M.

BLECHER,
MAI PUŢIN CUNOSCUT
Corespondenţă şi receptare critică -

CUPRINS:
Prefaţă. 9
Notă asupra ediţiei. 21
Geo Bogza: De vorbă cu M. Blecher. 23
CORESPONDENŢA
Geo şi Elisabeta Bogza. 29
Pompiliu Constantinescu.146
Lucia Demetriade-Bălăcescu.148
Lucia Demetrius.191
Emil Ocneanu.193
Ieronim Şerbu.194
INEDITE
Ioniţă Cubiţă.199
Poezia transcendentală.203
Ion Manolescu: Odihna neagră.203
RECEPTAREA LUI M. BLECHER
* * * M. Blecher: Corp transparent.215
I. Mihăescu – M. Blecher: Corp transparent.216
S. Hay – M. Blecher: Corp transparent.216
* * * M. Blecher: Corp transparent. 217
M/ihail/C/antonieru/– M. Blecher: Corp transparent. 218
G/eo/B/ogza/– Cartea lui M. Blecher.222
Mihail Sebastian – M. Blecher: întâmplări în irealitatea imediată.223
Ion Manolescu – Compoziţie. Lui M. Blecher.227
Mihail Gresian – M. Blecher: întâmplări în irealitatea imediată.227
* * * M. Blecher: Inimi cicatrizate.229
Tiberiu Iliescu – Pretexte critice. Jurnalul de sanatoriu.230
* * * M. Blecher: Coeurs cicatrises.232
Miron Grindea – Mesagiul lui M. Blecher.232
Mihail Sebastian – M. Blecher: Inimi cicatrizate.237
Constantin Fântâneru – M. Blecher: Inimi cicatrizate… 244
M. Rudich – Berck, oraşul oamenilor de ghips.246
Alexandru Mironescu – Inimi cicatrizate: roman de M. Blecher.248
I. Biberi – M. Blecher: Blessures gueries.250
 D. Trost – M. Blecher: Inimi cicatrizate.254
Justin Neuman – Revelaţia literaturii lui M. Blecher.258
Mihail Sebastian – Despre Inimi cicatrizate.
Cu prilejul unei traduceri.316
Geo Bogza – După moartea lui Blecher.320
B. Tzoani – A murit M. Blecher.325
M/iron/G/rindea/– După moartea lui M. Blecher.327
Felix Aderca – Arta chinuitului Blecher.329
Ury Benador – Sicriu liberator.332
Mihail Sebastian – Moştenire.335
I. Peltz – Un singular: M. Blecher.335
Saşa Pană – Cu inima lângă M. Blecher.337
Saşa Pană – Pomenirea lui M. Blecher.340
Saşa Pană – Cu inima lângă M. Blecher.344
Saşa Pană – Fişă bio-bibliografică.349
Saşa Pană – Cu inima lângă M. Blecher.351
Saşa Pană – Medalion M. Blecher.356
I. Bacalu – La reeditarea romanelor lui M. Blecher.357
A. B.
— M. Blecher, între biografie şi creaţie.362
E. Suhor – M. Blecher: 50 de ani de la moarte.365
BIBLIOGRAFIE.371
ILUSTRAŢII.387
SURSA ILUSTRAŢIILOR. 391

PREFAŢA
SCRISUL CA RESTRUCTURARE A VIEŢII
Despre viaţa tragicului autor al romanelor întâmplări în irealitatea
imediată (1936), Inimi cicatrizate (1938) şi Vizuina luminată (scris în ultimele
luni înainte de moarte, în 1937-1938) au putut fi citite până acum câteva
tulburătoare mărturii lăsate îndeosebi de Geo Bogza, Saşa Pană, Mihail
Sebastian. Fostului director al revistei de avangardă „unu „ (1928-1932) şi al
micii edituri cu acelaşi nume, Saşa Pană, care era în corespondenţă cu
scriitorul încă din 1934 şi, lucrând mai apoi ca medic militar în regiunea
Botoşanilor, l-a frecventat în ultimii doi ani de viaţă, adică între iunie 1936 şi
primăvara lui 1938 (Max Blecher s-a stins la 31 mai 1938) – tatăl prozatorului
îi încredinţase manuscrisele rămase nepublicate. „Ediţia completă” a scrierilor
sale, pregătită în 1947 în două volume pentru Editura Fundaţiilor Regale,
condusă de Al. Rosetti, 'n-a mai avut însă cum să apară, prestigioasa instituţie
fiind desfiinţată la sfârşitul aceluiaşi an. „Ediţia întocmită”, ce cuprindea, în
afara romanului inedit Vizuina luminată, şi placheta de versuri Corp
transparent (1934), alte poeme şi proze originale, traduceri, precum şi pagini de
publicistică şi corespondenţă cu autorul ediţiei şi cu llarie Voronca, s-a tipărit,
însoţită de „un cuvânt de Saşa Pană”, abia în 1971, la Editura „Cartea
românească”. Li s-au adăugat în timp paginile de afectuoasă aducere-aminte
ale lui Geo Bogza, imprimate mai întâi în revista „Azi”, la un an de la moartea
romancierului (reluate în G. Bogza, Scrieri în proză, IV, E. P. L., Bucureşti,
1959), după ce prietenul cel mai apropiat al lui Blecher din ultimii săi ani
scrisese, mai ales în revista „Vremea”, generos-înţelegătoare texte de
întâmpinare, la apariţia primelor sale două romane, şi sprijinise publicarea, tot
acolo, a unora dintre eseurile şi notele sale critice. La rândul său, Mihail
Sebastian, autorul unor recenzii elogioase la cărţile lui Blecher (despre care
Pompiliu Constantinescu şi Eugen Ionescu scriseseră, şi ei, cu o particulară
comprehensiune şi solidaritate), înregistrase în Jurnalul său emoţionantele
vizite la patul suferinţei acestuia de la Roman, în pragul sfârşitului prematur.
Volumul de faţă sporeşte considerabil datele despre viaţa şi opera lui M.
Blecher, în primul rând prin publicarea scrisorilor adresate lui Geo Bogza, în
perioada 1934-1938 (la care se adaugă un număr de mesaje către alţi
corespondenţi, printre care pictoriţa Lucia Demetriade-Bălăcescu), dar şi a
unor pagini inedite sau rămase în revistele timpului, precum şi a unui destul
de consistent „dosar” critic, ce reuneşte lecturi ale operei, neadunate încă între
coperţile unei cărţi.
Partea cea mai substanţială şi mai impresionantă a paginilor acestui
volum o reprezintă, desigur, scrisorile trimise de M. Blecher lui Geo Bogza,
începând cu data de 5 iunie 1934, pe când scriitorul suferind se afla la Braşov,
în îngrijirea surorii şi a cumnatului său (acolo se şi cunoscuseră). Cititorul va
descoperi în ele unul dintre documentele omeneşti cele mai profund
tulburătoare din câte a produs un scriitor român; tulburătoare până la
zguduire prin extraordinara tensiune subterană stăpânită cu adevărat eroism
un om care, ştiindu-se condamnat irevocabil şi suportând timp de aproape un
deceniu cele mai teribile dureri ale trupului, a fost în stare să-şi interzică orice
tentaţie retorică.
Ceea ce se poate nota încă din primul concentrat mesaj braşovean este
tocmai acesta extremă discreţie cu privire la propria dramă, o pudoare şi o
„ruşine „faţă de „situaţia (sa) actuală „ pe care o consideră – culmea! – „porcesc
de bună, în timp ce ştiu că alţi oameni o duc greu „. În ianuarie 1935, va găsi şi
expresia cea mai exactă a acestei modestii a suferinţei, fie ea şi atroce, scriind:
„mi-am pus în cap să nu mai scriu nimănui detaliile bolii mele, fiindcă găsesc
greţos să pun pe hârtie şi să etalez mizeria aşa ca un fel de 'vitrină de martir'„.
Şi va reuşi să-şi ţină cuvântul, scăpând abia, şi inevitabil, câte o notă depre
„situaţia infernală” în care se afla, „foarte deprimat din cauza unor complicaţii a
(le) bolii” ori a „vidului cel de toate zilele”, cu „aceeaşi tonalitate cenuşie de viaţă
monotonă şi solitară”, atingând un fel de apogeu dramatic în mărturisirea din
scrisoarea ce relatează călătoria la Bucureşti din martie 1937, pentru
internarea în spitalul Saint Vincent de Paul: „Toate oasele mi-s zdrobite”.
Despre acest episod „atroce”, Mihail Sebastian a lăsat într-o pagină de jurnal
rezumatul întâmplărilor povestite lui de scriitorul însuşi.
Pe un atare fond de suferinţă cotidiană se scrie o operă pe care istoria
literară a aşezat-o deja în rama „prozei autenticităţii”, a „experienţei” şi „trăirii”,
într-o suită de creaţii definitorii pentru generaţia anilor '30, a unor Mir cea
Eliade, Anton Holban, M. Sebastian, C. Fântâneru. La M. Blecher, acest aer al
epocii preocupate de o valorizare mai pregnantă şi tensionată a relaţiei dintre
literar şi existenţial, se întâlneşte însă cu o dramă individuală ieşită din comun,
care înscrie faptul creator în miezul însuşi al experienţei de viaţă ca trăire-
limită, conferindu-i dimensiuni paroxistice. Lectura corespondenţei cu Geo
Bogza vine să întărească cu noi şi mişcătoare argumente această relaţie
organică dintre scris şi trăit, pe care prozatorul o afirmase apăsat şi într-o
scrisoare adresată în 1934 lui Saşa Pană, ce solidarizează, pe de altă parte,
creaţia sa cu amintitul climat de sensibilitate al vremii: „Irealitatea şi ilogismul
nu mai sunt de mult pentru mine vagi probleme de speculaţie intelectuală. (.)
Idealul scrisului ar fi pentru mine transpunerea în literatură a înaltei tensiuni
care se degajă din pictura lui Salvador Dali. Iată ce-aş vrea să realizez.
— Demenţa aceea la rece, perfect lizibilă şi esenţială” – (v. M. Blecher,
Vizuina luminată, Ed. „Cartea românească”, Bucureşti, 1971, p. 317). O
epistolă din 1937 trimisă lui Geo Bogza repune în termeni nu mai puţin decişi
această problemă, cu un accent în plus asupra rostului creaţiei într-o existenţă
pentru care ea a devenit, practic, singura raţiune de a fi: „Pentru mine – scrie
Blecher la 19 august 1937 – de mult, literatura, poezia şi chiar însăşi întreaga
realitate au pierdut iremediabil orice atracţie, şi dacă continui să trăiesc, să mă
ocup cu ceva, să scriu, e pentru că n-am altceva mai bun de făcut, în condiţia
de acum a vieţii mele (.) Tot ce fac, tot ce „trăiesc„ e într-o ameţeală şi o
halucinaţie ca şi cum aş fi luat opium. În definitiv, viaţa este aceeaşi, tot atât
de somnambulică, dacă aş fi luat opium ori nu”. O fatală conjuncţie de astre,
dacă ne putem exprima aşa, a făcut ca destinul tragic al scriitorului român să
concretizeze în modul cel mai şocant ceva din miezul sensibilităţii literare a
secolului, răvăşit de crize şi întrebări acute, încât ceea ce s-ar putea spune în
această privinţă ar putea fi eventual că materialul experienţei brutale a
prozatorului vine cumva în întâmpinarea a ceea ce imaginarul modernităţii
extreme propusese ca tipare expresive. Trimiterea la Salvador Dali din
scrisoarea citată e convingătoare în acest sens.
Până la propoziţia disperată din finalul corespondenţei cu Geo Bogza,
care e şi foarte aproape de sfârşitul vieţii scriitorului, – „ trec prin disperări şi
amărăciuni extraordinare” (15 aprilie 1938).
— Lucrul la cărţile sale în incredibile condiţii de suferinţă zilnică rămâne
însă o temă constantă de reflecţie. La începutul lui noiembrie 1934 aflăm că
scriitorul se va „întoarce la Exerciţii (primul titlu al întâmplărilor., schimbat
apoi, la sugestia lui Geo Bogza – n.n.) şi poate le (va) termina”, pentru ca spre
sfârşitul aceleiaşi luni să înceapă „transcrierea” lor. La 4martie 1935 îl vedem
trudind la „versiunea 3 din Exerciţii”, în iulie mărturiseşte „momente de mare
criză” cu privire la aceeaşi carte, scriind că e chiar „disperat”, prins cum se afla
între îndoieli şi certitudini legate de valoarea scrisului său, care îl subjugă
totuşi: „scriu ca un orb”. Până la apariţia romanului, în ianuarie 1936, se arată
mereu frământat, trădând de fapt ponderea uriaşă a investiţiei de energie şi
încredere în acest singur mare înţeles al chinuitei lui vieţi, „în afară de scris –
spune în amintita epistolă adresată la 29 iulie 1935 – viaţa mea n-are sens, e
haotică, e vagă şi fără interes, oamenii pe care îi văd sunt stupizi, banali şi nu-s
posedaţi de nici o pasiune, morţi în timpul vieţii, mai ales toţi aceşti burghezi
nesuferiţi pe care îi cunosc atât de bine şi despre care, dacă mă vor ajuta
puterile, aş vrea să scriu ca să-i usture, un roman, de exemplu”.
Scrisul devenise pentru Blecher o problemă de rezistenţă şi supravieţuire,
de conservare a unei geometrii interioare ameninţate în fiecare clipă.
Construind cărţi, rotunjindu-şi profilul scriitoricesc, el îşi restaura şi
reconstruia de fapt o viaţă, şi tocmai această solidaritate de adâncime între
scris şi trăit, această funcţie salvatoare a scrisului dă forţa particulară a
mesajului operei şi al excepţionalei corespondenţe cu autorul Ţării de piatră.
Febrilitatea cu care se angajează imediat după tipărirea întâmplărilor. În
„continuarea” lor, adică în redactarea a ceea ce va fi Inimi cicatrizate (cu titlul
iniţial Ţesut cicatrizat) este expresia acestei angajări mântuitoare. Aflăm astfel
că, începută în februarie 1936, noua carte e „gata. În prima versiune” la 11
iunie, şi tot ceea ce spune scriitorul despre ea atestă aceeaşi încordare. Faţă de
întâmplări., unde – notează el -„temele erau panopticumul, cinematografia,
toamna, aici vor fi realităţi mai grave şi mai copleşitoare”, „realităţi crunte şi
sfâşietoare”, vizând realizarea unui „document de valoare umană, valabil
oriunde” (11 iunie 1936). Revenind la cartea numită deocamdată Ţesut
cicatrizat, „despre viaţa neagră a bolnavilor din Berck”, el va caracteriza noile
„întâmplări” ca fiind scrise „fără edulcorări şi chestii inutile sentimentale”
(„dulcegăriile şi episoadele inutile” îl preocupă şi ceva mai târziu, când îi cere
corespondentului său să-l consulte şi pe Mihail Sebastian în această privinţă) şi
având „unele lucruri extrem de virulente şi de amare”; şi adaugă: „vreau să fie
copleşitoare” (26 iunie 1936).
Lectura scrisorilor către Geo Bogza probează cu fiecare rând că nu e
câtuşi de puţin vorba despre căutarea unor efecte de suprafaţă, fiecare accent
nou avându-şi corespondentul într-o trăire pe măsură. Sumbra şcoală a durerii
l-a călit mereu pe prozator, ferindu-l de retorica ieftină şi de melodramă şi
conferind scrisului său o fundamentală gravitate. Orice tentaţie de exhibare a
unor asemenea efecte este tranşant exclusă de voinţa de dominare de sine, de
suveranitate asupra suferinţei însăşi; care înseamnă concentrare asupra
esenţialului, lepădare de accidental şi convenţii, de ceea ce, în codul bunelor
maniere burgheze, era considerat, îndeobşte, „corect”. Putem ghici aici, în
subtext, ceva din exemplul nonconformismului bogzian, o afinitate cu
atitudinile exprimate în texte precum Exasperarea creatoare şi
Reabilitarea visului, publicate în revista de avangardă „unu” cu câţiva ani
în urmă, în care „burghezul” ca tip spiritual mărginit era atacat cu ştiuta
„ luciditate corosivă „ a poetului revoltat: „ Totuşi – citim încă în scrisoarea din
23 noiembrie 1934 – viaţa aceasta de ultimă solitudine nu mă descurajează,
decorul mi-e indiferent, de vreme ce e cert că sunt sortit numai constrângerilor
şi rigurozităţilor; din asprimea izolării mele extrag forţe. (.) Cu fiecare ornament
inutil al 'vieţii burgheze' pe care îl şterg din nevoile mele, cu fiecare renunţare la
'nevoile create' şi stupide ale idioatei mele educaţii burgheze (vreau să spun
ornamentală şi morală), mă simt mai tare şi mai sigur”.
Tăria aceasta o pune însă Blecher, într-o foarte mare măsură, pe seama
prieteniei şi solidarităţii pe care Geo Bogza i-o arată generos, şi paginile
epistolarului sunt pline de mărturiile de recunoştinţă ale omului însingurat a
cărui viaţă este în mare parte o căutare de puncte de sprijin în „haosul” care-l
înconjura. Este una dintre laturile cele mai tulburătoare ale documentelor pe
care le avem acum în faţă: din apăsătoarea lui solitudine, Blecher lansează
mereu mesaje care, disimulând adesea, din pudoare şi delicateţe, imensa
suferinţă, apar ca tot atâtea S. OS.- Uri ale unui naufragiat ce încearcă să se
agate de orice obiect cât de cât stabil.
Problema sa vitală este de a nu ceda acţiunii dezagre-gante la care este
supus în situaţia-limită unde l-a plasat soarta, iar aici lupta pentru operă se
asociază nu mai puţin dramatic cu aceea, mai simplu-omenească, pentru
supravieţuirea fizică şi morală. Se va observa că, aproape de fiecare dată când
vorbeşte despre relaţia sa de prietenie cu cuplul Bogza, M. Blecher o pune sub
semnul necesităţii de restructurare a vieţii sale, al imperativului unei regăsiri
de sine demne. Câteva propoziţii din scrisoarea trimisă la 24 mai 1935, vorbind
despre munca la primul său roman, fac un fel de simetrie cu ceea ce aşteaptă,
cu o greu stăpânită fervoare, scriitorul de la această mare prietenie. „Nu ştiu ce
va ieşi – mărturiseşte el – însă lucrez cu un fel de bucurie care construieşte
lucrurile cum trebuie” (s.n.). Peste o lună, la 22 iunie, Bogza primea un mesaj
esenţialmente acelaşi, transcris însă în termeni strict existenţiali: „ Ţie îţi
datorez înainte de toate organizarea mea (.). Este ceva ce se numeşte 'sensul
vieţii', iartă-mi cuvântul acesta mare, şi tu ai dat sens 'vieţii' mele”. In universul
concret din ce în ce mai restrâns şi mai gol în care trăieşte, prezenţa prietenilor
devine vitală şi e tradusă mereu în limbajul râvnitei consistenţe a reperelor, al
unei ordini lăuntrice şi exterioare regăsite: „Tu eşti expresia lumii tari, de bază,
granitică, şi mi-ai adus în cunoaşterile mele o realitate care îmi lipsea „ (17
octombrie 1934); iar peste două săptămâni gândul revine, marcat de aceeaşi
nevoie de siguranţă şi soliditate: „stâlpul solid de sprijin care eşti tu în viaţa
mea „. În sfârşit, ca un substitut de ţipăt, aceste cuvinte sfâşietoare în modestia
elementară a comparaţiei chemate să sugereze urgenţa apelului: „când viţa se
sprijină de zid este vorba de încredere sau de ceva infinit mai vital, mai
esenţial? Şi eu mă sprijin de tine „ (27. IX.1935). Iar când se conturează
imaginea unui echilibru regăsit, ea se exprimă în cuvinte de-a dreptul
înduioşătoare prin aceeaşi modestie şi omenească simplitate, amintind ceva din
reveria ocrotitor-do-mestică a persecutatului de nevroze Bacovia: „Toamna va fi
plăcut la Roman, vom face focul în odaie, vom sta de vorbă, vom face ceaiul,
afară va ploua; voi constituiţi filmul cel mai interesant pe care-l văd zilnic, cu
zeci şi sute de detalii” (29 iulie 1935). Nu o dată, însă, expeditorul trăieşte, în
solitudinea sa, momente de adevărată exaltare a prieteniei, în care vede o
soluţie a situaţiei sale dramatice: „Totul este van, totul este fără importanţă,
ceea ce contează în viaţă sunt întâlnirile dintre prieteni, bucuria asta
impalpabilă ca aerul şi pe care 'o respiri' într-adevăr” (4 martie 1935); sau: „ Voi
nu auziţi cum în mine fiecare celulă freamătă de dragoste pentru voi, rumoarea
sângelui din mine este însăşi melodia acestei iubiri” (12 ianuarie 1937).
Este, în acelaşi sens, foarte mişcătoare „strategia” pe care scriitorul
bolnav de la Roman o foloseşte pentru a-i atrage pe prietenii săi ca să-l viziteze:
sunt de reţinut, astfel, descrierile pe care el le face casei din marginea oraşului,
în care se instalase, grădinii paradisiace, când înflorite, când încovoiate de
roade, micului univers armonios ce i se conturează în jur prin delicateţea celor
care îl îngrijesc, şi nu în ultimul rând gesturile aproape copilăreşti, şi cu atât
mai înduioşătoare, de „ademenire”, precum trimiterea unor colete cu bunătăţi
produse în casă, cu o satisfacţie de gospodar care-şi ştie cămara plină şi traiul
asigurat, ori a acelor obiecte de ceramică modelate cu mână proprie, în lutul
cărora se vrea înscrisă toată căldura sufletului singur. Cititorul cărţilor lui M.
Blecher va fi fără îndoială foarte sensibil la asemenea pasaje ce explică,
oarecum, neobişnuita acuitate a simţurilor la personajele romancierului,
excepţionala valorizare a evenimentului şi gestului celui mai neînsemnat pentru
oamenii „sănătoşi”, învestirea lor cu o densitate existenţială aparte; e pentru că,
foarte simplu spus, lucrurile cele mai mărunte la care se reduce o viaţă radical
frustrată capătă preţ în condiţiile silnicei asceze la care este supus omul în
suferinţă. La rândul său, Geo Bogza se arată sensibil la această situaţie de
excepţie şi răspunde în acelaşi sistem de „schimb” naiv: participă la
repopularea lumii prietenului său dăruindu-i, de pildă, un ceas sau un coupe-
papier, primite ca nişte adevărate comori.
Cititorul acestui „dosar” îşi va putea îmbogăţi imaginea despre scriitorul
şi omul M. Blecher înregistrând şi câteva dintre reacţiile sale semnificative la
mediul în care trăieşte, începând cu cel familial şi mergând până la ambianţa
culturală la care participă fie şi indirect, prin lecturi şi publicaţii. Fiu al unei
familii relativ înstărite, el face tot ce poate pentru a nu cere ceea ce este sigur
că i se va da, dintr-un sentiment de orgoliu uşor de înţeles la omul supus, prin
forţa împrejurărilor, la un întreg sistem de dependenţe umilitoare ca şi, pe de
altă parte, presiunii convenţiilor sociale pe care e obligat să le suporte.
Arătându-se preocupat de difiizarea primelor sale cărţi, el îi scrie prietenului
său aceste rânduri semnificative, motivându-şi interesul: „nu pentru mine, ci
pentru prestigiul meu de om 'care n-a câştigat un ban în viaţa lui'. Toate
acestea eu le consider îngrozitoare fleacuri şi burghezisme stupide, însă nu tot
astfel le consideră cei din jurul meu „ (27 septembrie 1935). Despre această
lume din jur, el are, de altfel, însemnări extrem de acide, chiar atunci când e
vorba despre rude apropiate. Stupiditatea convenţiilor sociale, obtuzitatea şi
prostia îi repugnă, ca şi prejudecăţile de orice fel. O mare generozitate şi
înţelegere se revarsă din pagini de îndată ce gândul i se îndreaptă către
„oamenii simpli şi necăjiţi”, spre semenii la care poate ghici măcar o licărire de
viaţă sufletească autentică.
Cititorii vor putea urmări prin intermediul acestor scrisori şi gradul de
participare a scriitorului, atât cât a fost posibil, la „ viaţa literară „ şi dezbaterile
de idei ale momentului. Ceea ce spune despre articolele sale, trimise spre
publicare îndeosebi la „ Vremea „, unde era sprijinit de Geo Bogza, ori despre
câţiva scriitori apreciaţi (precum Tudor Arghezi, Mircea Eliade ori Pompiliu
Constantinescu), rezervele faţă de „momentul ideologic nepotrivit” prin care
trece revista „Vremea”, „cu numerele italiote cu Abisinia şi alte chestii” (aluzie
la simpatiile faţă de fascismul mussolinian şi la accentele naţionaliste), ca şi –
privitor la eseul lui despre Berdiaev („se poate comunia numai în materialitate,
adică în muncă, în umanitate, în justiţie, în spiritualităţi concrete sau cam aşa
ceva „) sau despre proiectatele articole privitoare la Blake, Sade ori
Lautreamont, pe care le vrea „fără literatură inutilă, cu fapte exacte şi idei
clare”, completează imaginea unui intelectual umanist şi democrat, a unui om
generos-comprehensiv faţă de orice formă a suferinţei şi injustiţiei. Dacă citim,
paralel, aceste articole, de pildă Care este esenţa poeziei, Pentru şi contra
umanismului, William Blake – vizionar genial şi chinuit, Complexul
individualităţii sau Exegeza câtorva teme comune, ne dăm seama că, în ciuda
extremei gravităţi a situaţiei sale, M. Blecher reuşea să menţină un contact
intelectual foarte viu cu mişcarea de idei a timpului, fiind un cititor pasionat de
literatură şifilosofie, capabil de reflecţii adâncite şi marcat personale, cu
accente de puternică implicare existenţială a unui om pentru care lumea
culturii devenea mereu o realitate trăită, responsabil asumată.
Interesul major al acestor pagini de corespondenţă stă totuşi îndeosebi în
revelaţiile privind viaţa zbuciumată a scriitorului din ultimii săi ani, cu
extraordinarele ei eforturi de a învinge durerea şi disperarea, distilându-le într-
o operă de autentică vibraţie omenească, cu atât mai preţioasă cu cât s-a
construit pe solul fragil câştigat cu fiecare zi, cu fiecare oră de suferinţă fizică.
Oricât ne-amferi de vorbele mari, e de spus că avem în faţă unul dintre
documentele exemplare atestând victoria creaţiei asupra suferinţei şi morţii.
Culegerea alcătuită cu pricepere şi acurateţe ştiinţifică de d-na Mădălina
Lascu este însă preţioasă şi pentru că, dincolo de publicarea câtorva texte
inedite, repune în circulaţie un număr însemnat de referinţe critice la opera lui
M. Blecher, rămase până acum în colecţii de reviste ale vremii, astăzi mai greu
de consultat. Articole datorate unor comentatori de valoare diferită, dar din
suita cărora nu lipsesc nume precum Geo Bogza, Mihail Sebastian, Saşa Pană,
I. Peltz, Ion Biberi, Miron Grindea, D. Trost, refac o parte mai puţin cunoscută
a oglinzii în care s-a răsfrânt scrisul poetului şi prozatorului. Cu interes şi cu
profit vor putea fi citite şi amplele „note psihanalitice pe marginea romanului
întâmplări în irealitatea imediată”, semnate de Justin Neuman în câteva
numere ale revistei „Adam”, din 1937.
La o jumătate de secol de la dispariţia sa atât de prematură şi de
dramatică, acest gest de restituire ni-l apropie şi mai mult pe admirabilul
scriitor despre a cărui experienţă decantată în operă exigentul Pompiliu
Constantinescu vorbea în termeni ce nu şi-au pierdut nimic din rezonanţa
originară: o experienţă „umană, autentică până la un fel de jupuire a
conştiinţei, neliniştită şi lucidă în acelaşi timp, de o demnitate de tragedie
antică”.
ION POP
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Volumul cuprinde corespondenţă şi proză inedite de M. Blecher,
publicistică semnată M. Blecher, precum şi articole publicate în presă despre
scriitor.
Ca materiale inedite de M. Blecher publicăm scrisorile adresate lui Geo şi
Elisabetei Bogza (114), lui Pompiliu Constantinescu (2), Luciei Demetriade-
Bălăcescu (50), Luciei Demetrius (4), lui Emil Ocneanu (1), lui Ieronim Şerbu
(2), schiţa Ioniţă Cubiţă şi articolele Poezia transcendentală şi Ion Manolescu:
Odihna neagră. Traducerea din Julien Lanoe, Arta cu fructe de sticlă, ca şi
articolul Vitrină franceză au fost iniţial publicate în presă.
Scrisorile au fost redate în ordinea alfabetică a destinatarului şi, în
cadrul aceluiaşi destinatar, în ordine cronologică.
Articolele despre M. Blecher culese din presă, grupate în capitolul
Receptarea lui M. Blecher, nu au mai fost publicate în volum; acestea sunt
ordonate cronologic.
Transcrierea textelor inedite s-a făcut după originalele aflate la Biblioteca
Academiei Române, la Muzeul Naţional de Artă şi la Muzeul Literaturii Române.
La transcrierea tuturor textelor s-a respectat ortografia actuală; au fost păstrate
însă unele forme alternante: ceti – citi, filosofie – filosofie, mesagiu – mesaj,
personagiu – personaj, poesie – poezie, ca şi formele iniţiale ale neologismelor
(d.e. esseu, Radio). Traducerea în limba română a textelor scrise în franceză
sau engleză este redată în subsolul paginii respective.
M. L.
DE VORBĂ CU M. BLECHER1 DE GEO BOGZA

I*
A., L.'.
Ceasuri băteau, şapte, din turnuri ascuţite şi catolice clopotele bisericilor
din Braşov, iar eu trezit din măduva adâncă a lemnului de pădure coboram în
strada Ciocrac la no. 8 şi până aproape de miezul nopţii şedeam de vorbă cu
prietenul meu Blecher.
A fost o vară şi pe urmă o toamnă foarte lungă cu frunza copacilor verde
pe Varte şi pe
Tâmpa Cu aerul care venea din munţi, matur şi copt, ca un romancier,
ca Liviu
Rebreanu.
Noi am vorbit tot timpul de lucrurile esenţiale ale vieţii de lucrurile pe
care le iubeam mai mult decât orice, am vorbit despre lapte cu glasul desfăcut
într-o claviatură de emoţii despre laptele alb şi substanţial, acest lucru
Poem publicat în „Frize”, An I, nr. 9 din 1 noiembrie 1934, p. 6.
Teribil în fiecare dimineaţă când reveniţi dintre tenebrele metafizice ale
somnului luam, prin lapte, din nou contact cu viaţa adevărată, cu lucrurile
concrete

(şi tocmai de aceea atât de sfinte) ale pământului.

