susţinute pentru identificarea
unor modele de guvernare socială, corespunzătoare
dezvoltării economiei şi nivelului forţelor de produc‑
ţie. Opţiunea unui stat pentru sistemul şi calea lui
de urmat depinde esenţialmente de voinţa poporu‑
lui, iar viabilitatea lor este condiţionată de măsura
în care aceste pârghii sociale reprezintă interesele
celor mai largi mase populare. După izbucnirea epi‑
demiei cu Covid‑19 la Wuhan, pentru viaţa, sănăta‑
tea şi siguranţa oamenilor, puse pe primul loc, au
fost luate, de la Guvernul central până la nivel teri‑
torial, o serie de măsuri preventive şi de control, fi‑
ind găsit tratamentul potrivit. Din sistemul naţional
medical au fost mobilizaţi peste 42.000 de medici şi
surori medicale în sprijinul minicipiului Wuhan şi
al altor zone afectate din provincia Hubei. Luptând
pe linia întâi, ei s‑au confruntat cu cele mai dificile
momente în tratarea bolnavilor, trecând, în nenumă‑
rate rânduri, dincolo de unele limite din medicină.
Până la 12 aprilie 2020, numai în provincia Hubei au
fost vindecaţi peste 3.600 de bolnavi de Covid‑19 cu
vârsta de peste 80 de ani. După ce epidemia a fost lu‑
ată sub control, în China s‑a acordat o mai mare im‑
portanţă consolidării domeniului de asigurare şi îm‑
bunătăţire a vieţii poporului, cu măsuri concrete de
ajutor şi sprijin, date celor aflaţi la nevoie, cu o prio‑
ritate strategică pentru crearea locurilor de muncă,
s‑a impus întărirea punctelor slabe spre accelerarea
dezvoltării sistemului de sănătate publică, mai ales
prin legiferare şi reajustarea unor mecanisme ma‑
nageriale. Bazat pe conceptul de dezvoltare, având
ca centru poporul său, sistemul social şi cel legislativ
din China se potrivesc cel mai bine situaţiei, demon‑
strând un mare avantaj şi o puternică viabilitate.
„Nu renunţăm la nici o viaţă”, iată credinţa
şi practica cu cea mai mare forţă şi omenie, mani‑
festată în lupta anti‑epidemică din China. Această
idee de Viaţă, mai presus de orice, este şi una din‑
tre valorile universale ale omenirii. Asta m‑a făcut
să‑mi aduc aminte câteva filme care au rulat cândva
în România, China şi alte ţări, zguduitoare pentru
marele public: Explozia de Mircea Drăgan (1970),
The Cassandra Crossing de George Pan Cosmatos
(1976) şi Saving Private Ryan de Steven Allan Spiel‑
berg (1998), şi alte opere literare şi de artă, desigur,
toate, puternice argumente în abordarea sensului
vieţii. Această tradiţie valorică poate fi urmărită în
Europa până în epoca aristotecă, fiind, apoi, o com‑
ponentă esenţială în creştinism şi umanism. În anti‑
chitatea chineză, încă de prin secolul al X‑lea î.Hr., a
fost formulat conceptul „obştea e baza unui stat, iar
În anii ’70 ai secolului trecut, când
România a fost afectată de mari
inundaţii şi cutremure, China
a trimis cantităţi însemnate de
ajutoare în România, iar România
la rândul ei, în multe alte momente
grele, în timpul ravagiilor provocate
de SARS, în 2003, şi în timpul
cutremurului de la Wenchuan
din 2008, a dat un sprijin preţios
Chinei. Manifestări de solidaritate,
încurajare, acţiuni concrete şi
ajutoare materiale n‑au lipsit, nici
de data aceasta, în combaterea
Covid‑19, ceea ce va înscrie încă
o pagină în cronica relaţiilor
chino‑române
odată consolidată, statul e în pace” (Shangshu – Car-
tea documentelor). După filosoful taoist Liezi (circa
450‑375 î.Hr.), „între toate fiinţele date de natură
doar omul este cel mai de preţ”. Deviza noastră de
azi „poporul şi viaţa sunt mai presus de orice” este
tocmai continuarea acestei idei tradiţionale centra‑
te pe importanţa poporului. Am putea spune că prin
aceasta se testează atitudinea elementară a unui
stat, luată în guvernarea societăţii, şi, mai cu sea‑
mă, în faţa unor calamităţi, se probează concepţia de
guvernământ şi capacitatea de gestionare a crizei,
premisă fundamentală pentru continuitatea existen‑
ţei umane în viitor.
Din trecutul iustinian până prezent au fost în‑
registrate: ciuma, variola, pojarul, holera, malaria,
SIDA, Ebola, SARS, gripe de tot felul..., lăsând în
memoria colectivă a omenirii umbre înspăimântoa‑
re. Situaţii catastrofale, create la scară largă, de
boli şi pandemii, vor fi şi în viitor, căci tocmai aici se
văd caracteristicile virusului, care atacă fără limite,
mecanismul de transmitere şi contaminare fiind de
mare complexitate. Vivere militare est, cum spune
Seneca, va fi o stare ce ne însoţeşte permanent viaţa.
Pandemia cu Covid‑19 n‑a trecut încă, cifre‑
le negre saltă zilnic îngrozitor, valurile de revoltă
împotriva discriminării rasiale se întrec în inten‑
sitate în multe oraşe de pe mapamond. Într‑o epo‑
că post‑pandemică, concurenţele strategice şi con‑
fruntările între marile puteri se intensifică tot mai
mult, comunitatea internaţională îşi duce existenţa
sub semnul unor mari prefaceri. Virusul din natură
ameninţă sănătatea şi viaţa omului, iar cel politic
provoacă noi neînţelegeri între naţiuni şi popoare,
sfâşiind umanitatea. Lumea de azi are mai mult ca
oricând nevoie de înţelegere şi respect reciproc, de
solidaritate şi unitate, ca să gestioneze şi să rezolve
diferendele, cu eforturile concertate în acţiunile co‑
mune pentru acelaşi destin.
