1

CUVÂNT ÎNAINTE

Invitaţia de a ţine un set de prelegeri introductive în psihanaliză pentru studenţii de la

psihologie-pedagogie ai Universităţii Spiru Haret mi s-a părut a fi o foarte interesantă
provocare. În primul rând deoarece cunoaşterea aprofundată a psihanalizei corespunde unei
reale necesităţi pentru studenţii de la psihologie, dar şi pentru studenţii medicinişti din anii
terminali care optează pentru a se specializa în psihiatrie. Şi unii şi alţii au probabil în vedere
formarea în domeniul psihoterapiei, pentru majoritatea psihoterapiilor psihanaliza
semnificând o permanetă reîntoarcere spre începuturi.
În al doilea rând provocarea mă implica personal, ea constituind ocazia de a
sistematiza şi de a ordona o cunoaştere mai puţin structurată a vastului domeniu al
psihanalizei, pentru care 1989 a însemnat de asemenea – în spaţiul cvulturii naţionale - o
eliberare, deoarece o multitudine de opere din creaţia lui Freud, sau legate în vreun fel de
psihanaliză, şi-au făcut loc pe rafturile librăriilor, într-o progresie ameţitoare şi oarecum
haotică. Aceasta deoarece traducerile nu ar fi putut veni în ordinea în care gândirea freudiană
le-a zămislit şi cu atât mai puţin ele nu ar fi putut păstra ritmul temporal în care psihanaliza s-
a dezvoltat ca şi concepţie unitară despre om, cultură sau societate.
Revărsarea „cornului abundenţei” psihanalitice avea să mă aducă în situaţia de a
recunoaşte, pe de o parte, că difuziunea ei culturală este enormă, ea fecundând în modul cel
mai profund cultura timpului nostru, pentru a deveni un bun al întregii umanităţi. Pe de altă
parte am redescoperit că expozeul freudian este de o nemaiîntâlnită bogăţie, iar întoarcerea la
“adevăratul Freud” (cum se exprimă unul dintre comentatorii săi de astăzi, Fernandez-Zoila)
este un lucru extrem de dificil. De-a lungul evoluţiei sale gândirea psihanalitică s-a aşezat
multistratificat, cu o fecunditate care trebuie să-l fi luat prin surprindere chiar şi pe creatorul
său. Pentru a avnsa în cercetările sale spre abisurile psihismului uman, abordând direcţii atât
de largi ca inconştientul, afectivitatea, boala psihică sau creaţia de orice fel, Freud a trebuit să-
şi remanieze în repetate rânduri concepte separate sau sistemul de gîndire în ansamblul său,
care a cunoscut astfel două topici, înăuntrul cărora Zoila distinge şase faze. Mai mult, glisând
treptat de la domeniul anomaliei mentale, psihanaliza a invadat şi şi-a anexat teritorii largi ale
culturii, literaturii, antropologiei, istoriei sau chiar domeniul politic.
Întrebarea la care a trebuit să răspund şi care mi s-a părut a fi şi cea mai dificilă a fost
derivată din chiar caracterul foarte proteic al psihanalizei, care este un uriaş proiect de operă
non-finita, pe care au dezvoltat-o într-o multitudine de direcţii chiar dizidenţii săi teoretici, în

2
acest sens folosirea pluralului (psihanalizele şi nu psihanaliza) părând a fi pe deplin
justificată.
Şi totuşi, dacă Freud însuşi ar fi fost în situaţia de a face un curs de iniţiere în
psihanaliză, el nu ar fi plecat cu siguranţă de la a doua sa topică, de după 1920, pentru că ar fi
ajuns în dificultatea de a-şi defini conceptele teoriei sale fără a face apel la subtila ţesătură
ideativă a primei sale topici. Pe de altă parte nu ar fi început nici cu începuturile (1895 –
1905), când se conturau treptat conceptele fundamentale, în jurul cărora avea să se închege
întreaga sa operă.
Freud ar fi ales cel mai probabil momentul de sinteză amplasat spre sfârşitul primei
topici a psihanalizei, pentru că aici aceasta apare deja ca un sistem de gândire coerent şi
articulat, condensând o evoluţie de peste două de cenii. Conceptele de bază ale teoriei sale
(libido, inconştient, refulare, narcisism, eu, mecanisme de apărare) sunt la această dată foarte
bine definite, lăsând să se întrevadă şi un nou orizont (instinctul morţii, aflat dincolo de
principiul realităţii), adică este prefigurată deja a doua topică a psihanalizei.
Folosind condiţionalul (“dacă Freud ar fi trebuit să predea propria sa psihanaliză…”)
am comis deliberat o inadvertenţă, pentru că maestrul chiar a predat psihanaliza, “cadrelor
didactice şi studenţilor – viitoare cadre didactice”, cum singur se exprimă, setul său de
prtelegeri numindu-se chiar “Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene”, apărută ca atare şi la noi, la Editura Didactică şi Pedagogică
în 1981, într-o elevată traducere, bogat adnotată şi prefaţată de doctor Leonard Gavriliu.
Înaintea oricarei alte surse informaţionale, această iniţiere în psihanaliză se sprijină pe
lectura acestor texte freudiene fundamentale, atent filtrate pentru a putea condensa marea lor
bogăţie conceptuală pe un număr restrâns de pagini, fără a le reduce prea mult gradul de
inteligibilitate. Intenţia demersului nostru a fost aceea de a oferi nu numai viitorului specialist
un bun început în descifrarea psihanalizei, ci şi acela de a da ocazia oricărui cititor elevat să
aibă o cunoaştere mai bogată şi mai nuanţată a acestei atât de cuprinzătoare teorii. Aceasta cu
atât mai mult cu cât cunoaşterea psihanalizei în România a fost sever obturată în perioada
regimului comunist, conceptele fundamentale ale teoriei psihanalitice circulând trunchiat sau
denaturat, nu numai la nivelul cunoaşterii comune, ci şi la niveluri mai elevate, unde reproşul
de pansexualism adus gândirii freudiene a impietat asupra receptării sale autentice şi de
profunzime.
Măsura în care această lucrare de iniţiere în teoria psihanalitică şi-a atins scopul –
acela de a introduce conceptele fundamentale ale psihanalizei, aşa cum s-au conturat ele spre
sfârşitul primei topici, înainte de anul 1920 – rămâne la aprecierea cititorului.
Autorul

3
 1. SIGMUND FREUD - REPERE BIOGRAFICE ALE
UNEI VIEŢI ŞI OPERE DE EXCEPŢIE

1.1. Repere biografice

• Născut la data de 6 mai 1856 (orele 18 30) la Freiberg, Moravia.
• Părinţii lui au fost evrei, tatăl negustor de lână, înstărit.
• Pe linie paternă, străbunicii au stat multă vreme în ţinuturile renane (Köln), prin secolele
XIV-XV- persecutaţi fiind -, au fugit spre est şi în secolul al XIX-lea au revenit prin
Lituania şi Galiţia în Austria.
• Importanţa dată mai târziu “constelaţiei familiale” (şi în principal interacţiunilor
oedipiene) de către Freud însuşi ne obligă să arătăm că tatăl sau, Jakob Freud era la a doua
căsătorie, din prima având doi copii de sex masculin (Emmanuel şi Philippe).
• Mama sa, Amalia Nathanson, avea, la naşterea lui Sigmund (înregistrat iniţial ca
Sigismund = “gură învingatoare”) doar 21 de ani, în timp ce tatăl său, om sever şi
autoritar, avea 41 de ani.
• La naştere, Sigmund (unchiul unui nepot cu un an mai în vârstă ca el) avea o bogăţie de
păr negru, motiv pentru care mama sa îl poreclise “micul maur”, situaţie speculată mai
târziu de creatorul psihanalizei, căci şi Goethe (scriitorul cel mai admirat de el) s-a născut
tot negru, din cauza unei asfixii. Wittels, unul dintre elevii săi, va vedea în acest păr
simbolul vocaţiei sale viitoare, considerată diabolică de mulţi dintre numeroşii săi
detractori.
• După el s-au mai născut un frate (Julius, 1857) şi o soră (Anna, 1858), în raport cu care
micul Sigmund a dezvoltat o permanentă gelozie, aceasta fiind poate o rădăcină a
spiritului său combativ şi competitiv, a înaltei exigenţe de sine, susţinute de o ambiţie
justificată şi de conştiinţa geniului său.
• O ţărancă i-a prezis mamei sale că băiatul va deveni om mare, iar în grădina Prater o
ghicitoare a prezis copilului un portofoliu ministerial, ceea ce a avut rolul “profeţiei care
se auto-împlineşte”, ajutând la conturarea “planului vieţii” (Adler), hotărâtor pentru
evoluţia adultă a lui Freud. Încrezătoare în această profeţie, mama sa (atragătoare,
iubitoare şi protectoare, în opoziţie cu firea autoritară a tatălui) îl va încuraja în mod
permanent, de unde mare încredere în sine a copilului şi nevoile de succes, faimă şi
autorealizare.
• Un fapt fără semnificaţie majoră a fost speculat psihanalitic ca o coincidenţă
semnificativă, de către Wittels: strada pe care s-a născut (Iosif al II-lea) purta numele

4
 unuia dintre cei mai autocraţi împăraţi ai Austriei. “El (adică Freud, n.n.) a devenit un
tiran care nu îngăduia nici o deviere de la învăţăturile sale; consiliile se ţineau la el cu
uşile închise, iar integritatea oarecum canonică a lecţiilor psihanalitice vrea s-o obţină
printr-un fel de sancţiune pragmatică, căci doctrinele constituie în concepţia sa un tot ce
nu poate fi fragmentat” (apud Th. Lowenstein1, p. 11).
• De fapt, amprenta vieneză a operei lui Freud este un aspect extrem de important, Viena
având o vocaţie pentru arta care a singularizat-o dintotdeauna în lumea germanică.
Literatura germană era centrată mai curând pe gândire, cogniţie, pe când cea austriacă -
mai centrată pe stil - se apropia de estetismul francez.
• Natură cultivată, Freud cunoştea 8 limbi: germana (stăpânită la nivelul cel mai înalt,
mărturie stând faptul că spre sfârşitul vieţii va primi nu premiul Nobel acordat pentru
stiinţă, ci premiul Goethe, pentru literatură), engleza, franceza, spaniola şi italiana, fără a
mai pomeni greaca, latina şi ebraica (vezi E. Jones, La vie et l’oeuvre de Sigmund Freud,
vol. I, p. 24).
• Nu este deci de mirare că opt ani la rând (1865-1873), în liceul Spearl, a fost premiantul
clasei; natură combativă şi independentă în gândire, dotat cu un viu spirit de contradicţie,
scăpărător de inteligent şi cu interese literare şi istorice timpuriu conturate, Freud a oscilat
între filosofie şi ştiinţele naturii; la vârsta opţiunii pentru universitate el alege medicina (la
vremea respectivă armata şi administraţia fiind inaccesibile unui evreu).
• În 1873 a intrat la Universitate, care i-a adus câteva decepţii notabile, legate în principal
de originea sa evreiască: “în universitate trebuia să mă simt inferior faţă de ceilalţi şi
exclus din grupul lor etnic pentru că eram evreu”.
• Între 1876 şi 1882 lucrează la Laboratorul de histologie a sistemului nervos al lui Ernest
Brücke, iar în 1881 devine doctor. Va fi intern în mai multe servicii spitaliceşti şi în 1883
va deveni asistentul psihiatrului Meynert. Ar fi putut deveni fiziolog al sistemului nervos,
sau neurolog, între 1883-1885 făcând cercetări pe măduva spinării. Ulterior l-au preocupat
proprietăţile unei substanţe puţin cunoscute în epocă, extrasă dintr-un arbust peruvian,
cocaina (1884). Experimentele făcute pe cei apropiaţi, dar şi pe propria persoană, îl
conduc la a considera cocaina un fel de medicament universal (panaceu), devenind
dependent el însuşi pentru foarte mulţi ani, dar nedescoperindu-i calitatea de anestezic
local, superficial (ceea ce va face Köller, pentru intervenţii oftalmologice).
• În prelungirea preocupărilor sale pentru anatomia creierului, profesorul Meynert îi oferă o
suplinire a catedrei sale, pe care Freud o refuză. Aceasta, împreună cu faptul că la 29 de
ani fusese deja numit docent în neurologie, ar fi putut fi primii paşi spre o carieră

1
Th.Lowenstein, S. Freud şi psihanaliza, Editura librăriei “Universala”, Alcalay and co., Bucureşti.

5
 universitară, dar determinismul sever materialist, aproape mecanicist din medicina
timpului său, centrarea exclusivă pe organic, nu l-au ispitit pe Freud, care va simţi nevoia
să întindă medicinei o punte spre psihologie.
• În 1886, Freud îşi deschide un cabinet particular de consultaţii, ceea ce îi va permite
căsătoria cu Martha Bernays, pe care o cunoscuse în 1882 şi cu care va avea 5 copii
(Mathilde, Johann-Martin, Oliver, Sophie şi Anna).
• Saltul său spre psihologie, căreia îi va anexa teritoriile imense ale inconştientului şi pre-
conştientului, au fost prefigurate pe de-o parte de natura însăşi a gândirii viitorului savant,
centrată pe o viziune dinamică asupra vieţii şi pe concepţia funcţională a relaţiilor
biologice; pe de altă parte de întâlnirea, în 1878, a celebrului medic vienez Joseph Breuer,
adept al materialismului, convins de valabilitatea explicaţiilor cauzale ale bolilor
nervoase. Şi totuşi, cazul Ana O., o tânără pacientă ce prezenta toate simptomele isteriei,
este considerat de exegeţii operei freudiene chiar punctul de plecare al psihanalizei. În
transa hipnotică, pacienta lui Breuer era lăsată să vorbească liber, răspunzând la întrebările
medicului, care nota grijuliu răspunsurile; Breuer a observat că bolnava, aflându-şi
posthipnotic mărturisirile şi destăinuirile, prezenta o evidentă ameliorare a
simptomatologiei aparent organice (tulburări ale vorbirii, paralizii, crampe,
somnambulism). Breuer a conchis că aceste simptome sunt doar expresia unor stări
psihice anterioare din viaţa bolnavei, pe care aceasta le-a uitat şi care, aduse din nou în
sfera conştiinţei şi retrăite, duceau la ameliorarea sau chiar la dispariţia temporară a
simptomelor. De aici şi numele de “metoda cathartică”, cum au denumit-o Breuer şi
Freud, în cursul ei făcându-se o evacuare binefăcătoare a energiei afective negative2.
Acesta va fi de fapt nucleul viitoarei metode psihanalitice, schema ei simplificată şi
mecanismul originar.
• Asociaţiile libere provocate de Breuer în timpul transei hipnotice o ajutau pe pacientă să
îşi amintească de originea manifestărilor sale maladive. Din momentul în care ea a
conştientizat întreaga înlănţuire de cauze, vindecarea a apărut ca o consecinţă firească.
Freud are meritul de a fi sesizat că mecanismul asociaţiei funcţiona şi fără hipnoză:
suprimând hipnoza s-a născut de fapt psihanaliza.
• Isteria şi hipnoza s-au aflat deci la începuturile psihanalizei, dar faptul că simptomele
isteriei recidivau după un timp l-a determinat pe Freud să studieze în amănunţime
hipnoza, în cursul a două stagii de pregătire şi documentare în ţara care a consacrat
această metodă - Franţa.

2
Regis şi Hesnard, apud I. Popescu-Sibiu (1947), Concepţia psihanalitică.Expunere critică. Sibiu: Ed.
H.Welther, p. 13.

6
• Primul stagiu, din 1885-1886, la Salpêtriére, l-a pus pe Freud în contact cu concepţia lui
Charcot despre psihogeneza isteriei. Astfel, aplicând în stare hipnotică pacientelor isterice
sugestia că vor avea o paralizie a braţului, contracturi, anestezia cutanată etc., aceasta se
“developa” post-hipnotic, dezvoltându-se simptome de “pseudoparalizie”, ce persistau un
timp oarecare. Se producea ceea ce mai târziu Freud va numi “misteriosul salt de la psihic
la somatic”, prin care un element pur psihic (reprezentarea, ideea sugerată) se convertea
într-un echivalent somatic (simptomul, manifestarea organică).
• Charcot3 a investit credit ştiinţific în tânărul medic vienez, căruia i-a încredinţat spre
traducere în limba germană o parte dintre lucrările sale. Câteva din ideile lui Charcot,
prezentate colegilor săi medici de către Freud, la expirarea bursei acordată de universitatea
din Viena - cum ar fi caracterul psihogen al isteriei, a cărei sursă este conflictul psihic;
aşa-numita “isterie artificială” sau experimentală, indusă hipnotic; existenţa isteriei de
“sex masculin”, prezentă deci şi printre bărbaţi etc.- au dus la persiflarea lui Freud şi a
comunicării sale, tratată drept o mistificare.
• Pentru a surprinde şi mai bine legătura dintre isterie şi hipnoză, între care Freud a bănuit o
analogie de mecanism (şi una şi alta execută acte sau trăiesc acte non-actuale, sugerate sau
autosugerate), Freud a întreprins o a doua călătorie în Franţa, la Nancy (1887), la
Bernheim şi Liebault4, aflaţi în opoziţie cu Charcot. Nemulţumit, pentru a doua oară, de
hipnotism (care dădea rezultate ce nu rezistau în timp, pentru că acesta trata simptomul şi
nu cauza), Freud se va întoarce la Viena, convins că această metodă trebuie înlocuită cu
metoda conversaţiei, devenită ulterior chiar nucleul metodei psihanalitice.
• Colaborarea cu Breuer va dura până în 1894, când vor publica împreună Mecanismele
psihice ale fenomenelor isterice şi apoi - în 1895 - ansamblul lucrărilor comune sub titlul
Studii asupra isteriei, ruptura dintre cei doi survenind pe fondul divergenţele de păreri

3
Jean Martin Charcot (1825-1893), neurolog şi alienist francez la modă, afirma - în acelaşi timp cu Ribot - că
boala reprezintă o “experimentare naturală” asupra vieţii mentale. Fost profesor de anatomie patologică la
Clinica de boli nervoase de la Salpêtriére, după ce s-a ocupat de abordarea neurologică a convulsiilor la femei, a
ajuns să consacre atenţie isteriei şi tratamentului ei prin sugestie şi hipnoză, ca metodă terapeutică. El susţinea că
sub hipnoză femeile traversau trei stadii: letargia, catalepsia şi somnambulismul, fiecare caracterizat de un tablou
de simptome specifice. Prestigiul imens în epocă al lui Charcot, care a făcut şcoală, s-a datorat nu numai
calităţilor sale de medic (era un foarte bun hipnotizator), ci şi de faptul că, fiind integrat înaltei societăţi franceze,
avea o clientelă aristocratică, îngrijind pe mai marii lumii. La cursurile sale remarcabile au participat Janet, Binet
şi alţii, care au căpătat, pe lângă formaţia de psihologi, şi pe aceea de alienişti. Dintre cei doi discipoli, Pierre
Janet a avut de altminteri un rol incontestabil în semnalarea rolului inconştientului în viaţa normală, ca şi în
producerea bolilor psihice, văzute de el ca o invazie a producţiilor inconştiente ca urmare a scăderii funcţiei de
sinteză a conştiinţei.
4
În prelungirea mai vechilor lucrări despre magnetismul animal, generate de teoriile şi practica lui Mesmer,
Liébault îşi trata bolnavii convingându-i verbal, sub hipnoză, că simptomele lor (oricare ar fi fost ele), au
dispărut. Bernheim, neurolog şi reputat profesor de medicină, s-a declarat elevul său, el ridiculizând ideea celor
trei stadii ale hipnozei, teoretizate de Charcot. Mai mult, el a susţinut că hipnoza nu este o stare patologică,
caracteristică persoanelor isterice, ci o stare de sugestibilitate ce poate fi produsă şi în starea de veghe, pe care el
o va numi “psihoterapie!”

7
 privitoare la etiologia sexuală a nevrozelor, punct de vedere susţinut cu obstinaţie de către
Freud.
• Între 1892-1897, Freud se perfecţionează în metoda asociaţiilor libere, devenită elementul
de bază al metodei psihanalitice, cuvântul “psihanaliză” fiind utilizat pentru prima dată în
anul 1896.

1896 este şi anul morţii tatălui său (“evenimentul cel mai important din viaţa unui
bărbat”, cum va scrie el mai târziu), după care Freud va începe propria sa autoanaliză. „Din
acest moment, biografia lui Freud este cea a cărţilor sale, a eforturilor sale de a implanta şi
apăra psihanaliza”, afirmă Fernandez-Zoila5.

1.2. Evoluţie ştiinţifică; dezvoltarea psihanalizei

După Studii asupra isteriei (în colaborare cu Breuer), prima lucrare importantă a lui
Freud a fost Interpretarea viselor (1899), urmată de lucrarea Despre vis (1901) şi
Psihopatologia vieţii cotidiene (1901). Toate acestea conturează aspectele primei topici a
psihanalizei, în fapt o construcţie pe niveluri a aparatului psihic (Inconştient-Preconştient-
Conştient), definitivată de lucrarea Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii (1905). Glisarea de
la hipnoză şi isterie spre vis a întâmpinat o rezistenţă vehementă din partea oamenilor de
ştiinţă, faptul fiind considerat o jignire adusă seriozităţii lor savante. Prin lucrarea despre
interpretarea viselor medicina - şi în special psihiatria - făcea saltul de la materialismul arid
spre dinamismul psihologic al explicaţiei, ceea ce ar putea justifica în parte ignorarea de către
confraţi, mai bine de un deceniu, a acestei lucrări epocale. A doua glisare (cele trei eseuri
asupra sexualităţii) propunea o concepţie despre personalitate în care sexualităţii (inclusiv
celei infantile, aproape complet ignorată în epocă) i se rezerva un rol esenţial şi determinativ.
Din 1902 încep celebrele sedinţe de miercuri seara, la care au participat iniţial W.
Stekel, A. Adler, M. Kahane, R. Reiter, cărora li s-au alăturat ulterior P. Federn, E. Hitschma,
M. Steiner, F. Wittels, M. Graf, D. Bach sau Otto Rank. Devenită o Mecca a psihanalizei,
Viena îi satelizează pe E. Bleuler (1904), C.G. Jung (1906), Binswanger (1907), Abraham
(1907), Ferenczi (1908), pastorul Pfister (1909) etc. Unul dintre participanţi, Fr. Wittels, face
o memorabilă prezentare a acestor seri de miercuri, atât de mult asemănătoare ca atmosferă
savantă, dar mai puţin înţepenită, cu Lecţia de anatomie a lui Rembrandt6: ”Întrunirile aveau
loc în sala de aşteptare din faţa cabinetului de consultaţii. Ne aşezam la masa lungă. Uşa
cabinetului era deschisă şi prin ea vedeam o frumoasă bibliotecă. În sala de aşteptare se afla
un vas mare etrusc şi pe masa de lucru numeroase figurine, în aparenţă de origine egipteană.

5
Fernandez-Zoïla, F. (1996), Freud şi psihanalizele. Bucureşti: Ed. Humanitas, p.11.
6
Cf. Loewenstein, op. cit., pp. 29-30.

8
Toate mi se păreau semnificative în această locuinţă. Canapeaua şi fotoliul din spatele ei
constituiau scena de lucru a lui Freud. Obiectele din jurul său erau, pare-se, încărcate de
simbolismul creierelor nevrozate care transferaseră pe ele tot elaboratul lor de ţesături. Freud
se aşeza cu o pagină de note dinainte şi prezida. Noi veneam după masa de seară la o cafea
neagră şi ţigări. Freud fuma şi el fără întrerupere, pufăind de zor. Seara începea de obicei cu o
conferinţă, care nu era obligatoriu referitoare la psihanaliză. Urmau apoi discuţii la care
trebuia să ia parte fiecare. Într-un vas mic se aflau bileţele cu numere pe care le trăgea Rank,
indicând astfel ordinea vorbitorilor. Îmi pare că Freud lua cuvântul de obicei la urmă...”.
Cu multă obiectivitate şi spirit critic, Wittels arată că Freud a instituit această metodă
(atât de asemănătoare cu brainstormingul de mai târziu al lui Osborn) ca o cale de a-şi stimula
propria creativitate, căci tot sistemul era pus la punct din nevoia părintelui psihanalizei ”de a
trece propriile idei prin filtrul câtorva creiere competente”, deşi nu ţinea prea mult ca
posesorul acestora să exceleze prin spirit critic, independenţă în gândire sau ambiţie, căci
”domeniul psihanalizei era regatul şi voinţa sa”7 ceilalţi fiind oglinzile din jocul caleidoscopic
al cărora se alegeau propriile idei şi teorii. Freud însuşi se manifesta diferit de apariţiile sale
publice, căci aici era mai îndrăzneţ şi, fără a fi un orator (uneori glasul abia i se auzea),
devenea un mare retor: ”numele de Sigmund - gură victorioasă - l-a primit pe drept, căci ştia
să captiveze şi să fascineze ca nimeni altul.”8 De la afirmaţii surprinzătoare (să fie Freud
fondatorul metodei problematizării din pedagogia modernă?), argumentaţia concentrică şi
susţinută de “focul de artificii al cuvântului său” le transfoma pe acestea în fapte cu un înalt
grad de probabilitate.
Aceasta, ca şi acumulările de cazuistică dintr-o experienţă de practician tot mai largă, vor
duce la o avalanşă de lucrări teoretice sau cazuri clinice, cum ar fi: Cazul Dora, Micul Hans,
Omul cu şobolani, Omul cu lupi sau Preşedintele Schreber, care vor fi reunite în 1909 în
Cinci lecţii de psihanaliză. Pe de altă parte, O amintire din copilăria lui Leonardo da Vinci
(1910), Totem şi tabu (1913), Contribuţie la istoria mişcării psihanalitice sunt alte câteva
repere ale acestei opere prodigioase.
Este perioada primelor congrese psihanalitice: primul congres a avut loc în 1908 (la
Salzburg), în 1910 al doilea congres, care propunea înfiinţarea unei asociaţii a psihanaliştilor,
în fruntea căreia va sta cel mai preţuit discipol (şi viitor dezident) al lui Freud, elveţianul C.G.
Jung. Este anul în care apare şi prima revistă de psihanaliză (redactori: Adler şi Stekel, sub
patronajul spiritual al lui Freud). Al treilea congres (Weimar, 1911, prezidat de Jung) şi al
patrulea (1913, München) accentuează divergenţele de opinii dintre Freud şi şcoala helvetă de
psihanaliză.
7
Idem, p. 30.
8
Ibidem.