Noi am iubit vacile care la Codlea şi la
Râşnov păşteau iarba grasă de la poalele munţilor şi ca nişte uzine
extraordinare creau în ugerul lor substanţa aceasta a vieţii, în fiecare dimineaţă
în paharul cu lapte noi beam pe rând toate continentele, întreaga planetă, tot
ce s-a putut scoate mai esenţial din toate sucurile pământului aici era viaţa
toată, întreaga planetă în paharul nostru cu lapte din fiecare dimineaţă.
Se vedeau crestele munţilor prin fereastră şi în timp ce atâtea lucruri
vechi ne treceau prin memorie faţa noastră era luminată de subiectul vorbirii.
 Vorbeam mai departe despre viaţă şi despre pâine brutării ale Braşovului
primele care se deschid dimineaţa şi din case oamenii se îndreaptă spre ele ca
spre izvorul primordial al vieţii, sub braţ cu o pâine, sub braţ cu viaţa am mers
între casele vechi de sute de ani mestecând între dinţi ogoarele de grâu ale
Ardealului.
Dar nu eram nişte îmbuibaţi, nişte canalii care se îndoapă pe aceştia îi
cunoaştem şi îi urâm noi nu eram decât oameni simpli cărora le e foame şi
mănâncă pe foamea lor un pahar de lapte, o bucată de pâine lucruri esenţiale
ale vieţii.
CORESPONDENŢĂ
SCRISORI CĂTRE GEO şi ELISABETA BOGZA
Braşov, [5 iunie 1934]
Iubite domnule Bogza, îţi mulţumesc mult pentru tot interesul pe care-1
porţi poemelor mele. Când ai vorbit – probabil – cu Hay1 el n-avea încă
răspunsul meu definitiv însă acum totul s-a aranjat şi Corp transparent2 apare
curând.
Îl poţi deci anunţa, bineînţeles dacă e posibil.
— În „Vremea”.
— Două rânduri îmi ajung.
Zilele acestea am mai scris puţin. Ieri am văzut anunţat Reportajul din
avion.
Ţi se pregăteşte aici odaia şi cred că va fi bine, d-na Martin îşi dă toată
osteneala pentru aceasta.
Te rog scrie-mi dinainte când vii ca totul să fie în ordine.
Cu bună prietenie, M. Blecher
Sandu Haymovici (ps. Sandu Darie), pictor, stabilit în Cuba, la Havana.
2 Corp transparent: volum de versuri, apărut în Ed. Bibliofilă, 1934.
Roman, 12. X.1934
Iubiţii mei Geo şi Elly, Vă scriu numai o carte poştală fiindcă toată ziua
sunt copleşit de toropeală. E poate efectul revenirii la normal; mă simt mai
puţin obosit şi azi dimineaţă pe terasă am inhalat aer pur care m-a înviorat.
Casa surorii mele e departe de! Oraşul propriu-zis, nu e aici nici zgomot şi nici
praf. Cumnatul meu şi sora mea sunt extraordinar de amabili şi serviabili. Ei
mi-au pus la dispoziţie până şi o odaie unde pot să-mi primesc musafirii. Casa
şi inima mea vă sunt deschise.
Veniţi la mine când vreţi şi staţi cât vreţi.
Muşchii pieptului care mă dureau îngrozitor m-au mai lăsat.
Vă sărut, vă voi scrie mai mult, M. Blecher
P. S. Inutil să vă adaug că o mulţime de chestiuni morale cu privire la
Braşov mă agită, vă rog a-mi scrie ce s-a făcut.
Roman, 14X1934 Iubiţii mei Geo şi Elly, Toate cărţile poştale le-am
primit şi vă mulţumesc mult pentru ele căci le consider ca nişte fire
protoplasmatice care vă prelungesc prezenţa. Am să vă scriu multe şi fără şir.
Unde stau? Deocamdată la sora mea unde am o cameră splendidă cu pereţii
clari, parchet, sobă ce încălzeşte bine, fereastră mare, intrare separată, uşă
directă spre o terasă enormă, lavabo de porţelan cu apă curentă, în sfârşit, o
cameră egală din punct de vedere higienic şi estetic cu acelea ale celui mai
mare sanatoriu elveţian, atât doar că îi lipseşte altitudinea, însă aerul este
foarte curat căci terasa dă spre o crrădină cu nuci şi orizontul în cealaltă parte
e liber.
Voi fotografia totul şi vă voi trimite.
Îmi este puţin ruşine (şi când am febră e un altfel de sentiment care mă
domină, o greaţă pentru mine însumi dar şi pentru tot ce există), îmi este
ruşine de situaţia mea actuală porcesc de bună în timp ce ştiu că alţi oameni o
duc greu; nu insist însă asupra acestei idei fiindcă ameninţă să devie literară.
Iată planul aproximativ.
Intrare pe scări -Uşă
Hali
Sobă Bibliotecă
CAMERA MEA Pat cu rotile Masă
Uşă
Terasă! Cu j. în continuare, adică „de plain-pied” acoperii
TERASĂ FĂRĂ ACOPERIŞ
Uşă
Fereastră
Lavabo
Trepte nu sunt nicăieri: din camera mea pe terasă nu e nici un prag,
mergi direct, nu există nimic de urcat sau scoborât.
Cât priveşte de mâncare nu este nimic care să cer şi să nu mi se aducă.
Cumnatul meu şi sora mea m-au primit cu o dragoste şi o amabilitate
fără margini. Ei îmi fac tot ce doresc şi caută să nu mă obosesc, să nu mă irit,
să duc o viaţă liniştită.
Ieri cumnatul meu, de exemplu, mi-a adus de la fabrica lui lut pentru
modelat şi am făcut câteva figuri pe care ţi le voi trimite dacă vor fi reuşite când
vor fi arse în cuptor.
Tot el îmi procură toate cărţile pe care le vreau, în fine are mare
înţelegere pentru nevoile mele şi e cu mine ca un frate.
Mi-a spus (şi nu în mod politicos ci din toată inima) că pot invita la mine
pe cine vreau (adică la el), avem cameră separată şi dacă ai vrea să vii tu sau
Elly sau tu şi Elly aveţi unde sta cât vreţi.
Te rog mult dacă vrei cumpără-mi o suta de plicuri.
— Exact ca acesta în care ai primit scrisoarea.
— De la „Cartea Românească”.
— Din Braşov şi timite-mi-le. Vom face socotelile pe urmă, scrie-mi tot
ce-ai cheltuit pentru mine.
Cu scrisul nu prea merge; sunt încă foarte obosit şi seara am febră mare
şi ard din cap până-n picioare.
Te rog scuză-mă faţă de Cantoniera1 că nu i-am scris, îndată ce scriu
puţin mă încălzesc şi mă doare mâna. Când am venit, tot corpul mă durea însă
acum n-a rămas decât puţin la picior.
Casa mea va fi aranjată poate peste o lună sau chiar şi mai târziu.
Îţi trimit alăturat o carte poştală care m-a urmat din Braşov.
 — Vezi notaţia factorului „după el” ce-ar fi trebuit j scrisă mai exclamativ:
„după eeeeeeel!”
Te salut, la revedere, vă sărut, veniţi la mine, M. Blecher
P. S. Iertaţi scrisoarea aceasta infectă. Vă voi scrie acum j la Bucureşti.
M. B.
1 N. Cantoniera (ps. Lui Niculae Niculescu) (1905-1935), prozator.
Roman, 17X1934
Dragul meu Geo Bogza, îţi trimit alăturat poemul cu toate modificările
definitive. Eram foarte obosit când l-am copiat şi poate că aspectul lui caligrafic
lasă de dorit, îmi este însă imposibil să-1 mai transcriu. Cred de altfel că va fi
greu de plasat la „Vremea”1. În timp ce-1 transcriam mi-am dat seama de asta.
În ultima „Vreme” era o poezie care e situată la mii de kilometri de Paris ca stil
şi manieră; probabil că acela e genul care îi place dlui Pompiliu Constantinescu
şi în cazul acesta el nu va aproba publicarea poemului meu.
În fine, dacă se întâmplă astfel te rog cât se poate de mult să nu te
necăjeşti deloc. Ţi-am spus cum stă chestia cu publicarea: dacă este e foarte
bine, dacă nu-i e fără importanţă.
Îmi pare grozav de rău că nu l-am putut vedea pe Voronca. Îţi mulţumesc
încă o dată pentru toate dovezile de simpatie ce mi le dai. Ele cad pe un teren
arzător ca un cărbune aprins şi mă ating în cele mai adânci şi ascunse
sensibilităţi.
Citesc puţin, Le Gr and Meaulnes (recitesc) şi ziarele. Îmi este imposibil
să scriu un rând până ce nu mă voi simţi mai bine. E în mine o osteneală
nedefinită, un fel de toropeală abrutizantă care mă slăbeşte. Cred însă că
urmând regimul de hrană abundentă şi aer curat îmi voi reveni în câteva
săptămâni. Ieri am stat în mod excepţional pe terasa dinspre stradă: Romanul e
un oraş infect cu oameni mucegăiţi pe dinafară şi, mai ales, MAI ALES, pe
dinăuntru. Mă păstrez izolat în odaia mea, nu primesc vizite.
— Nici rude, nici cunoscuţi.
1 Poemul Paris a fost publicat în „Vremea” An VII, nr. 368 din 25
decembrie 1934, p. 19; republicat în M. Blecher, Vizuina luminată, Ed. „Cartea
românească”, Bucureşti, 1971, p. 169.
Cu sora mea şi cumnatul meu mă înţeleg cel mai bine.
Timpul e de toamnă, cu un plafon de nori care apasă îngrozitor şi o
lumină vagă cenuşie, fără relief.
Îmi dau seama în fiecare zi tot mai mult de câtă importanţă a fost pentru
mine întâlnirea mea cu tine. Tu eşti expresia lumii tari, de bază, granitică, şi
mi-ai adus în cunoaşterile mele o realitate care îmi lipsea. Vorbesc chiar şi
pentru boala şi pentru viaţa mea în general, nu numai din punct de vedere
intelectual.
Cu dragoste mare, M. Blecher
Te rog predă toată prietenia mea lui Elly cea pură.
Ţi-am scris la Braşov să-mi cumperi o sută plicuri identice cu acesta al
scrisorii prezente, în caz că n-ai avut timp te rog a mi le cumpăra la Bucureşti
tot la „Cartea Românească” şi îţi voi înapoia costul, mulţumesc.
Roman, 19. X.1934
 Dragă Geo Bogza, îţi mulţumesc pentru plicuri. Erau învelite în
„Deutsche Medizinische Wochenschrift” unde tocmai aveam de urmărit unele
articole întrerupte la Braşov.
Îţi trimit alăturat fotografia casei mele; nu e prea reuşită şi nu se vede în
întregime, mai are în fund o cameră cu terasă de lemn şi bucătăria.
Vor trebui făcute unele modificări şi când totul va fi gata mă voi muta în
ea. Grădina e plină de flori şi pomi fructiferi. Casa e pe un deal. Încă n-am fost
s-o vizitez.
Te rog scrie-mi adresa îndată ce vei fi găsit cameră. Ştiu că eşti foarte
ocupat acum în căutarea ei şi de aceea te rog să-mi scrii numai când ai timp;
nu fă nimic pentru mine ca o corvoadă.
În scrisorica adăugată plicurilor îmi scrii complimente de la dl. Martin.
Ce ţi-a mai spus? Te rog scrie-mi.
Te sărut cu drag, prietenie lui Elly, M. Blecher
Te rog comunică-mi preţul plicurilor şi cât îţi datorez în totul.
Roman, 20. X. 1934
Dragă Geo Bogza, îţi trimit alăturat o scrisoare care mi-a venit din
Braşov.
Te rog trimite-mi şi mie un exemplar din revista aceasta „1934” care îţi
scrie. Îmi pare că am cetit undeva câteva rânduri despre ea.
Ai găsit locuinţă?
Totul continuă pentru mine cum ştii. În momentul de faţă stau pe terasă
la soare, e cald şi bine.
Ieri ţi-am trimis o fotografie a casei dar nu e reuşită. Voi trimite altele. E
vorba de casa mea nu de aceea unde stau acum.
Ce face dl. Bottea1? Ce face Elly? Când pleci? Te rog scrie-mi numai când
ai timp.
Cu dragoste mare, M. Blecher
Te rog, dacă vrei, ia înapoi Paris de la „Cuvântul liber”, în tot cazul vezi ca
să nu-1 utilizeze (o, sancta simplicitas!)
Horia Bottea (1891-1948), poet şi prozator.
Roman, 27. X.1934
Dragul meu Geo Bogza, îţi închipui desigur că am fost emoţionat când
am deschis „Frizele” şi am cetit poemul tău1; nu ştiu însă dacă imaginaţia ta îţi
prezintă calitatea exactă a acestei emoţii şi mai ales caracterul ei ascuns, acela
ce nu intră în cuvinte şi se realizează singur, o singură dată, cu un fel de cald
rostogolit de sânge lângă inimă şi cu o respiraţie care se purifică deodată ca şi
cum tot corpul şi-ar găsi un senz de mult căutat, înţelesul poemului pe care
corpul şi organele mele l-au găsit azi dimineaţă era acel al prieteniei. El dăinuie
intact în mine.
Toate acestea sunt vorbe, noi într-adevăr am trebui să ne comunicăm ce-
avem să ne spunem cu bucăţi splendide de carne de rasol, sau cu panglici
ieftine din acelea care cumpără servitoarele sau cu filmul sonor al unei
ordonanţe care taie lemne, cu efortul toporului ce se ridică, cu zguduitura
scurtă în lemn, cu pantalonii kaki zdrenţuiţi puţin şi cu şireturile de la izmene
ce se bălăbănesc pe piciorul gol. O astfel de ordonanţă am privit azi toată după
amiaza de pe terasa mea. Şi ştii bine că nu-ţi scriu de ea fiindcă ar reprezenta
ceva extraordinar, ci tocmai fiindcă nu e extraordinară deloc.
Îţi scriu greu, e seara, mi se lipesc pleoapele de somn. Toată ziua, cum ţi-
am scris, am stat pe terasă şi soarele mi-a dat puţină febră.
1 Geo Bogza, De vorbă cu M. Blecher, poem cit. Referitor la această
poezie, M. Cantonierii îi scria lui Geo Bogza, la 18 noiembrie 1934: „Am
găsit/. /apa calmă a sufletului modernist uitat în cenuşă de câtăva vreme şi
'moneta ireversibilă a tristeţii' din cea dintâi, împreună cu sentimentele de
umană bucurie a prieteniei cu M. Blecher, au deşteptat în mine amintirea
versurilor fără sânge de la „unu„„.
Totul continuă pentru mine normal însă sunt încărcat de oboseală. E o
viaţă mai albă, mai clară ca la Braşov însă sunt mai obosit. Câteodată mă
cuprinde un mare dezgust. Chiar de acesta claritate, care totuşi, în general, e
suportabilă fiindcă rezultă numai din tăcere şi izolare şi nu din vreun eşafodaj
mistico-filozofico-literar.
Cumnatul meu şi sora mea continuă să se poarte cu mine în modul cel
mai anonim adică cel mai acceptabil posibil. Când voi fi la casa mea voi duce
încă şi mai puţin o viaţă de familie.
— Lucru pe care îl detest puternic fără ca asta să împiedice întru nimic
cele mai calde sentimente de dragoste pentru bunii mei părinţi care fac totul
pentru mine într-un fel de exaltare religioasă.
Îmi dau seama că ţi-am scris cu mult, cu foarte mult, sub nivelul emoţiei
mele despre poemul tău. Tu însă în afară de alte calităţi (iartă-mă că ţi-o spun)
mai eşti şi foarte confortabil. Eşti un fotoliu comod, o „persoană” căreia când
scrii poţi lăsa totul dezcomplectat şi ea pune lucrurile la punct. Te rog s-o faci
şi de data asta.
Te sărut pe tine şi pe Elly, al vostru, M. Blecher
Roman, 31. X.1934
Dragul meu Geo Bogza, Iată-mă-s la soare, pe terasă, unde am primit
scrisoarea ta care se acordă minunat cu dimineaţa aceasta frumoasă şi caldă.
Îţi mulţumesc mult pentru tot ce faci pentru mine. Este nevoie oare să adaug
că această frază traduce slab adevăratul sentiment de la care porneşte? E ceva
mai mult decât o mulţumire: o gratitudine caldă pentru stâlpul solid de sprijin
care eşti tu în viaţa mea. Te rog însă să nu-ţi fie teamă de expresia mea, nu voi
abuza niciodată de tine şi voi şti, cred, să nu te plictisesc niciodată. E mult, e
enorm, e nesperat, tot ce vine de la tine. Ieri am reînceput să scriu puţin; de
când am venit n-am scris un rând; ieri vreo cinci pagini, scrise liniştit, calm,
deşi despre lucruri „tari”.
Viaţa mea continuă aceeaşi. Vizite nu prea am însă din când în când tot
pică vreun burghez cum de exemplu un văr al meu infect, greţos, bogat, în
câteva cuvinte: un negustor de vinuri en-gros care a vizitat vara asta Peştera
Dâmbovicioarei şi posedă un aparat de radio şi, bineînţeles, ţine absolut ca
aceste două lucruri să nu rămâie în secret; vezi desigur tipul. Mă gândeam să-ţi
scriu că e un porc, pur şi simplu, însă ieri am privit jos în ogradă nişte porci
cum se scărpinau şi cum mâncau avid murdării şi am găsit satisfacţia lor
animalică, nu ştiu cum, sublimă şi porcii înşişi foarte frumoşi în calitatea lor de
porci. Vărul meu n-are nimic din splendoarea unui astfel de animal. E un mare
noroc pentru mine că are cel puţin tactul de a sta puţin în vizită.
Ce alta să-ţi mai scriu? Mici fapte fără mare însemnătate:
Zilele trecute m-a vizitat un tânăr poet din împrejurimi şi mi-a vorbit şi
de Corp transparent. „Cetiam cartea asta pe lacul din parc; cu o mână vâsleam
şi cu alta ţineam cartea când, deodată, a venit un mic vânt şi mi-a luat-o din
mână aruncând-o în lac. Acum Corp transparent e în fundul lacului”.
Curios destin, nu? Şi cu atât mai mult cu cât e vorba de lacul multora
din nostalgiile mele.
Saşa Pană mi-a trimis o carte cu poeme, îi voi scrie pentru a-i mulţumi şi
toate celelalte. Îmi trimite „unu” în rate de câte zece, pe măsură ce le înapoiez
pe cele cetite (pentru că, dacă sunt cumva necinstit, el să nu piardă toată
colecţia, ci numai zece numere). Bineînţeles că i le înapoiez în cea mai perfectă
stare pentru ca să ştie şi el că suntem şi noi oameni spălaţi1.
Ce bine ar fi dacă tu şi Elly aţi putea veni la Roman. Este loc unde să vă
instalaţi cum vă place şi vă asigur că aţi fi mulţumiţi. Cumnatul meu e un om
fără meschinării. El face totul pe placul meu. Când voi fi la casa mea veţi fi
desigur la voi acasă. Până acum s-au îndreptat unele lucruri la casa mea, s-a
făcut o terasă ca la Leysin şi în primăvară se face baie. Până atunci este însă
totuşi o locuinţă foarte confortabilă şi spaţioasă. Vara şi toamna sunt
nenumărate flori, mi se aduc de-acolo în fiecare zi buchete de dalii splendide,
ador floarea asta pentru că e simplă şi colorată viu.
Te sărut pe tine şi pe Elly, al vostru, M. Blecher
Te rog mult dacă se poate să faci tu însuţi corecturile la Paris, îţi
mulţumesc mult de tot.
Roman, 3. XI.1934
Dragul meu Geo Bogza, Te rog foarte mult să-mi comunici la timp
rezultatul procesului.
Îţi voi mai scrie între timp, nu vreau să te inoportunez acum când eşti
atât de ocupat.
1 Saşa Pană scrie despre acest episod: „Insistenţele repetate despre grija
cu care va păstra/. /exemplarele din revistă are o explicaţie: Prietenii scriitori/.
/l-au prevenit de grija mea – aproape maniacală – la aspectul şi integritatea
fizică a revistelor şi a cărţilor din bibliotecă” (cf. M. Blecher, Vizuina luminată,
ed. Cit., p. 322).
Te rog scrie-mi – după proces – cum e locuinţa şi dacă eşti mulţumit de
ea; e esenţial.
Îţi voi trimite nişte fotografii, nu-s încă gata, Cu dragoste mare, M.
Blecher
Roman, 9. XI.1934
Dragii mei Geo şi Elly, Toată dimineaţa am trebăluit înşurubând şi
deşurubând un aparat vechi de radio pe care voiam să-1 pun la punct. Ieri am
revăzut mai multe colecţii îngălbenite de timp, reviste şi ziare de-acum câţiva
ani; marţi nu ştiu ce-am făcut. În fiecare zi îmi găsesc câte o treabă pe care –
îmi spun – că trebuie s-o fac şi aşa îmi trece timpul într-un fel de lene activă
care mă îndepărtează de la scris şi corespondenţă. Totuşi simt că creşte în
mine o puternică reacţie care, când va izbucni, mă va reîntoarce la Exerciţii1
pentru câteva zile şi poate le voi termina. Încep a plămădi textul aşa cum
trebuie prezentat unui cetitor-cetitor; nu e vorba de concesii ci de expresia clară
şi unitară a cărţii. Vom vedea ce va ieşi.
Tocmai adineoarea mi s-a adus poşta şi cartea poştală a voastră care mă
emoţionează. Când veniţi la Roman? Casa mea va fi gata peste câteva zile şi
poate mă voi muta în ea. E aranjată numai o odaie bine de tot, aceea unde voi
sta; pe celelalte le-am lăsat aşa cum sunt şi le voi schimba la primăvară.
Îmi spune sora mea că una din odăi e vopsită în întregime în roşu
întunecat; o voi lăsa bineînţeles aşa. Proprietarul de dinaintea mea era un
armurier, un om limitat în întrebarea
Titlu] iniţial al volumului întâmplări în irealitatea imediată.
Este sau nu este?”, înalt, palid, cu mustaţă mică funcţionărească şi n-aş
fi bănuit niciodată la el fantezia unei camere roşii, dar probabil că e inconştient
şi iresponzabil de partea pur estetică a chestiunii.
Cu sănătatea nu o duc prea bine; mă salvează curăţenia şi hrana bună;
mai ales curăţenia. Când transpir mi se schimbă aşternutul, pernele sunt puse
la aer regulat, odaia se curăţă bine, e o mare plăcere pentru mine, care am
nostalgia Elveţiei pentru tot ce priveşte un pat alb şi o odaie fără murdărie.
Poate că, dacă aş fi sănătos, toate acestea mi-ar fi indiferente fiindcă, în fond,
sunt lucruri lipsite de importanţă.
Te rog scrie-mi data viitoare a procesului.
Vă trimit alăturat două fotografii, pe una din ele sunt cu sora mea, pe
terasa locuinţei ei.
Închei; cred că am puţină febră fiindcă încep a „caligrafia”; e ora 5 după
masă, fereastra e deschisă, afară prin ramurile nucului se vede câmpul,
cenuşiu şi verde, şters. E o atmosferă de inutilitate provincială şi de melancolie
nedefinită.
Iată o scrisoare sentimentală şi stupidă.
Vă sărut cu dragoste multă, M. Blecher
IMPORTANT: Când pot începe a scrie pe adresa nouă? Vă rog a-mi
răspunde.
Roman, 23 XI. 1934
Dragă Geo Bogza, Iartă-mă că nu ţi-am scris toată săptămâna, nu mi-a
fost bine; acum m-am restabilit puţin. Vezi mai sus o fotografie a ta, mai am
încă două mai mari; într-un rând mi-ai trimis un bon de fotografii pe care ai
scris câteva cuvinte, neavâr altă hârtie la îndemână, şi eu am trimis bonul la
Braşov. Îţi j voi trimite şi fotografiile mai mari din care permite-mi să j păstrez
una.
Îţi anunţ că am început să transcriu pe curat Exerciţiile j şi probabil că
nici asta nu va fi versiunea definitivă ci le voi i mai scrie încă o dată. În tot
cazul am impresia că textul acum se purifică şi se organizează, câteodată,
bineînţeles, mă cuprinde descurajarea. Îţi voi trimite câteva pagini, numai
pentru tine. Ce face Elly? Îmi pare bine că aveţi o cameră bună.
 Ieri a fost pe aici dl. Schulperpeck cu ochelari care mi-a reamintit
Braşovul. Casa mea e gata şi poate mă voi muta în curând. E foarte frig zilele
astea însă n-a nins încă, acum] sunt afară pe terasă, la aer.
Zilele acestea voi cumpăra noua carte a lui Aragon Lescloches de Băle şi
ţi-o voi trimite dacă vrei.
Te rog a-mi scrie când pot să mă servesc de noua adresă, j
Cu dragoste multă, ţie şi lui Elly, M. Blecher
Roman, 24. XI.1934
Iubiţii mei Elly şi Geo Bogza, Vă scriu sub impresia imediată a scrisorii
extraordinare pe care am primit-o chiar acum; sunt singur în toată casa,]
cumnatul şi sora mea sunt duşi la cealaltă soră a mea; a fost j azi o zi închisă
cu severitate între pereţii odăii; afară plouă j şi n-am putut ieşi pe terasă, n-am
văzut toată ziua pe nimeni, în momentul când am primit scrisoarea isprăvisem
tocmai de scris câteva pagini la Exerciţii şi mă simţeam invadat de o solitudine
îngrozitoare. Tot ce-am cetit a vibrat cu putere în mine, a vibrat într-adevăr
fiindcă am simţit în mine curentul acela electric particular emoţiilor adevărate.
V-aş mulţumi pentru dragostea ce mi-o arătaţi însă „mulţumirile” s-ar
situa pe un plan prea inferior pentru a exprima sentimentul meu veritabil: eu
nu pot spera să ating o armonie atât de perfectă încât să poată răspunde în
mod exact dragostei voastre.
Tot ce-aş spune ar fi prea puţin. E pe înserat şi o tăcere grozav de
impresionantă. Cărţile pe etajeră sunt rânduite în ordinea lor, ziarele stau
îngrămădite pe masă, jumătate din odaie e în întuneric, oglinda reflectă un
anumit colţ al plafonului pe care l-am văzut până la exasperare şi aşa e în
fiecare zi, în fiecare seară.
Totuşi viaţa aceasta de ultimă solitudine nu mă descurajează; decorul
mi-e indiferent de vreme ce e cert că sunt sortit numai constrângerilor şi
rigurozităţilor; din asprimea izolării mele extrag forţe şi cu cât sobrietatea din
jurul meu e mai cenuşie, cu atât strâng mai tare din dinţi şi îmi spun că e mai
bine aşa. Cu fiecare ornament inutil al „vieţii burgheze” pe care îl şterg din
nevoile mele, cu fiecare renunţare la „nevoile create” şi stupide ale idioatei mele
educaţii burgheze (vreau să spun ornamentală şi morală) mă simt mai tare şi
mai sigur.
Există însă şi momente de cruntă deznădejde, ele „au toc” şi nu pot face
nimic împotriva lor; nu sunt pus să trag nici o concluzie din ceea ce se petrece
în mine.
Iubiţii mei Elly şi Geo, numai vouă pot să vă scriu toate acestea, numai
voi înţelegeţi, e o satisfacţie caldă lângă inimă, un aspect minunat al lumii.
Vă sărut şi aş vrea să vă văd cât mai curând, M. Blecher
E cât se poate de puternic articolul din „Cuvântul liber”1, m-a
impresionat mult.
Îţi voi trimite Exerciţiile când vor fi gata de la început până la sfârşit; asta
este pentru mine un stimulent pentru a j le isprăvi.
Dragă Geo, Poemul tipărit2 e fără greşeli, iscălitura la urmă are doua
litere mâncate; va apare când va apare, nu e grabă, dz mulţumesc mult pentru
ostenelile pentru mine şi te rog ni te necăji.
 Roman, 11. XII.1934
Iubiţii mei Geo şi Elly, Toată săptămâna trecută mi-a fost rău şi n-am
putut săi vă scriu, piciorul se umflase şi aveam febră mare, credeam] că va ieşi
un nou abces la şold însă acum umflătura a dat j înapoi şi mă simt mai bine.
Cartea de Aragon am cetit-o încât nu trebuie trimisă înapoi atât de
grabnic; poţi s-o ţii cât vrei şi s-o împrumuţi cui vrei.
În ultima carte poştală sau în penultima îmi seri ai, Geo,] că se petrec
multe infamii la Bucureşti.
Şi aici se petrec multe, şi pretutindeni, sufăr enorm de pe urma multor
chestiuni ce s-ar zice că „nu mă privesc” (ah, formula aceasta scârbos de
comodă) şi numai justiţia vindicativă a unei imaginare ghilotine restabileşte
puţin echilibrul în nopţile de febră, tăind capete fără încetare. Cel
1 Geo Bogza, Accidente de muncă în petrol, „Cuvântul liber”, An II, j nr. 3
din 24 noiembrie 1934, p. 6-7.
2 Poemul Paris.
Păcat că măcar o parte din ele nu cad cu adevărat. Există oameni în
oraşul meu care ar fi stupefiaţi dacă ar şti că eu sufăr din cauza lor. În plus
sunt paralizat şi fără nici o putere, tocmai acum când adevărurile elementare
devin pentru mine din ce în ce mai luminoase.
Ieri a venit sora mea din Iaşi cu copilul ei încât am avut o mare bucurie.
Toată ziua sunt cu capul în perne ca să adorm şi să-mi treacă astfel
necazurile.
Începând de sâmbătă mă simt totuşi mai bine.
Vă sărut cu dragoste multă, M. Blecher
Citesc în acest moment colecţia „unu” şi găsesc nişte esseuri
extraordinare ale tale; cel asupra vocabularului şi cuvântului căcat e cel mai
bun esseu pe care l-am cetit în româneşte, e îmbâcsit de idei bune şi tari1.
Camera mea e călduroasă, curată, luminoasă. Chiar mama mea s-a
îngrijit ca totul să fie în ordine.
Vă aştept dar şi vă rog mult să-mi anunţaţi cu ce tren veniţi, ar fi mai
bine să veniţi ziua sau seara şi nu noaptea fiindcă Romanul e un orăşel de
provincie şi noaptea e o mare pustietate, toată lumea doarme, nu sunt trăsuri.
Însă aveţi trenuri foarte bune, vreo şase, în timpul zilei. Cumnatul meu vă va
aştepta la gară.
Cu dragoste şi dor mare, M. Blecher
Vă rog foarte mult să veniţi.
Încă n-a venit „Vremea” la Roman, vine mâine, mulţumesc mult pentru
toate.
Geo Bogza, în vocabular, divagaţii şi precizări, „unu”, An III, nr-32,
decembrie 1930.
Roman, 21. XII.1934
Dragii mei Geo şi Elly, Vă rog încă o dată dacă vă este posibil să veniţi de
Crăciun la Roman. Vă voi primi cu inima deschisă şi voi face totul pentru ca să
vă fie plăcut şi să vă simţiţi bine la mine.
Toată dimineaţa am stat pe terasă şi acum sunt beat de aerul tare şi
rece.
 Mâine, cred că va veni şi la Roman „Vremea”; o aştept cu nerăbdare.
Vă rog mult anunţaţi-mi când veniţi. Totul e aranjat astfel încât Geo să
aibă timp pentru scris şi o odaie liniştită unde nu-1 va deranja nimeni; deci să
nu se teamă că îşi va pierde vremea aici.
Vă aştept şi vă sărut cu drag, M. Blecher
Roman, 25. XII. 1934
Iubiţii mei Geo şi Elly, V-am scris o scrisoare şi o carte poştală în str.
Burghelea şi chiar acum o altă carte poştală la „Vremea”.
Vă aştept mereu şi sper că tăcerea voastră de atâtea zile înseamnă că îmi
pregătiţi o surpriză.
Ieri a venit „Vremea” la Roman şi am fost entuziasmat j de modul în care
a fost tipărit poemul1.
E mult deasupra aşteptărilor mele şi îi mulţumesc lui Geo j de mii de ori.
Poemul Paris.
Bucuria asta e pentru mine extraordinară, e singura mea bucurie
împreună, bineînţeles, cu venirea voastră la mine.
Ce bine ar fi să se bată la uşă şi eu întrebând cine este să aud rar şi
măsurat, Eu, Geo Bogza cu Elly.
Ce bine ar fi, ce splendid ar fi.
Vă sărut cu dor, M. Blecher
Roman, 25. XII. 1934
Dragă Geo Bogza, Ţi-am scris o scrisoare şi o carte poştală în str.
Burghelea, rugându-te să vii la Roman de Crăciun.
Iată şase zile fără nici o veste de la tine. Îţi închipui însă ce bucurie ar fi
pentru mine dacă tăcerea asta ar fermenta venirea ta şi a lui Elly, într-o
apariţie subtilă şi magnifică în odaia mea. Eu continui să vă aştept.
Toate sunt bune şi nu tocmai. Peste cincisprezece zile mă mut.
Cu dragoste mare, M. Blecher
Roman, 26. XII. 1934
Dragă Geo, îmi pare foarte rău că nu poţi să vii însă te înţeleg foarte bine
şi sper că odată tot ne vom vedea. Eu am avut un Crăciun plin de necazuri,
sora mea care a venit din Iaşi a avut o sincopă colecistică (o criză îngrozitoare
de ficat) şi ne-am alarmat cu toţii, acum e mai bine, eu m-am amărât mult, o
iubesc enorm şi am suferit mult când am văzut-o prinsă de aşa mari dureri.
Încolo, nimic nou. Sandu Haimovici e la Roman şi mă „vizitează” des.
Îmi pare bine că lucrurile se întorc iar favorabil pentru plecarea ta în
străinătate.
Te înţeleg bine când îmi scrii că eşti hărţuit, există zile haotice,
înspăimântătoare, şi mai ales momente imediate teribil de grele de trecut.
Cred că peste câteva zile mă mut şi voi avea o izolare deplină pentru a
putea continua şi isprăvi Exerciţiile.
Cu multă dragoste şi sărutări, ţie şi lui Elly, M. Blecher
Chiar acum a fost la mine Silviu Roda1 care mi-a spus că a fost la
„Vremea” în câteva rânduri să te caute din partea mea.! Am rămas cu totul
stupefiat, eu nu l-am trimis la tine niciodată, tot ce face e din propria lui
iniţiativă.
 Roman, 28. XII.1934
Iubiţii mei Geo şi Elly, Ieri am primit cartea poştală de la Voronca, care
m-a emoţionat foarte mult. I-am răspuns imediat. Sunt foarte sensibil la aceste
semne de simpatie (unde văd şi amestecul vostru).
Îmi trec zilele în aşteptări, aştept să plece rudele ca să fiu mai izolat,
aştept să treacă sărbătorile ca să mă pun din nou
1 Silviu Roda: scriitor minor, colaborează la „Front literar”, „ALPHA”,
„Manifest”, redactor la „Foc tânăr” (Roman, 1934, un singur număr).
La scris. E stupid felul în care îmi este răpit timpul meu material; se
poate întâmpla ca oamenii care îmi povestesc fel de fel de lucruri să aibă de
spus şi lucruri interesante, dar esenţialul e că îmi răpesc timpul. Eu nu dispun
decât de cel mult două ceasuri pe zi lucide şi calme, şi tocmai atunci am vizite.
Sandu Haymovici vine în fiecare zi la mine, îmi spune câte în soare şi-n
lună, eu nu am nici o aspiraţie comună cu el, nici un gust, nici o preferinţă,
nimic, însă îl ascult cu o răbdare într-adevăr îngerească fiindcă nu pot face
altfel. Aşa fac şi cu alţii, fiindcă nu contrazic niciodată pe acei care sunt prea
departe de mine.
Iată dar ce se petrece în momentul de faţă la Roman, Vă sărut cu
dragoste mare, M. Blecher
Roman, 2.1.1935
Dragul meu Geo Bogza, Chiar acum am primit cartea poştală. Nici eu n-
am făcut reveillonul, în noaptea aceea a spart un abces şi m-a uşurat mult căci
până atunci era umflat şi mă durea tare; acum mă simt mult mai bine şi dorm
noaptea bine – e o mare fericire.
În privinţa lui Lautreamont tocmai mă gândeam (nu suntem la întâia
noastră coincidenţă) să scriu o trilogie sub titlul: Trei artişti infernali, William
Blake, Marchizul de Sade şi Contele de Lautreamont. În urmă am abandonat
ideea şi cred că n-ar merge la „Vremea”. Articolele ar fi mai bine separate, cred,
în:
William Blake, poet şi pictor infernal
Povestea neagră a Marchizului de Sade
William Blake este acel pictor care la Westminster din Londra a lăsat cele
mai turmentate şi halucinante picturi (foarte mult apreciate; aş putea să-mi
procur şi reproduceri) şi care a scris o carte mistică diabolică Căsătoria Cerului
şi a Infernului tradusă în franţuzeşte de Andre Gide.
Aş putea scrie acestea cu nota justă de senzaţional (fără a exagera) şi
spunând lucruri care să intereseze pe cetitor (fără literatură inutilă, cu fapte
exacte şi idei clare).
În tot cazul eu scriu mai departe Exerciţiile încât nu te necăji dacă
„Vremea” n-ar vrea astfel de articole; le va veni poate şi lor timpul. Te rog deci
să ştii că eu nu stau degeaba şi că vreau să isprăvesc deocamdată ceea ce am
început.
Te rog mult de tot nu spune nimănui de aceste proiecte, dar absolut
nimănui; îţi mulţumesc.
Ieri a fost din nou pe la mine Hay cu care m-am certat puţin, fiindcă prea
e de tot stupid, însă azi a revenit.
 Te sărut cu drag, sărutări lui Elly, cu dor şi din toată inima al vostru, M.
Blecher
Roman, 8.1.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi trimit alăturat un esseu1 care îmi pare că e
cam scurt şi din această cauză, poate, neclar. Era la început lung de tot, dar de
frică să nu fie prea lung l-am scurtat până a ajuns cum îl vezi. Între paragrafe
am pus eu nişte stele despărţitoare ca să-1 mai întind, însă dacă nu le crezi
necesare poţi să le ştergi. În fine, fă ce crezi.
1 Probabil Pentru şi contra umanismului, „Frize”, An II, nr. 3 din aprilie
1935, şi în M. Blecher, Vizuina luminată, ed. Cit., p. 248.
Toate aici sunt bine, cu sănătatea continui s-o duc bine, te sărut cu
multă dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher în ultima clipă am mai adăugat
câteva rânduri însă acum e poate prea lung, esseul ăsta e parcă de cauciuc,
când prea scurt, când prea lung.
Roman, 14.1.1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi scriu pe hârtie „Extra-Strong” care am scos-o
în fine azi dimineaţă la lumina zilei ca să transcriu primul capitol din Exerciţii
pentru a ţi-1 trimite. Va fi însă după 25/1 şi după ce te întorci din Ardeal,
deoarece merge încet şi eu nu mă grăbesc; de alfel nu ţi-1 voi trimite pentru
publicare ci numai pentru ca să-1 citeşti şi să-mi spui ce crezi.
Aş vrea să ştiu procesul tău isprăvit cu bine, te rog foarte mult să mă
înştiinţezi la timp, vreau să spun imediat ce vei şti rezultatul.
O văd foarte bine pe Elly patinând, cum îşi pune patinele, cum îşi trage
puţin pălăria pe ochi, cum îşi îmbracă mănuşile.
Toată săptămâna trecută mi-a fost imposibil să-ţi scriu (nu mi-a fost prea
bine, dar mi-am pus în cap să nu mai scriu nimănui detaliile bolii mele fiindcă
găsesc greţos să pun pe hârtie şi să etalez mizeria aşa ca un fel de „vitrină de
martir”).
Cu Blake treaba e complicată. Wauquier pleacă abia mâine în Anglia şi
de la el aştept unele documentări, aşa că va fi gata mai în primăvară. Îţi
mulţumesc mult că te interesezi.
Cred că la 1 martie mă mut „irevocabil”. Este un plutonier care ar vrea să
închirieze o cameră, e un om „cum se cade” (în afară de regiment numai, aşa
bănuiesc, căci dacă ar fi şi în regiment, vorba ceea: n-ar mai fi plutonier) şi are
o ordonanţă care mi-ar putea fi de folos; în plus, din banii chiriei aş scoate
Exerciţiile sau o revistă; ar fi oarecare satisfacţie morală ca cheltuielile să fie
plătite de un plutonier. Te rog scrie-mi ce crezi, odaia aceea trebuie oricum să
rămâie goală şi aş avea nevoie de bani; sunt în încurcătură, scrie-mi ce crezi.
Te rog iartă neglijenţa scrisorii acesteia, e tare dimineaţă şi încă nu-s
bine treaz, plin de resturi de coşmar, visez toată noaptea şi mă zbat cu chestiile
cele mai abracadabrante.
Te sărut cu drag, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
P. S. în ultimul moment am hotărât definitiv să nu iau nici un chiriaş.
Roman, 21/22.1.1935
Dragul meu Geo Bogza, Te rog de o mie de ori iartă-mă că te inoportunez
cu scrisul meu tocmai acum când eşti atât de ocupat cu procesul, însă citeşte
numai scrisoarea aceasta, lucru care va dura două minute şi lasă restul pentru
sâmbătă când sper că vei fi mai liniştit.
Îţi trimit alăturat un mic articol destul de mare; iată ce-i cu el: Petru
Comarnescu în numărul trecut al „Vremii” a scris un articol despre concepţia
lui Valery asupra poesiei şi a adăugat la urma că ar fi bine să aibă loc o
discuţie asupra esenţei poesiei1. Mai ca exerciţiu, mai în serios am scris câteva
rânduri care au devenit articolul alăturat.
În caz că e nepublicabil, şi eu am această impresie, te rog nu te supăra şi
nu insista pentru el. Cred dealtfel că ultimul
1 P. Comarnescu, Poesia şi recenta concepţie a lui Valery, „Vremea”, An
VIII, nr. 372 din 20 ianuarie 1935, p. 5.
Paragraf, de la cărţile lui Tristan Corbiere în jos, va trebui să fie suprimat
pentru „Vremea”. Poate că ar fi fost bine să araţi şi lui Comarnescu articolul, el
care ar fi poate mulţumit ca discuţia să aibă loc, însă în ultimul moment mă
gândesc că concluzia mea este în contradicţie cu toată ideologia lui şi nu i-ar
plăcea. În fine, „mult zgomot pentru nimic”, în caz că articolul nu e bun
aruncă-1 pur şi simplu şi să nu mai vorbim de el1.
Îmi pare nespus de bine că în ultima ta carte poştală proiectul venirii la
Roman începe să se precizeze; manuscrisul Exerciţiilor e foarte departe de a fi
gata însă mi-ai face o bucurie imensă dacă din Ţara Moţilor ai veni la mine să
stai câteva săptămâni şi să-ţi scrii reportajul aici; bineînţeles că plăcerea ar fi
mărită la infinit dacă şi Elly ar veni.
Îţi scriu aceste rânduri la 41/2 noaptea, e afară o noapte splendidă cu
lună şi nu pot dormi deloc.
Te aştept, te sărut pe tine şi pe Elly şi te rog iartă-mă că îţi trimit
articolul, M. Blecher
P. S. TE ROG TRIMITE-MI REZULTATUL PROCESULUI IMEDIAT VINERI.
Roman, 29.1.1935
Dragii mei Geo şi Elly, Vă anunţ că azi sau mâine va veni un comisionar
şi va lăsa un pachet din partea mea cu nişte obiecte de porţelan, desenate de
mine (însă culoarea nu se ia jos, sunt arse la
1 Articolul a apărut în „Vremea”, An VIII. nr. 378, 3 martie 1935, P- 5, cu
titlul Care este esenţa poeziei; publicat şi în M. Blecher, Vizuina luminată, ed.
Cit. pr. 243.
Cuptor, la fabrică). Îmi pare rău că n-au ieşit mai bine însă le-am făcut în
grabă ca să le pot expedia la Bucureşti cu tatăl meu care a plecat ieri.
În caz că Geo vrea să vorbească cu el, îl găseşte în str. Sf. Ion Nou 4 (în
dosul pieţei de flori, prin Patriei) la magazinul Iacob Wittall, la ora 3 p.m. însă
mă gândesc că' Geo e acum ocupat cu pregătirea voiajului în Transilvania aşa
că nu va avea timp şi la urma urmei nici n-are poate nimic să-i spuie.
Ziarul „Rampa” l-am primit; mulţumesc, îl păstrez.
Vă sărut cu dragoste, M. Blecher
Roman, 2. II.1935
Dragă Elly, Te rog scrie-mi dacă ai primit un pachet cu nişte obiect-de
porţelan (vezi pe dos: am primit carta ta poştală deci toate rândurile acestea
devin inutile). E absolut fără mare importanţă însă aş vrea să ştiu dacă omul
te-a găsit acas* ca să ţi-1 predea.
Ce faci acum tot timpul când Geo nu-i acasă? Patinezi? E frig la
Bucureşti? Te duci la plimbare? Eu cu sănătatea tot aşa cum ştii, când bine,
când mai prost. Te rog scrie-mi ce veşti ai de la Geo, deşi cred că voi primi
mâine de la el directe.
Când vii la Roman cu Geo? Te rog gândeşte-te serios la asta.
Cu drag al tău, M. Blecher
P. S. Dragă Elly, Carta poştală aceasta a întârziat să pornească şi acum
am primit veşti de la Geo din Ţara Moţilor şi carta ta poştală, îmi pare bine că
ţi-au plăcut lucrurile de porţelan însă nu te necăji dacă cumva s-ar sparge (m-
am gândit la asta) pentru că pot oricând să fac altele.
Cu drag, M. Blecher
Roman, 5. II. 1935
Dragă Elly, Ţi-am scris ieri însă n-am nici o certitudine dacă s-a expediat
carta poştală. Îţi scriu dar din nou, am primit carta ta poştală şi una de la Geo
din Ţara Moţilor. Te rog, dragă Elly, nu te necăji deloc dacă cumva s-ar sparge
vreun obiect de porţelan din cele trimise pentru că îţi voi face altele mai
frumoase. Cele trimise sunt făcute în grabă şi nu ştiam încă prea bine să
mânuiesc pensula pe porţelan.
Când se întoarce Geo şi când veniţi amândoi la Roman? Vă aştept. Cred
că la 1 martie mă voi muta în noua mea „locuinţă” unde totul e gata pregătit.
Cu dor şi dragoste, M. Blecher
Roman, 9. II. 1935
Dragă Elly, Chiar acum am primit carta ta poştală, îmi pare bine de tot
ce-mi scrii şi mai ales că se apropie revenirea lui Geo.
În curând mă voi muta în „casa mea” şi vă rog gândiţi-văj serios să mă
vizitaţi şi nu numai să mă vizitaţi dar chiar să staţi mai mult timp la mine.
Cred că primăvara va fi plăcut, am 14 copaci care când vor înflori, vor fi foarte
frumoşi şi înspre vară voi avea cireşi şi caise. Pentru mine care am dus mai tot
timpul o viaţă orăşenească închisă între pereţi rigizi şi civilizaţi va fi o mare
bucurie să stau în mijlocul verdeţii. J
Când Geo se va întoarce, te rog roagă-1 din partea mea să caute în
colecţia „Vremii” şi să-mi scrie titlul exact al unui] articol de Stephan Roii sau
Lucian Boz (nu ştiu bine) despre] Van Gogh, articol apărut acum câteva luni,
mulţumesc mult.
Toată ziua stau în casă şi când e frumos afară ies puţin pe terasă. Vizite
nu prea am, stau de vorbă mai ales cu sora j şi cumnatul meu care sunt foarte
amabili cu mine şi îmi fac | toate pe plac.
Cu dragoste, M. Blecher
P. S. Ieri am primit o carte poştală de la Geo care m-a emoţionat mult de
tot.
Roman, 20.11.1935
Dragii mei Geo şi Elly, Toată săptămâna asta am avut tracasări şi diferite
mici neplăceri. Cred că aş trebui să-mi fac nişte analize însă pur şi simplu mi-e
frică, aşa că voi începe să ţin un regim sever şi prefer să fac acest lucru decât o
analiză.
În cursul săptămânii viitoare mă voi muta de-aici; alte probleme, alte
încurcături; însă trebuie făcut şi aceasta. Voi j fi acolo încă mai izolat decât aici
şi asta nu-mi displace. În j fine, sper că mutatul şi mai ales primăvara, pe care
o aştept\par 56 ca un fel de salvare, vor schimba puţin starea mea. Văd
că iar încep să mă plâng, în realitate însă o duc binişor şi nu mă gândesc la
întreaga mea situaţie; fiecare porţiune de un ceas în cursul zilei îşi are
evenimentele ei.
Ieri am primit o scrisoare de la dl. Chirnoagă1 din Braşov; lui Cantonieru
îi e tare rău şi e în mare mizerie. Pensia nu i-a fost acordată şi trăieşte din
economii, mâncând o dată pe zi.
Vă rog scrieţi-mi ce mai faceţi, de vineri n-am avut nici o veste de la voi
însă îmi închipui că Geo e foarte ocupat acum cu reportajul lui.
Vă sărut cu dragoste, M. Blecher
Roman, vineri, 1 martie/1935/
Iubiţii mei Geo şi Elly, Vă scriu din noua mea locuinţă. Iată adresa unde
vă rog a-mi scrie: str. Costache Morţun 4, însă menţionaţi bine Costache
pentru că sunt mai mulţi Morţun cu nume de străzi.
E la capătul lumii; o linişte de ţară, un vânticel umed vine direct de pe
câmpuri; se aud trompetele de la regimente, însă mă simt bine. Sunt foarte
izolat însă sper că în curând voi veţi veni să mai animaţi puţin aceste tăceri. Vă
aştept cu toată dragostea. Casa e foarte plăcută, odăile luminoase şi în totul
este ceva proaspăt, viguros, clar, agreabil, care vă va plăcea mult.
În curând vor înflori cei 14 copaci şi va ieşi iarba.
Vă aştept cu dor şi drag, M. Blecher
1 Mihail Chirnoagă (1913-1948), ofiţer de infanterie, prozator şi publicist.
Roman, 4. III.1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc foarte mult că te-ai ocupat de
esseul meu| să-ţi spun drept, am impresia că prin citatele suprimata^ articolul
a câştigat în densitate, în conciziune. În tot cazul pot să te asigur că am avut o
mare bucurie; e cel dintâi esseu, al meu publicat1.
Iată acum toate „proiectele” mele literare: Exerciţiile nu le-am terminat;
cu o foarte mare voinţă ar fi putut apărea în primăvara aceasta însă m-am
temut că efortul de a scrid silit şi lipsa unei re-re-revizuiri ar putea să scadă
din caii -l tatea cărţii. Vreau să iasă ceva bun, aşa cum spui tu cu guraj plină,
din inimă. Mai am de transcris vreo 100 pagini (100 sunt gata), apoi voi lăsa
totul în pace vreo lună şi voi scria versiunea 3a care, poate, va fi definitivă: asta
prin iunie, iuliej aşa că Exerciţiile vor apare la toamnă.
Te rog scrie-mi dacă e bun acest „plan”, vreau să iasă] ceva într-adevăr
demn de încrederea pe care ai pus-o în minei Părerea ta mă importă mai mult
decât orice pe lume şi dacăj e adevărat că „scriem întotdeauna pentru cineva”
atunci] Exerciţiile sunt scrise pentru tine.
Între timp am intenţia să mai scriu câteva articole sau reportagii, ca până
la toamnă cetitorul să se mai loveascăJ de numele meu de patru-cinci ori.
Articolul asupra lui William Blake e gata, cred că e interesant, viaţa acestui
artist e plină de fatalităţi crunte şi de extasuri sublime. În plus] Blake a fost un
mare obsedat de ideea morţii şi mai ales de decorurile funerare şi prin aceasta
l-am simţit aproape del mine şi de unele preocupări din cartea mea. Încât sunt|
mulţumit de a fi scris articolul, chiar dacă nu e publicabil (a fost astfel pentru
mine un exerciţiu paralel cu celelalte).
Care este esenţa poeziei, art. cit.
Articolul e însoţit de o foarte bogată colecţie de reproduceri interesante.
Îţi voi trimite totul şi vei vedea ce-i cu el.
Poate însă că te deranjează să prezinţi tot mereu articolele mele la
„Vremea”, te rog scrie-mi şi dacă e aşa voi renunţa, înţeleg foarte bine că asta
te-ar putea plictisi.
Şi acum despre altele: îţi scriu din noua mea cameră, ţi-am anunţat că
m-am mutat printr-o carte poştală, mi se pare. E cât se poate de bine aici,
numai astă-noapte deodată s-a pornit un viscol teribil şi eu nu avusesem grijă
să încălzesc odaia de cu seară încât au îngheţat şi maţele în mine până
dimineaţa; m-a apucat pântecăraia de frig şi dureri îngrozitoare la vertebrele
bolnave. În fine, toată dimineaţa s-a făcut cald în odaie şi m-am dezgheţat,
acum sunt iar om ca toţi oamenii.
Camera de lângă mine vă aşteaptă pe voi: pe tine şi pe EUy; aş vrea să
staţi aici toată vara; chiar azi dimineaţă mama mea mi-a spus că „speră că Geo
Bogza să se simtă bine aici”.
Şi eu cred asta; viscol nu va mai fi şi alte inconveniente nu văd.
Toată lumea care vine aici admiră casa, grădina şi mai ales organizarea
pe care am impus-o din primele zile pentru ca totul să fie curat. E la marginea
oraşului însă e o locuinţă mult mai spaţioasă, mai luminoasă, mai plăcută
decât altele din centru.
În fine nu vreau să te plictisesc nici cu invitaţii prea insistente; gândeşte-
te însă că mi-ai face o mare, o nespusă plăcere să stai aici cu Elly câteva luni.
Totul este van, totul este fără importanţă, ceea ce contează în viaţă sunt
întâlnirile dintre prieteni, bucuria asta mipalpabilă ca aerul şi pe care „o
respiri” într-adevăr.
Cu dragoste mare te sărut pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 10.111.1935
Iubitul meu Geo Bogza, Până azi, marţi, n-am primit nimic de la tine.
Este mai mult de o săptămână de la ultima ta carte poştală. Cred însă că eşti
foarte ocupat acum, am cetit reportajul cu mahalaleleJ în „Tempo” de
duminică. Toată lumea se agită îngrozitoa aici în jurul războiului, de când cu
ultimele evenimente. Îţi trimit alăturat o schiţă, scrisă zilele acestea. Este
vorba, după cum spun, de o schiţă, deci de ceva scurt şi cât se poate del
concis. Poate o vei găsi publicabilă, nu ştiu. În acest caz aa vrea s-o dau la „Azi”
dacă ar primi-o. Vorbeşte dacă vrei] cu Petru Manoliu1 în această privinţă însă,
bineînţeles, daca nu-ţi plac aceste pagini atunci lasă totul baltă şi nu maij
vorbim de ele. Intenţia mea este să public o schiţă sau uri esseu, într-o revistă
care se prezintă voluminos, ca „Azi”; l mi se pare că ţi-am explicat eu pentru ce,
este pentru a trimitel cuiva în străinătate un exemplar.
În fine, acest lucru nu-i nici urgent, nici important.
 Îţi anunţ că am închiriat locul viran din dosul casei, ştiil tu poate care,
nu-i nici în dreapta, nici în stânga, ci drept în j spatele casei; acum e semănat
cu lucerna însă vom facm straturi cu flori şi voi deschide o uşă din antret, în
fund, prim tindă spre acest loc unde va fi o terasă ca să stau vara la umbră
bună (acolo e umbră toată ziua) şi ferit de muşte. Cred că e o idee bună. Când
veţi veni la mine – când?
— Veţi] găsi totul gata.
În oraş, dacă te interesează, sunt fel de fel de scandalu: în care este
amestecată şi madame Haymovici. Este u conflict între „ziarişti” şi partizanii lui
Jabotinski, în fine
1 Petru Manoliu (1903-1976): redactor şi director (1935-1937) revistei
„Azi”.
Furtună într-un pahar cu apă, au apărut şi diferite ziare şi pamflete
împotriva Dnei Haymovici, dar mi-e imposibil să pun mâna pe ele.
Cu sănătatea o duc bine acum, soarele acesta m-a înviorat puţin, mi-e
groaznic de frică la vară de căldură şi muşte.
Îţi mulţumesc pentru „Rampa”, aş fi vrut să scriu câteva rânduri lui
Mihail Sebastian, de mulţumire, însă în ziar nu este decât adresa atelierelor
tipografice.
În ceea ce priveşte proiectele mele literare despre care ţi-am scris încă n-
am stabilit nimic definitiv, îţi voi mai scrie despre asta.
Iată ce-aveam să-ţi spun azi. Te sărut cu dragoste, pe tine şi pe Elly, al
vostru, M. Blecher
P. S. Te rog scrie-mi dacă ai dat dlui Silviu Cernea1 o carte.
Roman, 15. IV.1935
Dragii mei Geo şi Elly, Cred că de Paşti vor fi reduceri pe calea ferată şi în
special mi se pare pentru Roman unde este staţia de oprire pentru băile
Strunga. Interesează-te, te rog, dragă Geo, şi vei afla că pentru Strunga
reducerea este de 50% însă nu ştiu începând de la ce dată şi dacă e aşa şi de
sărbători. Vă scriu toate acestea în speranţa enormă că veţi veni, însă dacă Geo
este peste măsură de ocupat n-aş vrea ca să-1 încurce Promisiunea de a veni.
Inutil să vă spun că vă aştept cu o nerăbdare imensă şi în fiecare zi îmi spun că
nu veţi veni
Silviu Cernea: ps. Lui Vasile Boldeanu, scriitor şi ziarist.
Pentru ca soarta să mă contrazică. Francezii numesc asta „faire la priere
du pauvre”.
Vă rog a mă ţine la curent cu procesul şi a-mi telegrafia! Îndată
rezultatul.
Vă rog a-mi scrie ce face Horia Bottea şi cum a trecutj examenul. Vreau
să-i scriu însă mă împiedică întrebarea asta]
Capitolul I din Exerciţii e gata bătut la maşină, pentru Paşti vor fi 5
capitole gata.
Cu dragoste mare şi dor, M. Blecher
P. S. Iartă toate ştersăturile şi stilul acestei cărţi poştalej am o zi proastă.
Roman, 5. V.1935
 Dragii mei, mult dragii mei Geo şi Elly, Ieri toată ziua am fost nespus de
trist şi n-am izbutit săi scriu un singur rând pentru ca să vă mulţumesc că aţi
venii la mine. Vă mulţumesc infinit, din inimă; a fost în urma voastră un gol
sfâşietor. Toată dimineaţa azi am fost enervat, iritat fără motiv, era senzaţia
organică a absenţei voastre! Vă rog gândiţi-vă să mai veniţi. Începând de ieri
am re-1 intrat în monotonia de toate zilele, însă începând de mâina mă pun
serios la scris pentru a isprăvi Exerciţiile.
Chiar adineoarea am trimis o prezentare fără entuziasm! A lui Lanoe la
„Frize”1. Totul e lipsit de interes afară del imensa dragoste ce o am pentru voi şi
ardoarea cu care vreauj
1 Julien Lanoe: Arta cu fructe de sticlă, „Frize”, An II, n. 5-6 din iunie-
iulie 1935, p. 5.
Să termin Exerciţiile. Încolo nimic nu contează şi rămâne pe „scara de
serviciu”.
Vă mulţumesc pentru carta poştală primită azi. Îmi pare bine că aţi ajuns
cu bine la Bucureşti.
Vă îmbrăţişez şi vă sărut cu drag şi dor, M. Blecher
Roman, 9. V.1935
Dragii mei Geo şi Elly, Vă mulţumesc că îmi scrieţi des.
Iertaţi-mă că nu pot face şi eu la fel; de câteva zile îmi este cam rău, am
un început de dizenterie, mi-am răcit stomacul cu o îngheţată. Doctorul a venit
şi mi-a prescris un regim extrem de sever. Tot ce am voie să mănânc este
cartofi, orez şi paste, nimic, nimic altceva. Îmi este interzis până şi laptele,
ceaiul, în fine, în afară de cele trei lucruri citate n-am voie absolut nimic. Ieri
am fost cuprins de o mare slăbiciune, azi îmi este ceva mai bine. Iertaţi-mă că
vă scriu toate mizeriile asta. Îmi pare bine că nu s-a întâmplat asta când aţi
fost voi aici, mi-ar fi părut rău şi m-ar fi necăjit să vă prezint o asemenea
comedie.
Cred că mâine să încep, puţin câte puţin, a mă alimenta ceva mai
consistent şi dacă nu voi avea neplăceri voi reveni repede la un regim normal
însă va trebui să evit multe lucruri.
E acum ora 10 dimineaţa, voi „mânca” ceva apoi mă voi culca, m-am
sculat în zorii zilei hărţuit de stomac.
Vă sărut cu dragoste şi dor mare, M. Blecher
Roman, 24. V.1935
Iubitul meu Geo Bogza, Iată ce se petrece aici şi cu mine de când nu ţi-
am scrisj E cald, îngrozitor de cald, dimineaţa stau puţin pe terasă şi apoi în
fund, pe platforma de lemn unde e mai răcoare] Căldura nu e deloc bună
pentru stomacul deranjat pe cârd îl am; mai sunt hărţuit încă în timpul zilei
însă nu chiar aşa ca înainte. In plus am voie să mănânc aproape de toate, măi
hrănesc cât mai bine şi mai substanţial ca să mă îndrept şi j să-mi revin în fire.
Iată acum ce este cu Exerciţiile. În liniei generală se poate spune că le-am
terminat în versiunea dintâil mai am câteva pagini de sfârşit de adăugat.
— Douăzeci – însă acestea sunt deja scrise şi le voi complecta şi transcrie
mai încolo, pentru moment îmi lipseşte „vibraţia” necesara pentru ele, este însă
o chestie de o zi sau două şi când ma voi simţi „posedat” le voi scrie dintr-o
singură trăsătură dd condei. Ultimele capitole le-am scris cam fără chef şi
poatd deocamdată lucrul acestea este vizibil; sper în revizuire însă, în schimb
m-am apucat să transcriu versiunea pentru ma şină (urmarea la ce ai cetit) şi
aici am satisfacţii intime des: de mari; nu ştiu ce va ieşi însă lucrez cu un fel de
bucuri care construieşte lucrurile cum trebuie. În anumite momen manuscrisul
el singur parcă se organizează şi se defineşte, eu retuşez pe ici pe colo şi îmi vin
în minte unele complec şi corecturi nebănuite când am scris întâia oară brut.
În fine tu vei vedea şi vei judeca.
Pentru ca să citeşti manuscrisul aş vrea neapărat să cite versiunea
pentru maşină. Este între aceasta şi ceea ce scris dintr-o dată o enormă, o
extraordinară diferenţă. Cr că într-o lună va fi gata căci lucrez cu înfrigurare şi
po de scris.
Te rog scrie-mi când ai putea veni, vino oricând însă dacă vii special
pentru manuscris te rog lasă-mă să isprăvesc copia pe care o fac acum. Cu
bătutul la maşină va merge apoi iute. În caz că nu va putea Carol să scrie
repede, voi da la un dactilograf profesionist.
În momentul de faţă îţi scriu cu inerţia pe care am căpătat-o scriind vreo
opt pagini la Exerciţii, am căpătat un fel de galop al condeiului.
Îţi dau ştiri de pe aici, ieri m-a vizitat un vecin al meu, cel care stă peste
drum, în casa aceea roză ca o bomboană fondantă, cu terasă mică. Îmi spune
că este poet şi că are „compuneri originale”, între altele şi o epopee naţională
română „Traianida”. E un băiat slab, destul de tânăr, cu patru copii, funcţionar
la serviciul tehnic. E formidabil cât se scrie; eu cred că toată lumea scrie sau a
scris; tatăl meu câteodată când scrie vreo scrisoare mai lungă îmi cere s-o
apreciez „ca stil” şi îmi spune „eu aş fi avut, cred, talent de romancier”.
În momentul de faţă e ora patru, Pintilie doarme în iarbă în grădină,
Olimpia este în bucătărie unde vorbeşte cu sora ei care a venit s-o vadă; câţiva
nori au început să acopere cerul, poate o să ploaie. Toată dimineaţa a fost o
căldură grozavă.
În cartea poştală pe care am primit-o azi îmi scrii că şi la Bucureşti e
cald; ar fi bine să pleci undeva la munte, eu aş vrea să vii la mine unde este
destulă răcoare, însă tu fă cum crezi că e mai bine. Poate tot ai să vii să stai
câteva săptămâni spre sfârşitul vacanţei, nu-i aşa? Te aştept cu nerăbdare pe
tine şi pe Elly, toată lumea vă. Aşteaptă aici, toată lumea vă iubeşte însă
nimeni ca mine.
Vă îmbrăţişez pe amândoi şi vă sărut cu dor şi dragoste, al vostru, M.
Blecher
Roman, 5. VI.1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi trimit alăturat o carte poştală de la
Chirnoagă1. Vei primi cred şi tu una. Întâmplarea pe care o povesteşte est”
profund revoltătoare şi cred că individul din Sibiu merită o straşnică punere la
punct. Te rog acum să-mi dai un sfat: îii primul moment când am primit
aceasta am scris câteva
13. VI. 1935/
Iubite domnule Blecher, îţi voi scrie acum o poveste care fără îndoială te
va dezgusta şi pa dta. Nu ţi-am putut scrie mai demult, pentru că s-au
întâmplat nişte chestia formidabile. Un tip din Sibiu, Pimen Constantinescu,
profesor, a scrii un articol abject împotriva mea, a lui Cantonieru şi a revistei
„Frize”! Eram făcut rând pe rând: prost, incult, prost crescut, homosexual,
canalia de rând, comunist şi se insinua că am mânjit valoarea literară a dlui
cpa Făeşeanu şi Valerian. Acest articol a fost trimis direct Corpului 5 Armată!
De-aici un scandal monstru (în articol eram numit: subit de vânătorii lungi/.
/interogaţii, declaraţii, memorii şi o provocare la duel, pe cară individul a
refuzat-o. Din toată această chestie care se lungeşte de zeca zile m-am ales cu
grave consecinţe: mai întâi fiecare şef e dator să mă pedepsească, interzicerea
oricărei activităţi literaro-publicistice, probabil un consiliu de disciplină (pentru
că am călcat ordinul de a nu publicau Aceste lucruri îmi iau rândul ca
avansare şi dreptul de examen la Şcoala de război şi altele. Revista mai apare
un număr, numai în redacţia luij Cantonieru, în care se va face un protest
contra procedeului nedemn al' prof. Constantinescu de la Sibiu. Nu ştiu
întrucât această chestiune aparJ gravă aşa cum am scris-o. Pentru că pentru
mine ea este aproape lipsit! De senz, într-atât m-a fţământat. Ceea ce vreau să
te rog şi pe mata estl următorul lucru: să-ţi dai adeziunea la acel articol
cuprinzător. Dacă vrei să ţi se trimită, scrie-mi repede, ca să câştigăm timp. Am
să-i scriu şi d-lui Bogza în această privinţă.
Nu ştiu dacă o să primească. Cu multă şi deosebită preţuire, M.
Chirnoagă rânduri pe care însă nu le-am trimis, pentru ca mai întâi să te întreb
pe tine ce trebuie să fac. Iată aceste rânduri: „Iubite domnule Cantonieru, Te
rog consideră-mă alături de dta în protestul împotriva abjectei delaţiuni a cărei
victimă este prietenul nostru Chirnoagă.
Procedeele poliţieneşti în general, şi mai ales în literatură, trebuiesc
înfierate cu toată revolta şi scârba pe care ele le inspiră.
Te rog transmite-i prietenului nostru întreaga mea simpatie şi
primeşte.”1 în cartea poştală a lui Chirnoagă îmi cerea să ader la articolul lui
Cantonieru; însă acest lucru nu-1 pot face atâta timp cât nu ştiu ce conţine.
Îţi spun drept că îmi este penibil să intru în asemenea „chestii” însă aici
este vorba de ceva grav, deoarece Chirnoagă va suferi consecinţe importante.
Mă întreb însă, pe de altă parte, întrucât iscălitura mea i-ar putea uşura lui
situaţia în faţa consiliului de disciplină, fiindcă acolo e tot nodul şi toată
drama.
Poate că mă vei crede laş că am aceste ezitări, şi, poate, dacă n-aş iscăli,
şi Chirnoagă m-ar crede la fel. În consecinţă sunt gata să iscălesc orice, pentru
a nu rămâne sub această acuzaţie şi chiar împotriva sentimentului meu intim
care ştii bine că dintotdeauna a fost împotriva oricăror polemici, certuri şi
„chestii”.
' Textul a apărut în „Frize”, An II, Nr. 5-6 din iunic-iulie 1935, p. Precedat
de următoarea notă: „Scrisoarea d-lui M. Blecher, tânărul? J distinsul poet şi
esseist trimisă redacţiei în cazul lui N. C.” încă la Braşov polemicele din „Frize”
mi s-au părut! Deplasate. E ceva curios cu revistele din provincie, îndată ce
apare una la Turnu Măgurele vine o revistă din Caracal] şi o „atacă”, pe urmă
se amestecă şi una din Orăştie şi pa urmă se bagă în ceartă şi „Viaţa literară”
din Bucureşti (inevitabil) şi încep certuri şi înjurături inutile până ce sa găseşte
la Sibiu unul mai „enervat” care o face „lată răul şi iată din astfel de fleacuri un
băiat bun şi serios ca Chirnoagă are de suferit urmări grave.
Pentru oamenii ăştia a scrie e o continuare a jocului da pietre din
copilărie; nici o problemă interesantă nu-i pre-l ocupă ci doar să spargă capul
celui din „banda” adversă (şi măcar de s-ar certa pe teme serioase, pe chestii de
idei). Iân fine iată-mă în cea mai mare încurcătură, prins în trei un elementar
simţ de prietenie şi solidaritate şi repulsiunea pentru polemici şi certuri. Îţi
scriu ca să te rog să-mi dai uii sfat însă destul de repede, te rog mult, pentru a
putea răspunde la timp.
Cu sănătatea o duc mai bine zilele acestea. Te rog daca poţi vino la
sfârşitul săptămânii, sunt atâtea zile de sărbătoarJ şi îmi va face o plăcere
imensă vizita ta.
Te sărut cu drag, M. Blecher
Te rog predă-i lui Elly sărutări şi toată dragostea mea prietenească.
Roman, 5. VI. 1935
Dragul meu Geo Bogza, îmi pare rău că n-ai venit însă mă cam aşteptam
ca să n poţi părăsi ocupaţiile tale. Ştiu că eşti acum foarte ocupat!
Ar fi bine însă să pui la punct totul şi să pleci cât mai repede la munte.
Cu sănătatea n-o duc încă prea bine, ţin regim sever, e o afacere care nu se
termină într-o lună-două, îmi spune doctorul că va trebui să ţin încă mult timp
acest regim. Caut să-mi prepar mâncăruri permise mai variate, însă tot e greu
de suportat. Poate săptămâna viitoare vei fi aici şi îţi voi ceti tot manuscrisul.
Cred totuşi că bătut la maşină e mai compact, mai aproape de ceea ce am vrut
să spun. Cred că până într-o lună jumătate maximum va fi în întregime scris la
maşină. Îţi scriu pe o căldură agasantă, va ploua poate azi şi atmosfera e
apăsătoare. În general însă e răcoare şi nu prea sufăr de căldură. În odaia mea
e răcoare şi pe terasă de la 4 în sus este soare, aşa că stau afară până seara
târziu, în fiecare dimineaţă de asemenea ies în grădină, în fund.
Te sărut, sărutări lui Elly, vă îmbrăţişez pe amândoi cu dragoste, M.
Blecher
Roman, 11. VI.1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc pentru lunga ta scrisoare şi carta
poştală de azi. Ieri dimineaţă, înainte de a şti răspunsul tău am expediat la
Braşov pentru publicare textul de câteva rânduri pe care ţi l-am comunicat, va
apare cred odată cu protestul 'ui Cantonieru. Era poate mai bine, şi aş fi vrut,
să nu mă amestec însă, pe de-o parte, chestia e gravă şi, pe de altă Parte, m-ar
fi ros conştiinţa să tac cu totul; totuşi nu văd care Va fi utilitatea adeziunii
mele. Trebuie scris energic şi eu n”ani spirit polemic şi, în plus, aş vrea până la
toamnă să nu intru în polemici cu nimeni. Ca şi tine însă, aşa cum ţi-ard scris,
consider totul odios la culme şi revoltător.
Îmi pare grozav de rău că trenul în care trebuia să vii a fost atât de
îmbâcsit cu lume, mi-ar fi făcut imensă bucuria vizita ta. Cred acum că vei veni
cu Elly mai înspre vară şi veţi sta aici mai mult timp, atunci va fi gata poate]
manuscrisul, mai am mai mult de trei sferturi de transcris]
Totul aici este cum ştii. Câteodată, rar, vine să mă vadă judecătorul
Popovici.
 Te rog scrie-mi ce ai decis pentru la vară.
Îţi mulţumesc încă o dată pentru toate, infinită dragoste] şi prietenie lui
Elly, te sărut, M. Blecher
Roman, 15. VI.1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc nespus pentru interesul ce ţi l-ai
dat cu] Blake1; azi-dimineaţă când l-am văzut atât de frumos ani avut o imensă
bucurie, cum n-am mai avut (în aceeaşi măsură) şi la alte articole apărute.
Înţeleg acum ezitările talej de la început şi găsesc pe Blake cam slab, cred că
sunt] capabil de lucruri mai bune.
Zilele acestea mi-a venit o idee formidabilă: am în minte] câteva subiecte
de esseuri extraordinare pe care le cos şi le descos în cap de mult, însă care nu
pot merge la „Vremea'] pentru că cer spaţiu mare, zeci de pagini, iată deci ce
amj decis: le voi scrie tot acum vara şi le voi face să apară îfll
1 M. Blecher: William Blake – vizionar genial.fi chinuit, „Vremea”! An VIII,
nr. 392 din 16 iunie 1935, p. 5; şi în M. Blecher, Vizuinct luminată, ed. Cit., p.
255.
Volum puţin timp după Exerciţii. Îţi repet că subiectele sunt interesante
şi mă voi căzni să le tratez foarte bine, cu mare atenţie. Va fi „coup sur coup”
două volume unul după altul.
Esseurile sunt filosofice, însă cu nuanţă de stânga (totuşi fără a fi
politice, înţelegi).
Cu Exerciţiile merg bine, cred că voi isprăvi până în august totul.
Îţi mulţumesc încă o dată pentru toate şi te sărut cu dragoste, M. Blecher
Dragă Elly, Ceasul pe care mi l-aţi adus voi încep să-1 iubesc din ce în ce
mai mult, e cum nu vă închipuiţi de frumos. Cifrele albastre îşi schimbă
culoarea în timpul zilei şi sunt splendide; acum am curăţat masa de lângă
mine, pe care stăteau o mulţime de lucruri inutile şi n-am lăsat decât ceasul
care stă singur în mijlocul mesei.
În scrisorile precedente am uitat să-1 rog pe Geo ca atunci când va veni
la mine să aducă cu el radiografia pe care a făcut-o, s-o văd şi eu; eu nu sunt
medic însă până acum mi-au trecut prin mână câteva zeci de radiografii şi le
„citesc” cu multă uşurinţă.
Cred că doctorul care a spus că e ceva suspect ori nu e specialist ori a
exagerat mult pentru că de obicei se văd clar lucrurile suspecte şi se pot defini
imediat, de unde concluzia mea este că Geo n-are nimic la spate. Poate într-
adevăr o mică scolioză din cauza înălţimii însă asta au toţi oamenii înalţi,
aproape fără excepţie.
Cu dragoste şi dor mare, M. Blecher
Roman, 22. VI.1935
Iubitul meu Geo Bogza, Chiar acum am primit mandatul tău postai de
1000 lei] Iţi închipui cred bucuria şi surprinderea mea. Este într-adevăl excesiv
de frumos din partea dlui Donescu1 şi dintr-a ta cară desigur te-ai interesat ca
mandatul să existe şi să pornească] Iţi mulţumesc infinit; deasupra chestiunii
de bani este o chestia de „admisiune oficială” care este în întregime opera ta şi
pentru care niciodată nu-ţi voi fi îndeajuns de recunoscători
 Ştiu că nu-ţi plac asemenea mulţumiri însă fără tine aş fi continuat să
vegetez în cel mai execrabil şi mai obscul anonimat, îmbuibat de visuri absurde
şi de dadaismJ învechite. Ţie îţi datorez înainte de toate organizarea meâ şi apoi
posibilităţile de publicare. Este ceva ce se numeştd „sensul vieţii”, iartă-mi
cuvântul acesta mare, şi tu ai dat ua sens „vieţii” mele.
Câteodată mă apucă un fel de frenezie de iubire şi da recunoştinţă, aş
vrea să-ţi scriu scrisori interminabile şi numai teama că te voi inoportuna mă
împiedică s-o fac. 1
Toate acestea sunt scrise şi pentru Elly. Ea participă la bucuria mea cu
puritatea, bunătatea şi simplicitatea ei cărei sunt mai presus de ale tuturor din
lumea asta.
Vă sărut pe amândoi, cu dragoste, cu dor, cu căldură, 1
M. Blecher
1 CA. Donescu, director literar al ziarului „Vremea” (1928-1938; 1940-
1944).
Roman, 25. VI. 1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc că mi-ai scris, vroiam să-ţi
telegrafiez. Ţi-am scris şi la „Vremea”, cred că ai primit. În acest moment
aşteaptă maseurul carta poştală şi îţi scriu în grabă. Ieri, alaltăieri, a plouat şi
m-am mai răcorit.
Toată săptămâna trecută am încercat să fac ceva şi n-a mers, eram prea
abrutizat de căldură. Citesc cu mare, imensă satisfacţie, toate articolele tale din
„Tempo”; mă întreb ce-ai scrie dacă n-ar fi cenzură: ar fi teribil. Toată lumea
citeşte „Tempo” şi te urmăreşte cu atenţie; devii în fiecare zi mai popular şi faci
ca să răsufle oamenii mai din fundul pieptului. Treburile au ajuns prea
complicate şi mârşave şi trebuie să mai dăm drumul clocotului, că altfel
plesnim cu toţii.
Te sărut pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 30. VI. 1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc foarte mult pentru coupe-papierul
trimis prin judecătorul Popovici care mi 1-a adus ieri. Este într-adevăr splendid
şi ca tot ce vine din partea ta îmi face o enormă plăcere însă te rog mult nu mai
cheltui bani pentru mine. Coupe-papierul este nu ştiu cum „înrudit” cu ceasul
prin calitatea materiei: e aproape acelaşi oţel cromat. Încă o dată îţi mulţumesc
mult.
Zilele trecute am fost cam necăjiţi din cauza unor complicaţii de sinusită
care s-au ivit la un ochi la mama mea, în acelaşi timp s-au constatat şi nişte
polipi în nas (crescuţi subit) de care a trebuit să fie operată pentru a se face
sondaj el în ochi. În fine acum e complect restabilită, însă a avut multţ de
suferit şi a răbdat totul cu un calm admirabil.
Pentru „Vremea” nu voi trimite nimic fără ca să vezi şij tu, deci amân
totul pentru septembrie, când te vei întoarce J dealtfel nici n-am pentru
moment vreun esseu gata scris Jân luna august este aici bâlciul despre care ţi-
am vorbit! În atâtea rânduri, ar fi bine şi te rog chiar mult de tot să viii cu Elly
aici, la Roman, la această dată. Este chiar la începutufl lunii, te rog ca în
aranjarea vacanţei să ţii seama şi de voiajuB acesta aici. Îţi închipui câtă
plăcere aş avea. Te rog ţine-mă| la curent cu deplasările voastre.
Iartă-mi această carte poştală puţin insipidă.
Te sărut pe tine şi pe Elly, Cu dragoste al vostru, M. Blecher
Roman, 7. VII.1935
Dragii mei Geo şi Elly, Zilele acestea a fost mai răcoare, a plouat, era
foarte] plăcut aici, îmi pare rău că nu eraţi şi voi. În fund, în camera treia unde
erau nişte statui de lut, e multă umbră şi am aranjaţi această cameră pentru
voi când veţi veni aici. În grădina copacii sunt plini de cireşi şi vişine, flori mai
puţine, nu ştii de ce n-au crescut, însă tot sunt destule. Cred că nu voi scrie J
esseurile, nu prea am subiecte bune, poate totuşi că voi găsi,! Voi vedea. Trec
prin momente de mare criză cu privire 14 Exerciţii; sunt chiar disperat
câteodată (ieri seara a fosl teribil) că nu vor ieşi cum vreau şi altă dată mi se
pare cal totuşi au o valoare, eu nu ştiu nimic în această privinţă, scriul ca un
orb. Vă rog să nu mai vorbim despre aceasta până nu voi termina. În afară de
scris viaţa mea n-are sens, e haotică, e vagă şi fără interes, oamenii pe care îi
văd sunt stupizi, banali şi nu-s posedaţi de nici o pasiune, morţi în timpul
vieţii, mai ales toţi aceşti burghezi nesuferiţi pe care îi cunosc atât de bine şi
despre care, dacă mă vor ajuta puterile, aş vrea să scriu ca să-i usture, un
roman, de exemplu.
Iertaţi-mă pentru aceste divagaţii personale şi intime.
Vă sărut pe amândoi, vă iubesc, când sunt foarte disperat voi mă
consolaţi, mă gândesc că existaţi, că nu-i deci totul pierdut.
Vă sărut, M. Blecher
Roman, 19. VII.1935
Iubiţii mei Geo şi Elly, îmi pare nespus de bine că vă place la Balcic şi că
aţi găsit cameră bună. Ce n-aş da să pot merge puţin la mare! Îmi amintesc cu
infinită nostalgie de anii petrecuţi la Carmen-Sylva şi la Berck, mai ales la
Berck unde oceanul era murdar, cenuşiu, ca o apă cu leşie, dar răcoritor şi cu
ceva plin în el, care satisfăcea.
Vă anunţ că mi-am cumpărat, în fine, un mic aparat de di „Columbia”
excelent, „un Radio e un prieten în casă”.
Zilele acestea am avut prin el ştiri de la voi: speakeriţa a anunţat că la
Balcic duminică noaptea a fost foarte cald, 19°C, iar luni a anunţat la cronica
săptămânală articolul lui °eo din „Vremea”. '
Cu sănătatea o duc mai bine. Plouă întruna şi e răcoare, e minunat
pentru mine care sufăr îngrozitor de căldură. Cred că în luna august va veni
aici prietenul meu Wauquier dirn Franţa care va sta două săptămâni, fiind în
trecere spra Grecia unde va ocupa, mi se pare, o catedră de franceză. Toate
celelalte bune, „eu n-am început încă să joc tenis” dan poate că va veni şi asta.
E ora 7 dimineaţa, sunt cam adormit şi după ce voi beai ceaiul mă voi
culca din nou.
Vă îmbrăţişez, iubiţii mei, vă sărut, aştept să vă revăd, M. Blecher
; Roman, 23. VII.1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc pentru rândurile tale tonice,
revifiante de astăzi, tu nu ştii poate câtă energie şi reconfort îmi aduc vorbele
tale, sunt ca o transfuzie de sânge bun, viu. Cu Exerciţiile mai trebuieşte încă
aşteptat, puţin, nu mult, şi sper – nu sunt sigur, vom vedea însă sper – că vor fi
demne de încrederea pe care o ai în mine.
Ieri am comis o mică indiscreţie la adresa ta neştiind ca n-ai scris
nimănui unde eşti la Balcic: i-am spus lui Hay unde să-ţi scrie.
— Ar vrea să ia el camera voastră de la 1 august încolo, auzind cât e de
bună. Îţi va scrie poate azi.
Încolo toate bune, vine bâlciul, vine Wauquier, aparatul de Radio merge
bine însă nu ascult mult.
În grădină la mine fructele s-au copt, sunt vişine delicioase şi caise din
care voi face marmeladă şi vă voi trimit^ şi vouă să gustaţi. Mai sunt mere, pere
şi smeură.
Te sărut pe tine, o sărut pe Elly, cu multă, infinită drago”
M. Blecher
Roman, 29. VII.1935
Iubiţii mei Geo şi Elly, Vă mulţumesc pentru telegrama voastră
emoţionantă, mă gândesc la voi nespus de mult şi aş vrea să ne revedem cât
niai curând. Toamna va fi plăcut la Roman, vom face focul în odaie, vom sta de
vorbă, vom bea ceaiul, afară va ploua; voi constituiţi filmul cel mai interesant
pe care-1 văd zilnic cu zeci şi sute de detalii.
Când Geo va fi la Bucureşti, îl rog să treacă pe la „Vremea” unde i-am
scris o carte poştală.
Vă îmbrăţişez şi vă sărut cu dragoste multă, M. Blecher
Roman, 4. VIII. 1935
Iubiţii mei Geo şi Elly, Vă scriu la Bucureşti, unde cred că vă găsesc,
această carte poştală.
Vă mulţumesc pentru veştile ce mi le daţi; chiar acum am primit o carte
poştală de la voi. Când veţi fi instalaţi la Braşov vă rog a-mi trimite adresa. Vă
anunţ că prietenul meu Wauquier a venit – e aici de marţi – mi-a adus câteva
albume splendide, artistice, cu reproduceri de la expoziţia de artă italiană care
e acum la Paris. Îi place foarte mult cum e aici.
Toate sunt bune, cred că voi isprăvi Exerciţiile până la sfârşitul lunii. În
acelaşi timp scriu şi un lung esseu despre Kierkegaard1 ca să-1 am gata. Îl am
în cap de multă vreme
Conceptul repetiţiei la Kierkegaard, „Vremea”, An IX, nr. 431 din martie
1936, p. 11; şi în M. Blecher, Vizuina luminata, ed. Cit., p. 267.
Însă nu este pentru „Vremea” fiindcă este prea lung; îl trimite poate la
Braşov ca Geo să-1 citească.
Vă sărut cu multă şi profundă dragoste, M. Blecher
Roman, 7. VIII.1935
Iubitul meu Geo Bogza, în fine, după o aşteptare de o săptămână primesc
azi câteva rânduri de la tine. Îţi trimit alăturat textul1, aşa cuni îmi scrii. Te rog
înarmează-te cu spiritul critic cel mai sevea pentru a-1 ceti şi nu-mi rezerva
nici o indulgenţă; sper că vm rezista acestui examen.
 În totul, textul a ieşit mult mai scurt decât vroiam, o sută de pagini de
maşină. Poate însă că tot va fi posibil să sel scoată din ele, cu un tipar mare,
două sute de pagini de cartel
Iată acum, în ceea ce priveşte întrebarea ta dacă îl credl definitiv. În
principiu, bineînţeles că nu, însă în realitate arm stat aplecat asupra acestui
manuscris atâtea zile şi 1-arnl modificat de-atâtea ori, încât aş vrea să nu mă
mai ating dej el. Însă ştiu că orice lucru este perfectibil şi transformabil încât
dacă în unele locuri vei găsi ceva ce nu merge voi îndrepta, fie lipind peste text
o fâşie de hârtie, fie înlocuinci toată pagina. Este evident că e vorba aici de
schimbări d” text – corecturile pentru sintaxă, improprietate de termenii
obscuritatea frazei ori incoherenţă (ca de pildă să spun lai începutul capitolului
că e primăvară şi apoi că e toamnă)! Trebuie în orice caz să mi le semnalezi. În
această privinţei
Probabil Exerciţii, devenit întâmplări în irealitatea imediata.
Te rog chiar să fii foarte atent pentru că se poate întâmpla, să fi avut m
cursul scrisului unele scăpări de vedere.
În fine, concluzia: manuscrisul este susceptibil de schimbări, dar în linii
generale aş vrea să-1 păstrez cum este şi mai ales să apară în toamna asta. E
dorinţa mea cea mai arzătoare.
Cu mare nerăbdare aştept răspunsul tău şi te îmbrăţişez cu drag, pe tine
şi pe Elly.
M. Blecher
Roman, 13. VIII.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi scriu înainte de a avea adresa ta, îndată ce am
primit cartea ta poştală de luni. Inutil să te scuzi, eu însumi sunt necăjit şi
hărţuit de o mulţime de lucruri care mă exasperează peste măsură şi mă
împiedică să-ţi scriu mai des. În primul rând, căldura excesivă care mă
distruge, mă enervează, mă înnebuneşte. Vine apoi stomacul care nu mă lasă
în pace, apoi nopţile de insomnie, dorinţa de a termina cartea, în sfârşit, dragul
meu Geo Bogza, sunt într-o situaţie infernală pur şi simplu şi abia aştept
toamna ca să mai răsuflu.
Iartă-mă pentru aceste oribile lamentaţii. Ce să fac? Cui să spun toate
acestea? Într-o noapte, de exasperare, mi-am rupt hainele de pe mine; credeam
că explodez, a trebuit să Jau calmante şi să ţin mâinile în apă rece ca să mă
mai liniştesc puţin; trec printr-o perioadă foarte proastă.
În privinţa Exerciţiilor, am terminat totul şi nu-mi rămâne decât să
transcriu pentru maşină; mai am de transcris extrem de puţin, chestia asta
aşadar nu contează deloc. Ceea ce mă tracasează este că nu ştiu ce-am scris,
nu ştiu dacă este bun sau rău, sunt zăpăcit de ideea că am isprăvit şi că n-am
pi tot ce vroiam. Imposibil însă să mai scriu.
Îmi spui că vrei oricând să vii, să citeşti; îţi mulţumes infinit. Poate la 1
septembrie totul va fi gata, poate însă ma târziu, pe la 15; nu voi întârzia prea
mult.
Iartă-mă pentru scrisoarea aceasta exasperantă, inutilă, stupidă.
Te sărut pe tine şi pe Elly cu multă dragoste, M. Blecher
Roman, 18. VIII.1935
 Dragul meu Geo Bogza, în fine căldurile s-au mai potolit şi mă simt mai
bine. În privinţa Exerciţiilor pot să-ţi dau detalii mai precise, cred că vor fi gata
scrise la maşină pe ziua de 15 septembrie. Îmij scrii că vrei să rămâi o lună la
Râşnov, e tocmai bine şi astd se acordă minunat cu data ce ţi-o indic mai sus.
Când te vei întoarce deci la Bucureşti vei putea veni şi la Roman, bineînţeles
dacă nu vei fi prea ocupat şi vei avea timp; eu te voi aştepta cu infinită dragoste
şi nerăbdare împreună cd Elly. Este prea târziu 15 septembrie oare? Te rog
scrie-mi. J îţi trimit alăturat o scrisoare pe care am scris-o într-un moment de
descurajare.
Te pot anunţa că între timp mă simt mai bine atât fizi-j ceste cât şi cu
privire la scris.
Totul aşteaptă acum avizul tău, am scris azi câteva! Pagini de care nu
sunt prea nemulţumit.
Îmi pare bine că vă simţiţi minunat la Râşnov şi vă doresc cea mai calmă
vacanţă posibilă.
Te sărut pe tine şi pe Elly, vă îmbrăţişez cu dragoste şi vă aştept, M.
Blecher
Roman, 22. VIII.1935
Dragii mei Geo şi Elly, Ieri v-am expediat un mic pachet cu câteva lucruri
făcute de Olimpia. Vă scriu aceasta pentru că se poate întâmpla ca între timp
să vă fi mutat din Axente Sever şi să nu ştiţi de el; adresa voastră o am de
săptămâna trecută şi de atunci n-am mai avut nici o ştire.
Dragul meu Geo Bogza, Te rog ceva foarte mult, dacă se poate, când vei fi
la Braşov, cumpără-mi te rog 50 plicuri albe, aşa cum am mai avut, lucrul nu-i
urgent încât poţi să le cumperi când vei pleca spre Bucureşti, dacă te vei
întoarce prin Braşov, nu ştiu deloc unde e Râşnov, deşi am auzit vorbindu-se
de această localitate.
Toată noaptea a plouat, e acum răcoare, admirabil.
Vă rog iertaţi-mă pentru scrisul acesta fără relief.
Vă sărut cu dragoste, M. Blecher
Roman, 29. VIII.1935
Iubitul meu Geo Bogza, în fine Exerciţiile sunt pe isprăvite. Cred că
duminică 1 septembrie vor fi în întregime bătute la maşină, cu alte cuvinte
manuscrisul va fi gata. Iată ce m-am gândit: n-ar fi bine oare să ţi-1 trimit la
Râşnov imediat şi tu să-1 citeşti acolo în linişte? Îmi scriai că stai acolo cam
până la 15 sepj tembrie, ai avea deci şi timpul şi calmul necesar, bineînţeles]
dacă nu eşti foarte ocupat cu reportajul din Cadrilater.
Când vei isprăvi de citit vei veni, dacă poţi, la Roman şi vom aranja totul
în legătură cu apariţia.
În tot cazul eu nu risc nimic expediind manuscrisul prin] poştă pentru că
mai am o copie.
Te rog, aşadar, scrie-mi ce crezi despre asta.
Cu multă dragoste pentru tine şi pentru Elly, al vostru, M. Blecher
Roman, 16. IX.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc nespus pentru emoţionanta ta
telegramă, îţi mărturisesc că deşi am primit-o în cursul după-amiezii, am cetit-
o şi am recitit-o până noaptea târziu, extraordinarj de mişcat şi fericit. E pentru
mine cel mai important că ţi-a] plăcut ţie, restul acum nu mă mai interesează
în acelaşi grad. J Iată acum ce-aş îndrăzni să te rog: să vii cu Elly la minei
pentru mai multe săptămâni, am nevoie de voi ca de un] balsam, mai ales
acum că sunt foarte deprimat din cauza unor! Complicaţii ale bolii.
Te rog fă tot posibilul să-mi satisfaci imensa mea dorinţă.
Erau doua lucruri pe care le aşteptam, întâi să-ţi placa Exerciţiile şi al
doilea să vii la mine; primul s-a realizat şi aştept acum al doilea.
Cu multă, multă dragoste
M. Blecher
Roman, 17. IX.1935
Iubitul meu Geo Bogza, Cu adâncă emoţie am cetit scrisoarea ta plină de
caldă înţelegere şi mare dragoste. Pentru mine rândurile tale sunt vitalizante,
îmi dau curaj şi impuisiuni noi.
Bineînţeles, poţi să dai manuscrisul să-1 citească Pompiliu
Constantinescu, poate chiar şi Mircea Eliade, cum crezi.
Pentru titlu sunt de acord cu tine că ÎNTÂMPLĂRI e mai bun, deci îl
adopt.
Te sărut cu dragoste multă pe tine şi pe Elly, Blecher
Roman, 23 JX.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi scriu în grabă, masseurul aşteaptă şi nu vreau
să-1 ţin prea mult.
Îţi mulţumesc pentru interesul ce-1 porţi ÎNTÂMPLĂRILOR ÎN
IREALITATEA IMEDIATĂ, titlul rămâne acesta definitiv.
În privinţa formatului îmi convine cel al Alchimiei Asiatice, numai cu mai
puţine rânduri pe pagină, 28 cel mult, în loc de 35 sau, poate, tipărit cu o literă
mai mare, ca de pildă aceea cu care e scris Capitolul I, la „Cuprins”, Capitolul II
vezi la urmă la cartea lui Mircea Eliade. Este tot ce-aş avea de spus în această
privinţă. Cea mai mare dorinţă pe care o am este ca să apară încă în toamna
asta. Îţi voi explica verbal de ce este asta atât de importani şi vei vedea şi tu că
am dreptate.
Te rog fă tot posibilul să vii la 1 octombrie, poate că ai putea scrie
reportajul pe care îl vei face la mine, vei vea toi calmul necesar, te asigur.
Te sărut mult pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 27. IX.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi scriu foarte puţin şi foarte greu; sunt chinuit
îngrozitor de nişte hemoroizi ce mi-au ieşit din cauza poziţiei mele culcate; stau
tot timpul cu comprese de apă caldă la şezut; nici de urinat nu pot, că se nasc
contracţiuni foarte dureroase, în fine, mizerii.
Îţi mulţumesc că te interesezi atât de mult ca să apară cartea la timp. Pot
să-ţi trimit suma cerută, dacă este nevoie] telegrafiază-mi. Când vii la Roman?
Ştii vreo dată precisă? Iată, aş vrea să te rog mult ceva, care de altfel este inutil
să ţi-o spun, fiindcă vei avea singur grijă, este vorba de condiţiile tipăririi, aş
vrea să fie cât mai bune, cât mai avan-; tajoase pentru mine. Când ai fost aici
ai înţeles cum stal chestia, pot să obţin banii pentru tipărire însă cu cât vor fi
mai puţini va fi mai bine; eu „n-am curajul” ca să mai cer bani acasă, deşi mi
se dau. Cea mai mare bucurie a mea ar fi să se vândă cartea şi asta nu pentru
mine ci pentru prestigiul meu de om „care n-a câştigat un ban în viaţa lui”.
Toate acestea eu le consider îngrozitoare fleacuri şi burghezisme stupide însă
nu tot astfel le consideră şi cei din jurul meu. În fine, am în tine toată
încrederea; mă exprim prost, a avea încredere în cineva înseamnă a „risca” ceva
în baza anumitor considerente excelente, există însă şi un fel de încredere care
nu trebuie să poarte acest nume, e de exemplu aceea pe care o am eu în
părinţii mei; în ei n-am încredere, în ei „cred” şi tot astfel în tine.
— Încrederea este ceva vag, un sentiment supus controlului, înţelegi?
Există ceva mai tare decât simpla încredere şi fluidul acesta mă stăpâneşte
pentru tine din cap până în picioare. Iartă-mă că-ţi dau un exemplu: când viţa
se sprijină de zid este vorba de încredere sau de ceva infinit mai vital, mai
esenţial? Şi eu mă sprijin de tine.
Iartă-mi aceste divagaţii, trebuie să am febră. Îţi mulţumesc mult pentru
tot ce faci pentru mine şi te sărut mult pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 3. X.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi trimit azi prin mandat poştal pentru aconto lei
8000, vei face cum vei crede mai bine şi vei stabili condiţiile. Esenţialul este să
se apuce de lucru şi să nu dureze prea mult tipăritul; vezi te rog dacă este
posibil să apară încă în toamna aceasta, peste o lună.
Cu mare nerăbdare aştept vizita ta. Cu sănătatea şi cele ce ţi-am scris
îmi merge mai bine zilele acestea.
Te aştept, te sărut cu drag, sărutări lui Elly, o aştept şi pe ea, M. Blecher
Roman, 15X1935
Dragul meu Geo Bogza, Te rog ţine-mă la curent cu toate tratativele şi
mersul cărţii. Iartă-mă că te inoportunez; în fiecare zi aştept poşta] cu infinită
nerăbdare; asta nu înseamnă însă că nu-mi dau] seama cât eşti de ocupat şi
cât timp preţios îţi iau chestiile! Mele. Ceea ce faci pentru mine este un lucru
deasupra! Oricărei înţelegeri omeneşti, nimeni nu este capabil del atâta
ataşament pentru cineva şi de atâta bunăvoinţă.
Toate acestea le ştii ca şi mine şi ştii de asemenea că fără] ajutorul tău n-
aş putea face nimic.
Îmi pare rău că voiajul în Bucovina devine improbabil,! Eu totuşi sper
încă.
Iartă această carte poştală de nerăbdare, tu care lei înţelegi pe toate vei
înţelege şi asta.
Te sărut mult pe tine şi pe Elly şi doresc nespus să vă văd, 1
M. Blecher
Roman, 19X1935
Iubitul meu Geo Bogza, în fine azi, veşti; le aşteptam cu o nerăbdare şi o
nervozitate care în ultimul timp din cauza mai multor exasperări luaseră forma
unei obsesii. Condiţiile de tipărire pe care mi le comunici le accept; voi avea
banii oricând şi îndată ce voi avea corecturile (sau poate e mai bine ca să le faci
la Bucureşti pentru a nu se pierde timp) deci îndată ce-mi vei I cere îţi pot
trimite încă 8000 lei apoi restul însă te rog anunţă-mă cu 2-3 zile înainte ca să-
1 pot avertiza pe tatăl meu; el îmi dă banii, am vorbit cu el şi nu încape nici o
îndoială în această privinţă.
În privinţa modificărilor, iată alăturat care ar fi aspectul paginei I1 cu
supresiunea pasagiilor ce te jenează; poate că paragraful care începe cu
„Senzaţia de depărtare.” şi continuă încă cinci rânduri.
— Înainte de „teribila întrebare” – ar putea fi păstrat, în cazul acesta
adaugă-1 pe hârtia mea. Cât priveşte (agentură & comision) paranteza indică
tocmai necesitatea în care s-a găsit „autorul” de a da un amănunt lămuritor şi
pe care ar vrea el însuşi să-1 evite; dacă din tot ce-i scris mai departe detaliul
acesta rezultă de la sine şi dacă crezi că suprimarea lui nu poate stânjeni
înţelesul general, atunci taie-1.
Te rog mai scrie-mi următoarele: ce crede Pompiliu Constantinescu şi ce
ţi-a spus el despre manuscris. Îmi face impresia că nu i-a plăcut; văd că eviţi
acest subiect cu îngrijire, în privinţa „reclamei”: eu nu mă pricep însă cred că s-
ar putea începe a anunţa, în „bazarul” ziarelor care se ocupă de literatură. În
„Vremea” ar fi excelent dacă s-ar putea, ca anunţul lui Călugăru, însă mi-e
teamă că vei întâmpina dificultăţi mari. Cartea mea face figură de „parent
pauvre” la editură, este doar „tolerată” în mijlocul celorlalte strălucitoare
lucrări, nu-i aşa?
1 Pagina I-a
Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată
să nu mai ştiu nici cine sunt, nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii
mele de departe ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină.
Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu
forţe egale.
În clipa următoare identitatea mea se regăseşte şi odaia îmi apare de-o
prospeţime ce n-a avut-o înainte.
Teribila întrebare „cine anume sunt” trăieşte atunci.
Zilele trecute am primit o scrisoare de la Sandu Hay care' îmi spune că ar
putea anunţa cartea în „Zorile” şi „Adevărul” I însă îmi repugnă profund să
apelez la el şi tocmai acum când i-am scris câteva rânduri amare. Cred că dacă
l-ai ruga pd Traian Şelmaru1, el s-ar ocupa poate cu pricepere şi discreţie.!
Pentru „Vremea” n-am nimic gata; îţi voi trimite totuşi mâine, poate, un
esseu.
Te rog scrie-mi dacă să colaborez la „Azi”, ştiu că este o revistă de dreapta
însă au publicat Const. Micu şi I. Biberii esseuri de stânga; îmi trebuie un
articol publicat într-o revista voluminoasă pentru a-1 trimite în străinătate.
Cred că mi înţelegi.
Îţi mulţumesc încă o dată pentru toată osteneala şi grijile] ce le ai cu
cartea mea; dacă îţi trebuie 500 lei pentru] cheltuieli mărunte, aperetive şefului
de atelier şi bacşişuri! Ca lucrurile să meargă mai repede, îţi pot trimite; eu nu
ştiul deloc cum se procedează în asemenea cazuri.
Te sărut cu dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 1. XI.1935
 Iubitul meu Geo Bogza, îţi trimit un cec postai de 8000 lei pe care îl
încasezi mi se pare la poştă. Te rog mult a-mi scrie dacă l-ai încasalj pentru ca
să fiu liniştit.
1 Traian Şelmaru: secretar de redacţie al revistei „Vremea”.
2 Ion Biberi (1904-1990), prozator, eseist şi critic literar.
Iartă-mă că ţi-1 trimit atât de târziu, toată săptămâna am suferit
îngrozitor, m-a durut un picior, aseară în fine am luat Un puternic stupefiant
cu opium şi îmi este mai bine.
Când ai timp scrie-mi cum merge cartea şi în ce stadiu se găseşte, deşi
prin tot ce mi-ai scris până azi sunt lămurit în toate privinţele.
Te îmbrăţişez şi te sărut cu drag pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 4. XI.1935
Dragul meu Geo Bogza, Cred că s-a pierdut mai multă corespondenţă de-
a mea şi asta a dat naştere la mai multe încurcături.
Te rog scrie-mi dacă ai primit un plic recomandat la „Vremea” conţinând
un cec.
Cum a mers cu mutatul? Aş vrea ca să fii mulţumit de apartament şi să
nu ai nici o neplăcere; să fie călduros mai ales.
Într-o carte poştală ce nu ţi-a parvenit îţi scrisesem că sunt pe deplin
mulţumit cu toate demersurile tale şi cu tot ce faci pentru carte. Cu „Azi” îţi voi
scrie cum stau lucrurile. Vroia sa trimeată Luca Popovici nişte poeme pe care
le-a tradus el din Supervielle şi urma ca eu să scriu un esseu introductiv, el
cunoaşte pe toţi de-acolo dar deocamdată chestia a rămas baltă.
Pentru modificări te rog comunică-mi tot ce crezi şi, cu mtoarcerea
poştei, îţi voi scrie ce e de făcut.
Te îmbrăţişez şi te sărut cu mult drag pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 9. XI.1935
Iubitul meu Geo Bogza, Cu o plăcută surprindere am găsit în „Vremea”
de al reclama pentru carte. Îţi mulţumesc mult că te ocupi de toatl acestea.
Zilele acestea nu mi-a fost bine deloc, acum ţin regim sever şi îmi revin,
singurul lucru care mă dezintoxică şi mă calmează.
Îmi pare bine că v-aţi instalat în noul apartament şi ca sunteţi mulţumiţi.
Cred că mă voi îndrepta şi starea generală se va ameliorai pentru a vă
putea primi cu dragoste şi infinită bucurie la mine. Veţi veni de astă dată
pentru două-trei săptămâni ca să ne vedem bine şi să mă bucur de prezenţa
voastră carJ este binefăcătoare pentru mine.
Când puteţi veni? Vă aştept şi vă sărut cu drag, M. Blecher
P. S. Veniţi oricând pentru că totuşi îmi este mai bine voi nu mă
deranjaţi, voi îmi daţi curaj. Iartă această carte poştală incoherentă.
Roman, 15. XI.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc nespus pentru grija ce o ai de
carte. Voi pregăti la timp cei 8000 lei, cred că pe aceştia îi vc cere bunicei mele,
în tot cazul îi vei avea când îi vei cer Ieri mi s-au adus aceste cărţi poştale pe
care nu le-am faci din pedanterie ci fiindcă mă plictiseşte să scriu mereu
adresa] mea celor ce n-o cunosc. Cu sănătatea o duc mult mai bine;] azi mă
mut în odaia de alături unde aţi stat voi, bucătăria va fi în odaia din faţă,
pentru ca Olimpia să nu alerge iarna prin frig, odaia unde am stat până acum
rămâne pentru musafiri, e foarte călduroasă, am pus patul şi vă aşteaptă pe
voi.
Vă sărut cu dragoste, M. Blecher
P. S. Zilele acestea, judecătorul Popovici va fi la Bucureşti, te rog să nu-i
spui nimic din condiţiile în care apare cartea la „Vremea”, înţelegi cred,
mulţumesc.
Roman, 21. XI.1935
Iubitul şi admirabilul meu Geo Bogza, Chiar acum a venit poetul
Manolescu1 care mi-a adus lupa şi plicurile; lupa întrece toate aşteptările mele,
e splendidă, este un obiect rar, teribil de plăcut de mânuit (sensuali-ceşte).
Când am primit-o aveam pe masă o carte cu gravuri şi desene vechi, olandeze
şi germane, a căror valoare creşte infinit când sunt privite cu lupa (ştii,
desenele acele minuţioase cu mii de detalii).
În fine, îţi mulţumesc foarte mult şi te sărut pe tine şi pe Elly care a avut
desigur şi ea un cuvânt hotărâtor în alegerea cadoului.
Îmi pare rău că nu-ţi cerusem din vreme o fotografie mare a ta pentru a o
pune în noua mea odaie. Toate fotografiile din Ardeal pe care mi le-ai dat sunt
înşirate pe un perete, e foarte frumos şi în fiecare minută mă uit la ele, sunt
chiar! Îngă mine.
Ion Sofia Manolescu (născut 1909), poet român.
Tot prin Manolescu am aflat şi veşti bune de la carte. Îmi pare nespus de
bine că avansează. Voi face rost de bani, vj cere unei rude, nu acasă.
— Îţi voi explica verbal totul.
Încă o dată îţi mulţumesc şi te sărut împreună cu E
M. Blecher
P. S. îndată ce-am scris această carte poştală, am reciti cu lupa; e foarte
plăcut.
Roman, 28. XI.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc încă o dată pentru timpul pe care
îl coti sacri corecturilor; niciodată nu-ţi voi fi îndeajuns de rJ cunoscător
pentru toată osteneala ce ţi-o dai cu mine. Iati alăturat un cec de 6000 lei,
pentru restul de 2000 lei trebuii să aştept încă până sâmbătă când mi-a promis
cineva că mi-l va aduce (cu împrumut).
În privinţa cărţii: după câte ştiu eu, când se tipăreşte începutul cărţii,
primele pagini sunt „unite” cu pagina cel perţii interioare. In caz că este exact
acest lucru, te rog a-ni trimite o copie pe hârtie proastă, să văd cum se prezinţi!
Coperta. Cred că cel mai bine ar fi, atât numele cât şi titlul! Cu literele şi
aranjamentul din reclamă.
M. Blecher întâmplări în irealitatea imediată.
Editura „Vremea” – Bucure! Te rog iartă-mă că nu-ţi scriu mai mult.
Cu dragoste te sărut pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 28. XI.1935
Iubitul meu Geo Bogza, Te rog confirmă-mi primirea recomandatei ca să
fiu liniştit.
 În privinţa coperţii mai am de adăugat următoarele: aş vrea să fie dintr-
un carton subţire alb cu literele tipărite cu cerneală albastră.
Ceea ce te rog să supraveghezi îndeosebi este aranjatul colilor. În multe
cărţi sunt încurcate paginile şi asta e o nenorocire al cărei spectru mă
torturează zi şi noapte.
În fine, dacă s-ar telefona cumva din oraş ca să se adauge vreo dedicaţie,
sau aşa ceva, te rog nu ţine seama de nimic, afară de scrisul meu. Cu infinită
dragoste, M. Blecher Infinită dragoste lui Elly.
Roman, 2. XII.1935
Dragul meu Geo Bogza, înţeleg bine tot ce-mi scrii, articolul din „Vremea”
de ieri1 este execrabil şi l-am scris pentru că primisem de la H. Ch. Puech
volumul în chestiune şi vroiam să-i întorc politeţea; atâta tot. Îmi dau însă
seama cât era de fadă această cronică şi nu voi mai face niciodată concesiuni
politeţii.
În privinţa dedicaţiei nu am de gând să pun niciuna şi îţi scrisesem
tocmai pentru ca să nu se introducă fără voia mea; cartea nu va avea deci nici
o dedicaţie.
Cred că voi face rost încă de 500 lei pentru câteva exem-plare pe hârtie
velină, însă aş vrea o hârtie perfect mată, Articolul Complexul individualităţii,
„Vremea”, An VIII, nr. 416 din 1 decembrie 1935, p. 8 şi în M. Blecher, Vizuina
luminată, ed. Cit., p. 263.
Poroasă, albă, ca de pildă aceea de la plicurile trimise, bineîn. Ţeles mai
subţire. În fine totul va fi cum vei decide. Te ro” nu te supăra că te necăjesc
mereu cu alte exigenţe, îţi mulţumesc din inimă, te sărut pe tine şi pe Elly, M.
Blecher
Roman, 12. XII.1935
Dragul meu Geo Bogza, îţi trimit azi prin mandat 2000 lei, restul cât
trebuie, * te rog iartă-mă că am întârziat atâta, dar mi-a fost foarte greu ca să
mi-i procur. În privinţa celor 500 lei pentru exemplare” pe care aş vrea să le am
pe hârtie mai bună, te rog să vea dacă se poate ca dl. Donescu să mi le
tipărească pe credia adică în momentul în care apare cartea el îşi va scoate
aceşti bani din vânzarea primelor exemplare; oricât de prost s-fl vinde tot cred
că îşi va scoate 500 de lei, roagă-1 acest lucnî şi din partea mea, cu
promisiunea de a-i achita suma îs ianuarie dacă nu s-ar vinde nici 10
exemplare din carte. În privinţa apariţiei poate ar fi bine s-o amânăm pentru 15
ial nuarie, însă să fie totuşi gata cartea acum. Ce zici? Pentru Crăciun contez
ferm pe vizita voastră, a ta şi a lui Elly. Este totul pregătit şi îmi merge bine cu
sănătatea încât vă aştept cu cea mai mare nerăbdare. Vă rog scrieţi-mi data
exactiţ când veniţi.
Vă sărut cu dor imens, M. Blecher
Roman, 14. XII.1935
Iubiţii mei Geo şi Elly, Cartea poştală aceasta este pentru a vă spune
toată ardoarea şi nerăbdarea cu care vă aştept. Îmi veţi face cea mai mare
bucurie venind şi mă pregătesc de pe-acum să vă primesc.
Chiar adineoarea am vorbit detailat cu Olimpia şi ne-am chibzuit noi cam
ce să vă preparăm când veţi fi aici şi la sfârşitul conferinţei, cum se spune în
limbaj diplomatic, am pus pe hârtie un „plan” care cred că va avea şi aprobarea
voastră.
În fine, vă aşteptăm cu dor imens, cu bucurie, vă rog să veniţi, M.
Blecher
Roman, 18. XII.1935
Iubitul meu Geo Bogza, Iată o chestie în afară de cele ale noastre
obişnuite. În momentul de faţă e la mine poetul Ion Manolescu şi tot luân-du-
ne cu vorba am constatat că numele lui este prea banal şi că ar trebui să şi-1
schimbe ca să fie mai distinct şi să nu aibă legătură nici cu actorul Manolescu,
nici cu poetul Ion Aurel Manolescu. În fine, după multă bătaie de cap am găsit
ceva tare şi absolut senzaţional, un nume care în 24 ore îl va face renumit în
toată ţara, va provoca scandal şi ilaritate poate, dar va fi o bombă, Ion
Manolescu-Mormânt. Vor fi ori nu vor fi cetite poeziile lui dar de poetul
Mormânt va şti toată lumea. Poate prea e de tot, scrie ce crezi, cu drag, M.
Blecher
În caz că ai vreo idee în această privinţă şi găseşti vreun nume bun, te
rog scrie.
M. Blecher
Salutări!
Ce-aţi făcut cu cele două colinde? La „Vremea” n-a apă-j rut niciunul.
Daţi-le la două gazete cât mai e timp.
Cu toată dragostea, Ion Manolescu
Roman, 20. XII.1935
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc că te gândeşti să vii. Cât priveşte
coinciJ denţa Paşte-Crăciun, asta este numai pentru că în acele zile nu apar
ziarele şi eşti mai liber.
— În acelaşi timp se acorda şi o reducere pe C. F. R. Asta-i tot, încolo
bineînţeles că lucrul n-are absolut nici o importanţă. Cu poetul Manolescu, 1-
anj domolit şi va renunţa la nume, însă aşteaptă ca tu să-i dai o sugestie.
Vă aştept şi vă sărut cu drag, M. Blecher
Roman, 3.1.1936
Iubiţii mei Geo şi Elly, Este ora 8 jumătate, când începeam să vă aştept
în odaia mea. Îmi pare nespus de rău că aţi stat numai atât, abia acunJ când
aţi plecat îmi amintesc de o mulţime de lucruri pe cară vroiam să vi le spun. În
urma voastră a rămas vidul cel dej toate zilele, dar totuşi marea bucurie că aţi
fost aici, că aţi] existat realmente în această cameră mă mângâie şi îmi procură
gânduri plăcute (eu am gânduri plăcute şi neplăcutei când sunt amărât îmi
spun „hai, să mă gândesc plăcut!” şi visez tot felul de chestii).
Ce bine ar fi dacă aş sta mai aproape de Bucureşti!
Câteva lucruri au rămas nu îndeajuns de lămurite, unele sunt fără nici o
importanţă, altele merită să revin asupra lor în câteva cuvinte.
În privinţa banderolei „întâmplări de dragoste şi moarte” îmi pare acum
că este insuficientă şi că, de-ar rămânea singură, ar trăda conţinutul cărţii,
pentru că în întâmplări ceea ce este mai important nu sunt faptele petrecute în
sine ci modul de a le interpreta. Poate ar fi fost mai bine cum ai spus la început
cu „viaţa jupuită până la sânge”. În tot cazul e bine, cred, de păstrat
„întâmplări de dragoste şi moarte” şi de adăugat încă o frază în sensul celor
scrise mai sus. Ce crezi?
Chestia asta e una la mână, a doua e cu privire la corecturi, te rog mult
de tot ca la aceste ultime corecturi să nu mai suprimi nimic şi să nu modifici
nici un pasagiu, fie el cât de didactic. Ştiu şi aprob că era necesară suprimarea
pasa-giului cu perdeaua însă din moment ce am cetit eu însumi cartea în
stadiul care este, s-o lăsăm aşa. Te rog înţelege-mă, asta nu înseamnă că n-aş
aprecia modificările tale, dar aş vrea să nu mai am de-a face cu cartea, asta-i
tot.
Şi acum ştiri „intime şi familiare”.
Dragii mei Geo şi Elly, Voi să ştiţi că taraful Fănică Luca o să mă
îngroape pe mine, ăsta mă seacă la ficaţi, ăsta îmi rupe inima, ăsta „este ce
este”, nu scriitorul Blecher. Ieri seară la Radio a cântat câteva romanţe şi arii
naţionale extraordinare. Căutaţi să-1 auziţi în Bucureşti să vă cânte „Ciocârlia”
şi „Brâuleţul” şi acea extraordinară romanţă populară „Boală, boală”:
Boală, boală
Zace omul şi se scoală
L
Dar de boala care zac Frică mi-e că n-o să scap

