Comunism în paradis

Radu Pavel Gheo

„...poliția secretă transformată în Mafie, jefuirea proprietății de stat,
naționalismul, xenofobia, fascismul, capitalismul sălbatic, kitschul mediatic,
prostituția și parlamentarismul tragicomic“. Iată o caracterizare succintă a
societăților postcomuniste, care se potrivește ca o mănușă României din ultimii
douăzeci de ani. Ea îi aparține scriitorului americano-român Andrei Codrescu și
constituie, dincolo de adevărul esențializat implicit, o motivație a călătoriei pe care
scriitorul a făcut-o în Cuba la sfîrșitul anului 1998: „Voiam să merg în Cuba ca să
văd cu ochii mei o ideologie în descompunere înainte ca toate elementele sale să se
transmute în efluviile toxice care sufocă azi Europa de Est“ (pp. 15-16), adică
exact cele enumerate mai sus.
Rezultatul acestei călătorii de doar douăsprezece zile este Ay, Cuba! O
călătorie socio-erotică, un volum apărut în Statele Unite în 1999 și tradus la noi în
2012, la Editura Curtea Veche. Codrescu, care a plecat în această călătorie
împreună cu producătorul Art Silverman de la National Public Radio și cu
fotograful David Graham, este singurul care cunoaște pe propria-i piele, din
interior, ce înseamnă un regim de tip comunist și singurul care îi poate descifra
codurile și ritualurile, căci, spune el, „cred cu strășnicie că toate țările unde a
«înflorit» cultura socialismului de tip sovietic sînt una și aceeași“ (p. 36).
Contracarînd drama prin umor, Codrescu îi descrie la un moment dat lui
Graham o țară comunistă tipică: „Nu au mall-uri! Nu au reclame! Bărbații au
ciocane și conduc tractoare! Femeile au seceri și conduc combine! Noaptea, cînd se
întîlnesc, pun secerile și ciocanele unele peste altele și cîntă cîntece comuniste!“
(p. 43) Umorul – armă și unealtă de defulare a cetățeanului în regimurile totalitare.
Mai tîrziu, pe avionul care îi duce în Cuba, un avion rusesc pentru mărfuri, fără
hublouri, citește oficiosul Partidului Comunist Cubanez, Granma, și îi
interpretează mesajele: cînd un articol vorbește despre „un grad mai înalt de
egalitate“ al femeilor cu bărbații, Codrescu știe că „femeile din Cuba mai aveau
mult de așteptat“, iar cînd un alt articol vorbește despre prioritățile recoltei de
trestie de zahăr, „eficiență și costuri mai mici“, cititorul antrenat în anii
stalinismului românesc pricepe că “nici zahărul nu o ducea prea bine“ (p. 54).
Combinînd stilul jurnalistic, talentul narativ și ironia simpatetică, autorul
dezvăluie o realitate mai dură și mai tristă decît s-ar aștepta un cititor nefamiliarizat
cu „binefacerile“ comunismului. Dintre toate locurile din lume, Cuba pare să fi
meritat cel mai puțin un asemenea regim (de parcă l-ar fi meritat cineva vreodată!).
Clișeele asociate cu această insulă din zona Caraibelor se dovedesc în mare parte
adevărate: cubanezii sînt oameni plini de poftă de viață, puternic erotizați, cărora le
place să danseze, să iubească. Insula, considerată de toți cei care au văzut-o,
începînd cu Cristofor Columb, un paradis terestru, a devenit un tărîm al mizeriei și
degradării. Cele aproape patru decenii de comunism – combinate, ce-i drept, cu
embargoul impus asupra insulei de Statele Unite – au adus populația la același grad
de disperare cunoscut românilor din anii comunismului autohton: cubanezii mor de
foame la propriu, se vînd pentru cîțiva dolari și încearcă să fugă din țară pe mare,
cu bărci sau plute improvizate, iar mii de fugari plătesc cu viața tentativa de
evadare.