9
 Dizidenţele vor fi şi ele inevitabile, spectaculoase, şi în fond reciproc benefice, căci Freud
nu putea să apere la infinit puritatea doctrinară a psihanalizei în faţa unor minţi independente
şi creative ca cele ale lui Jung sau Adler, care nici nu ar fi avut şansa unei evoluţii personale
în faţa autoritarismului atent şi foarte exigent al lui Freud, cel care reclama un ortodoxism
deplin.
Primul dizident, Alfred Adler, va susţine că resortul fundamental al psihismului uman nu
este libidoul, ci dorinţa de putere, teorie considerată eretică de Freud care, păzind cu cerbicie
unitatea construcţiei sale teoretice, îl va invita pe acesta, cu încă alţi nouă adepţi, să
părăsească gruparea psihanalitică.Va pleca deci în 1909 Adler, în 1912 Stekel, în 1913 Jung,
iar mult mai târziu (după 1920) chiar şi cei mai devotaţi susţinători ai teoriei sale, Otto Rank
şi Ferenczi vor părăsi corabia, aceştia din urmă pentru motive diferite.
Perioada primului război mondial şi cea imediat următoare (1914-1920) îl vor găsi pe
Freud profund demoralizat, chiar dacă la începutul ei lucrarea Totem şi tabu (1914) anunţa
apariţia unei psihanalize lărgite, deocamdată spre sociologie, ulterior spre antropologie,
filosofie, cultură sau artă în general. Disperat din diverse motive (devalorizarea monedei îl
lasă aproape sărac, cei doi băieţi aflaţi pe front nu îi mai scriu şi îi crede dispăruţi, el însuşi
având un acut sentiment al propriului sfârşit, ideea morţii fiind potenţată şi de lecturile
pesimiste din Schopenhauer, dar şi de o mai veche prezicere a lui Fliess, unul dintre intimii
săi), Freud va găsi resursele necesare unei masive remanieri a psihanalizei, la începutul anilor
1920, prin ceea ce se va numi “a doua sa topică”.
Lucrarea Dincolo de principiul plăcerii (1920) introduce un al doilea principiu,
complementar “libidoului”, numit de el “instinctul de moarte” (mortido), şi o nouă construcţie
structural-dinamică a personalităţii, prin cele trei instanţe postulate: sinele, eul şi supraeul.
Introducerea unei pulsiuni a morţii, care să contrabalanseze pulsiunea vieţii (libido) va fi cea
care îi va îndepărta pe Rank şi Ferenczi, deşi alţi discipoli (Abraham şi eleva sa, Melanie
Klein) vor fi apărătorii acestuia.
Perioada 1920-1930 şi cea următoare sunt dedicate psihanalizelor didactice (metodă de
formare a viitorilor psihoterapeuţi, care trebuiau să treacă ei înşişi printr-un stadiu de auto-
purgare psihanalitică), lucrările cele mai remarcabile fiind:
- Eul şi sinele (1923), care pune de fapt bazele instanţelor personalităţii în ceea ce se va
numi cea de a doua topică a teoriei psihanalitice;
- Inhibiţie, simptom şi angoasă (1925);
- Viitorul unei iluzii (1927), în care religia este supusă unei analize necruţătoare;
- Disconfort şi cultură (1932);

10
 - Continuare la prelegerile introductive în psihanaliză (în 1932, continuare la un alt nivel a
lucrării Introducere în psihanaliză din 1917);
- Compendiu de psihanaliză (1938);
- Moise şi monoteismul (1939).
O jumătate de secol de muncă uriaşă, cu o constanţă şi o productivitate remarcabile, îl fac
pe unul din marii săi biografi, Stefan Zweig, să vorbească despre o adevarată demonie ce ar
sta, faustic, în spatele acestei vieţi de savant. De fapt, echilibrul unei personalităţi de excepţie,
dublată de o robusteţe fizică de excepţie (în ciuda celor 30 de operaţii la care cancerul de
mandibulă l-a obligat) ar putea fi explicaţia cea mai plauzibilă pentru această figură
emblematică a lumii moderne, deşi biografii mai recenţi nu au ezitat să vorbească despre
perioada sa nevotică, aflată la începutul acestei cariere.
Chiar dacă cea mai înaltă distincţie primită a fost nu una ştiinţifică, ci una literară, şi chiar
dacă ultimul său an de viaţă a însemnat refugierea în Anglia, la Londra, după părăsirea mult
iubitei Viena, căreia i-a adus o nouă faimă, aceea de cetate a psihanalizei, viaţa lui Freud a
fost una care a schimbat atât de profund faţa timpului său încât ea este comparabilă (prin
implicaţii) doar cu revoluţia darwiniană din biologie şi cu cea einsteiniană din fizică.
Freud a murit la 23 septembrie 1939, la 83 de ani, după ce se declanşase deja Al Doilea
Război Mondial, tristă confirmare a instinctului morţii, teoretizată de el în anii 1920. Ca un
suprem omagiu, radio Londra a anunţat decesul său înaintea oricărui alt comunicat de război,
care ar fi avut de regulă prioritate.
Lumea intra într-o nouă fază a existenţei sale, dar fără Freud. O vor oare ajuta
psihanalizele să îşi oblojească rănile sale de atunci şi de mai târziu?

1.3. Straturile psihanalizei freudiene

Pentru că din psihanaliză s-au desprins foarte numeroase direcţii şi curente (tot atâtea
psihanalize), unele mai aproape, altele mai departe de cea ortodoxă, freudiană, să notăm că şi
aceasta este una care şi-a căutat şi găsit cu greu şi doar parţial o unitate interioară. Pentru a-l
cita pe Fernandez-Zoila “acele 'straturi' geologice sunt tot atâtea niveluri şi/sau registre
genealogice unde ramificaţiile şi interacţiunile se distribuie în mod diferit, pe măsură ce
epocile pun accentul pe un anume aspect sau altul, mai mult sau mai puţin izolat din corpus-ul
general.”9 Reluând analiza făcută de acest autor, vom distinge două topici sub care se
înfăţişează psihanaliza, în cadrul fiecăreia existând mai multe faze, etape.

Prima topică

9
Fernandez Zoila, op. cit., p. 19.

11
• Faza întâia (1882-1897), marcată de influenţa hipnozei, sugestiei şi a isteriei, face treptat
trecerea de la psihiatria neurologică, îngust materialistă, spre o psihopatologie axată pe
uman, deci pe aspectul psihologic.
• Faza a doua (1897-1905), se crisralizează în jurul problematicii visului, cu conturarea
teoriei sexualităţi, la sfârşitul căreia aparatul psihic va apărea în prima sa topică
(inconştient, preconştient şi conştient). Psihanaliza se fundamentează tehnic ca metodă
terapeutică prin analiza viselor şi prin metoda asociativ-verbală, veritabile căi de sondare a
abisurilor inconştientului individual.
• Faza a treia (1905-1910) accentuează mult rolul libidoului (şi al sexualităţii) ca element
motor al aparatului psihic. Se conturează “principiul plăcerii” şi “principiul realităţii” şi se
precizează relaţia obiectuală între 3-5 ani, expresie a complexului oedipian. Se conturează
ideea unei stadialităţi afectivo-sexuale, cura psihanalitică nemaifiind un simplu “hornărit”
(ca în etapa anterioară), ci cercetarea traumatismelor din mica copilărie, responsabile de
evoluţia patologică ulterioară.
• Faza a patra (1910-1914) introduce problema narcisismului (primar şi al eului) ca
ansamblu de pulsiuni orientate către sine însuşi. Fantasmele (construcţii fanteziste produse
de imaginarul individual) intervin în mecanismul explicativ al bolilor psihice prin aceea că
pot avea un rol constrângător mai puternic decât principiul realităţii (constrângerile lumii
reale).

A doua topică
• Faza a cincea (1914-1918), dincolo de libido (şi deci de principiul plăcerii) este introdus
instinctul de moarte şi este articulată o viziune structural-dinamică, rezultată din
conceperea personalităţii prin cele trei instanţe (sine, eu, supraeu).
• Faza a şasea (1918-1939) se va îndrepta spre o psihologie a eului (ego-psychology). La
aceasta va contribui puternica dezvoltare a psihanalizei copilului (printre iniţiatoare fiind
şi fiica maestrului, Anna Freud, concurată puternic de Melanie Klein. Ultimele preocupări
ale lui Freud au fost legate pe de o parte de eforturi menite să marcheze mai bine locul
eului, pe de altă parte de a verifica extensiile teoriei psihanalitice spre domenii
nonmedicale (istorie, cultură, religie, artă, filosofie etc.), proces care, asemenea fisiunii
nucleare, s-a autogenerat ulterior, astfel încât lumea modernă a transformat psihanaliza
într-un nevăzut hotar al ei, construit la graniţele dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea.

12
Figura 1. Una dintre faimoasele demonstraţii de hipnoză ale lui Charcot.

13
 2. PRINCIPIILE PSIHANALIZEI

Termenul de principiu ca atare apare pentru a desemna câteva elemente foarte

specifice ale operei lui Freud (principiul plăcerii sau al realităţii, de exemplu). Monumentala
întreprindere ştiinţifică pe care o reprezintă psihanaliza nu poate fi totuşi înţeleasă fără a fi
citită, descifrată şi interpretată prin prisma unor elemente de ordin foarte general, cu statut de
principii, chiar dacă ele nu au fost formulate ca atare de autor, ci se desprind prin însuşi actul
lecturii operei sale. Dintre acestea am analizat câteva elemente de maximă generalitate
(principiul determinismului, al sexualităţii, al inconştientului etc.), ce nu sunt teoretizate ca
atare de către Freud, dar sunt implicit prezente în paginile sale, alături de alte principii
formulate ca atare în mod expplicit în opera sa (principiul constanţei şi al inerţiei, principiul
plăcerii şi al realităţii, amintite anterior).

2.1. Pincipiul determinismului

Întreaga ştiinţă a secolului al XIX-lea, şi cu precădere medicina, prin Claude Bernard,
încerca să urmeze exemplul fizicii10, să intre în laborator şi să devină experimentală,
încorporându-şi un sistem de cuantificare a datelor care să permită desprinderea de regularităţi
exprimabile prin legi. A cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze, afirma Bacon,
iar înlănţuirea cauzelor (sub forma ”lanţurilor cauzale”) şi-a găsit expresia în conceptul de
determinism.
În esenţă determinismul consideră că fiecare eveniment este produs (determinat) de o
cauză, într-o formă filozofică extremă el afirmând că orice eveniment prezent sau viitor poate
fi dedus şi prezis pornind de la un eveniment primar (aşa-numitele cauzele prime, adică
principii, de care se ocupă metafizica). Într-o formă mai puţin radicală, determinismul este
condiţia oricărui demers ştiinţific, postulatul ei fundamental afirmând că nimic din ceea ce
există nu se supune capriciului, întâmplării sau “voinţei divine”. Acest determinism
tradiţional strict, postulat de toate ştiinţele, şi cu precădere de fizică, va fi relativizat în secolul
al XX-lea prin noţiunile de indeterminism şi incertitudine sau prin recunoaşterea unui
determinism probabilistic, stohastic, în care hazardul va avea un rol explicativ important.

10
În acest sens cercetările lui Helmholtz sau ale lui Fechner par să fi avut un ecou considerabil asupra lui Freud,
cu atât mai mult cu cât ei au încercat să arunce o punte de legătură între planul fizic şi psihic prin postularea unor
legi.

Helmholtz, de exemplu, considera că sarcina ştiinţei era aceea de a reduce fenomenele naturale la elemente mai
simple, pentru a le putea explica mai bine.

14
 Freud a translat spre psihologie problema determinismului, pentru că aceasta
caracteriza medicina sfârşitului de veac XIX (să nu uităm că formaţia lui era aceea de medic
de laborator şi de neurolog), fiind preocuparea majoră, chiar obsedantă a întregii ştiinţe a
timpului său: “o adevărată frenezie a determinismului cuprinsese lumea ştiinţifică,
încercându-se descrierea tuturor fenomenelor în lumina conceptelor acestuia”, spunea L.
Gavriliu în prefaţa sa la Introducerea în psihanaliză11 (1980, p. 29). Această obsesie este
explicit formulată de către Freud însuşi: “rupând (…) determinismul universal, fie şi într-un
singur punct, răsturnăm întreaga concepţie ştiinţifică asupra lumii.”12 Se poate vorbi chiar de
un determinism absolut profesat iniţial de către Freud, în măsura în care el extindea
determinismul la nivelul întregii vieţi psihice, sub forma unei cauzalităţi absolute: nu există
nimic arbitrar, întâmplător sau nedeterminat, căci cele mai neînsemnate gesturi, cuvinte,
reacţii au fie o cauză de suprafaţă, de care persoana respectivă este conştientă uneori, fie o
cauză profundă, dar de cele mai multe ori ascunsă în structurile adânci ale inconştientului, ca
în actele ratate şi ticuri, de exemplu. De altminteri Freud aduce un adevărat elogiu “micilor
fapte”, “semnelor mărunte” şi chiar a ceea ce şcoala engleză va numi mai târziu serendipitate
(norocul cercetătorului care “nu ştie de unde sare iepurele”): “să nu dispreţuim, aşadar,
semnele mărunte: ele ne pot pune pe urma unor lucruri foarte importante.”13
Demersul psihanalizei înseşi poate fi explicat prin respectul acordat determinismului
ca principiu de lucru şi serendipităţii care gratifică de multe ori truda savantului onest: “dacă
procedăm cu seriozitate, fără idei preconcepute, fără speranţe exagerate şi dacă norocul ne
surâde, se poate întâmpla ca, mulţumită conexiunilor care leagă tot şi toate, părţile şi întregul,
această cercetare întreprinsă fără pretenţie să deschidă calea de acces pentru studiul unor mari
probleme”14. Activitatea psihică, conştientă sau inconştientă, relevă existenţa continuităţii şi a
sucesiunii cauzale, apariţia fiecărui fenomen psihic fiind condiţionată de alte cauze.
Această succesiune dinamică şi cauzală a actelor şi fenomenelor psihice presupune
faptul că ele au o finalitate, adică sunt teleologice: „în psihologia deterministă a lui Freud se
amestecă deci mecanicismul cu finalismul”, afirma unul dintre cei mai de seamă promotori ai
psihanalizei în România, Popescu-Sibiu15. Acesta este un punct de vedere care trebuie nuanţat,
căci corespunde doar parţial adevărului.

11
S. Freud (1980), Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
12
Idem, p. 72.
13
Idem, p. 71.
14
Ibidem.
15
I. Popescu-Sibiu, op. cit.

15
 Problema determinismului operei psihanalitice se mişcă în jurul problemei motivaţiei,
dintre toate fenomenele psihice aceasta fiind cea mai aproape de ideea de “cauză internă” a
comportamentului, deşi Freud nu va nega câtuşi de puţin rolul cauzelor externe. Este foarte
adevărat că Freud însuşi denumeşte concepţia sa iniţială despre cauzalitatea vieţii psihice ca
fiind un determinism absolut, fază în care el neagă existenţa la acest nivel a hazardului sau a
liberului arbitru, cel care a preocupat atât de mult teologia şi filosofia: “anumite acte în
aparenţă neînsemnate se dovedesc (…) ca fiind perfect motivate şi determinate de factori care
scapă conştiinţei.”16
Trebuie însă evitate două surse de eroare. Prima ar putea fi absolutizarea cauzalităţii
inconştiente, care nu este nici pe departe singura sursă de determinare a faptelor psihice, ci
cea mai ascunsă şi mai greu de evidenţiat, pentru că acţionează de cele mai multe ori deturnat.
Determinismul psihic bazat exclusiv pe motivaţia inconştientă este unul eronat, căci acesta
este tipic cel mai adesea patologiei mintale şi anormalităţii, omul sănătos mintal, sau chiar
omul evoluat al viitorului, fiind acela dominat de motivaţii conştiente. Şi, în fond, scopul
curei psihanalitice nu este el chiar acela de a transforma inconştientul în conştient, instanţă
sub a cărei lumină conflictele şi haosul inconştient devin elementele de ordine şi de
sanogeneză ale omului normal?
În al doilea rând, determinismul freudian nu este exclusiv unul intraspihic, deoarece el
recunoaşte şi subliniază importanţa cauzelor externe. Analizând această problemă, Gavriliu17
evidenţiază o cauzalitate tranzitivă (sau univocă, ce se instituie între sisteme diferite prin
relaţii de subordonare) şi o cauzalitate imanentă (sau intersistemică, obligatoriu biunivocă,
deoarece cauza şi efectul apar ca extremele unei relaţii genetice polare, dar şi ca moduri de
corelare ale aceluiaşi sistem, în care cauzele şi efectele se convertesc unele în celelelte în
proporţii variabile, greu identificabile cu precizie).
Determinismul intrapsihic (imanent sau endopsihic) este deci unul intrasistemic,
perfect justificabil epistemologic, dar care nu epuizează ideea de determinism a psihanalizei,
care recunoaşte bunăoară o cauzalitate externă pentru două dintre conceptele sale
fundamentale, visul şi simptomul nevrotic.
Acesta din urmă, de exemplu, îşi găseşte originea într-un fapt exterior, care a fost deci
necesarmente conştient cândva, pentru ca din cauza amneziei el să devină inconştient: “puţin
interesează că amnezia a voalat originile, adică evenimentele (externe, n.n.) pe care se
întemeiază simptomul, cum este cazul isteriei; scopul, tendinţa simptomului, scop şi tendinţă

16
S. Freud, op. cit., p. 276.
17
L. Gavriliu, op. cit., p. 31.

16
care sunt adesea inconştiente, – ele sunt acelea care determină dependenţa simptomului de
inconştient.”18
Atributul de mecanicism invocat pentru a caracteriza determinismul freudian de către
Popescu-Sibiu poate fi cu uşurinţă combătut prin aceea că Freud a dezvoltat doar iniţial o
concepţie ce purta amprenta cauzalităţii stricte din fizică. Ulterior concepţia sa a căpătat o
turnură dialectică semnificativă, în măsura în care recunoştea şi argumenta rolul mediului
(adică al presiunilor externe) în umanizarea indivizilor şi a colectivităţilor. În cursul vieţii
individuale are loc o neîncetată transformare a presiunii exterioare (a mediului şi culturii) în
presiune interioară: “datorită influenţei permanente a mediului civilizat, din ce în ce mai
multe înclinaţii egoiste se transformă în înclinaţii sociale, ca urmare a acumulării elementelor
Erosul-ului.”19
Corelând cauzalitatea cu structura, aceasta cu interacţiunea şi finalitatea structurilor şi
a substructurilor, Freud dezvoltă o cauzalitate dialectică, deschisă, evolutivă. Psihanaliza
presimte - chiar dacă nu o teoretizează – multicauzalitatea, prin conceptul de
supradeterminare, un fel de principiu al cauzelor complexe şi intricate în producerea
fenomenelor psihice. Subscriem la părerea lui Gavriliu potrivit căreia Freud nu a ajuns să
intuiască cea mai modernă perspectivă actuală despre determinism, aceea care ia în calcul
cauzalitatea probabilistă.
Freud a depăşit cu mult tendinţele reducţioniste ale timpului său (constând în
reducerea psihicului la organic şi a acestuia la aspectele fizice, chimice sau electrice, ca în
teoria reflexelor condiţionate a lui Pavlov), evidenţiind relaţia inversă (somatizarea
conflictelor psihice, devenite elemente de patogeneză).
Perspectiva actuală recunoaşte şi impune caracterul ireductibil al structurilor
superioare la cele inferioare, dar şi “bidirecţionalitatea descendentă (de la structurile
superioare la cele inferioare, top-down, ca şi ascendentă, bottom-up) a relaţiilopr cauzale care
permit explicarea comportamentului.”20 Pluralitatea cauzelor din psihologie (biologice,
sociale, culturale, de mediu etc.), fiecare având propriii săi partizani, arată că problema
determinismului psihologic este una deschisă şi controversată. Dar dacă în zilele noastre ideea
determinismului complex se sprijină şi pe problema interiorizării acţiunilor sau a conduitelor,
este un merit incontestabil al lui S. Freud, al lui P. Janet sau J. Piaget de a fi contribuit la
aceasta.

18
S. Freud, op. cit., p. 143.
19
S. Freud (1967),“Considérations actuelles sur la guerre et sur la mort”. În Essais de psychanalyse. Paris: Payot,
p. 245.
20
M. Richelle (1999) În Dicţionar de psihologie, red. R. Doron şi F. Parot, Humanitas.

17
 2.2. Principiul constanţei şi cel al inerţiei neuronale
Considerăm că aceste două principii, enunţate ca atare de Freud, constituie o altă
dovadă a grijii sale de a da o întemeiere de tip fizicalist întregii dinamici a fenomenelor
psihice. Aşa cum în natură nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul se transformă
(principiul conservării substanţei din fizică), Freud postulează un principiu al constanţei¸
conform căruia aparatul psihic tinde să menţină la un nivel cât mai scăzut, sau cel puţin cât
mai constant cu putinţă, cantitatea de excitaţie pe care el o conţine. Pentru a obţine această
constanţă, aparatul psihic fie descarcă energia deja existentă, fie evită ceea ce are putea duce
la creşterea cantităţii de excitaţie. Principiul constanţei este de o importanţă vitală pentru
psihanaliză, deoarece - angrenând şi alte concepte, cum ar fi cel de pulsiune, elaborare etc. - el
indică maniera în care se face legătura dintre planul organic şi cel psihic, dintre substanţă,
energie şi informaţie, accentul dominant căzând pe latura energetică şi în mod secundar pe cea
informaţională. Intuiţia valorii explicative a acestui principiu atât de general al fizicii i-a
aparţinut şi lui Fechner, prin al său “principiu de stabilitate”, dar şi colaboratorului de început
al lui Freud, Breuer, care l-a utilizat însă într-o accepţiune diferită.
La Freud principiul constanţei se află într-un raport strâns cu principiul plăcerii,
amândouă fiind implicate în perspectiva economică de abordare a psihismului. Creşterea de
tensiune, de excitaţie intrapsihică, va fi percepută ca o stare de neplăcere, plăcerea apărând
prin diminuarea sau păstrarea între limite controlate a acestei tensiuni.

Principiul conservării energiei are mai multe accepţiuni în teoria psihanalitică:

• În sensul cel mai strict este aplicarea în psihologie a principiului conservării energiei,
după care într-un sistem închis suma energiilor rămâne constantă. Enunţarea unui astfel
de principiu creează posibilitatea de a traduce faptele psihologice în limbaj energetic.
• În altă accepţiune principiul constanţei este similar cu al doilea principiu al
termodinamicii, conform căruia într-un sistem închis diferenţele de nivel energetic tind
spre egalizare. În ultimă instanţă, consecinţele acestui perincipiu ar fi reducerea energiei
interne a organismului până la starea zero, aşa cum postulează principiul Nirvana, atât
de necesar lui Freud în introducerea pulsiunii de moarte.
• În al treilea rând, constanţa se poate înţelege şi în sensul unei autoreglări, deoarece
constanţa tinde să păstreze şi să restabilească, prin schimburi cu mediul exterior, un nivel
energetic specific sistemelor relativ închise (semideschise). Prin aceasta Freud
anticipează conceptul de homeostazie introdus de W.B. Cannon în 1932.

18
 Principiul constanţei se sprijină pe un alt principiu, numit de către Freud principiul
inerţiei neuronale, conform căruia neuronii tind să se videze de cantitatea lor de excitaţie şi
-evacuând-o complet - să revină la starea originară, adică spre nivelul zero. Principiul inerţiei
este corelativ funcţionării primare a aparatului psihic, acolo unde energia circulă liber. Legea
constanţei se referă la procesul secundar, acolo unde energia nu mai circulă liber, ci este
legată de reprezentări, ceea ce permite menţinerea ei la un anumit nivel. Deci ceea ce
caracterizează procesul primar este o deplasare facilă, fără piedici a energiei. În acest fel o
reprezentare se poate substitui complet alteia, împrumutându-i proprietăţile şi eficacitatea.
Misiunea de a lega energia psihică pentru a o menţine la un nivel mai ridicat revine Eului: “el
îndeplineşte această funcţie pentru că el însuşi constituie un ansamblu de reprezentări sau de
neuroni în care se menţine un nivel constant de investire.”
Aşa cum în ordine reală principiul constanţei succede principiul inerţiei, tot aşa
procesul secundar succede procesului primar. Deoarece procesul primar este tipic mai ales
inconştientului şi cel secundar conştiinţei, opoziţia dintre modurile de funcţionare diametral
diferite ale celor două sisteme va fi explicată de Freud prin două principii dihotomice,
principiul plăcerii şi principiul realităţii. Primul ar corespunde descărcării excitaţiei până
spre starea zero (principiul inerţiei), iar al doilea tendinţei de a menţine în sistem un nivel
energetic constant (principiul constanţei). Această dialectică a energiei libere şi legate îşi va
găsi corespondentul în alt cuplu de termeni complementari, şi anume pulsiunile de moarte (ce
tind spre reducerea absolută a tensiunilor) şi pulsiunile de viaţă (care presupun un nivel ridicat
de tensiune, pentru că ele creează, prin legare, unităţile vitale ale conştiinţei).