(Câteva versuri lipsesc

Mă duce la mănăstire, Şi pune pământ pe mine Pământu-i cu iarbă verde
Trece mândra, nu mă vede Pământu-i cu iarbă neagră Trece mândra nu mă-
ntreabă.
Iată cam totul pe ziua de azi. Continui să mă hrănesc bine şi abundent,
deşi „fac” iar câteva zile de regim fără sare]
Cu prilejul Anului Nou a fost tămbălău mare, la 12! Noaptea au ieşit în
stradă toţi vecinii mei şi au tras cu puşcaj m-au asurzit, timp de câteva minute
nu se auzeau decât îm| puşcături, apoi au început cu urările în gura mare „La
mulţi ani, coane Fănică”, „Mulţumesc, ţaţa Leana” şi aşa un ceai întreg, aici e
mahala nu glumă!
Te rog, te implor dragul meu Geo Bogza nu te supăra de cele scrise în
privinţa corecturilor, tu eşti înţelegător şi mq vei ierta, cred.
Te sărut cu infinită dragoste, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 14.1.1936
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc pentru reclama din „Vremea”, a fol
foarte vizibilă, excelent plasată. Până azi n-am primit ştiri de la tine, aştept azi.
Zilele acestea am vrut să-ţi expediel serviciul de cafea şi nişte şerbet, dar tatăl
meu a fost boli nav şi n-am putut vorbi cu el, a stat la pat 10 zile şi a fosj şi un
consult de medici, acum este mai bine şi a început să iasă din casă, însă e
slăbit. Cu întârziere îţi anunţ enormul, extraordinarul succes pe care l-a avut
reportajul tău cu Tita Cristescu în „Tempo”1, a fost o nebunie, îşi smulgea
lumea ziarul din mâini; cu greu mi-am procurat un exemplar, nu se vorbea în
oraş decât despre cele şapte borcane. Ţin să-ţi spun că în urma vizitei tale aici
au rămas multe lucruri bune (nu literare); de exemplu aerisirea odăii se face
acum mai intens şi mai des în timp ce sticla mea thermică este spălată mereu
cu grăunţe. Toate sunt aici cum ştii, poetul Mormânt2 vine să mă vadă când n-
are serviciu. Şi n-are serviciu niciodată. E un băiat bun, mai bun decât alde
Hay, mă roagă să te întreb dacă ţi-a parvenit manuscrisul ce ţi-a trimis.
Iată cam toate ştirile de aici, te sărut cu drag atât pe tine cât şi pe dna
Iacobel, al vostru, M. Blecher
Roman, 16.1.1936
Dragul meu Geo Bogza, Te rog mult nu te supăra că revin asupra cărţii şi
eventualelor greşeli ce s-ar putea comite. Te rog controlează două lucruri: dacă
nu s-a sărit un capitol întreg în vreun loc (asta ar putea trece complect
neobservat) şi dacă paginile sunt în ordinea lor de succesiune. Iată ce mă
turmentează, adică ce-mi vine în minte acum pentru că de „turmentat” Propriu-
zis nu mă turmentează nimic. Ştiu că tu te ocupi de
Geo Bogza, Mocirla, „Tempo”, An IV, nr. 763 din 10 ianuarie l936, p. 1.
Ion Sofia Manolescu.
Toate şi n-am nici o grijă, dar este în firea mea să „mai trâ tesc o carte
poştală”.
Ieri seară l-am ascultat la Radio pe Mircea Eliade cetind un admirabil
fragment din romanul lui.
Încă o dată îţi cer iertare că te importunez cu chestii care sunt aranjate şi
te sărut cu drag, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 23.1.1936
Iubiţii mei Geo şi Elly, Vă trimit azi prin poştă o faţă de masă şi patru
şerveţel J – o garnitură de ceai – cum am şi eu, din pânză cadrilată,! Care e
foarte modernă.
În fine, sunt mai liniştit cu apariţia volumului1 şi aştept în fiecare zi
pachetul cu exemplarele mele. Este ora patrul acum, sunt leneş, somnoros, iată
pentru ce vă scriu numa| câteva rânduri.
Vă sărut cu dragoste mare, M. Blecher
Roman, 26.1.1936
Iubitul meu Geo Bogza, Văd că „9a chauffe”, apariţia se apropie şi notiţa
dit ultima „Vreme” era splendidă2; îţi mulţumesc mult.
Îţi trimit alăturat o notă pe care te rog, dacă este posibil, s-o pui la „Fapte
şi Idei”. Ştiu că e o rubrică întotdeauna aglomerată, însă te rog mult vezi poate
intră. În această notă vei vedea că mi-a sosit în fine Enciclopedia; volumul
trimis nu este prea bun, însă eu ţintesc la volumul următor.
În fine, dacă nu se poate, nu e nimic1.
Zilele aceste am avut puţină febră şi „vâjâiala” ei m-a împiedicat să mă
gândesc cu prea multă nerăbdare la apariţia cărţii, şi astfel, iată-mă în preajma
acestei date. Cred că mâine sau marţi voi primi câteva exemplare.
Iată cui te rog să distribui la Bucureşti.
Ziarul „Rampa”, M. Sebastian.
1 întâmplări în irealitatea imediata, Ed. „Vremea”, Bucureşti, 193
2 „Vremea”, An IX, nr. 422, din 26 ianuarie 1936, p. 11, ne nesemnată:
întâmplări în irealitatea imediată „La sfârşitul acestei săptămâni cartea lui M.
Blecher, numită astfel, se va afla în vitrinele librăriilor. Fără să consacre un
nou scriitor, în sensul scriitorilor de mare tiraj, cartea aceasta va pune totuşi în
valoare o nouă sensibilitate, un nou fel, destul de chinuit, de a privi lumea,
care aparţine cu totul personalităţii lui M. Blecher. În sensul acesta, se poate
vorbi, cu toată convingerea, de întâmplări în irealitatea imediată ca de cartea
care va consacra un nou şi autentic scriitor”.
1 Nota publicată în „Vremea”, An IX, nr. 424 din 9 februarie 1936, P- 2,
sub semnătura M. B.: „Enciclopedia franceză continuă să apară, în somptuoase
volume legate în piele, cu conţinut bine pus la punct. Ultimul tom se ocupă de.
Artă şi Literatură”, şi apare sub conducerea lui Pierre Abraham, spirit
admirabil organizat şi plin de resurse, fost politehnici an, actor, regizor Şi autor
al unor eminente studii despre Balzac şi Proust. Este demnă de remarcat
preocuparea tuturor autorilor care colaborează (sunt 120) de a se apropia de
spiritul de înţelegere al cetitorului neiniţiat, servind în acelaşi timp şi
cunoscătorului profesionist o documentare exactă şi de ultimă oră. Volumul se
termină cu un capitol consacrat expresiei colectivităţii în artă, care, deşi
prezintă lipsuri şi nu este îndeajuns de 'ndrăzneţ în prezentarea acestei
colectivităţi, arată totuşi clar câteva din endinţele intelectuale ale timpurilor noi
ce vin”.
Ziarul „Adevărul”, Gh. Corneanu de la „Dimineaţa” care face o cronică a
cărţilor săptămânii şi dna Lucia Demetriade Bălăcescu1, str. Sf. Constantin 24.
În fine, la cine mai crezi, n-am notat aici decât câteva nume care să nu scape.
În tot cazul, scrie-mi te rog lista cu toţi cei cărora li s-a dat cartea.
Personal, prin postă, voi trimete eu însumi cu dedicaţi' lui Tudor Arghezi
şi H. Soreanu2.
Îi mulţumesc mult pentru toate şi te sărut cu drag pe tin< şi pe Elly, M.
Blecher
P. S. Pentru dna Bălăcescu, dacă te jenează voi trimite e de aici.
Roman, 27.1.1936
Iubitul meu Geo Bogza, în fine, azi mi-au venit pachetele cu cărţi. Până
acum stat şi m-am uitat la fiecare, încă o dată şi încă o dată bineînţeles că
surpriza cea mare a fost portretul, pe care găsesc admirabil. Îţi mulţumesc
nespus de mult pentru te ce-ai făcut, toată grija şi munca pe care le-ai depus
ca să ias cartea atât de bine. Exemplarele pe holandă sunt supert Ce să-ţi mai
spun? Îţi mulţumesc, cartea a ieşit mai bir decât mă aşteptam, într-un cuvânt,
perfectă.
Îi voi scrie mâine câtva rânduri dlui Donescu, pent Perahim găseşti
alăturat un bilet.
1 Lucia Demetriade-Bălăcescu (1895-1979), pictoriţă şi graficia română.
2 H. Soreanu (Schorr), ziarist. Din anul 1927 a lucrat la „Azi”
„Dimineaţa”.
Şi acum, te rog, o lămurire.
Cu exemplarele Serviciu de presă ce trebuie să fac, să le expediez eu pe la
reviste şi ziare?
Te rog scrie-mi unde trimiţi din Bucureşti. Era vorba că pentru reviste şi
critici trimiţi de-acolo, cu carte de vizită; asta ar fi cel mai bine.
 Când au sosit cărţile era şi sora mea aici, totul a impresionat-o grozav,
mâine voi da câteva exemplare la prieteni, eu n-am nevoie de atâtea şi dacă vrei
mai pot trimite S. P. înapoi la Bucureşti, pentru reviste.
Încă o dată mă gândesc la tot ce-ai făcut tu pentru mine; dacă nu ne
întâlneam, eu aş fi rămas în bezna celui mai negru şi odios diletantism.
Încă o dată îţi mulţumesc, te îmbrăţişez şi te sărut cu dragoste mare pe
tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 30.1.1936
Iubitul meu Geo Bogza, Chiar acum am primit scrisoarea ta care m-a
lămurit pe deplin în toate privinţele. Exemplarele, le trimit tot azi, am scris şi
lui CA. Donescu. Într-un exemplar era greşită foaia 4 (foaia de maşină cu 16
pagini) se trăsese acelaşi text şi pe faţă şi pe dos (paginile 49-64) însă nu am
mai găsit încă un exemplar la fel, aşa că sper să nu fie decât o excepţie.
În momentul acesta tatăl meu e în Bucureşti, vei avea Poate ştiri de la el.
Te sărut cu drag, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 9. II. 1936
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc nespus pentru articolul din
„Vremea”'. Tot: ieri am cetit o notiţă în „Zorile”2 şi în „Facla”3. Pentru mine
emoţia nu e aşa mare cât pentru tatăl meu, care îmi spune i că simte „un fior
prin şira spinării” când citeşte acestea. Însă şi pentru mine emoţia este mare,
poţi să mă crezi. Îţi voi scriej mai pe larg zilele acestea. Până atunci te sărut cu
infinită! Dragoste, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 11.11.1936
Iubitul meu Geo Bogza, Cu mare întârziere, după cum vezi, am primit
cartea tal poştală cu data de 6 februarie, în care îmi anunţi că împlineşti] 28 de
ani. Vestea aceasta m-a emoţionat peste măsură. În afara tuturor
consideraţiilor metafizice şi abstracte, rrazml suntem oameni şi ne socotim
viaţa în ani; în anii în cărei punem faptele noastre bune, extraordinare,
mediocre saii triste. Te îmbrăţişez şi te sărut pe amândoi obrajii, urându-ţi să
devii pe an ce trece tot mai iubit de oameni şi tot ma3 necesar lor. Îţi doresc ca
numele tău să fie luminos, să te admire lumea nespus de mult cu sinceritatea
aceea spontana a mulţimii care simte într-un om întruchipate deodată toat J
dorinţele ei tainice, pe care nu le poate exprima. Vorbesc! Cu oameni simpli şi
necăjiţi (omul care aduce pâine, ur,
1 G. B., Cartea lui M. Blecher, „Vremea”, An IX, nr. 424 din 9 bruarie
1936, p. 2.
2 „Zorile”, An II, nr. 274 din 5 februarie 1936, p. 4.
3 „Facla”, An XVI, nr. 1499 din 31 ianuarie 1936, p. 2.
Electrician care a venit să vadă contorul, unchiul meu, şi aduc vorba
înadins despre „Tempo” şi articolele tale. Ei bine, mă crezi. Toţi aceşti oameni le
citesc. Zilele trecute spuneam unuia dintre ei „ai cetit articolul Uite popa nu e
popa? Era foarte bun” şi el îmi răspunde simplu „Toate sunt foarte bune”. Încă
o dată îţi fac urările mele calde şi sincere de bine; nu o uit nici pe Elly, ea va fi
întotdeauna lângă tine ca un elixir vital de cea mai sublimă calitate morală.
Tot azi am primit o scrisoare de la CA. Donescu. Ieri, de la Ieronim Şerbu,
la care am răspuns. Voi trimite, cred, câte ceva pentru „Vremea”, vei vedea tot
ce e bun şi ce nu. Te rog scrie-mi adresa lui Ilarie Voronca, la Paris; îi voi
trimite nişte traduceri în franţuzeşte din Bacovia pe care le-am făcut în „orele
mele libere”1. Voi scrie poate o povestire cu. Titlul Poveste cu un cuptor de
pâine, titlul poate este frumos, povestea însă e destul de macabră.
Îţi anunţ că am isprăvit de scris nuvela Cavoul însă nu mă împac cu
forma ei provizorie; voi mai scrie-o încă o dată, şi de câte ori va fi nevoie, până
va ieşi ceva citibil.
În afară de literatură, am fost amărât săptămâna trecută că sora mea a
fost bolnavă, era ceva destul de serios şi acum e la regim; ştii tu, regim = n-ai
voie să mănânci nimic bun, numai porcării, zarzavaturi fără sare care te
slăbesc îngrozitor.
Încolo toate cum le ştii; a venit iarna, e frig însă soba mea încălzeşte bine;
e cald în odaie; mă ocup de sănătate, urmez tratamentul meu de fiecare zi şi
asta e tot.
Te sărut mult de tot pe tine şi pe Elly.
M. Blecher
Traducerile lui M. Blecher din Bacovia au fost publicate postum, astfel:
Degel în revista „Ateneu”, An IV, nr. 1 (30), ianuarie 1967; „lomb, Canicule,
Valse d'automne, Higiene, La Fanfare, A une vierge ln M. Blecher, Vizuina
luminata, ed. Cit., p. 177-183.
P. S. Poţi scrie cărţile poştale cu creionul, le citesc perfect. Îţi mulţumesc
încă o dată, nespus de mult, pentru] articolul din „Vremea”1 care a fost într-
adevăr extraordinar.
În legătură cu cartea mea. În faţa unei vitrine unde el expusă doi ofiţeri
stau de vorbă (auzită):
— Ce ţi-e şi cu filosofii ăştia! Pentru ce ar pune „irealitatea imediată” şi n-
ar scrie curat „realitatea imediat
Roman, 18.11.1936
Iubitul meu Geo Bogza, îţi anunţ ceva important, peste câteva zile voi
începe, cred, să scriu noua mea carte însă nu va fi un roman, ci continuarea
întâmplărilor; nu te speria, ştiu ce dificultăţi vor fi legata de acest proiect însă
mi-a venit în minte ca o construcţie bina echilibrată această urmare care va
avea trei cărţi (cu trei „subiecte” diferite, în fond însă continuându-se, Berckl
Leysin, Tekirghiol) şi toate patru volume (împreună cui acesta apărut) vor
forma, dacă voi izbuti să le duc la capătl „opera vieţii mele”. În cartea care vine
cred că întâmplărilm vor fi tot atât de patetice, tot atât de zguduitoare ca şi în
ceai dintâi, să vedem dacă o să izbutesc să găsesc tonul simplii din aceasta, în
această direcţie va fi toată munca mea. T” rog scrie-mi ce crezi.
Te rog dă un volum dlui Silviu Cernea de la „naţionalul meu” care în
nenumărate rânduri a anunţat apariţia.
Te sărut cu dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher
1 Art. cit. Cartea lui M. Blecher.
Roman, 19.11.1936
Iubitul meu Geo Bogza, Tot ce-mi scrii mă bucură, mă emoţionează. În
fiecare zi primesc aici felicitări şi cadouri, cutii de bomboane, fructe zaharisite,
flori, prăjituri şi de fiecare dată mă gândesc cu infinită dragoste la tine, eu sunt
doar „mânzul” tău (în Franţa se numeşte „poulain” un autor lansat de unul mai
mare). Te rog mult vezi dacă se poate să fie cartea şi în următoarele oraşe Iaşi,
Botoşani, Bârlad, Piatra şi Tulcea (le-am scris în ordinea preferinţelor), mi se
spune de pildă că la Iaşi nu este, în fine nu e aceasta cel mai important.
Cu sănătatea n-o duc tocmai bine acum; voi începe din nou regimul, mă
menajez astfel din când în când ca motoarele stricate. Îmi spun multe persoane
în vârstă că au cetit cartea şi le-a plăcut, lucrul acesta mă bucură, îmi pare
bine că am izbutit să scot ceva la capăt.
Toate cărţile poştale ce-mi scrii mă interesează extraordinar, când vine
poşta, pot face pansamentul, las totul şi citesc ce-mi scrii.
Te sărut cu multă dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher P. S. Te rog
spune lui Mircea Eliade că i-am scris ieri.
Roman, 1. III.1936
Iubitul meu Geo Bogza, In momentul de faţă sunt afară la aer pe terasă, e
cald, „lrie, primăvară. Te întrebam într-o carte poştală care e adresa lui Mihail
Sebastian, probabil că n-ai primit-o. Te rog ae asemenea mult, dacă ai ocazia
să-i vezi, întreabă-i pe
Tudor Arghezi şi H. Soreanu dacă au primit câte o carte. Îna pare că
aceste cărţi au fost oprite la poştă pentru a fi cetite] era acolo un funcţionar
care a desfăcut pachetul şi a început] să citească, apoi s-a afundat în lectură şi
a spus băiatului „lasă că le expediez eu, poţi să te duci”.
Îţi voi trimite poate săptămâna aceasta câteva pagini. Zilele îmi trec fără
să ştiu cum mă voi apuca serios de scris] Voi revedea Cavoul şi un esseu
Exegeza câtorva temă cunoscute care este foarte lung şi va merge cred la o
revista serioasă, este un esseu filosofic, de stânga, vei vedea tu ca e cu el, l-am
scris încet şi cu mare grijă, vei vedea.
Te sărut mult pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 24.111.1936
Iubitul meu Geo Bogza, îţi trimit alăturat un esseu, care te asigur că nu
ştiu ce e cu el1. Cred că din punct de vedere strict filosofic conţin! Multe
aberaţii şi dacă l-ar ceti, de exemplu, I. Brucăr2, şi-a| pune mâinile în cap şi ar
pretinde că am masacrat filosofia. Intenţia mea însă n-a fost să scriu un
studiu, ci un esseu îflş care chestiunile să fie doar atinse uşor şi oarecum
deformate. Pentru a trata toate aceste chestiuni aşa cum trebuie, nici zece
volume n-ar fi deajuns. Vezi şi tu ce e cu el şi scrie-mij Pentru „Vremea” e prea
lung; mă gândeam să-1 dau pentn| numărul ce vine la „Azi” şi să renunţ la
Ioniţă Cubiţă.
1 Probabil Exegeza câtorva teme comune. „Azi”, An V. nr. 23 dif mai-iunie
1936.
2 Iosif Brucăr (1888-1960), filosof român.
Te rog scrie-mi şi fă ce crezi. Eram să scot zilele trecute la Roman cu
Popovici o revistă, totul era gata dar în ultimul moment Popovici a renunţat şi
eu nu vreau s-d scot singur pentru că în fond n-am intenţia să scriu la ea ci
doar să contribui materialmente şi să fac cronica, unde să scriu despre
revistele şi cărţile ce le primesc şi despre care n-am unde să dau notiţe scurte.
 În această privinţă, te rog dacă poţi inserează la „Fapte şi Idei”nota
alăturată. Îţi mulţumesc mult.
Te mai rog ceva: dacă se poate, fă-mi în tipografie la „Vremea” o copie a
esseului despre Kierkegaard, pe şpalt, cum ai făcut pentru Paris, dacă îţi aduci
aminte. Este bine, cred, să am o copie pentru orice eventualitate.
Zilele trecute răscolindu-se acasă în nişte saltare vechi s-au găsit lucruri
care îmi aparţin şi între ele şi o placă de patefon „Kismet” care este chiar placa
despre care vorbesc în întâmplări la pagina 1131.
Când a murit „Edda” am luat din etaj mai multe lucruri mărunte.
Îţi voi da ţie această placă s-o păstrezi ca amintire.
Când crezi să mai vii la mine cu Elly? În grădină încep să înverzească
pomii şi în curând vor ieşi şi florile. Îmi fac o terasă în dosul casei ca să am
vara umbră.
Te rog scrie-mi şi răspunde-mi la toate întrebările. Îţi mulţumesc mult,
ştiu că eşti ocupat, iartă-mă că te necăjesc atâta.
Te sărut cu dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher >Jn fiecare sâmbătă
după-masă ne adunam în odaia din faţă unde gramofonul cânta arii orientale
din „Kismet” şi Edda ne servea prăjituri ulci-aniărui făcute cu miere şi
migdale„, M. Blecher, întâmplări în 'realitatea imediată. Ed. „Vremea”,
Bucureşti, 1936, p. 113.
Roman, 17. IV.1936
Iubitul meu Geo Bogza, îmi pare nespus de bine că ai plecat la Paris, şi
eu aş da nu ştiu ce să pot pleca pentru câtva timp în străinătate.
În „Tempo” de aseară am cetit articolul tău din Veneţia1; încolo n-am
avut de mult nici o veste de la tine. Chiar azi i-am scris lui Elly.
Te rog transmite cele mai bune sentimente de prietenie dnei şi dlui
Voronca şi dlui Claude Sernet.
Cu dragoste te sărut, M. Blecher
Roman, 11. VI.1936
Iubitul meu Geo Bogza, Totul este bine din moment ce prietenia dintre
noi rămâne neschimbată. Era pentru mine un subiect de îngrijorare lucrul
acesta în ultimele zile atât din cauza celor scrise în scrisoarea! Precedentă, cât
şi din cauza tăcerei tale. Cu rândurile tala de azi totul este lămurit şi a dispărut
din mine un fond da amărăciune (era ca un fundal de decor şi tot ce făceam se
petrecea în lumina tristă a acestor preocupări).
Pot să-ţi scriu acum mai pe larg despre cartea mea2. Până acum am scris
vreo 450 pagini îndesate de caiet şi mai am de terminat 50-60 pagini, încât cred
că săptămânal ce vine va fi gata romanul în prima versiune.
1 Geo Bogza, Pastile la Veneţia, „Tempo”, An IV, nr. 847 din” 17 aprilie
1936, p. 1.
Inimi cicatrizate.
Va fi un roman la persoana a treia adică cu personagii, întâmplări şi
decoruri descrise obiectiv. Tot efortul meu este de a scrie o carte bună şi
cetibilă, poate că asta este însă prea vag pentru tine, de aceea îţi voi da mai
multe explicaţii.
 Îmi pare grozav de rău că nu poţi veni la Roman ca să-ţi citesc din ea. Ştii
că se petrece la Berck, în lumea bolnavilor, îţi aminteşti poate că tu îmi spuneai
odinioară când îţi prezentasem proiectul acestei cărţi că pentru ce nu transport
acţiunea în România.
Ei bine, vei fi satisfăcut cred, am scris totul în aşa fel încât atmosfera să
nu fie specific franţuzească. Este un document de valoare umană, valabil
oriunde. Până şi în căutarea numelor personagiilor am avut grijă ca să fie nume
bine alese cu rezonanţă generală. Înţelegi desigur ce-ţi scriu. Va fi astfel încât
cetitorul nu-şi va pune problema unde se petrec aceste lucruri, fiind preocupat
numai de toate întâmplările şi cazurile descrise. Este atât de îmbâcsită cu
realităţi crunte şi sfâşietoare încât poate va trebui să renunţ la unele din ele.
În întâmplări temele erau panopticumul, cinematograful şi toamna, aici
vor fi realităţi mai grave şi mai copleşitoare, odăi de operaţi, pansamente în
odăile albe, reci şi înfiorătoare ale clinicilor şi iubiri între bolnavi care au
ghipsuri pe ei. Este un pasagiu cred halucinant cu tăierea piciorului unei fete
tinere, frumoase şi arderea lui jos în subsol, la calorifer.
În fine, vei vedea. Vreau să fiu demn de prietenia şi încrederea ta, vreau
să scriu o carte bună, iată toate preocupările şi gândurile mele.
În altă ordine de idei, te rog foarte mult când treci pe la „Vremea”
întreabă la administraţie care este situaţia cărţii toele, cât s-a vândut, cât s-a
încasat, aş vrea ca să am un cont clar. Te rog dacă îl întâlneşti pe Mihail
Sebastian întreabă-1 când vine la Roman şi insistă să vie.
Cât priveşte de tine, ştii bine cu ce nerăbdare te aştepţi împreună cu Elly.
Până la revedere, vă sărut pe amândoi ca imensă dragoste, M. Blecher
Roman, 15. VI.1936
Dragă Elly, Cu mare bucurie citesc o carte poştală de la Geo care îmi
scrie că se întoarce pe la 20-22 iunie. Ce splendid voiaj a făcut! Cred că veţi
veni acum amândoi la Roman, mi-e tarei dor de voi şi aş vrea nespus de mult
să vă văd.
În grădina mea au ieşit flori frumoase, am câţiva trandafiri superbi,
petunii, conduraşi şi micşunele.
Când se va întoarce Geo îi voi scrie pe larg de toate, ani multe de spus.
Vă aştept, vă sărut, cu dragoste, M. Blecher
Roman, 26. VI.1936
Iubitul meu Geo Bogza, îţi scriu, în fine, această foarte lungă scrisoare pe
care o port în mine de-atâta vreme şi care a suferit atâtea transă formări
(mintale) încât nu ştiu dacă îţi va reda exact tonul disperărilor mele şi al
amărăciunilor din unele zile. În mol mentul de faţă toate s-au atenuat oarecum,
fie din cauzi indolenţei mele, fie pentru că sunt absorbit de cartea pe cârd o
scriu şi despre care îţi voi scrie mai jos. În tot cazul însăj chiar dacă mi-am
regăsit calmul relativ, totul rămâne îndţ în bună măsură în putinţa ta care
trebuie să rezolvi anumite probleme şi să-mi dai anumite aprobări.
Îţi voi scrie lucruri anodine şi importante, amestecate la un loc în ordinea
în care le-am notat şi s-au petrecut. În primul rând trebuie să-ţi scriu despre
un articol pe care l-am trimis la „Vremea” îndată după plecarea ta şi care n-a
fost publicat nici până azi şi cred că nici nu va fi publicat. Era despre Berdiaev
Comuniune şi existenţă colectivă şi vorbeam despre cartea acestui filosof rus în
care încearcă el să rezolve înţelegerea socială prin comuniune în spiritual şi
divin. Concluzia articolului meu era că se poate comunia numai în
materialitate, adică în muncă, în umanitate, în justiţie, în spiritualităţi
concrete, cam aşa ceva scriam eu.
Iată acum de ce cred că nu s-a publicat esseul: pentru că mai întâi
introducerea era cam obscură şi nu destul de explicită. În ea făceam o
comparaţie între filosofia de după război şi mişcările de avantgardă literare,
dadaism şi altele, găseam că se aseamănă. Poate însă că n-am insistat de ajuns
asupra punctului lor de asemănare care este tendinţa de iraţionalism, din care
cauză poate să apară cam ciudată comparaţia mea.
În al doilea loc, cred că am căzut cu articolul într-un moment „ideologic”
nepotrivit; tocmai apăreau în „Vremea” de-atunci esseuri „Pentru ce sunt
patriot” şi altele, în profundă contradicţie cu comuniunea mea în materialitate.
(Iartă-mi te rog toate aceste ştersături, un aparat de Radio 'rni urlă îngrozitor în
cap retransmisia unei serbări şcolare).
Tot în legătură cu articolul acesta, în ultimul sau penultimul număr din
„Vremea” era un articol de Şuluţiu despre 0 carte a lui Bediaev (însă altă carte
decât cea analizată de mine), unde Berdiaev era interpretat favorabil.
Este oare vreo legătură între nepublicarea articolului meu şi publicarea
acestuia? Cred că nu, dar aş vrea să ştiu pentru ce al meu a fost refuzat.
Te rog însă mult de tot, nu vorbi la „Vremea” de tot ce ţi-am scris eu,
acum mi-a mai trecut, am fost necăjit şi descurajat teribil de chestia asta. Însă
poate că nici tu nu vei] scrie acum la „Vremea”, când vei vedea numerele italiote
cu Abisinia şi alte chestii.
În fine, au survenit ulterior lucruri mai importante încât nu merită să
insist asupra acestuia.
Poate că în fond articolul e îngrozitor de prost şi eu nu mi-am dat seama,
aş vrea să-1 citeşti şi tu. În aceeaşi ordine de idei, „Azi” a apărut luna trecută,
tot fără esseul dat lui Zaharia Stancu, însă acesta, când l-am recitit, nu mi s-a
mai părut atât de „publicabil”, aşa încât lovitura n-a fost chiarî atât de amară.
Şi acum trec la lucrurile grave.
Îţi anunţ că Saşa Pană a fost la mine în câteva rânduri; el are acum
serviciul pe linia Buhăeşti-Roman şi vine pe-aici des în inspecţie; dar mai bine
să-ţi scriu toate vizitele cum s-au petrecut înainte de a trece la comentarii.
Într-o vineri după amiază acum câteva săptămâni a venit la ora 31/2
tatăl meu însoţit de un domn cu ochelari care s-a recomandat Saşa Pană şi
care ştia vechea mea adresă, aşa că a mers întâi în stradă la prăvălie, de unde
a venit cu tatăl meu.
Întârziind în oraş cu căutarea mea şi drumul cu trăsura, mi-a spus că nu
poate sta mai mult decât 1/2 ceas, adică până la 4 însă că, de vreme ce ştie
adresa mea şi are serviciu pe aici, cam în fiecare vineri, va mai veni în
săptămâna urm toare. Ce era să spun? Eram foarte jenat, aşa cum îţi voi seri
mai pe larg mai departe însă i-am spus că îl aştept.
 În timpul acesta scurt, am vorbit despre lucruri cu tot lipsite de
importanţă, despre cărţile ce le citesc şi cartea care o scriu (despre care i-am
vorbit şi i-am cetit câteva pagini. Dar aşteaptă, vei vedea. Vei vedea.)1
Continui scrisoarea aceasta azi, vineri. Ieri, în timp ce o scriam, a venit
dl. Popovici şi a trebuit s-o întrerup.
Când a plecat de la mine Saşa Pană mi-a părut extrem de rău că i-am
cetit fragmentul din carte, însă asta n-a fost
1 Saşa Pană relatează prima sa vizită la M. Blecher în Născut în 1902,
Bucureşti, 1973, p. 525: „O dată memorabilă. Ieri, 22 mai, l-am vizitat pentru
prima oară pe M. Blecher, la Roman. Se afla pe un pat cu rotiţe, într-o casă cu
ceardac mare, la marginea oraşului, pe strada Costache Morţun la nr. 4. De la
vârsta de 19 ani, cu scurte intermitenţe, e obligat să stea la pat, cu faţa în sus,
aproape nemişcat, în vată şi pansamente, în aceeaşi poziţie scrie, citeşte şi
meditează îndelung. E în curent cu tot ce apare nou în librării. Pe noptieră avea
Les Cahiers ale lui Samuel Butler şi voluminosul Jurnal al lui Jules Renard.
Ambele volume într-o interesantă legătură din pânză de sac executată de
concetăţeanul Hay, grafician talentat, ale cărui desene (uneori înrâurite de
peniţa lui Jean David) le-am întâlnit în „Adam”. Peste ani, expatriat în Cuba, se
va face cunoscut sub numele de Sandu Darie.
Blecher mi-a citit fragmente din romanul în pregătire Berck (a apărut sub
titlul Inimi cicatrizate), mi-a cântat din armonică, mi-a povestit multe din viaţa
lui. Dându-şi seama că vorbeşte aproape numai el, mi-a şi explicat această
atitudine: „Pentru că sunt zile în care nu am prilejul să rostesc o sută de
cuvinte”. Vocea lui Blecher parcă ar veni de departe, alteori din profunzimi,
gravă şi caldă, cu o umbră de accent franţuzesc. „Citesc puţin şi numai cărţi
esenţiale”, mi-a mărturisit când mi-a surprins privirea pe cotorul cărţilor de pe
măsuţa de lângă pat. Mi-a oferit un exemplar din cartea sa întâmplări în
irealitatea imediata, caligrafiind în diagonala paginii de gardă: „cu simpatie
multă d-lui Saşa Pană”.
Cele aproape 200 de pagini le-am înfulecat în trenul care mă aducea, în
aceeaşi zi, acasă. Blecher mi-a cerut să-i aduc, cu prilejul proximei vizite.
— Stabilite pentru vinerea viitoare – Sadismul adevărului.
Mi-a lăsat impresia, după cele câteva ore trecute împreună, a unui tânăr
înzestrat, adică dăruit cu talent şi care a acumulat o cultură deosebită.
Suferinţa îl face să pară mai în vârstă decât cei 30 de ani neîmpliniţi.” nimic pe
lângă încurcătura sufletească în care mă aflam ştiind că sunt prietenul tău şi
fiind convins că nu pot fi în acelaşi timp şi al lui Saşa Pană, din cauza
diferendului ce există între voi. Este drept, eu n-am făcut absolut nimic pentru
ca să vie la mine şi anul trecut când vroia să mă vadă i-am scris că] sunt
bolnav. Îţi aduci aminte. Îmi plac situaţiile clare, lipsite de ambiguităţi şi de
vreme ce tu eşti tot senzul şi toată bucuria mea în viaţă, nu vreau să am alţi
prieteni decât ai tu şi alte sentimente ori preferinţe.
Ce eram însă să fac? Îţi mărturisesc că îmi este imposibil să nu fiu
amabil cu cineva care vine să mă vadă, e o mare laşitate poate şi o mare lipsă
de dârzenie în atitudine. Ştiu asta şi tocmai asta este ceea ce mă chinuie. În
privinţa aceasta aştept ca să-mi faci cele mai aspre reproşuri, pentru că le
merit.]
Şi acum revin la vizitele lui Saşa Pană.
Pentru vinerea următoare, m-am gândit în ce fel să fiu cât mai
impersonal şi totuşi corect. Într-un sfârşit, am găsit o soluţie, l-am chemat la
mine şi pe poetul Manolescu, încât ei au stat tot timpul de vorbă, în timp ce eu
doar îi ascultam sau interveneam cu vreun cuvânt. În tot cazul eram feroce
decis să nu mai citesc nimic şi să nu mai scot o vorbă despre cartea mea; aşa a
şi fost.
Iată însă alt lucru care s-a întâmplat: Manolescu a adus cu el poemele,
le-a cetit, i-au plăcut lui Saşa Pană şi atunci | toţi de comun acord ne-am
gândit să fie editate la „unu”1
1 „12 iunie. În cursul turneului sanitar pe la detaşamente, m-am opr şi la
Roman ca să-1 revăd pe Blecher. În gară mă aştepta poetul, cu chip chinuit,
Ion Sofia Manolescu. Am luat prânzul în trei lângă patul marelui suferind.
Discuţia s-a purtat înjurai manuscrisului cărţii lui Manolescl Odihna neagra,
care va apărea în editura „unu„, aşa cum dorea Blecher. Am adus cu mine cele
cinci volume din romanul din colaje Un semaine de bonte de Max Ernst.
Blecher le-a frunzărit cu mult inter şi cu satisfacţii. Suprarealiste”. (Saşa Pană,
Ibidem, p. 530-531).
Încă o pauză, unde aştept toate reproşurile tale şi tot dispreţul tău
pentru ce-am făcut. Îţi scriu acestea cu imensă amărăciune, de câte ori îmi
amintesc că rândurile acestea le vei ceti tu mă ard cărbuni aprinşi în inimă, dar
am decis să-ţi scriu totul, să-ţi mărturisesc totul, nu vreau să-ţi ascund nimic
şi chiar dacă voi trebui să primesc dispreţul tău (ceea ce ar fi îngrozitor, cel mai
îngrozitor lucru din viaţa mea) trebuie să rămân până la urmă curat, cel puţin
cât priveşte sinceritatea mea faţă de tine.
Pentru oricine în lume, vorbesc, scriu sau mă port cu sentimentul
interior al unei profunde indiferenţe. Când este însă vorba de tine nu mai
păstrez nici o luciditate şi simt că tot ce e în legătură cu tine e topit în sângele
meu, vuind în mine, vibrând în mine, în amestec indiscernabil cu ceea ce sunt
eu însumi.
În fond viaţa mea este ceea ce a fost ea înainte de a te cunoaşte PLUS
ceea ce ai făcut tu dintr-însa.
Vin iar la vizitele de mai sus. În vinerea aceea s-a stabilit ca Saşa Pană să
mai vie o dată în vinerea următoare, când totul trebuia să fie pus la punct,
pentru apariţia versurilor, care va fi la toamnă, însă cartea se va tipări acum în
vară. În fine, urmează acum ca Saşa Pană să vie vineri 3 iulie pentru a aduce
probe şi Manolescu să dea pentru hârtie şi tipar 1000 lei. În totul, cartea îl va
costa 4000 lei, frumos tipărită pe hârtie bună.
Te rog gândeşte-te o clipă că pentru Manolescu este în fond extraordinar
de avantajos ca Saşa Pană să se ocupe de cartea lui, cu tipăritul, cu plasatul şi
notiţele în ziare; de altfel el este extraordinar de bucuros că este editat de „unu”
şi pluteşte într-o beatitudine extremă. Va avea şi un desen făcut de Maxy încât
e pur şi simplu încântat şi zăpăcit de bucurie.
 Iată dar chestia Saşa Pană. În tot ce ţi-am scris până acum n-a răzbătut
decât un vag ecou al tuturor chinurilor (da, chinurilor) mele interioare, în
această teribilă, îngrozitoare dilemă sufletească, unde eram prins între amiciţia
pentru tine şi felul meu esenţial de a fi, de a nu putea primi pe cineva decât
bine şi amabil. Condamnă-mi această laşitate.
Când am plecat din Tekirghiol şi am venit la Braşov unde am vorbit de
toate zbuciumările prin care am trecut prin sanatorii şi la care tu ai găsit
răspunsuri liniştitoare şi înţelegătoare, când am venit deci la Braşov, credeam
că am scăpat de nelinişti, de „chestii” cum spui tu, şi că liniştit, calm, mă voi
putea ocupa numai de sănătate şi de cărţile ce vreau să le scriu. Iată însă că
intervin alte zbuciumări şi alte dureri, în viaţa mea nu confortul interior este
ceea ce a dominat întotdeauna şi accept totul acum ca un om care a primit
lovituri şi obişnuit cu ele, aşteaptă acum numai să vadă cum şi unde se vor izbi
cele noi; am devenit un tehnician al tuturor acestor lucruri, un profesionist al
lor şi acum nerăbdarea cu care: aştept răspunsul tău este ca un văl de
disperare peste toate.
Poate însă, POATE ÎNSĂ, că tu mă vei scuza, mă vei absolvi, mă gândesc
(şi poate că acesta este gândul cel bun) că tu priveşti toate aceste din avion, de
la 1000 m înălţime; şi nu au acum, în situaţia ta, nici o importanţă. Cu alte cu-
j vinte nu te vei supăra că am fost amabil cu Saşa Pană şi că Manolescu este
editat la „unu”. Totuşi cred că lucrurile sunt] prea grave. Prea încurcate. Aştept
răspunsul tău.
Îmi rămâne puţin loc să-ţi scriu despre cartea pe care o scriu care va fi
un roman intitulat Ţesut cicatrizat şi în care vorbesc despre viaţa neagră a
bolnavilor din Berck. Poate că titlul nu-ţi place dar când vei ceti cartea vei
vedea că el corespunde bine conţinutului şi îţi va deveni atunci explici de tot.
Până acum am scris patru caiete groase pline de î tâmplari pure, legate strâns
între ele, fără edulcorări şi ches inutile sentimentale; am unele lucruri extrem
de virulente şi de amare; vreau să fie copleşitoare.
În caiete însă (şi ţin să-ţi spun aceasta în mod special poate s-ar
întâmpla ceva şi nu aş putea să le transcriu) în caiete deci nu este decât prima
versiune, ieşită în fuga condeiului şi trebuie încă să îndrept în multe locuri
pasagii întregi. Îţi scriu numai în grabă despre carte, pentru că vreau să-ţi
citesc întâi câteva pagini. Cred şi sper că voi fi demn de încrederea ta. În unele
locuri am lucruri infinit mai patetice şi mai zguduitoare decât în întâmplări. În
fine, vei vedea.
Încă două ştiri: cu sănătatea o duc bine şi am învăţat să cânt din
acordeon, asta e tot.
Închei cu imensă nelinişte şi nerăbdare în aşteptarea răspunsului tău;
nu-ţi cer o scrisoare lungă, câteva cuvinte pe o carte poştală îmi ajung şi voi
înţelege dacă totul s-a isprăvit cu bine sau trebuie să continue tot aşa, cu
aceleaşi amărăciuni şi disperări.
Te sărut mult pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 30. VI.1936
Iubitul meu Geo Bogza, Tot ce-mi scrii cam bănuiam eu singur; şi eu
sunt amărât grozav de cele ce se petrec şi eu sunt îngrijat de echilibrul precar
al atâtor lucruri la care ţineam şi care sunt legate de credinţele mele esenţiale.
Te-aş ruga să vii să-ţi petreci luna de vacanţă aici. Cred că ar fi un reconfort
reciproc; am odăi goale şi e destul de răcoare, eventual dacă ai vrea ca să-ţi
Păstrezi deplina libertate este odaia în fund goală, unde e bine, e zugrăvită nou
şi ai putea sta tot timpul fără ca să te deranjez şi ne-am vedea în fiecare seară,
ca la Braşov, în fine, nu ştiu dacă ai vrea să-mi procuri bucuria asta.
Te aştept pe tine şi pe Elly şi vă sărut cu dragoste, M. Blecher
Roman, 12. VIII.1936
Iubitul meu Geo Bogza, într-adevăr ar fi bine să ne vedem cât mai
curând, dar voi avea răbdare până ce îţi va fi posibil să vii aici cu Elly.
În privinţa editorului, uitasem să-ţi scriu că încă mai demult Mihail
Sebastian mi-a comunicat că Ocneanu de la Alcaiay ar fi dispus ca să-mi
editeze o carte.
— Asta i-a spus-o când au apărut întâmplările. Chestiunea va trebui deci
reluată, însă deocamdată toată preocuparea mea este ca să] termin
manuscrisul şi să iasă cât mai bine; am început ca să-1 dau la copiat la
maşină.
Te rog acum mult de tot ceva: te rog dacă treci pe lai „Vremea” şi dacă
poţi (dar vei insista, eventual) ia esseul j meu şi ţine-1 la tine, pentru că nu
vreau ca să apară înj „Vremea”, cred că ţi se va da bucuros. Întreabă-1 şi pe
administrator ce e cu contul meu.
Zilele acestea am avut multe preocupări cu totul în afara de literatură, a
venit să mă examineze un medic ortopedist! Şi el crede că am un os necrozat,
chiar lângă vertebrele ata-1 cate şi că ar trebui poate scos pe cale chirurgicală.
Îmi voffl face în cursul acestei săptămâni o radiografie ca să vedem| ce decizie
se poate lua în acest sens.
Pentru rest totul e bine dar am avut şi emoţii, câinele vecinului a intrat la
mine şi mi-a mâncat toate găinile. Îr altă noapte au venit „necunoscuţi” şi au
încercat să spargă uşa de la intrare, în fine, fel de fel de aventuri şi neplăceri. În
altă zi a fost un început de incendiu pe care 1-a stins Olimpia, îţi voi povesti
totul aici.
Te sărut cu dragoste, pe tine şi pe Elly, al vostru
M. Blecher
Roman, 21. VIII.1936
Iubitul meu Geo Bogza, Te rog scrie-mi precis data când pleci pentru că
am intenţia să trimit lui Mihail Sebastian câteva pagini din manuscris ca să le
arate editorului şi aş vrea neapărat să le citeşti tu mai întâi. În caz că eşti
ocupat şi nu-mi răspunzi la aceasta voi avea eu grijă să-i scriu lui Mihail
Sebastian să te anunţe când îi vor sosi şi să ţi le transmită.
Îţi mărturisesc că sunt foarte amărât, plictisit de toate şi continui
romanul numai pentru a isprăvi un lucru început şi pentru motive. Familiare
pe care ţi le voi explica verbal aici.
Te rog scrie-mi dacă în urma incendiului n-ai avut importante stricăciuni
şi pierderi.
Te sărut cu multă dragoste, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 12. IX. 1936
 Iubitul meu Geo Bogza, Iţi comunic că azi dimineaţă a fost consult de
medici şi a găsit o destindere a încheieturii sacro-iliace, nici fractură nici
luxaţie, dar durerile tot mă mai ţin, deşi au scăzut mult.
Te voi ţine la curent.
Cu infinită dragoste, ţie şi lui Elly, M. Blecher
Roman, 20. IX. 1936
Iubitul meu Geo Bogza,;
Te rog foarte mult iartă-mă că până azi nu ţi-am scris mai mult însă sunt
exasperat de câteva chestiuni şi literare şi în afară de literatură care mă
împiedică să scriu un rând cum trebuie.
Te rog crede-mă că mă gândesc mereu la tine şi la Elly, îi voi scrie şi ei,
vă îmbrăţişez cu infinită dragoste, M. Blecher
Cu mare timiditate, cu frică şi spaimă că te vei supăra îndrăznesc ca să-ţi
propun să încasezi cât poţi de la „Vremea” şi dacă sunt vreo două mii de lei poţi
să dispui de ei, îţi împrumut aceşti bani până când vrei, şi te rog ca să vii cu ei
la Roman.
Te rog în genunchi iartă-mă că ţi-am scris asta, M. Blecher
Roman, 29 JX.1936
Iubitul meu Geo Bogza, în fine îţi pot da veşti noi despre carte şi despre
mine. Ieri a fost aici Mihail Sebastian care, la plecare, a luat manu-scrisul la
Bucureşti. Cât timp a stat aici 1-a cetit şi cred că i-a plăcut mult. Îl vei
întreba1. Iată care este adresa lui str. Radu Vodă 19 şi telefonul 46846, însă e
probabil că îţi va telefona el mai întâi.
Te rog acum citeşte rândurile următoare cu multă indulgenţă. Iată despre
ce e vorba, când am ştiut că vine Mihail Sebastian am vrut să isprăvesc
manuscrisul şi de aceea, în cele 6 zile predecente venirii lui am lucrat la
corectare în fiecare dimineaţă, după masă şi noaptea până la 3-4; am ieşit
epuizat, frânt, stors de toate forţele; manuscrisul ăsta m-a costat un enorm
efort fizic, un adevărat surmenaj.
Îţi va spune Mihail Sebastian cât de zdruncinat eram de pe urma acestei
munci care, îţi repet, a fost pur fizică pentru că în acelaşi timp a trebuit să
suport şi durerile din şold.
În fine însă, l-am terminat; iată ce vreau să-ţi spun acum, te rog mult şi
din tot sufletul, nu te supăra că am spus să fie predat direct editorului.
1 Mihail Sebastian, Jurnal, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 86: „Miercuri
30 [septembrie 1936] Duminică şi luni – la Roman. Am plecat de acolo copleşit,
uzat. Aveam impresia că nu voi putea reintra în viaţă. Totul mi se părea inutil,
absurd. [.] Acum totul a trecut. Într-un fel, am uitat. Mă voi duce după-masă la
tribunal, mă voi duce diseară la teatru, scriu acum aici în caietul ăsta – iar
între timp viaţa lui Blecher continuă la Roman aşa cum am văzut-o. Voi mai
avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am
capricii, indispoziţii, enervări? El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o
moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită,
cunoscută în detalii, ca un obiect.
Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu
înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg. De câteva ori aş fi izbucnit în lacrimi
privindu-1. Noaptea l-am auzit gemând din odaia lui, ţipând -?' am simţit că
mai e cineva în casă, afară de noi, cineva care era moartea, destinul, nu ştiu ce.
Am plecat de acolo răvăşit, ameţit”.
Îţi mărturisesc că aş înnebuni de griji şi de nelinişte dacă aş şti că
paginile acestea smulse direct dintr-o grozavă os. Teneală ar putea circula prin
Bucureşti şi s-ar putea pierde
Iartă-mă, condamnă-mă, însă înţelege-mă.
Ştiu nerăbdarea şi curiozitatea ta de a cunoaşte manuscrisul; vei vorbi cu
Mihail Sebastian şi veţi găsi o modalitate ca să-1 răsfoieşti în acelaşi timp el îţi
va spune ce conţine. Te rog întreabă-1 dacă sunt în el dulcegării şi episoade
inutile. Îţi va explica totul.
Îţi scriu azi cât pot, sunt foarte obosit şi nu pot continua, te rog încă o
dată, iartă-mă.
Te sărut cu dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher îţi voi scrie zilele
acestea o scrisoare mai amplă cu chestii importante.
Roman, 12. XI.1936
Iubitul meu Geo Bogza, îţi cer iertare că am întârziat atâta cu această
scrisoare. Am fost ocupat, apoi obosit, în fine, nu ştiu singur de ce am tot
amânat.
Cu romanul meu lucrurile merg până acum normal.
În privinţa contului de la „Vremea” sunt de acord, bineînţeles pentru
achitarea datoriei tale.
Te rog însă mult de tot un lucru şi nu te supăra că-1 cer cu atâta
insistenţă, este vorba de stabilirea contului; aş vrea să am un cont explicit să
văd cât a costat imprimatul, până la urmă, cât s-a vândut şi cât mi se cuvine.
Tu nu ştii în ce situaţie mă aflu în această privinţă faţa de părinţii mei.
Bineînţeles, ei nu-mi spun nimic direct, dar eXistă aluzii „fine” şi indirecte care
sunt infinit mai insuportabile decât o reprimandă.
Pentru a mă achita, cel puţin moralmente, faţă de ei încă o dată te rog a
cere lui Eigheles socotelile toate.
Poate că mă vei înţelege prin scris, poate nu, însă când vei veni aici şi-ţi
voi spune totul, cu siguranţă că mă vei aproba; visul meu cel mai frumos este
să am suficienţi bani într-o zi câştigaţi de mine, să-i pot înapoia tatălui meu şi
să-i spun „Iată achitarea, de-acum încolo nu mai aveţi, nimeni din familie,
vreun amestec în chestiunile mele literare”.
Pentru mine a fost nu numai o constrângere dar şi o adevărată suferinţă
că le-am cerut lor aceşti bani.
În fine, cum spui tu, totul se aranjează.
Cred că ar fi foarte bine să vii la Roman cât mai curând, poate mă deteşti,
şi ai vedea că tot am rămas acelaşi, dar să isprăvim cu asta, rămâne deci să-i
spui lui Eigheles să-mi trimită contul şi asta e tot. Pentru rest, pot aştepta
oricât şi nu mă jenează deloc, dar absolut deloc.
Îţi anunţ că am un nou acordeon, cânt cu el, cred că te voi distra,
gândeşte-te în mod serios să vii cu Elly.
Vă sărut pe amândoi cu multă dragoste, M. Blecher
Roman, 23. XI.1936
 Iubitul şi marele meu Geo Bogza, în fine azi am primit de la tine rândurile
pe care le aŞteptam. Cu mare nerăbdare le aşteptam, trebuie să-ţi spun. În
ultimul timp a fost între noi nu ştiu ce anume care ţine
Poate de dezamăgirile tale, dar mai ales de indolenţa mea.
Când am o preocupare mare trăiesc într-o febră, într-o nelinişte care mă
împiedică să fac cel mai mărunt gest util sau urgent; sunt complet anihilat,
distrus de aşteptarea mej stupidă. Iată ce-au fost zilele mele în aşteptarea
cărţii, în; timpul tratativelor cu editorul meu.
Îţi va spune odată Mihail Sebastian tot ce-a fost în legătură cu această
apariţie. Îţi închipui, cred, că nu au mers lui crurile ca pe bile şi acum când
cartea va fi în fine în librării surâsul meu, departe de a fi unul de extremă
satisfacţie, va fi, poate, identic aceluia, obosit, pe care îl are o femeie dup$f
naştere.
Toate acestea m-au împiedicat să-ţi scriu.
Îţi mărturisesc că acum când fac bilanţul lor, sunt cu totul umilit de
meschinătatea lor şi când mă gândesc că tu în timpul acesta ai avut intense şi
reale preocupări „din viaţă! Nu din cărţi” îmi vine să mă ascund de ruşine.
Cert, n-am dus-o prea uşor nici eu în anumite privinţe, în afară de
literatură. Am avut complicaţii cu boala, foartef grele şi foarte dureroase însă
cred că nimic nu contează faţă! De disperările morale care rod mărunt în piept,
ca nişte şoarecii
Ştiu că tu nu crezi în forţe oculte; nici eu – însă dacă ar exista asemenea
forţe care să producă o echitate în lume, să împartă şi să repartizeze durerile, ei
bine, îţi mărturisesl că aş lua asupra mea cu imensă bucurie disperările şi
tristeţile tale, pentru a le suferi eu, fiziceşte, în carnea mea, decât să ştiu că te
torturează pe tine. Poate vei găsi că e naiv acest gând, aşa e întotdeauna cu
gândurile adânc simţite, care te-preocupă zile şi nopţi întregi: când le pui pe
hârtie apar de-fll extraordinară naivitate. Şi totuşi gândul acesta este acela cu
care mă culc în fiecare seară şi a cărui putinţă de realizare o doresc din tot
sufletul şi din tot corpul meu.
Iată: dacă această hârtie şi acest angajament pot avea vreun sens, în
domenii pe care nu le bănuim, începând chiar de azi, vreau să iau asupra mea
toate disperările, toate neliniştile şi toate durerile tale.
Te rog iubitul meu Bogza, examinează tot ce-ţi scriu în profunzime, îţi
scriu din adâncul meu şi nu râde de nimic, (în fond nimic în lumea asta nu
este ridicul, în afară de anumite lucruri pur burgheze care nu merită decât un
imens hohot de râs).
Şi acum, lucruri mai senine.
Când vii aici cu Elly? Cred că ştiţi, v-am scris mi se pare, că am un
acordeon şi cânt din el aproape în fiecare zi. E un instrument splendid, vorbesc
de acordeonul meu nu în general, cu ornamente de celuloid şi nichel, cu clape
ca la piano şi nişte sunete admirabile. Exercitez mereu ca să mă perfecţionez;
acum cânt „convenabil”.
Toate aici sunt în aceeaşi tonalitate cenuşie de viaţă monotonă şi solitară;
azi a nins, era o lumină albă, neobişnuită în odaie. Pentru lunile de iarnă, m-
am mutat tot în odaia din mijloc unde am stat şi anul trecut. Toate obiectele
sunt la locul lor, exact ca şi anul trecut.
Bine ar fi dacă aţi putea veni şi să staţi mai mult timp; să ne pătrundem
ca la Braşov, să fim egoişti, să ne închircim în prietenia noastră, să trăim
câteva zile „pure”.
Toate astea, ştiu bine, sunt atât de departe de realităţi.
Vă trimit toată dragostea mea, mai caldă şi mai vie ca totdeauna, ca un
vin care s-a învechit, M. Blecher127
Roman, 18. XII.1936
Iubitul meu Geo Bogza, în anunţ că în fine a apărut cartea mea1 şi te rog
să mă ierţi că nu ţi-am scris până acum.
— Am zăcut într-un fel de prostraţie în aşteptarea apariţiei, nu puteam
să fac nimic şi mai cu seamă am constatat cu acest prilej că nu-mi pot domina
deloc nervii.
În fine, cartea e pe masă. Îmi dau seama acum încă o dată câte ai făcut
tu pentru mine şi ce-ai făcut tu din mine. Totul îţi datoresc ţie care m-ai scos
din marasm şi m-ai pus pe drumul cel bun. Îţi mulţumesc, iubitul meu Geo
Bogza şi ţie iubita mea Elly care întotdeauna prin admirabila ta prezenţă ai
ştiut să susţii atmosfera de prietenie dintre mine şi Geo. Tu eşti complementul
strict necesar care a activat în prietenia noastră prin simpla prezenţă în acelaşi
fel în care aerul ne era necesar. Vă iubesc şi vă aştept să veniţi la mine. Iată,
asta vreau să vă scriu: vreau să veniţi aici pentru o lună de zile, să trăiţi fără
grijă şi Geo să-şi refacă forţele morale pe care le simt foarte scăzute. Vă rog,
veniţi. Este, cred, ceti mai bun lucru acum şi pentru voi, şi pentru mine, am
nevoie urgentă ca să fiţi lângă mine, am nevoie de dragostea şi;' limpeziciunea
voastră. Vă rog veniţi. Cred că Geo ar putea aranja la „Tempo” ca să lipsească o
lună şi să trimeată articole de-aici.
În fine, gândiţi-vă cu seriozitate la asta şi mai ales gândiţi-vă la bucuria
ce mi-aţi face-o.
Iubiţii mei, am păstrat pentru voi un exemplar din cartea mea pe hârtie
de Japonia şi vi-1 voi da când veţi fi aiciPână atunci, pentru ca s-o cetiţi îl rog
pe Geo să ia un exemplar de la Alcalay, unde am scris în acest senz.
1 Inimi cicatrizate, ed. Alcalay, Bucureşti, 1937.
Vă aştept cu dragoste, cu fierbinte dragoste, al vostru, M. Blecher Iertaţi-
mi această iscălitură
Roman, 1.1.1937
Iubitul meu Geo Bogza, Este ora 12, s-a tras cu puşca în cartier şi m-am
trezit; acum când începe anul, primul meu gând se îndreaptă spre tine şi Elly,
vă îmbrăţişez pe amândoi cu dragoste caldă şi cu cele mai bune urări.
Tot ce mi-ai scris am primit, dar trebuie să ştii şi să mă ierţi că zilele
acestea am fost extrem de ocupat.
Pentru două zile a fost la mine Mihail Sebastian şi în acest timp am mai
avut vizite, am avut o imensă bucurie că a venit să mă vadă, el mă linişteşte şi
mă înţelege până în adâncul sufletului1.
 1 Mihail Sebastian, Jurnal ed. Cit., p. 102-103: „Miercuri, 30 [decembrie
1936] M-am întors aseară de la Roman, unde fusesem pentru a doua oară să-1
văd pe Blecher.
E poate obişnuinţa – dar mie mi s-a părut mai bine decât data trecută.
Cu vremea, dacă aş trăi mereu lângă el, aş ajunge probabil să cred că tragedia
lui e normală. Nu există tragedii trăite zi la zi. O ştiu Puţm şi din propria mea
viaţă. Dincolo de 24 de ore – începe obişnuinţa, adică acceptarea.
În ce-1 priveşte pe Blecher – este mult mai descurajat. Mi-a vorbit
moartea lui, pe care o crede apropiată.
— Mă gândesc – zicea – că Jules Renard a murit la 1911. Din de-Părtare,
moartea devine aşa de indiferentă. Să mi se pară şi mie că am murit de mult,
de la 1911. Nu mă sperii de moarte. O să mă odihnesc, ° să dorm. Oh, ce bine o
să mă întind şi ce bine o să dorm. Uite, am „nceput să scriu un roman. Dar nu
ţin neapărat să-1 termin. Dacă voi muri
Când vii la Roman cu Elly? Aveam intenţia ca să-ţi trimit ceva, însă nu s-
a putut acum pentru că Friddy, care se ocupă de aceste lucruri, este acum cam
bolnavă. Îţi va spune Mihail Sebastian, dacă îl vei întreba, ce este cu dânsa.
Te îmbrăţişez şi vă sărut pe tine şi pe Elly. Îţi mulţumesc pentru
scrisorile trimise pe care le-am cetit cu cea mai viei emoţie din viaţa mea, M.
Blecher înainte, cred că nici nu voi regreta că nu l-am terminat. Ce puţin lucru
e pentru mine literatura şi cât de puţin timp îmi ocupă! M-am gândit în ultima
vreme să mă sinucid. Dar e greu. Nu am cu ce. Cel mai simplu ar fi să mă
spânzur – dar pentru asta ar trebui să bat un cui în perete, m-ar auzi Olimpia,
ar veni imediat înăuntru şi n-aş mai putea face nimic. Am cerut să-mi cumpere
sodă caustică, sub un pretext oarecare – dar n-au lăsat-o părinţii mei. Ce
stupid am fost că nu mi-am cumpărat vâ revolver pe vremea în care mai
umblam şi puteam să-1 cumpăr.
A doua zi, adică ieri-dimineaţă, mi-a cerut scuze pentru această
mărturisire:
— Te rog să mă ierţi. Nu ştiu ce am avut. Mie nu-mi place să mă vait. Am
oroare de sentimentalisme.
Ce mă bucură şi mă emoţionează în el sunt resursele lui, încă neatacate,
de copilărie, de umor, de exuberanţă. Cu câtă bună-credinţă, cu câtă silinţă îmi
cânta din acordeon diverse tangouri şi foxtroturi. Să fie într-asta un efort de
bucurie, în fond iremediabil pierdută?
Îmi povestea diverse jocuri de astă-vară, când era Geo Bogza la el. Se
jucau de-a vaporul. Bogza îi remorca patul, iar Blecher dădea semnalul de
plecare. În perete bătuseră un aviz: „Este interzis a se sui pe catarg şi a scuipa
de sus în camera maşinilor”.
Mi-a arătat un album de fotografii (Solange, Ernest, Creaţă, scene de la
Berck, de la Leysin, de la Tekirghiol.). M-am oprit să nu plâng privind o
fotografie a lui de la 17 ani – figură admirabilă de adolescent-„J'etais beau
gosse, hein?”
Am plecat pe la orele patru – dar de ce n-am avut curajul să-1 în1'
brăţişez, să-i spun mai multe, să fac un gest de frate, ceva care să-i araK că nu
e singur, că nu este absolut şi fără salvare singur?
 Şi totuşi, singur este”.
Roman, 12.1.1937
Iubitul meu Geo Bogza, îţi trimit această scrisoare recomandată pentru
că mi se pare că multe cărţi poştale ce ţi le-am adresat în ultima vreme s-au
pierdut.
Eşti sigur că la noua adresă ţi se predă toată corespondenţa? Cercetează
şi scrie-mi.
Te rog fii liniştit, totul aici este bine, sunt bine şi n-am avut nici un motiv
ca să nu-ţi scriu.
Zilele trecute mi-ai trimis o carte poştală în care te mirai de „tăcerea”
mea, or eu ţi-am scris tot timpul şi mai ales am răspuns la extraordinarele tale
scrisori, care m-au zguduit până în măduva oaselor.
Iartă-mă, dar am cetit din ele câteva fraze tatălui meu şi i-au venit
lacrimile în ochi.
Este inutil să-ţi repet că pentru aceste aderenţe şi comunicaţii de sânge
sufletesc, mă zbat, trăiesc.
Continui să-mi accept viaţa numai pentru asemenea emoţionante mesagii
de prietenie.
Tu şi cu Elly sunteţi cea mai extraordinară întâlnire din viaţa mea, o ştiţi
bine – dar nu îndeajuns poate – voi nu auziţi cum în mine fiecare celulă
freamătă de dragoste pentru voi, rumoarea sângelui din mine este însăşi
melodia acestei iubiri.
Iertaţi-mi aceste rânduri, vă scriu cum pot şi ce-mi trece prin minte adică
ce-mi vine din adâncuri.
Vă sărut mult, cu frenetică dragoste, M. Blecher
Roman, 21.1.1937
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc mult pentru rândurile din „Azi”1
care m-au emoţionat mult, nu ca venite de la un confrate „literar”, ci ca un
mesagiu de la un simplu frate bun, frate de sânge, mai
1 Geo Bogza: M. Blecher: Inimi cicatrizate, „Azi”, An VI, nr. 26, ianuarie
1937, p. 2145: „La mai puţin de un an după întâmplări în irealitatea imediată,
care cu tot titlul refractar, făcut parcă anume să sperie, şi-a avut cititorii şi
admiratorii săi, a apărut acum o nouă carte de M. Blecher al cărei titlu este
Inimi cicatrizate. Cititorii întâmplărilor au găsit în cartea aceasta o continuare,
nu a unei lumi dusă mai departe, ci a unui fel de a scrie, uluitor aproape, care
este felul de a scrie al lui M. Blecher.
Ca şi în cea dintâi carte M. Blecher descrie o lume dominată, chinuită şi
plină de patetism, cu o preciziune de matematician, frazele sale sunt clare şi
reci ca lentilele unui panopticum prin care s-ar vedea însă, uriaşe şi obsedante,
toate dramele lumii. E un meşteşug ciudat care îi aparţine şi până la care
presupun că a ajuns învingând dificultăţi cum n-a avut să învingă nici un
scriitor. Să descrii lumea damnaţilor de la Berck, toate viziunile infernale, tot
sângele şi puroiul, toate scrâşnetele şi timp de două sute de pagini să nu cazi
în patetism, să nu scoţi nici cel mai mic strigăt personal, iată o cursă până la
capătul căreia foarte puţini oameni ar fi în stare să meargă. Nu ştiu ce scriitor
şi-a putut impune o disciplină mai severă şi mai implacabilă decât aceea de
care M. Blecher dă azi o nouă dovadă.
Cu stilul acesta sobru şi clar M. Blecher pictează una din cele mai
halucinante viziuni ale lumii. Închipuiţi-vă oraşul Berck, unde câteva mii de
bolnavi, prinşi în ghips, nemişcaţi, cu această carcasă pe ei, circula totuşi pe
străzi, orizontali, culcaţi în cărucioare şi devin eroii tuturor pasiunilor umane.
Inimi cicatrizate e o carte asupra căreia nimeni nu poate să aibă nici o îndoială.
Peste zece şi peste o sută de ani ca va rămâne valabilă, mărturie rece dar
spăimântătoare asupra unei lunii p6 care M. Blecher a avut destinul amar să o
cunoască şi satisfacţia tragic” să o picteze, cu un meşteşug de mare şi autentic
scriitor.
Dar toate acestea nu sunt decât câteva însemnări faţă de ceea ce foarte
curând voi spune despre Blecher şi cărţile lui.” mare decât mine, înţelegător cu
mine, aşa cum sunt fraţii rnari într-o casă.
Te rog, dacă poţi, insera cele câteva pagini alăturate la „Cronica
măruntă”'. Însă numai dacă poţi şi crezi că pot merge astfel. Ştiu şi văd că
tendinţa revistei este mai mult socială (îmi pare nespus de bine) dar poate că se
va găsi loc şi pentru aceste rânduri neutre.
Înţelegi bine că e vorba de o îndatorire prietenească pentru Manolescu.
Băiatul ăsta merită multă solicitudine.
Îţi voi mai scrie, foarte curând, şi mai mult.
Te îmbrăţişez şi te sărut, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 27.1.1937
Iubitul meu Geo Bogza, Ştiam eu bine că n-are să-ţi placă notiţa2, pentru
că nici mie nu-mi place, mă dezgustă pur şi simplu. Dar a trebuit s-o scriu,
pentru că i-am promis lui Manolescu încă de la apariţie că voi scrie despre
cartea lui şi am tot amânat, din dezinteres profund pentru acest soi de
literatură de care nimic nu mă leagă.
Este o poezie de imagini, frumoasă, curăţică şi lustruită ca un obiect de
pus pe-o etajeră.
Cert, Manolescu e un băiat excelent, însă în doi ani de zile de când ne
cunoaştem, n-am izbutit să răscolesc ntr-insul nimic, n-am reuşit să-1 abat de
la cultul unei poesii minore şi cuminţi ca aceea din cartea lui.
1 Probabil recenzia la volumul lui Ion Manolescu: Odihna neagră, Poeme
(Editura „unu”) publicată în volumul de faţă.
' Recenzia citată.
L
Mi-am dat toată silinţa să fie editat şi sunt gata să-i fac orice servicii
prieteneşti însă nu mă pot împiedica să constat că e prea placid, prea inert,
amorf şi din ce în ce mai mult funcţionar clasa a Ii-a.
În nenumărate rânduri i-am spus-o şi lui şi n-am văzut nici o reacţiune,
nici un suflu care să-1 anime, să-1 întărâte, să-1 facă să sângere.
E ca o bucată de gelatină pe care o scuturi, şi o scuturi, şi ea tremură la
suprafaţă şi apoi rămâne mai departe încleiată în moliciunea ei placidă, cu
toate celulele la locul lor, cuminţi.
 Dragul meu Geo Bogza, Este o mare tristeţe pentru mine că trebuie să-ţi
spun aceste lucruri, pentru că e vorba de un băiat sărac şi singur.
Însă iată ceva: există un soi de mizerie care în loc să răscolească pe
cineva îl umple de visuri şi aspiraţii burgheze. Şi apoi, Manolescu nu e chiar în
mizerie, îşi încasează lefuşoara lui, îşi duce traiul monoton şi uniform, se
plimbă pe stradă, se culcă, se scoală, continuând a-şi îngriji de un mic confort
sufletesc pe care nimic nu-1 tulbură.
Şi lui i-am spus lucrurile astea de zeci de ori şi sunt foarte amărât că n-
am fost în stare să am vreo influenţă.
Cât priveşte de notiţă, cartea lui nu mă interesează deloc, absolut deloc.
Până ce-am scris-o am rupt 5 încercări şi au curs sudorile pe mine ca să
exprim acele câteva căcăţele, de fraze.
Când am terminat-o am pus-o în plic şi am spus „Uf M
E îngrozitor să scrii când n-ai nimic de spus.
Iată pentru ce am iscălit-o cu iniţiale şi te rog fă ce ştii] cu ea, pune X. Y.,
în fine, încearcă să scrii tu, poate, ceva numai să apară şi să scap de acesta
obligaţie care mă 5ţanchichinează”.
Cu scrisorile de răspuns la admiratori şi unii critici e acelaşi lucru, mă
căznesc ore întregi ca să aştern două rânduri politicoase.
În tot cazul, ţin mult să-1 servesc pe Manolescu pentru că promisiunea
mea mă arde, fă ce ştii, însă te asigur că de mi-aş stoarce creierii în maşina de
presat tot n-ar mai putea ieşi nimic cu privire la această chestie.
Credeam că am scăpat de ea dar vad că mă urmăreşte ca un coşmar.
Bineînţeles că voi scrie la „Azi” şi sper că n-o să te faci de râs cu proza
mea, însă mai târziu.
Te îmbrăţişez cu multă dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 22.11.1937
Iubitul meu Geo Bogza, Ţi-am trimis azi, ţie şi lui Elly, o lădiţă cu un
curcan făcut de. Bunica mea care e acum aici şi câteva prăjiturele făcute de
Friddy, sora mea.
Toate acestea vi le trimit cu gândul perfid că vă vor excita la amândoi
glandele salivare şi asta vă va determina să veniţi la Roman mai repede. Vă
anunţ de asemenea că în labora-toriile culinare proprii se prepară noi şi
extraordinare spe-Clalităţi, cât se poate de apetisante.
Mi se pare că am făcut o greşeală cu trimiterea pachetului, am scris Geo
Bogza pe lădiţă, şi tot astfel pe foaia de ex-Pediţie, şi îmi reamintesc că tu mi-ai
recomandat să-ţi scriu ^- Bogza, la noua ta adresă.
Te rog infinit de mult scrie-mi dacă am făcut rău şi dacă ţi-am procurat
vreun neajuns. Iartă-mă că am scris astfel, am început întâi pe lădiţă, cu tuş,
şi când a fost numele gata scris, n-am mai putut şterge şi a trebuit să scriu la
fel pe foaia de expediţie.
Cu mare, cu extremă nerăbdare, aştept o lămurire în această privinţă.
Vă doresc amândurora poftă bună şi voie bună şi vă îmbrăţişez cu
dragoste, M. Blecher
Bucureşti, [24 martie 1937]
 Iubitul meu Geo Bogza, Marele meu Geo Bogza, Dragul meu Geo Bogza,
Iată-mă-s în odaia mea şi pregătit să-ţi scriu înainte de toate câteva rânduri în
care să pun toată mulţumirea şi recunoştinţa mea fierbinte pentru dragostea
cu care te-ai ocupat de mine la Braşov.
Viaţa nu merită trăită decât pentru aceste rare şi sublime întâlniri. Şi
iată-mă vorbind de sublim după o călătorie care nu numai că m-a zdruncinat
fiziceşte dar care mi-a zguduit mult moralul şi a devalorizat în mine pentru
câtva timp toate acţiunile mele, toate judecăţile şi toate elanurile.
Iubitul meu Geo Bogza, Iartă-mă, te rog mult iartă-mă că trebuie să-ţi
spun atât de direct că eşti printre acele cât se poate de rare „evenimen-te”din
viaţa mea care sunt şi vor rămâne sublime. Iartă-fli pentru acest cuvânt ce te
jenează. Când am cunoscut-o pf
Mane1 i-am scris toată dragostea mea şi ea a rămas intactă până azi. Iţi
scriu aceasta pentru ca să nu crezi că rândurile acestea sunt rezultatul unei
exaltări trecătoare; sunt totdeauna conştient şi constant în afecţiunile mele. Tu
ştii cât aş putea să-ţi scriu pentru dragostea şi recunoştinţa ce ţi-o port. încetez
însă să-ţi fiu penibil. Vei complecta restul expansiunii mele în sensul cel mai
bun.
Călătoria2: în tren tot timpul compartiment gol căci de la Ploieşti am luat
clasa I, însă în gări cel mai infernal chin
1 Mana Ghiolu. În Jurnal, ed. Cit., p. 114, Mihail Sebastian relatează:
„Luni, 1 martie/1937/
Ieri şi alaltăieri, cu doamna Ghiolu, la Roman. Blecher mereu mai pe
moarte. Nu ştiu cât va mai dura. Suferă acum de un nou abces, care trebuie
spart sau lăsat să se spargă singur. Totul e atroce – dar, ca şi data trecută,
constat că devine suportabil, î force de l'obeissance. Suportabil pentru ceilalţi,
se înţelege – nu pentru el, care poartă o permanentă grimasă de durere.
Cât despre doamna Ghiolu, nu ştiu exact ce trebuie să gândesc despre
ea. Faptul de a fi plecat la Roman dovedeşte oricum mai puţină frivolitate decât
bănuiam că are”.
2 Joi 25/martie 1937/”Blecher este de ieri-dimineaţă în Bucureşti –
internat la Saint Vincent de Paul – camera 15. A venit pentru abcesul care nu
s-a scurs, cu toate că i s-au făcut la Roman două puncţii măcelăreşti.
Mi-a povestit drumul cu trenul – şi m-am înfiorat. Plecarea de acasă, în
plină noapte, luna pe cer, străzile pustii, gardiştii care priveau miraţi targa ce
trecea, aşteptarea în biroul şefului de gară, urcarea în vagon, Prin fereastră,
sosirea dimineaţa în gara Bucureşti, hamalii care refuzau să-1 scoată pe
fereastră.
Atroce suferinţi. Totul devine absurd de inutil lângă o atât de mare
durere.
A crezut că moare. Era la un moment dat decis să se sinucidă. Şi-a rupt
toate hârtiile, toate manuscrisele: 80 de pagini din noul roman lnceput, 70 de
pagini dintr-un jurnal.
Abea am avut curajul să-1 dojenesc”. Mihail Sebastian, Jurnal, ed-cit., p.
120.
 Pentru urcat şi scoborât din vagoane deşi am avut la Ploieşt şi Roman
targa. Toate oasele mi-s zdrobite şi numai fapti că am găsit aici o odaie
admirabilă cu terasă, soare, lumina spaţiu şi curăţenie (toate la maximum)
numai aceasta mă va scoate puţin din „petrinul” în care zac.
Îţi voi scrie mai mult mâine. În momentul ăsta sunt obosi şi mă culc.
Tot ce ţi-am scris la începutul acestei scrisori ţie este valabil şi pentru
Elly, absolut totul. Vă sărut pe amândoi
M. Blecher Vă iubesc, sunt prea obosit să scriu mai bine.
Bucureşti, 24. VI.1937
Dragă Elly, Peste câteva zile voi pleca probabil din Bucureşti, aşa că te
rog mai vino pe la mine să ne vedem şi să mai stăm puţin de vorbă, înainte de
plecare.
Îmi pare rău că nu mă voi vedea cu Geo la întoarcerea lui, dar sper că
veţi veni la mine, mai spre toamnă.
Pentru moment, cred că plec la Predeal ca să stau acok până trec
căldurile.
Cu toată dragostea prietenească, al tău, M. Blecher
Roman, 3. VII.1937
Dragă Elly, îţi scriu în sfârşit din Roman, de la mine de-acasă, unc am
ajuns aseară, după o călătorie în condiţiuni cât se poat de bune, singur cu
Mama mea într-un vagon special care s-a ataşat la tren.
Te rog scrie-mi dacă ai veşti de la Geo şi când vine.
Încă nu sunt aici complect organizat, încă nu ştiu cum va fi. Olimpia a
rămas la Bucureşti cu bărbatul ei, însă sper ca peste câteva zile să găsesc o
femeie care să mă îngrijească.
Esenţialul e să-mi meargă mai bine cu stomacul şi asta sper că se va
întâmpla curând, cu îngrijirile atente pe care le am aici şi cu hrana bună.
Te aştept cu Geo la Roman. Cred că voi putea să vă prezint menu-uri
inedite şi excepţionale.
Cu multă dragoste, M. Blecher
Roman, 19. VIII.1937
Iubitul meu Geo Bogza, Te rog cât se poate de mult iartă-mă că nu ţi-am
scris atâtea zile, şi vreau să ştii că n-a fost nici neglijenţă, nici lipsă de timp. Te
rog să mă crezi că pur şi simplu n-am fost în stare să scriu un singur rând. În
toate aceste zile din urmă au fost la Roman călduri extraordinare, groaznice,
care m-au epuizat cu totul. Ieri a început, în fine, să plouă şi s-a mai răcorit
vremea, aşa că azi pot să-ţi trimit această scrisoare.
Te rog spune-i lui Mihail Sebastian, dacă îl vezi, să mă ierte şi dânsul că
nu i-am scris. Cred că el şi-o fi închipuit motivul tăcerii mele pentru că i-am
scris mai înainte la Braşov cât sufăr din cauza căldurilor.
Tot ce-mi spui despre tristeţile tale actuale înţeleg mai „ine decât îţi
închipui. Îmi pare rău că suntem atât de bine de acord într-o descurajare atât
de cumplită.
Pentru mine de mult literatura, poezia, şi chiar însăşi întreaga realitate
au pierdut iremediabil orice atracţie, şi dacă continui să trăiesc, să mă ocup de
ceva, să scriu, e pentru că n-am altceva mai bun de făcut în condiţia de acum a
vieţii mele.
Există la Berck o societate de „binefacere” care învaţă pe bolnavi să
împletească paneraşe şi să tricoteze flanele, eu însă nu pot nici împleti, nici
tricota şi de aceea scriu cărţi.
Tot ce fac, tot ce „trăiesc”, e într-o ameţeală şi o halucinaţie ca şi cum aş
fi fumat opium. În definitiv, viaţa este aceeaşi, tot atât de somnambulică, dacă
ai fumat opium ori nu.
Îţi spun toate acestea cu imensă tristeţe. Este mult timp de când
„halucinaţia” asta care avea nu ştiu ce atracţie, nu ştiu ce prospeţime şi ce
variaţie într-însa nu mai are pentru mine absolut riici un interes.
Te rog iartă-mă că la disperarea ta răspund cu o altă disperare.
Când vii cu Elly la mine?
Vă îmbrăţişez pe amândoi cu multă dragoste, M. Blecher
Roman, 17. IX.1937
Iubitul meu Geo Bogza, Te rog iartă-mă că tocmai acum când te ştiu
ocupat cu atâtea chestiuni importante şi grave intervin cu o diversiune.
Te rog mult scrie-mi detaliat tot ce ţi-a spus Pierre Minet1 despre
traducere şi despre editori, când ai fost la el. Ştiu ca
Pierre Minet (1909-1975), scriitor francez.
N-aţi putut vorbi atunci mare lucru, dar scrie-mi exact ce ţi-a spus, ce
nume ţi-a dat.
Cu sănătatea eu n-o duc prea bine însă după cum vezi mă ocup de alte
lucruri.
Vă îmbrăţişez cu drag, pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 28. IX. 1937
Iubitul meu Geo Bogza, îţi scriu aceste rânduri după o îndelungată şi
serioasă dezbatere interioară, am ezitat de câteva ori şi zilele acestea am rupt
mai multe scrisori până ce m-am hotărât să ţi-o scriu pe aceasta şi crede-mă că
nu mi-e prea uşor nici acum.
Iată despre ce e vorba. Te-aş ruga dacă ai putea şi nu te supără sau
deranjează acest lucru, să-mi expediezi prin mandat 500 lei, în contul „Vremii”,
însă numai dacă ţi-e posibil, îmi trebuie neapărat banii aceştia şi chiar mai
mult, dar dacă nu-i ai pe toţi trimite-mi 2-300 lei, ori dacă ţi-e cu totul
imposibil nu-mi trimite deloc şi te rog crede-mă că nu voi fi supărat câtuşi de
puţin şi voi căuta să mă aranjez.
Îmi trebuie aceşti bani pentru unele cheltuieli pe care le am acum şi pe
care nu le pot spune părinţilor mei pentru că sunt fără mare însemnătate
pentru ei însă, pentru mine, foarte importante. În plus, şi aceasta e partea
gravă a scrisorii şi o explică, eu nu vreau acum să cer bani deloc pentru
trebuinţele mele părinţilor mei, cu toate că ei mi-ar da.
În ziua când ţi-am scris că sunt foarte trist era într-o zi când am avut o
ceartă extrem de violentă cu mama mea, în Urma căreia am avut numai
remuşcări amarnice. În fond, eu eram vinovatul, am devenit iritabil şi sâcâitor
şi îi amărăsc pe aceşti părinţi care se poartă cu mine admirabil, şi continuă să
fie admirabili. Te rog să mă crezi că aşa este.
 Îmi este greu să-ţi scriu într-o scrisoare totul, chiar de ţi-aş scrie o sută
de pagini.
Te rog însă pe tine să sezizezi singur ce nu pot scrie şi să mă înţelegi.
Te rog încă o dată iartă-mă că te supăr şi consideră neavenită această
scrisoare în cazul când ţi-e imposibil să-mi trimiţi banii aceştia.
Te îmbrăţişez cu dragoste, pe tine şi pe Elly, M. B.
Roman, 6. X.1937
Iubitul meu Geo Bogza, Te rog iartă-mă că nu ţi-am mulţumit până acum
pentru banii trimişi. Cu atât mai mult cu cât suma de 3000 lei a întrecut
aşteptările mele şi îmi va fi de mare folos.
Zilele astea am fost amărât, plictisit, în coapsă mi s-a umflat un abces şi
s-a format o nouă fistulă, însă acum îmi este mai bine, mai ales că au trecut şi
căldurile şi a început să plouă.
Pentru mine ploaia nu este o simplă satisfacţie, este o adevărată
răzbunare.
Te îmbrăţişez cu dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 22. XI. 1937
Iubiţii mei Geo şi Elly, Vă trimit câteva specialităţi romaşcane.
Când am pus pastrama în hârtie era caldă şi se poate întâmpla să capete
nişte pete albe care însă nu înseamnă nimic şi se iau jos, vă scriu asta pentru a
vă asigura că pastrama este cât se poate de proaspătă, puteţi de altfel s-o ţineţi
într-un loc rece mai multe zile.
Vă rog a-i da să guste şi lui Victor Brauner1 şi dacă îi place îi voi trimite
şi lui. Vă rog nu uitaţi asta.
Cu multă dragoste, vă sărut, M. Blecher P. S. Vă voi trimite şi curcan
însă acum nu sunt graşi şi buni.
Roman, 15. XII.1937
Iubitul meu Geo Bogza, îţi anunţ că a fost la mine Sebastian şi te rog să-
1 întrebi cât i-am vorbit despre tine şi ştii tu singur foarte bine ce bucurie mi-ar
face venirea ta cu Elly pentru câteva zile, va fi reducere la tren, la ziar cred că
vei fi liber încât te rog, te rog câte se poate de mult vino de Crăciun la mine.
Iţi voi ceti din cartea mea Vizuina luminată2, pe care o scriu acum, i-am
cetit şi lui Sebastian şi îţi poate şi el spune dacă i-a plăcut.
1 Victor Brauner (1903-1966), pictor român. Carte publicată postum,
„Cartea românească”, Bucureşti, 1971.
Cred şi sper că mai ales Elly va insista ca să veniţi şi pentru treaba asta o
sărut cu dragoste prietenească.
Te aştept, vă aştept şi vă sărut, M. Blecher
Roman, 20.11.1938
Iubitul meu Geo Bogza, îţi scriu doar câteva cuvinte pentru a-ţi spune că
mi-ai făcut o imensă, extraordinară bucurie cu scrisoarea în care îmi ceri
articolul şi l-am început în aceeaşi zi, dar apoi am avut junghiuri în şale şi cu
toată părerea mea de rău n-am putut să scriu până acum când voi reîncepe şi
cred că îl voi isprăvi.
 Îţi voi trimite deci acest articol probabil peste câteva zile. Cu mult dor mă
gândesc la tine şi la Elly şi aş vrea să vă vad dar ştiu că nu se poate. Vă
îmbrăţişez şi vă sărut cu drag, M. Blecher
Roman, 2. III.1938
Iubitul meu Geo Bogza, îţi trimit alăturat articolul1, poate fi cu
semnătura mea sau cu iniţiale, cum vrei tu şi unde vrei, dacă îl crezi bun. Te
rog scrie-mi ce crezi despre el.
Tot ce-am spus în el este în sufletul meu însă mai tumultuos şi mai plin.
Te iubesc, te sărut, pe tine şi pe Elly, M. Blecher îţi anunţ că a apărut
tradus în idiş romanul meu. Pentru corecturi fă-le tu singur, te rog foarte mult.
Roman, 2. IV.1938
Iubitul meu Geo Bogza, îţi mulţumesc mult pentru ziarele trimise unde
am văzut publicat articolul meu1.
Te rog treci pe la „Vremea” şi vezi dacă se poate să mai încasezi bani,
dacă au mai vândut până acum exemplare, mi-ar trebui mult banii aceştia.
Îţi anunţ că sora şi cumnatul meu sunt în Bucureşti unde s-au stabilit,
şi voi veni şi eu poate spre toamnă, când nu va mai fi cald, să stau acolo.
Cu sănătatea o duc binişor, îţi voi mai scrie zilele acestea.
Te sărut cu dragoste pe tine şi pe Elly, M. Blecher
Roman, 15. IV. 1938
Iubitul meu Geo'Bogza, îţi mulţumesc pentru admirabila scrisoare ce mi-
ai trimis-o.
Probabil Geo Bogzu: Ioana Măria.
1 Probabil M. Blecher, Geo Bogza: Ioana Măria, „Lumea românească”, An
II, nr. 287 din 18 martie 1938.
Când ne vom vedea îţi voi vorbi şi explica de ce nu-ţi pot scrie acum mai
mult.
Ştii că am o enterită care mă neurastenizează, iată că în plus am avut şi
o intoxicaţie cu bismut zilele acestea
Te rog crede-mă că trec prin disperări şi amărăciuni extraordinare.
Îţi mulţumesc mult de tot şi te rog primeşte toată dragostea mea, tu şi
Elly, vă iubesc mult, vă îmbrăţişez şi vă sărut cu toată dragostea, M. Blecher
SCRISORI CĂTRE POMPILIU CONSTANTINESCU
Roman, 16.111.1936
Stimate domnule Pompiliu Constantinescu, Cu mare şi profundă emoţie
am cetit în „Vremea” de săptămâna acesta cronica dvs. în care vorbiţi atât de
elogios despre cartea mea1.
Când asemenea aprecieri sunt susţinute de fine intuiţii Iexplicări, aşa
cum aţi făcut dvs., atunci publicarea cărţii mele capătă pentru mine adevăratul
ei sens.
1 Pompiliu Constantinescu, M. Blecher: întâmplări în irealitatea
imediata, „Vremea”, An IX, nr. 429 din 15 martie 1936, p. 11 şi Scrieri, voi. I,
EPL, Bucureşti, 1967, p. 314-320.
Vă mulţumesc mult şi în acelaşi timp vă mulţumesc pentru încrederea ce
mi-aţi arătat-o întotdeauna cu prilejul colaborărilor la „Vremea”.
Vă rog credeţi în sentimentele mele de perfectă consideraţie, M. Blecher
 Roman, 27.1.1937
Stimate domnule Pompiliu Constantinescu, Cu mare întârziere vă scriu
aceste rânduri, pentru a vă spune emoţia şi bucuria imensă ce le-a adus
cronica dvs., atât de înţelegătoare1.
Tot ce-aţi spus acolo a avut un vibrant ecou în cele mai adânci regiuni
sufleteşti ale mele. Îmi pare bine că efortul meu a prezentat pentru dvs. atâta
interes. Vă mărturisesc că sunt foarte sensibil la mărturiile pe care le suscită
cărţile mele, dar mai cu seamă la acelea de calitatea şi conştiinciozitatea de
riguros examen literar ca ale dvs.
Zilele acestea am avut câteva amărăciuni şi supărări, cu totul în afară de
literatură, care, până azi, m-au împiedicat să vă scriu.
Încă o dată, iertaţi-mi această întârziere şi vă rog să credeţi în
sentimentele cordiale ce vă păstrez, M. Blecher
1 Pompiliu Constantinescu, M. Blecher: Inimi cicatrizate, „Vremea”, An X,
nr. 471, din 17 ianuarie 1937, p. 4, şi în Romanul românesc interbelic, Ed.
„Minerva”, Bucureşti, 1977, p. 238-241 şi în Scrieri, ed. Cit., voi. I, p. 318-320.
SCRISORI CĂTRE LUCIA DEMETRIADE-BĂLĂCESCU1
M. Blecher
Vous remercie beaucoup pour Ies portraits2.
Quelles choses admirables vous venez de m'envoyer! Je n'ai pas assez de
mes yeux pour regarder, je vous assure. La beaute n'est pas pour vous un vain
mot, elle palpite comme un oiseau vivant dans chaque dessin. Et qu'aimer
mieux? Les couleurs şi fraâches des grands dessins (je vous ai dit, je crois, que
vous n'avez jamais des couleurs banales) ou la composition şi pleine de science
et d'harmonie surtout des reproductions photographiques? Celles-ci sont
irresisti-blement belles. Laissez-moi s.v.p. encore quelques moments le carton.
Merci3.
Vous ne pouvez pas savoir, Madame, quel plaisir vous venez de me faire;
le dessin est purement exquis et c'est un veritable bonheur d'avoir choisi un
objet qui me fasse rappeler chaque jour votre art.
1 Scrisorile nedatate sunt din perioada: toamna anului 1933- primăvara
anului 1934, când M. Blecher şi Lucia Demetriade-Bălăcescu erau internaţi la
sanatoriul din Eforie.
2 M. Blecher vă mulţumeşte pentru portrete, (carte de vizită, n. ed.).
3 Ce lucruri admirabile mi-aţi trimis! Vă asigur că nu mă mai satur
privindu-le. Pentru dumneavoastră, frumuseţea nu este un cuvânt deşert, ea
palpită, în fiecare desen, ca o pasăre vie. Şi ce să-mi placă mai mult? Culorile
atât de proaspete ale desenelor de mari dimensiuni (cred | că v-am spus-o, nu
aveţi niciodată culori banale) sau compoziţia atât de plină de ştiinţă şi de
armonie, mai ales a reproducerilor fotografice? Acestea sunt irezistibil de
frumoase. Lăsaţi-mi, vă rog, tablourile încă câteva momente. Mulţumesc.
Tous les matins, en arrachant les feuilles de mon calen-drier, je
commencerai ma journee avec ces couleurs belles et fraâches.
Merci beaucoup, M. Blecher1
 J'ai travaille toute la journee, je suiş quelque peu fatigue et je ne puis
venir malgre mon grand deşir. Veuillez je vous prie de me preter pour quelques
jours Petrarca. Ce sera un merveilleux repos. Merci bien, M. B.2
Voici le nu que vous devrez travailler, le sujet importe peu, c'est une
dormeuse avec une echarpe bleue sur les hanches mais je vois surtout la
realisation: le corps de la femme brun est dessine comme les deux femmes que
vous mettez sur le catalogue, les contours du corps se feraient par des touches
fortes d'encre de Chine, genre Braque, comme vous m'avez montre î „L'Art” et
l'harmonie du brun, noir et bleu sera celui-ci meme qu'on trouve dans „L'Art” et
qui est immensement artistique.
1 Nu puteţi şti, Doamnă, ce plăcere mi-aţi făcut: desenul este pur şi
simplu încântător şi este o adevărată bucurie de a fi ales un obiect care să îmi
amintească în fiecare zi de arta dumneavoastră.
În fiecare dimineaţă, când smulg filele calendarului, îmi voi începe ziua
cu aceste culori frumoase şi proaspete.
Mulţumesc mult.
M. Blecher
Am lucrat toată ziua, sunt destul de obosit şi nu pot veni, deşi aş dori
foarte mult. Aţi putea, vă rog, să-mi împrumutaţi pentru câteva zile Petrarca?
Va fi un repaus minunat. Vă mulţumesc.
L
Vous pouvez placer la femme sur un divan et ne pas la laisser dormir en
l'air, dans ce cas-lâ, Ies fleurs du divan seront au pinceau comme dans le
dessin de Dufy, le tableau qui pend au mur1.
Pour le vin: groupe de trois personnages, construction en triangle.
En bas une femme morte avec une blessure au coeur et le couteau du
crime î cote.
Par dessus, l'homme assis sur une banquette qui aspire de ses regards
une coupe de vin que lui offre une femme avec le sourire. La femme morte et
celle qui offre le vin doivent ressembler, faites-leur par exemple la meme
coiffure blonde. Ici le vin sera le symbole de l'oubli, comme d'ailleurs sa realite
aussi.
Pour l'amour ii y a d'abord la photo ci-jointe qui n'est pas serieuse. Le
sujet serieux serait: un homme nu regardant dans une glace enorme une
femme endormie, expression de bonheur de l'homme. Son corps doit se refleter
dans la glace. Cest l'image de l'amour proustien. L'amour par reflet et dans
lequel entre toujours du narcissisme.
Enfin pour la jalousie je crois votre idee tres bonne, pour-quoi la
changer? Vous pourriez peut-etre faire une femme tombee dans la rue, Ies bras
etendus, une vraie croix humaine
1 Iată nudul pe care ar trebui să-1 lucraţi, subiectul contează mai puţin,
e o femeie adormită cu o eşarfă albastră pe şolduri, dar văd mai ales realizarea:
corpul brun al femeii, desenat ca al celor două femei pe care le-aţi pus pe
coperta catalogului; contururile corpului s-ar face prin trăsături puternice în
tuş, gen Braque, aşa cum mi-aţi arătat în „Arta”, iar armonia brunului,
negrului şi albastrului va fi chiar aceea din „Arta”, care este foarte artistică.
 Puteţi să aşezaţi femeia pe un divan, să n-o lăsaţi să doarmă în aer, în
acest caz florile divanului vor fi trase din penel ca în desenul lui Dufy, tabloul
care e agăţat pe perete.
Sur le sol, tandis que plus loin s'eloignent un jeune homme aU bras
d'une tres jolie femme en robe î la longue traâne et dont la traâne est un peu
sur le corps de la femme etendue, comme şi Ies deux amoureux seraient passe
par desous son corps. Les ongles de la femme tombee penetrent dans le sol, de
douleur.
Veuillez me renvoyer la photo truquee. Merci.1
Merci pour les photos d'Italie, j'aurais prefere avoir vos explications. On
se verra (d'ici cinq ans par exemple.) et vous m'en parlerez.
Pour le telephone vous ne me devez rien puisqu'on m'a appele de
Bucarest et ensuite j'ai parle de beaucoup de choses qui n'avaient rien î voir
avec votre question.
Voici les sujets demandes:
Titre: Cabaretul „La Poetul Ovidiu”
1 Pentru vin: grup de trei personaje, construcţie în triunghi.
Jos, o femeie moartă, cu o rană în inimă, cuţitul crimei alături.
Deasupra, bărbatul aşezat pe o banchetă, care soarbe din priviri o cupă
cu vin pe care i-o oferă, surâzând, o femeie. Femeia moartă şi cea care oferă vin
trebuie să semene, să le faceţi, de exemplu, părul blond. Aici vinul va fi
simbolul uitării ca, de altfel, şi realitatea ei.
Pentru dragoste există mai întâi fotografia alăturată, care nu este
serioasă. Subiectul serios ar fi: un bărbat gol privind într-o oglindă enormă o
femeie adormită, expresia de fericire a bărbatului. Corpul său trebuie să se
reflecte în oglindă. Este imaginea iubirii proustiene. Dragoste prin reflectare
unde intră întotdeauna şi narcisism.
În fine, pentru gelozie cred că ideea dumneavoastră este bună, de ce să o
schimbaţi? Aţi putea să faceţi, poate, o femeie căzută pe stradă, cu braţele
întinse, o adevărată cruce umană pe pământ, în timp ce, în Planul al doilea, se
îndepărtează un tânăr, la braţul unei fete foarte dră-Suţe, în rochie cu trenă
lungă; trena cade peste puţin corpul femeii întinse, Ca Şi cum cei doi
îndrăgostiţi au trecut peste corpul ei. Unghiile femeii căzute străpung
pământul, de durere.
V rog să-mi înapoiaţi fotografia trucată. Mulţumesc.
Tout le monde saura qu'il s'agit d'une taverne î Constantza.
Plan a gauche: un noir, vieux fcheveux poivre et sel) edente, assis au
piano, ii tourne la tete vers la salle et rit de ses larges levres; au milieu un
couple de danseurs (danse marin, connaissez-vous cela? Comme une figure de
quadrille, le marin est separe de sa partenaire, ils se tiennent par le petit doigt
et un peu renverses sur le dos se regardent dans Ies yeux). Plan î droite: un
marin avec une poule î sa table, table sans nappe, bouteille verte; on voit au
fond sur une banquette des bonshommes et des femmes (c'est a Constantza
donc un d'entre Ies types peut avoir un fez sur la tete); atmosphere Kyra
Kyralina.
 Plage. Titre: „înainte de siestă”. Element decoratif: un pepene. Familie
bourgeoise, pere gros et rouge couche sur Ies dos, lisant le journal, la maman
enorme partage la pasteque, enfant habille en marin, pieds nus, doigts dans le
nez, jeune fille qui lit î l'ecart, livre couvertures roses etc.
Puis deux dessins tout î fait pour vous:
Titre „Parsifae”: une jeune femme quelque peu demodee mais
plantureuse, decoletee, velours, dentelles, ombrelle. Ete. Prairie. Taureau
regardant enrage derriere une haie. Ex-pression un peu beate de la femme qui
tient par Ies bras son mari, de toute evidence impuissant etc.
C'est le titre, „Parsifae”, qui fera ici tout.
Enfin: titre „Desen pentru o povestire erotică”.
Vous avez devine de quoi ii s'agit. Mon bonhomme (geambaş de cai),
melon (qu'il garde dans la chambre!), cravate rose, pardessus, bagues aux
doigts, sur une chaise. Premier plan: petit table chargee de tartines, „samovar”,
con-fitures. Femme blonde en peignoir vert, ouvert devant de tout son long,
debout, prepare une tartine; sur le canape femme allongee, brune, nue, tres
longs bas de soie, fleur rouge dans Ies cheveux, pantoufles rouges. Le
bonhomme a la bouche ouverte, ii explique quelque chose; faire ressortir le
contraste entre Ies femmes „toutes choses” et le type ahuri qui n'a meme pas
enleve son pardessus.
M. B1.1
1 Vă mulţumesc pentru fotografiile din Italia, aş fi preferat să am
explicaţiile dumneavoastră. ne vom vedea (peste cinci ani, de exemplu.) şi îmi
veţi vorbi despre acestea.
Nu-mi datoraţi nimic pentru telefon pentru că m-au sunat de la
Bucureşti şi apoi am vorbit multe lucruri care nu aveau de-a face cu întrebarea
dumneavoastră.
Iată subiectele cerute:
Titlu: Cabaretul „La Poetul Ovidiu”. Toată lumea va şti că este vorba de o
tavernă la Constanţa.
Plan stânga: un negru, bătrân (păr cărunt), ştirb, aşezat la pian, se
întoarce spre sală şi râde, cu buzele lui groase; în centru, un cuplu de
dansatori (dans marinăresc, îl cunoaşteţi? Ca o figură de cadril, marinarul este
separat de partenera lui, se ţin de degetul mic şi, puţin lăsaţi pe spate, se
privesc în ochi). Plan dreapta: un marinar cu o cocotă la o masă fără faţă de
masă, sticlă verde; în spate se văd, pe o banchetă, bărbaţi şi femei (fiind la
Constanţa, unul dintre ţipi poate avea un fes pe cap); atmosferă Kyra Kyralina.
Plajă. Titlu: „înainte de siestă”. Element decorativ: un pepene. Familie
burgheză, tatăl gras şi roşu, culcat pe spate, citind ziarul; mama, enormă, taie
pepenele, băiatul îmbarcat în marinar, cu picioarele goale şi degete în nas, fata
care citeşte, deoparte, o carte cu coperţi roz etc.
Apoi două desene special pentru dumneavoastră:
Titlul „Parsifae”: o femeie tânără, întrucâtva demodată dar planturoasă,
decoltată, catifea, dantele, umbreluţă. Vară. Câmpie. Taur privind furios de
după un gard. Expresie niţel prostească a femeii care-şi îmbrăţişează soţul,
evident neputincios etc.
 Titlul „Parsifae” va face aici totul.
În fine, titlul „Desen pentru o povestire erotică”.
Aţi ghicit despre ce este vorba. Omul meu (geambaş de cai), cu melon (pe
care-1 poartă şi în cameră!), cravată roz, pardesiu, inele în degete, aşezat pe un
scaun. Prim plan: o măsuţă plină de tartine, „samovar”, dulceţuri. O femeie
blondă, în picioare, în capot verde, deschis în faţa, Pregăteşte o tartină; pe
canapea, o femeie întinsă, brună, goală, cu ciorapi foarte lungi, de mătase, cu o
floare roşie în păr, cu papuci roşii. Omul are gura deschisă, explică ceva; să
reiasă contrastul dintre femeile Plictisite şi tipul buimac, care nici n-a apucat
să-şi scoată pardesiul.
Je viens de trouver le sujet de la troisieme histoire qui depasse de
beaucoup Ies deux autres: ii y a dans celle-ci une negresse, ainsi que vous
l'avez deşire, une bete, un sânge, et un blanc; ii y a ainsi Ies voluptes Ies plus
rares et la fin me paraât l'atrocite la plus horrible que l'on puisse imaginer.
Vous verrez bien. Pour l'instant je me mets vite î dormir.
M. Bl.1
Quelques bonnes trouvailles mais l'humour est î base des reminiscences
litteraires ce qui gate un peu la fraâcheur des images (Cocteau a raison: ii faut
desapprendre a etre intelligent). Merci bien.2
I regret very much but I cannot come this afternoon, first because I am
not shaved and secondly because I am very busy. But don't mind („Never mind,
take a capstan”) and think that to-morrow we shall have perhaps „caviar” (je
m'en leche Ies babines par avance); do you know anybody who goes at
Constantza to-morrow?
Meilleures salutaţions, M. Blecher
Many thanks for the matches3
1 Tocmai am găsit subiectul celei de-a treia povestiri care le depăşeşte cu
mult pe celelalte două: ea cuprinde o negresă, aşa cum aţi dorit, un animal, o
maimuţă, şi un alb; sunt astfel voluptăţile cele mai rare, iar sfârşitul îmi pare
atrocitatea cea mai oribilă care se poate imagina. Veţi vedea. Deocamdată mă
duc repede să mă culc.
2 Câteva descoperiri fericite dar umorul are la bază reminiscenţe literare,
ceea ce alterează puţin prospeţimea imaginilor. (Cocteau are dreptate: trebuie
să te dezveţi de inteligenţă). Mulţumesc.
3 Regret foarte mult că nu pot veni în această după-amiază, mai întâi
pentru că sunt nebărbierit şi apoi pentru că sunt foarte ocupat. Dar nu
Bonjour Madame, II me vient une idee: de traduire en roumain „La Jeune
Parque” et on ne mettra pas comme titre „Tânăra Parcă” parce qu-il n'y a pas
beaucoup de gens en Roumanie qui sachent ce qu'est une Parque, mais bien on
ecrira: „Tânăra Barcă” parce que tout le monde sait qu'est ce qu'une barque.
Qu'en dites-vous? Eh!
M. Bl.1
Chere Madame, Vous avez dans l'exposition beaucoup des paysages, ii
faut en parler. Ce serait par une phrase tres simple et courte qui entrera
parfaitement dans le rythme des autres. Introduire la phrase soulignee de rouge
„în jurul lor palpită poezia. Etc. Etc. Cristal şi flori Peisagiile sunt aeriene şi
inefabil de pure în seria de desene „Arta„. Construieşte arborele etc.” contează
(„Nu contează, ia un cabestan”) şi gândiţi-vă că mâine vom avea, poate, „caviar”
(îmi ling buzele de pe-acum); ştiţi pe cineva care pleacă mâine la Constanţa?
Calde salutări
M. Blecher
Multe mulţumiri pentru chibrituri.
1 Bună ziua, Doamnă, Mi-a venit o idee: să traduc în româneşte „Tânăra
Parcă” şi să nu Pun drept titlu „Tânăra Parcă”, pentru că nu sunt mulţi în
România care să ştie ce este o Parcă, ci să scriu „Tânăra Barcă”, pentru că
toată lumea Ştie ce este o barcă. Ce spuneţi? Eh!
M. Bl.
Vous avez ainsi une vue d'ensemble sur toute votre oeuvre: nus, objets,
paysages et „fantaisies”.
Bien î vous, M. Blecher1
Chere Madame, Voici î mon avis quelle serait la redaction de votre
phrase: „De obicei prefaţa unui catalog e făcută de un om celebru sau de un
critic de artă.
Eu m-am adresat unui poet (necunoscut încă), poate pentru că mă
înţelegea mai bine”.
J'ai donc supprime „am preferat să” parce que plus bas je dis dna L. D.
B. „preferă să picteze”. et deux mots iden-tiques dans un texte şi court ne vont
pas, je crois, tres bien.
Puis j'ai mis une parenthese (necunoscut încă) pour le besoin logique de
la proposition; sans parenthese ii y a une petite „comprehension secondaire”
qui fausserait le sens en faisant croire que „le poete” vous comprend mieux
parce
1 Scumpă Doamnă, în expoziţie aveţi multe peisaje, trebuie să vorbim
despre ele. Ar fi o frază foarte simplă şi scurtă care ar intra perfect în ritmul
celorlalte.
Introduceţi fraza subliniată cu roşu/./
Aveţi astfel o vedere de ansamblu asupra întregii dvs. opere: nuduri,
obiecte, peisaje, „fantezii”.
Al dumneavoastră, M. Blecher
Scrisoarea se referă la textul Iui M. Blecher din catalogul expoziţie* Luciei
Demetriade-Bălăcescu din 1934, publicat şi în: M. Blecher, Vizuina luminată,
ed. Cit., p. 221 (n. ed.).
Qu'il est inconnu, or le fait que ce poete est encore inconnu c'est une
simple information que vous donnez au public. Mais: ii reste entendu toutefois
que vous ecrivez finale-ment ainsi que vous jugerez vous-meme le mieux.
Bien î vous, M. Blecher
Pour la signature je pense tout de meme M. Blecher ecrite ainsi sans
accent sur „e”; Arghezi dans le temps a admis mon nom dans ses „Bilete”, tel
quelJe crois dorenavant signer ainsi toujours1.
PPPS Et, et, et, encore quelque chose: sur un des pro-grammes vous avez
dessine un gueridon avec un livre saint (et son signet), une photo ovale, des
fleurs, î droite ii y a une boâte ouverte avec des choses oblongues dedans, verts
 1 Dragă Doamnă, Iată, după părerea mea, care ar fi redactarea frazei
dumneavoastră/./
Am suprimat deci „am preferat să” pentru că, mai jos, spun „Doamna L.
D. B. preferă să picteze”. Şi două cuvinte identice într-un text atât de scurt cred
că nu merg foarte bine.
Apoi am pus o paranteză (necunoscut încă) din nevoia logică a
propoziţiei; fără paranteză există un mic „înţeles secundar” care ar falsifica
sensul, făcând să se creadă că „poetul” vă înţelege mai bine pentru că este
necunoscut, or faptul că acest poet este încă necunoscut e o simplă mformaţie
pe care o daţi publicului.
Dar: rămâne stabilit totuşi că, în final, scrieţi aşa cum credeţi
dumneavoastră că e mai bine.
Al dumneavoastră, M. Blecher
Cât depre semnătură cred că M. Blecher, scris aşa, fără accent pe -e;
Arghezi a admis odinioară numele meu ca atare, în „Bilete”. Cred Ca de acum
înainte voi semna mereu aşa.

