INSTANȚELE TEXTULUI LIRIC- EUL LIRIC

În școală este vehiculată foarte des definirea genului liric c o comunicare directă,
nemediată între autor și cititor. De fapt, ca și în cazul epicului, genul liric propune o
comunicare mediată de voci distincte de cea a autorului.
Eul liric este o instanță a comunicării specifică a genului liric, asemănătoare cu
naratorul care povesteste în textul epic. Persoana I dintr-un text poetic nu desemnează pe
autorul textului, ci este o convenție textuală, un construct ficțional, o ființă de hârtie.
Confuzia dintre eul gramatical al enunțării și eul enunțului a întreținut multă vreme
prejudecata că în lirică poetul își exprimă direct, nemediat sentimentele. Enunțătorul
presupus al unui text literar nu este niciodată o persoană reală, ci (fie în ficțiunea narativa)
un personaj fictiv, fie ( în poezia lirică) un eu nedeterminat.
Ipostazele ficționale ale persoanei I sunt numeroase nu doar în textul narativ, ci și în
cel poetic: îndrăgostitul, poetul ( în calitate de construct ficțional de personaj simbolic,
disociat de Autor care este o instanță extratextuală) , copilul, biciclistul, ș.a.m.d.
Eul liric nu este, în ciuda denumirii, reductibil la persoana I singular ( e vorba nu de
eu ca pronume gramatical, ci de eu ca alter-ego, mască a autorului, sau pur și simplu ca
autoritate autonomă. El poate fi desemnat și prin persoana a II-a,

„La patruzeci de ani- în așteptare

Vei umbla ca și-acum printre stele triste și ierburi...”
(L. Blaga, Cetire în palmă)

Eul liricpoate fi desemnat alternativprin persoana a I-a și a II-a.

„Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,

Iar vântul suflă-n geamuri grele picuri,
Și tu citești scrisori din roase plicuri...

Și astfel mă uit di jeț pe scânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii...”
(M. Eminescu, Afară-i toamnă)
Deasemenea, eul liric poate fi desemnat și prin persoana a III-a

„Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În paria sa zăpada șine loc de cuvânt...”
(L. Blaga, Autoportret)

În discutarea textului la clasa trebuie evitată folosirea conceptelor abstarcte în

contexte improprii: „Eul liric se întâlnește cu iubita sa pe deal” e un enunț care amalgamează
planurile concret și abstract, la fel cum, în loc de a spune „Copilul mînâncă un măr” am
spune „Subiectul mănâncă un măr” sau „Copilul mănâncă un complement direct”. La fel de

1
inadecvat e și enunțul de tipul „Eminescu se întâlnește cu iubita sara pe deal), unde nu se
face distincția între planul real (extratextual în care se află autorul) și cel ficțional (imaginarul
poetic). Atunci când vorbim sau scriem despre un text liric e mai adecvat să numim chiar
„personajele” lirice aduse în fața noastră de text: îndrăgostitul, poetul (în calitate de
construct ficțional, neidentificabil cu autorul), adolescentul, etc. Putem spune, deci:
„Îndrăgostitul se întâlnește cu iubita seara pe deal” sau „Textul ne oferă o perspectivă
obiectivă asupra eului liric/ o perspectivă dinăuntru a eului lirc), etc.
Cel mai la îndemână este să le propui elevilor texte ale aceluiași autor, în care elevii
să poată identifica voci diferite (la Eminescu, de pildă, îndrăgostitul, omul de geniu,
misoginul1, iubitorul de natură, poetul, etc) tocmai pentru a înțelege că vocea care spune
„eu” aparține de fiecare dată altui „personaj” liric.