2.3. Principiul plăcerii şi principiul realităţii

Dacă termenul de dorinţă, atât de fundamental în psihanaliză, rămâne totuşi vag
definit şi explicat de către Freud, principiul plăcerii este mult mai bine circumscris, fiind
considerat un element reglator al funcţionării mentale inconştiente, chiar dacă ideea acestuia a
fost intuită încă de către Fechner, prin al său “principiu de plăcere a acţiunii”. La Freud
aparatul psihic este reglat de tendinţa evitării sau evacuării tensiunilor psihice neplăcute,
acesta fiind un mecanism de reglare automată.
Dificultatea definirii acestui principiu (numit iniţial principiul neplăcerii de către
Freud) este legată de chiar definiţia plăcerii şi a neplăcerii. În timp ce elementele ce vin din
mediul exterior psihismului sunt caracterizate de o diversitate largă de calităţi, cele ce vin din
interior nu sunt percepute decât pe o scală bipolară de plăcut-neplăcut. Este discutabil dacă
aspectele cantitative implicate de acest mod de valorizare a stimulilor externi nu au şi corelate
cantitative, adică dacă elementele calitative pot fi modulate prin cele cantitative, fără

19
intervenţia altor elemente. Aşadar pentru Freud principiul plăcerii corespunde fie menţinerii
constanţei nivelului energetic, fie reducerii tensiunilor până la nivelul lor cel mai scăzut
posibil. În lucrarea sa Dincolo de principiul plăcerii, principiul plăcerii este pus în serviciul
pulsiunii de moarte, cea care produce reducerea absolută a oricăror tensiuni, apropiind fiinţa
de starea anorganică originară a elementelor ei constitutive.
Noţiunea de principiu al plăcerii este strâns corelată de Freud cu noţiunea de principiu
al realităţii. Cele două principii apar ca fiind fundamental antagonice, deoarece principiul
plăcerii reglează procesele inconştiente iar principiul realităţii pe cele conştiente. Pricipiul
realităţii apare odată cu constituirea eului, ca instanţă diferenţiată din sine, care mediază între
pulsiunile imperative ale inconştientului şi exigenţele realităţii - pe de o parte - şi ale
Supraeului - pe de altă parte. Conform acestui principiu reglator al conştientului căutarea
satisfacţiei nu mai vine rapid şi pe căile cele mai scurte, ci de manieră deturnată şi uneori
deloc, atingerea scopului fiind amânată în funcţie de condiţiile mediului exterior. Dacă la
început principiul plăcerii este atotputernic şi suveran, instaurarea principiului realităţii
marchează începutul unei întregi serii de adaptări pe care trebuie să le achiziţioneze aparatul
psihic: apariţia atenţiei, judecăţii şi a memoriei, naşterea gândirii, acea facultate care
transformă energia liberă în energie legată.
Creşterea ponderii principiului realităţii (semn al umanizării, al socializării şi
maturizării) nu înseamnă suprimarea principiului plăcerii, care continuă să guverneze o vastă
arie de fenomene psihice, şi anume cele inconştiente, care vor funcţiona tot după legile
procesului primar. Mai mult, dintre pulsiunile fundamentale analizate de Freud unele (cele
sexuale, care nu se educă decât cu dificultate şi imperfect) rămân în mod peren sub jurisdicţia
principiului plăcerii. Pulsiunile de autoconservare sunt mai “educabile”, deoarece ele aduc în
interiorul aparatului psihic exigenţele realităţii.
Destinul însuşi al eului, ca “gestionar” al acestora, va fi marcat de dualitatea
pulsiunilor amintite: puterea sa de adaptare la realitate se va sprijini mai mult pe pulsiunile de
autoconservare decât pe cele sexuale, pe când reinvestirea libidoului spre sine însuşi va fi
chiar definiţia narcisismului, în care legăturile cu realitatea sunt perturbate de excesiva ego-
centrare. Dar, deoarece Eul interpune între presiunile şi revendicările pulsionale ale
incoştientului şi acţiunea care procură satisfacţia, activitatea de gândire, este evident că eul
este girantul funcţiilor adaptative ale individului.
În afara acestui cuplu terminologic Freud utilizează deseori conceptul de probă a
realităţii, invocată mai ales pentru a face diferenţa dintre halucinaţie şi percepţie. Proba de
realitate permite astfel operarea unei discriminări între excitaţiile externe - asupra cărora
acţiunea motorie poate avea efect, suprimându-le - şi excitaţiile interne, care nu pot fi

20
suprimate. Proba realităţii este parţial sau total scoasă din funcţiune în stările halucinatorii şi
în vis, deci acolo unde se face deturnarea de la realitate, reprezentările căpătând statutul de
percepţii actuale şi devenind prin aceasta halucinaţii. Psihologia modernă va face din testarea
realităţii un criteriu major de departajare al normalităţii de anormalitatea psihică.

2.4. Alte principii ale psihanalizei

Principiile care vor fi analizate pe scurt în rândurile care urmează nu au fost formulate
ca atare de către părintele psihanalizei, dar ele constituie axele majore pe care aceasta se
constituie, ajutând la mai buna ei înţelegere.

Postularea unui principiu al inconştientului este un mod de a recunoaşte importanţa

fundamentală dată de Freud acestei instanţe, dar şi contribuţia lui remarcabilă la anexarea
acestui vast teritoriu câmpului preocupărilor ştiinţifice ale psihologiei. Iniţial substantiv,
inconştientul este marele depozit de energie reprezentat de pulsiuni, acţionat de mecanismele
specifice procesului primar, mai ales de condensare şi de deplasare, aşa cum se remarcă ele de
exemplu în travaliul oniric. Conceptul de energie, pe care inconştientul singur o deţine, are un
rol unificator şi integrator pentru întregul aparat psihic. Energia inconştientă se aplică
reprezentărilor pe care le investeşte şi le dezinvesteşte, dezinvestiţia de către sistemul
subordonat (de exemplu inconştientul) dând posibilitatea celui supraordonat (preconştientul şi
conştientul) să opereze o reinvestire, trecerea de la un nivel la altul al sistemului făcându-se în
funcţie de acest joc al investirilor-dezinvestirilor energetice.
Pe lângă elemente înnăscute, achiziţionate în istoria speciei umane (filogenetic), care
constituie nucleul inconştientului, cea mai mare parte a conţinuturilor sale se formează prin
refulare, care sunt elemente dobândite de individ pe chiar parcursul ontogenezei sale. Actele
ratate, fenomenologia visului, ca şi fenomenologia hipnotică şi posthipnotică au fost căile prin
care a devenit posibilă inferenţa asupra teritoriilor inconştientului ca instanţă psihică. Acest
prim mod de concepere a inconştientului, integrat unei perspective topice asupra sistemului
psihic uman în ansamblul său, dă o valoare preponderent dinamică inconştientului freudian
pentru că în distincţiile topice pe care le-a făcut, el a găsit mijlocul de a explica conflictul,
repetiţia şi rezistenţele, ca şi multe alte elemnte de dinamică intrapsihică.
În cea de a doua topică a psihanalizei, bine conturată începând cu anul 1920, teoria
freudiană a aparatului psihic a fost profund remaniată, inconştientul adjectivându-se, deoarece
el nu mai era conceput ca o instanţă aparte, ci ca un atribut care caracterizează preponderent
sinele, dar şi eul şi supraeul.

21
 Principiul afectivităţii are neîndoielnic o mare valoare explcativă, psihologia
freudiană fiind prin excelenţă o psihologie afectivă, întrucât afectivitatea deţine locul cel mai
important în mecanismul elaborării psihice în general, atât filogenetic cât şi ontogenetic.
Energia psihică însăşi derivă din afectivitate, văzută de atâţi filozofi (Leibnitz, Descartes) fie
ca o parte inferioară a psihismului, fie ca un domeniu al gândirii confuze. Este meritul lui
Wundt de a fi aşezat afectivitatea la baza construcţiei sale psihologice, dar şi mai mult al lui
Ribot de a fi elaborat o psihologie afectivă ştiinţifică, prin care afectivităţii i se recunoaşteau
primatul şi importanţa.
La Freud numeroasele cercetări clinice obţinute prin practica curei psihanalitice l-au
dus la concluzia dependenţei întregii vieţi psihice de afectivitate. De la manifestările
elementare ale afectivităţii (tropismele, adică fenomenele primare de atracţie şi de evitare) şi
până la simpatie sau antipatie ori sentimente şi pasiuni, complexificarea progresivă a
psihicului a condiţionat în paralel rafinarea progresivă a vieţii afective. Principiul plăcerii,
analizat în paginile anterioare, constând din obţinerea unei satisfacţii vitale din reducerea
stării de încărcare energetică a sistemului psihic călăuzeşte întreaga activitate a
inconştientului. Corelativ perspectivei energetice asupra afectivităţii inconştiente sunt şi
conceptele de elaborare şi perlaborare a energiei afective, care pot explica simptomatologia
nevrotică (mecanisme de patogenie psihică). Freud distinge între energia afectivă şi
reprezentarea de care ea este legată, distincţie arătând subtilul joc dintre cantitate şi calitate.
Prin mecanismele deplasării şi condensării sunt explicate atât satisfacţia inconştientă a
dorinţelor din vis, cât şi realizarea formaţiunii de compromis care este simptomul nevrotic.
Mecanismul însuşi al transferului şi contratransferului, prezente în cura psihanalitică, au
conotaţii afective foarte puternice, succesul terapiei, adică obţinerea catharsisului, fiind de
fapt o abreacţie, adică o descărcare la distanţă a unei energii negative, asociată cu reprezentări
ale traumelor infantile timpurii.

Principiul psihosexual reprezintă elementul cel mai radical al revoluţiei psihanalitice,

cel care a şocat cel mai mult societatea modernă, dar şi cel care a produs cele mai multe
dizidenţe, rupturi sau falii în cadrul doctrinei. Este locul în care Freud a făcut puţine concesii,
etiologia sexuală a nevrozei isterice fiind motivul de ruptură cu mentorul său Breuer, iar
exacerbarea importanţei sexualităţii fiind motivul despărţirii de Jung sau de Adler, cei mai
apreciaţi dintre discipolii săi. Psihanaliza este încă şi astăzi văzută ca un pansexualism, ca o
încercare de a explica fenomene ce depăşesc cu mult graniţele individuale, “grila”
psihanalitică încercând să descifreze controversatele probleme ale culturii, religiei sau istoriei
umanităţii prin recursul la fenomenologia sexuală. Din această perspectivă conceptul
fundamental este cel de libido (dorinţă cu colorarură erotică), care în a doua topică va fi

22
echilibrat printr-o definiţie mai largă (tot ceea ce procură plăcere), cu conotaţii sexuale mai
estompate, dar şi printr-un concept corelativ, mortido sau instinct al morţii.

Principiul psihologiei infantile, formulat ca atare pentru psihanaliză şi de Popescu-

Sibiu21, pentru a arăta preeminenţa perioadei infantile în raport cu toate celelalte etape ce
compun ciclul unei vieţi. Perioada infantilă a unui individ sau popor capătă pentru psihanaliza
ortodoxă o importanţă fundamentală, deoarece în ea se originează traumele care vor constitui
liniile de forţă ulterioare ale destinului individual sau colectiv. Copilul se naşte cu o sinteză de
tendinţe primare (instinctul sexual, agresivitatea şi tendinţele de conservare individuală), iar
altele vor fi dobândite sub influenţa ambianţei sociale, preponderent sub forma educaţiei. Aşa
cum din punctul de vedere al funcţiilor cognitive J. Piaget a descris o stadialitate
cvasiuniversală, prin care se constituie întreaga arhitectonică a cunoaşterii, cu mult înaintea
lui, Freud a trasat o linie a evoluţiei stadiale a sexualităţii copilului şi adultului care, plecând
de la amorf, indistinct şi perversitate infantilă, ajunge la heterosexualitatea deplină a vârstei
mature. Răstălmăcirile psihanalizei (a se vedea eliberarea sexuală teoretizată de Herbert
Marcuse), deformările şi exagerările puse în sarcina ei, nu ne pot face să uităm că Freud însuşi
a accentuat în legătură cu umanizarea tendinţelor instinctive primare prin socializare şi
educaţie, având o atitudine extrem de critică faţă de sexualitate, văzută ca locul în care se
relevă cel mai deschis animalitatea din om.

S-ar mai putea invoca un principiu al psihodinamismului, întreaga psihanaliză fiind o

subtilă dialectică a luptei contrariilor, a integrării de conflicte, sursa majoră a acestora fiind
lupta dintre principiul plăcerii ce caracterizează inconştientul şi exigenţele realităţii sau ale
culturii, pe care eul trebuie să le medieze. Psihologia dinamică freudiană are deci în vedere ca
şi concept central pe acela de pulsiune, de tendinţă, psihanaliza fiind şi o recunoscută teorie
asupra motivaţiei umane. Ceea ce este celula pentru complexitatea arhitectonică a
organismului, este pulsiunea pentru complexitatea dinamică a psihicului, adică factorul ei de
unitate dinamică fundamentală.

Precizăm că succinta trecere în revistă a celor mai importante concepte ale

psihanalizei, sub forma principiilor acesteia, a avut rolul de a schiţa un cadru integrativ care
să permită mai buna înţelegere a prezentării aspectelor celor mai importante ale doctrinei,
acestea nelăsându-se dezvăluite decât printr-o analiză mai de adâncime.

21
I. Popescu-Sibiu, op. cit., p. 36.

23
 3. ACTELE RATATE

3.1. Definirea actelor ratate

Înainte de Freud, o mulţime de acte, oarecum periferice ale vieţii psihice (rateurile de
vorbire şi de citire, cele de memorie sau de acţiune), nu fuseseră semnalate, desemnate şi
interpretate printr-un acelaşi concept. Este meritul începuturilor psihanalizei de a fi vorbit
despre ele în Psihopatologia vieţii cotidiene (1901), subiectul deschizând, alături de analiza
viselor (1900) calea teoriei şi practicii în acest domeniu.
În Dicţionar de psihanaliză22 se defineşte prin conceptul de act ratat acel “act prin
care un subiect substituie, fără voia sa, unui proiect sau unei intenţii, urmărite în mod
deliberat, o acţiune sau o conduită total neprevazută.”
Conţinutul actelor ratate este foarte divers, fiind definit de Freud însuşi ca:
• pronunţarea sau scrierea unui alt cuvânt decât cel pe care cineva dorea să îl rostească sau
să îl aştearnă pe hârtie (lapsus linguae şi lapsus calami);
• citirea altui cuvânt decât cel imprimat sau scris într-un manuscris (falsa lectură);
• faptul de a auzi altceva decât ceea ce s-a pronunţat efectiv (falsa percepţie auditivă), fără
a exista o tulburare evidenţiabilă a aparatului auditiv;
• uitarea momentană a unui nume, pe care persoana îl ştia şi îl recunoştea cu regularitate
mai înainte, sau uitarea de punere în aplicare a unui proiect;
• pierderea sau incapacitatea de a găsi un obiect care a fost pus undeva, la îndemână;
• alte erori în care caracterul de momentaneitate este pregnant.
Sunt deci incluse o serie de “mici nimicuri”, după expresia lui Freud, mergând de la
erori de pronunţie, de citire şi înţelegere, de acţiune sau de memorare, considerate în general
prea puţin semnificative, dar care au caracterul de a fi fapte reale aflate la îndemâna
psihanalistului, ”obiecte care se oferă de la sine investigaţiei noastre.”23 Este, aşa cum arătam
în capitolul anterior, un elogiu adus faptelor mărunte, slabe şi neînsemnate, dar care ne pot
pune pe urmele unor lucruri extrem de importante, în calitatea lor de indicii, întru totul
comparabile cu cele prezente în munca de investigare a criminalistului. De altfel, o lege

22
R. Chemama (red.) (1997), Larousse - Dicţionar de psihanaliză. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, p.
23.
23
S. Freud, op. cit., p. 71.

24
perceptivă (cea a semnificaţiei) arată relaţia de invers proporţionalitate dintre anumite
elemente ale câmpului perceptiv şi relevanţa lor informaţională.
Explicaţia tradiţională pentru aceste fenomene psihice care stau sub semnul erorii (de
pronunţie, de acţiune sau rateuri ale memoriei), analizată de Freud şi găsită a fi doar parţial
valabilă, era aceea a oboselii, indispoziţiei, supratensiunii psihice din starile de iritare, a
scăpărilor de atenţie, tipice oamenilor foarte absorbiţi de o activitate sau a celor care suferă de
migrene. În general, explicaţia psihofiziologică (iritarea, oboseala sau distractibilitatea) ar fi
tot atâţia factori organici sau psihici care afecteaza atenţia, în special sub raportul
distributivităţii ei.
Freud observa, pe bună dreptate, că există o mulţime de acţiuni executate
cvasiautomat (deprinderile), în care supravegherea atenţională este minimală, ea neafectând
cu nimic precizia acestora, ci dimpotrivă, aceasta este afectată tocmai printr-un exces de
atenţie (supraconcentrare a acesteia). În plus, „actele ratate însele sunt însoţite de o mulţime
de mici fenomene secundare pe care nu le înţelegem şi pe care explicaţiile propuse până în
prezent nu le-au facut mai inteligibile.”24
În „cuvântul care ne stă pe limbă” apare o mare tensiune şi stare de contrarietate,
generate de dorinţa de a ni-l reaminti, şi uşurare după ce l-am recunoscut sau redescoperit. Şi
mai paradoxal este faptul că multe acte ratate, coordonate de o regie nevăzută, tind să se
multiplice, să se înlocuiască reciproc, realizand un adevărat lanţ de erori: uităm un rendez-
vous, apoi notăm greşit ora întâlnirii ş.a.m.d.. Freud invocă un exemplu de uitare iterativă,
povestit de colaboratorul şi biograful sau E. Jones, care a ţinut câteva zile pe biroul sau o
scrisoare, pe care din motive pe care le ignora, a „uitat” să o expedieze; când s-a decis să facă
acest lucru, scrisoarea i-a fost returnată, pentru că uitase să o timbreze, fiind nevoit să
recunoască în final că de fapt el nu dorea câtuşi de puţin să expedieze acea scrisoare. Un
exemplu cu totul similar este oferit plecând de la o publicaţie social-democrată, unde un
articol-reportaj despre o solemnitate, în loc sa vorbească despre Alteţa sa Kronprinz-ul
(prinţul moştenitor), culegătorul a tipărit Kornprinz-ul, iar încercarea de rectificare s-a soldat
cu o nouă eroare, Knorprinz-ul, ca şi cum ar fi existat un geniu rău, un spiriduş care, din
casetă tipografică, trăgea sforile greşelilor de tipar.

3.2. Lapsusurile de vorbire sau de scriere

Analizând problema erorilor de limbaj, Freud constata că multe dintre ele ar putea
apărea şi prin sugestie, teoria atenţiei deturnate putând să le explice, dar cu nişte completări

24
Idem, p. 73.

25
care lasă loc de intervenţie teoriei psihanalitice. Aceasta deoarece, din multitudinea
lapsusurilor posibile (cuvântul pronunţat poate fi deformat în nenumărate feluri sau înlocuit
cu nenumărate forme accidentale) se comite un lapsus determinat, în care factorul accidental
dispare. În fond, lapsusul se produce prin inversiuni, influenţe ale unui cuvânt (sau a unor
părţi ale acestuia) asupra celor care urmează, prin contaminare semantică, analogie sau
substituţie. Explicaţia propusă de un filolog (Meringer) şi un psihiatru (Mayer) asupra
colecţiei lor de lapsusuri (teoria valorilor diferite de inervaţie a cuvintelor, cele mai tari
perturbându-le pe cele mai slabe) îi pare ca insuficientă lui Freud. Lapsusurile cele mai
frecvente nu sunt cele obţinute prin substituţia unui cuvânt (sau părţi) cu ceva asemănător, ci
printr-un cuvânt care spune exact contrariul a ceea ce locutorul dorea să afirme, trădând o
intenţionalitate ascunsă, căci „există între contrarii o strânsă afinitate conceptuală”, ele fiind
“extrem de apropiate în asociaţia psihologică”. Un exemplu antologic în acest sens este oferit
de Freud însuşi, când vorbeşte despre un preşedinte al Camerei Deputaţilor din Austria, care a
deschis şedinţa de lucru cu următoarele cuvinte: „Domnilor, constat prezenţa unui număr
de ... membri şi, în consecinţă, declar şedinţa închisă.”25
O primă concluzie i se impune lui Freud din analiza întreprinsă: independent de modul
său de producere (vorbit sau scris), lapsusul are un sens, prin efectul său lapsusul “având
poate dreptul de a fi considerat un act psihic complet, cu scopul sau propriu, o manifestare cu
conţinutul şi semnificaţia sa intrinsecă.”26 Un mare număr de date de observaţie umbresc
explicaţia psihofiziologică sau pur fiziologică, deoarece actele ratate au un sens şi o
semnificaţie, ce pot fi decodificate prin analiză, chiar dacă cel analizat este în acord sau în
dezacord total cu aceasta, ceea ce relevează un plan, un nivel ascuns al intenţionalităţii
individuale. Aşa cum a postulat existenţa unei gândiri inconştiente, Freud va postula şi
demonstra existenţa unei voinţe inconştiente, ale cărei intenţionalităţi se bazează pe motivaţii
sau impulsuri obscure.
Aceasta bipolaritate conştient-inconştient din geneza lapsusurilor, a fost folosită
deliberat de poeţi ca mijloc de reprezentare în arta lor. Plecând de la un fragment din
Negustorul din Veneţia, al lui Shakespeare, Otto Rank argumenta faptul că poeţii utilizează
deliberat mecanismul lapsusului pentru a produce efecte speciale şi a spune indicibilul.
Constrânsă de tatăl său să îşi aleagă un soţ prin tragere la sorţi, Portia îl găseşte pe Bassanio,
căruia vrea să-i sugereze rezultatul alegerii sale, dar fără a încălca juramântul făcut în acest
sens, caz în care ar fi putut fi acuzată de sperjur: ”Ah, ochii aceştia care m-au tulburat şi m-au
împărţit în două: una care îţi aparţine şi cealaltă care este a dumitale... care este a mea,
voiam să zic. Dar chiar dacă ea îmi aparţine, ea este tot a dumitale, aşa că mă ai întreagă!”.
25
S. Freud, op. cit., p. 76.
26
Ibidem.

26
Este aici o subtilă contradicţie între aspectul formal al declaraţiei (convenţia de a nu-şi trăda
alegerea) şi cel informal, intim, dorinţa şi făgăduinţa suprapunându-se; „chiar dacă o jumătate
este a mea, de fapt ea îţi aparţine, aşa că mă ai întreagă”.
Scopul, finalitatea inconştientă a actului ratat este el doar o exagerare înşelătoare, un
truc al artei poetice, sau corespunde unei realităţi? Freud are o poziţie foarte clară şi lipsită de
echivoc: sensul unui lapsus derivă din chiar intenţionalitatea acestuia. „În ce ne priveşte,
'sensul' nu este altceva decât finalitatea şi locul pe care actul îl ocupă într-o procesualitate
psihica”27. Preşedintele care deschide şedinţa prin declararea închiderii ei, vorbitorul care nu
se arată dispus (în loc de autorizat) să recunoască într-o alocuţiune publică meritele
antonimului său (ceea ce îl pune într-o flagrantă opoziţie cu propriile intenţii declarate),
profesorul de anatomie care declara ca dintr-un milion de locuitori ai oraşului, „îi poate
număra pe un deget … pardon, pe degetele unei singure mâini” pe cei care au înţeles structura
anatomică a cavităţii bucale (acela fiind chiar el, bineînţeles) sau Freud însuşi, atunci când
declara într-o biografie: „m-am nascut pe 6 mai în Freiberg”, uitând să precizeze şi anul
(subtila aspiraţie inconştientă spre imortalitate, pe care doar opera avea să i-o asigure), sunt
tot atâtea exemple despre faptul că actele ratate au un sens, evident cel mai adesea pentru alţii
şi mai puţin pentru cel în cauză.
A postula că actele ratate sunt fenomene psihice semnificative înseamnă a presupune
că ele rezultă dintr-o intenţie. Problema pe care Freud şi-a pus-o a fost nu numai evidenţierea
originii lor, ci şi aceea de a le reliefa semnificaţia inconştientă profundă. Unele lapsusuri apar
prin interfereţa a două intenţii verbale, uneori o intenţie fiind complet înlocuită cu alta prin
substituţie, alteori o intenţie nereuşind decât să o modifice pe alta, prin crearea unor cuvinte
hibride sau deformate. În totală contradicţie cu atitudinea respectuoasă a unui subaltern,
atmosfera solemn-artificială a unei şedinte dedicată sărbătoririi şefului este iremediabil
compromisă de o urare comic-absurdă, adică de un toast de genul: „vă invit să râgâiţi pentru
prosperitatea şefului nostru”, acolo unde vulgarul aufstossen = a râgâi îl înlocuieşte pe
obişnuitul anstossen = să beţi.
Stabilind deci că actele ratate nu sunt accidente, ci acte psihice determinate, care au o
semnificaţie proprie, fiind produse prin opoziţia a doua intenţii ce vin din planuri diferite
(planul inconştient şi cel conştient), Freud anticipează de fapt mecanismul formării
compromisului care este simptomul nevrotic. Una dintre intenţii este latentă (cea
inconştientă), alta este patentă (cea efectiv produsă), deci una este evidentă iar alta nu; una
este perturbată (cea conştientă), alta perturbatoare (cea inconştientă), explicaţie ce pare a
acoperi toate cazurile de lapsusuri, deşi pot fi invocate şi alte mecanisme psihice de

27
S. Freud, op. cit., p. 80.

27
producere. Dorinţa latentă, de ordin afectiv şi personal, vine în conflict cu dorinţa conştientă,
de ordin social, lupta acestora prefigurând conceptul de supraeu şi mecanismul de apărare al
refularii, teoretizate ulterior.
Freud recunoaşte fără rezerve rolul stărilor fiziologice (indispoziţie, oboseală sau
epuizare nervoasă, tulburari circulatorii), în calitatea lor de condiţii facilitatoare, favorizante,
ale producerii lapsusurilor, dar recunoaşte de asemenea că mai este nevoie de un mobil
exterior, care să ne împingă cu presiunea unei forţe în direcţia producerii acestora. Ca o
consecinţă a epuizării fizice, „tendinţa de asociaţie depăşeşte toate celelalte intenţii ale
discursului”28, termenii lapsusului chemându-se unul pe altul fie prin asonanţă, fie prin
legătura cu antonimele lor, deşi mecanismul asociativ nu apare la unele lapsusuri.
Analizând raportul dintre cele doua tendinţe, acestea relevă o situaţie asimetrică,
pentru că tendinţa tulburată (interferată) este recunoscută şi revendicată ca atare de subiect,
ezitările şi îndoielile fiind în legătură cu tendinţa cealaltă, cea pe care tocmai lapsusul o scoate
la suprafaţă. Deducerea tendinţei perturbatoare din efectul ei asupra celei perturbate se poate
face chiar cu ajutorul persoanei în cauză, cerându-i „la cald” o explicaţie, fără de care
persoana tinde să nu observe lapsusul, sau poate chiar să treacă peste el.
Acesta este momentul în care “faptele mărunte” îşi dezvăluie valoarea explicativă,
pentru că ele deschid calea de abordare a unor probleme mai mari. Întrebate, persoanele
răspund cu prima idee care le vine în minte, ceea ce aminteşte de metoda asociativ-verbală,
prototipul însuşi al investigaţiei psihanalitice, tehnica specială „de a obţine chiar din gura
subiectului soluţia problemelor de care ea se ocupă.”29 Este adevărat că în alte situaţii soluţia
este mult mai greu de găsit şi nu corespunde declaraţiilor persoanei care a comis actul ratat,
aceasta reliefând fenomenul de rezistenţă, uneori energică sau violentă, atunci când se caută
substratul real al erorii comise.
Ca şi în anchetele judiciare, acolo unde martorul refuză orice lămurire, psihanalistul se
sprijină acum pe indicii care să ducă la o soluţie mai mult sau mai puţin plauzibilă în raport cu
împrejurarile reale, „majoritatea afirmaţiilor sale prezentând doar anumite grade de
probabilitate.”30 Chiar şi fără probe definitive, investigaţia poate continua, căci ea nu face
decât să dea aproximări tot mai bune ale realităţii, bazându-se pe indicii furnizate de contextul
însusi, de la informaţiile în legătură cu caracterul persoanei sau cu impresiile ei ulterioare
actului ratat. Cu alte cuvinte, actul ratat declanşează un adevărat proiect hermeneutic,
construind explicaţii prezumtive dar plauzibile, ce vor fi confirmate sau infirmate de
evenimentele pe care acest act le prefigurează anticipativ.