La deschiderea virtuală a celei de‑a 73‑a Adu‑
nări Mondiale a Sănătăţii ce a avut loc la 18 mai a.c.,
Xi Jinping, preşedintele Chinei, a făcut propuneri
cuprinzând şase aspecte: 1) să se facă totul pentru
controlul pandemiei şi tratament; 2) să se valorifi‑
ce rolul OMS‑ului în combaterea globală a pande‑
miei; 3) să se furnizeze mai multe ajutoare ţărilor
din Africa; 4) să se întărească guvernarea globală în
domeniul sănătăţii publice; 5) să se reia dezvoltarea
economico‑socială; 6) să se intensifice cooperarea
internaţională. De asemenea, preşedintele Xi a de‑
clarat cele cinci măsuri concrete care vor fi luate de
China, acestea constând în: a) furnizarea de ajutoa‑
re internaţionale în valoare de 2 miliarde de dolari
americani într‑o perioadă de doi ani, destinate com‑
baterii pandemiei în ţările afectate, mai ales cele în
curs de dezvoltare spre refacerea economico‑socială;
b) cooperarea cu ONU pentru înfiinţarea în China a
unui depozit‑nod umanitar global de urgenţă în ve‑
derea asigurării lanţului de aprovizionare cu mate‑
riale anti‑pandemice; c) crearea unui mecanism de
cooperare cu 30 de parteneriate spitaliceşti sino‑afri‑
cane şi accelerarea construirii sediului central al
Centrului de Control al Bolilor din Africa; d) utili‑
zarea vaccinului anti‑coronavirus ca produs public
global odată cu obţinerea şi darea lui în folosinţă,
aducând contribuţiile Chinei la accesibilitatea şi su‑
portabilitatea vaccinului în ţările în curs de dezvol‑
tare; e) implementarea alături de membrii Grupului
20 a „Iniţiativei privind amânarea temporară a achi‑
tării datoriilor ţărilor cu cea mai mare sărăcie” etc.
Aceste acţiuni au pus în evidenţă angajarea şi rolul
Chinei ca mare putere responsabilă în campania de
combatere a pandemiei, precum şi în guvernarea şi
dezvoltarea globală.
De‑a lungul mai multor decenii, între China şi
România s‑au statornicit tradiţii de respect şi sprijin
reciproc, de prietenie şi cooperare. Există, în
acest sens, foarte multe exemple inspiratoa‑
re şi pentru momentul de faţă. În anii ’70 ai F
n Corespondenţă din Italia
Irina
Ţurcanu‑Francesconi
Cultura scrisă în
vremuri de restrişte
L P
a început intuiţia sugera că, închişi în casă, oamenii vor citi.
Evident, te uiţi cât te uiţi pe Netflix, dar la un moment dat te
vor durea ochii de la atâta culoare şi vei aprecia ceva în alb‑ne‑
gru. De exemplu, mai degrabă o carte decât un alt tub catodic
de anticariat. În realitate, lucrurile n‑au funcţionat în acest fel, cel puţin nu
în Italia, unde, în primele luni ale anului 2020, industria cărţii a pierdut
circa 134 de milioane de euro.
Au fost suspendate târgurile de carte şi evenimentele literare, s‑au în‑
chis librăriile, iar mulţi editori au blocat noile apariţii, creând un vid, o gaură
neagră. Uneori, au fost chiar autorii cei care au cerut editurilor să întârzie
apariţia cărţilor. De exemplu, scriitorul Maruzio de Giovanni, autor foarte
vândut şi online, a declarat într‑un interviu că s‑a aşteptat publicarea noii
cărţi, Una lettera per Sara (Rizzoli), pentru că n‑ar fi fost corect să iasă în
timp ce librăriile erau închise. Motivul e unul nobil, de data aceasta: autori
mai cunoscuţi, a afirmat De Giovanni, au obligaţia de a deveni o vitrină pen‑
tru cei mai puţin cunoscuţi. Câţi cititori, intrând în librărie cu gândul de a
cumpăra o carte, ies, mai apoi, cu măcar alte două, trei, doar pentru că le‑a
văzut, pentru că l‑au atras?
Aceste alegeri au dus la pierderi enorme, mai ales pentru ficţiune. De
fapt, în ceea ce priveşte diversele sectoare, literatura pentru copii este cea
care a suferit cel mai puţin, cu pierderi de circa 16%, împreună cu cea de non
fiction, care a pierdut circa 11%. Sectorul de ficţiune a înregistrat pierderi
de circa 23%. Totuşi, deşi există aceste premize prea puţin încurajatoare,
situaţia declanşată de Covid-19 în Italia, în lumea cărţii, urmează spusele
lui Nietzsche: şarpele care nu îşi schimbă pielea moare. Îndeosebi, e vorba
de librării. Livrare la domiciliu, întâlniri online cu autorii, un contact de la
distanţă întreţinut cu cititorii fideli – aceastea au fost ingredientele care au
premiat multe dintre librăriile care şi‑au reluat activitatea de câteva zile.
Unele dintre ele au reluat întâlnirile în librărie, gândite sub formă de auto‑
grafe în prezenţa autorului, o obişnuinţă, înainte de COVID-19, caracteristi‑
că tinerelor talente care aveau nevoie să se facă cunoscute, dar care ar putea
deveni un răspuns pentru a avea scriitorii în librărie.
Deocamdată cultura se desfăşoară online. Vânzarea cărţilor electronice
a crescut cu 22,3%, dar nu numai. Cititorii se adresează blogurilor literare
pentru a‑şi alege lecturile, urmăresc lansări de carte promovate de bloggeri
şi de canalele Instagram. Interviurile între presă şi scriitori nu se mai ţin în
barul elegant al unui mare hotel din Milano, ci de la distanţă, pe platforme
digitale, cu microfonul închis până când îţi vine rândul să vorbeşti. Şi asta
presupune că se amplifică auzul, se ascultă cu mai mare atenţie, iar impresia
e cea a unei experienţe cu centrul într‑o lectură colectivă. Acesta, totuşi, e
trecutul, acum prind viaţă, renasc noi frici, noi necunoscute. Acum, că s‑au
redeschis librăriile şi că circulaţia în ţară (dar şi înspre anumite zone ale Eu‑
ropei) s‑a reluat, e o ploaie torenţială de noi apariţii. În timpul lockdown‑ului
au fost suspendate circa 66% din noile cărţi, dacă luăm în considerare toate
canalele de distribuţie naţională. Cu 91% mai puţin au fost noile apariţii ale
celor mai importante grupuri de distribuţie, precum Messaggerie Libri, Mon‑
dadori şi ALI. Care vor fi efectele unei asemenea ploi? Care vor fi reacţiile
cititorilor? Cum se vor amalgama noile apariţii naţionale cu bestsellerurile
în previziune? Şi aspiranţii scriitori, cei necunoscuţi, care sunt şansele ca o
editură medie sau mare să investească în ei într‑un climat de nesiguranţă ca
cel pe care îl întrezărim la orizont?