(ou bien bleues? La lumiere etait mauvaise) qu'est ce que c'est? Cela
m'intrigue1.
Je viens de trouver ces numeros de „Bilete de papagal” qui vous
interesseront peut-etre; î la meme epoque j'ai publie des pensees detachees
sous le titre LIMITES. Ces exem-plaires je crois Ies avoir detruits mais on peut
aisement Ies retrouver dans n'importe quelle collection complete des „Bilete”2.
Pour essayer une diversion, le pere Noel me prie de vous transmettre ce
petit paquet3.
Je suiş tres triste, Madame, de ce qui vous arrive et je fais Ies meilleurs
voeux pour votre complet et rapide retablissement.
M. Blecher4
Chere Madame, Voici l'intention d'une longue lettre, rien que pour le
besoin de sortir un peu de cet apres-midi, tout habite par mes querelles avec
soeur Eugenia, soeur Bronia, soeur Netty,
1 Şi încă ceva: pe unul dintre programe aţi desenat un gheridon cu o
Biblie (şi semnul de carte), o fotografie ovală, flori, la dreapta o cutie deschisă
cu obiecte lunguieţe în ea, verzi (sau albastre? Lumina era proastă), ce
înseamnă asta? Mă intrigă.
2 Tocmai am găsit numerele din „Bilete de papagal” care poate ca vă vor
interesa; în aceeaşi perioadă am publicat idei răzleţe sub titlul „Limite”. Aceste
exemplare cred că le-am distrus dar se pot găsi cu uşurinţă în orice colecţie
completă a „Biletelor”.
3 Pentru a încerca o diversiune, Moş Crăciun mă roagă să vă transmit
acest pacheţel.
4 Sunt foarte trist, Doamnă, de ceea ce vi se întâmplă şi vă transmit cele
mai bune urări de completă şi rapidă restabilire, (carte de vizită, n. ed.)-
Ivlărioara et mon voisin de chambre (je vous en prie ne demandez rien î
personne mais vous voyes bien que je ne suiş pas ce qu'on appelle „un garcon –
gentil – mignon – - sucre”), sinon pour le plaisir de communiquer avec vous.
Serait-ce meme sans reponse possible. Pour Ies brouilles, tout vient de ce que
j'ai dit ou ce que j'ai fait et c'est etonnant combien Ies gens ont la bonne volonte
de se presenter comme arbitres quand on ne leur demande en fond que de vous
ficher honorablement la paix. Et malheureusement mes dires me sont
retournes tellement „revus et annotes dans le texte”, tellement diaboliquement
deformes que je suiş bien oblige de decliner toute pretention de paternite. Mais
assez sur ce sujet.
C'est bien triste que votre porte soit encore şi rigoureuse-ment fermee.
Hier soir 1'interne m'a dit, chez l'avocat, que cela durera encore deux semaines.
En tout cas j'entends que vous allez mieux et ca me fait plaisir.
Coîncidence (le mot coincidence est un de ces mots-bon-heur qui sont
tres commodes et manquent totalement d'idee), on m'ecrit de Bucarest que
quelqu'un a ete î la cam-pagne ou cette personne a une maison – et que dans la
bibliotheque du frere on a trouve un dessin de vous (original, non-
reproduction).
Que vous dire encore? Savez-vous que Camelia a une tres gentille soeur,
malade elle-aussi? Elle ressemble beaucoup a Camelia. Hier soir elle etait dans
le corridor quand on trans-portait Ies lits. II y avait aussi des gosses de douze-
treize ans avec Ies joues violemment fardees, quoique, me disent, elles n'allaient
pas jouer sur la scene.
Et puis, quoi encore? Je me suiş un peu soule hier soir chez l'avocat mais
c'est sans importance; şi j'allais mieux je ferais une „bombe” vraiment
carabinee puis je partirais a Braşov.
Le portrait de 1'„Adevărul literar” etait bien de vous? Cest revoltam î quel
point on se fiche en Roumanie des droits d'auteur. Je suiş certain que personne
ne vous a de-mande la permission de reproduire ce portrait.
Merci beaucoup pour La Princesse de Cleves; volupte reelle que de lire
cela.
Pour le reste tout va bien; je vous souhaite la meilleure et la plus rapide
guerison, mes voeux de bonheur pour le Nouvel An et je vous prie, transmettez
mes hommages respectueux î Madame votre mere, Tres cordialement votre, M.
Blecher
Je regrette beaucoup de ne pas pouvoir vous montrer quelques photos
que je viens de recevoir de France et que je dois malheureusement retourner1.
1 Dragă Doamnă, Iată intenţia unei scrisori lungi, doar din nevoia de a
ieşi puţin din această după-amiază, ocupată de ciondănelile cu sora Eugenia,
sora Bronia, sora Netty, Mărioara şi cu vecinul meu de cameră (vă rog să nu
întrebaţi pe nimeni nimic, dar vedeţi, de bună seamă, că nu sunt ceea ce se
numeşte, „un băiat drăguţ, minion, de zahăr”), dacă nu din plăcerea de a
comunica cu dumneavostră. Ar putea fi chiar fără răspuns. Cât despre certuri,
totul provine de la ceea ce am spus sau ce am făcut şi este uimitor cât de
săritori sunt oamenii să-ţi fie arbitri, când tu nu le ceri, în fond, decât să te lase
în pace. Şi, din nefericire, spusele mele îmi sunt întoarse într-atât de „revăzute
şi adnotate” în text, într-atât de diabolic deformate, încât sunt obligat să declin
orice pretenţie de paternitate. Dar destul cu acest subiect.
 Este foarte trist că uşa dumneavoastră rămâne în continuare ferm
închisă. Aseară internul mi-a spus, la avocat, că aceasta va mai dura încă două
săptămâni. În tot cazul, aud că sunteţi mai bine şi asta îmi face plăcere.
Coincidenţă (cuvântul coincidenţă este unul dintre cuvintele miraculoase,
care sunt foarte comode şi sunt total lipsite de conţinut), M. Blecher
Remercie pour Ies voeux et vous souhaite une tres bonne annee, remplie
de bonheur et des miracles1.
This afternoon visits are permitted. Please say to the doctor that you are
tired and you cannot give him the English lesson. I shall come to half past two
if that derange not you, naturally. I should be pleased to see you a little sooner.
We shall not make very much noise and nobody would say a mi-au scris de la
Bucureşti că cineva a fost la ţară, unde această persoană are o casă, şi că în
biblioteca fratelui a găsit un desen făcut de dumneavoastră (original, nu
reproducere).
Ce să vă mai spun? Ştiaţi că Camelia are o soră foarte drăguţă, bolnavă
şi ea? Seamănă mult cu Camelia. Aseară era pe coridor când transportau
paturile. Erau, de asemenea, puştoaice de doisprezece -treisprezece ani, cu
obrajii fardaţi strident, deşi, mi-au spus, nu se duceau să joace pe scenă.
Şi ce altceva? Aseară la avocat m-am cherchelit puţin, dar fără
importanţă; dacă m-aş simţi mai bine aş trage un chef zdravăn, apoi aş pleca Ia
Braşov.
Portretul din „Adevărul literar” era chiar de dumneavoastră? Este
revoltător în ce măsură nu se ţine cont, în România, de drepturile de autor.
Sunt sigur că nimeni nu v-a cerut permisiunea de a reproduce acest portret.
Mulţumesc mult pentru Principesa de Cleves; o adevărată voluptate s-o
citeşti.
În rest, totul merge bine; vă doresc cea mai bună şi mai rapidă vindecare,
urări de fericire pentru Anul Nou şi vă rog să transmiteţi omagiile mele
respectuoase mamei dumneavoastră.
Al dumneavoastră, foarte cordial, M. Blecher
Regret mult că nu vă pot arăta câteva fotografii pe care tocmai le-am mit
din Franţa şi pe care, din nefericire, trebuie să le înapoiez.
M. Blecher mulţumeşte pentru urări şi vă doreşte un an foarte bun, P”n
de fericire şi de miracole, (carte de vizită, n. ed.).
Word. In any case you do like it seems to you to be better and I shall
come when you want, Yours, M. B.1
II faut me pardonner pour une plaisanterie d'hier soir et quelques
mauvais propos pendant notre discussion.
Vraiment j'etais tres fatigue.
Et puis vous etiez şi belle que j'aimais mieux vous regar-der que de
raisonner.
Vous m'etes tres chere, M. B.2
Chere Madame, Je suiş reste hier un peu trop chez vous, n'est-ce pas? Et
peut-etre vous ai-je fatiguee. Je n'ai vraiment la notion du temps et puis cela
tombait bien, de pouvoir laisser mon
 1 în această după-amiază vizitele sunt permise. Vă rog, spuneţi
doctorului că sunteţi obosită şi că nu puteţi să-i ţineţi lecţia de engleză. Voi
veni pe la ora două şi jumătate, dacă, bineînţeles, nu vă deranjează. Aş fi
încântat să vă văd puţin mai devreme. Nu vom face mult zgomot şi nimeni nu
va spune nimic. În orice caz, voi veni când credeţi că este mai bine.
Al dumneavoastră, M. B.
2 Trebuie să mă iertaţi pentru o glumă de aseară şi pentru cuvintele
nepotrivite din discuţia noastră.
Eram, într-adevăr, foarte obosit.
Şi apoi, eraţi atât de frumoasă încât am preferat să vă privesc, nu să
raţionez.
Îmi sunteţi foarte dragă.
M. B.
Voisin tout seul avec ses parents et puis, et puis, ce n'est pas ju tout cela
que je veux vous dire, mais bien ceci: que je suiş tres heureux de pouvoir venir
chez vous, comme dans un îlot, pour me reposer, apres avoir navigue tant et şi
mal dans le sanatorium. Vos conversations me sont extremement agreables et
je vous en suiş tres reconnaissant.
H ne faut pas chercher dans ce billet des phrases mais tout simplement
une pensee de moi qui s'adresse d'elle-meme î vous.
M. Blecher
PS Ci-joint un autre portrait; je suiş sur la voie.
PPS. Pourriez-vous m'envoyer l'almanach que je vous ai prete? Je
voudrais l'expedier î un ami roumain, î l'etran-ger. Pretez-moi aussi, s'il vous
plaît, Pouchkine. Merci1.
Vous venez Madame de m'infliger un bien cruel affront. Vous avez su me
toucher au plus vif de ma sensibilite. Je le merite bien. II fallait que je cache
toute mon amertume derriere un sourire. Cest la seul chose qui me soit
permise.
1 Dragă Doamnă, Ieri am stat un pic cam mult la dumneavoastră, nu-i
aşa? Şi poate v-am obosit. Într-adevăr, nu am noţiunea timpului şi apoi aceasta
a căzut bine, ca să-1 las pe vecinul meu singur cu părinţii lui şi apoi, şi apoi,
nu asta vreau să vă spun, ci iată ce: cât sunt de fericit să pot veni la
dumneavoastră, ca într-o insulă, pentru a mă odihni, după ce am navigat atât
de mult şi atât de prost prin sanatoriu. Conversaţiile dumneavoastră îmi sunt
foarte agreabile şi vă sunt foarte recunoscător pentru ele.
Nu trebuie să căutaţi fraze în acest bilet, ci pur şi simplu un gând de-al
meu care se adresează dumneavoastră.
M. Blecher
P-S. Alătur un alt portret; sunt pe calea cea bună.
P-P. S. Aţi putea să-mi trimiteţi almanahul pe care vi l-am împrumu-
latAş vrea să-1 expediez în străinătate, unui prieten român. De aseme-nea, vă
rog să-mi împrumutaţi Puşkin. Mulţumesc.
Je sens que vous m'en voulez terriblement. Vous avez raison, mais alors î
qui bon mes sentiments d'amitie?
Que voulez-vous faire avec? Me Ies renvoyer comme le livre?
 Puissions-nous sortir un jour de cette inextricable situation et je vous
souhaite, Madame, autant de bien que vous ayez pu – et voulu peut-etre – me
faire du mal.
Tres respectueusement votre, M. Blecher1
Madame, II m'importe de savoir şi sincerement vous m'en voulez ou non.
Peut-etre qu'hier vous avez bien compris que je suiş „jesuite”, je sais
quelqu'un î qui cela ferait plaisir, mais je ne crois pas l'etre. Comment pourrais-
je penser mal d'un article dont je n'ai pas Iu une seule phrase? Ah, comprenez,
je vous prie, Madame, que c'etait une plaisanterie, rien que cela, absolument
isolee de toute pensee.
Cest toujours avec grand plaisir que je viens chez vous mais de me savoir
supconne de „byzantinisme” me rendrait
1 Mi-aţi adresat, Doamnă, o cruntă jignire. Aţi ştiut să-mi loviţi în plin
sensibilitatea. O merit cu prisosinţă. Trebuia să-mi ascund întreaga
amărăciune în spatele unui surâs. Este singurul lucru ce-mi este permis.
Simt că-mi purtaţi o pică teribilă. Aveţi dreptate, dar atunci la ce bun
sentimentele mele de amiciţie?
Ce doriţi să faceţi cu ele? Să mi le înapoiaţi aşa cum mi-aţi înapoiat
cartea?
De-am putea ieşi odată din această situaţie inextricabilă şi vă doresc
Doamnă, tot atâta bine cât rău aţi putut – şi poate aţi dorit – să-mi faceţiAl
dumneavoastră, foarte respectuos, M. Blecher ces visites impossibles. Je vous
prie, Madame, de ne pas m'en priver.
Respectueusement votre, M. Blecher1
Chere Madame, Ceci pour vous dire que je vous approuve entierement;
donnez-moi tous Ies torts şi cela peut vous procurer un instant de bonheur, je
merite toutes Ies accusations. Vraiment je suiş trop vil dans un monde trop
beau et, certainement, c'est un crime que d'avoir un coeur bizarre, sensible par
exemple (ah! J'y pense, c'est epouvantable, şi je n'avais pas ete malade cela
n'existerait pas aujourd'hui).
Permettez-moi de vous envoyer mon hommage le plus pur (si jamais je
suiş capable de purete) et de vous assurer que jamais Ies pensees que vous me
pretez ne m'ont effleure un seul instant.
Cet ignoble, Blecher
Doamnă, Contează să ştiu, sincer, dacă îmi purtaţi sau nu pică.
Poate că ieri aţi înţeles că sunt „iezuit”, ştiu pe cineva căruia i-ar face
Plăcere aceasta, dar eu nu cred să fiu. Cum aş putea avea o părere proastă
despre un articol din care n-am citit o singură frază? Ah, Doamnă, înţelegeţi, vă
rog, că nu era decât o glumă, absolut izolată de orice gând.
Vin întotdeauna cu mare plăcere la dumneavoastră, dar să mă ştiu
bănuit de „bizantinism” mi-ar face aceste vizite imposibile. Vă rog, doamnă, să
nu mă privaţi de ele.
Al dumneavoastră respectuos, M. Blecher
Ces jours-ci je vous demanderais, şi cela ne vous derange pas, de
m'envoyer quelque chose et apres je ne vous impor-tunerai plus1.
 Chere Madame, Cest l'essentiel que je ne vous ai pas dit. je suiş peine
que tout soit arrive a cause de moi et je ferais tout pour vous sortir de ce
marasme.
Esî-ce que vous ne saviezpas qu'il ne m'est pas du tout indifferent que
vous souffriez? Votre „egoisme” vous aveuglerait-il î tel point?
Je suiş preţ, contre mon deşir et contre mon cceur, de ne venir jamais
plus vous voir, şi cela devrait vous aider en quelque chose.
Je suiş heureux de votre confiance mais elle ne servirait î rien şi je ne
pourrais reellement vous faire du bien.
Votre tout devoue et un peu malheureux, M. Blecher2 ne
1 Dragă Doamnă, Vă scriu pentru a vă spune că vă aprob întru totul;
învinuiţi-mă daca aceasta vă aduce o clipă de fericire, merit toate acuzaţiile.
Într-adevăr, sunt prea nevrednic într-o lume prea frumoasă şi este, cu
siguranţă, o crimă să ai o inimă bizară, sensibilă, de exemplu (ah! Mă gândesc,
e îngrozitor, dacă n-aş fi fost bolnav, aceasta n-ar mai exista astăzi).
Permiteţi-mi să vă trimit omagiul meu cel mai pur (dacă sunt eu capabil
de puritate) şi să vă asigur că niciodată ideile pe care mi le atribuiţi nu mi-au
trecut o singură clipă prin cap.
Infamul de
Blecher
Peste câteva zile o să vă rog, dacă nu vă deranjează, să-mi trimiteU ceva,
iar după aceea n-o să vă mai sâcâi.
2 Dragă Doamnă, Nu v-ara spus esenţialul. Sunt mâhnit că totul s-a
întâmplat d'° cauza mea şi as face orice ca să vă scot din acest marasm.
En signe d'une amitie affectueuse et sincere que rien demolira jamais
plus.
M. Blecher1
Cette nuit je vous ai reve, ii est tres tot le matin et je remâche Ies bribes
du reve, c'est pourquoi je le mets vite sur papier. Vous etiez dans un jardin que
je connais, sur une terrasse, appuyee î une balustrade. Moi je passais par la,
mais je ne vous ai pas aperşue tout de suite; ii n'y a que plus loin, en
entendant soudainement votre voix, que je vous ai reconnue. J'ai retourne sur
mes pas; vous n'etiez pas tres contente de ma presence, toutefois vous ne me
laissiez pas trop voir cela. Vous alliez î un concert, j'ai demande de vous
aceompagner. Ce concert avait lieu dans une chambre de „Regina”. Je sentais
que votre mecontentement î mon egard devenait plus grand et je vous ai quitte.
Je me vais dans la petite rue entre „Regina” et la „Villa Normande” cherchant î
vous voir î la fenetre. Tout d'un coup je me rendis compte que je vous verrai
mieux de la „Normande” et j'y suiş alle dans le jardin. Ici le reve change d'allure
et de logique.
Tout autour de la pelouse principale Ies malades faisaient leur cure de
soleil ou bien exposaient differents objets dont
Nu ştiaţi că nu-mi este deloc indiferent dacă suferiţi? Să vă orbească.
Egoismul” într-atât?
Sunt gata, împotriva dorinţei şi inimii mele, să nu mai vin niciodată să vă
văd, dacă aceasta v-ar ajuta în vreun fel.
 Sunt fericit de încrederea dumneavoastră, dar aceasta n-ar servi la nimic
dacă în realitate nu vă pot face bine.
Al dumneavoastră devotat şi puţin mâhnit, M. Blecher
1 Semn al unei prietenii afectuoase şi sincere, pe care niciodată nimic n-o
va mai strica.
M. Blecher la signification semblait intimement liee î leur vie. Hs
exposaient leur „qualites individuelles!” Ce n'etait pas de symboles mais
quelque pârtie materielle de leur existence interieure (abstraite). Par exemple, je
vis une statue en bois, poussiereuse, representant un vieillard jouant du violon.
Cette statue etait celle d'un grand malade maniaque (!) qui montrait ainsi son
ennui. Ou bien ii se peut que la statue etait exposee ă la place du malade pour
faire le traitement de soleil tandis que lui ii vaquait î d'autres occupations. (Ces
reves ont leur comique, je me rappelle que dans un autre reve, comme j'etais
avec des vetements tres sales et qu'un ami me demandait la raison de ce fait, je
repondis que „par economie je ne brosse mes habits depuis quelque temps, qu'â
l'interieur pour ne pas Ies user trop”). Plus loin ii y avait un cercueil couvert de
violettes. Sur le couvercle un homme de cire etait couche. Je compris que c'etait
un malade qui venait de mourir et qui ne renoncait toutefois pas î „l'exposition
de ses qualites”. Sa „qualite individuelle” etant î present la mort, ii faisait
exposer son cercueil, vide naturellement. C'etait, en somme, l'idee elementaire
qui nous hanţe tous, la survie dans la mort.
Enfin, plus loin. Mais est-ce que ces choses-lâ vous amusent ou vous
interessent? Je commence î devenir fastidieux, vraiment on peut etre.
Bl.1
1 în noaptea aceasta v-am visat, acum este dimineaţă, devreme, iar eu
refac frânturile de vis, de aceea îl pun repede pe hârtie. Se făcea că eraţi într-o
grădină pe care o cunosc, pe o terasă, rezemată de balustrada. Eu treceam pe
acolo dar nu v-am zărit imediat; v-am recunoscut doar ceva mai departe,
auzind, brusc, vocea dumneavoastră. M-am întors; nU eraţi prea încântată de
prezenţa mea, totuşi nu mi-aţi arătat-o prea mult-Mergeaţi la un concert, v-am
rugat să vă însoţesc. Concertul avea loc într-o cameră a hotelului „Regina”.
Simţeam că nemulţumirea la adresa
Comment vous sentez-vous ce soir? Quelle temperature? Merci pour le
journal. Pourriez-vous me preter The faur pleasant plays et le livre de Curwood?
Je choisirai ce que me semblera plus facile. Ci-joint întoarcerea din rai que
j'aime assez. Ecrivez-moi şi vous avez la reponse de Maxy, meme şi c'est un
echec – je m'attends a cela. Que pourrai-je faire pour vous apporter un
soulagement? Je crois que pour votre cas le mieux c'est des cataplasmes
(prişniţe calde, faină de în cu apă sau glicerina cu talc), tout le temps, tout le
temps. La chaleur parfois est merveilleuse pour Ies cas comme le votre (priere
de ne pas dire au docteur que c'est mon conseil).
Mea devenea mai mare şi v-am părăsit. M-am dus pe străduţa dintre
„Regina” şi „Vila normandă”, căutând să vă zăresc de la fereastră. Deodată mi-
am dat seama că v-aş vedea mai bine de la „Normandă” şi m-am dus în
grădină. Aici visul îşi schimbă aspectul şi logica.
 În jurul peluzei principale bolnavii îşi făceau cura de soare sau îşi
expuneau diferite obiecte a căror semnificaţie părea intim legată de viaţa lor. Îşi
expuneau „calităţile individuale”! Nu erau simboluri, ci o parte materială a
existenţei lor interioare (abstracte). Am văzut, de exemplu, o statuie din lemn,
prăfuită, reprezentând un bătrân cântând la vioară. Această statuie era a unui
bolnav maniac (!) care îşi arăta astfel plictiseala. Sau poate că statuia era
expusă în locul bolnavului pentru a face tratamentul la soare, în timp ce el se
ocupa cu altceva. (Aceste vise au comicul lor, îmi amintesc că într-un alt vis,
cum aveam hainele foarte murdare şi un prieten m-a întrebat motivul acestui
lucru, i-am răspuns că „de câtva timp, din economie, nu îmi perii hainele decât
în interior ca să nu le uzez prea tare”). Mai departe era un sicriu acoperit de
violete. Pe capac era culcat un om de ceară. Am înţeles că era un bolnav care
tocmai murise şi care nu renunţa totuşi la „expunerea calităţilor sale”. Calitatea
sa individuală” fiind acum moartea, îşi expunea sicriul, gol fireşte. Era, în fond,
ideea elementară care ne macină pe toţi, supravieţuirea după moarte.
În fine, mai departe. Dar oare aceste lucruri vă amuză sau vă
mteresează? Încep să devin plicticos, într-adevăr poţi fi astfel.
Je presens que nous irons mieux bientot et que cesjournees ne seront
qu'un mauvais souvenir. Bien î vous, M. B1.1
Bonjour, comment 9a va ce matin? Comment avez vous dormi? Moi pas
tres bien, j'ai eu un horrible cauchemar et vous avez sans doute entendu vers
minuit Ies cris et hurlements que je poussais.
Je vous ecris şi tot pour vous prier d'ajouter dans votre lettre î Bucarest
ma commission pour Ies chemises. Ecrivez, şi vous voulez bien, que j'aimerais
avoir une chemise bleu-ciel, tissu cellulaire, et une vert fonce; le numero est 38,
ii y a sur chaque chemise un petit signet ou on peut voir le numero. Je vous
envoie 500 lei, Ies chemises coutent toutes Ies deux, je crois, 420 lei – on fera
nos comptes apres; şi vous avez de la monnaie vous pouvez m'en envoyer car je
n'ai plus d'argent, ainsi que je vous l'ai dit hier. (Pentru ovreu totul e suta de
lei).
1 Cum vă simţiţi astă-seară? Ce temperatură aveţi? Mulţumesc pentru
ziar. Aţi putea să-mi împrumutaţi Thefour pleasant plays şi cartea lui
Curwood? Am să aleg ceea ce mi se va părea mai uşor. Vă trimit întoarcerea din
rai care îmi place destul de mult. Scrieţi-mi dacă aveţi răspunsul lui Maxy,
chiar dacă este negativ, mă aştept la asta. Ce-aş puica face pentru a vă aduce o
uşurare? Cred că în cazul dumneavoastră cele mai bune ar fi cataplasmele
(prişniţe calde, făină de în cu apă sau glicerina cu talc), ţinute încontinuu,
încontinuu. În cazuri cum este al dumneavoastră, căldura este uneori
minunată (vă rog să nu spuneţi doctorului că este sfatul meu).
Presimt că ne vom simţi în curând mai bine şi că aceste zile nu vor mai fi
decât o amintire urâtă.
Al dumneavoastră, M. Bl.
Je travaille un peu, je veux dire que je me mets î dormir (Saint-Pol Roux
quand ii faisait sa sieste l'apres-midi mettait une affiche sur la porte: „Le poete
travaille”).
Bien le votre, M. B1.
 Pour avoir le plus tot possible ces chemises connaissez-vous quelqu'un
qui vient de Bucarest ces jours-ci? Sinon c'est mieux d'en faire un paquet î mon
adresse et le deposer chez Mme Balş, 100 str. Buzeşti, remerciez je vous prie
votre maman de ma part. Merci beaucoup pour tout1.
Chere Madame, Veuillez je vous prie me passer le deuxieme volume; le
premier est vraiment epatant, tres bien ecrit, tres bien construit, Ies pages qui
decrivent Fenterrement de Paul sont de la „grande litterature”, enfin vous verrez
bien.
1 Bună ziua, cum vă simţiţi în dimineaţa asta? Cum aţi dormit? Eu nu
am dormit foarte bine, am avut un coşmar oribil, mi-aţi auzit, fără îndoială,
strigătele şi urletele, spre miezul nopţii. Vă scriu atât de devreme pentru a vă
ruga să adăugaţi în scrisoarea dumneavoastră pentru Bucureşti comisionul
meu pentru cămăşi. Scrieţi, dacă sunteţi amabilă, că mi-ar plăcea să am o
cămaşă bleu-ciel şi una verde închis, numărul este 38; pe fiecare cămaşă este
însemnat numărul. Vă trimit 500 de lei, cred că amândouă cămăşile costă 420
de lei – vom face după aceea socotelile – dacă aveţi mărunt puteţi să-mi
trimiteţi, pentru că nu mai am bani, aşa cum v-am spus ieri. (Pentru ovreu
totul e suta de lei).
Lucrez puţin, vreau să spun că dorm (Saint-Pol Roux, când îşi făcea
siesta de după-amiaza, punea un afiş pe uşă: „Poetul lucrează”).
Al dumneavoastră, M. B1.
Pentru a avea cămăşile cât mai curând posibil, cunoaşteţi pe cineva care
vine zilele acestea de Ia Bucureşti? Dacă nu, e mai bine să fie puse mtr-un
pachet cu adresa mea şi să fie lăsate la doamna Balş, str. Buzeşti nr- 100; vă
rog să-i mulţumiţi mamei dumneavoastră din partea mea. Mulţumesc mult
pentru tot.
Excusez-moi de vous avoir retenus, vous et votre mari, şi tard hier soir,
que je suiş. Donc! Respectueux hommages, M. Blecher1
Chere Madame, Merci beaucoup pour tout, vous ne pouviez pas rae faire
plus de plaisir. Vous savez combien je suiş gourmand. Veuillez remercier
Madame votre mere et lui presenter mes hommages. Je crois que Ies chemises
ont coute plus cher, nous ferons nos comptes demain. Ci-joint une delicieuse
comedie d'Oscar Wilde que j'ai Iu cette apres-midi, on vient tout juste de me
l'envoyer. Elle est tres fine, de cette finesse ciselee qui est propre î Wilde. II ne
faut pas vous hâter pour la lire, je l'ai lue.
Comment allez-vous? Que pensez-vous de ma medication heroâque? Est-
ce que vous l'essayerez? J'attends demain pour venir vous voir.
Bien î vous, M. B.2
1 Dragă Doamnă, Vă rog să-mi trimiteţi volumul al doilea; primul este
într-adevăr strălucit, foarte bine scris, foarte bine construit, paginile care
descriu înmormântarea lui Paul aparţin „marii literaturi”, în fine, veţi vedea.
Scuzaţi-mă că v-am reţinut, pe dumneavoastră şi pe soţul
dumneavoastră, atât de târziu, aseară, cât sunt de. Iată!
Omagii respectuoase, M. Blecher
2 Dragă Doamnă, Mulţumesc pentru tot, nu puteaţi să-mi faceţi o plăcere
mai mare.
 — Ştiţi cât sunt de gurmand. Vă rog să mulţumiţi mamei dumneavoastră
Chere Madame, J'ai oublie de vous faire savoir hier soir que le livre de
poesies anglais c'est encore ELLE qui me l'a fait cădeau, j'ai regrette de ne pas
vous l'avoir dit car le choix d'un livre revele assez souvent bien le contour
spirituel d'une personne (et la poesie qu'elle aime le plus c'est „non sum qualis
eram bonae sub regno Cynarae” (9a commence: „Last night but yesternight
betwixt her lips and mine.”) que je trouve egalement splendide.
Je profite de cette occasion pour vous demander la traduction exacte de
ces mots qui ne se trouvent pas dans mon dictionnaire: scutter et twilit.
Merci beaucoup, M. Blecher P. S. Pour la serviette, vous pouvez la confier
au porteur de ce billet. Merci de l'avoir gardee şi longtemps.
P. P. S. Encore quelque chose: Voulez-vous que ce soir î la „fete” je sois
place î cote de vous? Dans ce cas je m'en occuperai.1 şi să-i prezentaţi omagiile
mele. Cred că preţul cămăşilor a fost mai mare, vom face socoteala mâine. Vă
trimit o comedie delicioasă de Oscar Wilde pe care am citit-o în această după-
amiază; tocmai am primit-o. Este atât de fină, de o fineţe cizelată, care îi este
proprie lui Wilde. Nu trebuie să vă grăbiţi s-o citiţi, eu am terminat-o deja.
Cum vă simţiţi? Ce credeţi despre medicaţia mea eroică? O s-o încercaţi?
Aştept ziua de mâine pentru a vă vedea.
Al dumneavoastră, M. B1.
Dragă Doamnă, Aseară am uitat să vă aduc la cunoştinţă că volumul de
poezii englezeşti este tot un cadou de la EA, îmi pare rău că nu v-am spus,
pentru ca alegerea unei cărţi dezvăluie destul de frecvent conturul spiritual al
Madame, Ci joint quelques revues qu'un ami vient de m'envoyer; gardez-
les, je vous prie, precieusement, devant Ies envoyer î quelqu'un (ah, pas tant
que ca!) et şi l'interne vous en demande (discretion) priez-le je vous prie de
s'adresser di-rectement î moi.
Vous pouvez, î part cela, Ies garder plusieurs jours (na-turellement,
naturellement) c'est î dire tant que vous voulez.
Avez vous bien dormi apres la fete?
Respectueusement votre, M. Blecher1 unei persoane, iar poezia care îi
place cel mai mult este „non sum qualis eram bonae sub regno Cynarae”
(aceasta începe: „Last night yesternight betwixt her lips and mine.”) pe care o
găsesc, la rândul meu, splendidă. Profit de această ocazie pentru a vă întreba
traducerea exactă a acestor cuvinte care nu figurează în dicţionarul meu:
scurter şi twilit.
Mulţumesc mult, M. Blecher
P. S. Cât despre servietă, puteţi să-o încredinţaţi aducătorului acestui
bilet. Mulţumesc că aţi păstrat-o atât de mult timp.
M. Blecher
P. P. S. încă ceva: Doriţi ca astă-seară, la „petrecere”, să stau lângă
dumneavoastră? Dacă da, atunci mă voi ocupa eu.
1 Doamnă, Iată câteva reviste pe care tocmai mi le-a trimis un prieten;
păstraţi-le, vă rog, cu mare grijă, trebuie să le trimit cuiva (ah, nici chiar aşa!),
iar dacă internul vi le cere (discreţie), rugaţi-1 să mi se adreseze direct mie.
 Cu toate acestea, puteţi să le păstraţi mai multe zile (fireşte, fireşte),
adică atât cât vreţi.
Aţi dormit bine după „petrecere”?
Al dumneavoastră, respectuos, M. Blecher
Madame, II fait şi beau ce matin que je ne resiste î l'idee de descen-dre et
prendre l'air. Voulez-vous venir aussi? Mais pas î la veranda parce qu'il y a trop
de vent.
Apportez, şi vous voulez bien, Lautreamont.
Very truly, M. Bl.1
Madame, Permettez-moi de vous offrir ce cendrier puisque vous n'en avez
pas dans votre chambre. Ce n'est pas moi qui l'aie choisi mais je trouve ce vert
assez joii et puis on peut aussi s'amuser î donner du sucre au cheval, de temps
en temps.
Matin ales salutations, M. Blecher,
1 Doamnă, Este atât de frumos în dimineaţa asta încât nu rezist la ideea
de a coborî şi a lua aer. Vreţi să veniţi şi dumneavoastră? Dar nu pe verandă
pentru că e prea mult vânt. Aduceţi, dacă vreţi, Lautreamont.
Cu drag, M. B1.

(Pe verso însemnări autografe Lucia Demetriade-Bălăcescu: „Au dansat

ce au dansat/Dar nimic nu au mâncat/Au jucat, s-au mvârtit/Dar mâncarea
n-a sosit/Halal de-aşa amfitrion/Tot dă zor cu'n gramofon/Şi cu muzici
săltăreţe/Cu propouri şugubeţe/încearcă să ne mascheze/Şi de foame să
reteze/Orice dor/Invitaţii, vai de ei/Au răbdat ca muştele/Morţi de foame şi de
sete/Ar fi vrut să se îmbete”, n-ed.).
Ceci n'est pas un cădeau, meme pas une attention, c'est un objet pour
utiliser, tout simplement, la qualite du verre est assez ordinaire, ne vous faites
pas d'illusions1.
Chere Madame, Je vous remercie beaucoup pour la bouillotte et d'autant
plus que vous me l'avez donnee quand vous-meme vous aviez besoin d'elle. Mes
douleurs sont passees et j'espere que vous vous sentez aussi mieux ce soir.
Ce matin vous aviez un tres joii pullover, j'ai oublie de vous le dire.
Est-ce monsieur Bălăcesco qui vous l'a apporte? (Je me souviens î
present: c'est madame votre mere qui l'a commence ici d'apres une page de
„Modes et Travaux”).
Tres respectueusement votre, M. Blecher2 ' Doamnă, Perniiteţi-mi să vă
ofer această scrumieră pentru că nu aveţi niciuna în camera dumneavoastră.
Nu eu am ales-o dar găsesc că verdele este destul de drăguţ şi apoi ne
putem amuza dând zahăr calului, din când în când.
Salutări matinale, M. Blecher
Nu este un cadou, nici măcar o atenţie, este doar un obiect de utilizat,
calitatea sticlei este destul de ordinară, să nu vă faceţi iluzii.
— Dragă Doamnă, Vă mulţumesc mult pentru buiotă, cu atât mai mult
cu cât mi-aţi dat-o atunci când aveaţi şi dumneavoastră nevoie de ea. Durerile
mi-au trecut şi sper ca şi dumneavoastră să vă simţiţi la fel de bine în seara
aceasta.
 Dimineaţă aveaţi un pulover foarte drăguţ, am uitat să vă spun.
Vi 1-a adus domnul Bălăcescu? (Acum îmi amintesc: mama
dumneavoastră 1-a început aici, după o pagină din „Modes et Travaux”).
Al dumneavoastră foarte respectuos, M. Blecher
Chere Madame, Votre petit mot me donne une idee.
Vous pourriez dire au directeur que vous voulez faire mon portrait, que
trois seances par semaine sont insuffisantes et qu'â partir de 41/2 ii fait nuit et
on ne voit plus rien; vous lui demanderiez la permission que je vienne vous voir
î d'autres heures, tot l'apres-midi par exemple etc.
Vous comprenez que le fait d'avoir cette autorisation n'impliquera guere
le portrait mais on aurait donne un coup d'epaule au reglement et on aurait
obtenu un peu plus de volume pour respirer.
Ecrivez-moi ce que vous en pensez, M. B1.1
Chere Madame, Hier soir le directeur est venu chez moi m'attirer
l'attention pour Ies visites. II paraissait e'xtremement fâche; je suppose qu'on
s'est plaint î lui d'une question purement personnelle et qui, je pense, devait
rester telle. II serait peut-etre mieux que nous attendions, pour nous voir, un
certain depart. Autrement l'irritation pourrait engendrer des
Dragă Doamnă, Cuvintele dumneavoastră mi-au dat o idee.
Aţi putea spune directorului că doriţi să-mi faceţi portretul, că trei
şedinţe pe săptămână sunt insuficiente şi că, începând de la 4h30 se întunecă
şi nu se mai vede nimic; să-i cereţi permisiunea să vin să vă văd la alte ore, de
exemplu după-amiaza devreme etc.
Înţelegeţi că faptul de a avea acesta autorizaţie' nu va implica deloc
Portretul, ci ar fi dat o mână de ajutor regulamentului şi am fi obţinut Puţin
mai mult spaţiu de respirat.
Scrieţi-mi ce credeţi, M. B1.
Nouveaux deboires. Je vous expliquerai, ii s'agit de la coxalgie et de
l'extension.
Toutefois şi vous ne pensez pas exactement comme moi dans cette
question, je vous prie de me le dire. II reste entendu que je viendrai quand vous
m'appellerez.
Je suiş, d'ailleurs, preţ î suivre tous vos conseils qui pourraient vous
aider î retrouver le calme, şi necessaire î votre travail.
Votre lettre d'hier m'a profondement touche. Vous etes a present en plein
milieu de l'orage a cause de moi et je sens un devoir de conscience et d'amitie
que de faire mon possible pour vous en sortir.
Tres cordialement votre, M. Blecher
Ci-joint le „papier”, je crois qu'il serait mieux tout de meme de signer
Mihail Bera ou Minu Bera ou bien Emile Zola, ou n'importe comment, sauf M.
Blecher qui fait trop hebraique peut-etre1.
1 Dragă Doamnă, Aseară directorul a venit la mine să-mi atragă atenţia
pentru vizite. Părea foarte supărat; cred că a primit o plângere într-o chestiune
pur personală şi care cred că trebuia să rămână aşa. Ar fi poate mai bine să
aşteptăm, pentru a ne vedea, o anume plecare. Altfel iritarea ar putea genera
noi inconveniente. Vă voi explica, e vorba de coxalgie şi de întindere.
 Totuşi, dacă nu gândiţi exact ca mine în această chestiune, vă rog să-mi
spuneţi. Rămâne înţeles că voi veni atunci când mă veţi chema.
Sunt, de alfcl, gata să urmez toate sfaturile dumneavoastră care ar putea
să vă ajute să vă regăsiţi calmul, atât de necesar pentru a lucra.
Scrisoarea de ieri m-a mişcat profund. În prezent sunteţi, din cauza mea,
în mijlocul furtunii şi simt o datorie de conştiinţă şi de prietenie să fac tot
posibilul pentru a vă scoate din asta.
Al dumneavoastră foarte cordial, M. Blecher
Voici la nouvelle adresse exacte que peut-etre vous ne connaissez pas.1
Doamna Măria Ghiolu Str. Nicolae Ionescu 17 Bufet şosea Bucureşti II
Chere Madame, Je recois quelque chose de Bucarest qui vous concerne:
Mme Ghiolu me charge de vous dire qu'elle a recu votre lettre. Elle vous
transmet ses salutations et dit que son impatience de vous connaâtre est aussi
vive que la votre; malheureusement, pour l'instant, elle doit s'excuser de ne pas
pouvoir vous ecrire, etant pârtie î la campagne ou sa mere est extremement
malade, le medecin ne donne plus aucun espoir.
Very truly, M. Bl.2
Anexez articolul, cred c-ar fi mai bine să semnez totuşi Mihail Bera sau
Minu Bera sau Emile Zola sau nu contează cum, în afară de M. Blecher care
pare, poate, prea ebraic.
1 Iată noua adresă exactă pe care poate că nu o cunoaşteţi.
Dragă Doamnă, Am primit de la Bucureşti ceva ce vă priveşte: doamna
Ghiolu mă însărcinează să vă spun că a primit scrisoarea dumneavoastră. Ea
vă transmite salutări şi spune că nerăbdarea ei de a vă cunoaşte este la fel de
vie ca şi a dumneavoastră; din nefericire, pe moment, trebuie să se scuze că nu
vă poate scrie, fiind plecată la ţară unde mama sa e foarte bolnavă, medicul nu-
i mai dă nici o speranţă.
Cu drag, M. B1.
Madame, Excusez-moi d'avoir eu la logorrhee hier apres midi; cela
m'arrive parfois et j'en souffre cruellement. Permettez-moi de vous rappeler le
mot de Balzac dans le Medecin de campagne: „II n'y a des pires bavards que Ies
gens qui sortent de leur solitude” et aussi un autre dont je ne me souviens pas
l'auteur: „Pariez donc! On dirait que vous n'avez rien î cacher”.
Ci-joint quelques pages que vous pouvez garder jusqu'â vendredi.
Ah, j'oublie: j'aimerais beaucoup que vous n'en disiez rien î votre voisine
de certaines „liaisons” dans le sens dont je vous ai parle hier, certes, c'est
absolument superflu de vous l'ecrire et meme un peu stupide de ma part.
Veuillez recevoir mes hommages respectueux, M. Blecher1
Chere Madame, Ci-joint Ies adresses et un brouillon pour la lettre du Dr.
Janos en Angleterre. Je vous ecrirai bientot plus, excusez-moi de ne pas l'avoir
fait jusqu'â present.
Secret: Hier soir le „Vicleim” est venu chez moi, ii y avait aussi cette chere
Camelia qui etait î cote de moi tout le
1 Doamnă, Scuzaţi-mă pentru logoreea de ieri după-amiază; mi se mai
întâmplă câteodată şi sufăr crunt. Permiteţi-mi să vă amintesc cuvintele lui
Balzac din Medic de ţară: „Nu există oameni mai vorbăreţi decât cei care ies din
singurătatea lor” şi, de asemenea, cum spunea altcineva „Vorbiţi, deci! S-ar zice
că nu aveţi nimic de ascuns”.
Anexez câteva pagini pe care le puteţi păstra până vineri.
A, era să uit: aş prefera să nu spuneţi nimic vecinei dumneavoastră
despre anumite legături, în sensul în care v-am vorbit ieri; cu siguranţă, e
superfluu şi chiar puţin stupid din partea mea să vă scriu aceasta.
Temps. J'ai ose lui tenir la main! Et comme Ies jeunes gens recitaient tres
fort, pour me parler, elle se penchait sur moi et je regardais de preş ses beaux
yeux.
Vouz voyez donc, pas de changement, mes meilleurs sen-timents, M.
Blecher1
Madame, Excusez-moi de ne pas pouvoir venir vous dire „au-revoir”. II
faut aussi tout prevoir: şi un accident (que sais-je?) m'arrive, detruisez s.v.p.
absolument tous mes papiers.
Tres respectueusement, M. Blecher2
Primiţi, vă rog, omagiile mele respectuoase, M. Blecher
1 Dragă Doamnă, Iată adresele şi o ciornă de scrisoare pentru doctorul
Janos din Anglia. Vă voi scrie în curând mai mult, scuzaţi-mă că n-am făcut-o
până acum.
Secret: Aseară, „Vicleimul” a venit la mine, era şi scumpa Camelia, care a
stat tot timpul lângă mine. Am îndrăznit s-o iau de mână! Şi cum tinerii recitau
foarte tare, ea se apleca spre mine ca să-mi vorbească şi i-am privit de aproape
ochii ei frumoşi.
Vedeţi, nici o schimbare, cu cele mai bune sentimente, M. Blecher
2 Doamnă, Scuzaţi-mă că nu pot veni să-mi iau rămas bun.
De asemenea trebuie să luăm totul în considerare: dacă aş avea un
accident (cine ştie?), distrugeţi, vă rog, absolut toate hârtiile mele. Cu mult
respect, M. Blecher
/1934/Cejeudi
Chere Madame, Ce soir je pars î Braşov. Vu ici tous mes amis. En ce
moment preş de moi est Sandu Haymovici – Hay dont je vous ai souvent parle.
II a ete î votre exposition et a beaucoup aime et admire vos dessins, ii a aime
particulierement „Scherzo.” Que je trouve aussi tres beau, ainsi que vous le
savez. Je me permets, Madame, presenter mon ami Hay par lettre; ii vous
adresse plus bas quelques lignes.
Tres cordialement votre, M. Ble.1
Stimată Doamnă, Cu plecăciune mă prezint, observând resemnat că m-
ara născut desenator şi sunt avocat. L. Demetriad Bălăcescu, L. D. B.
— M-am jucat cu jucăriile împrăştiate printre bucoavnele lui Arghezi şi
m-am bucurat cu ele ca şi copiii popii.
Îmi place să mă alint privindu-vă linia tandră a desenelor
Dumneavoastră, să regăsesc intimităţile poetice şi câteodată să vă demasc
inspiraţia atât de feminină, fină şi nuanţată de toate reminiscenţele delirurilor
nocturne.
Revăd mereu „Scherzo” şi Titina şi Nuni îmi rămân prieteni.
 1 Dragă Doamnă, în această seară plec la Braşov. Mi-am văzut aici toţi
prietenii. În acest moment este lângă mine Sandii Haymovici – Hay – despre
care v-am vorbit adesea. A fost la expoziţia dumneavoastră, i-au plăcut mult şi
v-a admirat desenele, i-a plăcut mai ales „Scherzo”. Pe care şi eu îl găsesc
foarte frumos, după cum ştiţi. Îmi permit, Doamnă, să-1 prezint, în scrisoare,
pe prietenul meu Hay; vă adresează mai jos câteva rânduriCu multă
cordialitate, al dumneavoastră, M. Ble.
Când depărtarea nu va exista voi alerga să vă sărut într-adevăr mâinile –
nu ca acum, la sfârşit de rânduri – mâinile pe care le-aţi împrumutat desigur
de la vreun înger înainte de coborârea Dumneavoastră printre oamenii răi.
Max Blecher şi eu credem în icoanele frumosului; el mi-a îndreptat
îmbinata mea admiraţie către Dumneavoastră, Sandu Haimovici
/1935/, Vendredi
Chere amie, Je viens de recevoir votre carte. En effet Mme Garoiu est
venue me voir avant-hier. Elle vous a ecrit sans doute. Je suiş content que vous
allez mieux, moi aussi je me remets un peu.
Ci-joint la plaquette1. Je vous enverrai bientot des revues avec des
poemes de moi. En ce moment je tache de finir un livre plus important, je veux
dire de deux-trois cents pages et qui paraâtra peut-etre cet automne2.
Ecrivez-moi şi vous dessinez.
Toute mon amitie, M. Blecher
Veuillez m'ecrire combien je dois au docteur pour Ies certificats, n'oubliez
pas, merci beaucoup3.
Probabil Corp transparent (n. ed.).
Probabil întâmplări în irealitatea imediată (n. ed.).
Dragă prietenă, Tocmai am primit cartea poştală. Într-adevăr, doamna
Garoiu a venit să mă vadă alaltăieri. V-a scris, fără îndoială. Sunt fericit că vă
simţiţi mai bine, la fel şi eu, mă mai refac puţin.
/martie 1935/Veuillez noter ma nouvelle adresse: str. Costache Morţun
4, Roman.
II est indispensable d'ecrire Costache car ii y a trois rues
Morţun î Roman, helas!
Cest ma maison car depuis quelques mois deja je suiş dans „mes
meubles”.
Cest mon pere qui me l'a achetee. Elle est gaie, assez spacieuse, avec
jardin (tous mes arbres sont en ce moment en fleur, c'est splendide) en marge
de la viile ou l'air est, quand meme, plus pur.
J'y vis seul, seul, je recois des amis, c'est dommage que la sânte ne veut
pas m'aider î m'arranger une vie plus agreable.
J'ai des terrasses preş de la maison et dans le jardin, je suiş extremement
bien soigne, cuisine excellente (d'apres le livre de cuisine de Mme Saint-Ange, ii
est vraiment epatant, merci pour le tuyau).
Tout cela avec une sânte mediocre, alors şa ne vaut rien du tout.
Ci-joint mon article de „Vremea”1 que je viens de trouver en double
exemplaire. Veuillez me le retourner, merci.
 Iată placheta. Vă voi trimite în curând reviste cu poemele mele. In acest
moment încerc să termin o carte mai importantă, vreau să spun de două-trei
sute de pagini, care va apărea, poate, în această toamnă.
Scrieţi-mi dacă desenaţi.
Cu toată prietenia, M. Blecher
Nu uitaţi să-mi scrieţi cât datorez doctorului pentru certificate,
mulţumesc mult.
1 Care este esenţa poeziei, „Vremea”, An VIII, nr. 378, 3 martie
1935, p.5(n. ed.).
Vous verrez que j'ai change un peu d'idee quant a Valery; el le fallait bien;
ce bon Anatole France disait qu'il faut changer d'idees comme on change de
chemises, pour garder l'hygiene de 1'esprit.1
19. IV.1935
Chere Madame, C'est avec une reelle emotion que j'ai reconnu votre
ecriture sur l'enveloppe. Ces jours-ci j'avais envie justement de vous ecrire,
mais vous connaissez assez mes inexplicables hesitations.
Qu'ai-je fait pendant ces 8 mois qui separent notre correspondance? Tres
peu de choses. Cote sânte, tout va assez mal et naturellement pas de progres,
mieux vaut ne pas y penser et ne pas en parler.
1 Să notaţi noua mea adresă: str. Costache Morţun 4, Roman. Neapărat
să scrieţi Costache pentru că sunt trei străzi Morţun în Roman.
Este casa mea pentru că, de câteva luni, sunt în „casa mea”. Mi-a
cumpărat-o tata. Este veselă, destul de spaţioasă, cu grădină (toţi copacii sunt
acum în floare, este splendid), la marginea oraşului, unde aerul este totuşi mai
pur.
Locuiesc singur, singur, primesc prieteni, păcat că sănătatea nu mă
ajută să-mi fac o viaţă mai plăcută.
Aproape de casă şi în grădină sunt terase, sunt extrem de bine îngrijit,
bucătăria este excelentă (după cartea de bucate a doamnei Saint-Ange, e într-
adevăr grozavă, mulţumesc pentru informaţie).
Toate acestea cu o sănătate mediocră şi atunci nu mai au nici o valoare.
Anexez articolul meu din „Vremea” pe care am găsit-o în dublu exemplar.
Vă rog să mi-1 înapoiaţi, mulţumesc.
Veţi vedea că, în privinţa lui Valery, mi-am schimbat puţin părerea;
rebuia să se întâmple; Anatole France spunea că trebuie să-ţi schimbi aeile aşa
cum schimbi cămăşile, ca să păstrezi igiena spiritului.
Cote litterature: quelques chroniques, l'ete passe dans „Adevărul literar”
sous le pseudonyme Bera, puis dans „Vremea” (sous mon vrai nom) un poeme
dans le numero de Noel intitule Paris, un grand reportage sur Berck, un essai
sur l'essence de la poesie (cet article a eu l'honneur d'etre remarque par
Perpessicius qui en a parle î la T. S. F. en termes elogieux, en faisant sa
chronique hebdomadaire sur Ies revues parues), enfin quelques petits poemes
et essais dans „Frize”, une revue de Braşov, conduite par des amis.
Cest peu comme activite publicistique (sic!), mais je cherche avânt tout
de ne pas me „disperser” en articles. Je travaille dur toujours î mon livre et
j'espere qu'enfin au debut de l'automne ii paraâtra; je suiş î sa troisieme
version.
Je voudrais enormemement voir des reproductions de votre exposition;
envoyez-moi quelques-unes şi cela ne vous derange pas et meme laissez-moi en
garder une ou deux. Merci infiniment.
Je lis en ce moment un livre fort interessant sur Katherine Mansfield.
Voulez-vous que je vous l'envoie? Cest La jeunesse de Katherine Mansfield par
R. E. Mantz et John M. Murry.
En ce qui concerne le Căluţ de circ, je crois qu'il a besoin d'une serieuse
revision. II faut vous dire que je n'ai jamais ete content de sa premiere
redaction. Ces jours-ci j'y regarderai encore.
Bien amicalement votre, M. Blecher1 ' Dragă Doamnă, Cu adevărată
emoţie am recunoscut scrisul dumneavoastră pe plic Chiar zilele acestea
doream să vă scriu, dar cunoaşteţi îndeajuns ezitările mele inexplicabile.
22. VI.1935
Chere Madame, Votre longue lettre m'a vivement interesse; ce n'etait plus
une lettre mais un vrai roman, j'attends avec impatience la suite. Etes-vous
toujours î Carmen-Sylva ou bien ma lettre vous trouverait-t-elle a Mangalia?
Je vous remercie infiniment pour Ies photos ci-jointes. Que je regrette de
devoir vous Ies renvoyer! Votre exposition a du etre magnifique tout simplement
î en juger d'apres ces reproductions.
Ce am făcut în aceste 8 luni de când nu ne-am mai scris? Foarte puţine
lucruri. Cu sănătatea totul merge destul de prost şi fireşte că nu sunt progrese,
ar fi mai bine dacă nu ne-am gândi şi n-am mai vorbi despre asta.
Cât priveşte literatura: câteva cronici, vara trecută, în „Adevărul literar”,
sub pseudonimul Bera, apoi în „Vremea” (cu numele meu) un poem în numărul
de Crăciun, intitulat Paris, un mare reportaj despre Berck, un eseu asupra
esenţei poeziei (acest articol a avut onoarea de a fi remarcat de Perpessicius,
care a vorbit despre el la radio în termeni elogioşi, făcându-şi cronica sa
hebdomadară asupra revistelor apărute), în sfârşit, câteva mici poeme şi eseuri
în „Frize”, o revistă din Braşov, condusă de prieteni.
Ca activitate publicistică, e puţin, dar caut, înainte de toate, să nu mă
„dispersez” în articole. Lucrez în continuare din greu la cartea mea şi sper ca în
fine la începutul toamnei să apară; sunt la a treia versiune.
Aş dori foarte mult să văd reproduceri după expoziţia dumneavoastră;
trimiteţi-mi câteva şi, dacă nu vă deranjează, îngăduiţi-mi să păstrez una sau
două. Mulţumesc foarte mult.
În acest moment citesc o carte foarte interesantă despre Katherine
Mansfield. Vreţi să v-o trimit? Este Tinereţea lui Katherine Mansfield de R. E.
Mantz şi John M. Murry.
În ceea ce priveşte Căluţ de circ, cred că are nevoie de o revizie serioasă.
Trebuie să vă spun că nu am fost niciodată mulţumit de prima 'ui redactare.
Mă voi ocupa zilele acestea.
Cu prietenie, M. Blecher
 II vous court sous la plume une ligne de dessin etonnante; c'est fin,
vigoureux, sur et tout ce que vous voulez; tant pis pour ceux qui ne vous
comprennent pas.
Veuillez s'il vous plaît me renvoyer le conte Fulger, pour le revoir.
Ecrivez-moi de tout comme vous avez l'habitude; ce style est plein
d'interet, on ne le lit pas, on le vit.
Excusez-moi de vous ecrire şi peu. Toujours occupe, beaucoup de choses
î finir et puis ii faut aussi dormir chaque jour quelques 16 heures, vous le
savez.
Bien amicalement le votre, M. Blecher
Veuillez me rappeler au bon souvenir de Mme Demetriade et Monsieur
Bălăcescu, merci.
Est-ce que vous avez recu un exemplaire de „Vremea” avec un article sur
William Blake? 1 Et le livre sur Katherine Mansfield? Vous pouvez garder le
journal, j'en ai encore2.
1 William Blake – vizionar genial şi chinuit, „Vremea”, An VIII, nr. 392 din
16 iunie 1935, p. 5 (n. ed.).
2 Dragă Doamnă, Lunga dumneavoastră scrisoare m-a interesat foarte
mult; nu mai era o scrisoare, ci un adevărat roman, aştept cu nerăbdare
urmarea. Sunteţi tot la Carmen-Sylva sau scrisoarea mea vă va găsi la
Mangalia?
Vă mulţumesc foarte mult pentru fotografiile anexate. Cât de mult regret
că trebuie să vi le înapoiez! Expoziţia trebuie să fi fost pur şi simplu magnifică,
judecând după aceste reproduceri.
Linia desenului este uimitoare: fină, viguroasă, sigură şi tot ce vreţi; vai
de cei care nu vă înţeleg.
Înapoiaţi-mi, vă rog, povestirea Fulger, ca s-o revăd.
Scrieţi-mi despre toate, aşa cum aveţi obiceiul; stilul acestea este plin de
interes, nu se citeşte, ci se trăieşte.
27. X. 1935
Chere amie, Je suiş tres triste de vous savoir malade et de nouveau î
Carmen Sylva, mais j'espere que depuis votre lettre vous allez beaucoup mieux.
Vous avez eu toujours beaucoup de courage et de patience; je suiş sur que vous
serez a Bucarest bientot et tout cela ne sera qu'un mauvais souvenir.
Je dois vous dire que ma sânte n'est pas şi epatante que le voudrait
monsieur Lavăr; j'ai entendu dire, en effet, qu'il est tres gentil et qu'il a un fils
malade au C. T. C., toutefois veuillez savoir que nous ne sommes nullement
parents et que je ne Vai jamais vu de ma vie.
Quant î Luca Popovici ii vous admire beaucoup, ii aime enormement ce
que vous faites et quoique, peut-etre, ii ne vous l'ait pas dit, ii est en extase
devant certains dessins (ii me disait que le bras d'une femme avait quelque
chose de la purete d'un dessin de Michel Ange). C'est un caractere assez
renferme et ii ne fait pas des compliments directement.
Pour mon travail: ii est fini et vous en aurez bientot des nouvelles.
En ce moment ii est dix heures du matin et je suiş dans l'attente d'un
invite î table. En merae temps je suiş impa-tient de savoir comment reussira î
ma cuisiniere le „Poulet Marengo” que je lui ai demande de faire; elle est tres
adroite
Scuzaţi-mi că vă scriu atât de puţin. Sunt mereu ocupat, am multe
lucruri de încheiat şi apoi trebuie să şi dorm în fiecare zi câte 16 ore, ştiţi asta.
Cu prietenie, M. Blecher Vă rog să le transmiteţi simpatia mea doamnei
Demetriade şi domnului Bălăcescu, mulţumesc.
Aţi primit cumva un număr din „Vremea” cu un articol despre lli Blake?
Şi cartea despre Katherine Mansfield? Puteţi păstra zianil, mai am altele.
Et a un veritable talent culinaire, elle vous prepare un „Voi au vent î la
financiere”, î faire pâlir de jalousie le meilleur cordon-bleu de Paris.
Permettez-moi donc de vous quitter, j'ai encore î preparer certaines
petites choses pour que tout soit reussi; j'espere que vous viendrez un jour me
voir et que je pourrais vous faire gouter quelques „specialites” de ma cuisine;
vous savez que j'aime bien Ies gens gourmands.
Bien amicalement le votre, M. Blecher1
1 Dragă prietenă
Sunt foarte trist să vă ştiu bolnavă şi din nou la Carmen Sylva dar sper
că de la ultima scrisoare vă simţiţi mult mai bine. Aţi avut mereu mult curaj şi
răbdare; sunt sigur că veţi reveni curând la Bucureşti şi că toate acestea nu vor
fi decât o amintire neplăcută.
Trebuie să vă spun că sănătatea mea nu este atât de strălucită, aşa cum
doreşte domnul Lavăr; am auzit că este, de fapt, foarte drăguţ şi că are un fiu
bolnav la C. T. C., să ştiţi totuşi că nu suntem rude şi că nu l-am văzut în viaţa
mea.
Cât despre Luca Popovici, vă admiră mult, îi place enorm ceea ce faceţi şi,
deşi nu v-a spus-o poate, este extaziat în faţa anumitor desene (îmi spunea că
braţul unei femei are ceva din puritatea unui desen de Michelangelo). Este un
caracter destul de închis şi nu face complimente în mod direct.
Cât despre munca mea: am încheiat şi veţi avea în curând noutăţi.
Acum este zece dimineaţa şi sunt în aşteptarea unui invitat la masă. În
acelaşi timp sunt nerăbdător să ştiu cum îi va reuşi bucătăresei puiul
„Marengo” pe care i-am cerut să-1 facă; este foarte îndemânatică şi are un
veritabil talent culinar, ea pregăteşte un „Voi au vent î la financiere”, de face să
pălească de invidie pe cel mai bun cordon-bleu din Paris.
Permiteţi-mi să vă părăsesc, am încă de pregătit tot felul de mărunţişuri,
pentru ca totul să fie reuşit; sper că veţi veni într-o zi să mă vedeţi şi că veţi
gusta câteva din specialităţile bucătăriei mele; ştiţi cât de mult îmi plac
gurmanzii.
Cu prietenie al dumneavoastră, M. Blecher
SCRISORI CĂTRE LUCIA DEMETRIUS
Roman, 18. IX. 1936
Stimată prietenă, îmi permit să vă scriu cu acest titlu pentru că
înţelegerea şi bunăvoinţa pe care le arătaţi pentru scrisul meu depăşesc cu
mult o simplă politeţă literară de contrate. Vă mulţumesc mult. Toate aceste
mesagii de încredere mă întăresc în efortul de a continua ceea ce am început.
 Îmi pare grozav de rău că n-a fost posibil ca să ne cunoaştem în vara
asta; aş fi vrut poate să viu la Bucureşti dar am suferit un accident îngrozitor,
am căzut jos din căruţul meu şi mi-am destrămat toate încheieturile. Ieri a fost
o săptămână de când am căzut. Cred că mă voi restabili cu încetul însă am
avut dureri atroce.
Vă rog credeţi în toată simpatia şi prietenia mea.
M. Blecher
Roman, 29.1.1937
Stimată prietenă, Până azi n-am avut o minută liniştită pentru a vă
răspunde. Vă mulţumesc mult de tot pentru ceea ce îmi scrieţi, rânduri care
constituie pentru mine un preţios mesagiu de prietenie.
În „Vremea” am cetit ce-aţi scris la moartea bunului Anton Holban1.
1 Lucia Demetrius: Cuvinte sărace despre Anton Holban, „Vremea”, X, n.
472 din 24 ianuarie 1937, p. 4.
Îl cunoşteam din câteva rânduri pe care mi le adresase la apariţia primei
mele cărţi şi, mai tâziu, prin desele convorbiri despre dânsul cu un prieten
comun.
Sunt profund impresionat de această pierdere imensă şi, în acest
moment de întristare, vă trimit toată simpatia mea îndurerată, ca o comuniune
prietenească în înţelegerea şi regretul pentru cel dispărut atât de repede.
M. Blecher
Roman, 1.1.1938
Dragă prietenă, Până acum sunteţi singura care v-aţi gândit la mine şi
mi-aţi trimis ceva de sărbători. Şi doar ador ca să primesc cărţi mai ales,
pentru mine a fost o bucurie şi este încă, deoarece cartea trimisă stă lângă
mine şi din când în când o iau în mână, o privesc, o mai răsfoiesc şi numai
peste câteva zile voi începe s-o citesc, cu pasiune.
Tot mă gândeam ce v-aş putea şi eu trimite, însă cărţi pe la Roman nu
prea sunt, aş putea doar ca să vă trimit câteva păstrămuri fine moldoveneşti cu
totul extraordinare şi o halva care se fabrică tot la noi şi care se pare că e
inimitabilă.
— Mai bine ar fi să puteţi veni să le gustaţi la mine. Vă invit şi vă aştept,
vă voi oferi un excelent pateu de iepure şi tot ce pregătesc mai bine pentru
musafirii mei.
Pentru stat la mine nu m-aţi deranja deloc şi v-aş da o cameră specială
foarte bună şi călduroasă unde aţi putea şi scrie în linişte. Vă rog să veniţi.
Cu cele mai bune sentimente, M. Blecher
Roman, 20.11.1938
Stimată prietenă, Vă mulţumesc mult pentru romanul trimis1 pe care l-
am cetit pe îndelete, cu imensă plăcere, ca pe ceva bun şi în totul bine închegat
şi scris. Vă asigur că puteţi fi mândră de această lucrare despre care şi criticii
europeni, când va fi tradusă, vor spune cele mai bune lucruri.
Vă rog credeţi în toată prietenia ce vă păstrez.
M. Blecher
SCRISOARE CĂTRE EMIL OCNEANU
Roman, 18.11.1936
 Stimate Domnule Ocneanu, Chiar acum am primit întâiul exemplar din
cartea mea şi vă declar că sunt foarte satisfăcut atât în ce priveşte execuţia
tipografică, cât şi pentru copertă.
Vă mulţumesc deci mult pentru atenţia şi grija cu care aţi dus lucrarea la
bun sfârşit.
Vă rog să binevoiţi a face semnalul de presă şi la următoarele adrese,
care nu erau însemnat pe lista dvs: dl. Octav Şuluţiu, Lunca Plăeşului 6,
Braşov, pentru revista „Familia”, dl. Mihail Chirnoagă, str. Ianov 3, Iaşi, care
face cronica la
1 Lucia Demetrius, Tinereţe, Fundaţia pentru Literatură şi Artă,
bucureşti, 1936.
„Pământul”, dlui Ion Biberi la ziarul „Le Moment” şi dl. Geo Bogza la
„Tempo”.
Pentru acest din urmă exemplar voi scrie dlui Geo Bogza ca să treacă să-
1 ridice singur ca să nu se piardă în redacţie.
Vă rog a-mi trimite de asemenea şi exemplarele mele.
Pentru toate acestea vă mulţumesc şi vă rog să primiţi cele mai bune
sentimente, M. Blecher
Roman, 22. VII.1937
SCRISORI CĂTRE IERONIM ŞERBU1
Roman, 22. VI.1936
Dragă domnule Ieronim Şerbu, îţi anunţ că scrisoarea dtale pentru
directorul sanatoriului a fost de-o extraordinară eficacitate; ai făcut un mare
bine acelui om necăjit.
Îţi mulţumesc mult de tot, să trăieşti.
M. Blecher
1 Scrisorile către Ieronim Şerbu au fost publicate în: Ieronim Şerbu,
Vitrina cu amintiri, „Cartea Românească”, Bucureşti, 1973, p. 178-182; le
redăm completând conţinutul lor cu articolele la care fac referinţaDragă
domnule Ieronim Şerbu, Vă mulţumesc pentru articolul dvs. din „Lumea
românească” în care îmi luaţi apărarea1. Vă mărturisesc însă că
1 Ieronim Şerbu, Un calamburgiu cinic, „Lumea românească”, An I.nr. 52
din 23 iulie 1937, p. 4: „Cu toată neplăcerea pe care o simţim de a vorbi de
calamburgiul Oscar Lemnaru, o vom face totuşi, nu fiindcă îi acordăm vreun
preţ – dimpotrivă – dar pentru că întâmplător deţine o rubrică literară la ziarul
„Facla” unde îşi îngăduie insolenţe şi cinisme, care oricât scepticism ai avea
asupra valorii umane, te revoltă până în fibrele cele mai intime. Fireşte că nu
ne interesează aici atitudinea intelectuală pe care o simulează. Extracţia cea
mai pură a cafenelei în atmosfera căreia respiră şi trăieşte, Oscar Lemnaru e
ros de viermele invidiei şi sterilităţii.
Incapabil să exprime o idee, se crede însă singurul gânditor al planetei,
cu toate că miopia intelectuală îl împiedică să vadă mai departe de vârful
nasului.
E omul cel mai gol pe care l-am cunoscut vreodată. De aici spiritul lui de
negaţie, violent, posedat. Dacă sub acest aspect îi poţi găsi o scuză, omeneşte
însă niciuna. E cu desăvârşire amoral. Nu cunoaşte prietenia şi nu o respectă.
Simpla lui prezenţă respinge orice afecţie. E imposibil să realizezi acel fluid de
simpatie care atrage un tânăr spre celălalt.
Închis şi fals sau calamburgiu superficial, în amândouă atitudinile
deopotrivă, Mioară prin artificialitatea lui, prin lipsa de organicitate.
Mâna care 1-a ajutat cândva să se ridice din nămol, la prima ocazie,
dintr-un instinct rău şi nestăpânit, a muşcat-o setos, lăsând să se prelingă
veninul.
Admiraţia mărturisită cândva pentru un tânăr agonizând pe un pat de
spital se transformă a doua zi în câteva fraze neroade şi coclite. Or, cineva care
îşi consumă existenţa inutilă între zidurile cafenelei, care e lipsit de orice har,
să aibă curajul de a glumi ieftin şi înveninat de opera tânărului M. Blecher,
scăpărând de talent şi spirit, dar mai ales scrisă într-o condiţie pe care d. Oscar
Lemnaru o cunoaşte şi care e una din cele mai exemplificatorii biruinţi ale
spiritului, întrece orice limită.
Nu cunosc notiţa la care face aluzie articolul dvs1, „Facla” nu vine în
localitate şi n-am de unde să mi-o procur. V-aş fi recunoscător dacă aţi binevoi
să-mi trimiteţi exemplarul în chestiune.
Îmi este penibil să fiu atacat fără a cunoaşte imputările ce mi se aduc; s-
ar putea să se aştepte un răspuns din partea mea şi să se creadă că nu-1 dau
din. Laşitate.
Îmi veţi face dar un real serviciu trimiţându-mi acel ziar şi fiţi sigur că
nu-mi veţi produce prin aceasta nici o neplăcere.
Cred că mai posed suficientă rezistenţă morală pentru a putea ceti calm
un atac literar, oricât de violent ar fi el.
Vă mulţumesc mult, cu cele mai bune sentimente de prietenie, M.
Blecher
INEDITE
Acest calamburgiu caraghios e împotriva a tot ce e valoare, fie de ordin
uman, fie intelectual, dintr-un sentiment de neputinţă, de furie sugrumată.
Pentru satisfacerea orgoliului lui ar fi în stare să-şi vândă şi sufletul.
Sufletul lui sterp şi chircit care nu va rodi niciodată”.
1 O/scar/L/emnaru/, „Facla”, An XVII, nr. 1931 din7 iulie 1937, p.2:
„Comparate ele între ele (elementele aceluiaşi cadru adică) lucrurile sunt uneori
mici, alteori medii, alteori chiar mari sau imense. Cetitorul român compară în
literatură unele pagini cu celelalte dar numai între scriitori din acelaşi mediu.
Desigur că dacă îl compari pe Blecher cu P-Martinescu, Blecher e un uriaş, dar
comparat cu o valabilă unitate de măsură, cu ceva universal, autorul Inimilor
cicatrizate e un caraghios.
De unde ideea că oamenii trebuie să fie comparaţi numai între ei dar
totdeauna din acelaşi cadru. Nu înţelegeţi că într-un ospiciu de nebuni sunt
unii care – astfel – ar trebui să fie socotiţi rezonabili? Când spun despre un om
că e nebun sau că e rezonabil implicit îmi sprijin afirmaţia pe un criteriu
exterior balamucului, tot aşa după cum ca să afirm că unul e mai mare scriitor
decât altul trebuie în prealabil să afirm că amândoi sunt cel puţin „scriitori”,
adică trebuie să mă sprijin pe un criteriu sau pe u° minimum de condiţii
satisfăcute, altfel orice afirmaţie e o absurditate”-
 IONIŢĂ CUBITĂ
Piaţeta aceasta se rătăcise în oraş „ca o foaie de hârtie albă, imaculată,
între filele gălbui” şi mâzgălite ale unui vechi dosar. Era un pătrat curat şi
proaspăt de asfalt, în mijlocul caselor negre şi urâte. Câteva clădiri o
despărţeau de primărie şi măturătorii oraşului, dimineaţa când se duceau la
lucru, nu uitau niciodată să tragă de câteva ori cu mătura pe asfaltul luciu.
Veneau unul după altul şi chiar dacă piaţeta fusese măturată înainte cu două
minute, tot nu se îndura omul să plece fără s-o mai netezească o dată cu
măturoiul, aşa cum fac copiii când au în buzunar un nasture de alamă şi-1
scot, şi-1 aburesc, şi-1 freacă de haină ca să-i dea lustrul, şi încă o dată îl
aburesc şi încă o dată îl freacă de haină şi iar îl privesc şi iar îi dau lustrul.
Îmi plăcea să mă joc cu tovarăşii mei în piaţeta aceea. Bilele alunecau pe
asfalt cu o precizie extraordinară; era un loc pentru jocuri de elită: bile, nasturi
şi ţintar; nici turca, nici poarca de pe maidane.
Tot acolo jucam şi „Călăria Franceză”, la care băieţii încălecau unii pe
alţii şi ne îmbrăcam, nu ştiu de ce, şepcile Pe dos.
În piaţetă domnea toată ziua umbră şi tăcere. Puteam să ne zbenguim în
voie, nimeni nu ne zicea nimic. Ba din contra, trăiau pe-acolo oameni cărora le
plăcea lor înşile să Se joace copilăreşte: aşa era Ioniţă Cubiţă.
Ţinea brutărie chiar în marginea pieţei şi pe firmă scria clar Franzelăria
Ion Cubiţă, dar toată lumea îi spunea Ioniţă Cubiţă din necesitatea aceea
anonimă şi populară de prosodie ce zace în sufletul mulţimii („n-are a face, dai
un pol mai mult dar ştii că face”).
Era un om mic, gras şi spân, cu câteva fire blonde de păr pe bărbie, atât
de rare şi firave încât păreau crescute în cine ştie ce seră, la adăpostul luminii
şi apoi lipite de obraz. Purta ochelari cu ramă de aur subţire, extrem de
distinşi, cei mai distinşi ochelari din oraş. El însuşi era un brutar distins: cu
inele în degete, cu lanţ gros de aur la vestă, stând toată ziua la „cassă” şi luând
banii ori în faţa prăvăliei pe un scaun, ca să aspire aer.
Îndeletnicirea lui cea mai activă şi mai interesantă era să oprească în
drum copiii când se întorceau de la şcoală şi să le dea un bobârnac în gât, în
plin omuşor, încât copilul simţea o durere vie şi un fel de gol în piept.
Mai avea Ioniţă Cubiţă şi altă ocupaţie tot atât de serioasă: prindea câinii
de pe stradă şi le vâra tabac pe nas.
Ţinea câinele lângă el, îl mângâia încetişor pe cap, îl scărpina pe după
ureche apoi aluneca mâna prudent la bot şi îi îndopa nările cu tabac verde.
Câinele o lua la fugă strănutând îngrozitor şi învârtindu-se pe loc cu coada
între picioare, urlând de usturime.
În general toate astea se petreceau pe piaţetă ca pe o scena naturală
anume făcută; noi copiii stăteam roată şi râdeam ca să-i facem plăcere lui
dom'Ioniţă Cubiţă care nu dispreţuia deloc acest soi de popularitate.
Într-o zi el ne epata chiar de-a binelea şi cred că întâmplarea aceasta a
vizitat mult timp visele turmentate ale copiilor care au luat parte la ea.
Ioniţă Cubiţă prinsese într-o capcană un şobolan şi fl adusese în mijlocul
pieţii.
 Toţi copiii alergarăm îndată în jurul lui, bănuind că ne vom distra bine.
Într-adevăr Ioniţă Cubiţă se uită cu satisfacţie la noi şi ne zise:
— Îl vedeţi? E un simplu şobolan dar ştie să danseze foxtrot. Vreţi să
vedeţi cum dansează foxtrot?
— Daaa! Răspunserăm toţi în cor.