28
Idem, p. 84.
29
Idem, p. 86.
30
Idem, p. 87.

28
 Când, de exemplu, cineva uită în mod repetat un nume sau îl reţine cu foarte mare
dificultate, este de presupus existenţa unui resentiment sau o aversiune secretă faţă de
persoana respectivă. În acest fel cineva poate uita sistematic numele unui bărbat doar pentru
că el a fost mai norocos şi a obţinut graţiile unei femei pentru care primul a nutrit o dragoste
neîmpărtăşită.
Problema lapsusurilor este strâns corelată cu cea a amneziilor. În uitarea unor proiecte,
există, de regulă, un proces psihic contrar care blochează înfăptuirea acestora. Deoarece
uitarea este interzisă în anumite circumstanţe sau împrejurări de viaţă, oamenii inventează
obstacole care să justifice anumite amnezii ce li se pot reproşa (întâlnirea ratată cu iubita,
bunăoară). Dar, chiar şi în spatele acestor uitări de proiecte, pierderi de obiecte, se poate
ascunde sau poate interveni o intenţionalitate inconştientă, facilitatoare: „se pierd obiecte
atunci când te-ai certat cu cei care ţi le-au dăruit şi nu mai vrei să te gândeşti la aceştia” 31,
explicaţie valabilă şi pentru faptul de a le strica sau distruge mai uşor, ori a le rătăci indefinit
de mult timp. Aceasta deoarece o amnezie se poate asocia cu o eroare, ca în cazul tânărului
care „uită” să se prezinte la prima întâlnire şi care la a doua constată că a venit la altă oră
decât cea fixată.
Nu întotdeuna contextul actual este accesibil cunoaşterii sale de către terapeut, de aici
caracterul prezumtiv al interpretării actului ratat, pentru care evoluţia ulterioară este cea care
cel mai adesea o confirmă sau o infirmă. De multe ori actele ratate sunt reprezentative în
sensul unor semne premonitorii, indicii ai unor intenţii tainice pe care desfăşurarea ulterioară
a faptelor le confirmă din plin, ca în următoarele exemple:
- tânăra care „uită” să se prezinte la proba rochiei sale de mireasă, evenimentul anunţând
parcă divorţul de mai târziu;
- chimistul savant care „uită” ora ceremoniei pentru propria sa căsătorie şi care, în loc să
ajungă la biserică, nimereşte în laboratorul său, rămânând ulterior celibatar pentru totdeauna;
- tânăra căsătorită care semnează - fără să fi luat o decizie conştientă în acest sens - tot cu
numele de fată;
- pierderea inelului de logodnă sau căsătorie, „accident căruia evenimentele ulterioare i-au
conferit o semnificaţie fără echivoc.”32
Luarea în calcul a acestor fapte mărunte, dar cu putere premonitorie, nu înseamnă
pentru Freud reîntoarcerea la superstiţie, mai ales că nu toate prevestirile se şi realizează. În
Psihopatologia vieţii cotidiene Freud ţine să-şi precizeze poziţia în legătură cu superstiţiile,
plecând de la recunoaşterea ideii de hazard doar din plan extern (real) şi negând hazardul
interior (psihic). Superstiţiosul proiectează în exterior o motivaţie care este de fapt înăuntrul
31
S. Freud, op. cit, p. 90.
32
Idem, p. 93.

29
său, interpretând hazardul printr-un eveniment (fapt extern) pe care psihanaliza îl reduce la
ceea ce este, adică o idee (fapt intern). Pentru că superstiţiosul nu ştie nimic despre motivaţia
sa reală (inconştientă), el este obligat să o deplaseze, proiectând-o asupra lumii exterioare,
după un mecanism similar celui existent în paranoia. Având doar „o cunoaştere obscură” a
propriei sale interiorităţi, superstiţiosul reflectă spre exterior, spre o realitate suprasensibilă,
ceea ce de fapt este o psihologie a inconştientului său. Psihanalistul merge pe drumul invers,
deoarece el transformă metafizica (păcatul originar, paradisul, pe Dumnezeul, ideea de bine şi
rău sau nemurirea) într-o metapsihologie.
O sumă întreagă de probleme de foarte mare şi perpetuu interes pleacă de la răspunsul
pe care Freud îl dă întrebării: „trebuie să refuzăm superstiţiei orice bază reală?” Pentru el ca
psihanalist este clar că superstiţia îşi are originea în acte refulate, cu caracter ostil sau crud.
Răul dorit altora, dar reprimat prin educaţie, generează culpabilitatea şi teama perpetuă de
nenorocire, care vine frecvent să-l lovească pe cel în cauză (cel mai adesea un obsesiv, un
nevrotic cu idei obsesionale) ca pedeapsă pentru răutatea sa inconştientă. Premoniţiile, visele
profetice, presimţirile, telepatia, forţele suprasensibile invocate de amatorii de paranormal,
fapte al căror studiu era atunci (ca si acum!) departe de a fi ajuns la concluzii ferme, pot fi
explicate printr-o mai bună punere a lor în relaţie cu inconştientul, decât prin forţe oculte,
spiritism etc.

3.3. Mecanisme explicative ale actelor ratate

Analizând raporturile dintre ideile perturbate şi cele perturbatoare, Freud îşi pune
problema acestora din urma, adică prin ce sunt ele capabile să interfereze şi să conturbe o
acţiune în curs: „care sunt intenţiile care se manifestă de o manieră atât de ieşită din comun şi
vin să le tulbure pe celelalte?”33
Plecând de la constatarea că uneori ideea perturbatoare este recunoscută de cel în
cauză în mod explicit, că alteori este recunoscută însoţită de mirarea de a o vedea (înainte de
lapsus) activă în propria sa fiinţă, iar o a treia grupă neagă vehement atât interpretarea oferită,
cât şi intenţia ce a stat la baza ei, afirmând că aceasta îi este cu desăvârşire străină, Freud
găseşte un element explicativ unificator în faptul că tendinţa perturbatoare este una refulată.
Ea se manifestă în pofida dorinţei persoanei în cauza, fie modificând intenţia respectivă, fie
luându-i pur şi simplu locul.
Se poate chiar stabili un paralelism între intensitatea şi vechimea refulării şi forţa activ
perturbatoare a tendinţei, deoarece acestea sunt mai viu exprimate tocmai în situaţia a treia

33
Idem, p. 95.

30
(negarea atât a explicaţiei, cât şi a intenţiei). Condiţia indispensabilă producerii oricărui lapsus
este refularea intenţiei de a exprima ceva: intenţia perturbatoare trebuie să fie ea însăşi
perturbată iniţial, pentru a putea căpăta o asemenea forţă perturbatoare.
Ca şi simptomul nevrotic, actele ratate reprezintă un compromis, evidenţiind ciudata
particularitate de a participa la cele două tendinţe, fiecare dintre ele pe jumătate ratată şi pe
jumătate izbutită, şi aceasta deoarece intenţia perturbată rareori este complet înlocuită (ea se
exprimă totuşi), iar cea perturbatoare - deşi sortită blocajului psihic - se manifestă, chiar dacă
o face de o manieră deturnată.
Pentru psihanaliză valoarea explicativă a lapsusurilor este foarte mare deşi, fiind doar
nişte indicii mărunte, când sunt utilizate abuziv, după o „paranoie combinatorică”, ele pot
duce la rezultate eronate, fapt ce poate fi prevenit doar prin lărgirea bazei de observaţii
efectuate. Ele sunt totuşi indicatorii unui joc de forţe prin care se desfăşoară viaţa psihică,
manifestări ale unor tendinţe convergente sau divergente, pe care se poate fundamenta o
concepţie dinamică asupra vieţii psihice.

3.4. Alte tipuri de acte ratate şi semnificaţia lor psihanalitică

Încercând o sistematizare a actelor ratate, Freud ia în considerare trei mari grupe:
• lapsusul, cu subdiviziunile sale: de scris, de lectură şi falsa audiţie;
• uitarea, cu subdiviziunile corespunzătoare obiectului uitat: nume proprii,
cuvinte străine sau impresii;
• confuzia, pierderea sau dificultatea de a mai regăsi un obiect pus deoparte.
Erorile de scris sunt considerate întru totul similare celor de vorbire, rareori fiind remarcate de
autorii lor.
Erorile de lectură, petrecute într-un context foarte diferit faţă de vorbire şi scriere,
oferă exemplul unei substituţii complete a elementelor, în virtutea unei asemănări de formă
(în germană CLOSEThaus - adică WC, este foarte asemănătoare cu CORSEThaus - adică o
casă de corsete). Cei doi factori invocaţi până acum ca mecanism universal al actelor ratate
(intenţia perturbatoare şi cea perturbată) nu se află într-un dezacord net, sau nici nu pot fi uşor
identificaţi ca atare, deoarece eroarea de lectură pleacă mai mult de la un conflict al
conţinutului sau formei cuvintelor scrise, decât de la refularea acestui conţinut.
În fenomenele de amnezie, implicate în uitarea de proiecte, se evidenţiază totdeauna o
non-vrere, o contra-voinţă care, disimulându-se, îşi atinge scopul prin intermediul actului ratat
însuşi, adică prin neexecuţia proiectului. Există în fiecare dintre noi tendinţe ce acţionează din
inconştient, fără ştirea noastră, ca atunci când „uităm” să restituim cărţile împrumutate, să
achităm facturile sau să ne îndeplinim îndatoririle, cazuri în care dorinţa noastra secretă este

31
aceea de a păstra cărţile, banii sau obiectele împrumutate, chiar dacă nu vrem să recunoaştem
aceasta în mod explicit.
Uitarea de nume proprii, de denumiri sau de cuvinte străine îl apropie şi mai mult pe
Freud de anticiparea formării simptomului nevrotic, căci aici „este vorba, între altele, de
refuzul memoriei de a evoca ceva asociat cu senzaţii penibile legate de unele amintiri a căror
evocare ar fi de natură să producă aceste senzaţii.”34 Iar această prezenţă din umbră a
principiului neplăcerii (cum a fost iniţial numit principiul plăcerii, cel ce guvernează
inconştientul) se evidenţiază prin tendinţa la ocolire sau „fugă psihică”, cum inspirat a numit-
o Freud: „în această fugă psihică trebuie să vedem ultima raţiune eficientă, nu numai a uitării
de nume, ci şi a multor acte ratate, cum sunt neglijenţele, erorile etc.”35
Creatorul psihanalizei anticipează strălucit teoria reţelelor semantice, postulată mai
aproape de timpul nostru de către Collins şi Quillian, atunci când el vorbeşte despre faptul că
în uitarea de nume nu elementul plăcere-neplăcere trebuie căutat, ci tendinţa lor de a se
închide în lanţuri asociative, între care se stabilesc raporturi strânse. Împrejurările sunt cele
care blochează sau facilitează intrarea în funcţiune a unor asemenea lanţuri, caracterul înalt
asociativ al memoriei fiind intens exploatat de întreaga psihanaliză.
Ipoteza uitării, ca mecanism de apărare contra amintirilor penibile, anticipează rolul
refulării ca supapă de siguranţă aflată la graniţa dintre instanţele psihice, şi aceasta deoarece
amintirile neplăcute, puternic încărcate afectiv (ofense, umiliri) au tendinţa să revină obsesiv
în conştient, tulburându-l. Aceasta îl determină pe Freud să concluzioneze că „viaţa psihică
este un câmp de bătălie şi o arenă unde se înfruntă tendinţe opuse sau, ca să vorbim într-un
limbaj mai puţin dinamic, ea se compune din contradicţii şi din cupluri antinomice.”36
Pierderile, de exemplu, evidenţiază o voinţă de a pierde, ceea ce face diferenţa fiind motivul şi
scopul pierderii. Ele pot fi însă şi expresia unui sacrificiu voluntar, al unei autopedepse sau
poate o sfidare.
Să concluzionăm, odată cu Freud, că „marea valoare a actelor ratate constă, pentru
noi, în frecvenţa lor, în faptul că fiecare le poate observa cu uşurinţă în el însuşi şi că
producerea lor nu are drept condiţie necesară o stare morbidă oarecare.”37
Într-o analiză mai detaliată a acestora (în Psihopatologia vieţii cotidiene), Freud
stabileşte punctele de legătură dintre actele ratate şi mecanismul care coordonează formarea
visului sau a simptomelor nevrotice, al caror preambul cotidian şi la vedere ele sunt de fapt.

34
S. Freud, op. cit, p. 104.
35
Ibidem.
36
Idem, p. 105.
37
Idem, p. 107.

32
Fragmente „decupate în mod artificial dintr-un întreg mai vast” şi având nevoie de a fi incluse
„într-o demonstraţie mai vastă”, actele ratate sunt importante din mai multe perspective:
• fac deschiderea către „întregul mai vast” care este chiar teoria psihanalitică;
• operează o primă mare revoluţie, anularea distincţiei dintre nevroză şi
normalitate, ele putand fi - ca şi visele - elementul de legătură al acestui continuu
bipolar, normalitate-boală psihică;
• sunt deductibile din elemente psihice incomplet refulate, dar care, chiar dacă
sunt respinse de conştiinţă, nu şi-au pierdut forţa de exprimare şi de manifstare;
• fac deci posibilă perspectiva dinamică, pe care psihanaliza a dezvoltat-o în
fazele sale ulterioare.

4. CONCEPŢIA PSIHANALITICĂ ASUPRA VISELOR

Moto
“Pierd o lume când adorm.
Când trec punţile de somn
îmi rămâne numai visul
şi abisul, şi abisul.”
Lucian Blaga

33
 4.1. Visul, un mesaj din lumea de dincolo?
Visul a preocupat din timpurile cele mai vechi omenirea. În străvechile scrieri indiene,
încă de acum 4500 de ani visul era considerat ca o a patra stare a conştiinţei, alături de veghe,
somn sau contemplarea şi identificarea cu Brahma. Visele, alături de fenomenele
halucinatorii, au contribuit în mod decisiv la conturarea credinţei în existenţa unui suflet
independent de corp, separaţia lor temporară fiind visul, iar separaţia eternă oferind-o chiar
experienţa supremă pentru orice vieţuitoare - moartea. Nu este de aceea întâmplător că la
vechii greci, Hypnos (zeul somnului) şi Tanathos (zeul morţii) erau consideraţi fraţi, iar
regatele lor erau închipuite ca fiind vecine. De aceea nu este de mirare că Biblia face dese
referiri la faptul că divinitatea se relevă şi vorbeşte oamenilor prin somn, prin intermediul
viselor ...
Caracterul foarte misterios al visului, marea lui încărcătură emoţională, generată de
faptul că el era purtătorul unui mesaj sau al unei semnificaţii profunde pentru persoana sau
colectivitatea căreia aceasta îi aparţinea, a dus la conturarea unei preocupări perene pentru
descifrarea şi intrepretarea viselor prin şamani, vraci, profeţi sau tălmăcitori „specializaţi”.
Văzut ca manifestare a providenţei, a divinităţii sau a destinului (fatum), visul a fost multă
vreme tălmăcit în registru mistic, a cărui expresie - oniromancia - s-a conservat popular în mai
toate culturile lumii.
Dacă în perioada preistorică, oamenii au dat o realitate obiectivă visului, mai târziu
(perioada greco-romană, prelungită până spre Evul Mediu) s-a dezvoltat preocuparea
descifrării simbolice a acestuia, pentru ca secolele XIX şi XX să ducă la abordarea ştiinţifică a
acestui paradoxal fenomen psihic. Perspectiva preponderent fiziologică asupra viselor va fi
înlocuită la început de secol XX de către S. Freud, care va pune problema lor într-o altă
ecuaţie: visele sunt mesaje, dar nu ale zeilor, ci provenite din străfundurile inconştiente ale
fiinţei noastre, reprezentând „calea regală de descoperire a inconştientului în viaţa psihică.”
Descoperirea de către Sherington a sinapsei, evidenţierea rolului formaţiunii reticulate
în gestionarea stărilor de atenţie şi de somn, a electroencefalografiei şi deci a posibilităţii
monitorizării somnului pe toată durata desfăşurării sale, au făcut posibile studiile lui Dement
şi Kleitman, ale lui Aserinsky, McCarley sau Jouvet, care au readus visul între hotarele
fiziologicului şi ale neurologicului, semnificaţia lui psihologică pierzându-se pe drum, în
favoarea abordării obective, ştiinţifice, replicabile etc. S-au stabilit pattern-urile somnului,
deprivarea de somn a generat ipoteze valoroase, s-au localizat centri ai somnului (locus
coeruleus şi nucleii rafeului -din bulb), substanţe ale somnului (melatonina), somnul REM

34
sau NREM, adică cel cu sau fără vise, visul dezbrăcându-se treptat de aureola de vrajă şi
inefabil, conferită de teoriile lui Freud sau Jung.

4.2. Psihanaliza, o teorie psihologică despre vis

Freud a încorporat în propria sa teorie despre vis (care avea să devină cheia
inconştientului şi deci nucleul constituirii psihanalizei ca terapie şi teorie, alături de actele
ratate) descoperirile cercetătorilor de până la el, cărora le-a eliminat contradicţiile interne,
restituindu-le o deplină semnificaţie psihologică. El postulează faptul că visele sunt acte cu
sens şi cu semnificaţie pentru cel care visează, că ele au cel mai adesea ca şi cauzalitate
excitaţia ce se originează în activitatea psihică, prin funcţiile lor ele fiind adevaraţi „paznici ai
somnului”, dar şi ai unităţii şi integralităţii personalităţii umane.
Începuturile psihanalizei datorează mult studiilor despre vis ale unor predecesori
(Cardano, Maury etc., citaţi de Freud38), ale căror concluzii pot fi sintetizate astfel:
• Prin opoziţie cu starea de veghe, ce face posibil fenomenul complex al prizei de
conştiinţă, Wundt sau Jodl reliefează suspendarea spiritului critic, eliminarea oricărei
cunoaşteri, descompunerea asociaţiilor şi reducerea intenţionalităţii în timpul activităţii
onirice, din care ar rezulta implicit „scăzuta valoare pentru cunoaştere care trebuie
acordată viselor.”39
• Medicii au văzut mai curând nu un act psihic, ci doar o manifestare a unor excitaţii
somatice (punct de vedere ce ar fi regăsit în teoria activare-sinteză despre vis a lui R.W.
McCarley40.
• Visele ar reprezenta deci rezultatul unei activităţi dezordonate a unui psihic ce şi-a pierdut
funcţia sa fundamentală, aceea de sinteză a realului (P. Janet), generată în timpul
somnului, pe fondul unui sistem nervos obosit, epuizat prin supraexcitarea corticală din
timpul perioadei diurne. Ele nu ar avea nici un sens, ba - mai mult - pe fondul excitaţiilor
externe sau interne (cenestezice), visele oferă spectacolul unui joc absurd şi bizar, care le
apropie de fenomenele halucinatorii.
Freud se angajează pe urmele tălmăcitorilor de vise de altădată, încercând să degajeze
o fenomenologie a visului (cauze, mecanisme şi funcţii) ce ar putea fi circumscrisă ştiinţific
păstrând elementele de valabilitate conturate de predecesorii săi, dar dându-le coerenţa
faptului ştiinţific. O primă concluzie, care se impunea chiar de la Aristotel şi reţinută de
Freud, este aceea că visele reprezintă o manifestare a vieţii psihice din timpul somnului, care
38
Vezi I. Popescu-Sibiu, op. cit., p. 199.
39
S. Freud, op. cit., p. 112.
40
Adina Chelcea şi Septimiu Chelcea (1986), Cunoaşterea de sine – condiţie a înţelepciunii. Bucureşti: Ed.
Albatros, p. 31 sau Sheila Hayward (1999), Biopsihologie. Bucureşti: Editura Tehnică, p. 222.