Acesta e doar vârful aisbergului. Dedesubt, apele învolburate şi reci ale
acestei crize economice cauzate de COVID-19 ascund o problemă de dimensi‑
uni importante. Multe edituri mici au închis, altele rezistă ca bolnavii termi‑
nali, legate de o speranţă, contractele colaboratorilor din birourile de presă,
ale traducătorilor, ale redactorilor au fost suspendate, reziliate, modificate.
Sperie golul, perspectiva nesigură în care se mişcă universul editorial,
dar în acelaşi timp, poate pentru că e un mediu profund legat de cultură, de
fantezie, de soluţii îndrăzneţe, ideea unei revizii, a unei necesare restruc‑
turări ar putea avea şi aspecte pozitive. Poate mulţi cititori nu mai citesc
pentru că au fost dezamăgiţi de lecturile unor cărţi de duzină pe care au pus
mâna într‑o lume sufocată de aspiranţi scriitori, precum s‑a demonstrat a fi
Italia ultimelor decenii. Poate într‑o lume cu mai puţine cărţi va fi premiată,
preţuită valoarea, iar valoarea reală, la rândul ei, va cuceri publicul. r
secolului trecut, când România a fost afectată de mari inundaţii şi cu‑
F tremure, China a trimis cantităţi însemnate de ajutoare în România, iar
România la rândul ei, în multe alte momente grele, în timpul ravagiilor
provocate de SARS, în 2003, şi în timpul cutremurului de la Wenchuan din 2008,
a dat un sprijin preţios Chinei. Manifestări de solidaritate, încurajare, acţiuni
concrete şi ajutoare materiale n‑au lipsit, nici de data aceasta, în combaterea
Covid‑19, ceea ce va înscrie încă o pagină în cronica relaţiilor chino‑române.
Unde se va îndrepta lumea în perioada post‑pandemică? Pentru rezolvarea
acestei probleme complexe şi serioase, puse în faţa tuturora şi cu multiple incer‑
titudini, se impune deschiderea pentru dialog şi cooperare în spiritul respectului
n C
 orespondenţă din Ţara Sfântă
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
Dragoş Nelersa
Pandemia și cultura
română în Israel
entru cei care încă aveau îndoieli în ceea ce priveşte rezisten‑
ţa Coronavirusului, cifrele îngrijorătoare din ultima perioadă
au dovedit că agentul patogen încă nu şi‑a spus ultimul cuvânt
în lupta sa împotriva umanităţii. Dar pandemia nu poate opri
cultura, mai ales când are de‑a face cu „poporul cărţii”, aşa cum li se spune,
câteodată, israelienilor.
Comunitatea evreilor originari din România a primit cu dificultate va‑
lul de Coronavirus care s‑a aşternut asupra întregii planete. Fiind vorba de o
comunitate în majoritate de vârsta a treia, izolarea i‑a determinat pe seniorii
noştri să‑şi găsească refugiul în cultură. Revista Familiei, una dintre cele
mai vechi reviste de limbă română din lume, cu o apariţie neîncetată de 52
de ani, şi Gazeta Românească, ziarul comunităţii, au fost la mare căutare.
Pe de altă parte, Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (ASILR)
a avut o activitate intensă. Scriitorii noştri au fă‑
cut ce au ştiu ei mai bine în această perioadă,
adică au scris, iar producţia de carte din ultimele
două luni este impresionantă. Familia, editura
de carte românească din Israel, a avut intens de
lucru, iar volumele de proză, poezie sau de alte
genuri au fost publicate unul după altul, multe
dintre ele bilingve, româno‑ebraice.
În primul rând, a fost adusă la lumina tipa‑
rului revista Izvoare, ce poate fi socotită o vitrină
a creatorilor israelieni care, deşi trăiesc de câte‑
va decenii departe de ţara unde s‑au născut, se
regăsesc împreună pe teritoriul limbii române în
această publicaţie. Anul acesta, în condiţiile spe‑
ciale impuse de izolare din cauza pandemiei, re‑
vista Izvoare a apărut atât în format tipărit, cât
şi în format on line. Pentru scriitorii care sem‑ 37
nează în paginile sale, fiecare număr al revistei Izvoare este o ocazie de a‑şi
prezenta cartea de vizită, de a se reafirma, de a dezvălui în avanpremieră o
secvenţă dintr‑un volum în pregătire, pe scurt „examenul” de sfârşit de an al
muncii sale, dovada că activitatea literară a Asociaţiei Scriitorilor Israelieni
de Limbă Română este mai vie ca niciodată.
Comunitatea a avut parte şi de o surpriză din partea unei personalităţi
marcante din România: marele actor Horaţiu Mălăele n‑a stat nici el degeaba
în timpul pandemiei şi a scris o carte, iar pentru că îşi
iubeşte publicul din Ţara Sfântă a hotărât să o publice
la Editura Familia din Israel. Aşteptăm să se deschidă
graniţele, să fie reluate zborurile, iar prima deplasare
pe care o va face Horaţiu Mălăele în străinătate va fi la
Tel Aviv, unde vom lansa împreună volumul Tehomir.
O altă colaborare pe unde culturale dintre cele
două ţări s‑a făcut cu editura 24 ore – Iaşi. În colabo‑
rare cu scriitorul Adi Cristi a fost lansată o colecţie de
carte intitulată Poezia română contemporană în Israel,
prin care o serie de poeţi români vor fi traduşi în limba
ebraică pentru a fi prezentaţi publicului israelian. Pri‑
mul poet tradus a fost distinsul scriitor Coman Şova, al
cărui volum Viaţa ca un poem a fost primit cu entuzi‑
asm de iubitorii versurilor ebraice.
Nici activitatea internetică nu a fost neglijată de
scriitorii israelieni de limbă română. Trăim în era digitalizării, se spune că
acela care nu este pe reţelele de socializare, nu există! Mai ales în perioada
pandemiei. În scopul de a populariza articole, creaţii, activităţi ale ASILR,
membrii asociaţiei au avut o activitate online foarte intensă. De la simple
postări pe reţelele de socializare şi până la discuţii şi mese rotunde transmi‑
se live prin aplicaţia Zoom, israelienii au vorbit româneşte pe toate canalele,
având parte de un public numeros.