LIRISM OBIECTIV ȘI LIRISM SUBIECTIV

Lirismul obiectiv este discursul liric prin care autorul comunică cu cititorul prin
intermediul unor măști și a unor personaje lirice. Rezultatul este suspendarea, într-o
anumită măsură, a subiectivității lirice și propulsarea în prim plan a subiectivității i
personajului/ personajelor lirice aduse pe scenă. Cele două forme de manifestare a lirismului
obiectiv sunt „lirica măștilor” și „liricarolurilor”, care reflectă grade diferite de disimulare a
subiectivității sau de autonomie a „personajelor” lirice, în raport cu eul poetic.
În lirica măștilor, poetul exprimă sentimentele sale de sub o mască străină. În
Rugăciunea unui dac, de pildă, poetul își ascunde „vocea” lirică sub masca unui personaj
oarecare pentru a-și comunica ideile despre existență. Interesantă este și masca sub care se
ascunde eul liric în Glosa eminesciană. Aici nu mai putem identifica „masca” sau personajul
liric imaginat, pentru că avem de-a face cu o indeterminare și obiectivare a eului liric: vocea
care comunică este impersonală și, ca atare, obiectivată: (Nu spera când vezi mișeii/ La
izbândă făcând punte/ te-or întrece nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte...).
Cel mai tipic exemplu de lirică a rolurior în poezia noastră este oferit de versurile lui
G. Coșbuc. Acesta preferă un lirism representabil, o poezie teatrală (observă G. Călinescu în
Isoria literaturii române de la origini până în prezent), în care personajele lirice întruchipează
tineri și tinere de la sat. Toate aceste „personaje” lirice, care par a vorbi în nume propriu,
sunt reflexe ale concepției lui Coșbuc despre iubirea naivă, rurală.
Diferența între „măști” și „roluri nu e întotdeauna ușor de făcut, pentru că depinde
de gradul în care eul poetului se suprapune peste „măștile” sau „rolurile” pe care le joacă.
Mircea Scarlat2 susține că „Eroii sunt, așadar, voci ale poetului. Toate îi aparțin, nici una nu îl
implică afectiv”.
Lirismul subiectiv sau lirica eului este tipul de discurs liric în care primim oarecum
mărturisirea directă a poetului, rostită cel mai adesea la persoana I (cum se întâmplă, de
exemplu, îm Mai am un singur dor). Este discursul de tip confesiv, specific poeziei

1
misogin- 1.S,m., adj. Bărbat care urăște femeile
2
Mircea Scarlat- Istoria poeziei românești,vol. II, Ed. Minerva, 1984, p.113

2
începuturilor și poeziei romantice. O nuanță merită adusă în discuție. Discursurile lirice în
care eul liric este ascuns, impersonal, marcate gramatical de persoana a III-a, sunt și ele
lirică subiectivă, pentru că transmit, chiar dacă indirect, o percepție subiectivă asupra
„realității”, o autoreflectare a eului (în pastelurile lui Alecsandri sau poeziile bacoviene ce
descriu un tablou din naturaă), în care peisajul devine reflexul unei stări sufletești Îm poezia
modernă, chiar atunci când vocea lirică este marcată gramatical de persoana I (ca în psalmii
arghezieni), aceasta nu trebuie confundată cu un eu individual empiric, ci cu un eu tipic,
capabil de a mărturisi situații tipice, comune ale experienței umane.
Sintetizând, putem spune că, în poezie, comunicarea poate fi realizată prin trei
modalități: o lirică a eului, o lirică a măștilor și o lirică a rolurilor, în care gradul de
obiectivitate a lirismului crește de la prima către ultima, dar care exprimă, toate, în mod
esențial, un lirism de substanță, care aparține literaturii în genere, pentru că dezvăluie un eu
creator, dincolo de universul de cuvinte pe care-l alcătuiește.

Activitățile care pot fi construite la clasă nu trebuie realizate, firește, cu metalimbajul

folosit aici. Nu este atât de important ca elevii să diferențieze între tipurile de lirism, cât să
ajungă la semnificațiile textelor studiate, iar instanțele comunicării oferă, fără îndoială, chei
de lectură esențiale pentru înțelegerea textelor narative sau lirice. Realizarea unor sarcini
precum identificarea vocii/ vocilor lirice dintr-un text și a modalităților prin care ele sunt
exprimate în text, corelarea acestora cu anumite „personaje” lirice pot conduce la o mai
bună înțelegere a textului. De asemenea, activități care să propună formularea concepției/
viziunii despre lume exprimate de vocile lirice prezente în text sunt menite să conducă elevii
spre sensurile poeziilor studiate.