35
are numeroase similitudini cu starea de veghe, dar şi particularităţi considerabil de diferite.
Visul îi apare lui Freud (şi cercetările moderne confirmă faptul, prin postularea ritmurilor
e.e.g. alfa, aflate la liziera dintre somn şi veghe) ca o stare intermediară între somn (somnul
profund) şi trezie, dovadă că putem povesti uşor, sau chiar continua un vis, când suntem
treziţi brusc în anumite faze ale somnului.
Preocupat de raporturile interne dintre somn şi vise, psihanaliza pleacă de la o analiză
preliminară a somnului, ce va fi reluată şi la introducerea conceptului de narcisism (1914).
Psihologic, somnul înseamnă ceea ce afirma şi Blaga în fragmentul de poem din moto-ul
capitolului de faţă: suspendarea punţilor de legătură cu lumea externă şi regresarea spre o
stare mai primitivă, în care descoperim adâncimea inconştientului din noi înşine (abisul din
poemul lui Blaga). Condiţia preliminară a somnului este chiar această retragerea în sine: „mă
scufund în somn tocmai retrăgându-mă din lumea exterioară şi luând măsuri împotriva
excitaţiilor din afară.”41
Obosit de realitate şi de stimulii ei, se instituie starea de relaxare, a cărei caracteristică
psihologică este chiar stingerea interesului pentru lumea exterioară, omul care doarme
regăsind în schimb starea paradisiacă de dinaintea naşterii, din timpul perioadei intrauterine.
Analogia cu starea de foetus este evidentă prin faptul că adormirea presupune condiţii similare
cu aceasta, adică absenţa excitaţiilor, intimitate, căldură şi obscuritate. Poziţia încovrigată din
somn reaminteşte izbitor de perioada prenatală, ceea ce ar putea explica, măcar parţial,
această nevoie de somn: „nu aparţinem lumii decât cu două treimi din existenţa noastră (...)
pentru o treime încă nu ne-am născut. Fiecare trezire din somn dimineaţa este pentru noi, în
aceste condiţii, o nouă naştere.”42
Studiile somnului efectuate ulterior43 au identificat pattern-urile generale ale celor
cinci cicluri de somn, fiecare ciclu evidenţiind prezenţa a patru stadii, cel de-al patrulea fiind
cel de somn profund, odihnitor, prin care se reface biologic reţeaua neuronală după
supraconsumul diurn. Freud a anticipat acest lucru când a arătat că somnul fără vise este cel
mai bun, pentru că decuplarea de realitate este totală, visul constituind în aparenţă un fel de
„accesoriu rău venit” pentru somn, care ar trebui să instituie starea de repaus foetal.
Răspunsurile teoriei psihanalitice în legătură cu problema viselor pleacă de la întrebări
ingenios puse de Freud: pentru ce viaţa psihică nu se stinge cu totul în somn? Este evident că
ceva din interiorul nostru (care ar putea fi resturile activităţii diurne) se opune acestui fapt.
Dar, în esenţă, procesele somnului diferă de acelea ale stării de veghe, în principal datorită

41
S. Freud, op. cit, p. 113.
42
Idem, p. 114.
43
S. Hayward, op. cit., pp. 205-225.

36
faptului că visul este o asamblare aproape exclusivă de imagini, acompaniate de sentimente
sau idei, de impresii venite din alte modalităţi senzoriale, dar reduse toate la modalitatea
imagistică a văzului. Tehnica electroencefalografiei evidenţiază somnul REM44 şi NREM
(adică somnul preponderentcu vise sau preponderent fără vise) tocmai prin mişcările rapide
ale ochilor din perioada activă a somnului, cea cu vise. Dificultatea de a povesti un vis
provine în principal din raporturile de disparitate dintre imagine şi cuvânt, căci visul trebuie
să transforme în imagine conţinuturile preponderent verbale ale gândirii inconştiente,
traducere ce afectează sensul visului însuşi.
Problema amintită are un mare interes teoretic, dovadă stând faptul că psihologia
cognitivă45 face diferenţieri între reprezentările externe (pictoriale şi lingvistice) şi cele interne
sau mentale, care pot fi distribuite şi simbolice, acestea din urmă putând fi analogice (imagini
şi modele mintale) sau digitale. Aceeaşi informaţie („cartea este pe birou”) redată în codul
lingvistic sau în cel imagistic (textul, respectiv imaginea unei cărţi pe birou), declanşează
operaţii foarte diferite, şi aceasta pentru că limbajul se sprijină pe simboluri discrete
(discontinue), presupune explicit şi elemente pentru punerea în relaţie, având în consecinţă
reguli gramaticale clare de combinare a simbolurilor, ceea ce se realizează finalmente fiind un
enunţ abstract. Imaginile nu au simblouri discrete, ele redau doar analogic, reprezentările fiind
non-discrete şi restituie lucrurile implicit, printr-o investigare perceptivă, au puţine reguli de
combinare, în consecinţă ele fiind concrete, dependente deci de modalitatea senzorială
particulară în care apar. Dar, deoarece visul se pune în evidenţă prin aceleaşi mişcări rapide
ale ochilor şi la mamifere, peşti sau păsări, înseamnă că imaginea este modalitatea mai bazală
de operare a psihicului, elementul care face legătura dintre inteligenţa oamenilor cu lumea
infraumană, lăsând să se întrevadă posibilitatea existenţei unei inteligenţe implicite, bazată pe
codificarea analogică (vizual-imagistică). Chiar şi la scara istoriei umanităţii scrisul a trecut
printr-o fază analogică (scrierea pictografică a hieroglifelor) spre una digitală, tipică codului
propoziţional-verbal (scrierea fonetică).
Această diferenţă dintre reprezentările externe şi cele interne, pe care o face psihologia
cognitivă46, apare schiţată la Freud prin faptul că reprezentările visului (interne) sunt diferite
de cele ale stării de veghe (externe), primele având un net caracter de stranietate, derivat prin
faptul că scena pe care se desfăşoară visele este una lăuntrică, cea a sufletului. Ele nu sunt
deci reprezentări destinate comunicării cu altul sau cu lumea, ci cu sine însuşi, adică

44
REM = Rapid Eyes Movements, adică mişcări rapide ale ochilor, tipice perioadei de somn cu vise, opusă
somnului fără vise (de fapt cu vise puţine) numită NREM.
45
M.W. Eysenck şi M. Keane (1999), Cognitive Psychology. A student handbook. Exeter: Psychology Press, pp.
204-207.
46
Vezi ultimul capitol al lucrării de faţă.

37
reprezentările „de lucru” ale psihicului, după ce acesta, odată cu instalarea somnului, şi-a tăiat
legăturile cu lumea.
Caracteristicile comune ale viselor (altele decât stranietatea) ar putea fi, în
interpretarea freudiană, durata aparentă a viselor şi claritatea lor, impregnarea afectivă mai
mare sau mai mică şi, mai ales, persistenţa lor în timp. Există deci şi vise scurte (o serie foarte
scurtă, alcătuită din câteva imagini dispersate) şi vise-fluviu, ce par să se întindă nelimitat;
vise clare ca şi evenimentele vieţii reale şi „vise deznădăjduitor de slabe, şterse, vagi”. În
acelaşi vis pot alterna părţi foarte limpezi cu părţi foarte şterse, după cum unele vise pot fi
foarte coerente şi bogate spiritual, prin opoziţie cu altele, ceţoase, stupide, absurde sau chiar
extravagante; vise care ne lasă reci şi vise care ne mişcă profund sau chiar întrerup somnul,
generând uimirea, extazul sau panica; vise care se şterg foarte repede, pe chiar parcursul
orelor sau zilei următoare şi vise care durează toata viaţa; vise unice (sau unicate) şi vise care
par să se repete de mai multe ori la aceeaşi persoană, cu uşoare variaţii. „Pe scurt, această
insignifiantă activitate psihică nocturnă dispune de un repertoriu colosal, fiind capabilă să
recreeze tot ceea ce psihicul creează în timpul activităţii sale diurne, dar ea nu este niciodată
identică cu aceasta.”47
Freud a dat credit deplin ipotezei conturate de cercetarile anterioare potrivit căreia
visul este o reacţie la o excitaţie (externă sau internă) care tulbură somnul, exemplificând
variat. Acelaşi ceas deşteptător care sună strident dimineaţa este încorporat în trei scenarii
onirice foarte diferite: sunet de clopotniţă ce anunţă vecernia, zurgălăii unei sănii din timpul
unei promenade de iarnă sau zgomotul asurzitor produs de spargerea unui teanc de farfurii.
Deci, de fiecare dată excitaţia externă (ceasul deşteptător) este interpretată şi integrată diferit
în scenariul oniric. Popescu-Sibiu operează o clasificare corectă a acestor excitanţi ce stau la
baza genezei visului în excitanţi senzoriali externi (un obiect ce cade pe gât poate duce la
apariţia unui vis cu o execuţie prin decapitare; razele de soare ce cad pe ochii celui care
doarme pot provoca un vis despre un incendiu etc.), de regulă rolul lor fiind accesoriu şi
declanşator, selectarea imaginilor din memorie ce vor genera visul fiind determinată de jocul
altor factori; excitanţi senzoriali interni; excitanţi organici (cenestezici), cum ar fi visele care
anunţă boli organice incipiente, visele care au la start excitaţii generate de trebuinţe bazale de
foame, sete, nevoi sexuale etc.; factori sau excitanţi psihici, cei mai neglijaţi până la Freud,
dar cei care sunt cu adevărat răspunzători de geneza, dinamica şi marea varietate a viselor.
Dar investigarea metodică şi clasificarea acestor tipuri de cauze care stau la originile
unui vis nu pare a fi prea importantă pentru problema viselor, pentru că aceste cauze - externe
sau interne - lasă aceeaşi incertitudine relativă la provenienţa celorlalte părţi ale visului şi la

47
S. Freud, op. cit, p. 115.

38
semnificaţia de ansamblu a acestuia. Şi aceasta deoarece nu excitaţia ca atare este încorporată
în vis, căci ea este prelucrată, modificată, substituită sau pusă în relaţie cu altceva, ţesându-se
astfel trama visului. Aşadar cauzele doar declanşează visul, dar nu-i relevă esenţa.
Atunci de unde am putea deduce această esenţă a viselor? Visul treaz, din starea de
veghe (reveria), considerat de psihologia actuală ca fiind unul dintre procedeele imaginaţiei,
ar putea oferi unele elemente explicative. Aceste vise „ce nu apar în timpul somnului, au ceva
în comun cu visele propriu-zise, deoarece ele reprezintă scene şi evenimente în care egoismul,
ambiţia, nevoia de putere sau dorinţele erotice ale persoanei care visează îşi găsesc astfel
satisfacerea.”48 Apărute mai ales la pubertate, ele au o motivaţie foarte transparentă, dată de
satisfacerea unor dorinţe, având o mare varietate, de exemplu în privinţa durabilităţii lor. În
timp ce unele se sting rapid, altele se adaptează „condiţiilor schimbătoare ale vieţii”, ţinând
„pasul cu timpul“ şi putând chiar marca destinul personal al cuiva, deoarece ele oferă
materialul brut al producţiei imaginative de tip artistic: „imprimând viselor din starea de
veghe anumite transformări, anumite travestiri sau abrevieri, autorul operelor de imaginaţie
creează situaţii pe care le plasează în romane, nuvele sau piese de teatru.”49
Până la teoria sublimării mai este cale lungă, dar regăsim în rândurile de mai sus
sensul mărturisirii unui mare scriitor englez - John Fowles - privind importanţa „tiraniei eului
tânăr” pentru intreaga creaţie a unui artist, o replică a binecunoscutului aforism brâncuşian
conform căruia cine şi-a uitat copilăria nu mai poate fi vreodată artist.

4.3. Despre tehnica interpretării viselor

Dacă visul poate fi acceptat ca fenomen psihic şi nu somatic (excitaţia externă şi
internă având doar rolul declanşator, ele resorbindu-se ulterior în substanţa visului), aceasta
înseamnă că cel mai bun răspuns în legătură cu esenţa visului - de fapt cu semnificaţia sa - o
dă chiar persoana care visează. Metoda analizei asociaţiilor libere utilizată de Freud, dar şi de
Wundt înaintea sa, sau de Jung după el, este poate prototipul întregii cercetări psihanalitice a
inconştientului individual, tehnică destinată dezlegarii „enigmelor de către însuşi subiectul
analizat”. Există cu siguranţă - şi experienţele de hipnoză au pus în evidenţă acest lucru - fapte
psihice pe care omul le sesizează, dar despre care nu poate da socoteală, pentru că nu are
decât vag sau deloc cunoştinţă de ele. Aşa cum în somnul artificial care este hipnoza se mai
păstrează printr-un fir nevăzut legătura hipnotizatului cu hipnotizorul, şi în ceea ce numim
somnul doicii somnul acesteia nu este întrerupt de excitaţiile intense, ci de cele mai mărunte,

48
Idem, p. 120.
49
Idem, p. 121.

39
care vin dinspre obiectul grijii ei, copilul, ceea ce trădează prezenţa unei conştiinţe a visului,
chiar dacă foarte îngustată.
Ca şi în cazul actelor ratate, şi pe linia aceloraşi imperative ale determnismului psihic
riguros, se cere subiectului să meargă la originea visului său, la ceea ce el consideră a fi ideile,
preocupările sau interesele din care acesta a derivat. Pentru că întreaga construcţie a visului se
bazează pe activitatea de reprezentare a memoriei şi pentru că aceasta are un caracter
asociativ extrem de pregnant, este foarte probabil ca, plecând de la o reprezentare iniţială,
generată de vis, şi cerând subiectului să spună tot ce-i trece prin minte, lasându-se în voia
lanţului asociaţiilor libere, să se obţină informaţii esenţiale despre abisurile inconştiente de
unde visul emerge. Păstrând sau nu reprezentarea iniţială, subiectul este invitat să gândească
liber şi să spună un nume propriu sau un număr, ceea ce activează dispozitive interne la fel de
puţin cunoscute ca şi în cazul elementelor perturbatoare din actele ratate. Procedeul presupune
trezirea de asociaţii în lanţ cu privire la numele (numărul) rostit, până când se epuizează
impulsul de formare al acestor asociaţii. „Asociaţiile generate de numerele liber evocate sunt
poate cele mai probante: ele se desfăşoară cu o asemenea rapiditate şi tind spre un scop
ascuns, cu o certitudine atât de incomprehensibilă, că suntem cu adevarat descumpăniţi când
asistam la succesiunea lor.”50 Asociaţiile generate de nume sau numere fac parte dintr-un
ansamblu de idei.
Ulterior, psihanalistul francez Jaques Lacan a dat un statut privilegiat limbajului în
ceea ce priveşte descifrarea inconştientului, deoarece prin metaforă şi metonimie se
potenţează întregul, fie prin analogie (metaforă), fie prin raportul parte-întreg (metonimia). La
Freud se întrevede o perspectivă mai degrabă structuralist-gestaltistă asupra organizării vieţii
interne a subiectului. Aşa cum atunci când evocăm - fără motiv aparent - o melodie ce ne
trece prin cap, analiza relevă o întreagă suită de idei din care melodia însăşi este doar o parte
(eposul asociaţiilor memoriei plecând de la bucata de prăjitură şi infuzia de ceai din În
căutarea timpului pierdut al lui Marcel Proust), în mod similar asociaţiile libere ce pleacă de
la o reprezentare iniţială fac parte - cu titlu de elemente componente - dintr-un ansamblu mai
vast, pe care îl evocă şi în raport cu care ele sunt chiar calea de acces. Pe lângă legătura cu
reprezentarea iniţială, asociaţiile „se află şi sub dependenţa anumitor structuri de interese şi
idei pasionale, complexe, a căror intervenţie rămâne mascată, adică inconştientă, în momentul
în care ea se produce.”51 Ipoteza de lucru pleacă deci de la puterea lanţului asociativ de a
evoca structura (gestaltul, în termenii altei teorii) din care el emerge. Aceasta deoarece ideea

50
S. Freud, op. cit, p. 127.
51
Idem, p. 128.

40
ce se naşte dintr-un element al visului se relevă ca fiind determinată de unul din complexele ce
stau în spatele său.
În unele situaţii relaţia dintre complexe şi imaginile din vis este uşor de postulat şi de
evidenţiat, alteori acest lucru este foarte dificil. Aceasta pentru că, aşa cum vom vedea,
intervine procesul de refulare prin intermediul cenzurii, ceea ce determină apariţia unor
mecanisme specifice visului, destinate travestirii conţinuturilor sale. Asociaţiile generate de
elementul unui vis sunt determinate atât de elementul în cauză, cât şi de fundalul său
inconştient, adică de complexul care a stat la baza sa.

4.4. Conţinutul latent şi cel manifest din structura visului

Tehnica psihanalitică, bazată pe asociaţie liberă, înlesneşte apariţia de structuri
substitutive ce deschid calea către structurile reale de adâncime ale visului. Primele formează
conţinutul manifest, celelalte pe cel latent al unui vis. Dacă primele sunt conştientizabile,
celelalte sunt momentan inconştiente, ascunse şi aparent inaccesibile. Se conturează o posibilă
definiţie psihanalitică a visului: „dacă extindem optica noastră de la elementul separat, la vis
ca totalitate, găsim că acesta din urmă constituie o substituţie deformată a unui element
inconştient şi că interpretarea viselor are drept sarcină să descopere respectivul element
inconştient.”52
Pentru a uşura munca psihanalistului, aceea de a interpreta corect legătura dintre cele
două serii, regula inviolabilă, respectată ca atare de Freud pe tot parcursul vieţii sale dedicată
psihanalizei, este aceea ca pacientul să nu omită comunicarea nici unei idei, chiar dacă aceasta
ar părea că nu are legătură cu visul, fiind de aceea considerată lipsită de importanţă, penibilă
sau chiar absurdă. Aceasta se justifică prin faptul că deseori interpretarea visului se face
luptând împotriva unei rezistenţe a pacientului, acesta având o atitudine critică în raport cu
interpretarea propusă de către terapeut, atitudine care nu are nici o justificare reală. Mai mult,
ideile pe care el le apără cu cea mai mare obstinaţie sunt întotdeauna, fără excepţie, şi cele
mai relevante pentru descoperirea conflictului inconştient. Când rezistenţa este mai redusă,
distanţa dintre conţinutul manifest şi cel latent este mai mică, o rezistenţă puternică fiind
semnul unei deformări considerabile pe care inconştientul a interpus-o între conţinutul real
(latent) şi cel manifest al visului, de aceea rezistenţa amplifică distanţa dintre substitut şi
substratul lui inconştient53.

52

S. Freud, op. cit., p. 132.

53
Este evident că problema distanţei semantice din teoria reţelelor semantice a lui Collins şi Quillian a fost
strălucit anticipată de creatorul psihanalizei.

41
 Raporturile dintre conţinutul latent şi cel manifest al visului pot fi foarte variate.
Uneori o parte identificabilă din marele ansamblu psihic inconştient al visului pătrunde ca
atare în visul manifest, fie ca fragment, fie ca aluzie, abreviere sau expresie simbolică. Alteori
se produce ceea ce Ronald Chemama54 numeşte “glisarea semnificatului sub semnificant”,
care condiţionează transpoziţia de tip metaforă sau metonimie, postulate de analiza
inconştientului ca limbaj de către Lacan.
De fapt, această problemă pare a fi de importanţă crucială şi merită detalierile făcute
de Freud însuşi: „găsim aici o modalitate nouă de relaţie între conţinutul manifest şi ideea
latentă a visului. Primul este nu atât o deformare, cât o reprezentare a celei de-a doua,
imaginea sa plastică şi concretă avându-şi sorgintea în lumea expresiei verbale.”55 În termenii
lui Pavlov aceasta ar fi relaţia dintre primul şi cel de al doilea sistem de semnalizare, în
termenii psihologiei cognitive între codarea imagistică şi cea propoziţională (adică între codul
analogic şi cel digital), în termenii noştri între imagine şi cuvânt. Freud admite - foarte
întemeiat! - că nu poate exista echivalenţă deplină între cele doua modalităţi căci, aşa cum
atunci când pronunţăm un cuvânt nu mai avem în minte decât vag imaginea concretă iniţială
care l-a generat, tot aşa înlocuirea cuvintelor prin imagine este doar o echivalenţă parţială,
deci poate fi asimilată cu un tip de deformare. Cum visul manifest este preponderent imagine
vizuală şi rar idee sau cuvânt, această modalitate de relaţie (conţinut latent / conţinut manifest)
este una foarte specială, de ea depinzând accesul la structurile inconştiente prin cuvânt.
Paradoxal este deci faptul că psihanaliza este o logoterapie, în condiţiile în care conţinuturile
inconştientului vizat prin analiză sunt esenţialmente produsul unei codificări iconice, adică
este imagine. Este deci foarte posibil ca acele conţinuturi (gânduri, idei latente) să utilizeze
substitutiv imagini cu intenţia de a-şi tăinui sau disimula conţinutul.
Acest al doilea aspect trimite la o adevărată simbolistică a imaginilor din vis, pentru a
putea restabili legătura dintre planurile manifest şi cel latent. Astfel, dintr-un vis al unei femei
care merge cu soţul la teatru, constatând că, deşi au luat biletele în avans, locurile din stal sunt
complet goale; din faptul că nişte cunoştinţe comune (Eliza şi soţul, ea cam de aceeaşi vârstă
cu autoarea visului, dar proaspăt căsătorită) nu au mai venit la spectacol, pentru că au găsit
doar locuri proaste (3 locuri la 1 florin si 50 de creiţari), analiza deduce, printr-o adevărată
hermeneutică, semnificaţiile latente neconvenabile: părerea proastă a femeii despre soţul ei şi
regretul de a se fi măritat atât de devreme, cu zestrea pe c are a avut-o ea putând să fi făcut o
alegere mai bună.
Raporturile dintre conţinuturile latente şi cele manifeste nu sunt univoc sau linear
definite de către Freud, căci nu întotdeauna un element manifest înlocuieşte un element latent.
54
R. Chemama (1997), Larousse - Dicţionar de psihanaliză. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, p. 37.
55
S. Freud, op. cit, p. 137.

42
Cele două domenii se relaţionează mai curând prin raporturi de ansamblu, când un element
latent poate fi substituit prin mai multe elemente manifeste şi reciproc. Pentru a detalia mai
bine natura şi dinamica acestor raporturi, Freud ia în considerare un alt capitol important al
problemei, visele copiilor.

4.5. Visele copiilor

Atunci când distanţa dintre conţinutul latent şi cel manifest este foarte mică,
deformarea nu mai apare sau este minimală, ca în cazul viselor copiilor. Acestea “sunt scurte,
clare, coerente, neechivoce, uşor inteligibile şi sunt totuşi, în chip incontestabil, vise.”56
Visele infantile (2-5 ani) pot fi observate şi ulterior la copiii mai mari sau chiar la
adulţi, în contexte speciale. Aceste vise fac superfluă ideea de analiză şi aceasta deoarece ele
sunt foarte transparente, visul fiind de fapt o reacţie din timpul somnului la un eveniment (de
fapt o dorinţă intensă) din starea de veghe. „Herman a păpat toate cireşele” este un astfel de
vis al unui copil de aproape doi ani, care a fost însărcinat să ofere cuiva drept răsplată un
coşuleţ cu cireşe, propria lui recompensă fiind doar câteva cireşe, când el le-ar fi dorit de fapt
pe toate.
Aceste vise sunt deci acte psihice complexe şi inteligibile, în care nu intervine
deformarea, de unde concluzia că aceasta nu constituie caracterul natural al visului. Fiind
reacţie la un eveniment al zilei, care a lăsat o dorinţă nesatisfacută, acompaniată de frustrare,
tristeţe sau regret, „visul înscenează realizarea directă, nevoalată a acestei dorinţe.”57 Aceasta
dovedeşte faptul că excitaţiile psihice pot tulbura visul, deoarece intensitatea prea mare a
dorinţei nesatisfăcute poate deturna nu numai conţinutul visului, ci poate tulbura somnul
însuşi.
Toate aceste precizări conduc spre o concluzie fundamentală, care va fi esenţa teoriei
lui Freud despre rolul şi funcţia visului: „departe de a fi un factor de tulburare a somnului,
visul este un protector al somnului, pe care îl apără de ceea ce este susceptibil să îl tulbure.” 58
Excitantul psihologic fundamental al visului este dorinţa, iar realizarea acesteia dă conţinutul
lui. Aşa cum în actul ratat există o tendinţă (intenţie) perturbatoare şi una perturbată, la
nivelul visului dorinţa joacă rolul tendinţei perturbatoare, visul fiind şi el rezultatul unui
compromis, deoarece şi aici există o satisfacere parţială şi o suprimare parţială a celor două
componente implicate: în timp ce dormim, o dorinţă se cere satisfacută şi satifăcându-ne
dorinţa continuăm să dormim. Visele din starea de veghe (reveria) analizate anterior au un

56
S. Freud, op. cit, p. 141.
57
Idem, p. 142.
58
Idem, p. 143.

43
mecanism asemănător (sunt produse transparente ale imaginaţiei prin care ne satisfacem
ambiţii sau dorinţe erotice), diferenţa dând-o satisfacţia de tip halucinator prezentă în vis, dar
absentă în reverie.
Această propensiune spre împlinirea deturnată a unei dorinţe o fixează şi proverbele:
„vrabia mălai visează”, „porcul visează jir, găina grăunţe” etc. De fapt, în cunoaşterea comună
ideea de vis se asociază cu ceea ce este plăcut, ideal, optim („o maşină de vis”, „o călătorie de
vis”, „nici cu gândul n-am gândit, nici cu visul n-am visat”), visul cuiva fiind adesea socotit
echivalent cu idealul său (care nu prea are şanse de împlinire în lumea reală).
Analiza viselor copiilor produce prima mare sinteză în perspectivă psihanalitică asupra
problemei, visul fiind deci considerat a fi:
• act psihic semnificativ (ca şi actul ratat);
• a cărui funcţie este aceea de a fi „paznicul somnului”, el rezultând din conjugarea a două
tendinţe, una constantă (nevoia de somn), alta variabilă (satisfacerea sau descărcarea unor
excitaţii psihice);
• această satisfacere a dorinţelor are caracterul de trăire psihică halucinatorie.
Acest ultim aspect devine motivul unei subtile analize întreprinse de Freud, care
pleacă de la faptul că gradul de satisfacere al dorinţelor este diferit în funcţie de tipul lor.
Trebuinţele legate de foame şi sete deseori se satisfac subsitutiv prin scenariile onirice cu
mese opulente, relatate de exploratorii înfometaţi ai Antarcticii sau speculate comic în filmul
„Goana după aur”, în care Chaplin, înnebunit de foame, îşi vede partenerul transformat într-
un apetisant clapon, proaspăt scos de la cuptor. Dar această satisfacere este doar parţială,
pentru că - fiind trebuinţe spacifice - ele pot fi satisfăcute de elemente la fel de specifice şi
concrete, aflate în perimetrul lumii reale şi deci a principiului realităţii. Trebuinţa sexuală are
un statut special, deoarece ea depinde în mai mică măsură de obiectul ei, comparativ cu
foamea sau setea de ale lor, şi de aceea ea poate căpăta prin vis o satisfacţie totală, certificată
de emisia de spermă tipică juisării. Această diferenţă schiţată aici va fi ulterior dezvoltată,
pulsiunea sexuala (sau libidoul) conducând mai târziu la introducerea conceptului de
narcisism (libido al eului).
Visele copiilor şi cele de tip infantil analizate de Freud (visele „de impacienţă”, visele
„de lene”, sau visele în care satisfacerea dorinţelor de sete sau foame este motivaţia evidentă)
nu ridică nici un fel de probleme de interpretare, pentru că ele sunt transparente, sensul lor se
relevă direct şi uşor. În celelalte vise însă disputa dintre conţinutul manifest şi cel latent este
foarte mare şi cu greu poate fi pusă în evidenţă excitaţia sau motivul care a stat la originea lor.
„Aceste vise - afirmă Freud - trebuie interpretate, adica tălmăcite, deformarea lor trebuie
înlăturată şi conţinutul lor manifest înlocuit prin conţinutul lor latent: numai atunci vom putea

44
să judecăm dacă datele valabile pentru visele infantile sunt valabile şi pentru celelalte vise,
fără excepţie.”59