Aşadar, putem spune că pandemia a avut şi faţetele sale bune, creaţia
literară a fost intensă şi rodnică. Israelienii originari din România nu‑şi uită
patria mamă, trăiesc cu ea în suflet, iar limba română, dulcele grai al Carpa‑
ţilor, îi inspiră în ciuda distanţei sau a izolării. Cultura română reuşeşte să
depăşească graniţele şi să spargă barierele pandemice. r
reciproc şi al construirii unei comunităţi umane cu destin comun, contra prejude‑
căţilor politice şi radicalismului de orice fel. În guvernarea globală sunt atât de
necesare lumina în raţiune, puterea ştiinţei şi a tehnologiei, dar şi căldura dată
de cultură şi artă. Un leac pentru lumea de azi, un far pentru cea de mâine, poate
le găsim şi la Platon: Iustitia est virtus animae et societatis.
5 iunie 2020
■ Ding Chao este profesor la Universitatea de Studii Străine din Beijing
Iulie 2020

n Teatru
Dana Pocea
Două tinere autoare de
dramaturgie: Stela Giurgeanu
şi Elise Wilk
1.
Piesa Stelei Giurgeanu, Matilda şi
groparii, desemnată câştigătoare în
2018 în cadrul concursului organi‑
zat anual de Uniter sub egida şi cu
sprijinul Casei Regale a României, a avut noro‑
cul să vadă luminile rampei în regia lui Mircea
Rusu. Cum nu ştiu dacă apreciatul actor s‑a mai
regăsit sau nu şi altădată în ipostază de regizor,
presupun că nu, înclin să cred că spectacolul de
la sala Atelier a TNB‑ului este o dublă premie‑
ră absolută: dramaturgică şi regizorală. Despre
text autoarea mărturiseşte tranşant, în interviul
din caietul program, că „e un fel de răzbunare a
mea pe Cehov”. Referirea e la Irina, Olga şi Maşa,
cele „trei surori” care visează să plece la Mosco‑
va, dar rămân prizoniere dorinţelor. Desigur,
nota dominantă a fabulei şi intrigii teatrale e de
natură realistă, dramaturgul Stela Giurgeanu e
puternic surclasat de jurnalista ale cărei articole
abordează cu predilecţie teme sociale. Conflictul
apare concentrat pe două coordonate: una a con‑
fruntărilor directe, consumate la nivel anecdotic,
al „poveştii”, şi alta în planul conştiinţei, al fricii
de deconspirare. Lipsa iubirii din relaţiile fami‑
liale, abuzurile şi violenţele din viaţa de cuplu,
determinante pentru devieri psihologice extreme,
sunt transpuse într‑un demers incomod, situaţi‑
ile în care se află personajele feminine depăşind
orice limite. Mesajul primit de Matilda („ticăloşii
se duc în iad/ îngerii s‑au răzbunat”) de la mama
sa, una dintre cele trei cumnate ucigaşe ale soţi‑
lor, sună ca o sentinţă finală, e un vehicul semni‑
38 ficant, o deschidere spre dobândirea libertăţii şi
liniştii. Întrebarea e dacă atunci când ai săvârşit
o crimă, indiferent de motive, poţi fi considerat un
înger? În loc de răspuns prefer să amintesc un caz
petrecut undeva în Rusia, tot în Rusia, unde trei
surori îşi ucid tatăl cu treizeci şi una de lovituri de
cuţit. Cum s‑a ajuns aici? Timp de mai mulţi ani
„victima” şi‑a chinuit copilele, le‑a abuzat sexu‑
al, supunându‑le la torturi inimaginabile. În cele
din urmă însă echilibrul psihic al adolescentelor a
cedat, iar într‑o bună zi îi aplică „părintelui” pe‑
deapsa capitală. Sunt criminale? Prin fapta săvâr‑
şită, da! Opinia publică din acel oraş e împărţită
totuşi în ceea ce le priveşte. Au existat proteste
care pledau pentru absolvirea lor de vină.
În Matilda şi groparii, punând punct ana‑
logiilor şi speculaţiilor, aflăm că criminalele au‑
tohtone, Sonia, Olga şi Nora, au dus alături de
consorţii lor un trai mizerabil, fiind obligate
să‑şi disimuleze suferinţa, să mimeze o existen‑
ţă normală în locul uneia de coşmar, cu impacte
apocaliptice. Sonia, de pildă, reprimându‑şi sen‑
timentele, îşi îndepărtează fiica, pe Matilda, din
infernul numit familie. Dar şi aşa nu o scoate la
capăt. La fel ca şi cumnatele sale, Olga şi Nora,
în complicitate cu ele, se decide şi ea pentru so‑
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
luţia fatală. Ultimul dintre cei trei soţi, Daniel,
va împărtăşi deci soarta fraţilor săi. Mircea Rusu
citeşte drama în componentele ei psihologice, în
contextul unor relaţii dialectice între prezenţă şi
absenţă. Timp de aproape douăzeci de minute are
loc un dialog şi atât. Impresia e că se întreprinde
o laborioasă investigare a conştiinţelor pe fondul
unui raţionalism ce întreţine alternativa posibi‑
lităţii ca făptaşele crimelor să nu fie descoperite.
Scenografa Gabi Albu propune, inspirat, drept
spaţiu de joc terasa din spatele unei case stranii,
cu storurile ferestrelor trase şi lacăt pe uşă. Prin‑
tre sicrie destinate vânzării, imobilul respectiv
fiind şi sediul unei firme de pompe funebre, cele
trei cumnate au ales să supravieţuiască. O ambi‑
guitate morbidă, apăsătoare, sugerată atât de coş‑
ciugele la vedere, unele folosind noaptea de pat,
cât şi de prezenţa ciorilor, penele lor găsindu‑se
pretutindeni, conectează spectatorul la o realitate
prefigurând un univers hitchcockian. Locatarele
aşteaptă să treacă timpul ca primăria să aducă
Anul XXXI t Nr. 7 (820) t 2020
„un mortişor” la incinerare. O ocazie de a‑l trans‑
forma în cenuşă şi pe acela pe care îl uciseră de
curând. Şi etc., etc.