(Şi unii copii pronunţau încetişor „Foxtrot, foxtrot”, cuvânt misterios,

bizar, de care auzeau acum pentru întâia oară.)
Domnu'Cubiţă puse capcana pe asfalt şi ne spuse să nu ne atingem de
ea. Apoi intră în prăvălie şi aduse un bidon de gaz. Îl văd şi acum, venind din
brutărie, umblând legănat pe picioarele lui scurte şi groase, cu bidonul de gaz
în mână.
Turnă gaz peste bietul animal, scoase din buzunar o cutie de chibrituri şi
dădu foc, deschizând repede portiţa capcană.
Şobolanul, într-o vălvătaie de flăcări pline de fum, o zbughi afară,
rostogolindu-se mai întâi, apoi ridicându-se în două picioare, sărind frenetic.
— Ei, vedeţi băieţi că ştie foxtrot? Ia te uită la el ce mai dansează. Spuse
Ioniţă Cubiţă şi ochelarii îi dansau de bucurie pe nas, în timp ce guşa sălta şi
ea veselă. Cu palmele moi şi grăsuţe Ioniţă Cubiţă bătea încetişor tactul.
Şobolanul ardea groaznic, chiţăind prelung şi dureros, într-un sfârşit
trupul i se închirci şi se prefăcu într-o grămăjoară de carne, arzând cu flacără
palidă. Putoarea de grăsime şi piele friptă umplea toată piaţeta. Copiii se
apropiară şi scormoniră cenuşa.
Asta era Ioniţă Cubiţă; un om scurt, gras, cu ochi albaştri puţin holbaţi,
în dosul ochelarilor cu ramă de aur, cu inele multe pe degete.
Îmi mai amintesc că două-trei zile după arderea şobolanului un băiat mai
mare ne trimise, pe mine şi pe un ţânc, m brutărie ca să întrebăm pe
domn'Ioniţă Cubiţă dacă nu maidă foc la şoareci.
Ţâncul se apropie de masa unde stătea brutarul şi uitân-du-i-se drept în
ochi îi spuse:
— M-a trimis domnu' Antohi să vă-ntreb dacă nu mai aveţi şoareci de
ars.
Ioniţă Cubiţă îşi potrivi ochelarii pe nas şi răspunse rar, răspicat,
accentuând fiecare cuvânt:
— Ieşi afară-n p. mă-tii. Ăsta era Ioniţă Cubiţă.
Într-o zi Ioniţă Cubiţă deveni nevăzut. Cu preciziunea aceea de informaţii
pe care o posedă numai copiii, aflarăm că Ioniţă Cubiţă e bolnav şi că are
cancer la ficat, din care cauză burta i se umflase de plesnea.
Câtva timp nimeni nu mai vorbi de el până ce într-o zi aflarăm că a
murit.
Într-adevăr, brutăria îşi trase obloanele şi fu forfoteală mare pe-acolo.
Veniră rude şi cunoscuţi dar nu se auzi nici un plânset, nici un geamăt.
Înmormântarea porni într-o după-amiază de vară. Colaci împletiţi în opt
precedau dricul, colaci blonzi şi mătăsoşi ca nişte cozi de fată tânără aranjate
pe tavă.
 În cimitir avu loc ceva neaşteptat. Când sicriul fu adus în faţa gropii, un
preot ceru să se deschidă capacul. Familia vroia să fie îngropat cu capacul
închis dar preotul insistă. Soarele ardea cu putere pe cer. Capacul fu deschis.
În sicriu zăcea galben, impresionant de slab, Ioniţă Cubiţă, în haine negre de
mire, cu beteală de argint la cheutoare.
Şi deodată, în timp ce preotul îl stropea, oamenii se dădură nu ştiu cum
la o parte şi soarele venind direct pe cadavru, faţa mortului începu a se
întuneca şi într-o clipă fu neagră ca tăciunele.
Îl acoperiră repede şi-1 îngropară.
Iată, ăsta a fost Ioniţă Cubiţă.
Poezia transcendentală
Şi esoterică, şi legăturile ei cu spiritualităţile înalte ale metafizicei şi
misticismului, este obiectul de cercetări al unei interesante grupări literare
„Hermes” ce s-a format de curând la Bruxelles.
Comitetul este compus din personalităţi de seamă ca Rene Baert, Marc
Eemans şi Henri Michaux. În fiecare trimestru gruparea editează o voluminoasă
revistă cu titlul ei propriu. Ultimul număr este închinat în întregime poesiei
metafizice şi în el publică esseuri Rene Baert, Denis de Rougemont şi Jean
Wahl despre Rilke, Kierkegaard şi un curios poet din secolul al XVII-lea,
Thomas Traherne.
Înregistrăm apariţia acestei grupări ca un real efort de înţelegere a
transcendentelor poetice şi în acelaşi timp cu sentimentul inutilităţii unor astfel
de preocupări într-o vreme când toate disciplinele spirituale tind spre
eficacitate.
M. B.
Ion Manolescu: Odihna neagră, poeme (Editura „unu”)
Până azi, poetul Ion Manolescu n-a publicat decât rare poeme în firave
reviste de provincie. Îl aşteptam adunat şi definit între coperţile unei plachete.
Presimţeam că, astfel confruntate, poemele d-sale vor vădi mai bine accentul lor
unic de mare şi calmă tristeţe.
Şi într-adevăr aşa a fost.
Dar, poetul Manolescu a suferit de pe urma editării sale Şi de o mică
injustiţie literară. Scos sub egida oblăduitoare de la „unu”, el a fost confundat
şi integrat unei mişcări moderniste cu care n-a avut şi n-are nimic în comun.
Cred că exagerat s-a afirmat despre d. Manolescu că este un „stâlp al
suprarealismului”.
Este suficientă o sumară răsfoire a cărţii pentru a se descoperi într-însa
prospeţimi şi autenticităţi ce nu se pot încadra în rigiditatea nici unei şcoli
moderniste.
Iată, de pildă, această Lumină limpede, care poartă în sfârşitul ei nu ştiu
ce calmă disperare.
Lumină limpede: trecerea sufletului, pasăre albă floarea de nalbă, boii cu
privirile lăsate, plopii cu1 umbrele culcate, fata din câmp cu şolduri de vânt,
odihna neagră din pământ, spicul ovăzului crescut îndeajuns, strigătul omului.
— Fără răspuns.
 Circulă astfel în poemele d-lui Manolescu un suflu de caldă aderenţă cu
lucrurile din jur, cu luminile limpezi în care se scaldă nostalgiile şi asprimile
acestei lumi ca şi sfârşitul lor, somnul bun şi blând al „odihnei negre”.
Poate că obsesia morţii este aceea care domină în aceste poeme, dar d.
Manolescu are şi inflexiuni de reverie şi de vis pline de incantaţii. Îmi pare rău
că spaţiul nu-mi permite să citez în întregime Rămâi în şesul ăsta sau
Matinală.
— Cu siguranţă poeme care marchează în lirica noastră tânăra un loc
important.
Poemele d-lui Manolescu trebuiesc astfel cetite, dar mai ales recitite,
până la impregnarea deplină cu substanţa lor, extrasă – ca elementele prime –
din tot ce este esenţial şi neclintit în jurul omului.
Mai am de adăugat un cuvânt: poetul Ion Manolescu nu trebuie
confundat cu poetul Ion Aurel Manolescu, care va scoate şi d-sa în curând o
plachetă.
Cu timpul, când aceşti doi tineri poeţi vor fi publicat mai mult, cetitorul
va discerne cu uşurinţă sensibilitatea proprie fiecăruia şi va face, de la sine,
discriminarea necesară.
Pentru azi despre poetul Ion Manolescu am vrut să vă vorbesc.
M. B.
TRADUCERI
Julien Lanoe
Publicăm mai jos un fragment dintr-un esseu de Julien Lanoe. În el
cetitorii vor găsi claritatea şi fineţea de stil ale acestui veritabil şi profund
gânditor. Pentru o iniţiere mai amplă recomandăm volumul Vacances (Grasset)
şi seria întreagă La Ligne du Coeur (Ed. Van der Berg, Paris).
Julien Lanoe este un scriitor pe cât de autentic şi expresiv, pe atât de
modest şi simplu. El n-a făcut parte niciodată din nici un „clan” literar, nu şi-a
cultivat legenda şi nu s-a îngrijit de reclamă. Iată pentru ce Julien Lanoe este
un izolat în sensul cel mai admirabil al cuvântului. Cu o ferventă iubire şi
înţelegere pentru tot ce este adânc şi sincer simţit el s-a interesat cu pasiune de
toate elanurile tinereşti, încurajân-du-le şi explicându-le.
Pentru atitudinea lui clară şi cinstită, pentru căldura şi sinceritatea
operei sale, pentru simplicitatea vieţii pe care o duce, păstrăm numele lui
Julien Lanoe printre cele mai dragi şi secrete preferinţe ale noastre.
M.b.
Arta cu fructe de sticlă
— Fragment -
Aş vrea ca munca scriitorului să fie pură, ştearsă. AŞ vrea ca o materie
abia vizibilă să o suporte; un stil precis ş1 neted ca trăsătura de peniţă a lui
Holbein; aş vrea ca ea să cuprindă atât de strâns obiectul ei, încât la început să
se surâdă de această servilitate. Oglinzile deformante să înceteze. Un simplu
geam şi nici un defect în sticlă.
— La ce bun, mi se va spune, o artă care trebuie să repete în mod pasiv
ceea ce silabiseşte realitatea?
 — Uitaţi virtuţile sticlei: ea ne izolează de agitaţia lumii fără a ne lăsa să
pierdem nimic din spectacolul ei, ea creează mai ales o tăcere în jurul nostru
care, adăugându-se la imobilitatea noastră momentană de spectatori, ne
luminează deodată asupra sensului lucrurilor în mijlocul cărora ne aflăm, fără
a le putea vedea nici înţelege din cauza zgomotului şi a iuţelii acţiunii. Omul
este esenţialmente distrat; în realitatea curentă el nu sesizează realităţile
sufleteşti decât prin frânturi, când alte plăceri şi afaceri nu-1 solicită: un
roman îi fixează capriciul, îl obligă să-şi susţină atenţia şi puţine lucruri există
în lume pe care să nu le înţelegi.
— Şi apoi să le iubeşti, dacă le priveşti calm şi pe îndelete.
Priveşte spectacolul străzii într-o zi când vreo indispoziţie te reţine în
odaie. Ce diferit e de alte zile! De obicei abia de te uiţi la el, eşti gata să intri în
mişcarea acestei mulţimi, te gândeşti la ocupaţiile ce te aşteaptă, eşti
înfierbântat de o anumită grabă şi în acelaşi timp înţepenit în regularitatea
gesturilor cotidiene.
Într-o zi de odihnă forţată, aceeaşi scenă pare alta: nu îra ieri decât
decorul insignifiant al vieţii zilnice; azi acest spectacol umple vidul unui spirit
neocupat, îl ocupă şi îl interesează. Rumoarea mulţimii mergând la muncă pare
mai depărtată, pentru că ai rămas izolat de ea. Această trecere Monotonă a
mulţimii la anumite ore imperioase, acest zgomot de paşi grăbiţi printre care nu
se amestecă nici o voce omenească te emoţionează într-un chip nou.
Dacă te-ai oprit la fereastră – cum n-ai nimic de făcut – te uiţi la
fizionomia şi mersul anumitor oameni pe care îi cunoşti bine dar pe care de
obicei numai îi saluţi şi nu-i observi deloc; afli multe lucruri pe care nu le vei
mai uita; curiozitatea ţi s-a trezit din somnolenţă, ziua aceasta pe care ai
petrecut-o retras din viaţă, prin schimbarea de optică a îndepărtării, te-a făcut
să atingi o altă realitate şi, pe bună dreptate, îţi spui că aceasta e mai
adevărată decât cealaltă.
Iată dar care ar trebui să fie ambiţia romanului: să puie pe cetitor în
dosul unui geam foarte curat şi să-i deschidă ochii mari, invitându-1 la odihnă.
Ştiu bine că realitatea definitivă nu o vom sesiza niciodată, însă cel mai
bun mijloc de a ne apropia de mister nu este prin tentative dezordonate şi setea
de nelimitat, ci, din contra, printr-o îngrijită aproximaţie şi printr-un calcul
delicat. Extravaganţa, aventura, intuiţia fantastică ne rătăcesc în nouri, unde
neantul este fără mister. Misterul nu-i nici vag, nici inform. E un nucleu tare de
care se ciocnesc topoarele noastre îndată ce atingem o anumită adâncime;
substanţa lui inviolabilă emite acelaşi sunet, ori din care parte am des-coperi-o:
este un punct precis spre care duce orice psihologie şi orice ştiinţă minuţioasă
şi loială.
Marcel Proust scria undeva: „această ceaţă pe care ochii noştri avizi ar
vrea s-o străbată e ultimul cuvânt al artei”. Da, pentru că este şi ultimul cuvânt
al ştiinţei şi extrema limită a puterii noastre.
Nimeni nu devine scriitor, şi nici măcar un om, dacă nu-i capabil de un
gând ferm. Or, un gând ferm nu-i fix, este acel ce nu se teme să meargă până la
capătul lui însuşi şi a-i atinge limitele.
 Dincolo, începe câmpul misterului. Este de dorit ca gândul să nu se
teamă de această vecinătate ci să se obişnuiască cu ea.
Meditaţi aceste lucruri pentru a dispreţui o tehnică prea frumoasă şi prea
puternică, de care nu este nevoie când ştii să exprimi sentimente simple şi fără
contur. Nu numai stilul preţios, somptuos şi leneş trebuieşte gonit, dar şi
frazele la modă, sigure pe ele însele, nervoase şi mândre de aerul lor definitiv.
Adevărul, adevărul simplu şi calm.
„Frize”, Anii, n. 5-6, iunie-iulie 1935, p. 5.
PUBLICISTICA
Vitrină franceză

Flusch de Virginia Woolf. Flusch este numele căţelului poetei Elisabeth

Barret. În acest roman ni se povesteşte aventura dintre „ Miss Ba „ şi Robert
Browning din punctul de vedere al lui Flusch. Cartea n-ar fi lipsită de interes şi
pitoresc dacă Virginia Woolf n-ar întrebuinţa aceleaşi vechi procedee stilistice
siropoase până la exasperare care i-au asigurat primele succese şi de care se
simte probabil legată pe totdeauna. E soarta scriitorilor de succes să nu se
poată reînnoi niciodată (Editura Stock, Paris).

La Rose publique (poeme) de Paul Eluard. Poemele lui Paul Eluard

cuprind un mister profund şi ameţitor, ca un vârtej de ape adânci. Este singura
poesie, cred, care mai poate provoca momente de extaz. Şi nu e puţin lucru.
(Editura N. R. F., Paris).

Minotaure (revistă de artă). Ultimul număr aduce cele mai eclectice

colaborări. Gama merge de la Valery până la Breton, cuprinzând pagini de Jean
Wahl, C. F. Ramuz, Vollard, Eluard, Leon-Paul Fargue etc. Prezentarea extrem
de luxoasă face din această revistă o bijuterie de bibliofil-Remarcăm noile teorii
spaţiale în pictură, schiţate de Charles Henri Puech şi Salvador Dali.

Corymbe este o revistă poetică condusă cu inimă şi entuziasm de Noel

Santon. Grupează în jurul ei generaţia cea mai nouă şi conţine o poesie fină, cu
sensibilităţi puţin romantice.

Peter Neagoe publică o nouă carte în franţuzeşte, intitulată Tempete.

Despre acest scriitor american foarte cunoscut în străinătate şi care este de
origine românească din Transilvania, nu se ştie aproape nimic la noi. Cartea lui
Ileana la Possedee a avut un răsunător succes şi a fost tradusă în câteva limbi.
Vom reveni.

Les Nouvelles Litteraires (9.3.935). Jean Variot continuă publicarea

părerilor lui Georges Sorel asupra artei. Ideile estetice ale celebrului sociolog
sunt extrem de juste şi nu lipsite de o fină ironie. Iată ceva despre geniu: „Cred
mai logic de spus – împotriva lui Taine – că creatorul genial este un solitar care
nu-şi caută inspiraţia decât în el însuşi şi că opera lui nu cunoaşte succesul
(de multe ori după moarte) decât atunci când elementele generale ale vieţii au
evoluat mai mult sau mai puţin într-un sens care ar putea apropia publicul de
gândirea lui. Aceste elemente pot fi o evoluţie a moravurilor, o posibilitate de
înţelegere datorită acestei evoluţii sau un mod comun de acţiune şi de simţire,
adică pe scurt ceea ce numesc eu socialul. Când Stendhal spunea în 1830 că
nu va fi înţeles decât în 1880, tocmai asta spunea.
Trebuieşte însă observat că nu printr-o perfecţionare a inteligenţei
publicul ajunge să înţeleagă anumite opere superioare.”
Georges Sorel credea dar în gloria postumă. El era mai entuziast decât
scepticul Barres care spunea că „e mai uşor să fii nemuritor în viaţă decât după
moarte”.

În Nouvelle Revue Frangaise (martie 1935) găsim începutul noului roman

al lui Andre Malraux. De astă dată acţiunea se petrece în Germania şi anume
în Germania hitleristă de azi, de unde rezultă că romanul va fi plin de interes.
Adrienne Monnier scrie un frumos elogiu al circului „cu farmecul formei lui, al
mirosului şi zgomotului lui, care este farmecul amintirilor din copilărie”.
M. B.
„Frize”, An II, N.3 din 1 aprilie 1935, p. 4.
RECEPTAREA LUI M. BLECHER
Articolele ce urmează au fost adunate din presă şi nu au fost publicate,
până acum, în volum.
M. Blecher: Corp transparent
Numele bisilabic al acestui poet l-am întâlnit în Bilete de papagal,
semnând schiţe cu frenetică aromă tare. De atunci n-am mai auzit nimic
despre M. Blecher. Astăzi irumpe fraged şi format în placheta Corp transparent.
Poezie crescută pe tulpina de lumină a suprarealismului: „Calul cu măsura
orgoliului în fân
Pe o cărare fir de păr în soare
Se înalţă din ţărână deslipindu-se de ţărână”.
Calul
Sau: „Bea asta şi priveşte
Jupele dantelate ale laptelui crud”.
Pastorală
Imagini proprii forfotesc abundent în cele 15 poeme ale acestei plachete.
Bucuria de-a vesti apariţia unui mare Poet, o însemnăm reproducând trei strofe
din
Vals vechi „Vals vechi mireasa moartă e-n voaluri prăfuite Ghirlănzi de
fete albe în rochii ca de spumă Cu cavaleri de pică se-nvârt pe-alei cernite
Şi răspândesc în aer un vag parfum de humă. Stă cimitiru-n lună,
salcâmii domni de umbre Ca invitaţi de seamă asistă şi şoptesc Prin tainice
cavouri amanţi cu inimi sumbre Cu gesturi adormite iubiri mărturisesc. Vals
vechi perechi de ceară în aer se ridică Şi în salonul nopţii ameţitor dansează
Sunt lucruri prea normale în jurul meu, mi-e frică încet foşneşte vântul şi
valsul delirează„. Recenzie nesemnată „13”, An I, n.5, iulie 1934, p. 10.
M. Blecher: Corp transparent
I. Mihăescu
 Un risipitor, acest crupier care îşi cheltuieşte napoleonii cu atâta
nonşalanţă. Îi repugnă pântecul lacom al puşculiţei. O atitudine de boem, care
ne place, dar o absenţă de prevedere pe care o dorim corijată. Mai multă ordine
în hallul cu bibelouri, ca să nu persiste mucigaiul de bazar. Fereastra din afară
– receptacol de lumină – să-şi taie zăbrelele pentru că numai atunci Corpul
transparent va întinde palmele semnelor de egalitate.
„Meridian”, caietul 3 din iulie 1934, p. 31.
M. Blecher: Corp transparent
S. Hay „II y a des oeuvres dont toute l'importance est en profondeur – peu
importe leur orifice”-

(Jean Cocteau – Le coq et l'arlequin)

Poemele imprimate pe hârtie verde Corp transparent -
Pentru Mărie au apărut. E prima lucrare a lui M. Blecher care-şi ascultă
vocea sufletului scriind „cuvinte zburând nebune în încăperile inimei”. Citiţi-le
şi veţi înţelege vorbele lui Jean Cocteau şi egoismul tuturor cititorilor pe care
nu-i interesează dedicaţia şi suferinţele poetului, ci doar importanţa
stupefiantului literar pentru anestezia dorinţelor căutate.
Întreb amintirea şi-mi şopteşte darurile lui. Îl revăd palid, auriu, cu ochi
albaştri, elev de liceu şi poet, căutând mereu, de atunci, din copilărie, noutatea.
Îşi caricatura profesorii, mânuia un Kodak Baby Box, umbla pe bicicletă „fără
mâini” şi, la 16 ani, era directorul unui jurnal şapirografiat.
Pe câţi n-a minunat el, în copilăria lui. Cu M. Blecher, studentul în
medicină, am hoinărit odată, în noapte, prin străzile tainice ale Rouen-ului,
oraşul catolic.
Povestindu-se pe el şi locurile ce le îndrăgea atunci, mi-a arătat, la
lumina slabă a felinarelor, drumul de la catedrala brodată la uliţele strâmte şi
pline de aventură ale portului. Din ziua când suferinţa i-a venit pe neaşteptate,
M. Blecher are nevoie fie de briza mării, fie de aerul muntelui.
Departe, pe litoralul oceanului, la altitudini, între albastrul apei şi-al
cerului, sub climatele atâtor ţări, scrie, tălmăcind suferinţa, nopţile de
insomnie şi jucăriile rare pe care ştie să şi le facă în zilele de singurătate.
Corp transparent – poemele pentru Mărie – îi redau contactul care îi
lipsea, legătura cu lucrurile pământului.
„Adam”, An VI, n.72 din 1 iulie 1934, p. 12-13.
M. Blecher: Corp transparent
O cărţulie cât o confetă aduce poeziile lui M. Blecher mtitulate Corp
transparent. Prin ele vezi toată lirica zbatere a Poetului, tot itinerarul
transcendent de metafore şi imagini ale acelui plecat la drum cu hârleţul de
azur al versului. Pana lui Blecher e eminamente modernistă. Toate cutezanţele
de vocabular şi transpoziţii ideale îl califică. Filonul d-sale se trage din
meridianele avangardei româneşti. Încercând aceleaşi sonorităţi pe metalul lui,
al chemării aceleiaşi care a fost şi mai este ca o fluturare ideală de umbre, de
cuvinte, de orizonturi, sfâşiate în mătase.
Cronică nesemnată „Vremea”, An. VII, n. 347 din 22 iulie 1934, p.4.
M. Blecher: Corp transparent
 M/ihail/C/antonieru/întâi o mărturisire personală. Sunt mulţumit că
mă aflu printre cei dintâi care scriu despre M. Blecher, acest poet cu multiple
rezonanţe, nerealizat desigur, fiindcă claviatura sa urcă toate scările lirice şi
escamotează cu frumoase realizări atât curentul tradiţionalist precum şi
extrema cealaltă.
M. Blecher e desigur un rafinat fiindcă atât grafica acestei plachete
(dimensiunile mignone, o literă ca un ochi de dantelă daneză şi culoarea verzui-
pală, fac din această plachetă un giuvaer grafic) cât şi unele poezii de înaltă
tensiune o dovedesc. Din acestea fac parte cele două „poeme” (proză), precum şi
Umblet, atât de încărcat de o tristeţe fără margini.
Nu ştim întrucât străinii şi-au lăsat amprentele lor pe mulajul poetic al
lui Blecher. Am reuşit să identificăm însă câteodată prezenţa lui Ilarie Voronca,
ca în imaginea aceasta: „Vapoarele ca nişte capete de înecaţi cu ţigara încă în
gură”, deşi ne dăm seama că a căuta asemănări e un lucru prea facil pentru
determinarea unei configuraţii lirice.