Ceea ce reușește Codrescu, evitînd tendenționismul și tezismul, este să
dezvăluie treptat această realitate, relatîndu-și călătoria într-un stil pur jurnalistic,
dar îmbogățit cu observațiile percutante ale românului cunoscător al
tootalitarismului și cu imaginile de impact și efectele bine dozate, tehnici specifice
prozatorului profesionist.
Jurnaliștilor americani li se alătură o traducătoare, Ariel Pena, salvadoriană
stabilită în Cuba și fostă luptătoare în Frontul de Eliberare Farabundo Marti, în
prezent dezamăgită și revoltată de lumea la a cărei apariție contribuise. Cei patru se
întîlnesc cu diverse personalități și personaje, de la un popular actor american, Al
Lewis, ce îi învinovățește tocmai pe americani pentru dezastrul din Cuba, pînă la
arhitecți ai regimului, profesori universitari și o (fostă) directoare de cimitir. Printre
aceste întîlniri și interviuri oficiale se insinuează însă viața cotidiană din Cuba,
viața autentică, pe care Codrescu o urmărește cu îndîrjire.
Ceea ce vede el este carcasa ruginită a comunismului, hoitul în putrefacție al
ideologiei, care îi ține în continuare prizonieri pe oamenii vii, dornici să trăiască, să
se bucure și... să mănînce. Nimeni nu mai crede în ideologia comunistă și nici
măcar nu mai e obligat să-și declame credința, ci doar să tacă și să se descurce.
Singura monedă care contează e dolarul. De cum ajung în Havana, turiștii străini
sînt asaltați de roiuri de jineteros și jineteras. Jineteros sînt tinerii descurcăreți care
se oferă să le facă rost de orice își doresc (heroină, trabucuri cubaneze, femei,
alcool), ba chiar să se și culce cu ei dacă își doresc un trup de adolescent. Jineteras,
minore de paisprezece-șaisprezece ani, se oferă fără nici o reținere, direct, oricărui
străin, în schimbul cîtorva dolari. Mai mult, familiile lor le încurajează s-o facă,
căci banii i-ar ajuta pe toți să își cumpere de mîncare, iar posibilitatea căsătoriei cu
un american, de obicei de vîrsta a treia, e visul oricărei jinetera – și al familiei ei.
Sexualitatea exacerbată, alcoolul și dansul dezlănțuit, forme de evadare din
realitatea sumbră, se combină cu religia. Dar și aici, ca și în cazul comunismului
cubanez, lucrurile sînt destul de confuze. Codrescu vine în Cuba cu o lună înainte
de vizita papei Ioan Paul al II-lea, moment în care Castro le permite cubanezilor să
sărbătorească pentru prima dată Nașterea Domnului și să facă pom de Crăciun.
Concomitent, foarte mulți cubanezi perpetuează ritualul păgîn santería, pe care îl
combină cu creștinismul într-un soi de sincretism popular. Dornic să vadă o
ceremonie santería (numită în alte părți voodoo), Codrescu va deveni subiectul ei
și, într-o scenă pe jumătate comică, pe jumătate grotescă, va fi flagelat cu trupul
viu al unui cocoș negru.
Unul din punctele culminante ale cărții e atins însă atunci cînd, la apogeul
tensiunii erotice acumulate capitol după capitol, autorul ajunge în brațele unei
doctorițe pe nume Sylvia, pe care o întreabă de ce sînt cubanezele atît de frumoase.
Femeia îi răspunde: „Mîncăm foarte prost. Fără vitamine. Sîntem frumoase pentru
că sîntem pe moarte“ (p. 204).
Acesta pare a fi și secretul Cubei, dezvăluit cu atîta delicatețe de Codrescu: e
frumoasă pentru că e pe moarte. Trăiește la intensitate maximă, fără speranța
salvării.
În 2012, la treisprezece ani după apariția cărții lui Codrescu, Cuba își așteaptă
în continuare salvarea. Sau moartea.