„Matilda şi groparii” la TNB
Aşteptarea tipic cehoviană, cu intensitate
potenţată de video designul lui Vlad Lăzărescu,
constituie în spectacolul lui Mircea Rusu principa‑
la sursă de tensiune şi uneori de paroxism. Prota‑
gonistele au acţionat sub impulsul disperării, nu
au defel remuşcări, nu au îndoieli şi căinţe, ceea
ce contează e să scape de pedeapsă. Interpretele
lor, atente să‑şi dozeze stările pentru a produce
constant imprevizibilitate, întruchipează tipologii
de femeii chinuite, cu înfăţisări fanate, ofilite, tre‑
cute prin experienţe cumplite. Amalia Ciolan im‑
pune Soniei o atitudine sigură de „il capo di tutti
capi”. Cumpănind cu luciditate detaliile, traseul
lor, actriţa îşi creionează personajul cu oscilaţii de
la gravitate la manifestări de nevroză exacerbată,
pigmentându‑l din când în când cu tandreţe şi du‑
ioşie maternă. Chinuită de o anxietate care îi alte‑
rează identitatea, abulică, lăsându‑se bănuită de
o nebunie pasageră, cu mişcări şi reacţii de claun
dezarticulat, Erica Băieşu face din Nora o apari‑
ţie complex individualizată, surprinzând printr‑o
gamă diversă de trucuri, de suspiciuni şi insinu‑
ări. Cesonia Postelnicu relevă în Olga prototipul
unei cochete, al unei foste frumuseţi, întipărindu‑i
adânc pe chip, cu o uşoară ostentaţie subliniată
şi de machiaj, eşecul existenţial, raportând‑o tot‑
odată contrapunctic la eroina cu acelaşi nume din
Trei surori, la replica acesteia „trebuie să muncim,
să muncim”. Plastografierea scrisorii‑testament,
adevărată lovitură caragialiană, de către avocatul
salvator, Peter, logodnicul Matildei, are menirea
să anuleze consecinţele crimei. Lari Georgescu as‑
cunde sub masca inocenţei, cu harul său bine şti‑
ut, o persoană feroce, lipsită de scrupule, capabilă
să facă orice pentru a‑şi atinge scopul. Întocmai
lui Agamiţă Dandanache va păstra documentul
şi la nevoie „pac la răzbel”. Nu se detaşează de
condiţia victimei, deşi evadase din mediu, nici
Matilda, interpretată de Flavia Folosea sensibil,
cu o anume tentă de fragilitate şi inadaptare. Dis‑
pariţia ciorilor în final, constatată cu uimire, nu
eliberează pe nimeni de cele întâmplate. Răzbu‑
narea Stelei Giurgeanu pe Cehov rămâne doar
virtuală. Personajele sale au doar iluzia libertăţii.
Spectacolul Matilda şi groparii e elaborat în cheie
cehoviană, are substanţă existenţială, regizorul şi
actorul Mircea Rusu, căci amândoi conlucrează de
minune, arată că sunt superprofesionişti.
2. Elise Wilk este dramaturgul tânăr poate
cel mai jucat din noua generaţie. Avioane de hâr-
tie, Pisica verde, iHamlet, Exploziv sunt piese care
nu numai că au beneficiat de spectacole pe dife‑
rite scene din ţară, unele şi din străinătate, dar
au fost distinse şi cu premii importante. Primelor
Spaime de tot felul, cumulând
deznădejdea şi revolta cu
descoperirea identităţii de gen,
cu primele impulsuri erotice, cu
suferinţa de a te şti abandonat etc.,
generează crize greu de surmontat
două dintre ele, odată cu premiera Teatrului „Ba‑
covia” din Bacău, se adaugă încă un titlu, Croco-
dil, gândit spre a alcătui împreună, potrivit chiar
mărturisirii autoarei, o trilogie cu o structură
unitară, doar aparent fragmentată. În realita‑
te e justificată, din interior, de un fond tematic
comun, ilustrat atât de configuraţia personajelor
şi laitmotivul universului lor juvenil, marcat de
instabilităţi comportamentale şi de sensibilităţi
şi reacţii fruste, spontan manifestate, cât şi de o
viziune integratoare şi o scriitură ce aparţin unui
talent autentic, lipsit de preţiozităţi şi contrafa‑
ceri. Adică exact ceea ce asigură discursului dra‑
maturgic practicat de Elise Wilk, lucru mai puţin
întâlnit în scrierile teatrale postmoderniste de
astăzi, statut de literatură în sine, necondiţiona‑
tă limitativ de virtuţile spectacologice ale textu‑
lui propriu‑zis. Accentul se pune în monodrama
Crocodilul pe traumele unui destin de adolescent,
David, în existenţa căruia intervine un accident
dramatic, pierderea pretimpurie a tatălui. Spaime
de tot felul, cumulând deznădejdea şi revolta cu
descoperirea identităţii de gen, cu primele impul‑
suri erotice, cu suferinţa de a te şti abandonat etc.,
generează crize greu de surmontat, expun „ini‑
ma” copilului unor „muşcături” dureroase, ca de
crocodil, sinonime cu refuzul dreptului la o viaţă
normală. Horia Suru „sparge” monologul, optează
pentru o rostire a lui pe patru voci, distribuindu‑l
la tot atâţia tineri şi înzestraţi interpreţi, Andre‑
ea Darie, Ştefan Huluba, Tudor Hurmuz şi Mara
Lucaci, fiecare în parte un alter‑ego al lui David.
Însuşi părintele absent, dar o prezenţă permanen‑
tă în mintea fiului orfan, frecvent evocat de acesta
în multiple ipostaze, este adus de regizor în sce‑
nă, prin actorul Dumitru Rusu, asemeni fantomei
tatălui lui Hamlet, nu însă pentru a cere, ca du‑
Scenă din „Crocodilul”
hul regelui shakespearian, răzbunare, ci în ideea,
foarte sugestivă, de altfel, de a conferi mister şi
amplitudini metaforice nevoii de inefabil. Perfect
verosimil, decorul lui Romulus Boicu reconstituie
un spaţiu echivoc, supraaglomerat cu obiecte la a
căror utilizare s‑a renunţat, în care Horia Suru, in‑
teligent şi imaginativ, îşi face de cap, reformulând
relaţii şi supralicitând miza limbajului vizual.
Încărcând cu sens şi tensiune fiecare scenă, con‑
strângându‑le la o derulare într‑o succesiune gra‑
dată, regizorul învesteşte faptele relatate de Elise
Wilk, aderente evident la cotidian, cu naturaleţe
şi spirit ludic din perspectiva concilierii între real
şi ireal. Rezultă de aici cu certitudine un spectacol
ingenios, fantezist, simţit şi construit în registru
poetic, cu reliefuri psihologice distincte, cu stări
sufleteşti aflate într‑un continuu balans. r

n Corespondenţă din SUA
Roxana Pavnotescu
Hamlet‑Negga la St. Anne’s Warehouse
U
n Hamlet îndrăzneţ cu teatrul
„Gate” din Dublin, aparţinând re‑
gizoarei sud‑africane Yael Farber,
integrează universalitatea operei
în parametrii contemporaneităţii. Gate este un
teatru de repertoriu, cu tradiţie, înfiinţat în 1928,
care a urmărit producţii internaţionale, inovative,
pe teme clasice şi moderne.