5. TRAVALIUL ONIRIC ŞI
MECANISMELE ELABORĂRII VISELOR

5.1. Cenzura din vis

59
S. Freud, op. cit., p. 147.

45
 Cele două funcţiuni fundamentale ale visului, aceea de lichidare a tensiunilor
inconştiente prin satisfacerea lor halucinatorie în vis şi cea de prevenţie, prin atenuarea
excitaţiilor (externe sau interne, organice sau psihologice) care ar putea tulbura somnul, nu
pot să fie îndeplinite fără reliefarea funcţionării cenzurii. Aceasta era una dintre realitaţile
evidenţiabile în Primul Război Mondial, utilizată atât de ruşi, pentru presa străină, la trecerea
frontierei, cât şi de autorităţile imperiale austriece, ambele manifestându-se în acelaşi mod:
bararea cu cerneală a unor cuvinte, fraze sau chiar paragrafe indezirabile, care făceau ca ceea
ce rămânea să devină greu comprehensibil sau chiar ininteligibil.
Cenzura este acea instanţă aflată la liziera dintre sistemul inconştient, pe de-o parte, şi
preconştient-conştient, pe de alta, operând un adevărat baraj selectiv între cei doi poli ai vieţii
psihice. De cenzură se leagă o altă noţiune fundamentală a psihanalizei, refularea, dar şi
instanţa supraeului din cea de a doua topică a teoriei freudiene. Aceasta deoarece cenzorul ce
veghează atent şi cu spirit critic în antecamera unde se înghesuie tendinţele inconştiente şi
salonul unde se află conştiinţa operează o selecţie (refularea), în acord cu imperativele morale
ale societăţii (reprezentată de instanţa supraeului).
În somn, activitatea cenzurii nu este suspendată, ci doar relaxată, şi aceasta deoarece
eul adormit trebuie să fie apărat de tendinţele (pulsiunile) care vin din adâncimile
inconştientului pentru a-şi găsi satisfacţia de o manieră halucinatorie, dar fără a tulbura prea
mult somnul. Menţinerea integrală a refulării nu ar permite purgarea conţinuturilor
inconştiente refulate, după cum absenţa cenzurii ar da cale liberă invaziei brutale a acestor
conţinuturi (ceea ce se petrece efectiv în coşmare), energia necesară refulării lor producând
trezirea. Ori pentru aceasta este necesară postularea prezenţei cenzurii din vis, care operează o
deformare a conţinuturilor latente ale acestuia, astfel încât ele să nu mai fie recunoscute de
cenzură: ”ori de câte ori ne găsim în prezenţa unui element oniric foarte şters, nedeterminat şi
îndoielnic, pe când altele au lăsat amintiri clare şi distincte, trebuie să admitem că acesta a
suferit acţiunea cenzurii.”60
Acţiunea cenzurii din vis se produce fie printr-o regrupare a elementelor de conţinut,
fie printr-o deplasare a accentului, încât este greu să mai stabilim o corespondenţă între
conţinutul latent şi cel manifest, de unde caracterul de bizarerie şi stranietate al visului.
Expresia cenzurii în planul terapiei psihanalitice este rezistenţa opusă de pacient
interpretărilor propuse de analistul său în urma integrării asociaţiilor într-o explicaţie.
Rezistenţa la interpretarea visului nu este altceva decât obiectivarea cenzurii din vis, ceea ce
atestă o permanenţă a cenzurii, necesară pentru a conserva şi în starea de veghe deformările
produse. Aceste deformări sunt abia schiţate pentru trebuinţele de foame-sete sau de apărare-

60
S. Freud, op. cit., p. 150.

46
agresiune, dar ele sunt extrem de puternice pentru cele sexuale, care au un regim de control şi
o reglementare socială mult mai stricte.
Lucruri pe care în timpul stării de veghe nici nu îndrăznim să le gândim, sau dacă o
facem, aceasta ne produce oroare (tendinţe blamabile, indecente etic sau estetic), emerg totuşi
din inconştient în timpul visului, primind însă o expresie deformată. Aceasta deoarece somnul
presupune o retragere a libidoului ataşat obiectelor lumii externe spre eu, el evidenţiind o
revenire la egoismul primar fără de margini ce caracteriza perioada sa arhaică de evoluţie:
„Eul eliberat de orice piedică morală cedează tuturor cerinţelor instinctului sexual, acelora
condamnate demult de educaţia noastră estetică şi acelora care contrazic toate regulile de
restricţie morală.”61 Dorinţe incestuoase, dorinţe de răzbunare sau chiar dorinţa morţii
persoanelor celor mai apropiate ies din acest adevărat infern inconştient, replică a faimosului
dicton „somnul raţiunii naşte monştri”, întruchipat în pictură de Goya. Deformarea din vis
este deci direct proporţională cu gradul de indecenţă şi de blamabil al dorinţelor înseşi, pe de-
o parte, şi cu severitatea exigenţelor cenzurii de la un moment dat, pe de altă parte.
Freud şi-a pus el însuşi problema dacă psihanaliza nu creează astfel o perspectivă prea
negativă asupra naturii umane: ”ar părea neverosimil ca răul să ocupe un loc atât de mare în
constituţia umană”62, afirmă el. Dar psihanaliza reconfirmă cu alte mijloace maxima
platoniciană potrivit căreia buni sunt doar cei care se mulţumesc să viseze ceea ce alţii - cei
răi - şi înfăptuiesc în realitate. Se justifică aserţiunea lui Allport că psihanaliza propune o
imagine sumbră asupra naturii umane, al cărei nucleu, eul, se zbate disperat între imperativele
a trei instanţe (sinele, realitatea şi supraeul), încercând în van o sinteză armonioasă a acestora.
Parcă pentru a preîntâmpina asemenea obiecţiuni, Freud argumentează că psihanaliza nu
contrazice tendinţele nobile ale naturii umane, dimpotrivă: ”Dacă insistăm asupra a ceea ce
este rău în om, este numai pentru că alţii neagă acest aspect, ceea ce nu ameliorează cu nimic
condiţia umană, ci o face de neînţeles.”63

5.2. Simbolistica visului

Termenul de elaborare a visului, în multe privinţe similar elaborării energiei
inconştiente, poate fi mai bine înlocuit cu unul mai specific, acela de travaliu oniric (munca
visului), o suită de procese prin care conţinutul latent al visului se converteşte în conţinutul
său manifest.
Decodificarea acestui conţinut manifest reclamă calităţile unui bun traducător
(„tălmaci”, adică cel care găseşte echivalenţele cele mai bune dintre cuvintele a două limbi),
61
S. Freud, op. cit, p. 152.
62
Idem, p. 155.
63
Ibidem.

47
dar şi hermeneut, pentru că sensul visului trebuie şi el relevat. Prima tehnică, cea a asociaţiei
libere, utilizată predilect de analist, nu dă cu certitudine tălmăciri certe ale elementelor
viselor, chiar dacă pentru anumite aspecte acestea sunt sigure şi asemănătoare celor date de
cărţile populare de analiză a viselor. Dar, deoarece orice element din visul manifest este un
simbol al gândirii inconştiente a visului, o a doua abordare se impune, cea simbolică, aceasta
realizând mai bine idealul de stabilitate al interpretării viselor din tehnicile populare: „când
cunoaştem simbolurile vizuale ale viselor, personalitatea autorului visului, condiţiile în care el
trăieşte şi trăirile care au precedat visul, adesea putem interpreta visul fără nici o dificultate”,
metoda simbolică nefăcând decât să completeze şi să ofere plusul de claritate necesar metodei
asociative.
Freud nu se erijează în descoperitorul metodei interpretării simbolice, aceasta cu atât
mai mult cu cât simbolismul îi este propriu nu numai psihanalizei, ci şi mitologiei, folclorului,
lingvisticii sau antropologiei, teritorii spre care el şi-a îndreptat paşii pentru a stabili o mai
largă fundamentare a intuiţiilor sale în legatură cu visul.
Noţiunea de simbol are utilizări foarte diferite în contexte diferite: Jean Piaget vede în
constituirea funcţiei simbolice preambulul apariţiei reprezentărilor, deci al inteligenţei
preoperatorii, matematicienii dau o accepţiune foarte specifică simbolurilor matematice,
pentru ca semioticienii să facă o distincţie clară între semn şi simbol. Însăşi psihanaliza
freudiană va fi reinterpretată printr-o grilă foarte intelectualistă de Jaques Lacan, plecând de la
distincţia semnificat-semnificant, fapt ce mută centrul de greutate al acesteia de pe realitatea
vie pe lingvistică. Deşi noţiunea de simbol era la vremea închegării psihanalizei insuficient
delimitată, confundându-se cu cea de substituire sau reprezentare, sau chiar cu cea de aluzie,
Freud relevă faptul că “esenţa fenomenului simbolic constă într-o comparaţie”, el evidenţiind
clar o operaţie a gândirii pe care de regulă psihologii o consideră conştientă, o comparaţie de
un tip mai special ce scapă analizei de suprafaţă, dar îşi relevă sensul plecând de la anumite
indicii.
Obiectele lumii reale care îşi găsesc un echivalent simbolic în vis sunt puţin
numeroase, spre deosebire de domeniul vieţii sexuale, care beneficiază de o simbolistică
extrem de bogată, variată, diversă. „Corpul uman în ansamblul său, părinţii, copiii, fraţii,
surorile, naşterea, moartea şi goliciunea”64 fac parte din prima categorie. Casele reprezintă
corpul uman, cele cu pereţi netezi pe cel masculin, cele cu stucatură sau balcoane pe cel
feminin. Părinţii, ca şi în basmele populare, sunt deseori întruchipaţi prin cuplul împarat-
împărăteasă, rege-regină sau prin alte persoane respectabile. Copiii, fraţii şi surorile ar avea
corespondentul simbolic în animalele mici sau în insectele din vis. Apa simbolizează naşterea,

64
S. Freud, op. cit, p. 159.

48
fie că intrăm, fie că ieşim din ea. O călătorie (cu trenul, cu vaporul etc.), o plecare
simbolizează moartea, în timp ce hainele şi uniformele reprezintă goliciunea.
Relativ la a doua categorie aspectul cel mai remarcabil semnalat de Freud este
disproporţia dintre conţinuturile sexuale simbolizate - foarte puţin numeroase - şi bogăţia
extraordinară a simbolurilor prin care sunt ele desemnate, ceea ce face ca interpretarea
psihanalitică să nu fie scutită de o anumită monotonie. Astfel, aparatul genital masculin,
pentru care în plan simbolic numărul 3 pare a avea o importanţă considerabilă, îşi găseşte
substitute simbolice în obiecte asemănătoare penisului, ca format (bastoane, umbrele, stâlpi,
arbori) sau ca funcţie (obiecte ascuţite ce pot penetra corpul, producând răniri, ca arme
ascuţite de toate felurile - cuţite, pumnale, spade, săbii şi arme de foc ca puştile, pistoalele şi
în mod special revolverul). Reprezentarea membrului masculin poate fi simbolizată şi de
obiecte prin care curge un lichid (robinete, arteziene, ibrice) sau care au formă alungită (lămpi
suspendate, creioane, pixuri, stilouri, pile de unghii sau ciocane). Fazei lui erectile i-ar
corespunde baloanele, dirijabilele sau avioanele, aici obiectele alungite şi funcţia lor - zborul -
vorbind despre excitaţia sexuală din erecţia masculină sau feminină, dorinţa de a fi bărbat
fiind comună şi femeilor care, prin clitoris, au un organ similar ca rol penisului masculin.
Aceleiaşi simbolistici masculine i se subordonează reptilele, peştii şi mai ales şarpele, la care
Freud adaugă pălăria şi mantaua.
Aparatul genital feminin, în mod analogic, este simbolizat de orice cavitate în care
poate fi introdus ceva, cum ar fi mine, gropi, peşteri, vase, cutii, lăzi, cufere, buzunare etc.,
deşi unele simboluri (dulapuri, camere, cuptoare) se referă mai mult la uter. Simbolul casei
include camera, uşa sau portalul. Anumite materiale (lemnul sau hârtia) sau obiectele
confecţionate din ele (masa şi cartea), unele animale (melcii şi scoicile) sunt incontestabil tot
simboluri feminine. Sânii, în calitatea lor de părţi importante ale aparatului genital feminin,
sunt simbolizaţi prin mere, piersici şi fructe în general; pilozitatea genitală prin pădure sau
tufiş, în timp ce topografia specifică a aparatului genital feminin va găsi ca reprezentare
simbolică peisajul, dar şi lădiţa sau cutia cu bijuterii, giuvaerul sau comoara.
Activitatea sexuală în sine, când este autoerotică, este simbolizată de execuţii muzicale
(cântatul la pian), iar alunecarea, coborârea bruscă, smulgerea unei ramuri sau căderea
dintelui (măselei) reprezintă castrarea administrată ca pedeapsă pentru masturbare.
Ameninţarea cu o armă, activitaţile ritmice ca dansul, echitaţia, ascensiunea, urcarea unor
trepte, scări sau accidentele violente (zdobirea prin accident de automobil) semnifică chiar
actul sexual, sugerarea plăcerii obţinută prin el putând fi simbolizată prin dulciuri, prăjituri
etc. Unele elemente au o utilizare simbolică bisexuală sau dau deosebiri abia schiţate între
cele două sexe, în timp ce altele (buzunarul, cutia şi arma) au caracteristici unisexuate nete.

49
 Cunoaşterea simbolisticii onirice, despre care nici autorul visului nu poate da
informaţii pertinente, se sprijină pe o convergenţă a mai multor surse şi izvoare: „din basme şi
mituri, din farse şi glume, din folclor, adică din studiul moravurilor, obiceiurilor, proverbelor
şi cântecelor diferitelor popoare, din studiul creaţiei poetice şi a limbajului comun.”65
Ipoteza lexicală, prin care limba va fi văzută şi cercetată ca un mare depozit de fapte
psihologice, rezultate din tranzacţiile interumane, va fi formulată în 1926 de către un grafolog
german, Klages, apoi de către Allport şi Odbert în 1939, percursorul metodei putând fi însă
considerat tot Freud. O multitudine de surse, de la basm la proverb şi de aici la Biblie sunt
invocate pentru a degaja ceea ce mai târziu va face - într-o întrepreindere de mare anvergură -
C.G. Jung prin teoria arhetipurilor.
Modul în care simbolul depăşeşte cadrul său lingvistic şi mai ales felul în care
simbolizarea devine activitatea predilectă a inconştientului au fost intuite, dar nu exploatate
sistematic de către Freud însuşi, care îşi punea totuşi problema acestui fapt: „la acela care
visează cunoaşterea simbolisticii este inconştientă (...) ea face parte din viaţa psihică
inconştientă”, ceea ce revine la a recunoaşte că persoanele cele mai diferite, indiferent de
deodebirile de limbă, dispun de „cunoştinţe inconştiente, de raporturi inconştiente între
anumite idei, de comparaţii inconştiente între diverse obiecte, comparaţii în urma cărora unul
dintre obiecte se instalează permanent în locul celuilalt”66.
Aceasta permite părintelui psihanalizei să facă două remarci interesante:
• domeniul simbolisticii este mult mai vast dacât cel al simbolisticii onirice, care ocupă doar
o mică parte a acestui domeniu, ce nu va fi deci analizat prin reducerea la vis;
• simbolistica celorlalte domenii nu este în mod necesar şi aproape exclusiv sexuală, ca în
vis.
Aceasta s-ar putea explica, după Freud, prin schimbarea destinaţiei iniţiale a simbolurilor,
schimbare ce a antrenat erodarea şi degradarea lor treptată, pe măsura trecerii de la
reprezentarea simbolistică la o altă formă de reprezentare. Invocând rezultatele cercetărilor
unui lingvist (H. Sperber), Freud susţine existenţa unei strânse legături între viaţa sexuală şi
evoluţia simbolisticii verbale, primele sunete articulate fiind puse întâi în slujba procreaţiei
(chemarea partenerului erotic) şi abia ulterior în organizarea muncii din comunităţile umane
primitive, fapt care nu a fost confirmat ferm de alte cercetări antropologice. În timpurile
moderne, profesorul M. Corbalis de la Universitatea Auckland vorbeşte67 despre o evoluţie
marcată de un puternic paralelism al praxiei manuale şi a limbajului, posibilă prin prezenţa

65
S. Freud, op. cit., p. 163.
66
Idem, p. 168.
67
A se vedea Gazzaniga, Ivry şi Mangun (1998), The cognitive neuroscience. The biology of the mind, pp. 361-
362.

50
unui mijloc de asamblare generativă (GAD = generative assembling device). Lateralizat tot în
emisfera stângă, ca şi centrii vorbirii, acest element ar explica enormele posibilităţi
combinatorice ale limbii plecând de la muncă, adică de la modul nostru de a manipula
recombinativ instrumentele.
De la Freud rămâne şi ideea extrem de generoasă a unei „limbi fundamentale”,
alcătuită din moduri de expresie simbolică foarte vechi, unele dispărute, altele diseminate în
variate domenii. Domeniul care a conservat cel mai bine resturile cele mai numeroase ale
acestei limbi este cel al nevrozelor, această simbolistică primară oferind simptomelor
materialul lor de construcţie. Vedem deci cum deschiderea (operată de Jung) inconştientului
individual spre cel colectiv şi a psihanalizei spre mitologie, lingvistică, etnologie sau religie,
pentru a fundamenta teoretic acest nivel arhaic al inconştientului, în esenţa sa arhetipal (un fel
de fond de imagini străvechi ce constituie tezaurul nativ al umanităţii) a fost iniţiată de Freud
însuşi.

5.3. Mecanismele funcţionale ale elaborării visului

Evidenţierea mecanismelor de producere a visului prin condensare, deplasare,
figurare imagistică şi elaborare secundară poate fi considerată partea cea mai substanţială a
teoriei lui Freud asupra visului, locul geometric în care se încheagă concepte cu valoare
fundamentală în explicarea nevrozei sau a psihozei. Mai mult, între activitatea de elaborare a
visului (ce aparţine pacientului) şi cea de interpretare a acestuia (ce aparţine analistului) există
o strânsă simetrie, ele fiind intermediate de aceleaşi mecanisme.
În fond, spre deosebire de cuvânt, destinat în mod fundamental comunicării, travaliul
oniric şi elaborarea visului pun în funcţiune mecanisme destinate obscurizării acestuia,
transformării lui (prin deformare) până la limita incomprehensibilităţii. Cu excepţia viselor
copiilor şi a viselor infantile ale adultului, unde transpunerea dorinţei în realitatea visului (cel
mai adesea sub formă de imagini vizuale) este transparentă, deformările profunde prezente în
celelalte tipuri de vise nu-şi relevă secretul decât prin intrepretarea lor ulterioară de către
psihanalist în timpul curei.

5.3.1. Condensarea
Laplanche şi Pontalis68 definesc condensarea ca pe una dintre principalele modalităţi
de funcţionare a proceselor inconştiente prin care o reprezentare unică exprimă, ea singură,
mai multe lanţuri asociative, la intersecţia cărora se şi află. Este foarte activă în formarea
simptomului, deoarece, fiind legată de mai multe energii, provenite de la diversele lanţuri

68
J. Laplanche şi J.-B. Pontalis (1994), Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Editura Humanitas, p. 97.

51
asociative din care ea face parte, acestea se fixează în compromisul care este simptomul
nevrotic. Cea mai clară expresie a condensării apare însă în vis, traducându-se prin aceea că,
spre deosebire de conţinutul său latent, cel menifest este laconic, ca o traducere abreviată a
celui dintâi. Niciodată visul manifest nu este mai bogat ca şi conţinut comparativ cu cel latent,
pentru aceasta condensarea operând în trei moduri distincte:
• eliminarea totală a unora dintre elementele latente ale visului;
• conservarea doar a unor fragmente, reţinute din ansamblurile visului latent;
• fuzionarea într-un produs compozit, aglutinat, a mai multor elemente latente pe baza
trăsăturilor lor comune (aceasta fiind expresia cea mai deplină a condensării).
„Este ca şi cum s-ar forma o noţiune nouă şi efemeră, având ca nucleu elementul
comun”, afirmă Freud, exemplificând: în activitatea onirică o persoană „condensează” ceva
din aspectul lui A, ceva din ţinuta lui B, face ceva ce aminteşte de C, dar în vis ştim că este de
fapt D. Imaginea de compus, de compozit, de „struţo-cămilă” sau de „piticul-barbă-cot-călare-
pe-un-iepure-şchiop”, evidenţiat în atât de multe creaţii populare (de fapt aglutinarea este unul
dintre procedeele majore ale imaginaţiei) poartă amprenta caracterului vizual al produsului.
Neavând unităţi ultime de informaţie şi nici elemente de legătură gramaticală care să
precizeze conţinuturile, precum conceptele, imaginea obţinută este una cu contururi vagi,
„analoagă cu aceea care s-ar obţine suprapunând mai multe fotografii pe acelaşi clişeu.”
În aceste structuri compozite, în care apar reunite elemente ce nu se regăsesc ca atare
în realitate, ca centaurii din mitologia greacă, specific este faptul că pentru materialele de
construcţie topite în constructul comun unele sunt indecente sau inacceptabile. Transcripţia,
traducerea folosită pentru a trece conţinuturile latente ale visului în cele manifeste, prin
elaborarea onirică, este una voit inadecvată. Fuziunea şi combinarea elementelor desfiinţează
graniţele dintre acestea (constructul însuşi fiind vag), căci visul caută nu fidelitatea şi
respectarea particularităţilor textului tradus (conţinutul latent), ci pluralitatea de sensuri
ideative sau afective. Efectul nu este clarificarea raporturilor dintre conţinuturile celor două
niveluri ale visului (latent şi manifest), ci complicarea sau tulburarea acestora.
Condensarea nu este specifică doar visului, căci ea apare şi în lapsus, în cuvântul de
spirit (jocul de cuvinte), în crearea de neologisme etc. Deşi în vis condensarea este foarte
frecventă, ea este o caracteristică a gândirii inconştiente în ansamblul său, deoarece în cadrul
procesului primar există atât o energie liberă, nelegată, cât şi o tendinţă de identitate de
percepţie (procesul primar urmărind să regăsească o percepţie identică imaginii obiectului ce
rezultă din trăirea satisfacerii). Deci condensarea nu este produsul cenzurii (care este
satisfăcută totuşi prin această deformare), ci al funcţionării inconştientului însuşi, deoarece
reprezentarea, care este la intersecţia mai multor lanţuri asociative, adună energia acestora în

52
procesul compozit final (condensat). În felul acesta, imaginile din vis au o puternică trăire
afectivă, căci ele provin din însumarea de imagini înalt investite energetic.
Complexitatea condensării şi caracterul ei complicat provin deci din faptul că ea este
„o transcripţie cu totul neobişnuită a ideilor viselor, o transcripţie care nu este nici o traducere
cuvânt cu cuvânt, sau semn cu semn, nici o selecţie călăuzită de o anumită regulă”: prin
încrucişare, un element manifest poate corespunde mai multor elemente latente şi reciproc.
Revenind la o distincţie anterioară, codarea analogică nu poate avea precizia celei
propoziţionale, prima fiind globală, vagă şi experienţială, a doua analitică, precis definită şi
logică, deoarece este expresia unei multitudini de constrângeri.

5.3.2. Deplasarea
Spre deosebire de condensare, unde raporturile cu cenzura nu erau specifice şi stricte,
în deplasare rolul cenzurii este evident, ea fiind în întregime produsul acesteia. Deplasarea se
poate mainifesta fie ca o aluzie (un element latent este înlocuit nu printr-unul dintre
elementele constitutive, ci prin ceva mai îndepărtat), fie ca o deplasare de accent de pe un
element mai important pe un altul secundar. Caracterul aluziv al visului diferă mult de aluzia
din cuvântul de spirit, deoarece în primul caz depărtarea dintre elementul înlocuit şi
înlocuitor, ca şi raporturile lor exterioare fac ca „interpretarea aluziei să lase impresia unui
cuvânt de spirit ratat sau a unei explicaţii forţate”, deoarece în vis rolul cenzurii este tocmai
acela de a face de negăsit drumul ce leagă aluzia de substratul ei latent.
Conceptul de deplasare are mai degrabă un caracter descriptiv decât unul explicativ
căci, fiind mai specific unor vise decât altora, el ne ajută să înţelegem în vis „transmutaţia
valorilor psihice”, prin care este posibilă evitarea cenzurii. Ca şi precedentul concept şi
deplasarea se explică dintr-o perspectivă economică asupra inconştientului, potrivit căreia
energia de investire circulă liber în inconştient, putându-se detaşa de o reprezentare a lanţului
asociativ, pentru a o întări sau fixa pe o alta (principiul inerţiei neuronale), ceea ce va fi
fundamental în explicarea formării simptomului nevrotic.