(Poate că în măsura în care eşti mai mult influenţat, eşti şi un liric mai
profund.)
Desprindem încă, alăturea de tristeţea din altele, pasiunea erotică,
universală, din Ainorfalenă (din care titlul nu ne place).
Cităm: „Amor cu miros aspru de lut şi de sămânţă Sub ierbile cât calul,
în vara grea de grâne, Amor plâns în batiste sau râs domol în soare Cu piele
albă fină sau mâini îmbătrânite. Amor reţea a lumii în care prinşii oameni
Dansează ca paiaţe serioase şi nebune”.
Alături de acestea încă eminescianul (Vals vechi, o minunată realizare
tradiţionalistă şi Materializări care întrebuinţează tehnica tradiţională a
repetărilor (de ar fi să-mi lase; de-ar fi să am.).
Pentru plăcerea noastră ne rezervăm Plimbarea marină, Când şi în loc de
introducere, poema care explică toate curentele, sensurile şi pune diagnosticul
cu siguranţa unui critic, pe toată cartea.
Cităm în întregime: „Cuvinte păsări cu aripi de sânge
Cuvinte sburând nebune în încăperile inimii
Animale câteodată cu transparenţe de cer
Buchete de lumi astrale (comete cu cap de dansatoare)
Flori bizare parfumând creierul însemnând un zâmbet ori din contra o
bucurie
Apariţii şi dispariţii în întunericul zilelor
Ori vulturi fâlfâind alb peste munţii somnului
Vitrini lunare cu îngeri şi săbii
Cu lupi, cu oraşe, cu vapoare, cu păr de femeie
Cuvinte, desene neînţelese ale scrisului acest Ca mâinile mele, ca ochii
tăi închişi”.
Păstrăm cărţulia aceasta de debut, printre cărţile noastre dragi, nu atât
pentru cât realizează ci pentru cât promite prin fermenţii generatori de lumină
dintr-însa.
„Frize”, An I, n. 6-7 din august-septembrie 1934, p. 10-11.
 Peste câteva zile va apare în ed. „Vremea” un volum de esseuri datorit
tânărului scriitor M. Blecher şi intitulat întâmplări în irealitatea imediată.
Cunoaştem unele articole ale d-sale apărute în revista „Vremea”, pline de
personale „apercu-uri”. Îndeosebi ne amintim de acea interesantă pagină
consacrată pictorului şi poetului William Blake. Fapt care ne face să credem că
volumul ce urmează să apară va conţine aceeaşi substanţială proză, de îngrijită
ţinută literară, cunoscută cititorilor din paginile revistei „Vremea”.
„Zorile”, An II, n. 265 din 27 ianuarie 1936, p. 4.
Am primit la redacţie un volum semnat M. Blecher: întâmplări în
irealitatea imediată (Ed. „Vremea”).
O notă de intelectualitate ascuţită şi un curaj deosebit în urmărirea
gândului până la cele mai amănunţite fibre ale unei sensibilităţi care niciodată
nu-1 părăseşte. Un scriitor.
„Facla”, An XVI, n. 1499 din 31 ianuarie 1936, p. 2-
* * * întâmplări în irealitatea imediată, volumul de mult anunţat al lui M.
Blecher.
Titlul, puţin rebarbativ, nu zic pretenţios, promitea altceva decât aducea
cartea. Nu vrem să spunem că titlul nu s-ar suprapune întâmplărilor din carte,
dar n-o reprezintă, n-o sintetizează.
Am fost surprinşi, de aceea, să găsim în carte o autobiografie sumară,
redusă la câteva momente, care ar putea da atâtea pagini de roman. Însemnăm
apariţia acestei cărţi, asupra căreia vom reveni cu onorurile şi atenţia meritate.
Volumul a apărut în frumoase condiţii tehnice şi este întovărăşit de un
portret al autorului, desenat de J. Perahim.
„Zorile”, An II, n. 270 din 1 februarie 1936, p. 4.
Sub titlul oarecum derutant întâmplări în irealitatea imediată, poetul şi
esseistul M. Blecher prezintă, într-o carte de aproape 200 de pagini, câteva
capitole halucinante din viaţa unui oraş de provincie. Aici, elevul adolescent se
zbate în limitele condiţiei lui sociale şi, mai ales, biologice – „eram un băiat
slab, cu gâtul subţire ieşind din gulerul prea larg al tunicei”, aşa începe unul
din capitolele cărţii.
Acestui adolescent plăpând îi este dat să fie, în nenumărate rânduri,
eroul unor întâmplări catastrofale, trăite şi analizate cu o luciditate şi o
ascuţime de spirit care, ca toate ascuţişurile, se întoarce de multe ori împotriva
lui însuşi.
Este o carte scrisă pregnant şi sobru, cu preciziunea aceluia care
stăpâneşte scrisul.
„Zorile”, An II, n. 274 din 5 februarie 1936, p. 4.
Cartea lui M. Blecher
G/eo B/ogza
După Corp transparent, o minusculă şi albăstruie plachetă de versuri, M.
Blecher tipăreşte acum o carte de proză mai mare. Acei care o vor citi vor
evidenţia desigur calităţile şi felul lucid de a o scrie al acestui foarte tânăr
scriitor. De aceea mă voi mărgini să vorbim în această scurtă prezentare numai
de tehnica specială a cărţii, întrucât ea suscită aceasta.
 Întâmplări în irealitatea imediată este o carte lucrată destul de straniu.
Într-o epocă a romanului, când aproape toţi scriitorii fac cele mai deznădăjduite
tentative ca volumele lor, indiferent de conţinut, să se apropie cât mai mult de
dimensiunile şi structura romanului, M. Blecher având de povestit o înşiruire
de fapte care l-ar fi dus în chip firesc la tehnica romanului, a făcut tot ce i-a
stat în putinţă să nu scrie un roman, s-a luptat cu materialul, 1-a ţinut în frâu,
iar atunci când cartea ameninţa totuşi să semene a roman, a intervenit fără
milă, suprimând tot ce i-ar fi dat această înfăţişare, atât de dorită de
majoritatea autorilor, pentru cărţile lor. Aceasta este întâia lui disciplină. A
rămas o carte de esenţe filtrate îndelung, un material pur, neaservit nici unei
reţete, lucrat în fiecare capitol cu tehnica pe care o cerea ritmul lui lăuntric.
A doua disciplină stă în faptul că având de povestit un material de obsesii
şi de coşmaruri căruia i-ar fi mers de minune un stil nebulos şi confuz, cum s-
a făcut de fiecare dată, M. Blecher a analizat la rece tema halucinantă a cărţii şi
a reuşit să vorbească despre o lume de totală nebunie m fraze limpezi, corecte,
în care, asemeni lentilelor de lunete, nici unei umbre confuze nu i-a fost
îngăduit să se strecoare-E un stil în care nu mai fuseseră scrise decât tratatele
d matematici, în nici un caz o carte care are drept mate rial zvârcolirile
cumplite, sângeroase aproape, ale unui adolescent neconformist, revoltat în
primul rând de condiţia lui biologică.
Astfel se înşiruiesc, când halucinante, când impregnate de un humor
crispant, capitolele acestei cărţi în care cele mai banale aspecte ale vieţii într-
un oraş de provincie, bâlciurile, parcurile publice, cinematograful, pieţele de
carne şi de zarzavat, sunt jupuite de învelişul lor obişnuit cu atâta violenţă, şj
ele se pretează acestui joc, încât creează imediat, foarte aproape de lumea
obişnuită, o altă lume, fantastică, ireală, pe care autorul o numeşte irealitatea
imediată. Acei care vor citi primul capitol vor avea dintr-o dată intuiţia
întregului material din carte şi, în acelaşi timp, explicaţia titlului, aparent
abstract, dar cât se poate de fericit ales pentru conţinutul cărţii pe care trebuie
să-1 exprime.
Întâmplări în irealitatea imediată consacră un scriitor care a scris lucid,
matematic aproape, despre cele mai cumplite deznădejdi şi nebunii pe care le
poate încerca un om în lumea aceasta.
„Vremea”, An IX, n.424 din 9 februarie 1936, p. 2.
M. Blecher: întâmplări în irealitatea imediată
Mihail Sebastian
Rareori certitudinea de a mă afla în faţa unui scriitor de vocaţie a fost
mai directă decât la lectura cărţii acestui tânăr debutant. A debuta înseamnă a
începe. Cuvântul trebuie luat în înţelesul lui strict. Blecher începe într-adevăr
cu scrisul sau ceva nou, deschide o lume de senzaţii, imagini şi gânduri cu
desăvârşire diferenţiate. De la primele pagini eşti Pnns într-un peisaj sufletesc
pe care îl simţi pentru întâia dată adus la lumină.
Este jurnalul unei sensibilităţi, al unei inteligenţe, al unei singurătăţi
populată de umbre şi lumini secrete. Îl citeşti cu sentimentul de a face nu
cunoştinţa unei cărţi, ci cunoştinţa unui om. Ai un prieten mai mult, când ai
terminat ultima pagină.
 Sunt cărţi care par a-ţi fi fost adresate. Este în ele un ton discret de
scrisoare, de confesie. Simţi că au fost scrise din necesitatea apăsătoare de a se
face înţelese. Cineva care nu-şi mai putea suporta singurătatea scrie o carte,
cum ar arunca un apel în necunoscut. Sunt cărţile scrise cu orgoliul
singurătăţii şi cu speranţa ascunsă de a găsi undeva o corespondenţă, un
răspuns, un ecou.
O astfel de carte este întâmplări în irealitatea imediată.
Dacă aş şti că o asemenea operă poate fi „impusă”, v-aş ruga să o citiţi.
Sunt însă convins că destinul ei nu trebuie forţat. O astfel de carte trebuie
lăsată să-şi descopere ea singură cetitorii.
Dar pentru că eu nu sunt numai un cetitor, stăpân absolut al lecturilor
sale, ci şi un cronicar obligat să dea seama de eventualele lui descoperiri – şi
cum, pe de altă parte, calităţile literare ale lui M. Blecher sunt excepţionale, mă
voi resemna să fac un „referat” acolo unde o tăcere emoţionată ar fi ajuns.
M-a supărat în primul moment titlul cărţii întâmplări în irealitatea
imediată – mi se părea un titlu de tip modernist: abstract, îndrăzneţ şi
persiflant. Genul nu-mi place.
Lectura cărţii justifică însă pe deplin acest titlu, care îş1 exprimă cu
destulă precizie substanţa şi stilul.
Eroul acestor întâmplări trăieşte într-adevăr într-o „irealitate”, care însă
nu este a visului ci a lucrurilor din jur, a vieţii de fiecare zi, a faptelor
cunoscute.
Ele i se revelează în culori, în forme şi în sunete de o halucinantă putere
sensorială. E ceva jupuit în sensibilitatea acestui om şi imaginea aceasta a
cărnii deschisă până la sânge este obsedantă în carte. Simţirile lui au o
ascensiune rănită.
Este ceva care depăşeşte limitele epidermice ale senzaţiei.
Cetind aceste pagini febrile te întrebi dacă viaţa noastră cotidiană nu este
prinsă într-o crustă care ne împiedică să simţim direct obiectele şi să vedem
direct culorile. Parcă totul este atenuat de obişnuinţă şi adormit de oboseală.
Această crustă este ruptă cu violenţă în „irealitatea” Blecher şi
sentimentul de a trăi capătă o exasperantă putere.
Trebuie să înţelegem că lumea văzută şi simţită printr-o astfel de
conştiinţă nu este mai puţin adevărată decât a noastră. Trebuie să înţelegem că
această „irealitate” nu este nici abstractă, nici închipuită, ci, dimpotrivă, vie,
precisă, organică.
Ce este tulburător în scrisul lui Blecher este extrema sa luciditate. Nu se
poate un aliaj mai straniu decât această simţire fabuloasă şi această inteligenţă
analitică.
Viaţa interioară a eroului este mobilă, neliniştită, torturată, împărţită
între imagini şi simboluri deformate. E un fel de lanternă care îşi schimbă
mereu bătaia luminii, din puncte total diferite.
Această agitaţie psihologică ar putea duce la un tablou sufletesc ceţos,
confuz, nesigur.
 Ei bine, ochiul scriitorului este atât de pătrunzător încât stările cele mai
destrămate sunt văzute până la ultima nuanţă, ca printr-o apă foarte adâncă
dar nemilos de clară.
Un chin organizat normal în limitele vieţii mele de copil„. „Un chin
organizat” – este aproape o definiţie a acestei cărţi de suferinţă şi de examen
lucid.
Resursele de expresie şi simţire ale tânărului scriitor sunt mult mai
diverse decât poate spune referatul meu cam schematic.
Dacă paginile de jurnal intim ale lui Blecher sunt de prim ordin, nu mai
puţin interesante sunt paginile sale de „roman” – pagini epice în care povesteşte
un fapt, schiţează un personaj sau schiţează un decor.
Poet, Blecher scrie cu imagini de o preciziune vizuală derutantă.
Observaţiile sale sunt juste, nete, nervoase, concrete. Obiectele capătă în
evocarea sa relief şi – fără joc de cuvinte – realitate.
Sunt câteva medii familiare, câteva scene epice, câteva momente
dramatice în această carte şi toate sunt remarcabil realizate. Episodul amoros
al Clarei (p. 23-28) este scris cu o tensiune sensuală şi, în acelaşi timp, cu o
scrutătoare putere de a observa. Familia Weber şi moartea Eddei este un
concentrat roman. Capitolul cinematografului de provincie şi apoi capitolul
cabaretului (mai ales acesta din urmă) sunt de o bogăţie de nuanţe care
legitimează un mare destin literar.
Nu cred să mă înşel. Cred că apariţia lui M. Blecher în literatură este un
fapt revelator şi un moment de care se va ţine seama. Sunt unele pagini pe care
aş vrea să le transcriu în întregime şi există un fragment (p. 118-119) în care
mă întreb dacă nu este o tresărire de geniu.
Nu aş spune acest lucru despre o carte de literatură – dar Întâmplări în
irealitatea imediată nu e o carte de literatură.
„Rampa”, An 19, n.5432 din 22 februarie 1936, p. 1-
Compoziţie – Lui M. Blecher -
Ion Manolescu
Ni se răreşte scama orelor în palmă
Şi seara în pupile e rece şi calmă.
Pe masa cu esseuri şi ape minerale
Adorm în pahare privirile tale
Vin crinii tăcerii până la scară.
Lumina când s-apleacă e mai puţin amară.
Tu îmi întinzi floarea mâinilor pală şi nudă Pe geamuri, tristeţea rămasă
asudă. „Front literar”, An. I, n. 2-3, aprilie-mai 1936, p. 1.
M. Blecher: întâmplări în irealitatea imediată
Mihail Gresian în publicistica tânără de la noi „cazul” Blecher a trecut
aproape neobservat. Cred că o semnalare izolată încă nu justifică o atenţiune
care ar fi meritat, fără doar şi poate, oarecare amploare. Şi aceasta nu prin
tragismul fizic al autorului întâmplărilor în irealitatea imediată. În imobilizarea
în care 1-a cufundat un destin necruţător, el pare să fi ajuns demult la o
comprehensiune filosofică proprie. Ci prin acea uluitoare sistematizare a unei
simţiri, risipită printr-o lentilă multiformă, în pagini de literatură unică.
 Confesiunea lui Blecher, în forma ei originală şi atrăgătoare, se
integrează în rândul acelor documente pline de un conţinut mai aproape de
adevărul uman. E proiectarea unei sensibilităţi, pricinuită de o cauză locală,
organic generalizată, într-un decor de luminozităţi şi imagini. Aproape o
prăbuşire sistematică, sprijinită pe luciditate, într-un neant de culori
alternante, de posibilităţi refulate.
Ai zice o evadare din sine însuşi, urmărită pas cu pas. Orice e presupus
că posedă un germene virtual de impulsiuni e doborât, cu o obstinare repetată.
Orice motiv e bun, numai dacă slujeşte în cadrul acestei incantaţiuni
fermecătoare, dar morbide. De aici, o imaterializare obsedantă, ce-şi caută
refugiul oriunde. În divagaţii abundente ale inutilităţii. În stridenţe multiplicate
şi ingenioase. Într-o scormonire a concretului. Totul capătă acea valoare
imediată, la Blecher tradusă debordant, cu un lux necontenit de amănunte.
Voi cita numai câteva exemple din această frescă de contraste, de
împreunări paradoxal virile şi subordonate aceleiaşi obsesiuni: „Un porc se
scărpina de gard. Găseam în el ceva imens de satisfăcător şi o liniştitoare
asigurare că lumea continua să existe.”
Sau: „Erau foarte multe de văzut într-un strujian uscat”.
Sau: „Câteodată voiam să fiu câine, să privesc lumea aceea udă din
perspectiva oblică a animalelor, de jos în sus, întorcând capul. Să merg mai
aproape de pământ, cu privirile fixate în el, legat strâns de culoarea vânătă a
noroiului”.
E o umanizare a concretului, dublată de o nedezminţită vână poetică, în
permanenţă prezentă la Blecher. Mai citez o singură pagină, neîntrecută prin
frumuseţea ei: „Ploaia spăla în grădină florile şi plantele veştede. Toamna
aprindea în ele incendii arămii, roşii şi vinete ca nişte flăcări ce străluceau mai
tare înainte de a se stinge. În piaţă apa şi noroiul curgeau despletite din
mormanele enorme de zarzavat. În tăietura sfeclelor apărea deodată sângele
roşu şi întunecat al pământului. Mai încolo zăceau cartofii buni şi blânzi, lângă
grămezile de capete tăiate ale verzelor înfoliate. Într-un colţ se ridica mormanul
de exasperantă frumuseţe al bostăneilor umflaţi şi hidoşi, plesnind din toată
coaja lor întinsă, de plenitudinea soarelui băut o vară întreagă”.
Întâmplări în irealitatea imediată e o paletă pe care se profilează sute şi
sute de nuanţe cromatice, estompate într-o diversitate ce se păstrează
necontenit proaspătă. Nu ştii ce să admiri mai întâi: imaginaţia de detaliu, cu
acea minunată pactizare a concretului sau exasperanta luciditate a unui
baudelairian, realizat într-o estetică de cel mai autentic conţinut artistic.
Am cetit cartea lui Blecher de câteva ori. Şi am însemnat de fiecare dată
alte pagini care au rămas scumpe inimii mele. E, în orice caz, un efort care a
fost răsplătit din plin.
„Adam”, An VIE, n. 89 din 15 septembrie 1936, p. 15-16.
M. Blecher: Inimi cicatrizate
La mai puţin de un an după întâmplări în irealitatea imediată care, cu tot
titlul refractar, făcut parcă anume să sperie, şi-a avut cititorii şi admiratorii săi,
a apărut acum o nouă carte de M. Blecher al cărei titlu este Inimi cicatrizate.
Cititorii întâmplărilor au găsit în cartea aceasta o continuare, nu a unei lumi
dusă mai departe, ci a unui fel de a scrie, uluitor aproape, care este felul de a
scrie al lui M. Blecher.
Ca şi în cea dintâi carte M. Blecher descrie o lume dominată, chinuită şi
plină de patetism, cu o preciziune de matematician, frazele sale sunt clare şi
reci ca lentilele unui panopticum prin care s-ar vedea însă, uriaşe şi obsedante,
toate dramele lumii. E un meşteşug ciudat care îi aparţine şi până la care
presupun că a ajuns învingând dificultăţi cum n-a avut să învingă nici un
scriitor. Să descrii lumea damnaţilor de la Berck, toate viziunile infernale, tot
sângele şi puroiul, toate scrâşnetele şi, timp de două sute de pagini, să nu cazi
în patetism, să nu scoţi nici cel mai mic strigăt personal, iată o cursă până la
capătul căreia foarte puţini oameni ar fi în stare să meargă. Nu ştiu ce scriitor
şi-a putut impune o disciplină mai severă şi mai implacabilă decât aceea de
care M. Blecher dă azi o nouă dovadă.
Cu stilul acesta sobru şi clar M. Blecher pictează una din cele mai
halucinante viziuni ale lumii. Închipuiţi-vă oraşul Berck, unde câteva mii de
bolnavi, prinşi în ghips, nemişcaţi, cu această carcasă pe ei, circulă totuşi pe
străzi, orizontali, culcaţi în cărucioare şi devin eroii tuturor pasiunilor umane.
Inimi cicatrizate e o carte asupra căreia nimeni nu poate să aibă nici o îndoială.
Peste zece şi peste o sută de ani ea va rămâne valabilă, mărturie rece dar
spăimântătoare asupra unei lumi pe care M. Blecher a avut destinul amar să o
cunoască şi satisfacţia tragică să o picteze, cu un meşteşug de mare şi autentic
scriitor.
Dar toate acestea nu sunt decât câteva însemnări faţă de ceea ce, foarte
curând, voi spune despre M. Blecher.
Cronică nesemnată „Azi”, An VI, n. 26, ianuarie 1937, p. 245.
Pretexte critice. Jurnalul de sanatoriu
Tiberiu Uiescu
Prima carte a lui M. Blecher este un desemn halucinat al însingurării.
Umbrele se întretaie în nuanţe infinite, gândurile se opresc în pauze
interplanetare, aspiraţiile se înalţă direct ca să scadă inegal într-un declin
dezolant şi peste realitate se adaugă semnul nu ştiu cărui destin de
melancolică inutilitate.
Tot scrisul său aminteşte fatalitatea unui blestem sau visul fără linie al
celei din urmă silabe renunţată din spaima pronunţării care ar fi putut s-o
precizeze. Îmi plăcuse în rândurile sale lipsa de adresă, indiferenţa accentului.
Întâmplări în irealitatea imediată era o carte care n-avea aroganţă de
denunţ. Nu era conectat de epoca literară. Nu pro venise din scandal, nu
urmărea agrementul notorietăţii. Era propriu-zis o confesiune fără anecdotă, o
destăinuire fără dinamică şi simetrie ca o imagine de fluviu turburată într-o
stângace izolare. Presupuneam un serafism de înaltă puritate în aceste
întâmplări fără oameni, o iluminare fără finalitate.
Inimi cicatrizate modifică total această formă de realizare. Se întâlnesc
urme identice celor semnalate însă esenţa motivului este diferită.
În acest din urmă roman Blecher face o profesie de literat. Cred că chiar
o concesie de public. De data aceasta Blecher se simte controlat deşi
preocuparea sa rămâne aceeaşi nelinişte subiectivă. Lirismul său este
coordonat şi legat de câteva fapte concrete, de un decor şi de mai multe
personagii. Şi climatul cărţii este diferit de acela al întâmplărilor. În Inimi
cicatrizate se precizează un destin. Totul este omenesc. Nici un amănunt
fantastic, nici un adaos straniu. Este o carte scrisă cu o luciditate tragică, fără
sentimentalism, fără lamentare, înainte de a fi un poem al dunei, cartea lui
Blecher este un jurnal trist al exasperării. Nu se introduce un nou tip în epica
românească dar sensibilitatea fixată în acest jurnal aminteşte momentele de
inegalitate morală, instabilitatea gândului şi a spaimei lui Măria Baskirsef.
Sensibilitatea aceasta este o integrală a lui Blecher. Ea nu se aseamănă cu
resemnarea religioasă şi umilă a lui Francois Mauriac, nici cu alarmismul
turbulent al lui J. Kessel, nici cu sfâşierea de câine de hală a lui Panait Istrati.
Spiritul acestui jurnal este acela al unei terori de putrefiere. Asişti surprins la
toate faptele zilei, neclintit, ascultându-ţi sângele; propriul tău sânge pe care-1
bănui greu, lent. Cauţi cu degetele un contact cu lumina, cu viaţa, cu orizontul
pe care-1 presupui. Nu-ţi aparţine nimic. Nici chiar siguranţa perceperii, nici
chiar exactitatea impresiei care scapă, se schimbă, se deformează exasperant.
M. Blecher a vrut să facă un roman cu moarte. A reuşit să realizeze
numai câteva foi de temperatură care amintesc uneori pe acelea ale lui Ion
Vinea. Dar foile acestea valorează cât o viaţă de zdruncin urmărită atent,
îngrijat, ca un crepuscul.
„Meridian”, Caietul 11/1937, p. 29.
M. Blecher: Coeurs cicatrises
Un livre d'amour et de tendresse; un livre d'impressionnante
introspection psychologique du a l'auteur du roman original Dans l'irrealite
immediate1.
„Le Moment”, An IV, n. 567 din 11 ianuarie 1937, p.9.
Mesagiul lui M. Blecher
M. Grindea
Unele mari creaţiuni au privilegiul să stârnească de la început miracolul.
Este revelaţiunea pe care o aşteptăm, blazaţi, ani de-a rândul, uneori chiar
decenii. Pentru simţirea multora, ea nu se arată nici în răstimpul unei vieţi.
'O carte a iubirii şi tandreţei; o carte de o impresionantă introspecţie
psihologică scrisă de autorul romanului original întâmplări în irealitatea
imediată.
Ultima carte a lui M. Blecher, romanul Inimi cicatrizate, apărut de
curând, are pentru noi preţul unei întâlniri cu o lume nouă, cu o sensibilitate
unică, cu o viziune inedită asupra existenţei. La primele pagini citite ai
impresia că pătrunzi într-un cosmos de fantasme. Înaintând, însă, surprinzi o
antologie de oameni şi situaţii care par destinate vieţii noastre, a tuturora.
Totuşi ele sunt comandate de alte legi decât cele obişnuite. O voinţă tragică şi
tot atât de nepătrunsă ca destinul fixat nouă, celor „normali”, struneşte,
regizează, contabilizează actele şi sentimentele acestor fiinţe, jucându-le după
un ritm de scelerată suferinţă.
Berck, oraşul oamenilor cu trupurile de ghips, este leagănul acestor
dureri fără orizont. Autorul, cu o linişte pe care numai deznădejdea marilor
experienţe o poate impune, porneşte resortul acestui scrânciob care începe să
se învârte, halucinant, scrâşnind în cadenţe egale, ameţind simţurile, înşelând
elanurile.
Şi jocul continuă. Logica lui nu o poate afla nimeni. Dar elementele sunt
uşor de sesizat în călăuzirea lui M. Blecher. Puterea de evocare a scriitorului
este atât de mare, însuşirile sale descriptive atât de sugestive şi subjugătoare,
stilul atât de mobil, plastic şi propriu naraţiunii, încât cititorul nu merge
— Aşa cum i se întâmplă, adesea, cu atâtea lecturi factice
— Alături de personagii.
— Ci trăieşte cu ele, vibrează cu aceeaşi amplitudine, participă la
acţiunea, la trăirile lor.
Rareori a reuşit o operă literară să impună o inhibiţie atât de violentă a
cititorului ca cuprinsul cărţii. Iar, dacă limităm cazul la literatura românească,
se poate spune, fără teamă de exagerare, că Inimi cicatrizate fixează un climat
absolut nou şi deschide un drum nestrăbătut încă de nimeni cu atâta măiastră
siguranţă şi limpezime.
Dar M. Blecher trebuie salutat ca un mare scriitor, nu numai din acest
unghi obiectiv, constructor de tipuri vii, povestitor iscusit, artist subtil în
dozarea momentelor şi imaginilor.
El ne-a comunicat un mesaj care depăşeşte limitele unui gen literar ori
ale scrisului, în genere: este o imensă, supremă confesiune, aşa cum nu se
primesc multe, în trecerea unei generaţii.
Confidenţa aceasta, întocmită după biruirea celor mai crâncene încercări,
într-o măsură care părăseşte marginile umanului, pentru a cutreiera spaţiile
multe şi haotice ale transcendentalului, este o vastă simfonie a durerii, în tot ce
are mai străpunzător şi mai absolut.
Acordurile sunt atât de profunde, iar împletirea tonalităţilor atât de
convingătoare încât depanarea aceasta de episoade – drame şi iluminări – care
te stăpâneşte ca obsesie, devine la urmă, în punctul ei culminant, doar un
strigăt; este apoteoza, gravă şi simplă, scormonitoare şi totuşi cumpătată a
acelei prea pline şi prea neîncăpătoare scorburi de viaţă – Berck – unde natura
„se irizează în nuanţe de imensă destrămare”.
Dacă Rodenbach ne-a dat în „Bruges-la-morte” tabloul monocrom al
cenuşiului care învăluie, în gama sa de nuanţe agonizânde, pe toţi locuitorii
acestei „Veneţii a Nordului”, M. Blecher a închis, în paginile ultimului său
roman, o echivalenţă psihologică deopotrivă de unitară, poate superioară prin
dramatismul său discret, până la diafan.
Şi la Blecher natura putredă se armonizează, se împacă, în cele mai
infime tresăriri, cu carnea bolnavă, fetidă, a oamenilor.
Am recitit, de câteva ori, această carte excepţională, pentru a verifica
unde se încheie convingerea „rece”, pentru a face loc entuziasmului ori
sugestiei. Procesul se repeta identic: romanul lui Blecher, după ce e descompus
în elementele sale arhitectonice – şi acestea cât de delicate, cât de masive
totodată!
— Se reface brusc, ca o jucărie cu resort, în forma lui întreagă şi
concentrează toată simţirea asupra lui.
 Dacă, în faţa unui mare artist interpret – Casals, Enescu ori Huberman –
simţi nevoia să îngenunchezi – în prezenţa unei opere ca aceea a lui M. Blecher
nu poţi face altceva decât să prinzi cartea în mâini, cu recunoştinţă, s-o duci la
piept ori să închizi ochii, pentru a vedea mai departe, până unde te poartă
extazul.
De ce să sugrumi un elan cu scrupulele pudorii, când ai credinţa netă că
te-ai apropiat de unul din actele cele mai realizate de artă!
Desigur că un scriitor nu se poate împlini atât de complet, în toate cărţile
sale. M. Blecher ne-a dat, în Inimi cicatrizate, o echivalenţă românească, în
proporţii mai mici, a Zauberberg-ului lui Thomas Mann. Şi o înrudire, numai în
ce priveşte cadrul, cu interesanta Viaţă şi moarte a d-nei Maillart a tânărului
romancier francez Claude A veline.
Cartea lui M. Blecher, tălmăcită într-o limbă apuseană, va apărea,
suntem convinşi, tot ca o revelaţiune şi tot ca un mesaj: o carte care înfrăţeşte,
după ce exaltă, fie chiar şi în suferinţă, care dilată, până la exasperare, arterele
sensibilităţii, pentru a apropia, apoi, pe cititori, într-o amară, dar împăcată
convingere, de autor.
Scriitori a căror operă poate stârni asemenea reacţiuni sunt rari: astăzi,
un Georges Duhamel, în adolescenţa noastră un Romain Rolland. Întotdeauna
un Şalom Alehem ori, de azi mainte, un Eliezer Steinberg, unul din geniile
poeziei.
M. Blecher este un astfel de scriitor, apariţie surprinzătoare în noua
generaţie, unică, printre confraţii săi evrei.
Pe om l-am cunoscut acum câteva zile. Lectura cărţii sale îmi impusese,
ineluctabil, pelerinajul până la Roman, adăpostul acestui tânăr scriitor.
Trebuie să arăt auspiciile de gheaţă sub care m-a primit oraşul lui
Blecher? Căci al lui este târgul acesta în care nu s-a mai plămădit, desigur, o
carte atât de minunată.
Trebuie să divulg indiferenţa romaşcanilor, că printre ei trăieşte şi se
frământă un foarte mare scriitor?
Trebuie să sudui pe birjarul care nu a ştiut unde locuieşte M. B., ci
„fişiorul lu'domnul L. B.”. (Pentru schiţarea atmosferei care, dragă Doamne,
oxigenează traiul romancierului, e locul să spunem că reclama, în târg, la Inimi
cicatrizate s-a făcut prin aceste pancarte graţioase: Roman scris de d. Blecher,
fiul d-lui Lazăr Blecher.)
Nu, animozităţile acestea s-au vaporizat, toate, în căscioara din strada
Costache Morţun, în valea care găzduieşte trompetele regimentelor. Aici
lucrează şi trăieşte M. Blecher. Vârsta – 27 ani – nu indică pe plăsmuitorul
acelor imagini care ard, pe analistul de maximă rafinare. Inteligenţa lui
scăpărătoare, hipersensibilitatea sa trădează însă pe marele creator de planuri
psihologice care ne-a dat întâmplări în irealitatea imediată.
Ceasurile petrecute alături de Blecher, în odăiţa gălbuie, în care
străjuiesc ochii de jar ai scriitorului, apasă mult prea greu în amintire, pentru a
putea fi povestite.
E o datorie să arăt însă că omul egalează pe artist şi că, părăsind căsuţa
aceea, împresurată de ger ca întreaga preajmă, am gândit, drept şi cinstit, că
acolo se chinuie şi creează una din cele mai autentice personalităţi, plămădite
în vâltoarea ghetoului moldovean.
M. Blecher este la începutul carierei sale scriitoriceşti. Dacă nu ne va
putea da o carte superioară Inimilor cicatrizate este neîndoios că viitoarea sa
producţie va fi înfiorată de aceeaşi sensibilitate dogorâtoare.
„Adam”, An. IX, n.94 din 15 ianuarie 1937, p. 5-7.
M. Blecher: Inimi cicatrizate
O carte gingaşă de iubire şi combustie interioară, o carte de
impresionantă introspecţie psihologică a celui care a dat literaturii noastre
originalul roman întâmplări în irealitatea imediată.
Ed. Alcalay „Reporter” An V, n.3 din 17 ianuarie 1937, p.2.
M. Blecher: Inimi cicatrizate
Mihail Sebastian
Anul trecut, după lectura întâmplărilor în irealitatea imediată, cartea de
debut a lui M. Blecher, nu ştiam încă dacă d-sa este sau nu scriitor, în sensul
în care acest lucru implică o activitate literară susţinută.
Cartea este fără îndoială extraordinară. Una din cele mai tulburătoare
lecturi din ultimii ani. Dar putea fi un accident. Putea fi mesajul unei
experienţe personale care, odată exprimată, închide cu ea un destin literar
terminat. M. Blecher putea fi omul unei singure cărţi. Cu atât mai mult cu cât
era o carte de dramă interioară: jurnalul unei conştiinţe, jurnalul unei
sensibilităţi.
Asemenea cărţi se scriu dintr-o necesitate dramatică de eliberare. Ele
sunt poate o încercare disperată de a ieşi din singurătate. Este ceva de strigăt
şi de chemare, în accentul lor pasionat, în febrilitatea lor, în neliniştea lor şi
sunt anumite strigăte care nu se ridică decât o singură dată.
Ce orgolioasă carte acele întâmplări în irealitatea imediată] De la titlul lor
strident până la acea copertă rece, inexpresivă, totul părea făcut ca să-1
îndepărteze pe cetitor. Obscur editată, prost tipărită, insuficient difuzată,
semnată de un nume complet necunoscut, s-ar fi zis că toate piedicile îi stau în
cale. Dar era o lectură arzătoare, una din acele lecturi în care cetitorul se
angajează pe el însuşi, cu persoana lui, şi din care iese cu o viziune schimbată
a existenţei, nu ca după o carte cetită, ci ca după un fapt trăit.
Cu mari calităţi de expresie, cu un stil concis, virulent şi stăpânit, sub
care se simţeau flăcările unei sensibilităţi complexe, autorul acelei ciudate cărţi
spărgea toate obişnuinţele noastre de lectură şi ne revela – mai mult decât o
vocaţie literară – un destin, o viaţă, un suflet tragic.
Mă întrebam atunci dacă acea carte, în care descifram cel puţin o
tresărire de geniu (şi n-am ezitat să scriu acest cuvânt din primul moment) nu
era menită să rămână un lucru unic, fără urmare. Mă întrebam dacă Blecher
va voi să spună a doua oară ceea ce spusese de la început cu o forţă expresivă
halucinantă. Mă întrebam dacă va putea să-şi domine într-atât condeiul său
sfâşietor încât să-1 poarte dincolo de orizontul unui jurnal intim şi să-1
supună unei opere obiective, de observaţie organizată.
În acest sens nu ştiam dacă d-sa avea să fie un scriitor.
 Dar Inimi cicatrizate ne interzice pe viitor orice îndoială. Blecher a
răspuns.
Este în cartea de faţă o mică frază care îi rezumă – rW se pare – drama
centrală.
„Nimeni nu poate măsura trecerea timpului cu propriu1 său puls”.
Nu-mi amintesc să fi găsit undeva exprimat mai concis şi mai puternic
sentimentul singurătăţii.
Inimi cicatrizate este într-adevăr o carte de singurătate. Trec prin ea
numeroşi eroi, foarte diverse personaje, o sumă de figuri pitoreşti – toate
evocate precis, nervos, cu anumită vervă de povestitor, cu o veritabilă
însufleţire de romancier – şi totuşi în urma lor rămâne un implacabil sentiment
de singurătate. Toate aceste voci sunt insuficiente pentru a acoperi suferinţa de
a fi singur, fără salvare singur, fără sfârşit singur.
Nici iubirea, nici boala cu fraternitatea ei tristă, nici viciul, nici beţia nu
pot înlătura acest destin.
Simţi că eroul lui Blecher, că fiecare din eroii săi, se află cu adevărat
singur în faţa vieţii, pentru a măsura cu propriul său puls trecerea timpului.
De aceea poate unul din momentele cele mai patetice ale romanului mi se
pare acel sumbru chef între bolnavi, care constituie de altfel primul capitol
propriu-zis epic (p. 58-73), până acolo cartea având mai mult un caracter
descriptiv, pregătitor de cadru.
Sunt elemente de humor real în acest episod; este o anumită vivacitate de
ton, un anumit ritm de farsă, nu ştiu ce grabă silită de veselie, de expansiune,
oarecare tensiune nervoasă, o mică explozie de entuziasm ameţit, volubil, dar
peste tot, peste toate trece conştiinţa amară a irevocabilei singurătăţi.
De ce gesticulează aceşti oameni, de ce se îmbată, de ce se iubesc, de ce
se ceartă? Poate pentru că fiecare ar voi să uite de el însuşi, dar niciunul, orice
ar face, nu va uita.
Aceasta cred că este suferinţa din Inimi cicatrizate – nu suferinţa fizică,
aşa cum ar putea crede un cetitor c°mpătimitor. Nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul
că acţiunea r°manului se petrece într-un mediu de sanatoriu, printre bolnavi.
Îndrăznesc să spun că acest lucru este secundar. M. Blecher nu a vrut să scrie
şi nici nu a scris un roman de atrocităţi fizice.
De câte ori vorbeşte despre maladie, o face cu severitate analitică
absolută. Condeiul său are atunci o preciziune fină de bisturiu şi îmi pare rău
că sunt silit să recurg la o atât de veche comparaţie dar îmi este impusă de
stilul autorului, rece şi exact ca un instrument chirurgical. Niciodată Blecher
nu se lasă înduioşat de aspectele clinice ale suferinţei. Drama cărţii sale este în
regiuni mai puţin accesibile compasiunii. E o dramă de semnificaţii, nu de
fapte.
„Când cineva a fost scos odată din viaţă -spune un erou al său – şi a avut
timpul şi calmul necesar ca să-şi puie o singură întrebare esenţială cu privire la
dânsa – una singură – rămâne otrăvit pentru totdeauna. Desigur lumea
continuă să existe, dar cineva a şters cu un burete de pe lucruri importanţa
lor”. (p. 136).
 Nu se poate mărturisi cu mai mult orgoliu, cu mai puţin sentimentalism,
cu mai multă răceală aparentă, o tragedie de profunzimea morală a acesteia. Şi
este de primă importanţă pentru înţelegerea cărţii să se ştie că accentul ei grav
cade pe sensul metafizic al suferinţei – care este singurătatea -şi nu pe formele
ei exterioare.
Cine crede că Inimi cicatrizate este romanul unui sanatoriu n-a înţeles
nimic din această admirabilă carte.
Ar trebui să insistăm asupra lui Emanuel, eroul principal al romanului. A
spune despre el că e un singuratec care-şi trăieşte cu mare luciditate
singurătatea este încă insuficient. Personagiul mi se pare mult mai complex
decât această formulă, mai nuanţat, mai bogat în resurse psihologice. De
câteva ori în decursul lecturii ne derutează prin câte un gest de o libertate
îndrăzneaţă care aruncă asupra lui noi şi ciudate lumini.
Sumar vorbind, acest Emanuel este un singuratec care fuge de
singurătate dar revine la ea printr-o mişcare de pendul, care îl face când s-o
deteste, când s-o iubească.
E în el un imens dor de efuziune, de dragoste, de prietenie, o nevoie
urgentă de expansiune sufletească, de căldură, dar în acelaşi timp este o
nostalgie de a fi singur, de a fi indiferent şi poate de a fi insensibil.
Cât de intolerant, cât de brusc începe iubirea lui Emanuel pentru
Solange – şi pe urmă ce imperioasă este nevoia nu numai de a se despărţi de ea
dar chiar, atât timp cât o mai iubeşte poate, nevoia de a-şi crea în cadrul
acestei iubiri refugii personale inatacabile.
Este zguduitor prin copilărie, prin ingenuitate dar şi prin încăpăţânata
voinţă de refugiu solitar, straniul episod al brichetei (p. 148) în care Emanuel
încearcă să-şi asigure un fel de adăpost ascuns.
„Cumpără de la o tutungerie o brichetă cu un mecanism complicat, de
care n-avea nici o nevoie. Se ascunse în dune, scoase bricheta din buzunar şi
sub poclitul trăsurii o aprinse şi o stinse de nenumărate ori, ca puţin ieşit din
minţi, bucurându-se de flacără, împărtăşind singur, singur, acest mic
amuzament. Îşi propuse să n-o arate Solangei la întoarcere şi s-o păstreze
pentru plăcerea lui personală şi secretă”.
Este în această dublă nevoie de iubire şi de singurătate, în această
alternanţă de evaziuni şi întoarceri, în acest elan către viaţă, urmat brusc de o
retragere în tăcere – este în acest joc de oscilaţii aşa de subtile, încât par
absurde, o suferinţă mult mai profundă decât mizeria fizică.
E greu de surprins într-o formulă sufletul lui Emanuel. Sunt în el ciudate
resurse de melancolie, de cinism, de sinceritate brutală, de ipocrizie fină,
accente de pasiune acută şi neaşteptate zone de indiferenţă. Toate acestea dau
un peisaj interior instabil, turbure, prin care uneori te întrebi dacă nu trece un
suflu de demenţă, oprită încă pe ultimele trepte ale lucidităţii.
Intrarea Solangei în villa Elseneur şi toată scena ce urmează între ea şi
Emanuel (p. 192-198) este demonică prin tensiune şi, în acelaşi timp, prin
claritate analitică.
Unui scriitor care poate realiza cu atâta stăpânire un astfel de moment, i
se poate cere orice.
 Inimi cicatrizate este o carte divers populată. Emanuel, deşi personaj
central, nu este singurul interesant.
Până la cea din urmă siluetă, până la cea mai episodică apariţie, toţi
oamenii acestei cărţi au o putere de viaţă convingătoare până la obsesie.
Fapte scurte, incisive, de o concentrată forţă epică dau fiecăruia dintre ei
un relief extraordinar. Nimic evaziv, nimic confuz în această carte. Totul se
sculptează într-o lumină albă, intensă.
De neuitat figura lui Quittonce, a cărui agonie atroce este scrisă cu atâta
sobrietate şi cu un refuz al melodramei, aşa de controlat. ' „Quittonce muri cu
două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Câteodată durerea se înşală. În
loc să aprindă un ţipăt, aprinde un acces de ilaritate pe acelaşi traiect nervos.
S-ar zice o mână invizibilă care se înşală de comutator”. (p. 130).
De altfel întreg capitolul premergător acestei morţi, comedia pe care
însuşi muribundul o joacă, este un moment dramatic copleşitor. Aşa cum este,
de altfel, puţin mai departe, cu neaşteptate izbucniri tragice, agonia Isei (p.
214-216).
Dar nu văd moment din desfăşurarea romanului care să nu merite a fi
citat, nu văd pagină care să nu aducă noi elemente de emoţie şi de cunoaştere.
Ai uneori impresia că ai ajuns la o limită de încordare şi că de acolo va
trebui să vină inevitabil o cădere de ton; îţi spui că tensiunea aceasta nervoasă
nu va mai putea rezista, că va trebui să spargă, să se prăbuşească, şi totuşi,
printr-un miracol repetat de luciditate şi de emoţie, cartea îşi urcă drumul ei
imposibil.
Cine a cetit Inimi cicatrizate va fi multă vreme urmărit de amintirea lui
Ernest, a lui Roger Torn, a lui Tonio şi nu va uita poate niciodată pe Solange. În
orice caz se va despărţi greu de această umanitate care impune minţii şi
sensibilităţii noastre câteva întrebări de foc.
Este în cetirea acestui roman o „vertiginoasă senzaţie de realitate” care
depăşeşte în chip absolut literatura.
Mi s-a părut totdeauna un procedeu critic grosolan a vorbi despre
substanţa unei cărţi şi despre stilul ei ca despre două lucruri distincte.
Cunoaşteţi vechea idee fixă a profesorilor de gramatică, rătăciţi în estetică:
fondul şi forma.
Totuşi, calităţile de prozator ale lui M. Blecher sunt aşa de excepţionale
încât nu mi-aş ierta să nu le remarc cel puţin în chip sumar.
Scrisul său este riguros şi totuşi capabil de cele mai subţiri nuanţe.
Siguranţa sa de expresie este nemiloasă.
Epitetul e strâns, adjectivul adecvat, imaginea precisă şi totdeauna
exactă: vizual exactă, plastic exactă.
M. Blecher este un autentic scriitor epic şi totuşi scrisul său nu are acea
abundenţă puţin neglijentă a romancierului care, în febra creaţiei, se lasă
antrenat de cuvinte. Nu sunt aproximaţii, nu sunt ezitări în expresia sa. Totul
este minuţios şi măsurat, liniar, just, supravegheat. Rareori o proză mi-a dat
un mai întreg sentiment de securitate. Ştiu că fiecare detaliu a fost verificat,
supus unui control strict şi unui examen de adevăr. Şi toate acestea nu vin
dintr-o grijă inutilă de „a face frumos”, ci dintr-o necesitate de cunoaştere şi de
exactitudine.
Nu trebuie să credeţi că e ceva mecanic în această virtuozitate stilistică.
E o bogăţie de culori în scrisul lui Blecher, o diversitate de expresie, un accent
de sinceritate directă, o putere plastică, o magică forţă de a atinge prin cuvinte
esenţa lucrurilor, încât fiecare pagină pare un tablou viu, o stampă însufleţită.
Aş vrea să citez dar ce aş putea cita fără remuşcare?
Cetiţi crepusculul de la Berck (p. 116), Crăciunul de la Berck (p. 134),
toamna de la Berck (p. 224) şi veţi înţelege ce mare poet şi ce extraordinar
pictor este acest scriitor. Totul e văzut şi retranscris cu o elocvenţă sensorială
unică: trecerea anotimpurilor, schimbarea orelor, peisajul marin, dunele, plaja,
ploaia, după-amiezile toride, zilele umede, serile întunecate.
Puţin obosit de literatură, puţin sceptic în ce priveşte posibilităţile ei,
regăsesc în Inimi cicatrizate emoţii de mult pierdute, dar nu pentru totdeauna,
de vreme ce o carte este în stare să mi le redea cu această acuitate.
„Reporter”, An V, n.3 din 17 ianuarie 1937, p.2.
JM. Blecher: Inimi cicatrizate
Constantin Fântâneru
Inimi cicatrizate este romanul durerii fizice. Emanuel, eroul principal,
suferă de tuberculoză la şira spinării. Celelalte personagii le formează
pensionarii sanatoriului din Berck, orăşel de lângă Marea Mânecii, unde
Emanuel a venit să se vindece. Chiar locuitorii orăşelului sunt bolnavi care nu
s-au putut îndepărta de sanatoriu pentru că, scrie autorul, „cine a trăit aici nu-
şi găseşte loc nicăieri în lume. Toţi negustorii, toţi doctorii de aici, farmaciştii,
chiar şi brancardierii, sunt foşti bolnavi care n-au putut trăi în alte părţi” (p.
81).
Faptul acesta magic oarecum arată că maladia creează o realitate de
natură fantastică în care se perindă bolnavii fără putinţă de evadare. Titlul
cărţii însuşi indică planul para-doxal-ireal în care se desfăşoară viaţa de aici.
M. Blecher s-a dovedit desăvârşit artist când a înţeles să puie accentul
deopotrivă pe durerea fizică, în ceea ce are dânsa atroce şi ireductibil, cât şi pe
aspectul calitativ al lumii pe care şi-o creează bolnavii, vrând-nevrând, în
efortul lor de adaptare.
Inimi cicatrizate e o superioară realizare de artă literară. „Universul”, An
54, n. 18 din 19 ianuarie 1937, p. 10.
M. Blecher: Inimi cicatrizate
Cartea acestui original romancier se bucură de o primire în critică pe
care nu au cunoscut-o tinerii noştri scriitori. Faptul se explică prin aportul de
experienţă stranie, unică, al romanului Inimi cicatrizate în care autorul său a
avut curajul să transcrie, într-un jurnal dramatic şi emoţionant, o întâmplare
ale cărei episoade ar fi abjecte dacă nu le-ar transfigura omenescul şi un mare
talent literar. Iată de ce romanul dlui Blecher îşi merită pe deplin marele succes
pe care îl obţine.
Ed. Alcalay „Reporter”, An V, n.5 din 31 ianuarie 1937, p.2.
Berck, oraşul oamenilor de ghips
 M. Rudich într-o vreme în care vitrinele librăriilor sunt invadate de o
literatură de dubioasă calitate, când gustul cititorului este de-a dreptul
falsificat, editura Alcalay a scos de sub teascurile ei o carte despre care se va
vorbi mereu, o carte despre care se poate spune, fără putinţă de exagerare, că
înseamnă un pas înainte în literatura română. Este vorba de Inimi cicatrizate,
romanul uluitor, de sublimă realizare, al tânărului scriitor M. Blecher.
Cunoscut din poemele sale de răscolitoare rezonanţă, ivite din aurul şi
din sângele unui univers tulburător şi din câteva esseuri care au reţinut
îndelung atenţia, M. Blecher a intrat, definitiv, în arena ameţitoare şi plină de
surprize a literaturii, prin cele două volume tipărite până acum.
Întâmplări în irealitatea imediată, cartea de mari nelinişti şi de căutări,
paginile acelea de chin, de întrebări şi de sublime notaţii pe marginea vieţii şi a
existenţei noastre, de zbateri, de ţipete şi de frământări, a vestit existenţa unui
mare scriitor. O operă mare, autentică, care să ardă de viaţă şi să înfioreze, nu
poate fi decât aceea la baza căreia rezidă sinceritatea. De aceasta, mai ales,
depinde valabilitatea, permanenţa unei scrieri. Şi M. Blecher este, în cele două
volume pe care le-a dăruit literaturii române, de o sinceritate brutală, de o
obiectivitate cutremurătoare.
Cunoscând toate durerile adunate într-un oraş al oamenilor în ghips, M.
Blecher înfăţişează, în Inimi cicatrizate, orizontala viaţă cotidiană, cu bucuriile
şi amărăciunile ei, a bolnavilor întinşi pe gutiere. Iată, spre pildă, impresii din
sala de mâncare a unui sanatoriu din Berck, oraşul oamenilor în ghips: „într-
un roman de senzaţie un scriitor imaginase o regină perfidă şi capricioasă ce-şi
mumifica amanţii şi îi păstra în sicrie, într-o sală circulară.
Ce era însă această palidă viziune de scriitor pe lângă realitatea atroce
din sala aceasta de mâncare cu oameni vii şi totuşi morţi, încrustaţi în poziţii
rigide, întinşi şi mumificaţi în timp ce palpitau încă de viaţă”.
Cu un ochi impresionant de rece, tânărul scriitor Blecher notează un
spectacol halucinant, un fragment de viaţă ce-şi târâie existenţa între odaia
unui sanatoriu, plaja oceanului şi sala de operaţii. Nici un strigăt de durere
personal, nici un oftat. Mereu însă fapte, trecute printr-un filtru personal şi o
autenticitate dogorâtoare, care cizelează momente şi tipuri unice în literatura
noastră.
Oamenii aceia „vii şi totuşi morţi” pe care Blecher i-a prins sub lupa
ascuţitei sale sensibilităţi au pasiunile lor, au un senzualism care se vrea
realizat, au iubirile şi decepţiile lor. Inimi cicatrizate cuprind pagini de minunat
şi totuşi dezolant erotism, râvniri îngenuncheate, pagini triste, sublime şi
crude.
Episodul dragostei dintre Emanuel şi Solange, cu noaptea aceea de
tulburătoare viziune, în care Solange vădeşte semne de demenţă, este izbutit
până la desăvârşire.
Dar M. Blecher se dovedeşte în Inimi cicatrizate un stilist cu deosebite
posibilităţi de realizare. Iată câteva rânduri: „în golful acela, oceanul
retrăgându-se lăsa în urma lui mii de şanţuri pline de apă, adânc săpate în
nisip.
 Crepusculul le incendia cu roşeaţa lui şi atunci pe toată întinderea
apăreau ca o reţea de sânge şi de foc. S-ar fi zis că în locul acela pământul ar fi
fost jupuit, pentru a lăsa să se vadă circulaţia lui intimă, arterele arzătoare şi
teribile prin care se scurgea în el aur şi purpură incendiată.
Era o clipă de înspăimântătoare grandoare care tăia scurt respiraţia „.
Dar ar trebui citate pagini întregi. Şi nu am şti pe care mai întâi şi mai cu
preferinţă: pe cele de minunate observaţii psihologice, de stranie interiorizare
sau pe cele de pură zugrăvire a oamenilor, a locurilor, a vieţii. A vieţii cheltuită
pe gutieră şi strânsă în ghipsul unui corset sub care stăruie jegul şi umezeala.
Inimi cicatrizate, cartea aceasta de înaltă tensiune, răscolitoare şi
sublimă, îl situează pe M. Blecher pe un plan singular în literatura română.
Este realizarea complectă a unui viguros talent şi a unei sensibilităţi uluitoare,
este cartea plămădită din azurul unui univers personal şi din ţărâna celor mai
înspăimântătoare tristeţi.
„Hasmonaea”, An XVIII, n.7, februarie 1937, p. 28-29.
Inimi cicatrizate – roman de M. Blecher
Alexandru Mironescu
Utilizând o formulă paradoxală, am putea spune că M. Blecher a scris o
carte care plesneşte de viaţă.
Propoziţiunea noastră se găseşte în aparenţă infirmată de conţinutul
acestei cărţi care se dezvoltă într-o atmosferă lugubră de sanatoriu, unde
bolnavii, zidiţi în ghips, cu oasele putrede şi măcinate de o cumplită maladie,
sunt condamnaţi nemişcării mulţi ani de zile, iar unii dintre ei sortiţi unei lungi
şi penibile agonii. Întinşi pe paturi mobile (un fel de catafalc mişcător), bolnavii
sunt plimbaţi pretutindeni şi oferiţi morţii, în fiecare zi, pe aceste tăvi albe.
Şi totuşi cartea plesneşte de viaţă pentru că, aici, între a fi şi a nu fi,
viaţa este concentrată şi potenţată pe notele ei exasperate.
În aceşti bolnavi viaţa este potenţată, ascuţită, nervii sunt întinşi ca nişte
coarde de arc.
Spaima noastră, chiar când ea este găzduită numai în substratul
inconştient, ridică flacăra vieţii până la lumina orbitoare şi scânteietoare a unui
foc de artificii.
Această mare tensiune este prezentă în fiecare pagină a cărţii, iar stilul
nervos, trepidant, trece în conştiinţa lectorului o nelinişte ciudată şi o stranie
participare la frământarea acestei lumi exasperate.
Un puternic accent erotic, caracteristic multor categorii de bolnavi,
pedalează pe simţurile acestor oameni logodiţi cu moartea.
Întâlnirile lor sexuale (simulacru deznădăjduit), care se reduc la un
nelegiuit spasm şi la un joc sinistru al carapacelor de ghips, precum şi acele
„chefuri” alimentate mai mult din străfundurile isteriei, aduc în atmosfera cărţii
un patetic de un ordin neobişnuit.
Toate aceste personagii mai au şi felurite manii, reflex al gravelor lor
infirmităţi; manii care vor să acopere poticnirile spiritului, acolo unde acesta se
întâlneşte cu moartea.
 Aşa a vrut destinul, în nemiloasa, brutala şi strâmta lui ironie, ca o
infirmitate să se împletească (vorbim în general) cu acea manie sau acel tic de
natură să acorde infirmităţii un caracter ridicol sau sinistru.
Meritele acestui roman sunt numeroase şi incontestabile.
Lectorul închide cartea înspăimântat şi uşor neurastenizat, verificându-şi
cu nelinişte propria lui sănătate, pe care, găsind-o intactă, o dezmiardă cu un
soi de frenezie vecină cu nebunia.
E în adevăr de ce să înnebuneşti descoperind, cu o uluită mirare, că eşti
în posesia unei fabuloase comori, sănătatea.
„Credinţa”, An IV, n. 967 din 4 februarie 1937, p. 3.
M. Blecher: Blessures gueries
I. Biberi
Un livre emouvant et vrai. M. Blecher qui nous avait donne dans son
premier livre une oeuvre troublante et pathetique, rappelant maintes pages de
Rainer Măria Rilke, vient d'exposer dans le present roman un tableau fragmen-
taire de la vie des mal ades dans un sanatorium de Berck. Ce theme, de la
maladie qui oblige toute une categorie d'hommes d'une condition sociale plus
ou moins analogue de se refugier dans une region presentant un climat
favorable a leur guerison a d'ailleurs ete maintes fois trăite dans la litterature
universelle. Robert de Traz et Thomas Mann nous ont donne des descriptions
emouvantes de ces societes ecar-tees du grand chemin de la vie sociale actuelle.
La Montagne magique, surtout, par l'ampleur du dessin, par l'intensite de la vie
decrite, par la variete des preoccupations, comme par la diversite des
personnages ne nous donnait pas seulement la description d'une societe en
quelque sorte independante, mais aussi une vue penetrante sur l'ensemble de
la vie sociale contemporaine.
Hâtons-nous de dire que l'ambition de M. Blecher n'a pas ete şi grande. II
n'a pas voulu embrasser la vie de la colonie de Berck dans toute sa mouvante
diversite, ii s'est limite a quelques scenes et episodes fragmentaires, propres a
restituer une atmosphere et a evoquer un cadre; ii ne s'est pas propose
d'approfondir Ies personnages qu'il decrit, ii en trace quelques silhouettes fines
et rapides; ce n'est pas non plus une introspection aigue que nous offre
l'auteur, car son drame interieur est a peine indique en quelques traits
evocateurs et brefs.
Pourtant, sans approfondir Ies personnages, sans appuyer sur Ies details,
M. Blecher nous devoile dans ce livre une vie intense, douloureuse et
authentique.
Une tension nerveuse, lucide et îpre, un desespoir con-tenu, un calme
trompeur interrompu par de brusques sauts d'humeur, rancon des nerfs
comprimes, marquent toutes Ies scenes de ce livre. şi Thomas Mann, dans son
oeuvre monumentale, s'elevait aux preoccupations abstraites, faisant montre
d'une grande subtilite d'introspection et d'une connaissance etendue de tous
Ies problemes que peuvent passionner la conscience humaine, M. Blecher
limite volontairement sa curiosite aux seules manifestations biolo-giques, aux
seules reactions nerveuses de ses personnages. La souffrance n'est pas filtree,
elle n'engendre pas de problemes de conscience. Elle entretient une
surexcitation nerveuse sans issue, une insatisfaction generale, auxquelles
s'ajoute l'abstinence sexuelle imposee. L'aspect direct, physique, concret et
visibile de cette existence vouee î l'im-mobilite, la servitude permanente de
l'esprit aux exigences dures et implacables de la chair malade, l'impuissance de
l'evasion, apparaissent dans ces pages comme le corollaire d'une souffrance
immeritee et gratuite. D'ou une certaine amertume, quoique assez discrete, car
Ies malades finissent par s'habituer a leur etat. Tout cela a ete vecu et senti.
Peu de livres donnent une impression de vie aussi authentique et immediate
que ce roman, temoignage d'une experience Personnelle. La nouvelle condition
de vie qui s'impose au heros du roman l'introduit d'emblee dans une autre
realite, avec laquelle ii s'identifie. II se la fait sienne, au point de Pouvoir la
communiquer aux autres avec acuite et force.
II faut signaler la scene qui s'est passee au sanatorium e soir de 1'arrivee
du malade au Berck. Dans quelques traits Slrnples, l'auteur reussit î decrire
une scene pleine de mouvement, de vie et de resonance humaine. Cest surtout
ce sens humain et pathetique qui interesse et emeut dans ce roman vibrant de
souffrance et de souvenirs.
Malgre ses qualites indiscutables, ce livre n'est pas sans defauts. II est
tout d'abord trop schematique. Nous l'aurions aime plus etofe, plus dense.
L'humanite qui s'en degage ne se serait pas dissipee, au contraire. Tout aurait
gagne en intensite et en pathetique et Ies personnages qui dans ce livre sont a
peine indiques auraient acquis du relief et de la con-sistance. Pour pouvoir
introduire le lecteur dans un milieu, le romancier doit evoquer des faits
circonstancies, des details. La description minutieuse, quand elle n'interrompt
pas le cours de l'action, donne au cadre du mouvement et de la couleur. La vie
ne peut pas etre suggeree par simple evocation. Elle doit etre decrite î l'aide de
details significatifs et convergents qui s'accumulent et s'organisent insensible-
ment. La puissance des romanciers anglais consiste preci-sement dans ce relief
de la description, dans cette virtuosite patiente de la minuţie qui exclue le
schema.
La description de M. Blecher nous a păru sommaire. Ses personnages,
quoique vivants, trop fugiţivement entrevus. II fallait insister sur maintes
figures, multiplier Ies protago-nistes de ce drame, Ies definir, Ies opposer Ies
uns aux autres. Le milieu de Berck aurait presente, î la suite de cette evocation
grouillante d'une vie multiple, une autre intensite et une autre puissance
suggestive.
Une seconde objection concerne le manque d'intros-pection du heros
principal. Le souci constant de M. Blecher d'ecarter tout repliement sur soi de
son heros, nous paraât inexplicable. Apres nous avoir donne un des plus
puissants livres d'analyse psychologique de la litterature roumaine, M-Blecher
s'obstine a ne rien dire sur le drame de conscience de son heros. Or, ce livre
exigeait une pareille analyse. En effet, un jeune etudiant de vingt ans, menant
une vie active et jouissant de toutes Ies satisfactions que donnent la jeunesse,
l'independance et une relative aisance materielle, se voit brusquement
condamne a une vie d'immobilite totale et de desesperante inutilite, charge
pour lui et pour sa familie. A moins d'un manque d'affectivite, on ne comprend
pas qu'une pareille revelation ne dechaâne une crise de conscience
douloureuse. Or, sauf quelques indications fugitives, aucun echo de ce drame
bouleversant, qui aurait du se prolonger longtemps dans l'âme du heros, n'est
decelable dans ce livre.
Blessures gueries reste pourtant un livre pathetique et vrai. II est d'une
lecture emouvante. Mais ii aurait beaucoup gagne en intensite et en profondeur
s'il avait ete moins schematique1.
„Le Moment”, An IV, n. 595 din 13 februarie 1937, p. 1,6.
1 O carte emoţionantă şi adevărată.
D. Blecher, care ne-a dat prin prima sa carte o operă tulburătoare şi
patetică, amintind de numeroase pagini din Rainer Mana Rilke, expune în
romanul de faţă un tablou fragmentar al vieţii bolnavilor dintr-un sanatoriu din
Berck. Tema aceasta, a bolii care obligă o întreagă categorie de oameni de o
condiţie socială mai mult sau mai puţin similară să se refugieze într-o regiune
cu o climă favorabilă însănătoşirii, a fost, de altfel, adesea tratată în literatura
universală. Robert de Traz şi Thomas Mann ne-au dat descrieri impresionante
ale acestor societăţi izolate de viaţa socială actuală. Muntele vrăjit, mai cu
seamă, prin amploarea desenului, prin intensitatea vieţii descrise, prin
varietatea preocupărilor, ca şi prin diversitatea personajelor, nu ne-a oferit
numai descrierea unei societăţi oarecum independente, dar şi un punct de
vedere penetrant asupra ansamblului vieţii sociale contemporane.
Îndrăznim să spunem că ambiţia lui M. Blecher n-a fost atât de mare. El
n-a vrut să cuprindă viaţa coloniei de la Berck în întreaga ei diversitate, s~a
limitat la câteva scene şi episoade fragmentare, capabile să redea o
M. Blecher: Inimi cicatrizate
D. Trost în întâmplările din „irealitatea imediată” M. Blecher ne dăduse
rezultatele unei experienţe strict personale, în care realul era conturat de
fantastic, un fantastic anumit, care ţine mai curând de o ciudată şi exacerbată
sensibilitate decât de atmosferă şi să evoce o ambianţă; nu şi-a propus să
aprofundeze personajele pe care le descrie, el trasează numai câteva siluete fine
şi rapide; nu este nici o introspecţie ascuţită ceea ce ne oferă autorul, pentru că
drama sa interioară abia este indicată, prin câteva trăsături scurte şi
evocatoare.
Cu toate acestea, deşi nu analizează personajele şi nu se sprijină pe
detalii, M. Blecher ne dezvăluie în această carte o viaţă intensă, dureroasă şi
autentică.
O tensiune nervoasă, lucidă şi aspră, o disperare reţinută, un calm
înşelător întrerupt de salturi bruşte de dispoziţie, dovadă a nervilor comprimaţi,
marchează toate scenele din carte. Dacă Thomas Mann, în opera lui
monumentală, se ridica la preocupări abstracte, dădea dovadă de o mare
subtilitate introspectivă şi de o vastă cunoaştere a tuturor problemelor care pot
pasiona conştiinţa omenească, M. Blecher îşi limitează în mod voluntar
curiozitatea doar la manifestările biologice, doar la reacţiile nervoase ale
personajelor sale. Suferinţa nu este filtrată, ea nu declanşează probleme de
conştiinţă. Ea întreţine o surexcitare nervoasă fără ieşire, o insatisfacţie
generală la care se adaugă abstinenţa sexuală impusă. Aspectul direct, fizic,
concret şi vizibil al acestei existenţe destinată imobilităţii, servitutea
permanentă a spiritului la exigenţele dure şi implacabile ale cărnii bolnave,
neputinţa evadării apar în aceste pagini ca un corolar al unei suferinţe
nemeritate şi gratuite. De unde o anumită amărăciune, deşi destul de discretă,
pentru că bolnavii sfârşesc prin a se obişnui cu starea lor. Totul a fost trăit şi
simţit. Puţine cărţi dau o impresie a vieţii atât de autentică şi imediată ca acest
roman, mărturie a unei experienţe personale. Noua condiţie de viaţă care se
impune eroului îl introduce brusc într-o altă realitate şi se identifica cu
aceasta. El şi-o însuşeşte până într-atât încât poate s-o comunice altora cu
forţă şi acuitate.
Solicitarea unui necunoscut, reuşind astfel să creeze o densă şi
covârşitoare atmosferă, în care totul era dematerializat cu febrilitate, într-un
ritm violent, într-o succesiune de vagi umbre şi luminozităţi.
Aceeaşi sensibilitate, uneori maladivă, alteori alăturată unei crâncene
lucidităţi, domină şi întâmplările din romanul Inimi cicatrizate. Cu deosebirea
că ea nu mai este aplicată
Trebuie semnalată scena care s-a petrecut la sanatoriu în seara sosirii
bolnavului la Berck. Prin câteva trăsături simple, autorul a reuşit să descrie o
scenă plină de mişcare, de viaţă, de rezonanţă umană. Acest sens uman şi
patetic este ceea ce interesează şi emoţionează mai mult în acest roman vibrând
de suferinţă şi de amintiri.
În ciuda calităţilor indiscutabile, această carte nu este lipsită de defecte.
Mai întâi este prea schematică. Ne-ar fi plăcut să fie mai stufoasă, mai densă.
Umanitatea ce se degajă n-ar fi fost disipată, din contră. Totul ar fi câştigat în
intensitate şi în patetism, iar personajele care, în această carte, sunt abia
conturate ar fi dobândit relief şi consistenţă. Pentru a putea introduce cititorul
într-un mediu, romancierul trebuie să evoce fapte specifice, detalii. Descrierea
minuţioasă, atunci când nu întrerupe cursul acţiunii, dă cadrului mişcare şi
culoare. Viaţa nu poate fi sugerată printr-o simplă evocare. Ea trebuie descrisă
cu ajutorul detaliilor semnificative şi convergente care se acumulează şi se
organizează încetul cu încetul. Puterea romancierilor englezi constă îndeosebi
în relieful descrierii, în virtuozitatea răbdătoare a minuţiei care exclude
schema.
Descrierea lui M. Blecher ne-a părut sumară. Personajele sale, deşi vii,
sunt conturate prea în fugă. Trebuia să insiste asupra mai multor figuri, să
multiplice protagoniştii acestei drame, să-i definească, să-i opună unii altora.
Mediul din Berck ar fi prezentat, în urma acestei evocări mustind de viaţă, o
altă intensitate şi o altă putere sugestivă.
O a doua obiecţie constă în lipsa de introspecţie a eroului principal. Grija
constantă a lui M. Blecher de a depărta orice aplecare spre sine a eroului său
ni se pare inexplicabilă. După ce ne-a dat una dintre cele mai puternice cărţi de
analiză psihologică din literatura română, M. becher se încăpăţânează să nu
spună nimic despre drama de conştiinţă a eroului său. Or, această carte cerea
o asemenea analiză. În fapt, un tânăr s'udent de 20 de ani, care duce o viaţă
activă şi se bucură de toate într-o sferă strict personală, ci că prezintă o netă
tendinţă de a evada spre fragmente de viaţă cu valoare mai generală, scriitorul
renunţând la comunicări exclusiv egocentrice.
În Inimi cicatrizate (termenul este luat din dicţionarele medicale şi
înseamnă vindecat prin crearea unei zone de insensibilitate), este vorba de viaţa
dusă într-un orăşel din Franţa – Berck – aşezat lângă mare, de un tânăr
student tuberculos, nevoit să petreacă, alături de alţi bolnavi, un lung timp în
ghips. Defilează apoi tot felul de oameni, cu ciudăţeniile şi maniile lor; iar în
centrul povestirii, dragostea dintre erou, Emanuel, cu o tânără fată vindecată,
Solange.
Sanatoriul, marea, nisipul, dragostea. Întreaga tragedie a bolnavului în
faţa marilor chemări ale naturii, iată ceea ce a ştiut să redea M. Blecher, cu
toată vigoarea şi cu toată preciziunea unei mari sensibilităţi. În majoritatea
paginilor găsim şi aici fructul observaţiunilor strict personale şi ne bucurăm de
a nu vedea tendinţele de „epicizare” decât în măsura în care era necesar un
cadru consistent. Într-adevăr, viaţa de sanatoriu şi, în general, viaţa oamenilor
care şi-au păstrat întreaga luciditate şi putere de înţelegere, deşi bolnavi, este
un subiect care a bântuit îndeajuns în epica contemporană. Este o latură pe
care o regăsim vie şi amplă aci: satisfacţiile pe care ţi le dă tinereţea,
independenţa şi o relativă bunăstare materială, se vede brusc condamnat la o
viaţă de imobilitate totală şi inutilitate disperantă, o povară pentru el şi pentru
familia lui. Poate doar dintr-o lipsă de afectivitate, însă nu înţelegem de ce o
asemenea revelaţie nu dezlănţuie o criză dureroasă de conştiinţă. Or, în afara
de câteva indicaţii rapide, nici un ecou al acestei drame bulversante, care s-ar fi
putut prelungi multă vreme în sufletul eroului, nu este perceptibil în această
carte.
Inimi cicatrizate rămâne totuşi o carte patetică şi adevărată. Ca lectură,
este impresionantă. Dar ar fi câştigat mult în intensitate şi în profunzime dacă
ar fi fost mai puţin schematică.
Haoticul, fantasticul, suprapunerea emoţiilor, introspecţia severă,
asociaţiunea bizară. Ei îi datorăm, fără îndoială, cele mai atrăgătoare pagini ale
cărţii. Dezolarea întinderilor de nisip, tristeţea iernilor la marginea mării,
epuizarea inimilor, dragostea fierbinte şi totodată instabilă pentru Solange sunt
stări pe care M. Blecher le redă cu o claritate unică în literatura noastră. În
ceea ce priveşte povestea de dragoste, alături de excepţionale notaţii (uneori
parcă aduc aminte de scenele de revoltă şi neputinţă din Amantul Doamnei
Chatterley, asemănare cu nimic supărătoare fiindcă aceasta e o mare carte de
atmosferă), însemnăm observaţiunile asupra bolnavilor, apoi scena în care
Solange apare cu o gheată ruptă într-o mână şi cu o pasăre moartă în cealaltă,
contrast complet cu luciditatea interioară a eroului, sau aceea înfăţişând
iubirea dintre Katty şi Emanuel. Dar, încă o dată, momentele cele mai puternic
realizate sunt cele de imaginar: „Interiorul bisericii părea orbitor de lumină, dar
asta numai în primul moment, când veneai de afară. Era o umilă biserică,
construită de marinari, din bârne şi stâlpi, exact ca o corabie. Ce ar fi fost într-
adevăr, gândi Emanuel, ca în seara aceea construcţia întreagă să pornească în
lume, ca un vapor, plutind pe valurile oceanului, încărcată cu bolnavi,
strălucind de lumină, într-o ultimă călătorie nocturnă, înainte de a naufragia şi
de a îneca odată cu dânsa toate ghipsurile, toate infirmităţile şi toate disperările
adunate acolo la un loc?” însemnate însuşiri de poezie, redare clară şi mărită a
unui caz psihologic cu totul greu de redat fără a cădea în dramatic, un gust al
ciudatului şi al necunoscutului, acestea sunt calităţile care în Inimi cicatrizate
se găsesc din belşug.
„Azi”, An VI, n.27 din februarie-martie 1937, p. 2508-2509.
Revelaţia literaturii lui M. Blecher
Note psihanalitice pe marginea romanului întâmplări în irealitatea
imediată dr. Justin Neuman
M. Blecher a fost o apariţie cu totul aparte în literatura română de după
război. Criticii au salutat, cu o surprindere dublată de emoţie, viziunea nouă,
tulburătoare, obsedantă, a acestui scriitor şi nu au avut nici o reticenţă cu
privire la tehnica uimitoare a povestitorului.
Romanul Inimi cicatrizate a fost primit ca mesajul definitiv al unui epic
de circulaţie europeană. Opera lui M. Blecher continuă să-şi sape drum, în
adâncime, multă vreme după epuizarea primului succes pe care-1 asigurase
ivirea în vitrinele librăriilor.
Abia condensată în două volume, opera lui M. Blecher îşi consacră
autorul în rândul marilor creatori de conflicte sufleteşti.
În studiul care formează obiectul cercetărilor ce urmează am fost
preocupaţi de substratul psihanalitic al romanului de debut al lui M. Blecher:
întâmplări în irealitatea imediată. De la înfiorarea estetică a primei lecturi, ne-
am fixat câteva popasuri, pentru a examina labirintul sufletesc ce formează
structura acestui roman, unic în felul lui. Scriitorul singular, care a dăruit
scrisului sângele vieţii sale, ne-a apărut într-o lumină nouă, apoteozat de
nimbul tuturor celor care biruie, prin calitatea şi adâncimea inteligenţei, prin
complexitatea unui suflet vulcanic, pentru a extrage esenţe şi noţiuni din
haosul lăuntrului omenesc. Nu avem pretenţiunea că modesta noastră
contribuţie ar putea epuiza analiza întâmplărilor în irealitatea imediată.
Avem în schimb bucuria de a face întâia explorare psihanalitică a creaţiei
blecheriene. Descoperirile noastre, făcute cu strictă scrupulozitate ştiinţifică,
vor îndemna, poate, pe alţi cercetători să continue această cale.
* * înainte de a analiza întâmplările în irealitatea imediată vom căuta să
definim sensul creaţiei artistice, acela, evident, pe care îl socotim mai apropiat
unghiului cercetărilor noastre.
Geneza inconştientă şi prelucrarea conştienta a creaţiei artistice în
studiul său Arta şi Frumosul, Tudor Vianu defineşte etapele succesive ale
creaţiei artistice: „în procesul creaţiei, spune d. Tudor Vianu, avem aşadar de
deosebit între intuiţia iniţială, revelaţie subită şi iresponsabilă, şi invenţia
amănuntelor particulare, făcute în permanentă considerare a totalului pe care
trebuie să-1 justifice şi care se realizează printr-un grad mai mic sau mai mare
de sforţare atentivă” (p.32).
Ceea ce Tudor Vianu numeşte „intuiţie iniţială, revelaţie subită şi
iresponsabilă'1 este prima etapă a genezei operei artistice: elaborarea
inconştientă sau, cu alt termen, fantezia creatoare, inspiraţia artistică.
 Secundar, intervine elaborarea conştientă, acea „sforţare atentivă” care
cimentează în tiparele convenţionale ale expresiei aportul intuitiv, revelator, al
sufletului artistului.
Elaborarea secundară a creaţiei artistice este deci acea operă de „sforţare
atentivă” care exteriorizează şi disciplinează fumegânda lavă a sufletului
artistului, după anumite criterii estetice, etice şi raţionaliste.
Elaborarea secundară are astfel un mecanism, o expresie şi o finalitate
conştiente. Reţineţi: elaborarea secundară, conştientă, a operei artistice,
meşteşugul artistic nu constituie însă motivarea interioară a creaţiei artistice.
Oricât ar fi de perfect dăltuită, forma exterioară a operei artistice e o
simplă sforţare atentivă a cărei erudiţie şi abilitate prelucrează, convenţional,
revoluţii spontane ale sufletului artistului.
Iată de ce Tudor Vianu ne spune: „Intuiţia iniţială de la care artistul
porneşte nu cuprinde aşadar opera în materialitatea elementelor ei particulare,
ci numai prefigurarea raportului pe care aceste elemente trebuie să-1 întreţină
între ele, pentru ca atmosfera generală a operei să fie realizată” (p. 32).
„Creaţia pentru artist a fost treptata justificare a unei intuiţii iniţiale.
Acum când stă şi priveşte în urmă, fiecare moment particular al operei sale îi
apare artistului ca mai mult sau mai puţin adaptat intuiţiei pe care trebuia s-o
justifice. Atitudinea sa este deci absolut tehnică şi din ea pornesc modificările
de la derniere main pe care artistul le aduce operei sale” (p. 34).
Intuiţia iniţială a operei de artă este deci o manifestare spontană,
dinamică, a sufletului artistului.
Benedetto Croce, în studiul său L'Esthetique (traducere franţuzească) îşi
dă seama de angrenajul inconştient-con-ştient al operei de artă, deprima etapă,
intuitivă, urmată de cea de-a doua, intelectuală, a creaţiei artistice: „L'artiste
purifie l'autre soi-meme, charlatan, menteur, mechant, en le refletant” (p. 53).
În subteranele spiritului inconştient dormitează tot ce este inavuabil
sufletului conştient ulterior diferenţiat. Distilarea reziduurilor sufleteşti
inconştiente, după cum observa şi Croce, este opera elaborării secundare,
conştiente.
Evocând sumar etapele creaţiei, indirect am precizat momentele când se
poate situa „critica” operei artistice.
De obicei apreciază materializarea exterioară a operei de artă, elaborarea
secundară, tiparele convenţionale estetice: ambalajul formal al sufletului
artistului.
S-a mers atât de departe încât estetica fenomenologică inaugurată de
Husserl proclamă valorile estetice drept dogme sacrosancte, intangibile, valori
obiective, durabile, independent de timp, de loc şi de sufletul artistului.
În opoziţie cu critica fenomenologică, critica impresionistă tinde să-şi
apropie nu numai fizionomia exterioară, ci şi portretul sufletesc al operei de
artă.
La noi, criticul Eugen Lovinescu adânceşte procesul emoţiei artistice
până se identifică sufleteşte cu artistul creator. Iată de ce Memoriile sale
vorbesc nu de analiză critică, ci, în aparenţă paradoxal, de creaţie critică.
 Critica impresionistă nu apreciază deci numai elaborarea secundară,
conturul formal al operei de artă; ajunge la procesul primar, intuitiv, al creaţiei
artistice.
„On ne travaille pas, on ecoute, on attend. Cest comme un inconnu, qui
vous parle a l'oreille”, astfel exprimă Musset dinamismul inconştient al operei
de artă efectuat în timpul inspiraţiei.
Tot sub o formă auditivă, cu timbru diferenţiat muzical, îşi defineşte
Schiller emoţia creatoare a operei sale artistice: „Percepţia mea este mai întâi
fără obiect clar şi definit; acesta se formează mai târziu. O anumită stare de
suflet muzicală (eine musikalische Gemuthsstimmung) anticipează şi produce
în mine ideea poetică”. Câteva decenii mai târziu, O. Ludwig în ale sale Studien
zum eigenen Schaffen întrebuinţează deopotrivă simboluri muzicale şi vizuale
pentru a tălmăci intuiţia lui de debut (citat după studiul lui Tudor Vianu).
Critica impresionistă tinde să trezească procesul emoţiei creaţiei artistice.
„Doctrina mea critică, spune Eugen Lovinescu, e produsul mai mult al
unei stări muzicale sufleteşti decât al unei speculaţii intelectuale. O astfel de
concepţie a criticii se confundă cu însăşi concepţia artei”. (Op. Cit., p. 153).
Critica impresionistă este un hibrid neviabil; se resimte, după cum
mărturiseşte însuşi Lovinescu, deficienţa speculaţiilor intelectuale,
recunoscându-se însă, ceea ce este un mare adevăr, acţiunea obscură a forţelor
inconştiente al căror dinamism realizează opera de artă.
Critica impresionistă a fost avantgarda de sacrificiu a criticii
psihanalitice.
Critica psihanalitică analizează materialul brut, ideo-afectiv, inconştient,
care, singurul, constituie motivarea lăuntrică a operei de artă.
Critica impresionistă a sesizat doar obscur stări sufleteşti muzicale,
vibraţia interioară a emoţiei inconştiente, generatoare a operei artistice.
Critica impresionistă a fost puntea de trecere de la critica formală, critică
de suprafaţă, doctă în forme şi formule estetice, străine însă de sufletul intim al
artistului, la critica psihanalitică, care integrează aprecieri critice, pentru o
justă înţelegere a operei şi valorilor sufleteşti, intrinsece autorului.
Dacă pentru secolul al XVIII-lea: „le style c'estl'homme meme”, secolul al
XX-lea nu poate să nu ţină seama de sufletul artistului, revărsat simbolic în
lumea personagiilor creaţiilor sale artistice.
* * * în mod unanim, critica literară a remarcat elogios fenomenul
Blecher”, o nouă stea, cu irizări de Luceafăr, pe firmamentul literelor
româneşti.
Alături de Garabet Ibrăileanu, scriitorul M. Blecher orientează romanul
românesc din fază pur epică, în domeniul abstract al analizei sufleteşti.
În lumina psihanalizei voi încerca să descifrez sensul psihanalitic al
inexperienţei şi instabilităţii pentru viaţa concretă, înclinaţia spre autoanaliză,
comportarea bizară şi inactuală a personagiilor romanului întâmplări în
irealitatea imediată.
Un suflet zbuciumat
Un dezechilibru sufletesc, o copleşitoare interiorizare, o frământare
lăuntrică în discordanţă cu starea de apatie pentru viaţa concretă, lipsa unei
voinţe pragmatice, sentimentul înstrăinării de lumea reală definesc psihologia
eroului romanului lui M. Blecher.
„Senzaţia de depărtare şi singurătate în momentele când persoana mea
cotidiană s-a dizolvat în inconsistenţă e diferită de orice alte senzaţii. Când
durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi
niciodată. In depărtare, persistă în mine o siluetă nesigură, înconjurată de o
mare luminozitate aşa cum apar unele obiecte în ceaţă.
Teribila întrebare „cine anume sunt” trăieşte atunci în mine cu o piele şi
nişte organe ce-mi sunt complect necunoscute. Rezolvarea ei este cerută de o
luciditate mai profundă şi mai esenţială decât a creierului. Tot ce e capabil să
se agite în corpul meu se agită, se zbate şi se revoltă mai puternic şi mai
elementar decât viaţa cotidiană. Totul imploră o soluţie”. (p.8).?
Disocierea şi divergenţa stărilor sufleteşti copleşesc fragila făptură a
eroului: „. Nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa
identităţii mele de departe, ca şi cum aş fi devenit, o clipă, o persoană cu totul
străină. Acest personagiu abstract şi persoana mea reală îmi dispută
convingerea cu forţe egale”, (p.7) „In câteva clipe de nelinişte am parcurs astfel
toate certitudinile şi incertitudinile existenţei mele, pentru a reveni definitiv şi
dureros în solitudinea mea.
E atunci o solitudine mai pură şi mai patetică decât altădată. Senzaţia de
îndepărtare a lumii e mai clară şi mai intimă: o melancolie limpede şi suavă, ca
un vis de care ne amintim în puterea nopţii.
Ea singură îmi mai reaminteşte ceva din misterul şi farmecul trist al
„crizelor” mele din copilărie. În clipele de imediată luciditate ce urmează
revenirii la suprafaţă, lumea îmi apare în atmosfera aceea neobişnuită de
inutilitate şi desuetitudine ce se forma în jurul meu când halucinantele mele
transe isprăveau să mă doboare”, (p. 10)
Melancolia trăirii, sentimentul inutilităţii şi precarităţii vieţii aureolează
sumbra viaţă sufletească a eroului: „Era un fel de melancolie de a exista şi un
fel de chin organizat normal în limitele vieţii mele de copil. Când intrai în
adolescenţă nu mai avui crize, dar starea aceea crepusculară care le preceda şi
sentimentul profundei inutilităţi a lumii, care le urma, deveniră oarecum starea
mea naturală. Deasupra mea, cerul veşnic corect, absurd şi nedefinit, capătă
culoare proprie a disperării. În inutilitatea aceasta care mă înconjoară şi sub
cerul acesta pe veci blestemat umblu încă şi astăzi”, (p.21-22)
Optica sufletului interiorizat decolorează şi ridiculizează lumea reală,
obiectivă; amplifică şi complică lumea ireală a frământărilor sterile şi
inepuizabile: „. Evoluţia de la copilărie la adolescenţă a însemnat o scădere
continuă a lumii şi, pe măsură ce lucrurile se organizau în jurul meu, aspectul
lor inefabil dispărea, precum o suprafaţă lucioasă care se abureşte”, (p.42)
Fantezia eroului plămădeşte o lume imaginară, depreciind realitatea
exterioară: „oamenii n-ar mai fi fost nişte excrescenţe multicolore şi cărnoase,
pline de organe complicate şi putrescibile, ci nişte goluri pure, plutind, ca nişte
bule de aer prin apă, prin materia caldă şi moale a universului plin”, (p. 58)
„Când scăpăm câteodată de viziunea plictisitoare şi mată a unei lumi incolore
apărea aspectul ei teatral, emfatic şi desuet”, (p. 59) „în definitiv nu există nici o
diferenţă bine stabilită între persoana noastră reală şi diferitele noastre
personagii interioare imaginare”, (p. 61) „. Oamenii din jurul meu apăreau ca
nişte biete fiinţe de compătimit pentru seriozitatea cu care erau mereu ocupaţi
şi credeau naiv în ceea ce fac şi ceea ce simt”, (p.63) Inaptitudinea sufletească
pentru viaţa reală creează un minimum de interes, un spirit refractar,
neînţelegător, un sentiment negativ pentru ambianţa concretă.
Lumea este reprezentarea sugestiilor subiective ale structurii sufleteşti.
Optica sufletului tulburat falsifică realitatea, o deformează inconştient după
tonalitatea afectivă a clişeului subiectiv. Lumea obiectivă devine proiecţia
inconştientă a lumii interioare, subiective: „Vedeam bine oamenii din jurul
meu, vedeam bine inutilitatea şi plictiseala cu care îşi consumau viaţa, fetele
tinere în grădină râzând stupid; negustorii cu privirile şirete şi pline de
importanţă; necesitatea actoricească a tatălui meu de a-şi juca rolul de tată;
oboseala cruntă a cerşetorilor adormiţi în unghere murdare; toate acestea se
confundau într-un aspect general şi banal, ca şi cum lumea, aşa cum era,
aştepta demult în mine, construită în forma ei definitivă şi eu, în fiecare zi, nu
făceam alta decât să-i verific conţinutul învechit de mine”, (p. 89)
Momentele de luciditate intelectuală nu pot anula apatia, indiferenţa
afectivă pentru realitatea exterioară; reapar, mai târziu, aceleaşi stări
crepusculare: „în jurul meu, printre copaci, în lumina soarelui, curgea un
curent vioiu şi amplu, plin de viaţă şi de puritate. Eu eram menit să rămân
veşnic la marginea lui îmbâcsit de întuneric şi de slăbiciuni de leşin”, (p. 162)
„Mă zbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi?
În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă
scufunde.
Cine mă va trezi?
Întotdeauna a fost aşa, întotdeauna, întotdeauna”, (p. 188)
Aurora vieţii sufleteşti în caleidoscopul sufletesc al eroului se conturează
cea mai veche amintire din copilărie, o penibilă reminiscenţă erotică:
Sexualitatea mijeşte, scânceşte în primii ani ai copilăriei eroului. O
sexualitate precoce şi vinovată de indecenţa apropierii primeşte sancţiunea
promptă din partea tatălui.
Evoluţia sufletească tulburată a primelor etape ale sexualităţii poate
influenţa mai târziu, inconştient, sănătatea fizică şi sufletească.
Din cauza nepermisului popas familial al instinctului, sexualitatea se
tulbură uneori mai târziu, filtrând în sufletul conştient sentimente şi senzaţii
neconforme, bizare, anormale: „De-aici înainte instincte obscure se umflă,
cresc, se deformează şi intră în limitele lor naturale. Ceea ce ar fi trebuit să fie o
amplificare şi o mereu crescândă fascinaţie a fost pentru mine un şir de
renunţări şi de reduceri crunte la banal.” (p. 42) „întorsei capul speriat şi zării
pe cufăr în dosul cutiei de pudră un şoarece. Medicul care îmi prescrisese
chinină avea ceva şoricesc într-însul. Eram sigur acum că doctorul venise să
mă spioneze. Chinina era amară; pe de altă parte, doctorul văzuse în cabină
plăcerea pe care mi-o dădea câteodată Clara; în consecinţă, şi pentru stabilirea
unui just echilibru, îmi prescrisese medicamentul cel mai neplăcut ce putea să
existe. Îl auzeam ronţăindu-şi în gând judecata: „Cu cât este mai mare
plăcerea, cu atât trebuie să fie mai amarră doctorria”.
Peste câteva luni de la consultaţie doctorul fu găsit mort în podul casei
lui; îşi trăsese un glonte în tâmplă”, (p. 37-38)
Epica romanului concretizează în persoana medicului care asistă şi
tulbură actul sexual, imaginea sufletească a tatălui propriu.
Ura băiatului contra tatălui, din conţinutul sufletesc latent, determină,
pe canavaua epică a romanului, moartea medicului – simbol al tatălui.
Psiho-sexualitate tulburată
Creaţia artistică prelucrează epic complexul sufletesc al apropierii
sexuale nepermise.
Opera literară este un produs social: sublimează impulsiile nepermise.
Elaborarea epică a creat două personagii secundare: Eugen şi Clara, un
frate şi o soră, izolaţi de lume, trăind sub acelaşi acoperământ. Eroul centra] al
romanului, în aparenţă un străin, în fond: un alter-ego al lui Eugen e atras
sexuali-ceşte de Clara; e robit inconştient de o pasiune carnală pentru sora sa.
Cenzura morală a elaborării artistice impune dedublarea personagiilor,
deplasarea şi camuflarea conflictului sufletesc latent.
Întregul eşafodaj al dragostei, ideile, sentimentele şi senzaţiile erotice
conştiente sunt neviabile, artificiale, caduce, dacă sufletul inconştient al
partenerilor este refractar iubirii, dacă terenul lor sufletesc este arid, steril,
dacă păturile subterane ale sufletului se opun fertilităţii impulsiilor amoroase.
În sufletele turburate, biciuite de dezarmonii afective inconştiente,
iubirea poate trezi atât tentaţia instinctivă, cât şi contra-tentaţia moralei
latente, auto-suferinţa, auto-distru-gerea, sentimente şi idei bizare.
Dezarmoniile sufleteşti inconştiente deformează realitatea exterioară,
subordonând lumea obiectivă, sugestiilor subiective. Iată de ce eroul, suflet
fragil şi neviabil, se identifică cu accidentul de pe stradă. Situaţia actuală,
prezentă, obiectivă, nu este decât pretextul inconştient al deplasării şi
revărsării stărilor sufleteşti subiective, înăbuşite, analoage. Situaţia actuală
exterioară este identificată unei situaţii sufleteşti asemănătoare. Un factor
comun, o asemănare, favorizează nediferenţierea prezentului obiectiv de
trecutul subiectiv.
Sufletul eroului deplânge „. Inutilitatea lumii. Mizeria iremediabilă a
umanităţii. Familiaritatea meschină a lumii întregi.” în locul unei vieţi chinuite,
eroul visează o moarte nim-bată de o „inefabilă beatitudine”, identificându-se
(din cauza suferinţelor sufleteşti şi a aspiraţiei morţii) cu o fotografie a sa
(imaginea sa moartă) zărită întâmplător în vitrina atelierului fotografic al unui
bâlci.
De la eul fotografic al eroului, fantezia literară transferă şi realizează
aspiraţia inconştientă a morţii, descriind înmormântarea copilului unuia din
fotografii ambulanţi: „. Cadavrul, în haine de sărbătoare, părea cufundat într-o
inefabilă beatitudine. Nespus de fericit şi liniştit în intimitatea păcii lui
profunde.” (p. 76-80)
Personajul central al jurnalului intim al scriitorului M. Blecher face vizite
familiei Weber, care avea doi fii, Paul şi Ozy.
 Ozy e un copilandru slab, rahitic, diform, cu braţe subţiri şi cu cocoaşa
pieptului proeminând sub haine. Aspectul lui fizic se apropie de cel al eroului
nostru. „Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subţire ieşind din gulerul
prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină ca nişte animale
proaspăt jupuite. Buzunarele plesneau de hârtii şi obiecte. Cu greu găseam în
fundul lor batista pentru a-mi şterge ghetele de praf, când veneam în străzile
din centru”, (p. 12)
Paul, în schimb, este un tânăr robust, „cu mâinile mari şi părul zburlit.
Avea buzele mari şi groase şi nasul clovnesc”.
Sănătatea stâlcită a infantilului Ozy visează, ca şi sufletul şubred al
personajului central, un remediu salvator: „o femeie înaltă, subţire, cu voaluri
diafane, vărsând remediul salvator infirmilor de la picioarele ei. Desigur că în
orele tainice ale nopţii venea să bea din sursa miraculoasă şi Ozy Weber”. (p.82)
Ozy e un alter-ego actual al eroului. Paul, un alter-ego năzuit, un
deziderat al sufletului eroului.
„Mă căzneam de multe ori să umblu cum umblă Paul, studiam un anume
gest şi îl repetam în faţa oglinzii până ce credeam că l-am repetat în mod exact.
În casa Weber, Paul aduse femeia pală, cu gestul şi umbletul de tăcut
mecanism, care lipsea”, (p. 89)
I
Paul cheltuise mulţi bani cu femeile, făcuse baie în şampanie cu o femeie.
Dar câte nu făcuse Paul? Şi-acuma se însoară.
Identificându-se cu Paul, care îşi serbează ceremonialul grav al nunţii,
reacţiile eroului sunt revelatoare: îi descoperă sufletul devastat de turburări