Teatrul experimental „St. Anne’s Warehou‑
se”, situat în Dumbo, cartierul artistic al Broo‑
klyn‑ului a prezentat piesa ca parte a stagiunii de
primăvară 2020. O producţie interesantă, care s‑a
bucurat de critici superlative, se susţine mai ales
prin jocul inspirat şi elaborat al actriţei etiopi‑
ano‑irlandeze Ruth Negga în rolul lui Hamlet, no‑
minalizată a premiului Oscar în „Loving” (2018).
Dar nu este aceasta prima montare a lui Hamlet
interpretat de o femeie. Sarah Bernhardt a jucat
acest rol cu mai bine de 100 de ani în urmă. Tea‑
trul St. Anne’s Warehouse pare să salute montă‑
rile de tip transgen, tot aici am urmărit trilogia
shakespeariană (Iulius Cezar, Furtuna, Henric al
IV şi Furtuna) a Phyllidei Lyold, cu teatrul lon‑
donez Donmar Warehouse din Covent Garden, în
care absolut toate rolurile au fost interpretate de
femei.
Un cadru funest deschide piesa. O cădelni‑
ţă fumegă năprasnic. Pereţii sunt căptuşiţi cu uşi
negre, în spatele cărora se spionează, se colpor‑
tează, se ascund personajele. Ele reprezintă de‑
opotrivă uşile unei cripte, pentru că tot pe acolo
intră şi ies morţii pe paturi mobile. Yael Farber
introduce o pre‑scenă care anunţă toate persona‑
jele, premizele intrigii şi reliefează suferinţa lui
Hamlet. O uşă centrală se deschide. Un catafalc
– ca o masă chirurgicală – însoţit de trei personaje
psihopompe, în costume negre cu pălării, este îm‑
pins în mijlocul scenei. Pe el stă întins trupul gol
al fostului rege. Un artificiu de regie, ce va apărea
iterativ de‑a lungul montării; mortul (mai târziu,
Polonius, Ofelia…), plimbat pe catafalc, rămâne
o prezenţă scenică, animat fiind de text şi trăirile
celorlalte personaje. Personajele privesc statuar
şi ostentativ către mort, doar Hamlet se apleacă
asupra lui să‑l îmbrăţişeze. În pregătirea primei
scene a piesei, personajele ies, rămân Barnardo
şi Marcellus, gărzile de noapte ale castelului din
Elsinore, în costume de comando, cu mitraliere‑re‑
flectoare îndreptate în poziţie de tragere către sta‑
fia regelui.
Departe de a se urmări o abordare feminis‑
tă, profilul actriţei Ruth Negga nu vine cu o alură
diafană, dar parcă nici n‑ar vrea să personifice un
bărbat. Prin urmare, ce aduce în plus un Hamlet
androgin? Că natura umană – atunci când e com‑
plexă – nu are gen? O sensibilitate anume, un
spirit intuitiv, introspectiv, analitic, mai propriu
naturii feminine sau, poate, un complex oedipian
ce dă cont de o suferinţă exacerbată vizavi de pier‑
derea tatălui? Sau, mai întâi de toate, o anume
delicateţe, fineţe, împrumutată de la dublul său
Fortinbras, calificat de Hamlet un „tender prince”
(gingaşul prinţ)? De altfel, portretul realizat de
Negga, cu profilul său adolescentin – de copil mi‑
nune –, tinde către o combinaţie a celor două per‑
sonaje. Îndoiala, inabilitatea acţiunii – trăsături
proeminente ale prinţului Danemarcei – sunt mai
puţin pregnante, temperamentul actriţei optează
pentru o formulă mai agresivă, un Hamlet care
se reconfigurează către modelul său Fortinbras
cu acelaşi destin (tatăl uzurpat de la tron şi ucis,
cu jurământul să‑l răzbune). În plus, Negga îm‑
bracă nebunia prinţului în firescul ce decurge din
corelarea naturii contemplative cu o efervescen‑
ţă şi impulsivitate scenice care fac pasabilă tre‑
cerea de la reflecţie la uciderea lui Polonius şi la
duelul cu Laertes. Nebunia pare un joc al minţii
cu evanescenţa şi corupţia unei lumi întoarse de
la ordine, o manifestare metaforică a unui mod
filosofic de „a fi sau nu a fi”. Emblematicele cu‑
vinte ale prinţului nebun sunt recitate cumva în
afara scenei, cu o tonalitate ce elimină orice re‑
torică, drept un postulat universal, ce depăşeşte
sfera spectacolului. Reuşeşte Yael Farber să ani‑
me un profil psihologic printr‑o prezenţă care să
transcendă genul personajului? Un spirit arielic,
magic se mişcă cu supleţe şi dezinvoltură. Pare că
Negga îşi construieşte propriul Hamlet, desprins
de contextul scenografic şi regizoral. Există o via‑
ţă interioară a personajului care creşte înlăuntrul
ei pe măsură ce evoluează. Hamlet‑Negga se vrea
un demiurg ce dirijează un joc al vieţii şi al morţii
replicat în piesa Moartea lui Gonzalez, pe care o
regizează pentru a surprinde reacţiile regelui la
scena fratricidului. Exerciţiul artei manifestat de
piesa în piesă face din Hamlet un manifest poetic,
pe care Yael Farber îl pune în valoare, coborând
din lumea piesei în realitatea imediată. Regina,
regele şi suita sa ocupă un rând de scaune în mij‑
locul audienţei. Moartea lui Gonzalez, numită de
Hamlet „Mousetrap” (capcană de şoarece), se de‑
rulează ca o pantomimă, ocupând spaţiul scenei,
semn că am pătruns într‑o altă dimensiune. Ca
un rezoner, Hamlet stă la pândă în avanscenă. În
momentul crimei, gărzile îşi îndreaptă mitraliere‑
le reflectoare către figura răvăşită a regelui care
se ridică şi părăseşte bulversat audienţa.