5.3.3. Figurarea (figurabilitatea visului)

Freud apreciază că, din punct de vedere psihologic, figurarea ar fi cel mai interesant
mecanism al visului. Importanţa şi dificultatea acestui procedeu sunt ilustrate prin sarcina
imaginară de a face trecerea de la scrierea cu semne grafice la scrierea prin semne figurative
sau imagini, unde reprezentarea concretă a unor cuvinte abstracte şi absenţa părţilor de
vorbire care specifică relaţiile dintre idei (conjuncţii, prepoziţii etc.) ar îngreuna foarte mult
operaţia. Vedem cum Freud este cognitivist „avant la lettre” atunci când face aceste distincţii

53
semnalate de noi relativ la codarea propoziţională şi cea imagistică. Sau poate cognitiviştii
datorează psihanalizei mai mult decât sunt dispuşi să recunoască în mod explicit ...
Susţinând un primat absolut al imaginii în raport cu cuvântul, visul impune
traducerea tuturor semnificaţiilor (chiar şi a celor foarte abstracte) prin imagini, ceea ce
presupune o selecţie din gândurile şi ideile visurilor pe acelea care sune mai susceptibile de
figurare şi înlocuirea noţiunilor abstracte printr-o imagine senzorială, concepută ca element de
legătură. Deoarece elementele de legătură ale discursului verbal (pentru că, din cauză că etc.)
nu pot să fie figurate ca atare, „elaborarea onirică reduce conţinutul ideilor viselor la materia
lor brută, făcută din obiecte şi acţiuni”69. Cu alte cuvinte, logica visului este una a imaginii:
conţinutul latent al unui vis se descompune într-un număr de teme principale sau de serii de
idei, având rolul de a introduce visul şi de a crea elementele de legătură. Astfel, „o idee
secundară care vine să se adauge ideilor principale este înlocuită în visul manifest printr-o
schimbare de scenă intercalată în decorul principal în care evoluează evenimentele visului
manifest”70. Se petrece de fapt în vis un fenomen de „regresie simultan topică, formală şi
temporală” (Vocabularul psihanalizei al lui Laplanche şi Pontalis), deoarece Freud insistă
asupra importanţei rolului polarizator al scenelor infantile - de natură fundamental vizuală - în
elaborarea visului. Regresia poate fi înţeleasă şi ca trecerea de la un tip de limbaj evoluat
(verbal, unde determinarea socială este evidentă) spre unul mai primitiv, pentru sine, care este
limbajul vizual al imaginilor.
Modul ciudat de a opera al visului, care prin acelaşi element manifest poate
reprezenta un conţinut latent, opusul acestuia sau pe amândouă simultan (ceea ce îngreunează
considerabil analiza sensului său) este redescoperit printr-o fericită analogie cu evoluţia
limbilor. În limbile vechi, multe antonime (puternic-slab, mare-mic, tare-slab, clar-obscur) se
grefează pe aceeaşi rădăcină, cuvântul având nevoie de un determinativ (imagine nedestinată
pronunţării) pentru a i se putea preciza doar unul din sensurile opuse. Dacă la aceasta
adăugăm şi frecventele inversiuni (efectele puse înaintea cauzelor ce le-au produs), avem o
idee despre complexitatea figurării din vis.
Caracterul de arhaicitate al visului, produs prin regresia pe care o impune
transformarea ideilor latente (concepute verbal) în idei preponderent vizuale, este posibil şi
prin aceea că toate ideile noastre verbale au avut ca punct de plecare imaginile concrete:
„materialul lor primar, fazele lor preliminare sunt constituite din impresii senzoriale sau, mai
exact, din imagini-amintiri şi constituite în idei. Procesul de prelucrare onirică imprimă deci
ideilor o tratare orientată regresiv, o evoluţie retrogradă şi, în cursul acestei regresiuni, trebuie
să dispară tot ceea ce dezvoltarea imaginilor-amintire şi transformarea lor în idei au putut
69
S. Freud, op. cit., p. 176.
70
S. Freud, op. cit., pp. 176-177.

54
aduce ca achiziţii noi.”71 În legătură cu acest caracter regresiv autorii citaţi ai Vocabularului
psihanalizei precizează că visul ar fi o substituţie a scenei infantile72, modificată prin transfer
asupra trecutului recent: atracţia amintirii vizuale ce încearcă să prindă din nou viaţă prin
gândurile împiedicate să pătrundă în conştiinţă.

5.3.4. Elaborarea secundară

Elaborarea secundară este un procedeu de remaniere a visului, destinat să-l prezinte
sub forma unui scenariu mai coerent şi comprehensibil. În majoritatea cazurilor visul are
aspectul unui mozaic, făcut ca din fragmentele diferitelor pietre cimentate între ele, din care
cauză se pierd contururile originare ale fragmentelor. Prelucrarea secundară încearcă să
confere caracterul de tot coerent datelor celor mai inedite ale visului, care pierde din
absurditate şi incoerenţă umplând golurile, operând trieri sau adăugiri. Acesta creşte gradul de
inteligibilitate al visului până la apropierea structurală de reverie (visul treaz), ceea ce ar putea
fi considerat un al doilea timp al travaliului oniric. Dacă în primul predomină condensarea,
deplasarea şi figurarea, în al doilea se va utiliza cu precădere materialul din reverii deja
structurate.
Deşi simultană şi paralelă cu orice moment al desfăşurării visului, elaborarea
secundară se observă mai ales atunci când subiectul se apropie de trezire şi cu atât mai mult
atunci când el îşi povesteşte visul cuiva. Această tendinţă inerentă spre remaniere a faptelor
psihice potrivit exigenţelor unei funcţii intelectuale care cere unificare, coerenţă, ordine şi
inteligibilitate percepţiei noastre, are valoare explicativă atât în gândirea obsesională şi fobică,
cât şi în constituirea delirului din paranoia. Freud atrage atenţia asupra faptului de a nu
exagera importanţa procesului de elaborare, care nu poate compune discursuri, scapându-i şi
capacitatea de a opera calcule. Chiar dacă interesul pentru vis se dirijează în psihanaliză spre
ideile lui latente, acestea nu se pot substitui total visului, care „nu este altceva decât rezultatul
procesului de elaborare onirică; el este deci forma pe care acest proces o imprimă ideilor
latente.”73

71
Idem, p. 179.
72
Scena infantilă este una de raport sexual între părinţi, observată sau presupusă de către copil după anumite
indicii şi fantasmată de către acesta, ea fiind interpretată de el ca un act de violenţă al tatălui comis împotriva
mamei.
73
S. Freud, op. cit., p. 180.

55
 6. VISUL ÎNTRE ARHAISM ŞI ÎMPLINIREA DORINŢELOR

6.1. Trăsăturile arhaice şi infantilismul visului

Pare enigmatic modul în care ideile noastre conştiente ale stării de veghe se
metamorfozează în ideile latente de la care va începe travaliul visului, dar deoarece acesta are
un caracter regresiv, el va apela la moduri de expresie arhaice, datând din perioade depăşite
ale dezvoltării noastre intelectuale şi care premerg limbajul abstract. Aceste moduri sunt

56
simbolizarea şi preponderenţa limbajului figurat, ceea ce va imprima visului un caracter de
scăzută inteligibilitate. Primul aspect este considerat de Freud ca o moştenire filogenetică,
deoarece simbolizarea individul nu o învaţă niciodată ca atare.
Poate nu am insistat suficient asupra acestei funcţii mentale inconştiente care este
simbolizarea şi nici asupra faptului că Freud demonstrează caracterul universal al simbolului
din vis. Aşa cum arăta T. Todorov (1983), proprietatea simbolică aparţine deopotrivă
semnelor şi semnalelor, discursivităţii orale şi scrise, imaginii ca şi cuvintelor. În mod
simetric simbolizării (activitate preponderent inconştientă) are loc procesul invers, de
interpretare a simbolului (prin retorică sau hermeneutică), care permite - când se referă la
materialul oniric - integrarea acestuia în sistemul de personalitate (al afectivităţii şi motivaţiei
cu precădere), contribuind la sporirea unităţii interioare a acesteia. Pentru a-l cita pe G.
Liiceanu 1981), “eseţialul pentru simbolism este că el îşi dezvoltă semnificaţia printr-un act
de desfiinţare dialectică. Sensibilul şi raţionalul trăiesc aici într-o tensiune exemplară”. Din
acest motiv, Hegel vedea în simbol paradigma inadecvării dintre materie şi formă, deşi pare
mai întemeiat punctul de vedere opus, adică acela care consideră că simbolul este „forma de
colaborare ideală dintre intuiţie şi concept (subl. noastră), atestare palpabilă pentru geneza
sensibilă a oricărei abstracţii” (Liiceanu, apud V. Foişoreanu74).

6.1.1. Amnezia infantilă

Amnezia infantilă nu este o descoperire a psihanalizei, dar meritul acesteia este acela
de a fi depăşit în explicaţia ei elementul de imaturitate afectivă, propunând o interpretare mult
mai specifică. Acestă amnezie acoperă evenimentele din primii ani ai vieţii, rezultând din
refularea care are ca obiect sexualitatea infantilă şi cuprinzând cvasitotalitatea evenimentelor
copilariei de până la rezolvarea complexului oedipian.
Evenimentele din primii 5-6 ani din viaţă nu lasă urme durabile în memorie,
continuitatea mnemonică a unui individ neacoperind şi această perioadă, marcată fie de mari
lacune ale memoriei, fie de retenţia unor amintiri banale, aparent nesemnificative. Acest lucru
este surprinzător, deoarece amnezia infantilă include şi perioada de după doi ani, când copilul
„dovedeşte că ştie să se orienteze în situaţii psihice complicate şi îşi manifestă ideile şi
sentimentele prin cuvinte şi fapte pe care i le reamintim mai târziu, dar pe care el însuşi le-a
uitat.”75 Paradoxul constă în aceea că memoria nu este considerată de Freud o funcţie psihică
la fel de elevată ca gândirea şi limbajul, mai mult, faptele cu mare rezonanţă emoţional-
afectivă pentru copil beneficiază de structurile unui creier foarte plastic şi funcţional, dar
74
L. Popoviciu şi V. Foişoreanu (1994) Visul de la medicină, la psihanaliză, cultură, filosofie, Ed. Universul,
Bucureşti, p. 220.
75
S. Freud, op. cit., p. 192.

57
retenţia mnezică conservă doar impresii plastice nesemnificative, cărora nimic nu le-ar
justifica conservarea.
Freud opinează că aceste amintiri banale, singurele care au scăpat „vidului mnemonic”
al micii copilării, numite de el amintiri–copertă (sau amintiri-ecran), sunt de fapt amintiri
importante, deoarece permit ca, plecând de la ele, să se reconstituie parţial sau total ce a fost
uitat.
Şi în privinţa uitării Freud este un premergător a ceea ce mai târziu psihologia
cognitivă va numi teoria declinului traseelor mnezice, atunci când afirmă că psihanaliza
reuşeşte să reconstituie lacunele mnezice ale anilor copilăriei, impresiile respective nefiind de
fapt niciodată uitate cu adevărat: „ele au rămas doar inaccesibile, latente, refulate în zona
inconştientului”, dovadă fiind faptul că „viaţa onirică ştie găsi calea de acces la aceste trăiri
infantile latente.”76 Plecând tocmai de la acest aspect se conturează ideea arhaicităţii visului.
Aceste conţinuturi, cândva conştiente şi cunoscute de subiect, mai târziu sunt negate sau
uitate, în principal din cauza caracterului lor licenţios, imoral (dorinţe sexuale esenţialmente
reprobabile). Deoarece visul realizează o regresiune spre lumea arhaică infantilă, atunci când
prima egoismul nemărginit al copilului, se poate demonstra că impulsurile rău famate ale
perioadei, dorinţele interzise din cauza caracterului lor imoral, sunt cel mai frecvent creatoare
de vise.
Demitizarea micii copilării începe deci cu postularea egoismului primar al acesteia,
deoarece „copilul se iubeşte în primul rând pe sine însuşi, el nu învaţă decât mai târziu să îi
iubească pe ceilalţi, să sacrifice altora o parte din eul său. Chiar persoanele pe care copilul
pare a le iubi de la început, el nu le iubeşte mai întâi decât pentru că are nevoie de ele, pentru
că nu se poate lipsi de ele, deci din motive egoiste. Abia mai târziu dragostea se detaşează la
copil de egoism. De fapt, egoismul este acela care îl învaţă să iubească.” 77 Freud va ilustra
aceste afirmaţii cu exemple de mult recunoscute ca atare de omenire sau chiar valorificate
prin operele artistice, dar integrate acum unei explicaţii care va fundamenta complexul lui
Oedip. De exemplu, relaţiile dintre fraţi confirmă postulatul biblic, potrivit căruia „de obicei,
fraţii nu se iubesc între ei“ (a se vedea parabola fiului rătăcitor sau chiar povestea lui Cain şi
Abel, prototip al discordiei fraterne, cu final tragic). Atitudinea dintâi a fraţilor este cea de
ostilitate pentru fraţii nou-născuţi, percepuţi ca intruşi şi concurenţi la dragostea părinţilor.
Abia diferenţele mai mari de vârstă pot înmuia resentimentul frust al primilor născuţi printr-o
atitudine cvasimaternă din partea fetiţelor pentru frăţiorii mai mici, în rest tendinţa naturală
fiind aceea de ostilitate, generată de dorinţa celui în cauză de a monopoliza dragostea
părinţilor, spaţiul vital al locuinţei sau obiectele disponibile.
76
S. Freud, op. cit., p. 193.
77
Idem, p. 195.

58
 Deşi raporturile cu părinţii par susţinute de mai multă bunăvoinţă şi dragoste decât
cele pentru fraţi, există şi aici o forţă care tinde să despartă membrii de acelaşi sex ai familiei,
în special pe mamă de fiică şi pe tată de fiu, dublată de o forţă opusă, care face ca ataşamentul
mamei faţă de fiu şi al tatălui de fiică să fie foarte puternic: „adesea tocmai în relaţiile mamă-
fiu şi invers găsim noi exemplele cele mai clare de tandreţe statornică, lipsită de orice
consideraţie egoistă.”78 Statutul de mamă este perceput complet diferit de fiica sau de fiul ei,
deoarece pentru prima, mama este autoritatea care îi limitează voinţa şi libertatea sexuală,
între ele intervenind o concurenţă tacită, dusă până la rivalitate, ceea ce nu este cazul pentru
băiat, pentru care tatăl este cel care se opune afirmării voinţei şi libertăţii lui, fiind
personificarea constrângerilor sociale.
Acesta poate fi motivul pentru care visul dezvoltă tema suprimării părinţilor, mai ales
a acelora de acelaşi sex, în opoziţie – aparentă - cu raporturile din starea de veghe, unde
ostilitatea se ascunde în spatele unor porniri tandre.

6.1.2. Complexul oedipian

Motivul acestei relaţii tensionate cu părintele de acelaşi sex se originează într-o
rivalitate afectivă care se organizează în mica copilărie, spre 2 ½ - 3 ani, şi care ia forma
complexului lui Oedip79. Caracterul lui sexual şi importanţa lui în evoluţia sexualitaţii, ce
marchează vârstele dinaintea stadiului de latenţă (adică vârstele de 3-7 ani) au fost nemijlocit
subliniate de Freud. La băiat, complexul evidenţiază o tandreţe cu totul specială pentru mama
sa, văzută ca bunul său personal, dublată de ostilitatea faţă de tatăl rival, cu care îşi dispută
posesiunea acestui bun. În acelaşi fel, pentru fetiţă, mama este cea care tulbură relaţiile
afectuoase cu tatăl, prin faptul că ea ocupă un loc privilegiat, pe care fetiţa şi l-ar dori numai
pentru sine. Numele de complex al lui Oedip pleacă de la legendarul personaj omonim din
mitologia greacă, care a realizat ambele aspecte implicate de condiţia de fiu, acela de a-şi
ucide tatăl pentru a se putea căsători cu propria mamă.
Complexul oedipian nu epuizează el însuşi toată bogăţia raporturilor copiilor cu
părinţii lor şi nu se originează excusiv în copii, ci mai degrabă în relaţia părinţi – copil, cei
dintâi lăsându-se deseori călăuziţi în preferinţele lor de diferenţa sexuală, prin care mama îşi
revarsă dragostea asupra fiului şi tatăl asupra fiicei. Descoperirea acestui complex a fost
însoţită de rezistenţa îndârjită a adulţilor, nedispuşi să-l accepte, deşi acesta - ca şi în
tragediile greceşti - este un fel de fatalitate ineluctabilă. Mai mult, el va fi strâns legat de un
78
Idem, p. 196.
79
Complexul lui Oedip şi toate consecinţele sale au fost evidenţiate de psihanaliză pentru băiat. Pentru a marca
existenţa unei simetrii între cele două sexe, Jung a introdus complexul Electra, pe care Freud l-a respins,
deoarece pentru el Oedipul feminin nu este simetric cu cel masculin: “Doar la băiat se stabileşte această relaţie
ce îi marchează destinul, între iubirea pentru unul dintre părinţi şi simultana ură pentru celălalt rival”, afirmă el.

59
alt complex, cel de castraţie. Intensitatea maximă a complexului oedipian este între 3 – 5 ani,
declinul lui marcând intrarea în perioada de latenţă (6 – 11 ani), el reactivându-se odată cu
pubertatea, unde va fi depăşit prin reorientarea libido-ului spre un partener de sex opus.
Complexul Oedip joacă un rol esenţial în structurarea personalităţii umane pentru că el
orientează pulsiunea sa fundamentală, libido-ul. De asemenea se cuvine subliniată importanţa
pe care o capătă el în calitate de axă majoră a psihopatologiei: pentru fiecare tip patologic
există modalităţi specifice de abordare şi rezoluţie a complexului oedipian. Mai mult, Freud şi
psihanaliştii ortodocşi au încercat să evidenţieze universalitatea complexului, valabil în toate
culturile („mitul grecesc pune în valoare o compulsiune ale cărei urme fiecare simte că le-a
identificat în el însuşi”80, de aceea orice fiinţă umană are obligaţia de a rezolva în manieră
specifică acest complex).
Deşi Freud nu a făcut nicăieri o expunere sistematică a acestui complex, întreaga
psihanaliză îl încorporează şi face din el una dintre axiomele sale, chiar dacă evoluţia ei este
marcată de nuanţări ale perspectivei iniţiale. Astfel, va fi diferenţiată o formă pozitivă de una
negativă a complexului oedipian, care explică de fapt relaţia copilului aflat într-un triunghi
afectiv. Pentru băiat aceasta ar explica ambivalenţa faţă de tată, deoarece există un adevărat
joc al componentelor hetero- şi homosexuale, căci el nu manifestă - în forma pozitivă a
complexului - doar o alegere de obiect tandră orientată spre mamă, dublată de ambivalenţa
faţă de tată, ci în acelaşi timp se comportă şi ca o fetiţă, adică are o atitudine uneori tandră faţă
de tată şi de ostilitate geloasă faţă de mamă. Mult timp, complexul a fost considerat valabil
(simetric) şi pentru fetiţă, dar în 1923, când vorbeşte despre organizarea genitală a libido-ului
infantil, Freud arată că în stadiul falic, pentru ambele sexe, nu există decât un organ important
- falusul - şi deci complexul oedipian şi corolarul său, complexul de castrare, funcţionează
diferit pentru cele două sexe.

6.1.3. Sexualitatea infantilă

Freud a considerat că trebuie reparată o mare greşeală rezultată din negarea vieţii
sexuale a copilului, din considerarea ei ca şi cum ar debuta odată cu pubertatea, adică odată cu
maturizarea organelor genitale: „copilul are de la început o viaţă sexuală foarte bogată, care
diferă din mai multe puncte de vedere de viaţa sexuală ulterioară, considerată normală.”81 O
mulţime de bariere existente în viaţa sexuală a adultului nu sunt prezente ca atare la copil,
deoarece ele au nevoie de o perioadă de timp pentru a se structura, ceea ce marchează o
adevărată evoluţie, prin care între om şi animal apare un abis de netrecut.

80
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 89.
81
S. Freud, op. cit., p. 198.

60
 • Sentimentul dezgustului lipseşte la copil, dovadă faptul că dezgustul faţă de propriile
excremente apare pe parcursul primilor ai de viaţă, ca produs al educaţiei.
• Bariera incestului se instituie şi ea târziu, căci primele dorinţe sexuale ale copilului se
orientează spre persoanele cele mai apropiate (părinţi, fraţi, surori, persoane de îngrijire ca
doica etc.); în fazele incipiente, copilul nici nu conştientizează deodebirile dintre sexe, fiind
convins de identitatea organelor sexuale, iar descoperirea neadevărului relativ la acest fapt
va genera la băiat complexul de castrare şi la fetiţă invidia de penis.
• Evoluţia primară a sexualităţii infantile evidenţiază „perversitatea polimorfă” a copilului,
care localizează sursa plăcerii erotice nu numai în organele sexuale, ci şi în alte părţi ale
corpului său, care pot îndeplini substitutiv rolul acestor organe sexuale, prin aceea că oferă o
plăcere analoagă. Chiar dacă adultul tratează cu toleranţă aceste mici devieri şi nu chiamă
copilul în faţa „tribunalului de moravuri”, aceste fapte au foarte mare importanţă, o dată
pentru că ele există cvasiuniversal şi - în al doilea rând - pentru că ele sunt antecedentele din
care se va construi sexualitatea zisă „normală”. Prezenţa acestor dorinţe perverse în vis este
o puternică dovadă în legătură cu caracterul de regresie spre perioada infantilă a activităţii
onirice.
Freud a dat o atenţie specială analizei dorinţelor incestuoase, adică a acelor tendiţe
sexuale orientate spre părinţi, fraţi şi surori, pe care societatea a blamat-o şi transformat-o
printre cele mai puternice tabu-uri ale sale. „Cercetările psihanalitice au stabilit fără putinţă de
tăgadă - afirma el - că iubirea incestuoasă este cea dintâi care se manifestă în mod conştient şi
că numai mai târziu ea se loveşte de o opoziţie ale cărei origini nu pot fi găsite în psihologia
individuală.”82 Deoarece atât egoismul infantil, cât şi tendinţele incestuoase ale copilăriei se
dezvăluie prin vis, acesta este un puternic argument pentru a vedea că inconştientul vieţii
psihice nu este altceva decât faza iniţială, infantilă, a acestei vieţi. Caracterul penibil sau
imoral al acestor trăiri provine din necunoaşterea sau din neluarea în seamă a faptului că toate
aceste elemente sunt de fapt primele în ordinea genezei, constituite înaintea moralei. Aşadar,
chiar dacă visul pare a dezvălui tot ce este mai rău în natura umană, aceasta nu trebuie să ne
producă temeri, deoarece tendinţele arhaice, primitive, nu sunt decât reminiscenţe infantile:
„transformându-ne (...) în copii, din punct de vedere intelectual şi afectiv, nu avem nici un
motiv plauzibil să ne fie ruşine de aceste vise”83, afirmă Freud.
Regresiunea produsă de vis este una dublă, pentru că nu este numai una formală, ci şi
una de conţinut, ea reactualizează preponderenţa eului (egoismul infantil), produce orientarea
primitivă a vieţii noastre sexuale, concomitent cu un mod de funcţionare simbolică a

82
S. Freud, op. cit., p. 199.
83
Ibidem, p. 200.

61
intelectului nostru. Acest infantilism primar şi arhaic intră cu titlu de component în vastele
domenii ale inconştientului, care nu trebuie confundat, după Freud, cu ceea ce este momentan
inactiv sau latent: „inconştientul constituie un domeniu psihic deosebit, cu tendinţe proprii, cu
modul său de expresie special şi cu mecanisme psihice care nu-şi manifestă forţa decât în
acest domeniu.”84 Ideile latente ale visului nu aparţin acestui tip de inconştient arhaic, ci ele
provin din viaţa conştientă, în calitate de „rămăşiţe ale evenimentelor zilei”, dar care se
asociază cu inconştientul primitiv, arhaic pentru a putea produce visul. Dublarea regresiunii
de formă (egoism infantil, simbolizare etc.) cu una de conţinut (reînvierea de tendinţe psihice,
dorinţe sau trăsături de caracter de mult dispărute) este, din perspectiva psihanalitică asupra
visului, singura cale de a putea explica dinamic producerea acestuia şi funcţionarea ca
mecanism de suprimare a excitaţiei inconştiente şi simultan de paznic al somnului.

6.2. Realizarea dorinţelor în vis

Explicaţia psihanalitică a visului ca transformare a ideilor în trăiri halucinatorii (un fel
de conversie a cognitivului în afectiv), şi mai ales definirea funcţiei fundamentale a visului
prin aceea de realizare a dorinţelor, ar putea părea absolut neveridică. Aceasta deoarece, din
perspectiva datelor anterioare, toate visele sunt vise de copii, în măsura în care ele operează o
regresiune spre arhaic şi infantil, şi atunci nu mai este clar de ce în unele operează
deformarea, în altele nu. În al doilea rând, există atâtea vise marcate de neplăcere, care uneori
culminează cu o profundă nelinişte, cu stări anxioase ce produc chiar trezirea, încât
mecanismul dorinţei ca element explicativ ar putea apărea ca neveridic.
Axioma psihanalizei este că nu trebuie cercetată existenţa dorinţei înainte de a fi
interpretat visul. Conform părerilor profane, dacă visul ar fi îndeplinirea, realizarea unei
dorinţe, atunci nu ar trebui să existe în vis senzaţii neplăcute, şi cu atât mai puţin sentimente
penibile. Freud evidenţiază şi explică în legătură cu aceasta câteva situaţii.
• Conţinutul latent al viselor are, prin chiar reactivarea straturilor arhaice ale primei
copilării, multe elemente penibile, pe care elaborarea onirică nu reuşeşte să le înlăture şi
de aceea ele pătrund ca atare în visul manifest. Ele pot fi considerate eşecuri ale elaborării
onirice, vise care nu şi-au atins scopul, situaţie destul de frecventă. Aceasta cu atât mai
mult cu cât conţinuturile primare sunt de natură intens afectivă şi elaborarea onirică nu le
poate decât cu greu deturna sensul, sau, dacă le-a transformat în realizare de dorinţă, nu
le-a putut anula şi caracterul de neplăcut şi penibil.

