Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Tudor Vianu, Opere, vol. IV, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 268-280.
reprezentabil, o poezie teatrală” (G. Călinescu). Este prezent în idilele lui Coșbuc, în
poeme barbiene precum Domnișoara Hus ori în cele soresciene din vol. La lilieci etc.
Lirismul impersonal reprezintă o altă formă de obiectivare a stării lirice, în care
discursul este formulat la persoana a III-a, fără a desemna o prezență intermediară,
un „personaj”, ca în lirica măștilor ori a rolurilor. Cultivat mai ales de poeții
parnasieni, acest tip de lirism pare a ignora prezența umană şi trăirile afective,
optând pentru un descriptivism pur sau pentru discursul gnomic, specific meditaţiilor
filozofice. În primul caz, perspectiva descriptivă a poetului este disimulată sub
aparenţa unei viziuni nonfocalizate, chiar dacă, prin epitete calificative, prin topică
afectivă, se întrezărește percepţia subiectivă „primară”. În al doilea caz, ideaţia
filozofică este, de fapt, a poetului, dar locutorul liric, instanța reflexivă nu se trădează
în text, discursul gnomic având astfel o maximă deschidere spre generalitate.
Sensibilitatea modernă a poeților din secolul al XX-lea, fascinată de exercițiul
depersonalizării, reactualizează lirismul obiectiv al parnasienilor, în poezia
avangardistă sau în cea modernist-ermetică (Ion Vinea și Ion Barbu, de exemplu), în
creații neomoderniste ori postmoderniste, de la generația șaizecistă, la „douămiismul
poetic românesc” (Ștefania Mincu).
L i r i s m u l n a r a t i v este asociat poeziei contemporane şi are ca premisă ipostaze ale
omului modern, care nu mai este contemplativul romantic, izolat orgolios în himerica
sferă a visului, ci o prezenţă esenţial activă, dinamică, traversând experienţe
existenţiale, aventuri în orizonturile cunoaşterii sau banale evenimente cotidiene,
confruntându-se cu sine sau cu ceilalţi, cu timpul, cu iubirea, cu moartea. Acest tip de
lirism este definit de Henryk Markiewicz ca „realitate dinamică, prezentată într-o formă
subiectivă sau simbolică” (Conceptele ştiinţei literaturii). Prin „resurecția baladei” de
către poeții Cercului literar de la Sibiu se suprimă frontiera între genuri, determinând
„liricizarea speciei”. Astfel, pentru Ştefan Augustin Doinaş termenul baladesc
semnifică „o situaţie poetică […] o zonă imaginativă, unde epicul şi dramaticul se
scaldă în lirism”. Poeții neomoderniști și postmoderniști (Marin Sorescu, Mircea
Ivănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Mircea Cărtărescu etc.) exploateză maximal
resursele lirismului narativ, fiindcă „narativul poate configura o experienţă subiectivă
(lirică), construieşte lumi imaginare dependente de temporalitate, oferă posibilităţi
specifice de ambiguizare şi simbolizare” (Rodica Zafiu, Naraţiune şi poezie). Indici
textuali ai acestui tip de lirism sunt: prezenţa unui „nucleu” narativ, a unui „scenariu”
mitic, iniţiatic sau ludic, parodic frecvenţa verbelor, a indicilor temporalităţii (adverbe
de timp sugerând o succesiune de stări, de situaţii sau evenimente; timpuri verbale
etc.), ai procesualităţii, ai schimbării etc.