psiho-sexuale.
„Cum ţinuse capul mireasa? Cum îl aplecase oare pe umărul lui Paul? În
unele panopticumuri femeia de ceară avea un mecanism care o făcea să aplece
capul pe o parte şi să închidă ochii”, îngăima eroul romanului, (p. 107)
Mireasa îi evocă femeia de ceară din panoramele de bâlci şi o flacără
mistuitoare, purificatoare, îi arde sexul: „îmi rămâne în viaţă o dorinţă unică şi
supremă: să asist la incendiul unui panopticum; să văd topirea lentă şi
scabroasă a corpurilor de ceară, să privesc înmărmurit cum picioarele galbene
şi frumoase ale miresei din cutia de sticlă se încolăcesc în aer şi prind între
pulpe o flacără adevărată care să-i ardă sexul”, (p. 70) „Bâlciul devenea astfel,
pentru mine, o insulă pustie, scăldată de aureole dezolate, asemănătoare în
totul lumii nedesluşite şi totuşi limpezi în care mă purtau crizele mele din
copilărie”, (p. 80) întâlnind piedici sufleteşti, iubirea se transformă de multe ori
în ură. Satisfacţii sadice pot fi reversul neexteriori-zării, înăbuşirii afectelor
pozitive. Arderea sexului mai denotă, prin inversare şi absurd, răscoala sexuală
din sufletul eroului; în plus: nevoia de purificare şi expiaţiune corespunzătoare
„murdăriei” şi „păcatului sexual”. Sunt stări sufleteşti ciudate şi în aparenţă
neînţelese, tributare dezarmoniilor psiho-sexuale inconştiente.
Plecat de la nunta lui Paul, răceala cosmică exteriorizează şi
materializează răceala sufletului eroului: „Străzile oraşului îşi pierduseră orice
înţeles; răceala îmi pătrundea sub haină: îmi era somn şi frig. Când închideam
ochii, vântul îmi aplica un obraz mai rece peste obrazul meu şi de dincoace de
pleoape îl simţeam ca o mască, masca feţii mele în interiorul căreia era
întuneric şi rece ca în dosul unei măşti adevărate de metal. Care casă în
drumul meu trebuia să explodeze? Care stâlp trebuia oare să se contorsioneze
ca un baston de cauciuc arătându-mi astfel că se strâmbă la mine? În lume,
nicăieri şi în nici o împrejurare, nu se întâmpla niciodată nimic”, (p. 107)
Casa care trebuia să explodeze, stâlpul contorsionat, aceste imagini ale
fanteziei, fiecare sunt corelaţii simbolice ale dezarmoniilor psiho-sexuale; au o
semnificaţie şi un determinism inconştient.
Sensul simbolic al creaţiei
Simbolurile sunt limba veche – preetnică – a umanităţii primitive; limba
străbună, în care cuvintele aveau două sensuri: unul se raporta la organul său,
funcţiunea sexuală, al doilea, la o muncă exterioară sau un obiect exterior.
Cu timpul, s-a uitat identificarea subiectivă a lumii exterioare: s-a
menţinut însă în inconştientul omenirii.
Conştiinţa nu mai cunoaşte decât semnificaţia reală, obiectivă, a lumii
exterioare. Semnificaţia originară subiectivă a naturii se actualizează în
produsele de elaborare inconştientă: în mituri, folclor, vise, în fantezia literară
şi artistică etc.
Elaborarea inconştientă creează o nediferenţiere, o confuzie a noţiunilor
lumii subiective şi obiective; psihizează cosmosul, subordonând natura austeră,
tendinţelor, constelaţiilor şi satisfacţiilor sufleteşti inconştiente.
Lucrurile exterioare redobândesc astfel semnificaţia lor primară,
simbolică, inconştientă.
Nediferenţierea lumii subiective de cea obiectivă, realizată în fantezia
literară, evocă deci filogenetic arhaica nediferenţiere a noţiunilor, dublul sens,
simbolic şi obiectiv, al lumii exterioare.
Limba umanităţii primitive – simbolismul – ne apare plastic, în vise. O
mai vorbesc poeţii, artiştii care cultivă lirismul ficţiunii, în limba arhaică –
neînţeleasă conştiinţei lor – a simbolurilor.
Elaborarea inconştientă: gândirea afectivă, prelogică, mentalitatea
neurotică, fantezia artistică, folklorul, visele evidenţiază sensul simbolic al lumii
exterioare. În momentul inspiraţiei se produce o nediferenţiere, o încălecare a
noţiunilor – totul e posibil şi realizabil în fantezia creatoare – printr-o diminuare
conştientă, o stare de insuficienţă aperceptivă.
„Care casă în drumul meu trebuia să explodeze?”, gândeşte eroul
Irealităţii imediate, întorcându-se de la nunta lui Paul. Casă este un simbol
feminin. Limbajul păstrează urmele acestei identificări primare, inconştiente.
Se zice „să facem casă”, în loc de „să ne căsătorim”. În limba germană cuvântul
Frauenzimmer e sinonimul simbolic al femeii.
„Casa trebuia să explodeze” indică iminenţa exploziei sufleteşti a eroului,
identificat cu Paul, care şi-a serbat nunta. Exprimă simbolic turburarea psiho-
sexuală a eroului şi moartea soţiei. „în toamna aceea se îmbolnăvi şi muri
Edda” (p. 175) traduce verbal, direct, simbolul casei care trebuia să explodeze.
„Stâlpul, bastonul care trebuia să se contorsioneze” sunt simboluri
sexuale masculine.
 În vagabondajul lui post-nupţial, prin identificarea cu Paul, eroul
întâlneşte. Vitele însângerate, transportate de la abator. Vitele tăiate
simbolizează decapitarea, castrarea animalului (a sexualităţii din sufletul său).
„Când ajunsei în piaţă oamenii descărcau carne pentru barăcile
măcelarilor. Duceau în braţe jumătăţi de vite roşii şi vinete, umede de sânge,
înalte şi superbe, ca nişte prinţese moarte. În aer mirosea cald a carne şi urină;
măcelarii atârnau fiecare vită cu capul în jos, cu privirile globuloase şi negre
îndreptate spre podea”, (p. 107) „Totul deveni îndepărtat şi dezolant. Era
dimineaţă; oamenii descărcau carne; vântul mă pătrundea sub haine;
dârdâiam de frig şi nesomn; în ce fel de lume trăiam? Trecui prin dosul casei
Weber; obloanele grele la etaj erau închise; totul era pustiu şi trist: nunta se
isprăvise”, (p.108-109) „Edda (soţia lui Paul) mă tortura şi mă agasa, cu un
cuvânt repetat de nenumărate ori, ce devine de neînţeles pe măsură ce
înţelegerea lui ne pare totuşi mai imperios necesară. Eram înarmat pentru a o
întâlni pe Edda cu toate amărăciunile, toate umilinţele şi tot ridicolul necesar
unei aventuri”, (p. 112)
Ozy, umbră epică a eroului, trăieşte tot zbuciumul iminentei aventuri
sexuale: „în Ozy toate diformităţile se ascuţiră şi se curbară în poziţie de
extremă atenţie. Cocoaşa îi ieşi parcă şi mai în afară, ca şi cum s-ar fi căznit şi
dânsa să sesizeze cele mai mici vorbe ale Eddei şi să le întâmpine cu o secundă
mai înainte. Paul singur păşea pe covoare calm şi sigur de el. Avea gesturi pline
în care nu era nimic de adăugat sau de scăzut şi când o cuprindea în braţe pe
Edda, eram desigur mulţumiţi, la urma urmei, că o face mai bine decât oricare
din noi”, (p. 113-114)
La gândul de a o revedea pe Edda eroul se înfunda în fotoliu, îşi apăsa
puternic capul de ţepii mărunţi ai pluşului până ce îşi însângera faţa. (p. 115)
însângerarea feţei şi, în genere, suferinţa fizică şi morală, constituie
echivalentul de pedeapsă, preţul sacrificiului cerut şi realizat de structura
masochistă a sufletului eroului, ori de câte ori îşi permite actul sau gândul
sexual. Este tributul de sânge şi durere impus licenţei sexuale.
„Scoborâi scările ameţit şi străzile avide mă primiră din nou în praful şi
monotonia lor. Mă vedeam în odăi de hotel, cu Edda întinsă lângă mine.
Urmăream femei necunoscute în grădină, umblând după ele pas cu pas, până
se întorceau acasă la ele, unde rămâneam în faţa uşii închise, distrus, disperat.
Într-o seară condusei o femeie până în pragul locuinţei ei.
Casa avea o grădiniţă în faţă, iluminată slab de un bec electric. Mă
furişai după femeie în curte. Între timp ea intră în casă, fără să mă observe şi
rămăsei singur în mijlocul aleii. O idee ciudată îmi trecu prin cap.
În mijlocul grădiniţei se afla un rond de flori. Într-o clipă fui în mijlocul
lui şi îngenunchind cu mâna la inimă, descoperit, luai o poziţie de rugă. Iată ce
vroiam: să rămân aşa cât mai mult timp, imobil, împietrit în mijlocul rondului.
Păstram mâna dusă la piept şi genunchiul în pământ.„, (p. 116-119) „Păcatul”
sexual germinează compensator o nevoie de ispăşire, de rugă, expiaţie şi
absoluţiune.
„Mă impresionează florile artificiale de pildă şi coroanele mortuare mai
ales. Îsuşii în mărime naturală din bisericile catolice. Vitraliile aruncă în altar
ultimele reflexe ale unui asfinţit roşu de soare, în timp ce crinii la această oră a
zilei exală la picioarele Cristului plenitudinea parfumului lor greu şi lugubru. În
această atmosferă plină de sânge aerian şi de leşin odorant, un tânăr palid
cântă la orgă ultimele acorduri ale unei melodii disperate”, (p. 69) „îmi trecu
prin cap că aşa ar trebui s-o văd pe Edda, calm, sigur de mine, plin de lumină;
nu mai fusesem pe-acolo de mult. Vroiam ca, o dată cel puţin, să mă prezint în
faţa cuiva întreg şi neclintit.
Tăcut şi superb ca un copac. Asta era, ca un copac. Mă ridicai în
picioare. O clipă genunchii se îndoiră nesiguri, ca şi cum ar fi vrut să se
compare printr-o singură ezitare toată forţa şi slăbiciunea mea. Cu paşi mari, o
luai spre casa Eddei. Mă văzui înaintând foarte sigur şi, cu o mişcare degajată,
aşezându-mă la picioarele Eddei pe patul unde stătea întinsă. Persoana mea
adevărată rămase însă în urma acestor frumoase proiecte ca o remorcă
netrebnică şi stricată.
Edda mă invită să stau jos şi mă aşezai pe un scaun la o mare distanţă
de ea. Toată problema se rezuma acum la a mă întoarce şi a mă aşeza pe
scaun. Şi mai departe ce voi trebui să fac, ce voi trebui să spun? În clipa aceea,
privind pe Edda. Îmi huia în cap. să ridic pressepapierul de pe masă., să-1
arunc în Edda, iar ca urmare imediată, o formidabilă ţâşnitură de sânge din
pieptul ei, viguroasă ca şuvoiul unui robinet, umplând odaia încet, încet, cu
sânge. În toamna aceea se îmbolnăvi şi muri Edda.” (p. 164-175) în
dezarmoniile psiho-sexuale inconştiente, reprimarea instinctului sexual,
înăbuşirea acestui instinct vital este, uneori, marcată şi compensată prin
revărsarea instinctului morţii, instinctului nirvanei, constituit din cruzimea
ancestrală. Sadismul erogen relevă o sexualitate tulburată.
„Cine era Edda? Ce era Edda? Pentru întâia oară mă vedeam din exterior,
pentru că în prezenţa Eddei era întrebarea sensului vieţii mele. Mai profund şi
mai autentic ea mă zgudui în momentul morţii ei; moartea ei era moartea mea
şi în tot ce fac de-atunci, în tot ce trăiesc, imobilitatea viitoarei mele morţi se
proiectează rece şi obscură, aşa cum am văzut-o laEdda”. (p. 179-180) în
creaţia epică a lui M. Blecher Edda materializează năzuinţele sexuale, speranţa
maturizării sexuale a eroului. Iată de ce moartea Eddei simbolizează moartea
sexuală şi socială a eroului.
„Capul Eddei semăna în totul capului ivoriu din nopţile mele de febră”,
(p. 173)
Asimilarea psihică, interiorizarea fiinţei iubite „Capul ivoriu din nopţile de
febră” este o creaţie a visului, plămădită din lutul sufletesc al eroului; este o
reînhumare concretă a umbrelor sufleteşti, tăcute, virtuale; o proiecţie a
imaginilor latente, integrate structural sufletului.
„Capul ivoriu din nopţile de febră” evocă un mecanism sufletesc infantil,
inconştient.
Înţărcarea afectivă de mamă şi surori, sub exigenţele moralei, este un
sacrificiu cumplit pentru sensibilităţile egocentrismului instinctiv al copilului.
Printr-o reacţie automată de apărare a organismului, copilaşul încorporează în
inconştient fiinţa iubită: o interiorizează. Imaginea intrapsihizata a fiinţei iubite
se ascunde şi difuzează în visele şi reveriile de mai târziu, sub o formă
nerecunoscută de cenzura morală care reprimase imaginea sorei de odinioară.
Materialul ideo-afectiv al sufletului inconştient e prelucrat, deplasat, simbolizat,
dramatizat în visele din timpul somnului, în produsele folkionilui, în fantezia
literară şi artistică, pe scurt: în toate manifestările elaborării inconştiente.
Venind pe lume, copilul aduce aportul instinctiv al patrimoniului animal.
Ceea ce se petrece fiziologic la animale: puii au raporturi sexuale cu
animalul femeie care i-a produs, se repetă, ontogenie, în lumea sufletească a
copilului.
În primii ani ai existenţei, sufletul copilului e dominat de afinităţi şi
repulsii instinctive.
Din punct de vedere corporal, instinctul sexual al copilului este localizat,
până la pubertate, la nivelul suprafeţei pielii şi al mucoaselor; e vorba de o
sensibilitate erogenă, o gâdilitură, transmisă mai târziu şi la adolescent şi
adult. De la pubertate, instinctul sexual devine genital, adică localizat la
organele genitale, reproducătoare.
Cum evoluează şi cum reacţionează componenta sufletească a
instinctului sexual?
Când mama copleşeşte băiatul cu prea multă tandreţe, când copilul se
naşte cu un instinct prea posesiv sau când creşte într-o atmosferă morală prea
severă, sexualitatea se poate tulbura, rămâne „fixată” la stadiul infantil,
familial, inconştient. La tulburaţii psiho-sexuali, adolescenţi sau adulţi, iubirea
senzuală poate retrezi din adâncimile inconştiente ale sufletului imaginea
erotizată a părintelui de sex opus sau altă imagine familiară, tulburându-se
sau anihilân-du-se eficienţa psiho-sexuală.
În romanul lui H. Ibrăileanu Adela, în sufletul latent al eroului palpită
tandru, duios dar şi erotic, imaginea mamei: „în cursul vieţii, imaginea
rămânând aceeaşi, a variat, totuşi, odată cu punctul de privire în care mă
mutau anii. În copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de
ani, soră. Astăzi, o simt fiică. Dar aceste sentimente sui-generis, aceste ipoteze
afective fără substratul vreunei realităţi experimentate în viaţa de familie au
fost nostalgii de amor pentru o fată frumoasă, moartă demult.
Ca şi furtunile care răscolesc numai faţa oceanului, pasiunile tinereţii au
venit şi au trecut, dar în adâncurile cele din urmă ale sufletului dragostea
pentru imaginea fetei moarte a rămas intactă, neamestecată, de o esenţă unică
– şi, în nopţile senine, în prima tinereţe, uneori şi astăzi, când mă simt singur,
nedreptăţit, nefericit, mi se pare că mă priveşte cu grijă şi duioşie, aplecată
peste o balustradă ideală din spaţiile interplanetare”, (p. 13-14)
Cu tot zbuciumul sufletului său conştient, iubirea eroului pentru Adela
nu s-a putut realiza: „Raporturi de soră şi frate – mai mic”, astfel însemnează
Emil (eroul romanului) în jurnalul său intim, raporturile sale cu Adela. (p. 99)
„Surioara matale trebuie să-ţi fie dragă tare şi seamănă aşa de bine cu mata” –
aşa se adresează lumea streină lui Emil, văzându-1 cu Adela.
„Bine că n-a spus fiică!” – gândeşte eroul nostru, (p. 73) „Prăpastia dintre
mine şi ea”; „neştiinţa mea despre ceea ce se petrece în ea”; „şovăirile mele faţă
de dânsa şi de mine însumi”; „frica mea de ea” – frământă până în ultimul
moment al despărţirii pe nefericitul Emil Codrescu. (p. 200)
 Revenind la sufletul bizar al eroului blecherian, Edda, femeia ce-1
tulbură, seamănă în totul umbrelor nocturne care evadau din sufletul său.
Eroul îşi aminteşte de un eveniment trist din copilăria sa; o fată tânără,
îngropată în voaluri de mireasă, căreia îi putrezise pielea şi muşchii obrazului.
Capul cadavrului îl face să se gândească la capul său propriu, „acoperit cu foiţe
de carne în loc de mucegai” (p. 153), iar noaptea, buimăcit de febră, îi apăru un
cap fantomatic: „Eram atât de mulţumit şi bucuros de apariţia lui. Începui să
iubesc capul cu nesaţ. El venea din lumea întunericului. Mă întrebai cu
oarecare teamă dacă acest cap nu va deveni în viaţa mea centrul tuturor
preocupărilor, înlo-cuindu-le pe toate. Viaţa căpăta parcă atunci un sens
precis, adevărat. Capul era odihna şi beatitudinea mea, a mea personală.” (p.
154)
Eroul visează că merge alături de o femeie în negru, cu voaluri mari de
doliu, căreia îi murise soţul. Femeia n-avea cap. „Mă cuprinse un somn adânc
până în măduva oaselor. Visam că mă găseam pe străzile unui oraş plin de
praf, cu mult soare şi cu case albe; poate un oraş oriental. Mergeam alături de
o femeie în negru, cu voaluri mari de doliu. Ciudat însă, femeia n-avea cap.
Voalurile erau foarte bine aranjate unde trebuia să fie capul, dar în locul lor nu
era decât o gaură beantă, o sferă goală, până la ceafă.
Eram amândoi foarte grăbiţi şi, unul lângă altul, urmăream o căruţă cu
cruci sanitare, în care se afla cadavrul soţului doamnei în negru”, (p. 144)
Cadavrul soţului concretizează epic instinctul patricid din sufletul
eroului. (Tatăl este concurent al băiatului la dragostea mamei!). Absenţa
capului matern tinde să şteargă urmele revelatoare (aspectul fiziognomonic al
feţii) ale nelegiuitei atracţii incestuoase. Înlocuirea capului matern cu o gaură
beantă, ca o sferă goală, se integrează simbolismului erotic al cavităţilor.
În atmosfera sacrosanctă a familiei, copilul îşi înăbuşe sensibilităţile
incestuoase; îşi interiorizează imaginile familiare drage „. E capul ivoriu din
nopţile de febră.” Aparent şi conştient, sufletul pre-puberal al băieţaşului a
renunţat la ataşamentul calificat nelegiuit, incestuos. Se produce amnezia
infantilă: uitarea, desfigurarea amintirilor şi imaginilor concrete familiare. Iată
de ce femeia în doliu (imagine maternă) n-avea cap. în schimb, ca urmare a
interiorizării mamei şi sorei, în vise, apare „capul ivoriu. Eram atât de mulţumit
şi bucuros de apariţia lui. Începui să iubesc capul cu nesaţ. Acest cap nu va
deveni în viaţa mea centrul tuturor preocupărilor? Capul era odihna şi
beatitudinea mea, a mea personală.”
Mai târziu, în adolescenţă, eroul nu poate iubi: „Capul Eddei semăna în
totul capului ivoriu din nopţile mele de febră”.
Iubirea Eddei retrezeşte în sufletul inconştient al eroului o iubire
calificată nepermisă, nelegiuită, incestuoasă. Se trezesc complicaţii sufleteşti
tulburătoare şi anihilatoare eficienţei sexuale.
„. Moartea Eddei era moartea mea.”
Semnificaţia psihologică a operei de artă întâmplări în irealitatea
imediată sunt o autentică creaţie artistică; romanul nu are nimic arbitrar,
artificial şi meşteşugit; dramatizează şi concretizează frământări sufleteşti
veridic omeneşti.
 Romanul lui M. Blecher este un document uman, sufletesc, al
experienţelor, dibuirilor şi înfrângerilor sufletului omenesc, în neîntrerupta
operă de adaptare socială, de maturizare sexuală şi sufletească.
Structura sufletească a personajului blecherian nu este confecţionată în
chip arbitrar: ea reeditează procese sufleteşti abstracte, rudimentare, ale
sufletului latent al autorului.
Personagiul unei opere de artă nu este o himeră. Personagiul plămădit de
fantezia creatoare materializează epic obsesiile, tensiunile anxioase din sufletul
inconştient, reprimat, al autorului.
Iată de ce analiza unei opere literare este un studiu clinic al sufletului
omenesc.
Fantezia literară nu cunoaşte graniţa dintre vis şi realitate: sub o formă
simbolică, nerecunoscută de conştiinţa autorului, se realizează abstract
impulsiile nesatisfăcute, reprimate, latente. Este o trăire iluzorie a dorinţelor
inconştiente, întocmai ca şi în vis.
Ca şi visul, creaţia literară şi artistică învestmântează materialul
sufletesc înăbuşit în sufletul latent al autorului, într-o formă simbolică,
camuflată, dramatizată. Graţie elaborării inconştiente a operei artistice
procesele latente ale sufletului autorului sunt deplasate asupra personagiilor,
situaţiilor şi conflictelor plăsmuite de imaginaţia creatoare. Elaborarea
secundară, conştientă, a operei de artă, spiritul conştient al artistului nu
recunoaşte în fanteziile creaţiei sale artistice propriile ezitări şi frământări
înăbuşite, devenite inconştiente.
„Inspiraţia”, acest moment psihologic atât de important în creaţia
artistică, această „ofrandă” a binevoitoarelor Muze, constituie o trecătoare
eclipsă a spiritului conştient, când artistul, sustras realităţii ambiante, într-o
atitudine contemplativă, exteriorizează sub forma fanteziei artistice lumea sa
lăuntrică, efectivă, înăbuşită. Între conţinutul latent, fondul afectiv,
inconştient, al sufletului autorului şi conţinutul manifest, forma exterioară a
operei de artă, există deci o corelaţie simbolică, inconştientă.
Nu voi analiza complet întâmplările în irealitatea imediată, adică
nenumăratele meandre, unghere, şi tainiţele labirintului sufletului omenesc,
relevate de creaţia bleche-riană. Mă voi mărgini să analizez sumar câteva
aspecte.
Într-un teatru de varieteu, eroul simte impulsia destul de ciudată să intre
prin cuşca suflerului, în subsolul scenei: „Eram departe de lume, departe de
străzile calde şi exasperante, într-o celulă răcoroasă şi secretă, în fundul
pământului. Tăcerea plutea în aer, veche şi mucegăită.
Cine ar fi putut bănui unde mă aflu? Era locul cel mai insolit din oraş şi
simţeam 6 bucurie calmă gândindu-mă că 01 ă aflu acolo. În ziua următoare,
la aceeaşi oră a după-amiezii mă cuprinse deodată nostalgia subsolului izolat.
Începui să vin regulat, în fiecare după-masă, sub scenă. Domnea aceeaşi
atmosferă secretă de solitudine desăvârşită, de care nu mă putem sătura”, (p.
128-130)
Simbolismul subsolului
 Care e sensul voluptăţii inconştiente de a explora subsolurile, scorburile
munţilor, văgăunile şi tot soiul de găuri?
În haosul asociaţiilor libere, fantezia literară clarifică această bizară
satisfacţie, îi descoperă simbolismul ei sexual: „Mă gândeam altă dată la
caverne şi scobituri, de la prăpăstiile în munţi cu ameţitoarea lor înălţime, până
la caverna elastică şi caldă, inefabilă, caverna sexuală”, (p. 57)
Tot cotrobăind prin subsolul scenei varieteului, eroul nimereşte la o
femeie. Bolnavă, însă cu gheaţă pe burtă: „Bolnava scoase o mână de sub
plapumă şi mi-o întinse. Era o mână lungă, fină, îngheţată. Îi spusei în câteva
cuvinte că fusese o confuzie, că am fost condus la ea din eroare. În timpul
acesta ea începu să se lamenteze cu un ton foarte natural, ca şi cum ar fi vrut
să se scuze că nu-mi dă nimic.
— Vezi, am gheaţă pe burtă. Mi-e cald. Mi-e cald. Mi-e tare rău.
Plecai foarte mâhnit şi nu mai revenii niciodată la localul varieteului”. (p.
132-133)
Eroul căpăta în copilăria sa o stare de leşin şi atunci când scobora
malurile găunoase ale râului orăşelului natal: „alergam pe mal în josul râului
până într-un anumit loc unde ţărmul avea o scobitură.
În fundul scobiturii se formase o mică grotă, o cavernă umbrită şi
răcoroasă ca o odăiţă săpată în stâncă.” (p. 14) Scobitura, grota, caverna
umbrită şi răcoroasă evocă inconştient peisagiul genital feminin, caverna
sexuală.
„Momentul suprem al crizei se consuma într-o plutire în afară de orice pe
lume, plăcută şi dureroasă în acelaşi timp”. (P- 17)
Acelaşi leşin nedesluşit provoca în sufletul eroului imaginea obscenă a
unei cărţi poştale, precum şi prezenţa prietenei sale din copilărie, Clara.
Simbolismul pământului „Mă văd foarte mic, în cămeşoaică până la
călcâie, plângând disperat pe un prag de uşă (îl bătuse tatăl său pentru
nevinovatele jocuri sexuale din prima lui copilărie). Mă ridic şi urinez cu atenţie
în praf. Pământul suge avid lichidul şi pe locul acela rămâne o pată întunecată
ca umbra unui obiect ce nu există.” (p. 41) „Câteodată vroiam să fiu câine, să
privesc lumea aceea udă din perspectiva oblică a animelelor, de jos în sus,
întorcând capul. Să merg mai aproape de pământ, cu privirile fixate în el, legat
strâns de culoarea vânătă a noroiului. Dorinţa aceasta, ce zăcea demult în
mine, se rostogoli frenetic în ziua aceea de toamnă pe maidan.” (p. 138) „Eram
sigur acum că arborii nu erau altă dată decât noroi închegat, ieşit din scoarţa
pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns. Şi numai arborii? Dar casele,
dar oamenii? Mai ales oamenii. Toţi oamenii. Nu era vorba, bineînţeles, de nici
o legendă stupidă „din pământ ai ieşit şi în pământ te vei întoarce„. Asta era
prea vag, prea abstract, prea inconsistent în faţa maidanului cu noroi. Oamenii
şi lucrurile ţâşniseră din chiar această baligă şi urină.”, (p. 139)
Ce însemnătate are, în fantezia blecheriană, ataşamentul Pentru pământ,
pentru ţărâna din care au ieşit arborii, casele Şi mai ales oamenii?
„Nu era vorba, bineînţeles, precizează eroul, de nici o legendă stupidă:
din pământ ai ieşit şi în pământ te vei întoarce. Asta era prea vag, prea
abstract.”
 Acelaşi riguros determinism se observă atât în fantezia individuală, în
elaborarea creaţiei artistice, cât şi în fantezia colectivă, în plăsmuirile
folklorului. Creaţia artistică a romancierului M. Blecher evocă fantezia
mitologică a Greciei antice, pe Erichthonios, omul-copil al pământului, născut
din pământ, din pântecele Geei, zeiţa primitivă a pământului. Cu partea
inferioară a corpului cufundată în pământ, astfel reprezentată de unele
monumente plastice, Geea oferă Athenei, rodul pământului, pe primul ei fiu:
Erichthonios, părintele ginţii antice.
O aluzie sexuală din partea prietenei sugerează eroului lui M. Blecher
imaginea plastică a unei statui ce răsare din mijlocul podelelor (p. 31), întocmai
ca Geea, zeiţa pământului, ce apare din întunericul subpământean.
„Eu însumi eram o creaţie specială a noroiului, un misionar trimis de el
în această lume, spune eroul blecherian. În jurul meu se întindea maidanul
plin de noroi. Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de
piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi. Umezeala lui clasică şi mirosul
lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparţineam până în
adâncime”, (p. 140)
La înmormântarea Eddei „noroiul intră în odăi triumfător şi insinuant, ca
o hidră cu nenumărate prelungiri protoplasmatice, îl vedeam bine întinzându-
se pe pereţi, urcându-se pe oameni, suind scările şi încercând să escaladeze
sicriul. Ceva în mine se mai zbătea undeva în depărtare, ca şi cum ar fi vrut să-
mi dovedească existenţa unui adevăr superior noroiului, ceva ce ar fi altceva
decât dânsul. În zadar. Identitatea mea devenise demult veritabilă şi acum, în
mod foarte obişnuit, nu făcea decât să se verifice: în lume nu există nimic în
afara noroiului. Ceea ce luam drept durere nu era în mine decât un slab colcăit
al lui, o prelungire protoplasmatică modelată în cuvinte şi raţiuni”, (p. 181)
Ce sens inconştient are acest ataşament, această voluptate a eroului
pentru pământ? În afară de o pasiune horticulo-agricolă, conştientă, în afară de
un sentiment poetic pentru câmpul înverzit, scăldat de razele soarelui, există
oare şi o satisfacţie inconştientă a pământului?
Liviu Rebreanu a povestit geneza romanului Ion: acum vreo douăzeci de
ani a surprins un ţăran, în plin câmp, îngenuncheat cu faţa la răsărit,
sărutând pământul. Să fi fost oare numai setea de pământ a plugarului?
Eugen Lovinescu, impresionistul literar, evidenţiază simbolismul
pământului, în romanul său Bizu: „Lângă bisericuţă, Bizu se întinse sub un
arin, pe pământul încă umed, din care simţi urcându-se răcoarea sevei, ce-1
contopea cu dânsul în bătaia unui puls identic. Bizu simţea nevoia de a se
înfrăţi cu pământul; pe iarba jilavă încă, el se culca pe piept, ca într-o
posesiune a ţărânei şi din voinţa fuziunei cu materia”. (Op. Cit., p. 53)
Omenirea primitivă a raportat lumea exterioară, obiectivă, la lumea
subiectivă, interioară, singura cunoscută şi plăcută, dominată de satisfacţia
impulsiilor instinctive, cele mai multe cu timbru sexual. Ca să poată suporta
penibilele sforţări şi renunţări impuse de realitatea socială, umanitatea
primitivă a transfigurat lumea exterioară. A idealizat-o. Şi-a apropiat-o iluzoriu.
Lucrurile exterioare au devenit echivalenţe şi substitute ale organelor şi
funcţiunilor sexuale.
 Organizându-se societatea patriarhală, fiii nu mai puteau avea raporturi
sexuale cu mama şi cu surorile proprii. Sub exigenţele realităţii, s-au consacrat
agriculturii. Pentru ca munca să li se pară mai uşoară, au identificat-o cu
năzuinţele l°r intime, incestuoase, pe care nu puteau să le uite aşa uşor.
Verbul „a ara” desemnează şi actul sexual, în limbile latină, greacă şi cele
orientale. Cuvintele: sămânţă, fecunditate, sterilitate, fruct (de aici: fructul
dragostei, fructul oprit) etc. Se întrebuinţează atât în domeniul agriculo-horticol
cât şi în cel uman. Uneltele, sculele agricole sunt simboluri phallice: ele au fost
identificate organului genital masculin, în timp ce tinerii agricultori
desţeleneau, brăzdau şi săpau cu ele pământul hrănitor. În limbă au rămas
urme revelatoare. Se zice: „Ce sculă eşti!”, adică eşti un om stricat! Expresia
aceasta evocă arhaica identificare a sculelor agricole cu penisul.
Floarea este un simbol feminin (de aici: deflorare).
Pământul este un simbol matern.
În tragedia Oedip rege ni se relevă simbolismul sexual al pământului: în
Theba domnea Oedip, căsătorit prin voinţa fatalităţii cu mamă-sa, Iocasta.
Mizeria şi nenorocirea cea mai cumplită s-au abătut asupra cetăţii: „Nu mai
rodeşte în brazdă sămânţa cea uscată. Suc pentru a sale roade, pământul nu
mai are. Căci tu eşti vinovatul (Oedip) ce spurcă acest pământ”. Oedip vorbeşte
de „Câmpul matern în care am germinat” etc.
La romani zeiţa pământului şi a semănăturilor era Tellus (corespunzând
zeiţei Geea la greci), adică mama Tellus, mama tuturor fiinţelor.
Revenind la analiza romanului Irealităţii imediate, constatăm că
ataşamentul eroului pentru pământ are aceeaşi semnificaţie simbolic-erotică:
„Walter (un prieten de joc al eroului) mă luă de mână şi prin portiţa din fundul
curţii mă duse pe un maidan pustiu. In fundul maidanului ajunserăm la un zid
dărăpănat. În faţa zidului era un şanţ şi o groapă adâncă. Walter sări înăuntru
şi mă chemă după el; groapa se deschidea în zid şi pe acolo intrarăm într-o
pivniţă părăsită. Trebuie să rămânem aici, îmi spuse el, nu putem merge mai
departe. În fund sunt nişte oameni de fier, cu mâinile şi cu capul de fier,
crescuţi din pământ. Ei stau nemişcaţi şi dacă ne prind în întunecime, ne
gâtuie. Mă simţeam bine închis între pereţii reci, dedesubtul pământului ce
clocotea în soare. Aici aducem fetele pe care le prindem, spuse Walter. Facem
ca toţi bărbaţii cu femeile. În momentul acela simţii că mă cuprinde o criză de-a
mea obişnuită.” (p. 44^-6)
Fantezia literară a scriitorului M. Blecher constituie un document
revelator nu numai al inconştientului individual, adică al sufletului său latent,
ci şi al inconştientului colectiv, cristalizat în elucubraţiile mitologice, în
produsele fanteziei poporane.
Sufletul colectiv al omenirii a practicat incestul şi mai târziu a cultivat
mitul incestuos: Demeter, zeiţa pământului, zămisleşte cu Zeus, fratele ei, pe
zeiţa Persephona. La rândul ei, Persephona e răpită de fratele ei Hades sau
Pluton, zeul subpământean al focului, al bogăţiei şi al morţilor, care o luă de
soţie. Demeter rătăceşte şi face ca pământul să devie sterp.
 „Mă simţeam bine între pereţii reci, dedesubtul pământului. În fund sunt
nişte oameni de fier. Dacă ne prind în întunecime ne gâtuie. Aici aducem
fetele”, depanează fantezia literară a romancierului Blecher.
Făuritorul sufletesc al întâmplărilor în irealitatea imediată evocă
plăsmuirile mitologice: „într-o zi (povesteşte Homer) Persephona se juca cu alte
fete pe o pajişte înflorită. Pe neaşteptate, pământul se deschise şi Domnul
infernului, Hades, ieşi din împărăţia-i întunecoasă. Persephona se pomeni
apucată de Hades, pusă cu de-a sila în caru-i de aur, tras de cai năzdrăvani şi,
împreună cu răpitorul ei, se făcură nevăzuţi, în adâncul pământului”. (Cit.
După Lazăr Şăineanu, Mitologie clasică).
Hades, zeul subpământean al focului, îşi răpeşte sora, pe Persephona şi îi
dă să mănânce câteva boabe dintr-o rodie minunată (simbol al fructului oprit),
ca să-1 îndrăgească şi să se întoarcă înapoi, în adâncimea întunericului
pământului.
Şanţul şi groapa adâncă de pe maidanul pustiu, sugerând porniri sexuale
sugrumate de frică reflectate pe fundalul sufletesc naiv, mistic, anxios ai eroilor
blecherieni, evocă împărăţia subpământeană din fantezia mistică, cutremurul
şi deschiderea înspăimântătoare a pământului, acea groapă înfiorătoare care
cufundă în adâncimea întunericului pe zei şi pe oameni, înlănţuiţi şi biciuiţi de
aceleaşi patimi arzătoare.
Nimic nu este arbitrar în elaborarea inconştientă a fanteziei individuale
sau a folklorului; totul este pre-determinat de stările sufleteşti latente ale
autorului sau ale sufletului colectiv. Astfel, simbolului erotic din fantezia
scriitorului M. Blecher, îi corespund, în legenda „Răpirii Persephonei”,
seminţele de rodie (echivalent simbolic al seminţei sexuale) pe care Hades le
dădu Persephonei să le mănânce, ca să i se facă dor de dânsul şi să revie în
împărăţia lui de sub pământ.
Sensul psihologic al sacrificiului uman şi animal în cultul semitic al
pământului ni se evocă simbolic impulsiile incestuoase ale fiilor şi sancţiunea
capitală: moartea, castraţia, din cauza nerespectării prohibiţiei incestului.
În fiecare an un tânăr – devenind zeul fecundator – avea relaţii sexuale cu
o anumită femeie, care reprezenta pe zeiţa pământului. Pe urmă tânărul era
omorât, jertfit zeiţei pământului, în credinţa că-i va deveni soţ.
La sălbaticii de azi, băştinaşi ai Australiei, la indienii Americii de Nord, în
India Orientală, la multe popoare ale
Africii etc, între alte prohibiţii totemice, există şi interdicţia incestului.
Nerespectarea prohibiţiei incestului atrage automat moartea făptaşului.
Tellus era, după cum ştim, zeiţa pământului, a semănăturilor, a
secerişului şi a abundenţei.
Drept sacrificiu, i se aducea o vacă însărcinată (imagine maternă) al cărei
viţel (simbol al imaginii filiale) era apoi atruncat în foc. Cei ce asistau la această
ceremonie, numită Opalia, erau „purificaţi” cu cenuşă rezultată din arderea
viţelului. Care este sensul psihologic al serbării Opalia?
Tellus, numele zeiţei semănăturilor, înseamnă pământ. Un alt sinonim
latinesc al pământului este terra. Zeitatea principală a pământului este, după
cum ştim, Demeter, nume sintetic provenit din fuziunea cuvintelor: mater,
mamă şi terra, pământ. Identificarea mamei cu pământul hrănitor. Mâniată din
cauza legăturii incestuoase dintre copiii ei, Persephona şi Hades, Demeter
pregăti oamenilor de pe pământ un an groaznic şi cumplit. Pământul nu încolţi
nici o sămânţă. În zadar boii trăgeau plugurile pe lanurile înţe-lenite şi degeaba
cădeau pe pământul sterp grăunţele de orz. Primăvara, când pământul se
împodobeşte cu mii şi mii de flori, Persephona ieşea din nou din lăcaşul
întunericului. Demeter revărsa din nou binefacerile asupra pământului.
Pământul cel întins se încărca de frunze şi flori.
Când societatea patriarhală a impus prohibiţia incestului, sub sancţiune
capitală, fantezia oamenilor – compensând asperităţile realităţii – a cultivat în
reverii şi vise şi în manifestări folklorice, ataşamentul incestuos şi a creat cultul
pământului.
Un tânăr reprezentând zeul fecundator era jertfit zeiţei pământului, în
momentul în care, pe cale rituală, îi devenise soţ. (Sancţiunea socială a călcării
interdicţiei incestului. Zeiţa pământului reprezenta fuziunea şi identificarea
mamei cu pământul.)
Deşi nu mai era realizată practic, tentaţia sufletească abstractă a
incestului continuă totuşi să frământe sufletul colectiv. Incestul, practicat
numai mental, în sufletul inconştient, în fantezia visului din starea de trezie
sau somn sau, odinioară, în ceremonialul cultului pământului, lasă totuşi dâre
sufleteşti de nedefinită vinovăţie, ecou sufletesc strămoşesc al sancţiunilor
concrete de odinioară pentru acei ce nu respectau prohibiţiile incestuoase. Iată
de ce, ca să-şi uşureze şi purifice sufletul, omenirea a plăsmuit cultul
pământului. Tânărul, devenit soţul zeiţei pământului, era un exponent al
tentaţiei incestuoase colective, inconştiente. Apoi era sacrificat şi îşi lua
asupră-şi păcatele semenilor, evocând astfel sancţiunea crimei incestuoase,
realizată direct asupra nelegiuitului soţ incestuos şi indirect, simbolic, asupra
semenilor, uşuraţi sufleteşte după ispăşire, prin identificarea lor abstractă cu
păcatul, dar şi cu sacrificiul nelegiuitului soţ.
La ceremonia Opalia, la romani, ca sacrificiu, se aducea zeiţei Tellus
(zeiţei pământului) o vacă însărcinată (reprezentând simbolic imaginea mamei
incestuoase) al cărei viţel era aruncat în foc (imagine simbolică a fiului
nelegiuit, jertfit, ispăşind astfel păcatul incestuos).
Cei ce asistau la sărbătorirea zeiţei Tellus erau purificaţi cu cenuşa
strânsă din arderea viţelului. Tot astfel, în cultul pământului, prin sacrificiul
său, tânărul soţ al zeiţei pământului îşi lua asupra-şi păcatele semenilor, care
se simţeau astfel purificaţi. Asistenţii ceremoniei sacrificiului viţelului zeiţei
Tellus redobândeau puteri sufleteşti şi trupeşti (Opalia de la ops, putere, forţă).
* „Ploaia spăla în grădină florile şi plantele veştede. Toamna aprindea în
ele incendii arămii, roşii şi vinete ca nişte flăcări ce strălucesc mai tare înainte
de a se stinge. În piaţă, apa şi noroiul curgeau despletite din mormanele
enorme de zarzavat. În tăietura sfeclelor apărea deodată sângele roşu şi
întunecat al pământului”, (p. 137) depanează fantezia blecheriană.
În creaţia epică, natura înconjurătoare este reprezentarea sufletului
inconştient.
 Florile, plantele veştede, sfeclele tăiate sunt simboluri ale vieţii genitale,
ofilite a personagiilor Irealităţii imediate.
„în tăietura sfeclelor apărea deodată sângele roşu şi întunecat al
pământului” reprezintă, în fantezia blecheriană, sacrificiul vegetal (sfecla este
un simbolic phallic: sfecla tăiată simbolizează o sexualitate şubredă, tulburată)
adus zeiţei pământului („în tăietura sfeclelor apărea deodată sângele roşu şi
întunecat al pământului”), comparabil (ontogenia repetă filogenia) cu sacrificiul
uman, adus aceleiaşi zeiţe, în cultul pământului, cu sacrificiul animal, adus
zeiţei Tellus (zeiţei pământului), la ceremonia Opalia.
Iată, dar, cum adevărata creaţie literară este reflexul reprezentărilor
inconştient-filogenice.
Ceres, zeiţa agriculturii şi protectoarea grâului la romani, e numită la
greci Demeter.
La diverse popoare, între care şi la noi, există obiceiul de a arunca boabe
de grâu asupra miresei.
Să revenim la analiza romanului Irealităţii imediate. Eroul execută o
acţiune anodină în aparenţă, nereflectată, bizară, care are însă o semnificaţie
simbolic-erotică. „Se suia pe acoperişul casei şi de-acolo arunca sâmburi de
vişine jos, în stradă, într-un cazan din faţa unei prăvălii.” (p. 96)
Cazanul, văgăuna, scorburile, şanţurile, subsolurile şi, în genere, orice
gaură, îi evocă autorului, inconştient, „caverna sexuală”. Aruncarea
sâmburelui, a seminţei (vegetale în loc de animale, omeneşti) în cazan
corespunde simbolic actului sexual.
„Vroiam ca pe acoperiş să duc viaţa mea „normală„ şi ca în aerul subtil şi
tăios al înălţimii să mă mişc fără frică şi fără nici o impresie deosebită de vid.
Mă gândeam că, dacă aş fi reuşit acest lucru, în corpul meu aş fi simţit greutăţi
mai elastice şi mai vaporoase care m-ar fi transformat cu totul şi ar fi făcut din
mine un fel de om-pasăre”. (p. 95) „Tu nu ştii ce fac bărbaţii cu femeile? Îi
spuse prietenul lui de joacă, Walter. Tu n-ai o pană?” (p. 46)
Omul pasăre, pana, păsărică sunt simboluri genitale.
„Extraordinarele ornamente de mascaradă ale păsărilor, ale animalelor şi
florilor, gândeşte eroul, menite toate să joace un rol sexual, coada stilizată şi
ultramodernă a păsării paradisului, penele oxidate ale păunului, dantela
isterică a petalelor de petunii, albastrul neverosimil al pungilor maimuţei nu
sunt decât palide încercări de ornamentaţie sexuală, pe lângă ameţitorul inel
ţigănesc. Era un obiect de tinichea superb, fin, grotesc şi hidos. Mai ales hidos;
ataca iubirea în regiunile cele mai întunecate, la bază. Un adevărat ţipăt
sexual”, (p. 67-68)
Inelul, inelul de căsătorie (verigheta), precum şi orice circumferinţă şi
cavitate sunt simboluri genitale feminine.
„Oamenii de fier, cu mâinile şi capul de fier, crescuţi din pământ. Care
gâtuie băieţii când îi prind în întunecime cu fetele” din fantezia literară a
romancierului M. Blecher corespund, pe plan folkloric, lui Zeus cu chip de
şarpe {animal subpământean).
Simboluri ale imaginii părinteşti din sufletul copilului
 Oamenii de fier, crescuţi din pământ, în fantezia blecheriană, Zeus, în
imaginaţia mitică, sunt simboluri ale tatălui de odinioară, dotat cu o
neînduplecată atotputernicie, din adâncurile afective ale sufletului copilului.
Zeus, zice Homer, este zeul cel mai mare, cel mai bun, cel mai glorios,
care guvernează şi pe muritori şi pe nemuritori. Asupra tuturor fiinţelor
exercită o putere absolută. Hotărârile lui sunt irevocabile. Voinţa sa
irezistibilă”.
Un personagiu din Odyssea spune: „O, zeu-tată, nici un zeu nu e mai
crud ca tine! Tu n-ai milă de oameni; şi, cu toate acestea, tu i-ai făcut”.
Jupiter este reprezentat ca un om matur, cu păr lung, cu barbă stufoasă,
cu sprâncene groase, ţinând în mâna dreaptă fulgerul, iar în cea stângă
sceptrul.
— Simbolurile puterii sale. Mitologia este reflexul folkloric al complexelor
infantile, pre-puberale, ale sufletului inconştient. Rivalitatea, intoleranţa şi
cruzimea dintre fiu şi tată, consensul şi complicitatea afectivă dintre mamă şi
fiu, ni le relevă nenumărate legende mitice. Din unirea lui Uranus cu mama sa
Geea (Pământul) s-au născut Titanii. Uranus, plin de ură faţă de copiii săi,
azvârli în măruntaiele pământului pe ultimii titani. Mama Geea, îndurerată, îşi
convinse fiii să lupte cu tatăl lor; Cronos, cel mai tânăr, dar şi cel mai viteaz, îşi
răni părintele cu o coasa, îi luă locul şi deveni stăpânul lumii. Generaţiile trec,
se succed ca inelele unui lanţ. Fiul devine şi el tatăl unei generaţii următoare.
Poate trezi în sufletul copilului său aceeaşi intoleranţă şi cruzime, acelaşi
instinct patricid. Spiritul plăpând al copilului este neînţelegător şi greu
adaptabil constrângerilor educaţiei familiale; vede în şeful familiei (în
domnitorul lumii din fantezia mitică) un tiran crud şi atotputernic. Neputând
reacţiona efectiv împotriva tatălui său, copilul se interiorizează, se închide în
carapacea sufletului său pre-puberal, în care vuiesc rezonanţele instinctive ale
ascendenţei animale. Sub o aparenţă exterioară senină, angelică, copilul
ascunde în adâncurile sufletului său germenii instinctivi, sămânţa arhaică a
cruzimii omeneşti. Iată de ce fantezia mitică – oglindă a complexelor infantile,
inconştiente, omeneşti – plăsmuieşte complicitatea afectivă dintre Zeus şi
mama sa, Rhea, contra tatălui, contra lui Cronos.
„Cronos aflase, povesteşte Hesiod, că era ursit să fie învins şi răsturnat
de propriul său fiu”.
După o luptă grozavă contra tatălui său, ajutat de mamă-sa, Zeus devine
stăpânul lumii cereşti. Ni se evocă astfel ataşamentul dintre mamă şi fiu,
intoleranţa şi ura băiatului contra stăpânului lumii familiare.
Complexul dionisiac în fantezia mitică
Cultul lui Dionysos este cultul destrăbălării omeneşti. La el participau
numai femeile şi copiii, bărbaţii (imagini paterne) fiind excluşi. O procesiune de
femei zgomotoase, executând jocuri şi mişcări destrăbălate. Femeile omagiau pe
Dionysos: „Către tine îndreptăm cântările şi jocurile noastre. O, fiule al
Semelei.”
Instinctul dionisiac dăinuia în sufletul inconştient, afectiv, al copilului.
Este acel spirit de destrăbălare şi insurecţie faţă de constrângerile morale şi
disciplinar sexuale din sânul familiei.
 Dionysos a fost introdus la romani sub numele de Bachus.
Legenda povesteşte că Penteu al III-lea, regele Thebei, a fost zdrobit cu
pietre şi omorât de o serie de bacante, între care se aflau mama şi mătuşile
sale, pentru că se opusese introducerii cultului bahic. Împiedicarea impulsiei
incestuoase retrezeşte sadismul şi instinctul crimei.
Bachus pretinsese la un moment dat tuturor femeilor din Cyros să-şi
părăsească locuinţele şi să-1 sărbătorească. Refuzând de a fi bacante, femeile
fură cuprinse de o nebunie furioasă, sfâşiindu-şi toţi copiii.
Soţia lui Okeanos, zeiţa Thetys, dăruieşte lui Bachus cenuşa fiului său,
Achile.
Legendele mitice sunt imaginea transfigurată a sufletului afectiv
omenesc.
Sfâşierea copiilor în legendele bahice nu e numai reacţia sadică a
înăbuşirii, a împiedicării realizării destrăbălării incestuoase.
Folklorul, ca şi celelalte elaborări sufleteşti inconştiente, implică un
mecanism dualist; independent dacă instinctul dionisiac s-a realizat concret,
numai tentaţia lui abstractă, existenţa lui virtuală, intenţională, determină
sentimentul inconştient de vinovăţie incestuoasă şi o nevoie de ispăşire prin
suferinţă şi pedeapsă.
Sfâşierea copiilor care au rezistat cultului dionisiac sau ale căror mame
au refuzat să devie bacante implică, pe plan sufletesc omenesc, existenţa
abstractă, latentă, a păcatului incestuos, sub formă de tentaţie şi condamnarea
moralei inconştiente.
Complexul dionisiac este un angrenaj inextricabil al impulsiei instinctive,
dionisiace, şi al comandamentului moral, ispăşitor, purificator.
Pe claviatura dionisiacă a sufletului copilului se înfiripează noile acorduri
ale moralei ontoşi filogenice.
Sub influenţa rezonanţei morale a sufletului omenesc, instinctul
dionisiac se îngemănează cu suferinţa expiatoare şi cu moartea purificatoare.
Iată de ce Dionysos, sub numele frigian de Zagreus şi sub cel trac de Sabazius,
înseamnă Sfâşiatul.
În folklorul mai tuturor popoarelor, zeii fecundatori Dionysos, Attis,
Adonis, Tamuz, Osiris etc. au relaţii sexuale cu diverse bacante, împreunându-
se ritual şi cu o femeie ce reprezintă zeiţa pământului. In fantezia mitică
pământul este o identificare simbolică, inconştientă, a mamei proprii. Instinctul
dionisiac, satisfacţia incestuoasă este completată şi neutralizată de auto-
suferinţa dionisiacă: zeul fecundator, devenind soţul zeiţei pământului (sau,
suprimând simbolul, soţul mamei proprii) era omorât.
„Porphyre (filosof grec 233-312 d. Cr.) spune că-n vechime bassaridele
(bacantele) Traciei nu se mulţumeau să jertfească oamenii, ci îi şi mâncau” (Cit.
De H. Sanielevici, dupăS. Reinach).
Complexul dionisiac în fantezia blecheriană
Revenind la eroul Irealităţii imediate, inadaptabil convenienţelor şi
disciplinelor realităţii exterioare, cufundat în mirajul nălucilor irealităţii
spirituale, ni se relevă cele două aspecte dionisiace ale sufletului său: fanteziile
erotice, incestuoase şi sfâşierea sa morală. Zbaterea lăuntrică a unei forţe
antagoniste. O structură sufletească dualistă, contradictorie.
Eroul scriitorului M. Blecher are sufletul disociat între fanteziile
incestuoase şi nevoia compensatoare de suferinţă. Aceste două forţe sufleteşti
antagoniste (impulsiile incestuoase şi moral condamnatoare) sunt înăbuşite în
subteranele inconştiente ale sufletului. Iată de ce sufletul său este frământat,
obsedat sexual, nesatisfăcut, inadaptabil şi copleşit de suferinţă.
Situaţiile prezente, concrete, reale, serveau irealului erou, drept motiv
inconştient, pentru deplasarea afectelor comprimate. Situaţia actuală era
supra-determinală şi identificată irealităţii sale psihice. Între diferitele situaţii
ale celor două lumi (realitatea materială şi irealitatea spirituală) exista o
aparentă relaţie. Astfel, nunta lui Paul, din realitatea epică a romanului, îi
trezeşte, prin identificare, complexul dionisiac, impulsiile incestuoase şi nevoia
consecutivă de suferinţă şi moarte purificatoare. Sufletul eroului este rezonanţa
dionisiacă a irealităţii sale imediate la actualităţile epice ale romanului.
Reacţiile eroului nu sunt raportabile prezentului şi concretului, ci trecutului şi
abstractului, fanteziilor lumii sale subiective, deci irealităţii sale imediate,
trezite de întâmplările din realitatea sa înconjurătoare.
Eroul trăieşte sub influenţa trecutului său pre-puberal (instincte asociale
înăbuşite de o excesivă morală masochistă). Iată de ce este incapabil să-şi
adapteze simţurile, înţelegerea şi afectivitatea lumii din afară, actualităţii
palpabile.
Într-un panopticum cu figuri de ceară, eroul remarcă „uniforma ciuruită
de gloanţe şi pătată de sânge a vreunui arhiduce austriac, cu figura galbenă şi
tristă, era infinit mai tragică decât orice moarte adevărată. Într-o ladă de cristal
zăcea o femeie îmbrăcată în dantele negre, cu faţa lucioasă şi palidăi Era
imposibil ca femeia de ceară să n-aibă o semnificaţie adâncă şi tulburătoare pe
care nimeni n-o ştia. Cu cât o contemplam mai mult cu atât interesul ei părea
că se face mai limpede, persistând vag undeva în mine ca un cuvânt de care aş
fi vrut să-mi amintesc şi din care nu sesizam decât un ritm îndepărtat”, (p. 66)
Femeia de ceară are o semnificaţie turburătoare, însă insesizabilă şi
îndepărtată, de care eroul ar fi vrut să-şi amintească; personifică, în elaborarea
epică, imaginea mamei proprii din sufletul latent al eroului. Arhiducele ciuruit
de gloanţe şi pătat de sânge este o dedublare epică a eroului ciuruit de
gloanţele cenzurii sale morale, pentru nelegiuitul ataşament erotic, infantil,
inconştient. Sentimentele şi senzaţiile sufletului conştient sunt tributare
dezarmoniilor afective psiho-sexuale inconştiente.
Nostalgia trecutului în afară de lipsa aptitudinii pentru viaţa concretă, o
trăsătură caracteristică a eroului este ancorarea sa sufletească în trecut,
voluptatea amintirilor de demult, reconstituirea mintală a faptelor şi
persoanelor de odinioară.
Dezorientat în prezent şi fără perspectiva viitorului, sufletul eroului
cultivă sentimentul nostalgic al trecutului.
„în odăile însorite toată după-amiaza, praful şi căldura pluteau de-a
lungul vitrinelor pline de lucruri desuete, aruncate pe rafturi la întâmplare. Era
o încăpere mirosind a mucegai, îmbâcsită cu registre şi plicuri conţinând
mostre de cereale, tapisate cu reclame vechi pătate de muşte”, (p. 81) „Era ca şi
cum aş fi existat într-o lume cunoscută demult şi de care nu-mi puteam aminti
bine. Corpul meu avea o senzaţie bizară de uşurime şi detaşare. Căutam prin
sertare mai ales corespondenţă veche. Ieşea din pachetele îngălbenite un nour
de praf şi gângănii. Câte o scrisoare cădea alături şi se deschidea relevând o
caligrafie desuetă şi meşteşugită, cu cerneala decolorată. Era în ea ceva trist şi
resemnat, un fel de concluzie obosită la curgerea timpului de când fusese
scrisă şi un somn lin în eternitate, ca al coroanelor mortuare. Găseam şi
fotografii demodate, doamne îmbrăcate în crinoline, ori domni meditativi cu
degetul la frunte, surâzând anemic. între fotografii şi obiectele din vitrine –
fructiera de sticlă roz cu marginile în volute, poşetele de catifea în care nu era
nimic alta decât mătasea roasă de molii, diverse obiecte cu monograme
necunoscute – între toate acestea domnea un aer de perfectă înţelegere ca un
fel de viaţă proprie a lor, identică vieţii de odinioară când fotografiile de pildă
corespundeau unor persoane ce se mişcau şi trăiau şi când scrisorile erau
scrise de calde mâini adevărate. Decor rămas exact în toate componentele lui
însă minuscul şi îndepărtat.” (p. 86-87)
Nostalgia trecutului este uneori ecoul unei tulburate evoluţii sufleteşti.
Instinctul sexual, neevoluat normal, fixat la un stadiu familial, pre-puberal,
poate înăbuşi mai târziu întregul elan afectiv al individului, filtrând la
suprafaţa conştiinţei o aspiraţie nostalgică, pentru ambianţa de odinioară.
În înlănţuirea asociaţiilor de idei ale fanteziei literare descoperim nucleul
afectiv al ataşamentului pentru trecut: imaginile părinţilor, deplasate simbolic
asupra unor stampe regale. „Vechituri şi obiecte pline de melancolii se mai
găseau şi în alt etaj părăsit, în casa bunicului meu. Mai erau şi nişte rame
făcute din scoici mici. Cine lipise scoicile? Care fuseseră gesturile mărunte, vii,
ce le uniseră? În astfel de lucrări defuncte renăşteau deodată existenţe întregi,
pierdute în ceaţa timpului, ca imaginile din două oglinzi paralele, înfundate în
adâncimi verzui de vis. Pe o masă se găseau diferite stampe din care două
reprezentau pe regele Carol I şi regina Elisabeta. În tot desenul nu era o
singură trăsătură de creion ori de pensulă; totul era o alăturare de cuvinte în
care se povestea istoria vieţii regelui şi a reginei”, (p. 92)
Din punct de vedere psihologic, comportarea individului în societate este
o reacţie automată a comportării de odinioară, copil fiind, în mijlocul familiei.
Cuvântul patrie evo-căpater, tatăl, şeful familiei. Regele, şeful patriei, trezeşte
reacţiile afective faţă de tatăl propriu. Un monarh absolutist, dictatorial,
reîncarnează pe plan social pe tatăl atotputernic de odinioară. Un monarh
democrat, constituţional, reeditează din punct de vedere social pe bunul
părinte de odinioară, drept cu toţi supuşii săi filiali. Dumnezeu atotputernic şi
atotştiutor, părintele ceresc, evocă inconştient părintele pământesc, tatăl
familiei, învestit de spiritul plăpând al copilului cu puteri discreţionare.
„Stupefacţia mea, mărturiseşte eroul lui M. Blecher, răsturnă dintr-o
dată neînţelegerea cu care priveam desenele, în locul neîncrederii mele pentru
arta desenatorului, luă naştere o admiraţie fără margini. Simţii necazul de a nu
fi observat mai devreme calitatea esenţială a tabloului şi în acelaşi timp crescu
în mine marea mea nesiguranţă în tot ce vedeam.” (p. 92) în vălmăşagul
asociaţiilor de idei ale fanteziei literare, desluşim sentimentele şi resentimentele
copilului, neînţelegerea şi neîncrederea în coliziune cu o admiraţie fără margini
pentru părinţi! „Calitatea esenţială a tabloului” exprimă simbolic admiraţia
copilului pentru calităţile desăvârşite ale părinţilor. „în acelaşi timp crescu în
mine marea mea nesiguranţă în tot ce vedeam” traduce sentimentul de
inferioritate al copilului în raport cu atotputernicia imaginii părinteşti.
Aceste stări sufleteşti ale copilului, în legătură cu părinţii săi, au fost
trezite indirect şi simbolic de acele stampe regale. Ulterior, gândul eroului se
îndreaptă direct la tatăl său.
Reverii sexuale infantile „într-un rând, tatăl meu povestindu-mi câteva
amintiri din copilărie, îl întrebai care fusese dorinţa lui secretă cea mai
arzătoare şi el îmi răspunse că dorise mai ales să posede un miraculos vehicul
în care să stea culcat şi care să-1 plimbe prin toată lumea. Ştiam că în copilărie
el dormea în odaia din etaj cu geamurile spre stradă şi îl întrebai dacă îi plăcea
să se culce în hrubele ferestrelor, pentru a privi în jos. Îmi răspunse cu uimire
că într-adevăr, în fiecare seară când se urca la culcare, se băga într-o hrubă şi
rămânea acolo ore întregi, până ce de multe ori adormea. Visul lui despre
vehicul îl făcuse, probabil, în aceleaşi împrejurări ca şi mine. Pereţii hrubei
filtrau visul unui vehicul ce străbătea lumea şi cine stătea culcat în acel loc se
impregna lent de această idee ca de un fum ameţitor de haşiş.” (p. 93-95)
Hrubele ferestrelor, ca orice obiect găurit, sunt simboluri genitale
feminine, alegorii ale „cavernei sexuale”.
„Dorinţa secretă cea mai arzătoare” a tatălui şi a fiului ar fi posesia unui
„miraculos vehicul ce străbate lumea”, reprezentând, în elaborarea inconştientă
a fanteziei literare, realizarea simbolică a unui vis erotic.
În imediata succesiune de idei a elaborării literare, eroul năzuieşte să
zboare, să se transforme în om-pasăre.
Fantezia literară aminteşte năzuinţele sufletului colectiv, cristalizat în
mituri şi folklor.
Romanul sufletesc îndoliat al copilăriei „în strânsă amintire cu pana,
povesteşte eroul, îmi revine în minte şi o cărticică neagră, foarte tulburătoare.
Era un roman banal. Un băieţaş blond, cu părul buclat, în haine de catifea, şi o
fetiţă grăsună în rochiţe volănate. Copiii se întâlneau mai ales prin
ascunzişurile unui parc şi pe sub ziduri ruinate. Ce făceau împreună? Iată ce-
aş fi vrut să ştiu. Avea băieţaşul o pană ca şi mine, pe care o ţinea în
buzunarul hainei?” (p. 52)
Cărticica neagră reprezintă romanul familial, îndoliat al eroului: un
băieţaş şi o fetiţă, în lumea copilăriei sale, se întâlneau prin locuri tainice, prin
ascunzişurile unui parc şi pe sub zidurile ruinate. Este primul capitol al
romanului sufletesc al eroului nostru. Ce i s-a întâmplat însă mai târziu?
„Cărticica neagră dispăru fără urme. Începui s-o caut pretutindeni.
Întrebai la librării dar se părea că nimeni nu auzise de ea. Trebuia să fie o carte
plină de secrete de vreme ce nu se găsea nicăieri”, (p. 52)
Dispariţia romanului negru corespunde pe planul subiectiv al jurnalului
intim unei penibile perioade sufleteşti de renunţări, de interiorizare şi uitare:
„Ceea ce ar fi trebuit să fie o amplificare şi o mereu crescândă fascinaţie a fost
pentru mine, mărturiseşte eroul, un şir de renunţări şi de reduceri crunte la
banal; evoluţia de la copilărie la adolescenţă a însemnat o scădere continuă a
lumii şi, pe măsură ce lucrurile se organizau în jurul meu, aspectul lor inefabil
dispărea, precum o suprafaţă lucioasă care se abureşte”, (p. 42)
După o primă perioadă biologică de precocitate şi vioiciune, copilul poate
deveni tăcut, interiorizat, absent. Sunt primele reacţii ale sensibilităţii copilului,
sub influenţa educaţiei familiare.
Această perioadă sufletească rămâne învăluită în negura uitării: e
amnezia infantilă.
„într-o zi, povesteşte eroul, îmi luai inima în dinţi şi intrai în sala unei
biblioteci publice. Un domn înalt, palid, cu ochelari ce-i tremurau uşor, stătea
în fundul sălii pe un scaun şi mă privi venind. Nu mă mai puteam întoarce.
Trebuia să înaintez până la masă şi acolo să pronunţ distinct cuvântul
senzaţional Fri-da ca o mărturisire, în faţa domnului miop, a tuturor viciilor
mele ascunse. Mă apropiai de pupitru şi murmurai cu voce stinsă numele
cărţii. Ochelarii bibliotecarului începură să tremure mai tare pe nas, el închise
ochii ca şi cum ar fi căutat ceva în memorie şi îmi spuse că „n-a auzit„ de ea.
Tremurul ochelarilor mi se părea totuşi că trădase o turburare interioară; acum
eram sigur că Frida conţinea cele mai tainice şi mai senzaţionale dezvăluiri”, (p.
52-53)
Bibliotecarul înalt, palid, miop, deţinătorul celor mai tainice şi mai
senzaţionale dezvăluiri, reprezintă imaginea tatălui, deţinătorul secretului
viciilor copilului de odinioară. Imaginea tatălui ancorează, după acel naufragiu
moral, în sufletul copilului, înăbuşindu-i sexualitatea care începuse să
zvâcnească. A urmat o epocă de uitare, de amnezie infantilă, de reprimare a
sensibilităţii instinctive. Această epocă sufletească e simbolizată de pierderea
romanului negru al unui băieţaş bucălat. „Cărticica neagră dispăru fără urme.
Nimeni nu auzise de ea. Trebuie să fie o carte plină de secrete de vreme ce nu
se găsea nicăieri”.
„Peste mulţi ani am regăsit cartea în rafturile unei librării. Nu mai era
cărticica mea legată în pânză neagră ci o broşură umilă şi mizerabilă cu coperţi
gălbui. O pusei înapoi în raft. Păstrez astfel şi azi intactă în mine imaginea unei
cărticele negre în care zace puţin din parfumul autentic al copilăriei mele”, (p.
53).
Broşura umilă şi mizerabilă, în locul tainicului roman al copilăriei,
reprezintă sexualitatea umilă, mizerabilă, tulburată a adolescentului de mai
târziu. Dezarmoniile psiho-sexuale corespund neevoluării, nematurizării,
stagnării infantile a instinctului sexual. Reprimarea infantilă a sexualităţii
produce concomitent o înăbuşire a întregului elan vital al organismului
sufletesc şi trupesc. Instinctele înăbuşite rşi duc totuşi o existenţă autonomă,
inconştientă, realizându-se abstract, iluzoriu, în vise, în reverii, în fantezia
artistică individuală sau în fantezia colectivă poporană.
„Păstrez astfel şi azi intactă în mine imaginea unei cărticele negre în care
zace puţin din parfumul autentic al copilăriei mele” – glăsuieşte sufletul
disociat al eroului lui M. Blecher.
 „Viaţa ta a fost aşa şi nu altfel. În fraza asta zace imensa nostalgie a lumii
acesteia închisă în luminile şi culorile ei hermetice din care nu este permis nici
unei vieţi să extragă aspectul unei exacte banalităţi.
În ea zace melancolia de a fi unic şi limitat, într-o lume unică şi meschin
de aridă” (p. 185), gândeşte tristul erou blecherian.
Comportarea tulburată e reflexul dezarmoniilor intime
Personagiile întâmplărilor în irealitatea imediată dramatizează zbuciumul
şi năzuinţele sufletului infantil, neevoluat, interiorizat, fixat pe una din treptele
preliminare ale dezvoltării.
Eroul vizitează zilnic pe muribundul său bunic şi asistă la rugăciunea
morţilor, grăită de glasul tremurat al bătrânului, după ce îşi îmbrăcase o
cămaşă nouă, albă. Moartea bunicului nu este decât o deplasare asupra unei
generaţii ascendente, a instinctului patricid din sufletul eroului.
Paul este o dedublare, din punctul de vedere al devenirii sexuale, a
eroului nostru. Iată de ce Paul se căsătoreşte câteva zile după înmormântarea
bunicului (adică după realizarea instinctului patricid, după tentativa de
eliminare a acelei piedici sufleteşti – imaginea lăuntrică a tatălui – care se
opunea destinderii libertăţii concrete a instinctului).
La nunta lui Paul „domnişoarele erau palide, în rochii de mătase. Muzica
scârţâia un vals vechi şi trist; din când în când ritmul lui se umfla, creştea şi
părea că se înviorează, apoi melodia se subţia din nou, din ce în ce mai mult,
până ce nu rămânea din ea decât firul metalic al flautului singur”, (p. 104)
Valsul vechi şi trist e valsul copilăriei nefericite a băieţaşului bucălat,
tulburat de complexul incestuos, inconştient. „Ritmul valsului se umfla, creştea
şi părea că se înviorează, apoi melodia se subţia din nou, din ce în ce mai mult,
până ce nu rămânea din ea decât firul metalic al flautului singur” – evocă
ritmul şi intensitatea instinctelor care se umflă şi se destind.
Aceeaşi metaforă simbolizează melodia tulburată a simţurilor lui Eugen:
„Eugen cânta din vioară. Descifrând cu răbdare portativele încâlcite pentru a
scoate din ele un fir unic şi subţire, firul bucăţii muzicale. Ardea pe un cufăr o
lampă mică de petrol umplând încăperea cu o lumină moartă şi dezorganizând
pe perete umbra enormă a violonistului. Clara, soru-sa, (în timp ce Eugen
cânta) îşi făcea toaleta de după-masă. Se privea într-o oglindă spartă răzimată
de lampă pe cufăr”, (p. 26-27)
Lumina moartă, umbra violonistului, (imaginea lui dematerializată,
eterată), toaleta şi dezbrăcarea Clarei, oglinda spartă. au o semnificaţie
simbolic-erotică.
Este simbolizarea muzicii simţurilor, al cărei ritm se umfla, creştea şi
descreştea (turgescenţa şi detumescenţa, pe plan fiziologic).
În fantezia literară sexualitatea tulburată determină paloarea, suferinţa şi
moartea tinerei Edda, a acelei femei pale „cu gesturi şi umblet de tăcut
mecanism”.
La nunta lui Paul domnişoarele erau palide, iar „cucoanele bătrâne
(imagini materne) se plimbau majestuos în rochiţele lor de catifea, cu
nenumărate bijuterii pe piept şi pe degete, înaintând încet şi solemn ca nişte
mici altare de biserică ambulante, pline de ornamentaţii”, (p. 105)
 Mioriţa în lumina complexului dionisiac al sufletului omenesc
Revenind la sufletul colectiv, frământat inconştient de aceleaşi complexe
incestuoase, de ce eroul Mioriţei consimte cu atâta seninătate sacrificiul de sine
însuşi? Odobescu (cit. De H. Sanielevici) vede în nepotolita durere a măicuţei
bătrâne, căutându-şi deznădăjduită feciorul, şi în scrupulozitatea ciobănelului
de a-i ascunde destinul tragic, nu numai sterilul zbucium omenesc cauzat de
moartea unui apropiat scump. Fără a impieta tandrul sentimentalism familial,
Odobescu descoperă în măicuţa bătrână pe. Venera, căutându-şi deznădăjduită
pe amantul ei, Adonis.
Prin prisma obligaţiilor sacrosancte totemice, integrate inconştient
sufletului omenesc, detaşarea ciobănelului de măicuţa bătrână şi de logodnica
sa şi însurătoarea sa simbolică cu moartea ispăşitoare evocă ancestralul
mecanism dualist al sufletului omenesc: conflictul dintre impulsia instinctivă şi
contra-impulsia moralizatoare, condamnatoare. O receptivitate sufletească
pentru suferinţă (predominarea instanţei auto-condamnatoare), până la
negarea vieţii şi aspiraţia către nirvana purificatoare. Iată sensul latent al
conduitei pasive, „fataliste”, a ciobanului moldovean. O instanţă morală, ontoşi
filogenică – ducându-şi o existenţă inconştientă şi exercitând un dinamism
automat -repudiază uneori iubirea carnală, iubirea terestră. Iubirea poate avea
un timbru inconştient vinovat, nepermis, incestuos. Reminiscenţele afective
pentru măicuţa bătrână se opun iubirii concrete a ciobănelului pentru
logodnica sa, sugerându-i un sentiment inconştient de vinovăţie incestuoasă
care, în alegoria însurătoarei cu moartea, promovează sacrificiul de sine însuşi.
„Şi tu, oaia mea, Tu, dacă-i vedea O mândră fetiţă, Cu neagră cosiţă Prin
crânguri umblând, Din gură cântând, Din ochi lăcrămând, De mine-ntrebând,
Să nu-i spui că sunt Culcat sub pământ, Ci că m-am tot dus, Dus pe munte-n
sus, Prin vârfuri cărunte, Dincolo de munte. Căvălaş să-mi dreg, Flori ca să-i
culeg Pentru nunta mea Ce-o s-o fac cu ea.
Iar dacă-i zări, Dacă-i întâlni Măicuţă bătrână
Tu, mioara mea, Să te-nduri de ea Şi-i spune curat Că m-am însurat Cu
o fată de crai Pe o gură de rai; Dar la cea măicuţă Să nu-i spui, drăguţă, Că la
nunta mea A căzut o stea”.
Ciobanul sacrificat roagă mioara să nu-i afle logodnica, „mândra fetiţă cu
neagră cosiţă”, că este „culcat sub pământ”.
Ciobanul nu e revoltat, nu caută să se apere, e resemnat, acceptă, se
supune soartei.
Revenind de la folklor la fantezia individuală, eroul ble-cherian „culcat
sub pământ” exultă de fericire: „Să merg mai aproape de pământ. Dorinţa
aceasta zăcea demult în mine. Mă simţeam bine între pereţii reci, dedesubtul
pământului.”
Ni se evocă legenda homerică: pământul se deschise, apăru Hades, zeul
infernului, din împărăţia-i întunecoasă („Oamenii s-au născut din pământ”,
glăsuieşte fantezia romancierului M. Blecher) şi îşi răpi sora, pe Persephona. În
adâncimea întunericului, Persephona gustă câteva boabe minunate dintr-o
rodie (simbol al seminţei sexuale).
 Ciobanul sacrificat din măreţul poem Mioriţa imploră mioara să nu-i afle
logodnica şi măicuţa că a murit, „că la nunta mea a căzut o stea”; să-i spuie „că
m-am însurat cu o fată de crai pe-o gură de rai.” Versul exprimă ataşamentul
simbolic, sexual, cu pământul, izvor al roadelor (simbol al seminţei sexuale) şi,
în acelaşi timp, însurătoarea cu moartea ispăşitoare. Adică ambii factori
(tentaţia incestuoasă şi contra-tentaţia moralizatoare, condamnatoare) ai
complexului dionisiac din sufletul afectiv pre-puberal al copilului. Iată de ce, în
fantezia mitică, Hades este zeul subpământean al morţilor şi, în acelaşi timp,
sub numele de Pluton, este producătorul roadelor pământului, adică simbolul
bogăţiei sexuale.
Pentru sufletul tulburat al eroului blecherian, femeia în voaluri de
mireasă evocă inconştient moarte şi ţărână: „In copilărie, odată, asistasem la
deshumarea şi reînhumarea unui cadavru.
Era al unei fete ce murise tânără şi fusese îngropată în voaluri de
mireasă.
Corsajul de mătase se desfăcuse în fâşii lungi şi murdare şi pe alocuri
urmele de broderie se amestecau cu ţărâna”. (P-153)
Sacrificiul vieţii ciobanului are un sens colectiv: el concretizează simbolic
tendinţa de epuraţie morală a confrăţiei. Identificându-se inconştient cu
ciobanul sacrificat, confrăţia se uşurează sufleteşte. Ciobanul sacrificat ia
asupra-şi păcatele nemărturisite, ancestrale – inconştiente – ale sufletului
colectiv. Atât ciobanul care consimte la sacrificiul vieţii sale, cât şi confrăţia
care execută ceremonialul înmormântării se supun unui comandament
inconştient, expiator, purificator.
Cu o erudiţie depăşită numai de o nemărginită intuiţie, H. Sanielevici1 şi-
a dat seama de identitatea substratului psihologic al poemului Mioriţa şi al
cultului semitic al pământului.
Mioriţa cristalizează tragicul mitului şi ritului fundamenta] al religiunei
semitice. Acum câteva zeci de mii de ani, omul de Aurignac, mâncătorul de
cepe şi tubercule, se-nchina pământului, de la care aştepta hrana. În fiecare
an, un tânăr întrupând pe zeul fecundator se-mpreuna ritual cu o femeie
reprezentând pe zeiţa pământului, dar şi cu o serie de bacante, în scopul de a
provoca pe cale magică fecunditatea solului. Prin purificări, abţineri şi chinuri
de sine, tânărul devenea zeu şi lua asupra-şi păcatele oamenilor; apoi era jertfit
zeiţei pământului, în închipuirea că merge să-i fie soţ.„ „Mioara, scrie H.
Sanielevici, nu denunţă stăpânul complotului, fiindcă ştie că nimic în lume nu
e în stare să împiedice jertfirea. Sfatul de a se apăra cu ajutorul câinelui e dat
ca o mângâiere. Nici eroul nu se indignează; cum s-ar
H. Sanielevici, Alte orizonturi. Studii şi polemici literare şi iflrp AHpvnriil„
Rnr*iirv=„cti fa
Ştiinţifice, „Adevărul”, Bucureşti, f. a revolta el contra credinţei
strămoşeşti? Tocmai această înfiorătoare resignare mi-a sugerat acum 23 de
ani ideea unui raport cu misterele dionisiace (de origine tracă): numai un mistic
poate părăsi viaţa fără părere de rău.”
H. Sanielevici a fost primul savant român care şi-a dat seama că Mioriţa,
acest strălucit poem literar, este varianta pastorală a cultului pământului din
regiunile fertile, agricole. Eroul Mioriţei corespunde zeilor Zamolxis (la geţi),
Dionysos, Attis, Adonis, Nergal, Izanagi etc, adică acelor tineri sacrificaţi şi
zeificaţi în închipuirea că deveneau soţii zeiţei pământului.
H. Sanielevici nu descifrează însă mai departe, trecând de la simbol la
sufletul omenesc, sensul psihologic latent al sacrificiului de sine însuşi:
complexul dionisiac, tentaţia incestuoasă şi contra-tentaţia moralei
condamnatoare, reprezentări dinamice ale sufletului inconştient.
„în regiunea Nigerului de jos, spune S. Reinach (cit. De H. Sanielevici),
jertfele omeneşti sunt încă frecvente şi victimele, împăcate cu soarta lor, se
însărcinează cu mesagii din partea celor vii către cei răposaţi”.
Încă astăzi, în Thessalia şi în Tracia se sărbătoreşte simularea uciderii
mirelui. Mirele învie. Familia şi prietenii sunt veseli şi dansează. Simbolul
sexual e purtat în faţa asistenţilor.
Nu ne desparte decât o mie de ani de vremea când oamenii erau
spânzuraţi în dumbrava sfântă de lângă Uppsala. Sacrificii omeneşti au existat
atât la arieni cât şi la semiţi.
În legendă meşterul Manole îşi îngroapă nevasta în zidurile mănăstirii.
La reconstruirea podului Blackfriars-Bridge din Londra (cit. De H.
Sanielevici) s-au găsit, sub fundamentul construcţiei, oseminte omeneşti.
În China se îngropau capete omeneşti, sub temelia podurilor.
Independent de loc, oamenii au fost sacrificaţi, în închipuirea că devin
sfinţi, luându-şi asupră-le păcatele semenilor. Miturile exprimă indirect
zbuciumul sufletului omenesc. După cum Attis, Adonis, Tammuz şi ceilalţi zei
ai vegetaţiei au fost pedepsiţi sau omorâţi după ce au avut legături incestuoase,
tot astfel în sufletul inconştient al copilului există atât tentaţia instinctivă ce nu
ţine seama de comandamentele şi constrângerile familiale, cât şi o contra-
tentaţie morală, autonomă, ecou strămoşesc al legii talionului, înrădăcinată
sufletului omenesc, care repudiază afinităţile incestuoase şi, drept consecinţă şi
pedeapsă, filtrează în sufletul conştient un sentiment de nedefinită vinovăţie şi
o nevoie de ispăşire, de uşurare. Iată sensul inconştient al morţii ispăşitoare şi
purificatoare a eroului Mioriţei, al frământărilor personagiilor Irealităţii
imediate, al morţii zeilor vegetaţiei, în fantezia mitologică.
Ontogenia repetă filogenia: fazele de dezvoltare ale individului
recapitulează evoluţia speciei. La popoarele primitive s-au manifestat
nestânjenit mai întâi impulsiile instinctive (între care şi cele incestuoase) şi abia
mai târziu comandamentele morale inhibitoare şi represive. Tentaţiile
incestuoase nemanifestate concret, înăbuşite, răbufnesc în folklor dedublate
însă de biciuirea şi sancţiunea instanţei morale inconştiente, sub forma
suferinţelor şi morţii eroilor.
În monumentala sa lucrare Toâemism and Exogamy (cit. După Freud),
Frazer povesteşte cu câtă severitate sălbatecii contemporani pedepsesc
incestul, căutând prin orice mijloc să se sustragă tentaţiei incestuoase: „în
Australia, raporturile incestuoase sunt pedepsite cu moartea. În Lepers Island,
la pubertate, băiatul părăseşte casa părintească. În Noua Caledonie, de la
pubertate, fratele şi sora se evită. În Noua Britanie, sora, odată măritată, nu
mai adresează cuvântul fratelui său. În Noul Mecklemburg, aceeaşi prohibiţie
se aplică nu numai între fraţi, dar şi între veri. Incestul cu sora e pedepsit cu
spânzurătoarea. În Sumatra, fratele se simte rău în societatea unde e şi soru-
sa. Un tată nu are voie să rămână tete-a-tete cu fiica sa sau o mamă cu fiul
său. Tete-a-tete-ul duce fatalmente la o intimitate sexuală ce atrage pedeapsa
cu moartea. Se pun astfel la adăpost de orice tentaţie nelegiuită.”
Complexul dionisiac din sufletul pre-puberal al copilului este constituit
din tentaţia incestuoasă, sensibilităţi instinctive ale tropismului biologic,
animal, şi din contra-tentaţii prohibitive şi condamnatoare, integrate din
timpurile străbune ale familiei patriarhale. Zumzetul sufletesc al primelor
impulsii incestuoase e ulterior îndoliat de auto-suferinţa şi auto-destrucţia
factorului moral inconştient. E romanul îndoliat din sufletul eroului lui M.
Blecher.
Paradisul libertăţii instinctive „Oamenii din jurul meu, povesteşte eroul,
apăreau ca nişte biete fiinţe de compătimit pentru seriozitatea cu care erau
mereu ocupaţi. Exista doar o singură fiinţă în oraş care înţelegea aceste lucruri
şi pentru care aveam o admiraţie plină de respect: era nebuna oraşului. Ţipa şi
dansa pe stradă când vroia. Umbla zdrenţuită pe străzi, roasă de jeg, ştirbă, cu
părul roşu vâlvoi, ţinând în braţe cu o tandreţe maternă o lădiţă veche plină cu
coji de pâine şi cu diferite obiecte culese prin gunoaie. Ce splendid, ce sublim
este să fii nebun! Îmi spuneam eu şi constatam cu neînchipuită părere de rău
câte puternice obiceiuri stupide familiare şi ce zdrobitoare educaţie raţională
mă despărţeau de libertatea extremă a unei vieţi de nebun”, (p. 64)
Eroul Irealităţii imediate e absent, inactual, inadaptabil şi refractar vieţii
concrete, reale; visează însă paradisul erotic familial, o viaţă de nebun,
libertatea extremă a instinctelor care nu ţin seama de „puternicele obiceiuri
stupide familiare şi de zdrobitoarea educaţie raţională”. Nebuna oraşului,
murdară, zdrenţuită, cu părul vâlvoi, reprezintă imaginea libertăţii totalitare a
vieţii instinctive refractare constrângerilor higienice, morale, sexuale, impuse
copilului de educaţia socializantă a vieţii familiare.
Concluzii
Eroul lui M. Blecher nu-şi poate găsi liniştea sufletească din cauza
disocierii sufletului său. Armonia lăuntrică nu se obţine decât prin angrenarea,
prin convergenţa sufletului instinctiv şi a sufletului moral. Echilibrul sufletesc
înseamnă reconcilierea instinctului posesiv, asocial, şi a moralei inhibitoare,
socializante.
Eroul lui M. Blecher nu şi-a putut socializa, nu şi-a putut lichida trecutul
său afectiv, infantil, inconştient.
Sufletul său a rămas disociat, fărâmiţat şi pulverizat de instinctele sale
tumultuoase, înăbuşite şi biciuite de o moralitate copleşitoare. Conflictul
sufletesc latent se actualizează ori de câte ori eroul vrea să se adapteze vieţii şi
sexualităţii reale. Iată de ce personagiile blecheriene nu se pot adapta
exigenţelor vieţii concrete. În mecanismul tulburat al sufletului personagiilor
Irealităţii imediate suferinţele morale şi fizice, eşuarea şi ratarea în viaţă şi în
sexualitate sunt consecinţele inepuizabilului sentiment inconştient de vinovăţie
incestuoasă; ele corespund aspiraţiei sufleteşti compensatoare, de auto-
biciuire, umilire, ispăşire şi purificare. În sufletul afectiv al eroului sălăşluieşte
închipuirea crimei incestuoase. E vorba de realitatea subiectivă abstractă, pre-
logică, inconştientă, infantilă, nicidecum de realitatea materială. Realitatea
subiectivă e hotărâtoare în conduita psiho-sexualo-socială de mai târziu.
Aspiraţia la moarte a eroului lui M. Blecher desăvârşeşte nevoia inconştientă de
suferinţă.
Un roman sau o piesă de teatru de factură psihologică analizează
regiunile superioare ale sufletului conştient, disecă, adâncind prin introspecţie
simţirea, gândirea şi comportarea personagiilor, dozează conflictele,
raţionalizează viaţa care pulsează pe scenă sau în epica romanului. E opera
elaborării secundare, a creaţiei artistice, care disciplinează şi selectează din
punctul de vedere al meşteşugului formal, al discriminării psihologice şi
intelectuale, materialul de idei şi sentimente al fanteziei artistice ce se impun
atenţiei analitice a scriitorului.
Independent de talentul şi meşteşugul artistic, adică de opera elaborării
secundare, ceea ce imprimă temeinic valabilitatea şi durabilitatea unei opere
artistice este complexitatea afectivă a sufletului inconştient al artistului. Este
acea „intuiţie iniţială, revelaţie subită şi iresponsabilă”, după cum o numeşte
aşa de sugestiv Tudor Vianu.
„Notre îme, spune Paul Bourget (Nemesis, 1918) ressem-ble a ces
archipels ou Ies îlots emergent a la surface des vagues, sommets visibles
d'invisibles soubassements de tout un relief sous-marin, qui seul expliquerait
ces rochers, ces terres, leur distribution, la nature de leur sol. Nos peines, nos
sentiments, nos volontes reposent de meme sur toute une substructure
psychique dont Ies assises nous restent cachees î nous et aux autres”.
Fantezia creatoare face operă de scafandru, echipat ermetic în purpura
personagiilor, aducând la suprafaţa sufletului inconştient al artistului, în
lumina raţiunii, propriile stări sufleteşti, trăite sau închipuite, din prima sa
copilărie, îngrămădite şi uitate în camera de debarras a spiritului inconştient.
„L'artiste donne sa propre vie a toutes ses creations” spunea Anatole
France, prin gura lui Sylvestre Bonnard.
„Chacun de nous, scrie Bergson, en jetant un coup d'oeil retrospectif sur
son histoire, constatera que sa person-nalite d'enfant, quoique individuelle,
reunissait en elle des personnes diverses qui pouvaient rester fondues
ensemble parce qu'elles etaient a l'etat naissant. Cette indecision pleine de
promesse este meme un des plus grands charmes de l'en-fance. Mais Ies
personnalites qui s'entrepenetrent deviennent incompatibles en grandissant et
comme chacun de nous ne vit qu'une seule vie, force lui este de faire un choix.
Nous choisissons en realite sans cesse et sans cesse aussi nous abandonnons
quelque chose. La route que nous parcourons dans le temps est jonchee de
debris de tout ce que nous com-mencions d'etre, de tout ce que nous aurions
pu devenir. Mais la nature qui dispose d'un nombre incalculable de vies n'est
point astreinte î pareils sacrifices. Elle cree avec elles des series divergentes
d'especes qui evolueront separement”.
Maturizarea individului, adaptarea lui psihologică la circumstanţele vieţii
şi ale societăţii determină înăbuşirea anumitor tendinţe sufleteşti, ele
necorespunzând convieţuirii sociale. Aceste stări sufleteşti devenite latente, din
cauza energiei instinctive ce o conţin, exercită un dinamism inconştient,
determină iniţial şi principial conduita omenească. Imaginea creatoare a
visului, a reveriilor, a fanteziei poetice, literare şi artistice actualizează stările
sufleteşti latente ale autorului, le realizează în ficţiune, în lumea haotică şi
ermetică a artei. Creaţia artistică pacifică, uşurează sufletul artistului, pentru
câtva timp, de tensiunea îndoielilor şi obsesiilor sale lăuntrice.
Eugen, Clara, Ozy, Paul, Edda şi eroul forfotesc şi dănţuiesc în arena
sufletului blecherian. Umbrele lor se proiectează pe ecranul romanului
întâmplări în irealitatea imediata. Sunt copiii spirituali ai autorului. Copii
părăsiţi şi pierduţi în drumul spinos al efortului plămădirii sociale a sufletului
autorului. Copii regăsiţi sub forma figurinelor epice ale romanului, lăcrimând
disperare şi neînţelegere în faţa vieţii.
„în ce constă simţul realităţii mele? Se întreabă eroul blecherian.
În jurul meu a revenit viaţa pe care o voi trăi până la visul următor.
Amintiri şi dureri prezente atârnă greu în mine şi eu vreau să le rezist, să nu
cad în somnul lor, de unde nu mă voi întoarce poate niciodată.
Mă zbat acum la realitate, ţip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă
viaţă, în viaţa mea adevărată”, (p. 187) într-o formă literară lapidară şi
cristalină, întâmplări în irealitatea imediată evocă stări sufleteşti de cea mai
autentică şi impresionantă esenţă umană.
„Adam”, În IX, n. 109-110-111 din 1 decembrie 1937, p. 17-43.
Despre Inimi cicatrizate – Cu prilejul unei traduceri -
Mihail Sebastian
Sunt unele cărţi – foarte puţine – la care ţin cu oarecare intoleranţă.
De obicei gustul meu literar este mai mult conciliant. Nu vreau să-1
impun, cu tot dinadinsul, nimănui. Nu caut în literatură partizani.
Totuşi, pentru anumiţi autori, pentru anumite opere, mă simt angajat
personal, nu numai cu o adeziune critică, oarecum detaşată, dar cu acea
pasiune puternică, puţin încăpăţânată ce ne face să transmitem mai departe, în
jurul nostru, cunoaşterea lucrurilor pe care le iubim.
Dintre aceste cărţi face parte romanul dlui M. Blecher, Inimi cicatrizate.
Venit după un debut literar uluitor, pe care toată lumea îl înregistrase cu atât
mai entuziast, cu cât era neaşteptat, acest nou roman nu a izbutit, mi se pare,
să menţină toate aprobările pe care le câştigase Blecher cu întâmplări în
irealitatea imediată.
Nu vorbim despre marele public. El a luat cunoştinţă de existenţa literară
a noului scriitor, tocmai prin aceste Inimi cicatrizate care, fiind un roman
propriu-zis, avea mai multe şanse de difuziune decât un jurnal intim, cum erau
întâmplările.
Critica însă a fost cu romanul lui M. Blecher mai ezitantă, mai nesigură.
Câteva rezerve au fost formulate în scris, cu moderaţie de unii şi cu nu ştiu ce
iritare agresivă de alţii'.
1 într-o scrisoare adresată lui Ion Biberi, la 23 martie 1937, Mihail
Sebastian scria: „Am reţinut de asemeni pasajul referitor la cartea lui Blecher.
Asupra acestuia din urmă menţin tot ce am spus din primul moment. Mi se
pare că încă n-am scris despre Blecher studiul pe care îl merită. Sunt dezolat
că d-ta, ca şi Vladimir Streinii, ca şi Şerban Cioculescu, nu împărtăşeşti marea
mea credinţă în destinul literar al lui Blecher. Inimi cicatrizate mi se pare o
carte la mare distanţă de nivelul general al literaturii de azi. Dar timpul va
decide şi sper să fim amândoi de faţă”. Ion Biberi se explică: „Rezerva pe care
mi-o obiectează Sebastian, privitoare la Blecher, nu se referă la articolul nostru
consacrat volumului întâmplări în irealitatea imediată, care fusese eIogios, ci
asupra celui de-al doilea volum al romancierului, Inimi cicatrizate, asupra
căruia mă arătasem reticent” (cf. Almanahul literar, 1970, p. 176-177).
Există în publicistica noastră câţiva franctirori nervoşi, care trag cu
puşca lor critică ba de la o fereastră, ba de la alta. A-i numi ar fi prea mult. E
deajuns să spunem că niciunul din aceste gloanţe oarbe, trase fără răspundere,
la nimereală, n-a lovit cartea, care era cu totul în afară de orizontul ţintaşilor.
Dincolo de aceste jocuri polemice fără consecinţă şi pe care, din
singurătatea lui, autorul trebuie să le fi privit cu îngăduinţă, nu rămâne mai
puţin impresia că acest roman a deşteptat anumite rezistenţe care, chiar dacă
n-au ajuns să se precizeze critic, sunt de luat în seamă, prin simplul fapt că
există.
Succesul brusc al lui M. Blecher a fost îngrijorător. Un scriitor de
valoarea sa are dreptul la mai multă neînţelegere. Când cineva aduce de la
primele pagini un nou mesaj, o nouă simţire, o mare dramă, nimic nu este mai
just decât să nu fie'ânţeles. În bună ordine, prima carte a lui Blecher ar fi
trebuit să fie ori complet nebăgată în seamă, ori violent atacată.
Printr-o eroare, printr-o inexplicabilă eroare, această carte a cucerit,
dimpotrivă, numeroase aprobări – atât de numeroase încât îi contraziceau
caracterul ei de jurnal al unei singurătăţi, jurnal destinat parcă să fie citit în
taină de câţiva oameni care să nu-1 uite.
Blecher a plătit, la al doilea volum, rapida victorie a celui dintâi.
Prudentele critice, scepticismul care nu se lasă „epatat”, blazarea s-au
deşteptat cu întârziere, pentru a compensa excesul primelor entuziasme.
Mi se pare cu totul şcolăresc să comparăm Inimi cicatrizate cu întâmplări
în irealitatea imediată şi să ne întrebăm care din cele două cărţi e superioară
celeilalte. Asemenea jocuri sunt fără adevăr, fără interes şi fără concludentă.
E adevărat că întâmplările aveau de partea lor surpriza de a ne descoperi
din primul moment un scriitor de resurse extraordinare.
Este de asemenea adevărat că Inimile cicatrizate ne găseau preveniţi şi că
lectura noastră nu mai putea să ne procure sentimentul de descoperire pe care
ni-1 comunicase întâiul volum. Totuşi, la a doua sa carte, scriitorul se dovedea
capabil nu numai de a păstra intacte primele sale calităţi (printre care, în
primul rând, trebuie notată o rară ascuţime de sensibilitate), dar de a pătrunde
în alte zone sufleteşti, mai grave, mai complexe, şi de a ni le face cunoscute cu
o preci-ziune analitică extremă.
Aceeaşi poezie amară a vieţii, aceeaşi oboseală tragică, acelaşi humor
făcut din elemente ingenue şi groteşti, acelaşi realism minuţios contrastând cu
acelaşi simţ al fantasticului şi al visului – toate marile calităţi iniţiale se găseau
în Inimile cicatrizate. Cred doar că li se adăuga de astă dată un efort mai strâns
de organizare a materialului, o mai mare stăpânire a mijloacelor de expresie şi o
mai sigură conştiinţă de artă.
Întâmplările revelaseră o sensibilitate. Inimile cicatrizate ne dădeau un
scriitor. Vreau prin aceasta să spun că prima carte putea fi un act de
confesiune, în timp ce a doua carte era un act de creaţie.
Nu voi repeta aici tot ce am scris la apariţia romanului.
Nu am îndoieli asupra destinelor acestei opere şi sunt convins că o
aşteaptă de aici încolo mari victorii.
Cea mai modestă dintre aceste victorii, dar nu şi cea mai puţin
mişcătoare, este recenta traducere a romanului lui M. Blecher în idiş.
Modestă, pentru că o asemenea traducere nu poate introduce o operă în
circuitul literar european. Mişcătoare însă, pentru că ea deschide cărţii un
drum spre o lume sensibilă, spre o largă categorie de cetitori pasionaţi.
Nu ştiu – şi nici nu am posibilitatea să controlez în ce măsură
traducătorul a păstrat în versiunea sa calităţile de stil ale originalului. Scrisul
lui Blecher este în acelaşi timp viguros şi bogat, sever şi totuşi plin de culoare,
incisiv şi vibrant de emoţie. Rareori o mai mare sobrietate de expresie s-a aliat
cu mai puternice accente tragice.
O traducere în genere poate găsi echivalentul unui text atât de nuanţat?
Şi nu există dificultăţi sporite pentru o traducere în idiş?
Oricare ar fi răspunsul la aceste întrebări şi chiar dacă romanul ar fi
pierdut în traducere preciziunea şi bogăţia lui de stil, Inimi cicatrizate e o prea
mare operă ca să nu reziste unei asemenea experienţe.
Sunt convins că publicul cititor căruia i se adresează cartea recent