Yael Farber adaugă o dimensiune frivolă şi
senzuală, Ofeliei (Aoife Duffin), revelată de nebu‑
nia ei manifestată după pierderea tatălui. Într‑o
dispoziţie delirant‑erotică, Ofelia, îmbrăcată în‑
tr‑un combinezon alb şi transparent, îşi dezvăluie
câte un sân, îmbrăţişează pe rând personajele, să‑
rutându‑le pătimaş pe gură – gardieni sau regina
mamă – afişând o sexualitate fără gen în exten‑
sia androginiei hamletiene. Gestul Ofeliei poate
fi interpretat ca o replică la sărutul brutal primit
de la Hamlet în faţa întregii curţi din scena pre‑
mergătoare spectacolului. În pregătirea „Mouse‑
trap”‑ului, Hamlet ţine o disertaţie despre condi‑
ţia şi moralitatea femeii şi despre necesităţile lui
sexuale, pe care Ofelia o califică indecentă. Yael
Farber adaugă dizertaţiei o fizicalitate ostentati‑
vă pe care o extinde mai târziu Ofeliei într‑o for‑
mulă mai senzuală. Pas de deux‑ul între Hamlet
şi Ofelia este mai mult guvernat de o sexualitate
agresivă şi sterilă decât de nobile şi inefabile sen‑
timente. O astfel de abordare mecanicistă cores‑
punde într‑un fel androginiei personajului, sufici‑
ent sie însuşi.
Portretul Gertrudei (reginei) este schema‑
tic, evoluând abrupt de la imaginea încoţopenită
Teatrul experimental „St. Anne’s
Warehouse”, situat în Dumbo,
cartierul artistic al Brooklyn‑ului a
prezentat piesa ca parte a stagiunii
de primăvară 2020. O producţie
interesantă care s‑a bucurat de
CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ
critici superlative, se susţine mai
ales prin jocul inspirat şi elaborat
a soţiei dictatorului din primele scene la chipul
dintr‑odată suferind şi răvăşit, faţă în faţă cu
Hamlet, în dormitorul ei.
Tehnica punerii în scenă este colajul sau de‑
cupajul cinematografic. Dacă textul shakespeari‑
an este urmărit cu consecvenţă, succesiunea sce‑
nelor pare guvernată de alte raţiuni. Un obiectiv
fictiv se mişcă intertextual între scenă şi audien‑
ţă, într‑o continuă interferenţă, realizat de acei
gardieni care mută mitralierele‑reflectoare către
punctul de interes. Personajele sosesc pe scenă
din rândurile audienţei, unde eventual se întorc,
oferind noi perspective ideilor din text. O suită de
secvenţe deplasează montarea în afara textului
shakespearian, în sprijinul ideii de proiecţie în
contemporaneitate, urmărind acelaşi tip de vre‑
muri dezarticulate „unjoint times”. Vestimentaţia
ţine cont de aceeaşi idee: gărzile poartă uniforme
militare, stafia şi regele Claudiu au piepţii încăr‑ 39
caţi cu decoraţii. Rosencrantz şi Guildenstern se
mişcă onctuos în costumele lor de profesionişti.
Cronicile newyorkeze descoperă cu admiraţie, în
rochia albastră şi ţeapănă a Gertrudei, ţinuta in‑
augurală a Melaniei Trump. Dictatura e la modă.
Cu spatele la public, gărzile dau onorul pe funda‑
lul unui discurs neinteligibil acompaniat de ova‑
ţiile mulţimii. Uniforma militară, armele în pozi‑
ţie de tragere urmăresc aceeaşi tendinţă cu care
ne‑au obişnuit montările experimentale recente –
procedeu poate mai adecvat pentru piese ca Mac-
beth, Richard al III‑lea,… decât pentru Hamlet,
unde noul rege demonstrează mai puţine veleităţi
militare sau abilităţi politice.
Rămas singur, Hamlet împinge un scaun
gol şi foarte verde în mijlocul scenei, nu cu sem‑
nificaţia unui tron vacant, ci cu a unuia lipsit
de conştiinţă, glosând pe marginea ideii „e ceva
putred în Danemarca”. În neputinţa lui de‑a se
ruga, lui Claudiu (Owen Roe) i se trimite un pre‑
ot mut. Prezenţa lui justifică mecanicist ezitarea
lui Hamlet de a‑l ucide, ca alternativă a îndoielii
impuse de dialogul victimei cu Dumnezeu, exclu‑
zând, astfel, posibilitatea unei expieri. Ofelia pare
desprinsă din tagma ielelor când dansează într‑o
ploaie metafizică, pentru a se „uda” bine în vede‑
rea proximei ei înecări – un artificiu estetic gratu‑
it. Numărul „trei” pare să domine cabalistic scena.
Cei trei gropari ce deschid piesa apar în iteraţii
diferite, premonitoriu – ca nişte bad omen – în
preambulul fiecărei morţi, învăluind piesa într‑o
atmosferă lugubră – exacerbată de jocul tenebros
de lumini (John Torres) şi de funestele uşi negre
– ce nu se potriveşte întotdeauna cu tonul filoso‑
fic sau de multe ori ironic al discursului poetic.
Tot ei pregătesc „mousetrap”‑ul în rolurile celor
trei actori din „Moartea lui Gonzalez”, se ocupă
de recuzita şi dinamica scenei sau aruncă afară
din groapa lui Yorick trei cranii ce se rostogolesc
zgomotos pe platforma scenei.
Sângerosul final este urmat de un prohod şi
mult fum de la aceeaşi cădelniţă din prima scenă.
O cortină transparentă cade peste victimele cu
mâinile ridicate şi lipite de suprafaţa ei – spirite
defuncte – ce continuă să bântuie toate scenele lu‑
mii de vreo cinci secole încoace. r
Iulie 2020
 www.contemporanul.ro
Centenar Ideea Europeană • semnal editorial
În acest demers exemplar, remarcabilul scriitor şi
istoric Mircea Platon face un plonjeu erudit şi onest în tre‑
cutul învăţământului naţional românesc, aşezat în oglin‑
dă cu învăţământul supus abuziv, în ultimele trei decenii,
unei serii de reforme maligne după ce – în 1990, apoi, în
1994 – s‑a constatat indubitabila calitate şi nivelul înalt
ale educaţiei autohtone, chiar dacă sau cu atât mai mult,
cu cât aceasta a trecut – nu rareori, cu brio – prin seisme‑
le provocate de cele câteva dictaturi, reuşind performanţa
de a conserva şi perpetua unicitatea şi identitatea naţiu‑
nii române, legitimate în parcursul istoric prin vârfurile
şi elitele ei reale. După „continua lui prefacere până la to‑
tala măcinare”, adică după succesivele procese de aşa‑zi‑
să reformă de durata a circa trei decenii postdecembriste,
învăţământul românesc arată ca un câmp de luptă devas‑
tat şi păzit straşnic, în continuare, de agenţi ai globaliză‑
rii, fie ei străini sau români, în intenţia de a transforma
definitiv şcoala românească într‑un „incubator de salaho-
ri globali”, în condiţiile unui „capitalism al dezastrelor” ce
şi‑a lăsat inconfundabila amprentă şi asupra României.
(Naomi Klein, Doctrina şocului. Capitalismul dezastrelor)
Dintr‑o instituţie de un real prestigiu, edificată pe
parcursul unui secol şi jumătate şi menită să formeze ca‑
ractere şi personalităţi, familiarizate cu istoria, credinţa,
valorile fondatoare – inclusiv cele culturale – şi tradiţiile
neamului românesc, învăţământul românesc riscă să se
transforme în… „sarcină managerială”. Dintr‑o insti‑
tuţie validată prin vârfurile ei – vârfuri recunoscute pe
mapamond –, cu o amplă, bogată tradiţie în trecutul ţării
noastre, profesorul riscă să se transforme în „prestator
de servicii” şi nimic altceva decât un „agent al reformei”,
însărcinat cu misia – pardon, „sarcina managerială” – de
a pregăti forţă de muncă ieftină pentru alte state (non)
europene, inclusiv „proletari globali ai tastaturii”. Şi
aceasta în condiţiile în care destul de curând IT‑iştii vor
fi înlocuiţi de roboţi. Suntem, aşadar, faţă în faţă cu „o
Mircea Platon dezastruoasă «reformă» care ne‑a împins în zona precaria-
tului educaţional şi a dispariţiei ca naţiune”. Concluzia
Deşcolarizarea României. monografiei platoniciene e aspră, dreaptă şi justificată
Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii cu asupra de măsură prin argumente. Tot ce se întâmplă
în arealul educaţiei naţionale româneşti pe parcursul a
reformei învăţământului românesc circa trei decenii, în numele unor imperios clamate adap‑
Prefaţă de Aura Christi tări la „noua lume” tehnologizată, în numele progresului
Bucureşti în 5 minute
Contemporanul găzduieşte, cu bucurie, suplimentul de istorie Bucureşti în
5 minute, editat de Muzeul Municipiului Bucureşti. Astfel, oferta editorială a re‑
vistei de cultură, politică şi ştiinţă, care se apropie de aniversarea de 140 de ani
(1881-2021), se îmbogăţeşte cu opt pagini scrise de istorici, arheologi, experţi în
artă şi istoria artei, muzeografi pasionaţi din cadrul Muzeului Bucureştiului.
Adresa redacţiei: Abonamente
Asociaţia Contemporanul România: 84 lei/an
Calea 13 Septembrie, nr. 13, Bucureşti, sector 5 Străinătate: 50 euro/an
cod: 050711 Taxele de expediere sunt incluse.
tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18 Adresa poştală/ pentru corespondenţă:
E‑mail: office@contemporanul.ro; Asociaţia Contemporanul
contemporanul@yahoo.com OP 22, CP 113, Sector 1, Bucureşti
Nr. 1‑7/2020 ale revistei
Abonamentele se pot face la sediul redacţiei, prin Contemporanul. Ideea europeană
Compania Naţională „Poşta Română” S.A., au apărut cu sprijinul financiar
Acta Legis SRL, S.C. Orion Press Impex 2000 SRL, din Fondul recurent al
S.C. Manpres Distribution SRL. Donatorilor – Academia Română
Suplimentul-revistă
Revista este distribuită de Bucureşti în 5 minute este
Editura Maxim Concept realizat în parteneriat cu
şi poate fi cumpărată din Primăria Capitalei prin
magazinele InMedio, Relay. Muzeul Municipiului Bucureşti
Se difuzează, de asemenea,
şi în cadrul reţelei muzeale
a Muzeului Municipiului www.contemporanul.ro; www.ideeaeuropeana.ro;
Bucureşti. www.romaniaciteste.ro; www.europressgroup.ro.
şi al prosperităţii, cultivate în epoca religiei confortului
etc., etc., sub masca reformei din temelii, aşadar, consti‑
tuie un atac virulent şi insidios – turnat în matriţa noilor
mijloace de comunicare şi a reţelelor instituţionale – la
adresa identităţii naţiunii române şi a tot ce formează, de
milenii, identitatea noastră naţională: credinţa, cultura,
tradiţia, familia, istoria, civilizaţia formată răstimp de
milenii pe acest pământ sfânt numit România.
Aura Christi
Northrop Frye, vorbind despre o „etică a schimbă‑
rii”, atrăgea atenţia încă de la sfârşitul anilor ’60 – ani în
care s‑au extins la scară largă multe dintre experimentele
şi ingineriile sociale importate şi în România după 1989 –
asupra importanţei protejării continuităţilor structurale,
a liniilor de forţă culturale ale unei societăţi: „Adevăratul
fundament al acestui sentiment al continuităţii timpului
era, cred, sentimentul continuităţii instituţiilor sociale.
Secole la rând, omul occidental a fost sporit şi civilizat de
instituţiile sale: doar continuitatea naţiunii, a bisericii, a
clasei sale sociale, a partidului, a genealogiei sau a breslei
sale dădea vieţii sale o dimensiune de mai mare impor‑
tanţă. Pierderea încrederii în permanenţa acestor institu‑
ţii, sau, mai degrabă, în presupunerea că sunt cumva mai
bune tocmai pentru că sunt permanente, a adus după sine
o criză de stranie versatilitate. Nu e o criză politică sau
intelectuală, sau religioasă: e toate aceste lucruri la un
loc, o criză a spiritului. […] Motorul continuităţii institu‑
ţiilor sociale este continuitatea cunoaşterii şi a procesului
de învăţare şi, într‑o epocă în care proiecţiile sociale nu se
mai bucură de loialitatea nimănui, nu putem decât să ne
întoarcem la această sursă a lor”. Ceea ce a făcut procesul
de reforme (structurale şi sistemice) ale învăţământului
românesc a fost, într‑o ţară zguduită din temelii ca Ro‑
mânia trecută printr‑un comunism atroce pentru conti‑
nuităţile istorice şi un post‑comunism haotic şi iconoclast,
tocmai să ne rupă legătura cu acea sursă a proiecţiilor
sociale/ instituţiilor permanente care e continuitatea cu‑
noaşterii şi a învăţării. Ne‑a tăiat cu inconştienţă sau cu
sadism, deci, cu perversitate, ultima şansă de a redeveni
o societate normală.
Mircea Platon
Evidenţa informatizată a tirajelor şi
produselor este realizată în
sistemul internaţional GS1,
administrat în România de
GS1 România.
www.gs1.ro
Apare lunar 7 lei