tradusă va confirma sentimentul nostru de a ne găsi în faţa unei opere cu
destin excepţional.
Undeva, în Polonia sau în Statele Unite, la capătul unui drum ce merge
în plin ghetto, un cetitor necunoscut şi altfel inaccesibil va primi sfâşietorul
mesaj al lui M. Blecher.
„Adam”, An X, n. 121-122 din 15 aprilie-
1 mai 1938, p. 1-2.
După moartea lui Blecher1
Geo Bogza
Cu un an înainte de a muri, într-o după-amiază de primăvară, la
sanatoriul Saint Vincent de Paul, într-o cameră
1 O variantă a acestui text a fost publicată în Geo Bogza. Scrieri în proza,
E. P. L., Bucureşti, 1959, voi. IV, p. 411-419.
Răcoroasă şi plină de penumbre, M. Blecher a început să-mi vorbească
despre suferinţă şi s-a ridicat deodată împotriva ei.
Sunt oameni, a spus el, care cred suferinţa marea împărtăşanie a vieţii.
Ei se complac în suferinţă, o acceptă ca pe un destin superior. A suferi
înseamnă, după aceşti oameni, a primi de la viaţă cupa cu cea mai esenţială
băutură pe care ea poate să o ofere. Ei fac caz de suferinţa lor şi şi-o iubesc ca
pe un sceptru interior care îi înnobilează şi îi deosebeşte de restul lumii. Ah,
mândria de a fi suferit în viaţă! Nu poate fi lucru mai fals, mai stupid.
 Aici M. Blecher s-a oprit. Gura lui închisă a exprimat timp de câteva clipe
un dispreţ adânc şi amar. Şi pe urmă a început din nou, izbucnind aproape:
Mi-ar place să pot distruge mitul suferinţei. Să arăt că suferinţa e o
escrocherie. De mii de ani oamenii se complac în suferinţă, se compătimesc şi
se plâng unii pe alţii pentru suferinţa lor. Aş vrea să le pot distruge această
iluzie. Să nu mai creadă că, dacă suferă, e cine ştie ce de capul lor. Nu e nici o
ispravă să suferi.
Nu e nici o ispravă să suferi! Şi cum şedeam la picioarele patului său,
vedeam faţa lui M. Blecher culcată între perne. De opt ani şedea astfel culcat şi
pe obrazul lui erau vizibile toate semnele unei cumplite suferinţe. Viaţa lui M.
Blecher aceasta fusese: suferinţă. Şi el spunea: Nu e nici o ispravă să suferi.
Acum, când M. Blecher a murit, scena aceasta, ultima importantă care a
avut loc între noi, îmi revine în minte şi îmi pare o cheie de boltă pentru viaţa şi
scrisul acestui om, atât de emoţionant, excepţional. Cred că de la scena aceasta
va trebui să pornesc atunci când voi încerca să arăt oamenilor cine a fost M.
Blecher şi ce a însemnat trecerea lui prin lume. E un lucru pentru care nu mă
simt încă în stare, dar mă voi Pregăti necontenit şi doresc ca unul din scopurile
vieţii mele acesta să fie: să pot scrie aşa cum trebuie despre viaţa de martir şi
de erou a lui M. Blecher.
Faptul că l-am cunoscut şi iubit pe M. Blecher este una din cele mai mari
întâmplări din viaţa mea. Şi nu cred sa comit un act reprobabil mărturisind
ceea ce a fost şi atât de bine ştiu: în viaţa lui M. Blecher cunoaşterea mea a
însemnat de asemenea un lucru foarte important şi am fost unul din oamenii
pe care el i-a iubit cel mai mult. Sunt abia câteva zile de când sora lui,
povestindu-mi ultimele clipe, mi-a reamintit aceasta.
A fost o împrejurare dureroasă pentru mine reamintirea aceasta. S-a
întâmplat că, în timp ce acest rar şi unic prieten se afla în agonie, mintea şi
sufletul meu să fie cu totul îndreptate în altă parte. În zilele acelea trăiam o
mare exaltare pe care vestea morţii lui, venită atât de simplu, într-o dimineaţă,
n-a reuşit să-i scadă din intensitate. Câteva zile vestea aceasta mi-a dat ocol
fără să aibă un loc în mine pe care să se aşeze şi să mă facă să o simt. Uneori
oamenii sunt atât de plini de alte lucruri.
Abia mai târziu, când cineva care îl văzuse cum moare mi-a povestit
ultimele lui clipe, moartea aceasta mi s-a părut adevărată şi mi-am dat seama
de ea. Am simţit atunci cum o pânză de doliu îmi înfăşoară sufletul şi am ştiut
că M. Blecher s-a terminat, că în orice parte a lumii m-aş duce, el nu se mai
află pe faţa pământului. Nicăieri. Dispărut pentru totdeauna. Am avut
sentimentul acesta care mi-a strâns inima şi mi-a înnegrit-o, ca o cangrenă.
Nu e nici o ispravă să suferi. Ştiu, dar inima se poate strânge uneori şi se
poate face grea, de plumb. Dintre oamenii pe care i-am iubit, M. Blecher e
primul care moare. Dragostea mea pentru el a fost imensă şi în atâtea rânduri
mi-a dat sentimentul fertilităţii. În epoca în care el a început să-şi scrie prima
carte, în fiecare noapte simţeam cum sângele îmi circulă în vine pentru el şi
luam în gând o parte din acest sânge şi i-o trimiteam să îl ajute, să îl facă mai
puternic. Îi scriam scrisori lungi care trezeau în el entuziasm, îi făceau bine
fiziceşte. Fiecare cuvânt pe care i-1 scriam era încărcat cu viaţă şi, în afară de
aceasta, tot timpul, în gând, cu o mare pasiune, îi trimiteam toată viaţa mea,
tot sufletul meu, şi nu arareori aveam sentimentul că dragostea aceasta îl ajută
să trăiască. Ani de zile nu am trăit decât pentru Blecher, cu o pasiune totală şi
ştiu că dragostea aceasta, atât de mare, nu a fost inutilă. E de ajuns să-mi
amintesc bucuria care începea să-i lucească în ochi atunci când intram pe uşă
şi el simţea numaidecât în mine, în toată fiinţa mea, prietenia şi dragostea cu
care veneam spre patul lui. Mă aduceam lui în întregime şi aveam sentimentul
că sunt un coş plin cu struguri care i se revarsă în mâini. Nu întotdeauna
această totală dăruire a fiinţei tale poate să producă o atât de mare bucurie.
Dar dragostea mea pentru M. Blecher nu a fost inutilă. Ştiu că, de multe ori, el
s-a hrănit din fiinţa mea şi că dragostea pe care i-o arătam a fost una din
bucuriile vieţii sale. Nu aş fi putut cunoaşte o fericire mai gravă decât aceasta.
Ştiu că ne-am iubit unul pe altul într-o măsură egală şi ne-am influenţat
viaţa la fel. Eu am adus multe lucruri în viaţa lui M. Blecher şi el a adus multe
lucruri în viaţa mea. După ce l-am cunoscut în 1934, am rămas trei luni
împreună la Braşov. Am vorbit unul cu altul, în fiecare zi, ore întregi, fără să ne
saturăm. A fost cea mai frumoasă epocă din viaţa noastră. M. Blecher avea în
urma lui cinci ani de boală şi de sanatorii. După atâta suferinţă, putea fi obosit,
sfârşit. Dar iată că, în serile noastre de discuţii, s-a trezit în el, cu o tărie de
oţel, dorinţa de a scrie o carte adevărată. Din epoca aceea datează ideea
întâmplărilor în irealitatea imediată.
După cinci ani de boală cumplită, cartea lui M. Blecher ar fi putut fi, pe
drept cuvânt, o dureroasă litanie, o lamentare asupra lumii. De unde a putut fi
atâta eroism în acest om? Nici un scrâşnet, nici o aluzie la blestemul care îl
lovise. Calm şi lucid, M. Blecher analiza viaţa la rece, în fraze limpezi şi precise,
ca nişte formule matematice. Totul în el şi în jurul lui l-ar fi îndreptăţit să fie
patetic, nebulos, incoherent. Cum de a învins aceste primejdii, cum de s-a pus
în gardă faţă de ele? Cred că aici intervine esenţa superioară din care era
plămădită fiinţa lui M. Blecher.
Trei ani mai târziu, când numărul anilor de boală crescuse la opt, când
boala aceasta se înrăutăţise şi, la sanatoriul Saint Vincent de Paul, M. Blecher
traversa una din cele mai pline de suferinţă epoci din viaţa lui, când chinurile
pe care le îndura ne îngroziseră pe noi, prietenii lui, într-o după-amiază el şi-a
regăsit calmul cu care altădată analiza lumea şi-o punea la punct, el şi-a
condamnat suferinţa: Nu e nici o ispravă să suferi.
Cred că aici stă tot eroismul din viaţa lui M. Blecher. A dispreţuit boala şi
suferinţa. N-a vrut să se complacă în ele, deşi îl ţineau atât de bine strâns în
ghearele lor. Nu a vorbit niciodată de boala lui. Nu s-a văitat nimănui. A
încercat tot timpul să surâdă, să fie agreabil celor din jurul său. Când mă
gândeam la cazul pe care îl fac ceilalţi oameni de un deget lovit sau de o noapte
nedormită din pricina unei dureri „insuportabile” de măsele, şi le raportam la
ceea ce suferea M. Blecher, noapte de noapte, pentru ca, a doua zi, să
zâmbească şi să spună glume, mă cuprindea faţă de el o admiraţie amestecată
cu spaimă. Cum de a fost în stare să facă toate acestea?
Nimeni să nu îndrăznească să spună că „se obişnuise”. Viaţa lui a fost
timp de zece ani o suferinţă continuă, îngrozitoare. Nimeni dintre noi nu-şi
poate da seama de tributul cumplit pe care el 1-a plătit suferinţei. Pentru ca, la
sfârşit, să strige: Nu e nici o ispravă să suferi.
Cred că trecerea lui M. Blecher prin viaţă are o semnificaţie deosebită în
ordinea morală a lumii. În existenţa lui, care e un sfâşietor act de martiraj, cred
că stă închisă una dintre cele mai patetice şi mai zguduitoare biografii ale
timpului. O biografie cu elemente universale, valabilă pentru orice om, din orice
parte a lumii. În acest timp de închidere în particular şi între tot felul de
graniţe, figura bolnavului de la Roman are în ea atâta forţă morală, încât se
proiectează pe deasupra tuturor frontierelor, peste întreaga umanitate. E un
destin care depăşeşte biografia unui scriitor. E destinul unui erou şi al unui
martir.
„Azi”, An VII, n. 31, ianuarie-aprilie 1938
A murit M. Blecher
B. Tzoani
S-a stins Blecher. Inima lui a încetat să mai bată şi, peste lumina
arzătoare a ochilor lui vii şi iertători în umbra cărora adăsta un univers, au
căzut pleoapele obosite ca o cortină peste un final sfâşietor de tragic. S-a stins
ca un opaiţ muribund, învăluit de propria sa linişte, nemurire. Obosit, a
depăşit lumea şi s-a înfrăţit cu nemărginitul şi eternitatea, acela care purta în
firidele tainice ale unui suflet sfâşiat şi învins, lumini purificate de o suferinţă
fără capăt şi fără-nceput. În lacrimile lui resemnate, amarnic de grele, de
apăsătoare, plângeau, picături de umilinţă, boabe de sânge, un pumn de
oameni, cu care destinul a încercat cu cinism limitele existenţei umane; oameni
aduşi la viaţă pentru a cunoaşte capătul deznădejdii. Pietrificat de ghipsul care-
i sugruma corpul, obligat să trăiască în această fortăreaţă care capătă
densitatea granitului şi nu-1 lăsa să se înalţe, nu-i lăsa pieptul să se umfle,
legat de măsuţa aceea unde zi şi noapte îşi depăna firul unei existenţe de
calvar, Blecher are în construcţia lui intimă imaginea, viziunea unei lumi pe
care nu a putut-o parcurge decât cu gândul. Sufletul îi clocoteşte, sângele îi
fierbe. O revoltă intimă reţinută. Rezonanţa ei se sparge de fiecare perete al
inimii lui, care se zbate ca un clopot vechi la moartea unui om. El depăşeşte
durerea şi suferinţa lui. Le întrece şi de-acolo, de şi s, unde s-a ridicat, se
priveşte pe sine. Are un zâmbet de dispreţ şi de milă. Îl revoltă nemişcarea celui
de jos, sortit să-şi legene existenţa pe un loc bine stabilit şi limitat. Coboară
lângă el. Nu vrea să-1 lase singur. Reintră în carapacea de ghips şi porneşte
mai departe să străbată, întocmai unui condamnat, ultima porţiune din viaţă –
cea mai grea, fiindcă cea mai aproape de final. Găseşte accente de blândeţe
pentru el şi pentru alţii. Hoinar pe întortocheatele cărări ale lumii, propriul său
gând îl alină şi toarnă în vinele lui uitarea. Sunt cele mai fericite clipe ale sale.
Atunci crede că e asemeni celorlalţi. Un amalgam de carne, sânge şi gând. Şi
deodată simte o durere ca o suliţă, străpungându-i spatele. Se cutremură
fiindcă ştie că a fost o halucinaţie. Asta i-a fost viaţa. Intermitenţa dintre vis şi
realitate, timpul scurs între două aduceri aminte. Paginile ce ni le-a lăsat şi, cu
prisosinţă, ultima lui carte, Inimi cicatrizate, păstrează în spaţiile dintre litere şi
rânduri răsuflarea lui greoaie, firimituri din inima lui, frânturi din cugetul său
de o luciditate care 1-a trădat în permanenţă, fiindcă a creat în el conştiinţa
suferinţei sale şi a creionat în linii dure, absolute, stampa funerară a sfârşitului
său ca pe un tablou viu şi neîndurător. Blecher a murit undeva pe o uliţă a
Romanului, în vârstă de numai 29 de ani. O viaţă scurtă, lipsită de speranţe, de
bucurii.
Pe lespedea unde corpul său se odihneşte depunem o lacrimă de neuitată
amintire pentru el, omul care a întruchipat simbioza ideală dintre suferinţă şi
bunătate.
„Hasmonaea”, An XIX, n.12, iunie 1938, p. 27-28.
După moartea lui M. Blecher
M/iron/G/rindea/
Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus să-1 văd, să-1 cunosc pe M.
Blecher într-un ceas când mi se părea că sunt destul de departe de sănătate,
spre a putea înfrunta, fără prea multă pudoare, tragedia lui. Gândeam că ar fi o
insultă, un lucru imoral să te apropii, valid, de cineva care nu mai simte viaţa
decât prin privirea scormonitoare şi prin jocul fabulos al minţii.
După o noapte de drum chinuitor, când am intrat însă în odăiţa în care
se zbătea mototolul de carne putredă a acestui mare scriitor, mi-a fost ruşine
de trupul degerat ce-1 purtam. Văzând că sunt în stare să umblu, că m-am
apropiat, după voie, de mâna găurită de descompunere a lui Blecher şi că,
după aceea, i-am putut aşeza o carte între palme, am părăsit în goană căsuţa
care adăpostea atâta nedreptate şi am fugit iarăşi spre Bucureşti. Aici puteam
să-mi ascund barem dezgustul în vălmăşagul atâtor nimicnicii, să-mi alcoolizez
durerea cu tot felul de fleacuri care umplu o existenţă.
Blecher mi-a scris imediat, întrebându-mă de ce nu mai vin să-1 văd. Am
avut iarăşi slăbiciunea să-i mărturisesc că, fiind grav bolnav, nu mă pot
deplasa până la Roman. Atunci am primit de la el, crucificatul, această vibraţie
neverosimilă. „16.1.1937. Te rog, fii sigur că mă gândesc mult la d-ta şi îmi
pare nespus de rău că suferi. Îţi urez să te faci bine cât mai repede. Mă
înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai mei suferă, aş vrea să
pot face ceva într-adevăr eficace ca să le treacă durerea. De exemplu, mă
gândesc adesea că, pentru că eu tot sunt bolnav, să am convulsiuni groaznice
timp de o oră şi ele să absoarbă şi să conţină toate durerile prietenilor mei (ca
un fel de „abces de fixaţie1' al suferinţelor). Şi asta nu cu un sentiment de milă
ori caritate, ci ca unica reacţiune „onorabilă” în faţa imensei stupidităţi a
durerii fizice”.
Disponibilitatea de jertfire a lui Blecher nu m-a cuminţit. Am socotit că,
în acele clipe, trebuie să sufă<„, eu mai mult decât dânsul. Blecher voia să
adune, pentru sine, toate durerile, numai ca oamenii tineri să-1 viziteze la
Roman, pe când eu credeam că e cu putinţă să acumulez cel puţin o parte din
chinurile lui, numai să i se întindă puţin genunchii, împietriţi de ani, într-o
poziţie înfiorătoare, numai să-şi poată urni, câteva clipe, oasele-i zdrobite.
Ne-am oferit astfel câtva timp, în mod inutil, unul altuia, durerea. Toate
chinurile din lume nu ar fi putut ajunge ţintuirea lui Blecher, care va rămâne
pentru toţi cei ce l-au cunoscut, o enigmă. Blecher îi biruise, demult, pe toţi cei
care au suferit vreodată: prin gradaţia spasmelor, prin densitatea torturii dar,
mai ales, prin liniştea aceea îngerească, prin cucerirea înţelepciunii de dincolo
care, nouă, bicisnicilor, ne lipsea.
A murit Blecher? Nu: i s-au întins doar genunchii, plictisiţi de atâta
aşteptare. Judecata lui fără pereche, drama lui unică, între atâtea tânguiri
cabotine, ne aşteaptă, undeva, pregătite mereu să absoarbă erorile, nevolniciile
celor din jurul lui. Şi ca să nu rătăcim cumva drumul până la dânsul, Blecher
ne-a lăsat două caiete, două romane tipărite, circulând demult între mâini
înfiorate, două cărţi obsedante în oricare literatură.
Le vom păstra, călăuză, până în ziua reîntâlnirii, până în ceasul deplinei
regăsiri.
„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunieaugust 1938, p. 12, 18-
Arta chinuitului Blecher
Felix Aderca „Misterul cel mai turburător e poate cel care ne apare în cea
mai simplă evidenţă” (M. Blecher)
La sanatoriul St. Vincent de Paul unde-şi mutase din fundul Moldovei
crunta suferinţă şi unde l-am văzut cu vreo câteva luni înainte de moarte, M.
Blecher se înfăţişa ca fantoma crispată şi deteriorată a unui zvelt şi frânt
adolescent cu ochi albaştri, cu fruntea naltă boltită, de o frumuseţe clară care
trebuie să fi fost a zeilor greci. În penumbra odăii unde-şi complicase morbul
coloanei vertebrale cu morbi intestinali, gura mare, strânsă de suferinţă
reţinută ca a unui zgârcit învederat, se deschidea şi se lărgea mereu pentru un
surâs inuman cu care credea că trebuie să-şi dezmierde şi să-şi răsplătească
neaşteptaţii musafiri.
Eram prea obicinuit cu formele – infinite şi copleşitoare
— Ale vanităţii indivizilor literari ca să mai pot fi înşelat. M. Blecher
suferea de cele mai multe din ele. Mi-a arătat o duzină de desene şi acuarele,
de o fantezie penibilă uneori, alteori surprinzătoare prin vioiciunea închipuirii şi
culorilor. Mi-a destăinuit, în secunda a doua a cunoaşterii noastre – n-avea
timp de pierdut – că a lucrat în minte un întreg roman cu numeroase
personagii şi amănunte care mergeau până la menu-ul eroilor şi felul
îmbrăcăminţii. Pentru a realiza această operă gândită atât de meticulos îi
trebuia numai puţin răgaz din partea trupului mortificat. Dusese
corespondenţă cu toţi criticii de reviste şi ziare care se ocupaseră de Inimi
cicatrizate, romanul de curând apărut, iar prima-i lucrare, întâmplări în
irealitatea imediată, a început
— Îmi arată scrisorile – să fie tradusă de un amic entuziast din Paris,
unde va apărea în curând, după care va fi tradusă şi în alte limbi, engleză.
Rusă. Idiş, poate chiar italiana!
În adăstarea unui telefon de la medicul ocupat cu o analiză bacteriologică
– şi de care depindea rezultatul călătoriei la Bucureşti a tuturor suferinţelor lui
– M. Blecher îmi arătă şi o colecţie de reviste englezeşti de acea specialitate
literară numită suprarealism, ale cărui mistere voia din proprie experienţă să le
formuleze în curând şi pentru cultura română.
Dar toate aceste iluzorii preocupări, vecine cu nebunia dacă nu cu delirul
premergător morţii, la Blecher nu puteau avea semnificaţia guşii pe care atâţia
curcani literari şi-d umflă în văzul lumii, cotcodăcind genial. Aci se juca
tragedia îngrozitoare a spiritului uman în luptă cu închisoarea-i bolnavă – era
graba nespusă şi uneori bâlbâită sau numai ridicolă, dar sigur de esenţă
supraumană a minţii care, părăsită de suportul prim concret al vieţii, se
răzvrătea spre a crea în artă (arta cuvântului, arta desenului, poate şi arta
sunetelor), a doua viaţă – şi singura de preţ – a expresiei.
Nu ştim dacă M. Blecher, în cazul în care ar fi fost cruţat de morbul lui
Pott – tuberculoza osoasă la vertebre – ar fi scris vreodată şi nu s-ar fi cheltuit
în întregime în formele elementare ale vieţii atât de voluptuoase şi trecătoare,
pentru care, fermecător adolescent, fusese zămislit. (Poate că tot o imprudenţă
de acest fel 1-a împiedicat să apuce pe cărarea lecuirii, ca aţâţi tovarăşi de
sanatoriu, şi s-a pierdut în totală maladie.)
Dar judecând numai după rezultate, cu mintea rece şi fără nici o altă
emoţie pentru destinul bietei făpturi, M. Blecher trebuie socotit – chiar cu unele
imperfecţii de limbă explicabile – ca unul din scriitorii de prim rang ai literaturii
române. Dacă unele cuvinte atârnă mai greu decât se cuvine în echilibrul
frazelor; dacă unele forme gramaticale amintesc prea direct gândirea şi expresia
franceză, stilul e de o luciditate, de o mlădiere, de o fineţe şi totuşi durabilitate
care evocă în acelaşi timp platina şi electricitatea. Un asemenea fel de a scrie şi
care a îngăduit autorului să exprime cu înfiorătoare limpezime şi eleganţă
instincte turburi, simţiri în gangă, toată zona care premerge sau depăşeşte
conştiinţa trează – fără a mai aminti de virtuozitatea cu care ştie să
concretizeze şi să transmită senzaţiile simple – nu întâlnim decât parţial în
literatura română. Dar materialul propriu-zis al celor două cărţi care ne-au
rămas din infernul lui nemeritat – să fi scris oare şi cartea a treia pe care o
pomenise?
— Îl pune prin pasionanta viaţă instinctuală, prin lupta neîntreruptă a
cărnii cu o moarte care, presimţită, aţâţase până la incandescenţă toate fibrele
şi nervurile unei fiinţe alese, într-un compartiment în care-i găsim foarte puţini
tovarăşi; atât de puţini sau atât de imperfecţi, încât pentru deplina înţelegere şi
preţuire a lui M. Blecher, e nevoie să recurgem la comparaţii din literaturile
străine.
Ridicat la o expresie de artă românească din acel sânge evreiesc prea
ocărât şi prea hulit, M. Blecher e pentru noi, evreii din România, o distincţie,
un blazon, o pledoarie. Nu trebuie să uităm că Nicolae Iorga, impetuosul herald
al conştiinţei naţionale româneşti în momentele ei hotărâtoare, de câte ori a
avut ceva de spus despre evreii din România s-a uitat foarte puţin la casele de
comerţ, la industriile şi băncile însufleţite de evrei; a pomenit însă cu evlavie de
folcloristul M. Gaster, refugiat la Londra, şi de filologul Tiktin, mort într-o
mansardă la Berlin. Evreii din România care aveau de apărat aci viaţa lor şi
avutul lor, agonisit dar nu furat, n-au avut nici inteligenţa practică de a păstra,
în vecinătatea casselor de bani şi a portofoliului cu poliţe, existenţa celor doi
cărturari care ar fi putut vorbi – singuri în această ţară – cu credinţă şi succes
pentru noi toţi. Au îngăduit să fie alungaţi şi au plătit de atunci infinit mai
scump şi n-au încetat, nu vor înceta de a plăti acea greşeală. Ne-ar bucura să
vedem că una din numeroasele asociaţii evreieşti, ţinând seama de amănuntul
că M. Blecher e mort şi deci nu ar mai putea avea personal nici un fel de
beneficiu, îşi ia sarcina să puie într-o hârtie aleasă tot ce a rămas din tragicul
lui zbucium, dacă nu pentru delectarea, măcar pentru justificarea existenţei
noastre între holdele, minele şi pădurile îmbelşugate ale acestei ţări.
„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 13-14.
Sicriu liberator
Ury Benador
Liberator nu pentru el cel mântuit de două ori şi nu prin moarte, ci prin
viaţă.
Întâi, în clipa când a putut aşterne primul cuvânt pe hârtia albă – imens
teritoriu în care a evadat din carcera întrebărilor fără răspuns.
A doua oară, în zile ca aceea în care cineva trecuse degete şi priviri
indiferente peste cartea unui nume ce nu spunea nimic – M. Blecher – şi fusese
respins de un titlu, prin ceea ce putea să pară ostentaţia unui întârziat pe
baricadele nu demult capitulate, ale Sturm und Drang-ului „generaţiei”;
trecuseră degete şi priviri indiferente peste întâmplări în irealitatea imediată
pentru ca în clipa următoare să-1 prindă şi să-1 cuprindă un cerc magic, din
care să nu se poată libera nici acolo, nici mai târziu în solitudinea odăii sale,
până în clipa asta, când aşterne aceste rânduri inutile.
Sau mântuit poate atunci când, în huietul acestei binecuvântat
blestemate metropole în care nu prinzi să-ţi auzi glasul propriu, se întâlneau şi
se transmiteau semne, ca printre iniţiaţii aceluiaşi masonic legământ: „ai cetit
întâmplări în irealitatea imediată?” Şi vorbeai cu celălalt sau poate cu tine
însuţi despre ecourile ce-şi răspund la infinit, până dincolo de ele însele, în
galerii subterane scormonite de neliniştile lui; şi vorbeai cu celălalt sau poate
cu tine însuţi despre aceleaşi ecouri, acolo rătăcitoare în exil, precum duhul
Domnului, iar aici, în Inimi cicatrizate, lucid captate şi sever orchestrate:
propria ta agonie orchestrată, geometric şi alb, ca în Bach.
Sau mântuit, poate, în înserarea în care un scriitor din Capitală, în
trecere printr-un umil târg moldovenesc, în care zace – arhanghel prizonier –
într-o carceră de ghips, un foarte tânăr scriitor, stăruie sfios ca un adolescent
în preajma casei tânărului său camarad şi până la urmă se biruie: nu turbură
o singurătate de aiglon săgetat.
Sau poate că liberatoare a fost cealaltă înserare care a înecat odaia unui
sanatoriu şi a înfrăţit pentru eternitate, pentru că era fără vorbe şi fără altă
întâlnire pământească, a înfrăţit pentru eternitate, o mare şi calmă lumină, cu
o stăruitoare întrebare: nu suntem oare după stingere, iar ceea ce ni se pare că
e aici se întâmplă deja dincolo?
Aşa a fost de patinată cu peste timp întâlnirea.
Aşadar, sicriu liberator nu pentru el, care era demult eliberat, căci
trebuia să moară cu zece ani în urmă, înainte de a fi devenit cel evocat în
aceste biete scâncete, ci sicriu liberator pentru camarazii săi neînviaţi din
morţi.
El a fost fiul părinţilor săi şi ei i-au putut ţine trează lumina deasupra
capului până ce-a venit la noi, totul ca la duhovnic şi întreg ca la judecata de
apoi.
Dar voi, care sunteţi propriii voştri copii, alegeţi:
 Sau treceţi meteoric prin acest vis prin care a trecut el şi fulgeraţi cu
trecerea voastră veşnicia, dar vă risipiţi în neant fără a fi lăsat urmă în urmă;
sau scoateţi un singur strigăt halucinat care să legene o clipită bolţile şi să se
ascundă apoi ruşinat într-un ungher de cer.
Sau – de vreţi să vă cântaţi cântul întreg – şi nu v-aţi născut ca el, din
părinţi ocrotitori ai cântecului vostru – nu vă încredeţi în alte puteri decât cele
ale orgoliului vostru şi ale propriei voastre viclenii.
Căci, iată, s-au culcat în ultimul an atâţia dintre camarazii noştri, mari
de au duduit timpul cu numele lor, şi nimic nu s-a întâmplat. Şi au dormit
cuminte camarazi tineri care pluteau printre noi, îngeri ameţiţi încă de privirea
lui Dumnezeu, şi nimeni n-a murit de tristeţe. Şi iată e zvârlit la ţărm, în pat de
spital, naufragiat pe oceanele propriei sale fantezii, redevenită Tohu-Wawohu,
cel mai mare cântăreţ pe care evreii l-au dat acestei ţări şi numai aşa, în
fantezia dezlănţuită până dincolo de ţărmuri, numai aşa are, în sfârşit, ceea ce
jinduia mai înainte şi numai câţiva tovarăşi de drumuri stelare îi veghează
deriva, până va porni din nou plutirea.
Părinţii obştei sunt numai beneficiari ai visului vostru: se încing cu el –
colac de salvare, când izbucneşte furtuna şi şi-1 mai fac şi nimb în jurul tidvei
şi, aşa, pornesc cu aer samaritean şi gând pirat să vă ocrotească. (Oh, câţi din
minunaţii noştri naivi camarazi n-au fost ocrotiţi, în felul ăsta, de binefăcătorii
părinţi ai obştei.)
Aşadar, sicriul lui Blecher nu pentru el trebuia să fie liberator dintr-o
carceră de ghips, ci să fie sfat şi îndreptar pentru cei care nu s-au născut ca el,
din părinţi în stare să le ocrotească visul de copii bătrâni.
Aceştia să ia aminte: liberarea nu stă decât în mâinile orgoliului lor şi ale
vicleniei noastre pământeşti.
„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 15-16.
Moştenire
Mihail Sebastian
Păstrez de la Blecher două fotografii, mai multe scrisori, câteva
telegrame.
Le-am privit îndelung, le-am recitit, am încercat să-1 regăsesc în aceste
hârtii care n-au avut timpul să devină vechi, când au devenit sfâşietoare
amintiri de azi.
Nu mă pot gândi în clipa aceasta la scriitor: el ne rămâne. Ne vom
întoarce mereu spre cele două cărţi pe care ni le lasă Blecher şi care vor creşte
cu anii, în conştiinţa noastră. Dar mă gândesc la om şi la prieten, mă gândesc
la surâsul lui mutilat de durere, mă gândesc la admirabilii lui ochi albaştri, în
care am citit întotdeauna puţină copilărie şi aproape nici un fel de revoltă.
Lângă patul lui de suferinţă, cel care strângea pumnii eram eu. Cât despre el,
deschisese demult braţele pentru ca să aştepte şi să primească moartea care în
sfârşit a venit.
„O să mă odihnesc, o să dorm” – îmi spunea în decembrie, ultima oară
când am fost la Roman să-1 văd.
Sunt cuvinte pe care mi le repet ca o mângâiere astăzi, când o moarte
îndurătoare a pus capăt tragicei lui vieţi, tragicei lui insomnii.
 Se odihneşte, doarme.
„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 16.
Un singular: M. Blecher
LPeltz
Am descoperit, nu demult, un romancier în persoana tânărului Nicolae
Steinhardt, autor de studii şi esseuri, plimbându-şi competenţa, cu
familiaritate, prin domeniile vaste ale filosofiei, teologiei, artei majore şi minore
(care sunt?) şi uimind şi răsturnând credinţele noastre, vechi.
Scriind despre realizările sale epice, arătam că succesul genului se
explică prin ultimele evenimente sociale (războiul îndeosebi) care au suscitat
curiozitatea insului comun. Acesta doreşte să-şi retrăiască viaţa în carte, să-şi
reamintească drama în roman.
Cu acest prilej, am susţinut că poezia se reduce la o stare de suflet. De
aceea: fără poezie viaţa nu e posibilă. De aceea: la început a fost poezia, au fost
cântecele arabe, a fost Homer.
Poetul, spuneam, n-are nevoie de un material vast, de experienţe
multiple, de meşteşug sau de un foc lăuntric de lungă durată. O singură
bucurie trezeşte strigătul: sunt poeţi mari care n-au scris decât o singură
plachetă de versuri. Odată ţipătul consumat, poetul poate trăi în banalitatea
absolută a existenţei comune, fără nici o aderenţă cu arta.
Constatarea o susţineam valabilă şi pentru nuvelist şi pentru dramaturg.
Romanul, în schimb, este singurul gen complet şi romancierul singurul scriitor
care trebuie să întrunească în făptura lui pe poet, pe nuvelist, pe dramaturg şi
pe filosof. Mai afirmam că un romancier e obligat să aibă cel puţin vârsta de
treizeci de ani.
După N. Steinhardt l-am descoperit pe M. Blecher – şi mi-am dat seama
de relativitatea „adevărurilor” pe care le-am enunţat – asupra genului şi asupra
autorilor de romane.
M. Blecher a scris două romane, fără a întruni condiţiile pe care credeam
că e absolut să le întrunească un autor epic (Fără a fi împlinit treizeci de ani,
de pildă!)
Şi, totuşi, M. Blecher poate fi considerat drept unul din cei mai mari
prozatori români contimporani.
E ceva care ne scapă, nouă, tuturor, criticilor, scriitorilor şi teoreticienilor
de toată mâna; e ceva care sparge tiparele modei şi ale „opiniilor” – şi se afirmă,
în ciuda regulei şi a „ştiinţei”; e ceva care ţine de miracol şi de care e plin
scrisul celui de curând călătorit în lumea pură a stelelor şi a îngerilor.
La început m-a interesat mai mult existenţa decât opera lui M. Blecher.
Închipuiţi-vă, material de roman: un tânăr împietrit în pat, care îşi consumă,
acolo, între perne, anii.
Mai târziu m-a interesat opera lui – cele două romane în care viaţa
autorului şi-a găsit în chiar potenţa penei sale pe cel mai strălucit tălmăcitor şi
rapsod.
Cu moartea lui M. Blecher se stinge o mare lumină; un scriitor împiedicat
de un destin tragic să-şi îndeplinească rostul, întregu-i rost literar.
 Şi floarea nici unui regret nu ne va putea consola de această pierdere, de
această imensă pierdere.
„Adam”, An X, n. 123-124 (12-13) din iunie-august 1938, p. 16-17.
Cu inima lângă M. Blecher
Saşa Pană
Strada, dincolo de cazărmi, era din linişte ciuruită de goarne. Se chema
Costache Morţun. O casă cu ceardac larg, primitor, împrejmuit de scânduri şi
în faţa lor o livadă. Aşa cum sade mai bine unei gospodării de târg
moldovenesc. In sfârşitul de primăvară, bogaţi de rod, cireşii îndrăzneau să se
îmbujoreze cu petişoare de carmin cât buricul degetului.
În casa ceia îmbrăţişată de viaţă vegetală, l-am cunoscut pe M. Blecher.
Lângă patul mare încălţat cu rotiţe, am stat câte două-trei ceasuri, aproape în
fiecare săptămână din acel sfârşit de primăvară 1936, până când lacrima
dimineţilor din rouă s-a prefăcut brumă.
„Te primesc pe patul meu de moarte” erau obişnuitele lui dintâi cuvinte.
Glasul venea de departe, clătinat, ca şi privirea albastră, mătăsoasă din orbitele
înfundate. Cu genunchii împietriţi în unghi ascuţit, corpul lui – o scândură
frântă – ascundea sub cuvertură mizeria abceselor care se colectau în pungi
purulente, lunecate sub şalele împăturite în vată. Palid ca paiul, frumos, deşi
cu pomeţii împungăreţi şi sfâşietor ca o statuie vie a durerii.
Niciodată convorbirea nu s-a oprit asupra bolii, la teribila mizerie
fiziologică pe care o ispăşea. O singură dată, ochii lui s-au umezit de lacrimi, la
gândul că părinţii s-ar putea crede vinovaţi de suferinţa lui, vinovaţi ca autori
ai vieţii lui, precum făptuitorii de acte pedepsite de legile societăţii. Blecher avea
altele de discutat, de întrebat. Un curier bogat îl lega zilnic de viaţa literară şi
intelectuală din Franţa, din Anglia şi din ţară. Pe măsuţele din dreapta şi din
stânga patului, până unde mâinile de fildeş puteau ajunge se îngrămădeau
ultimele cărţi bune şi reviste proaspete trimise de prieteni de peste ţări. (încă n-
am citit, scumpe Blecher, Caietele lui Butler, dar n-am uitat). Proptea pe
genunchi o scândură cu picioarele tăiate pieziş şi în aceeaşi poziţie în care
dormea, în care mânca, Blecher sprijinea cartea şi caietul.
Frazele lui erau ciuturi grele de gând. Cuvintele se înlăn-ţuiau legate
parcă de un fluid materializat. Nimic de prisos, nici în vorba de la om la om.
Într-un jurnal, pe care nu-1 am lângă mine, am însemnat convorbirile noastre,
atât cât se poate consemna când, plecat de lângă cineva, îţi pare că te-ai trezit
dintr-un coşmar1.
1 Saşa Pană, Născut în '902, Minerva, Bucureşti, 1973. P. 463,476,
495,498,525,530-531,539-540,547,578-579,601-602.
Am cunoscut pagini din Inimi cicatrizate ce lipsesc din cartea care, la
început, era să se numească Berck şi mai apoi Ţesut cicatrizat. Berck – cuvânt-
obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşie ca şi vaietele celor peste o mie de
condamnaţi la viaţă în cătuşe de ghips, care i-au fost tovarăşi acolo pe plajă.
Odată voi face să fie cunoscut miezul acelor după-amiezi şi de alţii pe care
cuvântul lui Blecher îi interesează. De-a lungul vremii numărul lor va spori.
Pagina aceasta nu este un rămas bun de la M. Blecher.
 S-a scris despre romancierul şi prea puţin despre poetul Blecher. După
câteva scrisori şi halucinante desene în peniţă, am primit o cărticică firavă şi de
nuanţa cerului senin de vară. Cât palma de mare şi groasă cât două frunze.
Erau poeme în care prospeţimea imaginilor se lua la întrecere cu iureşul
viselor. Bijuteria se chema Corp transparent. Titlu pe care Blecher voia să-1
treacă traducerii în franţuzeşte a întâmplări în irealitatea imediată, ampla şi
mirifica prozo-poemă care a urmat placheta de poeme.
— Oare am dreptul să dau acest titlu unei alte cărţi? Nu e un fel de
autoplagiat?” mă întreba el cu ingenuă candoare şi nelinişte în ziua când,
pentru ultima oară, mâinile noastre s-au strâns şi privirea lui senină m-a
urmărit până la uşă.
Da, mare suferind. Dacă degetele tale, obrazul tău, ochii tăi, glasul tău
erau ieri aproape transparente până la suflet, azi ai rămas pentru cei care te-au
apreciat şi iubit atât de transparent încât vedem prin tine ca prin amintire.
„Adam”, An X, n. 125-126 (14-15) din 15 septembrie – 1 octombrie 1938,
p. 6.
Pomenirea lui M. Blecher
Saşa Pană în ultima zi a lunii în care cântecul adormit al privighetorii din
nou răsună, când în faţa caselor fac echilibristică păhărelele de lalea printre
elegante narcise cu gâtul aplecat, în mai ui când fiecare gospodărie este şi o
aşchie de poet, a murit M. Blecher. Peste mormântul din marginea Romanului
se va aşeza, peste câteva zile, a treisutaşaizecişicincea noapte. A fost – şi pentru
cei care cred în destinul scrisului său – este un poet peste ale cărui pagini
tipărite, cât a fost în viaţă, şi altele ce vor urma din vraful lăsat lângă pat, se
vor apleca cu interes şi preţuire şi generaţiile care ne vor urma. Mai ales ele.
În patul încălţat cu rotiţe, în care a stat înţepenit şi înjunghiat de dureri
zece ani (de imediat după bacalaureat până ce a trecut dincolo de suferinţă),
mintea lui a călătorit prin cele mai ascunse tainiţe, a scormonit cu îndârjire de
miner străfundurile gândului sau bogat şi ale trupului altoit cu abcese şi
gangrene. Inimi cicatrizate, întâmplări în irealitatea imediată, cărţi al căror
conţinut e lucid şi halucinant, obsedează pe cititor. Te desprinzi de fiecare
pagină ca deşteptat dintr-un vis. Cum sunt unele vise despre care îţi vine greu
a crede că au fost înlănţuiri eliberate de controlul raţiunii. M. Blecher a fixat ca
pe fluturi coşmarele în slove: acum a înţepat numai viermele, dar aripile cu
polen continuă să bată.
Viaţa în aceeaşi poziţie pe spate, cu genunchii împietriţi în unghi ascuţit.
Săptămâni, luni de vară cu zile mari, luni de iarnă cu nopţile fără sfârşit, ani
după ani, câţiva la Berck-sur-mer, alţi doi la Leysin, apoi la Braşov, la
Tekirghiol şi ultimul popas la Roman, în casa cu cerdac primitor şi livadă de
cireşi. Aici l-am cunoscut şi am revenit de multe ori, dar cu jenă, pentru că mi
se părea imorală sfidarea să mă învârt sănătos în jurul mutilatului fără leac.
Citea, scria, transcria de multe ori şi mai ales gândea, în nopţile cu
îmbelşugate insomnii. Ideile lui au luat forme transparente şi negrele-i
suferinţe, unduioase străluciri de argint şi gravitatea impresionantă a
piscurilor.
 Întâmplări în irealitatea imediată e o carte fără corespondent în literatura
română. Aş apropia-o de Nadja, cartea de magie şi onirism care va supravieţui
lui Andre Breton.
Chiar în paginile imperfecte. Oare perfecţiunea stilului e necesară
oricând? Numai unghiile manichiurate sunt unghii?
Destinul scrierilor de valoare este să aibă cititori mulţi în timp şi nu în
spaţiu.
Timpul, marele critic, rămâne să confirme şi pentru moştenirea lui M.
Blecher remarca lui Andre Gide. Metalele preţioase nu cunosc insulta oxizilor şi
cărţile bune nu mor într-un raft prăfuit de bibliotecă.
Într-o plachetă liliputană, cu atâta delicateţe numită Corp transparent,
M. Blecher a tipărit în 1934 cincisprezece poeme în care viziunea lumii e alta
decât aceea din viaţa de toate zilele. E acolo acea – scumpă suprarealismului –
„transformare radicală a materiei şi gândirii”. Mărturie câteva fragmente:
„învelişul tău
Ca o pasăre în cuibul inimii în râuri de sânge te scalzi
Şi zbori prin vârful degetelor mele.
Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri, Mâinile tale în
azur ca două păsări Duc aripi de mătasă.
Calul intră calul iese Printre arbori roditori Cu urechi de văzduh Şi cercei
de vrăji Calul porneşte în lume”.
Când peste o zi chinurile trebuiau să spună gata, când se rupea în carne
ultimul spin, mâinile diafane au chemat lângă pat pe mama şi, cu o emoţie
sugrumată în glas, Blecher i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii
în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască
viaţa. Să umble pe propriile lor picioare”. (Aici, ochii lui de un albastru cum
numai copiii au, lăcrămară pentru întâia oară de când era bolnav.) „Să se
plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai
bine de plâns lângă un mormânt decât de compătimit un suferind”.
Şi a intrat în comă, fără un cuvânt despre calvarul lui. II îngrozeau
durerile fizice ale altora. Ce atitudine sufletească nobilă, scrisoarea către M.
Grindea, bolnav: „. Mă înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai
mei suferă, aş vrea să pot face într-adevăr ceva eficace să le treacă durerea. De
exemplu, să am convulsiuni groaznice timp de o oră şi ele să absoarbă şi să
conţină toate durerile prietenilor mei (ca un fel de abces de fixaţie al
suferinţelor). Şi asta nu cu un sentimentalism de milă şi caritate, ci ca o unică
reacţiune onorabilă în faţa imensei stupidităţi a durerii fizice”.
Cu nobilă discreţie, M. Blecher uşura lipsurile prietenilor săraci. Nu uita,
de oriunde se afla ţintuit, să pretindă părinţilor bani pentru nevoi fictive şi să
completeze recomandate poştale.
Acestea sunt liniile portretului moral al poetului în faţa vieţii şi cu faţa
spre moarte.
Cu razele soarelui de dimineaţă culcate pe pomeţii îm-pungăreţi, a murit.
A doua zi, când sicriul era scos din casă, o ploaie limpede, estivală, a ciocănit în
lemn ca la o uşă ce nu se va mai deschide. Înăuntru era Blecher, aşa cum nu
mai fusese de zece ani, cu picioarele întinse.
 E în Franţa un obicei al cărui ritual mă emoţionează: moare un poet,
prietenii se constituie într-o asociaţie menită să păstreze vie şi mereu crescând
memoria lui prin articole critice, reeditări sau editări de postume, cercetarea
vieţii şi a corespondenţei, conferinţe. Prin tot ce poate, mai ales spori numărul
de cititori. Citirea operelor e principala cinstire: pentru poet şi pentru lector.
Acei zece-douăzeci care l-au iubit şi preţuit să înjghebeze grupul Prietenii lui M.
Blecher. Ar fi un omagiu care i-ar onora.
Iaşi, mai 1939
Notă bio-bibliografică. M. Blecher s-a născut la Botoşani în 8 septembrie
1909. Mort la Roman, în 31 mai 1938.
Colaborări: „Ecoul Romanului”, „Bilete de papagal”, „Vremea”, „Adam”,
„Feuillets inutiles”.
Cărţi: Corp transparent, întâmplări în irealitatea imediată, Inimi
cicatrizate, Vizuina luminată.
„Adam”, An XI, n. 139-140 (8-9) din 15 mai – 1 iunie 1939, p. 16-18.
Cu inima lângă M. Blecher
Saşa Pană în miezul Moldovei, târgul Romanului.
Strada, dincolo de cazărmi, era din linişte ciuruită de goarne. Se chema
Costache Morţun. O casă cu ceardac larg, primitor, împrejmuită de scânduri şi,
în faţă, o livadă. Aşa cum sade mai bine unei gospodării de târg moldovenesc.
În sfârşitul de primăvară, bogaţi de rod, cireşii îndrăzneau să se îmbujoreze cu
petişoare de carmin cât buricul degetului.
În casa aceea îmbrăţişată de viaţă vegetală, l-am cunoscut pe M. Blecher.
Lângă patul încălţat cu rotiţe, am stat câte două-trei ceasuri, aproape în fiecare
săptămână din acel sfârşit de primăvară 1936, până când lacrima dimineţilor
din rouă s-a prefăcut brumă.
„Te primesc pe patul meu de moarte” erau obişnuitele lui dintâi cuvinte.
Glasul venea de departe, clătinat, ca şi privirea albastră, mătăsoasă din orbitele
înfundate. Sub cuvertură, genunchii împietriţi în unghi ascuţit.
— O scândură frântă – şi scursoarea abceselor care colectau în pungi
purulente, lunecate sub şalele împăturite în vată. Palid ca paiul, frumos şi
sfâşietor ca o statuie vie a durerii.
Niciodată convorbirea nu s-a oprit asupra bolii, la teribila mizerie
fiziologică ce ispăşea. O singură dată, ochii lui s-au umezit de lacrimi, la gândul
că părinţii s-ar putea crede vinovaţi de suferinţa lui, vinovaţi ca autori ai vieţii
lui, precum făptuitorii de acte pedepsite de legile societăţii.
Blecher avea altele de discutat şi de întrebat. Un curier bogat îl lega zilnic
de viaţa literară şi intelectuală din Franţa, din Anglia şi din ţară. Pe măsuţele
din dreapta şi din stânga patului, până unde mâinile de fildeş puteau ajunge,
se îngrămădeau ultimele cărţi bune şi reviste proaspete trimise de prieteni de
peste ţări. (încă n-am citit, scumpe Blecher, Caietele lui Butler de care mi-ai
vorbit lucruri atât de interesante; le voi citi.) Proptea peste genunchi o scândură
cu picioarele tăiate pieziş şi – în aceeaşi poziţie în care dormea, în care mânca –
Blecher sprijinea cartea ori caietul.
Frazele lui erau ciuturi grele de gând. Cuvintele se înlăn-ţuiau legate
parcă de un fluid materializat. Nimic de prisos, nici în vorba de la om la om.
Într-un jurnal, am însemnat convorbirile noastre, atât cât se poate consemna
când, plecat de lângă cineva, îţi pare că te-ai trezit dintr-un coşmar1.
Am cunoscut pagini din Inimi cicatrizate ce lipsesc din cartea care, la
început, era să se numească Berck şi mai apoi Ţesut cicatrizat.
Berck – cuvânt-obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşie ca şi vaietele celor
peste o mie de condamnaţi la viaţă în cătuşe de ghips, care i-au fost tovarăşi
acolo pe plaja statuilor culcate.
A fost şi – pentru cei care cred în destinul scrisului său – este un poet
peste ale cărui pagini tipărite cât a fost în viaţă, precum şi altele pe care le-a
lăsat în caietele de lângă pat, se vor apleca cu interes şi preţuire şi alte
generaţii.
A stat înţepenit şi înjunghiat de dureri zece ani – cu oarecari intermitenţe
– (de imediat după bacalaureat până ce a trecut dincolo de suferinţă), dar
mintea lui a călătorit prin cele mai ascunse tainiţe, a scormonit cu îndârjire de
miner străfundurile gândului său bogat şi ale trupului altoit
Saşa Pană, Născut în '902, ed. Cit.
Cu abcese şi cangrene. Inimi cicatrizate, întâmplări în irealitatea
imediata, cărţi al căror conţinut e lucid şi halucinant, obsedează pe cititor. Te
desprinzi de fiecare pagină ca deşteptat dintr-un vis. Cum sunt unele vise
despre care îţi vine greu să crezi că au fost înlănţuiri eliberate de controlul
raţiunii. M. Blecher a fixat ca pe fluturi coşmarele în slove: acum a înţepat
numai viermele, dar aripile cu polen continuă să bată.
Viaţă în aceeaşi poziţie pe spate, cu genunchii împietriţi în W întors.
Săptămâni, luni de vară cu zile mari, luni de iarnă cu nopţi fără sfârşit, ani
după ani. Câţiva la Berck-sur-mer, alţi doi la Leysin, apoi la Braşov, la
Tekirghiol şi ultimul popas în mahalaua Romanului. Aici l-am cunoscut; am
venit de multe ori şi mă simţeam încurcat: mi se părea o sfidare imorală să mă
învârt sănătos lângă mutilatul fără leac.
M. Blecher citea, scria, transcria de multe ori şi, mai ales, în nopţile de
îmbelşugate insomnii, gândea. Ideile lui au luat forme transparente, iar
măcinătoarele suferinţe, unduioase străluciri de argint şi gravitatea
impresionantă a piscurilor.
Întâmplări în irealitatea imediată e o carte fără corespondenţă în
literatura română. Aş apropia-o de Nadja, cartea de magie şi onirism care va
supravieţui lui Andre Breton. Chiar în paginile imperfecte. Dar oare
perfecţiunea stilului e necesară oricând? Numai unghiile manichiurate sunt
unghii? Destinul scrierilor de valoare este să aibă cititori mulţi în timp şi nu în
spaţiu. Timpul, marele critic, rămâne să confirme şi pentru opera lui M.
Blecher remarca lui Andre Gide. Metalele preţioase nu cunosc insulta oxizilor şi
cărţile bune nu mor într-un raft prăfuit de bibliotecă.
S-a scris despre romancierul şi prea puţin despre poetul M. Blecher.
După câteva scrisori şi halucinante desene în peniţă, am primit o
cărticică cât palma şi de nuanţa cerului senin de vară. Groasă cât două frunze
doar. Erau poeme în care prospeţimea imaginilor se lua la întrecere cu iureşul
viselor. Bijuteria se chema Corp transparent. Viziunea lumii era alta decât
aceea din viaţa de toate zilele. E acolo acea – scumpă suprarealiştilor –
transformare radicală a materiei şi a gândirii.
„Ca o pasăre în cuibul inimii în râuri de sânge te scalzi
Şi zbori prin vârful degetelor mele.
Mâinile tale pe vertebre ca doi cai Cu copita de trandafiri, Mâinile tale în
azur ca două păsări Duc aripi de mătasă.
Calul intră calul iese Printre arbori roditori Cu urechi de văzduh Şi cercei
de vrăji Calul porneşte în lume”.
Blecher vroia să treacă titlul culegerii de poeme traducerii în franţuzeşte
a Amintiri în irealitatea imediată, amplă şi mirifică prozo-poemă.
— Oare am dreptul să dau acest titlu unei alte cărţi? Nu e un fel de
autoplagiat?” mă întreba el cu ingenuă candoare şi nelinişte în ziua când,
pentru ultima oară, mâinile noastre s-au strâns şi privirea lui senină m-a
urmărit până la uşă. Corp transparent. Da, mare suferind. Dacă degetele tale,
obrazul tău, ochii tăi, glasul tău erau ieri aproape transparente până la suflet,
de atunci ai rămas, pentru cei care te-au apreciat şi iubit, atât de transparent
încât vedem prin tine precum prin amintire.
Când, peste o zi, chinurile fizice trebuiau să spună gata, când se rupea în
carne ultimul spin, mâinile diafane au chemat lângă pat pe mama şi, cu o
emoţie sugrumată în glas, Blecher i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult
decât alţii în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-
şi trăiască, fără excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor
picioare. (Aici, ochii lui de albastrul ochilor de copii au lăcrămat pentru întâia
oară de când era bolnav.) Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De
mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt decât de
compătimit un suferind”. Şi a intrat în comă, fără un cuvânt despre calvarul
lui.
Durerile fizice ale altora îl îngrozeau. Lui Miron Grindea, bolnav, îi scria:
„. Mă înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai mei suferă, aş
vrea să pot face într-adevăr ceva eficace să le treacă durerea. De exemplu să am
convulsiuni groaznice timp de o oră şi ele să absoarbă şi să conţină toate
durerile prietenilor mei (ca un fel de abces de fixaţie al suferinţelor). Şi asta nu
cu un sentimentalism de milă şi caritate, ci ca o unică reacţiune onorabilă în
faţa imensei stupidităţi a durerii fizice”.
Cu aleasă discreţie, M. Blecher uşura lipsurile prietenilor săraci. Nu uita,
de oriunde se afla ţintuit, să pretindă părinţilor bani pentru nevoi fictive şi să
completeze recomandate poştale.
Acestea ar fi câteva din liniile portretului moral al poetului M. Blecher în
faţa vieţii şi cu faţa spre moarte.
În ultima zi a lunii în care cântecul privighetorii din nou răsună, când în
faţa caselor păhărele de lalea fac echilibristică printre elegantele narcise cu
gâtul aplecat, în mai ui când fiecare gospodar este şi o aşchie de poet, a murit
M. Blecher.
Cu razele soarelui de dimineaţă culcate pe pomeţii împungăreţi.
A doua zi, când sicriul era scos din casă, o ploaie limpede, estivală, a
ciocănit în lemn ca la o uşă ce nu se va mai deschide. Înăuntru era Blecher,
aşa cum nu mai fusese de mulţi ani: cu picioarele întinse. Peste mormântul de
la marginea Romanului se aşază nopţile celui de-al nouălea an.
La sugestia noastră, d. profesor Al. Rosetti a primit să tipărească, în
Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, opera completă a lui M.
Blecher. Ea va fi cuprinsă în două volume. În primul, vor găsi loc cărţile
apărute, precum şi jurnalul de la Berck, Vizuina luminată, rămas în
manuscris. Al doilea volum va cuprinde desenele, ciornele de manuscrise,
precum şi corespondenţa.
Rugăm pe deţinătorii de scrisori, telegrame, desene din partea lui M.
Blecher să ni le împrumute ca să le copiem sau foto-copiem, ajutându-ne ca
personalitatea scriitorului să fie cât mai complet conturată.
„Orizont”, An III, n. 4 din 1 martie 1947, p. 3-4.
Fişă bio-bibliografâcă
Saşa Pană
Vizuina luminată, având subtitlul Jurnal de sanatoriu, este ultima
scriere de proporţii mai mari, rămasă până azi inedită (cu excepţia câtorva
pagini pe care, în 1947, le-am publicat în Orizont şi Revista literară) de la
marele suferind care a fost scriitorul, atât de personal şi de preţuit, M. Blecher.
Vizuina luminată continuă, cu valenţe mai stringent memorialistice, romanul
Inimi cicatrizate. Acesta trebuia să se numească – dacă nu prevala dorinţa
editorului – Berck, după numele localităţii unde autorul a trăit o vreme viaţa de
sanatoriu, în nădejdea unei vindecări.
Berck – cuvânt-obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşie ca şi vaietele celor
peste o mie de condamnaţi la viaţă în cătuşe de ghips, care i-au fost tovarăşi
acolo pe plaja statuilor culcate.
Nu vindecare ci eliberarea din chinul unei vieţuiri de imobilizat pe spate,
timp de zece ani, i-a venit în ziua de 31 mai 1938, la Roman, unde a trăit cei
mai mulţi ani din prea scurta sa viaţă. Se născuse la Botoşani, la 8 septembrie
1909. Mesajul său e închis în cărţile: Corp transparent, poeme de factură
suprarealistă, editura Bibliofila, 1934, Amintiri în irealitatea imediată, amplă şi
mirifică prozopoemă de profunde semnificaţii, apărută la „Vremea” în 1936, mai
sus amintitul roman Inimi cicatrizate, ed. Alcalay & Co, 1937 şi, deocamdată,
în manuscrisul – caligrafiat ca un model de dictando -Vizuina luminată.
Dar în ultimii aproape patru ani ai vieţii (vocabula ar trebui pusă în
ghilimele), M. Blecher a colaborat – sporadic – la „Ecoul Romanului”, „Adam”,
„Lumea românească”, „Azi”, „Adevărul literar şi artistic”, „Viaţa românească”,
(la ultimele două sub pseudonimul Mihail Bera), la „Rampa” (sub In-Interim) şi
– mai susţinut – la „Vremea”, „Bilete de papagal” (seria format mare,
săptămânală) şi la braşovea-na „Frize” (aici, mai ales traduceri valoroase din
Apollinaire, Unik, Richard Aldington). Iată doar câteva din titlurile acestor
colaborări: Care e esenţa poesiei? Pentru şi contra umanismului, Conceptul
repetiţiei la Kierkegaard, Teoria cromozomică în biologie, Despre Persephone de
Andre Gide, William Blake, vizionar genial şi chinuit – despre care mi-a vorbit
îndelung în vizitele săptămânale ce-i făceam în
— 1937 – fără să mai amintim numeroasele schiţe, nuvele şi poezii. A fost
prezent şi în câteva reviste străine precum „Les Feuillets inutiles”, „Bulletin des
Tours d'ivoire” şi „Le Surrealisme au service de la Revolution”, din care dăm
traducerea prozopoemei L'inextricable Position.
Între manuscrisele aflate în păstrarea noastră conform uneia din ultimele
sale dorinţe, se află şi şapte poezii de G. Bacovia, traduse în franceză (dintre
care oferim cititorilor Moină).
M. Blecher este şi autorul unor desene şi acuarele care se resimt de
influenţa plasticii suprarealiste, dar şi al unui autoportret realist. Se vor
împlini, în mai anul viitor, treizeci de ani de la moartea lui M. Blecher. Ar fi
timpul ca opera lui completă să poată fi găsită în librării.
Nu fac decât să repet o propunere adresată cu două decenii în urmă
editurii Fundaţiilor pentru literatură – propunere acceptată când editura îşi
trăia ultimele zile.
„Ateneu”, An IV, n. 2 (31) din februarie 1967, p. 3.
Cu inima lângă M. Blecher
Saşa Pană în miezul Moldovei, târgul Romanului.
Strada, dincolo de cazărmi, era din linişte ciuruită de goarne. Se chema
Costache Morţun. O casă cu ceardac larg, primitor, împrejmuită de scânduri şi,
în faţă, o livadă. Aşa cum sade mai bine unei gospodării de târg moldovenesc.
În sfârşitul de primăvară, bogaţi de rod, cireşii îndrăzneau să se îmbujoreze cu
petişoare de carmin cât buricul degetului.
În casa aceea îmbrăţişată de viaţa vegetală, l-am cunoscut pe M. Blecher.
Lângă patul încălţat cu rotiţe, am stat câte două-trei ceasuri, aproape în fiecare
săptămână din acel sfârşit de primăvară 1936, până când lacrima dimineţilor
din rouă s-a prefăcut brumă.
„Te primesc pe patul meu de moarte” erau obişnuitele lui dintâi cuvinte.
Glasul venea de departe, clătinat, ca şi privirea albastră, mătăsoasă din orbitele
înfundate. Sub cuvertură, genunchii împietriţi în unghi ascuţit şi scursoarea
abceselor care colectau în pungi purulente, lunecate sub şalele împăturite în
vată. Palid ca paiul, frumos şi sfâşietor ca o statuie vie a durerii.
Niciodată convorbirea nu s-a oprit asupra bolii, la teribila mizerie
fiziologică ce ispăşea. O singură dată, ochii lui s-au umezit de lacrimi, la gândul
că părinţii s-ar putea crede vinovaţi de suferinţa lui, vinovaţi ca autori ai vieţii
lui, precum făptuitorii de acte pedepsite de legile societăţii. Blecher avea altele
de discutat şi de întrebat.
Un curier bogat îl lega zilnic de viaţa literară şi intelectuală din Franţa,
din Anglia şi din ţară. Pe măsuţele din dreapta şi din stânga patului, până unde
mâinile de fildeş puteau ajunge, se îngrămădeau ultimele cărţi bune şi reviste
proaspete trimise de prieteni de peste ţări. (încă n-am citit, scumpă amintire,
Caietele lui Butler de care mi-ai vorbit lucruri atât de interesante. Dar n-am
uitat recomandaţi a.)
Blecher proptea peste coapse o scândură cu picioarele tăiate pieziş şi – în
aceeaşi poziţie în care dormea, în care mânca – Blecher sprijinea o carte, o filă
de caiet.
Frazele lui erau ciuturi grele de gând. Cuvintele se înlăn-ţuiau legate
parcă de un fluid materializat. Nimic de prisos, nici în vorba de la om la om.
Într-un jurnal, am însemnat convorbirile noastre, atât cât se poate consemna
când, plecat de lângă cineva, îţi pare că te-ai trezit dintr-un coşmar.
1 Sasa Pana, Născut în '902, ed. Cit.
Acolo, lângă patul pe rotiţe, am cunoscut pagini din romanul Inimi
cicatrizate ce lipsesc din cartea pe care iniţial o intitulase Berck şi apoi Ţesut
cicatrizat.
Berck – cuvânt-obsesie, cuvânt-pumnal care sfâşia ca şi vaietele celor
peste o mie de condamnaţi la boală, condamnaţi la viaţă în cămaşă de ghips şi
care i-au fost tovarăşi de suferinţe şi de speranţe, acolo, pe plaja statuilor vii.
De pe cărucioare sau scaune lungi.
A fost şi – pentru cei care cred în destinul scrisului său – este un scriitor
peste ale cărui pagini tipărite cât a fost în viaţă, precum şi cele câte le-a lăsat în
caietele de lângă pat, se vor apleca cu interes şi preţuire şi alte generaţii.
A stat înţepenit şi înjunghiat de dureri zece ani – cu oarecari intermitenţe
– (de imediat după luarea examenului de bacalaureat până ce a trecut dincolo
de suferinţă), dar mintea lui a călătorit prin cele mai ascunse tainiţe, a
scormonit cu îndârjire de miner străfundurile gândului său bogat şi ale
trupului altoit cu abcese. Inimi cicatrizate, întâmplări în irealitatea imediată,
cărţi al căror conţinut e lucid şi halucinant totodată, încleştează pe cititor. Te
desprinzi de fiecare pagină ca deşteptat dintr-un coşmar. Asemeni acelor vise
despre care îţi vine greu să crezi că au fost înlănţuiri eliberate de controlul
raţiunii. Blecher a fixat în litere coşmare, ca fluturii în ace: acul a înţepat
numai omida; aripile cu polen continuă să bată.
Zece ani a trăit Blecher în aceeaşi atitudine: pe spate, cu genunchii
anchilozaţi în W întors. Săptămâni, luni de vară cu zile mari, luni de iarnă cu
nopţi fără sfârşit, ani, ani după ani! Meditând. Citind. Scriind. Câţiva ani la
Berck-sur-mer, alţi doi la Leysin, apoi la Braşov, la Tekirghiol – din sanatoriu în
sanatoriu – şi ultimul, mai îndelung, popas în Mahalaua liniştită a Romanului.
Aici, de câte ori deschideam uşa, mi se părea sfidare, ceva cu totul nelaloc, să
mă învârt sănătos lângă mutilatul fără leac.
M. Blecher a rescris de numeroase ori tot ce compunea în nopţile darnice
cu insomnia. Şi măcinătoarea suferinţă se prefăcea în fraze cu străluciri de
argint, reflectând ceva din gravitatea copleşitoare a piscurilor cu zăpezi eterne.
Întâmplări în irealitatea imediată e până azi o carte fără corespondenţă în
literatura noastră. Aş apropia-o de Nadja, cartea de magie şi onirism care va
supravieţui lui Andre Breton. Chiar în paginile în care au alunecat unele
fărâme de zgură. Dar oare e oricând necesară perfecţiunea stilului? Numai
unghiile manichiurate sunt unghii? Soarta cărţilor valoroase se dovedeşte în
timp. Acest critic infailibil va confirma şi destinul operei lăsate de M. Blecher.
Metalele preţioase nu cunosc insulta ruginei şi scrierile de seamă nu mor uitate
într-un raft de bibliotecă, sub praf.
Când, peste o zi, chinurile fizice trebuiau să ia sfârşit, când în carne se
rupea ultimul spin, mâinile diafane au chemat lângă pat pe mama şi, cu glasul
strepezit de emoţie, i-a spus: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii în o
sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască, fără
excese, dar să-şi trăiască viaţa. Să umble pe propriile lor picioare. (Aici, ochii
lui de albastrul ochilor de copii au lăcrămat pentru întâia oară de când era
bolnav.) Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă flori. De mine să uitaţi. Şi veţi
uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt decât de compătimit un suferind”.
Şi a intrat în comă. Despre calvarul lui, nici un cuvânt.
Durerile fizice ale altora îl îngrozeau. Lui Miron Grindea, bolnav, îi scria:
„. Mă înspăimântă durerile fizice şi când aud că prieteni de-ai mei suferă, aş
vrea să pot face într-adevăr ceva eficace să le treacă durerea. De exemplu, să
am convulsiuni groaznice timp de o oră şi ele să absoarbă şi să conţină toate
durerile prietenilor mei (ca un fel de abces de fixaţie al suferinţelor). Şi asta nu
cu un sentimentalism de milă şi caritate, ci ca o unică reacţiune onorabilă în
faţa imensei stupidităţi a durerii fizice”.
Cu aleasă discreţie, M. Blecher uşura lipsurile prietenilor. Nu uita, de
oriunde se afla ţintuit, să pretindă părinţilor bani pentru nevoi fictive şi să
completeze cu ei mandate poştale.
Astea ar fi câteva din liniile portretului moral al poetului şi prozatorului
M. Blecher în faţa vieţii şi cu faţa spre moarte.
În ultima zi a lunii în care cântecul privighetorii din nou răsună, când în
faţa caselor păhărele de lalea fac echilibristică printre elegantele narcise cu
gâtul aplecat, în maiul când fiecare gospodar este şi o aşchie de poet, a murit
Blecher. Cu razele soarelui de dimineaţă culcate pe pomeţii împungăreţi.
A doua zi, când sicriul era scos din casă, o ploaie repede, văratecă, a
ciocănit în lemn ca la o uşă ce nu se va mai deschide. Înăuntru era Blecher,
aşa cum de un deceniu nu mai fusese: cu picioarele întinse.
Peste mormântul de la marginea Romanului se vor lăsa curând nopţile
celui de-al treizecilea an.
Notă bio-bibliografică
M. Blecher s-a născut la Botoşani în 8 septembrie 1909. A murit la
Roman, în ultima zi a lunii mai 1938.
Colaborări: „Ecoul Romanului”, „Bilete de papagal”, „Vremea”, „Frize”, „Le
Surreealisme au service de la Revolution”, „Feuillets inutiles”, „Bulletin des
Tours d'i voire”.
Cărţi: Corp transparent (1934), întâmplări în irealitatea imediată (1936),
Inimi cicatrizate (1937), Vizuina luminată (roman manuscris în păstrarea lui
Saşa Pană).
„Revista cultului mozaic”, An XIII, n. 180 din 1 martie 1968, p. 5.
Medalion M. Blecher
Saşa Pană
La Roman, într-o casă cu ceardac îmbrăţişat de o stufoasă viaţă vegetală,
lângă un pat pe rotiţe, am cunoscut pe marele suferind şi scriitor, M. Blecher.
Prin 1936, câte două-trei ore, în mai fiecare sâmbătă, dintr-un sfârşit de
primăvară şi până când lacrima dimineţilor din rouă se prefăcu în brumă,
soseam cu trenul din Bucureşti. El mă primea uneori cu aceleaşi cuvinte
tragice, fiindcă erau adevărate: „Te primesc pe patul 'meu de moarte”. Lucid, îşi
da seama că boala pentru care urmase ani de ani tratamente în ţară şi
străinătate nu avea leac. Zece ani a durat chinul său: din anul când luase
bacalaureatul şi până în clipa trecerii în veşnicie. Sunt anii când a scris
poemele (de esenţă suprarealistă) Corp transparent, prozele întâmplări în
irealitatea imediată, Inimi cicatrizate, Vizuina luminată (tulburător şi
fermecător jurnal de sanatoriu, aflat în păstrarea noastră, deocamdată inedit şi
din care publicăm primul fragment în „Almanahul literar” 1970), apoi
substanţiale şi personale eseuri apărute în „Vremea”, alte proze scurte în
„Adevărul literar”, „Bilete de papagal”, pe lângă colaborări la reviste străine de
prestigiu. Ani în care mintea lui iscoditoare a călătorit prin cele mai ascunse
tainiţe, a scormonit cu dârzenie de miner în străfundul gândului şi trupului
său. Obsesive pagini. Vise? Coşmare?
M. Blecher citea mult, întreţinea o vastă corespondenţă cu scriitori din
ţară şi din Franţa, scria – ce fină caligrafie!
— Transcria de nenumărate ori şi, în nopţile bogate de insomnii, medita.
Acele pagini, rod al măcinătoarelor suferinţe, au nealterata gravitate a
piscurilor. Întâmplările. Fac din Blecher autorul unei cărţi fără corespondenţă
în literatura română. Aş apropia-o de Nadja, cartea de magie şi onirism a lui
Andre Breton.
Originar din Botoşani, unde s-a născut la 8 septembrie 1909, M. Blecher
a murit la Roman (unde a trăit cei mai mulţi, din puţinii săi ani de viaţă), în
ultima zi a lunii mai 1938. Încă nu împlinise douăzeci şi nouă de ani.
„Almanah literar”, Bucureşti, 1970, p. 160.
La reeditarea romanelor lui M. Blecher1
I. Bacalu
S-a scris mult despre „cazul Blecher”. Şi după apariţia primelor două
ediţii ale romanelor sale întâmplări în irealitatea imediată şi Inimi cicatrizate,
între anii 1936 şi 1938, în timp ce autorul mai trăia, şi acum, după reeditarea
lor de către editura „Minerva”.
Sunt indicii, după îndemnurile celor ce semnează articolele şi studiile
critice la ultima ediţie recentă a celor două romane, că se va purcede la o
publicare integrală a operei lui Blecher, atât a lucrărilor apărute în timpul vieţii
scriitorului, cât şi a celor aflate în manuscrise. Căci Blecher a scris şi poezii şi
eseuri şi un al treilea roman, Vizuina luminată. A rămas de la el o vastă
corespondenţă pe care a xântâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate,
antologie şi prefaţă Dinu Pillat, „Minerva”, Bucureşti, 1970.
Purtat-o nu numai cu devotaţii săi prieteni literari, ci şi cu criticii de
reviste şi ziare din ţară şi din străinătate care s-au ocupat de lucrările sale, în
dorinţa de a elucida ceea ce lui i se părea greşit în aprecierile lor. A publicat
lucrări literare în „Bilete de papagal”, în revistele „Vremea”, „Adam” şi „Feuillets
inutiles” (Paris), în ziarul „Ecoul Romanului”. Amintesc toate acestea ca să
subliniez ce uimitoare putere de muncă a avut un om macerat zi de zi de
morbul lui Pott. Blecher a trăit mai puţin de 29 de ani. S-a născut la 8
septembrie 1909 şi a murit la 31 mai 1938. Tragedia existenţei sale începe de la
vârsta de 19 ani. Se afla atunci, în 1928, la Paris, ca student al facultăţii de
medicină. Şi-a întrerupt studiile, începând „bizara aventură de a fi om” – cum
însuşi se exprimă în Inimi cicatrizate – pribegind dintr-un sanatoriu în altul,
întemniţat într-o carcasă de ghips ce-i lăsa doar mâinile libere, ca să poată
aşterne pe hârtie ceea ce simţea şi gândea în această halucinantă trecere prin
viaţă.
Locul său în literatura română îi fusese definitiv fixat după apariţia
primei sale cărţi. Eugen Lovinescu, George Călinescu, Pompiliu
Constantinescu, Geo Bogza, Felix Aderca, Mihail Sebastian, Saşa Pană au
subliniat încă de pe atunci calităţile deosebite ale romancierului M. Blecher şi
caracterul cu desăvârşire inedit al operei sale.
Studiile şi cronicile apărute în ultimele luni nu fac decât să confirme, în
perspectiva timpului, ceea ce fusese deja spus şi hotărât de înaintaşii în ale
criticii şi exegezei literare: Blecher este în literatura română „un caz
excepţional”, ba chiar „un miracol”. Avea dreptate Geo Bogza când, în 1937,
nota în revista „Azi”: „romanul dat de Blecher are să fie valabil şi peste o sută
de ani”.
Hemingway s-a sinucis la o vârstă înaintată pentru că se simţea vlăguit
ca scriitor. Blecher a înfruntat aproape 10 ani asaltul morţii, numai pentru că
avea de transmis societăţii şi generaţiilor viitoare un mesaj. Marii săi prieteni
„vorbesc de uluitoarea sa rezistenţă psihică în faţa dramaticei sale existenţe
trupeşti. „Ce-i dă curaj să trăiască?„ se întreba Mihail Sebastian în
„jurnalul„ său. „Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat„. Starea sănătăţii sale
era ireversibilă. Nu era altă ieşire decât moartea. „Nu mă sperii de moarte,
spunea Blecher. O să mă odihnesc, o să dorm!”
Din cauza cruntelor dureri din şira spinării, Blecher nu putea dormi. În
nopţile de insomnie, el scria, deşi „strivit de cosciugul alb de ghips” (Emil
Dorian) în care se chinuia cel ce fusese – după descrierea lui Aderca – „un zvelt
şi frânt adolescent cu ochi albaştri, cu fruntea naltă, boltită, de o frumuseţe
clară, care trebuie să fi fost a zeilor greci”. Ceea ce surprindea pe prietenii săi
este faptul că în fiinţa fizică deteriorată a lui Blecher erau în plină efervescenţă
„resursele lui neatinse de copilărie, de humor, de exuberanţă” (M. Sebastian).
Din tot ce au consemnat prietenii săi despre dânsul rezultă că trăsătura
esenţială a personalităţii lui Blecher a fost luciditatea, cea mai clară formă a
conştiinţei de sine. Şi Blecher avea conştiinţa potentelor sale spirituale. De
unde venea această luciditate? Miron Grindea dă această explicaţie, de altfel
unica valabilă: „Blecher nu mai simţea viaţa decât prin privirea lui
scormonitoare şi prin jocul fabulos al minţii”.
Povestesc prietenii săi că Blecher era de o generozitate plină de discreţie
şi de o sensibilitate deosebită în faţa suferinţei fizice a celor din jur. Părinţii săi
aveau o stare materială bună. Sub pretextul unor nevoi personale presante, el
le cerea din sanatoriile în care se afla subvenţii băneşti pe care în fapt le
împărţea fie colegilor de suferinţă în adevărată nevoie materială, fie diverşilor
prieteni săraci, aflaţi în lumea celor sănătoşi. Era totdeauna prezent prin
corespondenţă alături de cei ce îi confirmau, pe aceeaşi cale, durerile lor fizice.
Niciodată nu neglija să răspundă corespondenţilor săi, având convingerea că o
vorbă sinceră, izvorâtă dintr-o inimă ce a adunat atâta amărăciune, are deseori
o valoare mai mare decât o asistenţă medicală.
Iată de ce consider că Blecher trăia o viaţă de contradicţii şi paradoxe,
căci luptând din răsputeri, eroic, împotriva groaznicului său proces de
dezgregare biologică, s-a menţinut totuşi pe o poziţie lăuntrică de linişte, de
calm, de luciditate. Numai o atare construcţie putea întâmpina rânjetul morţii
cu luciditatea unui zâmbet.
Nu este cu putinţă să rezumăm aici acţiunea celor două romane recent
reeditate. Ele trebuie neapărat citite. Îi invităm pe cititori s-o facă, încredinţaţi
fiind că vor face cunoştinţă cu un scriitor de reală valoare şi cu fascicole de
viaţă autentică, luminate de o conştiinţă curată. Arătăm totuşi în scurte
cuvinte că întâmplări în irealitatea imediată este romanul copilăriei lui Blecher,
aşa cum Cuvintele reprezintă romanul copilăriei lui Sartre. Noţiunea „irealitate”
din titlul cărţii ar putea induce în eroare pe cititor pentru că tot ceea ce narează
în formă de jurnal autorul, tot ceea ce analizează el cu minuţiozitate de
sculptor nu este deloc rod al unei fantezii, ci extras din realitatea imediată a
romanului din urmă cu peste jumătate de secol.
Apropierea ce am făcut-o între Blecher şi Sartre porneşte nu numai de la
tema romanelor lor, ci şi de la lupta comună împotriva inautenticităţii
existenţei umane. Ambii reconstituie lumea adulţilor şi tineretului în interiorul
universului lor de copii şi adolescenţi, dărâmând miturile, restabilind valorile
reale ale mediului şi condamnând iluziile şi idolii unei lumi meschine şi
mincinoase.
Aproape toţi eroii din acest roman al lui Blecher sunt evrei, ale căror
viaţă, preocupări şi caractere autorul le diseca cu putere de chirurg. Micul
comerciant Eugen şi sora sa Clara – prima şi integrala dragoste a lui Blecher –
aventurierul Walter, bătrânul Samuel Weber, „cel cu ochelari cu lentile groase”,
cu cei doi fii ai săi, Paul şi Ozy, „bătrânul ovrei” din orchestra cinematografului
romaşcan „care trăgea de zor contrabasul”, casa bunicului lui Blecher „cu
vechituri şi obiecte pline de melancolii”, moartea acestuia, nunta lui Paul
Weber şi viaţa ciudată a infirmului său frate Ozy, moartea Eddei, soţia lui Paul,
toţi şi toate sunt prinse în oglinda marelui talent de prozator al lui Blecher şi
restituite cititorului în autenticitatea lor nemistificată.
Obiceiurile şi ritualurile evreieşti, în diverse ocazii ale vieţii, apar şi ele în
toată originalitatea lor.
Mai era în urbea lui Blecher „nebuna oraşului”, o bătrână, pentru alţii
obiect de distracţie, dar pentru el prilej de reflecţii adânci. „Ce splendid, ce
sublim e să fii nebun!”, spune autorul, adăugând apoi „Cred că cine n-a avut
acest sentiment este condamnat să nu simtă niciodată veritabila amploare a
lumii!”
Inimi cicatrizate este povestea celor 10 ani de încarcerare în ghips a lui
Blecher, cu întreaga suită de obsesii şi suferinţe redate în prima parte a acestui
articol. În această autobiografie, care are mai mult caracterul unei dureroase
confesiuni, găsim o patetică analiză a vieţii din sanatoriile de tuberculoză pe
care autorul le-a cunoscut îndeaproape, ca şi tragica evoluţie a bolii coloanei
sale vertebrale, până la totala ei măcinare.
Prietenii săi ne arată că Blecher nu s-a mulţumit cu educaţia evreiască
din casa părintească, ci a aprofundat, în scurta lui existenţă pământească,
frumuseţile gândirii iudaice. Găsim şi în acest roman semne ale acestei
pregătiri. Nu o dată Blecher îşi aminteşte de străvechea filosofie asupra vieţii a
neamului său, rezumată în cuvintele: „Din pământ ai venit şi în pământ te vei
întoarce!”
Călinescu a apropiat acest roman, ca putere de descripţie, cu Muntele
vrăjit al lui Thomas Mann, iar Dinu Pillat de un roman al Hortensiei Papadat-
Bengescu care tratează despre suferinţele provocate de tuberculoza osoasă.
Marea virtute pe care Blecher a realizat-o prin acest roman constă în
faptul de a fi ştiut să convertească durerea şi amărăciunea în reflecţie şi
cunoaştere.
În ultimele zile ale existenţei sale, Blecher a chemat – precum ne
relatează Saşa Pană, în articolul publicat în revista „Adam” la împlinirea unui
an de la dispariţia fizică a prietenului său – la patul său de suferinţă pe mama
sa şi i-a încredinţat aceste gânduri: „Am trăit în 29 de ani mai mult decât alţii
în o sută. Am călătorit, am văzut, am scris. Spune surorilor mele să-şi trăiască
viaţa. Să umble pe propriile picioare. Să se plimbe unde sunt flori, să culeagă
flori. De mine să uitaţi. Şi veţi uita. E mai bine de plâns lângă un mormânt
decât de compătimit un suferind”.
Cu drept cuvânt, întreaga critică consideră reeditarea romanelor lui
Blecher ca un act de cultură, ca un eveniment de restituire literară.
„Revista cultul mozaic”, An XV, n. 242 din 1 decembrie 1970, p.2.
M. Blecher – între biografie şi creaţie
A. B.
Joi 18 martie 1985 a putut fi urmărită, în sala din Popa Soare, foarte
interesanta conferinţă a scriitorului Norman Manea despre M. Blecher – între
biografie şi creaţie.
Situându-şi începutul expunerii în anul 1936 când „barbaria avansa prin
cinice apeluri rasiste şi revanşarde sau prin mai abile operaţii de falsificare,
manipulând demagogic idealurile dintotdeauna ale omului de bună credinţă”,
conferenţiarul a subliniat, în acest context, apariţia în literatura română a
acelei cărţi „subţiri şi stranii”, intitulată întâmplări în irealitatea imediată,
aţintită doar spre omenescul din om, „nu supraom, nici omul ostaş sau furnică,
omul care este doar atât şi cât de mult, totuşi: om”.
Urmărind aventura acestei cărţi „discrete şi impunătoare”, Norman
Manea a evidenţiat traseul dificil al receptării celui ce avea să fie numit „un
Kafka român” şi a volumului care, abia în anii noştri, şi-a aflat deplina
recunoaştere, drept „una dintre capodoperele romanului românesc”, cum este
caracterizat în lucrarea criticului N. Manolescu despre evoluţia romanului
românesc de la începuturi până în prezent.
Incitantă a fost propunerea de lectură pe care a avansat-o conferenţiarul,
care a descoperit într-o lucrare de filosofie a elevului Blecher L. Max, din clasa
a Vil-a a liceului real din Roman, premisele viziunii lui Blecher asupra
existenţei şi laitmotivele viitoarei sale realizări artistice, „tema” romancierului
de mai târziu. Referindu-se apoi la legătura spirituală dintre Blecher şi Geo
Bogza, la obsesia limitării care sigilează paginile cele mai răscolitoare ale cărţii
lui Blecher, ca şi revolta din grandiosul poem Cântec de revoltă, de dragoste şi
moarte al lui Geo Bogza, conferenţiarul a spus: „Pagina de licean, din teza de
filosofie a elevului Blecher, anunţă şi rezumă solemna proclamaţie cosmică a
lui Geo Bogza, din epoca anilor 1930, iar aceasta constituie, la rândul ei,
comentariul premonitoriu, probabil cel mai exact, pentru întâmplări în
irealitatea imediată, din 1936, consfinţind înfrăţirea spirituală a doi veşnic
tineri clasici ai literaturii române moderne”.
Viaţa lui Blecher, tragică şi scurtă, a fost văzută de conferenţiar ca
expresia unui spirit eroic, care îşi confirmă curajul şi tăria zi de zi şi clipă de
clipă, înfruntând absurdul suferinţei fizice, un eroism care apare drept
„consecinţa condiţiei intelectuale superioare” a celui care, în pofida chinurilor
umilitoare, n-a încetat să corespondeze cu prieteni şi cu mari spirite ale vremii,
să fie la curent cu cele mai recente evenimente literare din Franţa şi Anglia şi,
mai ales, să nu renunţe a-şi realiza opera. Subliniind apropierile şi deosebirile
care leagă şi separă capodopera lui Blecher de tendinţele înnoitoare ale prozei
româneşti din perioada anilor '30, conferenţiarul a citat, drept revelatoare,
opinia exprimată încă la apariţia cărţii lui Blecher, de Eugen Ionescu:
„Luciditatea dlui Blecher nu se opreşte niciodată la psihologie, la efecte, la
periferia sufletului”. Respingând părerea celor care văd în întâmplări. Doar un
jurnal, Norman Manea a făcut interesante consideraţii asupra universalităţii
temelor, în cartea lui Blecher şi în Amintiri din copilărie de Creangă şi a
evidenţiat diferenţele de soluţie estetică dintre capodopera lui Blecher şi cea a
lui Mateiu I. Caragiale (Craii de Curtea veche), considerate multă vreme,
ambele, ca opere extravagante şi de circulaţie restrânsă. S-a remarcat, de
asemenea, rigoarea spiritului critic la Blecher, care nu se limitează să pună la
îndoială doar realitatea exterioară, ca în literatura psihologică, ci extinde
interogaţia şi asupra eului. „Cel ce afirmă că „răul sunt ceilalţi„ are obligaţia
elementară de a se cerceta, în prealabil, pe sine. Înainte de a vorbi despre
durere, ostilitate, zbucium şi revoltă, trebuie să-ţi cucereşti prin propriile acte
acreditarea, îndreptăţirea de a te adresa, cu atâta gravitate, celorlalţi. Pentru a
iubi aproapele ca pe tine însuţi – nu mai mult, căci ar fi o dubioasă falsificare –
eşti dator să-ţi cunoşti şi să-ţi recunoşti, mai întâi, ţie însuţi imperfecţiunea
care te înrudeşte cu semenii”, a spus vorbitorulNorman Manea a menţionat
înrudirea dintre literatura lui Blecher şi cea a lui Kafka şi a lui Bruno Schultz,
subliniind locul inconfundabil pe care îl ocupă scriitorul român.
Trecând în revistă, în încheiere, romanul Inimi cicatrizate şi volumul
Vizuina luminată, apărut postum, Norman Manea a subliniat vibraţia
pascaliană a operei lui Blecher, cu referire la celebrele cuvinte ale lui Pascal
despre om: „nu e nevoie ca întreg universul să se împotrivească pentru a-1
strivi – o boare, o picătură de apă sunt în stare să-1 ucidă. Dar chiar dacă
universul îl striveşte, omul e mai măreţ decât ceea ce îl ucide, pentru că el ştie”.
Evidenţiind rădăcinile spirituale ale operei lui Blecher şi calitatea înaltă a
demersului său creator, vorbitorul a continuat astfel: „Universul nu i-a stat
împotrivă lui Blecher doar printr-o boare sau printr-o lacrimă de rouă. Dintr-un
ocean de suferinţă, ca un superb şi iluminat scafandru al durerii, artistul a
recuperat un apel unic şi o măreaţă lecţie de frumuseţe umană”.
Documentată şi originală, cu numeroase contribuţii inedite la înţelegerea
operei lui Blecher şi cu accente subtile şi pătrunzătoare asupra locului său în
literatura contemporană, conferinţa lui Norman Manea a fost urmărită cu
emoţie şi reală participare.
„Revista cultului mozaic”, An XXIX, n. 576 din 15 mai 1985, p. 5.
M. Blecher 50 de ani de la moarte
E. Suhor
Suferinţa adolescentului pe care viaţa îl sileşte să ardă etapele lente
numite (în limbajul obişnuitelor cicluri biologice) tinereţe, maturitate,
senectute, să treacă prin zguduitoare avataruri ale sufletului, fiindcă realitatea
şi-a ieşit din matcă, „s-a dat îndărăt cu câţiva centimetri”, cum scria undeva
Max Blecher, nestăvilita sete de a înmulţi timpul prin trăire calitativă, adică
având intensitatea necesară cuiva pentru parcurgerea unui număr cu muk ma;
mare de ani (uritate relativă de măsurat viaţa), disperarea de a şti pierdute
pentru totdeauna iluziile şi speranţele celor care pot gândi în perspectivă,
imensa dorinţă de participare la forfota generală, de neatins pentru el – iată
numai câteva posibile puncte de reper spre a înţelege mobilurile existenţei în şi
prin literatură ale lui Max Blecher.
Dar, mai adânci decât datele biografice, rădăcinile „modernităţii”
scriitorului, care l-au făcut rapid selectat în viaţa intelectuală a vremii
(suprarealism, existenţialism, bergso-nism etc), se află în structura sa iudaică
subconştientă (cum i-ar fi plăcut lui însuşi s-o definească, dacă ar fi avut
răgazul dedublării critice): nevoia înţelegerii resorturilor ultime ale vieţii
(năzuinţa abrahamitică de descoperire a „cauzei cauzelor”), scrisul – sinonim al
trăirii (deziderat fundamental al scriitorilor evrei dintotdeauna, de la un
Irmiahu – ale cărui „plângeri” n-au fost imaginare – până la un Wiesel), cultul
vieţii („vizuina luminată” care adăposteşte făptura ce s-a scrutat pe sine şi
lumea de imagini şi fiinţe din jur, sintetizatoare a tuturor observaţiilor,
întâmplărilor generând comentariul, adică literatura), punerea în practică a
vechiului dicton ebraic „nu prin forţa armelor, ci prin cea a spiritului”, în
sensul în care îl metaforizează şi Blecher, ca un potenţial moto al întregii sale
opere, în poemul Calul: „Se înalţă din ţărână dezlipindu-se din ţărână”. Fiindcă
scrisul este pentru Blecher riposta „trestiei gânditoare” a demnităţii omeneşti
aruncată stupidităţii hazardului, aşa cum încearcă s-o formuleze şi printr-un
aforism propriu: „orgoliu, mai uman decât viaţa”.
O istorie atât de zbuciumată cum e cea a poporului evreu a făcut din
receptivitatea la suferinţa altcuiva (la nivel colectiv şi individual, deopotrivă)
una dintre virtuţile sale fundamentale. Blecher nu face nici el excepţie de la
regulă. Există în tot comportamentul lui, în micile-mari fapte de viaţă narate, o
excepţională forţă de dăruire (dorinţa de a prelua el durerea fizică a prietenilor,
exprimată într-o scrisoare către Miron Grindea sau cuvântul de recomandare
către medicul sanatoriului din Bisericani – prin intermediul lui Saşa Pană –
pentru birjarul Avram Waldmann, tată a patru copii, bolnav de tuberculoză
pulmonară).
În plină perioadă de ascensiune fascistă (1934-1936), care se suprapune
atât de puţinilor ani fecunzi ai lui Blecher, el îşi afirmă aderenţa la un nou
umanism, „care să-şi justifice existenţa printr-o organizare mai dreaptă şi mai
cinstită a societăţii umane” (v. eseul Pentru şi contra umanismului). Stră-
strănepotul celor care, la poalele muntelui Sinai, au primit Decalogul nu poate
să nu-şi dovedească sensibilitatea la etos, la social (semnificativă apare în acest
sens drama bolnavei din Berck, „oraşul damnaţilor”, care trebuie să părăsească
sanatoriul din motive pecuniare şi, sub raport filosofic, critica adusă
existenţialismului în privinţa eficacităţii; mai precis, Blecher consideră că
existenţialismul duce la „o exagerare inutilă a conceptului individualităţii”, că
„nu există o soluţie a problemelor individualităţii decât în cadrul colectivităţii”).
Acest realism filosofic, analiză din unghi pragmatic, în sensul bun al
cuvântului, a unui curent de gândire asumat, conduce nu doar la ideea
libertăţii intelectuale, a dezmărginirii forţei sale de judecată, ci şi la conjugarea
(ce s-a făcut întotdeauna în iudaism, de la Hilel la
Baal Şem Tov şi – mai aproape – la Martin Buber) între abstract şi
concret, între concept şi comportare faţă de semeni. Modalităţile stilistice ale lui
Blecher – aparent, de ultimă oră, în esenţă, vechi de când se poate vorbi de
literatură iudaică – descind din categoriile estetice defrişate la jrice analiză
atentă a unui text biblic: metaliteratura (în sensul antiliteraturizării, al scrierii
din nevoia de comunicare a unor adevăruri de care autorul e profund convins,
de care trebuie să se elibereze şi nu al unor exerciţii de meşteşug, de compoziţie
frumoasă, concepţie pe care o şi teoretizează în eseul Care este esenţa poeziei;
convergenţa cu supra-realismul vine la Blecher dinlăuntrul experienţelor sale
personale, nu din închinarea snoabă, mondenă în faţa vreunei mode), sesizarea
amestecului de solemn şi grotesc în toate momentele vieţii (consolarea familiei
unui decedat la sanatoriu cu „o porţie bună de sparanghel gros” şi – de aici –
depăşirea suferinţei prin puterea ironiei), ridicarea tragicomicului (rezistenţa la
durerea fizică prin forţa de observaţie a dezechilibrului de forţe generator de
situaţii ilariante) la rangul de Weltanschauung, în poemul Amor falenă („Amor
reţea a lumii în care prinşii oameni/Dansează ca paiaţe serioase şi nebune”),
nunta sublimului cu escatologicul (v. stihia dezlănţuită a mării văzută din
perspectiva claustrării într-o încăpere cu şobolani la sanatoriul din Agigea),
excepţionala calitate analitică, de filieră talmudică, a tăierii firului de păr în 16
(v. tema cu variaţi uni în jurul dintelui de aur al unui vânzător de îngheţată din
vis sau din Romanul natal), reluarea la parametri moderni a revelaţiei
resorturilor ascunse ale lumii prin intermediu] visului (lacob şi Iosif nu
cunoşteau statutul estetic al suprarealismului, probabil că nici Blecher nu s-a
gândit că transcrierea şi interpretarea visurilor şi, în genere, importanţa
acordată lor vine în confluenţă cu ceea ce se întâmplase mai demult cu eroii
biblici), patetismul – litanie, acel lirism necontrafăcut, despletit în vaiete
prelungi, înscris în ţesătura oricărui artist evreu, urcând din străfunduri
însângerate de timp, pe care orice ureche atentă, dinăuntru sau dinafară, îl
receptează.
În contemporaneitate, unii critici au avut reticenţe în a aplica prozelor lui
Blecher denumirea de romane. Ele sunt poeme în proză, dar şi oaze de
naraţiune compactă, eseu filosofic, transcriere excepţională a senzaţiilor
(univers pe care Călinescu îl găsea remarcabil), „reportaj superior” (din familia
lui Brunea-Fox şi Bogza), parabole cu trimiteri kafkiene (cum sunt înclinaţi să-
1 redescopere unii exegeţi ai zilelor noastre). Putem, de asemenea, intercepta
aluviuni venite pe filieră proustiană; sensibilitatea la peisajul dezolant şi ironia
macabră, tandreţea şi sarcasmul îl înrudesc cu simboliştii francezi şi, la noi, cu
un Bacovia şi un Fundoianu. Acelaşi Călinescu face foarte uşor apropierea între
Inimi cicatrizate de Blecher şi Der Zauberberg de Thomas Mann. Foarte uşor –
spuneam – fiindcă numai schelăria epică e asemănătoare. Desigur, o
comparaţie între o operă capitală şi una de început a unui scriitor nu stă în
picioare. Dar ceea ce conferă originalitate prozei lui Blecher (indiferent de titlu,
scrierile lui Blecher răspund aceleiaşi teme – nevoia de ripostă în faţa
absurdului a unei hiperlucidităţi ultragiate) este autenticitatea. Hans Castorp
contemplă boala, suferinţa, moartea dintr-o poziţie comodă; el este musafirul la
sanatoriu care pretextează boala pentru a-şi desăvârşi vocaţia filosofică amuţită
„la şes” şi redescoperită „sus”. Eroul lui Blecher, care nici măcar nu se
ipostaziază într-un alter ego, trăieşte aievea şi se împotriveşte, se apără („până
la ultimele jetoane”, cum avea să se confeseze scriitorul într-o scrisoare către
Saşa Pană) de tortură, de mizerie biologică, de moarte. Agitaţia lui interioară
este prea profundă pentru a o putea reduce la o simplă viziune obiectivă a
problemelor ce-1 chinuiesc.
Raporturile sale cu viaţa adevărată ar putea fi condensate în imaginea
laitmotivica a oamenilor văzuţi de departe, de pe fereastra unui hotel din Paris,
mânuind tablouri şi vorbind. Cine sunt oamenii aceia, ce conţin tablourile şi ce
explicaţii îşi dau când îşi vorbesc – Blecher n-avea s-o afle niciodată. Redus la
coşmar şi atras de forţa închipuirii, încercând să înţeleagă infernul în care a
fost azvârlit, Blecher – personaj şi făptură din sânge şi aripi – a scris pentru
bucuria de a munci, de a comunica în timp şi peste timp cu oamenii. El a vrut
să transpună în scris înalta tensiune la care trăia, să atingă „marginea liberă şi
flotantă” a libertăţii de a exista, totuşi, în ciuda limitelor materiei, realizând din
lacrimi neplânse o biruinţă umană şi artistică incontestabilă.
„Revista cultului mozaic”, An XXXIII, n. 648 din 15 iunie 1988, p. 5.

SFÂRŞIT