84
Ibidem, pp. 200-201.

62
• Realizarea dorinţei ar trebui să fie şi sursă de plăcere, dar pentru cine?, se întreabă Freud,
de vreme ce visul evidenţiază existenţa unui psihism oarecum scindat între două instanţe,
inconştientul şi o umbră de conştiinţă (cenzura), astfel încât satisfacerea uneia poate
genera anxietate sau chiar angoasă pentru cealaltă. Acesta este chiar mecanismul de
producere al celor mai neplăcute dintre visuri, coşmarurile, unde în vis prezenţa cenzurii
este depăşită de prezenţa unor conţinuturi inconştiente fruste, nedeformate. Realizarea
făţişă a unei dorinţe inconştiente refulate cândva declanşează starea de angoasă, ca
substitut al unei cenzuri depăşite de forţa dorinţei respinse: „afectul de angoasă pe care îl
încercăm în vis este (...) angoasa în faţa forţei acestor dorinţe pe care, până la un moment
dat, am reuşit să le suprimăm.”85 Dar, deoarece coşmarul este urmat de trezire, el
neapucând să împlinească complet dorinţa împotriva cenzurii, visul îşi ratează funcţia sa
(aceea de paznic al somnului) fără a-şi fi schimbat natura. Acest fapt pune în discuţie
raportul de forţe dintre dorinţă şi cenzură, ca elementele cele mai importante de
interacţiune în dinamica visului. Cenzura este extrem de puternică în timpul stării de
vigilenţă, ceea ce interzice sau blochează posibilitatea manifestării dorinţei refulate.
Deoarece în timpul somnului forţa cenzurii diminuă considerabil, se creează posibilitatea
manifestării dorinţei, care uneori irumpe atât de brutal din inconştient, încât apare ori
coşmarul, ori chiar un nou tip de frică, ce stă la baza insomniei nevrotice (frica de
coşmarul însuşi).
• Cum visul îl scindează pe autorul său într-un personaj fictiv, alcătuit din două sub-
individualităţi distincte, dar sudate între ele, realizarea dorinţei poate veni dinspre cenzură,
ea administrând inconştientului o pedeapsă trăită neplăcut de către inconştient, de unde
caracterul de penibil al visului: „se înţelege de la sine că pedeapsa este realizarea unei
dorinţe, a dorinţei altei persoane, a aceleia care exercită cenzura.”86 Aceasta conduce la o
definiţie lărgită a visului, ca realizare a unei dorinţe, temeri sau a unei pedepse, prin care
se înţelege mai bine nu numai caracterul autopunitiv al unor vise, ci chiar problema
neplăcutului, a penibilului oniric. Afirmaţia lui Freud este cu atât mai bine susţinută de
faptul că, fiind o regresie spre arhaismul infantil, aici contrariile (dorinţă – pedeapsă) se
suprapun.
Admiţând acestă definiţie lărgită a visului (satisfacerea unei dorinţe sau a contrariului
acesteia), Freud se întreabă dacă nu ar trebui să facă o concesie şi mai mare, adică să vadă în
vis substitutul nu neapărat al unei dorinţe, ci al unor proiecte, preparative, reflecţii,

85
S. Freud, op. cit., p. 206.
Ibidem, p. 204.
86

63
avertismente sau încercări de a soluţiona o problemă, adică de a recunoaşte gândirii nocturne
aceleaşi sensuri multiple şi variate ca şi gândirii diurne. Aceasta înseamnă a centra visul doar
pe conţinuturile sale latente, făcând abstracţie de chiar esenţa sa, care este procesul de
elaborare onirică: visul este ori produsul travaliului de elaborare, ori cel mult acest travaliu
însuşi, care acţionează asupra materialului (conţinutul latent). Caracteristica constantă a
visului este deci dorinţa latentă, conţinutul visului suferind o transformare care are ca scop
realizarea acestuia (partea variabilă a visului).
O parte dintre ideile latente ale visului nu sunt produse de către inconştient (ca
instanţă), sunt doar neconştiente pentru autorul visului, ceea ce nu le anulează caracteristica
de coerenţă şi inteligibilitate, deoarece ele sunt produse chiar de conştient. Pe acestea Freud le
denumeşte resturi diurne, care sunt doar o parte a ideilor latente (acestea incluzând, aşa cum
rezultă din figura 2, şi amintirile infantile sau fantasmele). „În acest caz putem afirma că ceva
ce aparţine de asemenea şi zonei inconştientului s-a adăugat la resturile diurne, că acest ceva
este o dorinţă intensă, dar reprimată, şi că numai această dorinţă a făcut posibilă formarea
visului.”87 Dorinţa inconştientă oferă energia necesară elaborării visului, iar resturile diurne
decid asupra manierei de utilizare a acestei energii. Acest mod de a pune problema arată clar
că dorinţa face parte din alt tip de inconştient faţă de resturile diurne, adică acela de origine
infantilă, primar, arhaic şi primitiv, prevăzut cu mecanisme speciale.

Interpretare CONŞTIENT

CONŢINUT MANIFEST
ELABORARE SECUNDARĂ
PRECONŞTIENT

CENZURA

TRAVALIUL
VISULUI
(ELABORARE) REFULARE

(prelu-
INCONŞTIENT
SITUAŢII EXISTENŢIALE
EXCITANŢI EXTERNI 1. Condensare
EXCITANŢI INTERNI 2. Deplasar
REZIDUURI (RESTURI DIURNE) 3. Figurare
CONŢINUT LATENT 4. Simbolizare

AMINTIRI INFANTILE FANTASME

87
S. Freud, op. cit., p. 210.
PULSIU
64
 Figura 2. Conţinutul şi mecanismele elaborării visului în viziunea lui Freud
(prelucrare după Ellenberger).

6.3. Funcţiile visului din perspectiva psihanalizei

Visul este rezultatul procesului de elaborare onirică îndeplinind câteva funcţii, unele dintre ele
evidenţiate ca atare de Freud, altele rezultând din chiar analiza procesului de travaliu oniric
prin care el ia naştere. Vom remarca aşadar următoarele funcţii ale visului:
• funcţia hedonică: realizarea dorinţelor (sau a opusului acestora – temeri, pedepse);
• funcţia de protecţie: protecţia eului conştient faţă de presiunea pulsiunilor refulate;
• funcţia cathartică: descărcarea şi purgarea tensiunilor inconştiente, ataşate de elementele
refulate cândva de conştient sau preconştient prin cenzură;
• asigurarea somnului (paznicul somnului): îndepărtarea excesului de anxietate generat de
materialul refulat;
• asigurarea bunei comunicări dintre conştient şi inconştient, condiţie fundamentală pentru
menţinerea echilibrului psihic şi a sănătăţii mentale a persoanei;
• realizarea unităţii persoanei prin operarea unei sinteze arhetipale individuale;
• realizarea unităţii pe axa timpului între moştenirea arhaică (dobândită filogenetic),
memoria infantilă şi experienţa de viaţă ulterioară (ontogenetică).

6.4. Visul din perspectiva lui Adler şi Jung

6.4.1.Concepţia lui Adler
Pentru Adler, factorii determinanţi ai psihismului sunt ficţiunea viitoarei personalităţi
şi planul de viaţă fictiv: fiind o reflectare sumară a atitudinilor psihice, visul oferă
personalităţii o linie de orientare fictivă. În vis se manifestă nevoia de securitate, ceea ce
conferă gândirii un caracter abstract. Încercând să rezolve problemele vieţii, gândirea le
simplifică şi le trimite spre problemele mai elementare, rezolvate deja pe parcursul copilăriei.
Conţinutul visului este într-adevăr imagistic, combinat cu analogii şi contaminat de o
memorie afectivă. Negând existenţa cenzurii din vis, Adler o înlocuieşte cu nevoia de
siguranţă, ceea ce presupune că simbolismul visului este subordonat realizării conţinuturilor
sale formale (rezolvarea de probleme).

6.4.2. Concepţia lui Jung

Concepţia lui Jung despre vis aduce cele mai multe elemente de pozitivitate, deoarece
pentru el visul este, în materie de creativitate, „un ghid fără de seamăn”. Visul este mesager al

65
inconştientului, relevând secretele acestuia cu o fidelitate surprinzătoare: „se poate spune
despre vis că este piatra pe care au aruncat-o constructorii şi ea a devenit piatra unghiulară a
edificiului”, afirma Jung în 1928.
Jung nu neagă visului calitatea de a fi „calea regală” de acces spre inconştient,
postulată de Freud, dar el afirmă că dincolo de fantasmele infantile există şi alte ficţiuni,
trans-individuale, cu caracter mitic şi magic, fără nici o legătură cu experienţa individuală.
Aceste expresii şi produse ale inconştientului afectiv, numite de Jung arhetipuri, sunt
reprezentări ancestrale, ereditar inerente creierului nostru, „posibilităţi umane reprezentând
ceea ce a existat dintotdeauna.”88 În conţinutul visului Jung include, pe lângă amintirile
ancestrale ale arhetipurilor, şi ideile noi, creatoare, soluţiile ştiinţifice ale unor probleme ce
ne-au preocupat diurn. Autorul teoriei arhetipurilor distinge următoarele funcţii ale viselor:
• funcţia compensatorie: prin aceasta, visele încearcă să stabilească echilibrul psihologic cu
ajutorul materialului oniric („visul compensează deficienţele personalităţii”);
• funcţia de premoniţie: „simbolurile viselor noastre sunt mesagerii indispensabili care
transmit informaţii din partea instinctivă în partea raţională a spiritului uman (...).
Interpretarea şi asimilarea lor învaţă conştiinţa să înţeleagă din nou limbajul uitat al
instinctelor”;
• funcţia de comunicare: deoarece inconştientul reprezintă cel puţin jumătate din fiinţa
totală, legăturile conştientului gânditor cu inconştientul său devine o cale importantă de
potenţare a creativităţii. Visul este o comunicare directă, personală şi plină de sens pentru
cel ce visează, operată cu ajutorul simbolurilor;
• funcţia reductivă: visul dezagregă, fragmentează şi uneori chiar distruge imaginea de sine
conştientă. El încearcă să adecveze personalitatea la nivelul atitudinii de sine, prin
aducerea ei la potenţialul cu care este dotată genetic;
• funcţia integratoare: scopul acesteia este acela de a unifica subsistemele disparate din care
este construită personalitatea, deci visul iniţiază de fiecare dată procesul cunoaşterii de
sine. Fiinţa unificată şi integrată, adică cea care rezultă din „individuare”, este de
neimaginat în afara visului.
Pentru Jung metoda de interpretare a visului este una sintetică şi constructivă şi constă
- pe de-o parte - în interpretarea progresivă a Obiectului (descompunerea visului în complexe
de reminiscenţe şi decriptarea corespondenţelor acestora cu situaţiile reale), iar - pe de altă
parte - interpretarea progresivă a Subiectului (detaşarea din complexele de reminiscenţe ale
fondului viselor a cauzelor reale ce au generat imaginea simbolică respectivă). Interpretarea se
face întotdeauna cu asentimentul pacientului, care este ajutat să depăşească - prin
88
Cf. Voica Foişoreanu, op. cit., pp. 236-240.

66
conştientizare - punctele sale vulnerabile şi să realizeze sinteze din ce în ce mai înalte ale
conştientului şi ale inconştientului său individual89.
Există însemnate schimbări de accent şi de perspectivă la Jung, dar puternicul cadru
conceptual eleborat de Freud rămâne în continuare exemplar. Forţa unei teorii este dată de
puterea ei germinativă, iar bogăţia jungiană nu ar fi fost posibilă fără subtila dialectică a
psihanalizei.

7. TEORIA GENERALĂ A NEVROZELOR

7.1. Precizări conceptuale

Termenul de nevroză, introdus în 1777 de către medicul scoţian W. Cullen, pentru a
desemna tulburări mentale, dar şi organice (dispepsie, tulburări cardiace, ipohondrie etc.) va
cunoaşte o revigorare în secoulu al XIX-lea, el desemnând boli ale sistemului nervos, cărora
uneori li se poate identifica un sediu organic precis (nevroză „cardiacă”, „digestivă”, „a
stomacului”), alteori nu. În acest ultim caz ele erau considerate afecţiuni funcţionale ale unor
organe, dar fără a se putea localiza - în limitele posibilităţilor de explorare ale timpului - o
inflamaţie sau leziune a structurii organice subiacente. Graniţa nesigură a conceptului de
nevroză va îngloba nu numai aceste tulburări funcţionale ale organelor, ci şi tablouri clinice
care fuseseră cândva încorporate psihozelor, adică nebuniei, cum ar fi obsesiile sau fobiile.
Pierre Janet, în Franţa, a inclus în categoria nevrozelor isteria şi psihastenia, acesteia din urmă

89
Pentru detalii vezi Mihaela Minulescu (2002) Introducere în analiza jungiană, Ed. Trei, Bucureşti.

67
alocându-i o considerabilă cantitate de efort ştiinţific pentru a o circumscrie. Obsesiile (ce
provin etimologic de la termenul latinesc obsesio = incendiere) ar scinda unitatea centrală a
persoanei umane - eul - într-o parte care atacă şi una care se apără, şi aceasta pe fondul
scăderii funcţiei de sinteză a conştiinţei. Invaziile inconştiente sunt responsabile - după Janet -
de apariţia bolilor psihice în general şi a obsesiilor psihastenicilor în special.
Freud a fost mai puţin preocupat să stabilească riguros graniţa dintre nevroză şi
psihoză (nebunia vera, marcată de halucinaţie şi delir, dar şi de alterarea profundă a
personalităţii, a cărei inserţie socială apare ca grav periclitată). El a distins într-o primă fază 90
- până în 1915 - nevrozele actuale (cele a căror etiologie pleacă din disfuncţii somatice ale
sexualităţii) de psihonevroze, la care determinant este conflictul psihic. Dintre acestea el va
distinge nevrozele de transfer de cele narcisice. După 1924 taxonomia sa va cuprinde
nevrozele actuale (în sensul arătat iniţial) şi nevrozele propriu-zise, la care se vor adăuga
nevrozele narcisice (corespunzând psihozei maniaco-depresive din clasificările
contemporane) şi psihozele (adică paranoia şi schizofrenia, după topica de azi).

7.2. Sensul simptomelor

Recunoscând contribuţiile lui P. Janet întâietatea de a fi întrevăzut şi publicat primul
articol despre semnificaţia simptomului nevrotic, meritul acestei descoperiri este atribuit de
Freud colaboratorului său din tinereţe, J. Breuer. Chiar dacă Janet a conceput simptomul
nevrotic ca fiind în mod clar o expresie a ideilor inconştiente, ulterior el a făcut „dovada unei
rezerve exagerate”91 faţă de chiar ideea de inconştient, ca şi cum acesta nu ar fi avut o bază
reală. De fapt, chiar dacă a descoperit cu mult înainte de Freud existenţa şi rolul
inconştientului (revendicându-şi de altfel prioritatea în acest domeniu şi contestând deci
părintelui psihanalizei acest drept), Janet nu a dus până la capăt consecinţele descoperirii sale,
rămânând, ca şi psiholog, cantonat în sfera conştiinţei, care fusese şi până atunci obiectul
predilect de studiu pentru ştiinţa sufletului.
Freud a produs o mare schimbare de accent în psihologie, pe care el însuşi a perceput-
o ca pe o lovitură de graţie dată megalomaniei umane, a treia în ordinea succesiunii. Prima
dintre ele venea din fizică, exponentul fiind Copernic, cel care a demonstrat că pământul nu
este centrul universului, încununarea creaţiei divine, ci doar o parte neînsemnată a acestui
univers, inimaginabil ca vastitate sau măreţie. Cea de-a doua dezminţire pe care ştiinţa o
aducea egoismului naiv al umanităţii a fost teoria darwiniană asupra evoluţiei speciilor, „care
a redus la zero pretenţiile omului la un loc privilegiat în ordinea creaţiei divine”, deoarece

90
Vezi Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 245.
91
S. Freud, op. cit., p. 231.

68
omul nu-şi putea nega antecedentele animalice ale propriei sale origini. Prin psihanaliză,
Freud însuşi va da a treia lovitură - şi probabil cea decisivă - acestei megalomanii, încercând
„să demonstreze eului tocmai faptul că nu este stăpân în propria casă,92 acesta având o
imagine cu totul fragmentară asupra celui mai vast dintre teritoriile sale, inconştientul. Apelul
la modestie şi reculegere pe care îl făcea umanităţii psihanaliza nu o va scuti pe aceasta de
critici acerbe şi de vii rezistenţe, ea fiind una dintre teoriile care au tulburat „tihna lumii”,
după expresia primului său adept şi promotor, Freud.
Simptomele nevrotice, ca şi actele ratate sau visele, au sensul lor propriu, fiind legate
de viaţa persoanei care le manifestă, iar demonstraţia acesui fapt Freud o face plecând chiar
de la nevroza obsesională, atât de bine circumscrisă de Janet. Chiar dacă mai puţin populară şi
spectaculoasă decât isteria - şi aceasta deoarece ea nu face „acea misterioasă trecere a
psihicului în corporal”93-, nevroza obsesională este mai degrabă o problemă personală a
pacientului, ea concentrându-şi simptomatologia aproape exclusiv în domeniul psihic. Tabloul
clinic schiţat de Freud este încă foarte relevant, după aproape un secol de evoluţie psihiatrică.

Manualul pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale DSM III – R, defineşte

obsesiile ca idei persistente, impulsuri sau imagini trăite ca intruzive şi fără sens, persoana încercând
să le neutralizeze substitutiv prin alte gânduri şi acţiuni. Păstrând intactă funcţia realului, pacientul
recunoaşte că obsesiile sunt produsul propriei sale minţi, nefiindu-i impuse din afară, ca în delirul de
influenţă Clerambault, de exemplu. Unele obsesii sunt gânduri repetitive de violenţă (ideea uciderii
propriului copil, care este terifiantă pentru cel în cauză), de contaminare (infectare prin atingerea
clanţei sau strângerea mâinii cuiva) şi dubitaţia (verificarea repetată dacă a făcut un anumit act:
stingerea focului la plecare, închiderea uşilor şi a geamurilor, vătămarea cuiva într-un accident etc.).
Complulsiile sunt definite ca şi comportamente repetitive, premeditate şi intenţionate, executate ca şi
răspuns la o obsesie, respectând reguli sau maniere stereotipe de acţiune, cu destinaţia expresă de a
preveni evenimentul, situaţia temută. Persoana recunoaşte că comportamentul său este excesiv şi
iraţional şi, cu toate că executarea activităţii nu-i mai provoacă plăcere, această activitate (numărat,
verificat, spălarea mâinilor, alte ritualuri) asigură totuşi o uşurare a tensiunii psihice acumulate.

92
S. Freud, op.cit., p. 251.
93

Ibidem, p. 232.

69
 Freud recunoştea în nevroza obsesională o boală atât de bizară că nici măcar fantezia
unui psihiatru în delir nu ar putea inventa ceva similar, şi aceasta pentru că:
• bolnavul - lucid - este de acord cu opiniile despre iraţionalitatea simptomelor sale, dar este
complet neputincios faţă de starea sa;
• reprezentările (ideile obsesive), lipsite de sens, uneori indiferente, alteori absurde,
declanşează o activitate de gândire încordată, care epuizează energetic bolnavul;
• acestea sunt tratate ca fiind probleme reale de viaţă, chiar dacă uneori au conţinut absurd
şi terifiant (incitarea de a produce crime grave94, niciodată comise de altfel), bolnavul
apărându-se contra impulsurilor morbide prin tot felul de interdicţii, de renunţări şi de
limitări ale libertăţii sale;
• tot ceea ce poate să facă bolnavul este punerea unei idei absurde în locul alteia
(substituţia), înlocuirea unei precauţii cu alta sau a unui ceremonial cu altul, printr-un
mecanism de deplasare a simptomelor, similar celui din vise;
• boala este marcată de extrem de puternice contradicţii (polarităţi), alături de constrângerile
negative şi pozitive infiltrându-se nesiguranţa şi îndoiala bolnavului în legătură chiar şi cu
lucrurile cele mai sigure: „totul se termină cu o stare de tot mai accentuată nehotărâre, lipsă
de energie şi limitare a libertăţii proprii”;
• profilul psihologic al acestor oameni înregistrează un nivel intelectual ridicat, exces de
scrupule şi corectitudine, perseverenţă, tenacitate în atingerea scopurilor. De multe ori
există un exces de ordine sau rigiditate psihocomportamentală.
Pentru psihanaliză este complet inacceptabilă explicaţia furnizată de psihiatria epocii,
care vedea în aceşti bolnavi nişte „degeneraţi”, ce-i drept de nivel „superior”, recunoscând
astfel implicit valoarea lor socială. Succesul abordărilor terapeutice de tip psihanalitic infirmă
ipoteza degenerescenţei. Freud invocă în sprijinul afirmaţiilor sale două studii de caz,
prezentate mai jos.

7.2.1. Studiu de caz

1. Femeie de 30 de ani care dădea fuga într-o cameră vecină, se aşeza într-un anumit
loc în faţa mesei din mijlocul camerei şi de acolo chema camerista, căreia îi dădea un ordin
oarecare, după care se reîntorcea în camera sa. Întrebată asupra sensului acestei acţiuni
obsesive, pacienta răspundea printr-un invariabil „habar n-am!” până când, în timpul
desfăşurării curei psihanalitice, au apărut alte fapte relevante. Căsătorită cu zece ani în urmă
cu un bărbat mult mai în vârstă, ea a trăit în noaptea nunţii o neplăcută întâmplare cu soţul ei,
ce făcea curse din camera lui în cea a soţiei în tentativa unui act sexual, care finalmente nu a
94
Ibidem.

70
mai avut loc, el dovedindu-se a fi de fgapt impotent. Spre dimineaţă, preocupat de ce va spune
camerista când va face patul şi va constata că nu există urme de deflorare, a pătat cu cerneală
roşie cearceaful, pentru a simula acest fapt. Drumul pacientei în camera vecină era justificat
de faptul că faţa de pe masa în faţa căreia ea se aşeza pentru a o chema pe cameristă avea o
pată mare, de culoare roşie.
Freud conchide că în acţiunea ritualului obsesiv femeia se identifica cu soţul său,
căruia încerca să-i „salveze onoarea”, imitând cursele lui repetate lui dintr-o cameră în alta,
din noaptea nunţii. Patul şi masa sunt, în simbolistica visului, echivalenţi ce semnifică
căsătoria, iar cearceaful şi faţa de masă sunt de aceea uşor substituite una cu alta.
Intenţionalitatea acţiunii i se pare evidentă lui Freud: chemând camerista la locul respectiv, ea
reproducea scena nopţii nunţii, pe care o continuă făcând-o să pară o reuşită (pata roşie)
pentru a se îndeplini substitutiv dorinţa ca soţul ei să nu se fi dovedit impotent. Ulterior, deşi
despărţită de soţul ei, femeia a luptat împotriva desfacerii căsătoriei, rămânând fidelă acestuia,
protejându-l de aluziile răutăcioase ale cunoştinţelor şi înnobilându-l în propria imaginaţie.
Frapează, după părerea lui Freud, substratul intim, de ordin sexual al bolii şi satisfacerea
substitutivă a unei dorinţe reprimate, exact ca şi în vis.

2. Freud analizează cazul unei fete de 19 ani, copil unic la părinţi, cu o foarte bună
educaţie şi mare vioiciune intelectuală, o copilă cândva „sălbatică şi orgolioasă”, devenită
actualmente - aparent fără motiv - bolnăvicios de nervoasă. Nemulţumită şi deprimată,
înclinată spre furie împotriva mamei sale, manifesta teamă pentru traversarea de pieţe sau de
străzi mai late (agorafobie), având şi un ceremonial obsesiv legat de culcare.
Pe bună dreptate Freud remarcă faptul că orice om respectă cu sfinţenie anumite reguli
şi formalităţi înainte de culcare, reguli ce au un caracter raţional când sunt adaptate
împrejurărilor. Prin opoziţie, ceremonialul tinerei este lipsit de supleţe, rigid (îl impune cu
orice preţ) şi marcat de o chiţibuşerie exagerată, alăturând - pe lângă elementele raţionale -
condiţii care nu se justifică în ordine logică, ceea ce conferă acestuia un caracter morbid net.
Pretextând că are nevoie de linişte deplină pentru a dormi, înainte de culcare tânăra
scoate din funcţiune marea pendulă din camera sa, dând afară toate celelalte ceasornice,
inclusiv inofensivul ceas brăţară din caseta sa de bijuterii, apoi adună pe biroul său toate
glastrele de flori şi vazele, pentru a nu se sparge în timpul nopţii, deşi este evident chiar şi
pentru fată faptul că teama acesta nu are în ea nimic verosimul. Cu atât mai puţin verosimile
sunt obiceiul ei de a lăsa în permanenţă întredeschisă uşa dintre camera sa şi cea a părinţilor,
imobilizând-o cu diferite obiecte. Patul său se bucura de o atenţie specială. Perna mare de
căpătâi nu avea voie să atingă tăblia patului, perniţa pentru cap trebuia să stea aşezată în

71
formă de romb peste cea mare, astfel încât pacienta să se aşeze cu capul pe direcţia ei
longitudinală. Pilota (cuvertura cu puf) era în prealabil scuturată pentru a se îngroşa la
picioare, imediat după aceea bolnava aplatizând această îngroşare. Totul era săvârşit după un
straniu ritual, mereu acelaşi, cu grija de a controla detaliile, pe fondul îndoielii că nu a făcut
totul cum trebuie, chiar dacă acesta lua una sau două ore, timp furat deopotrivă din somnul
propriu şi din cel al părinţilor săi.
Proiectele de interpretare propuse de psihanalist au fost întâmpinate cu rezistenţă, dar
acceptate treptat, pe măsură ce acestea se personalizau prin amintirile pacientei, ceea ce a
făcut ca meticulozitatea ceremonialului nocturn să se atenueze şi apoi chiar să dispară. Aceste
interpretări de tip holistic, în termenii de astăzi (mergând pe sensul de ansamblu al ideilor şi
nu pe fapte separate) au făcut-o pe tânăra în cauză să conştientizeze că pendula era simbolul
genital feminin (periodicitatea funcţionării sale fiind similară ciclului menstrual), după cum
tic-tac-ul ceasurilor îi aducea aminte de pulsaţiile clitoridiene din fazele de excitaţie sexuală,
teama de ceasuri fiind de fapt o teamă de erecţie şi de masturbare. Glastrele, vazele şi orice
recipient au fost asimilate tot unor simboluri feminine şi securizate în mod special pe timpul
nopţii, teama de cădere având şi ea semnificaţie, de copil fata fiind preocupată de ideea că nu
va sângera în noaptea nunţii, putând stârni astfel suspiciunile comunităţii în legătură cu
virginitatea ei.
O parte din acţiunile ceremonialului ei au valoarea de ritual magic, pentru că grija ca
perna (element feminin) să nu atigă verticala tăbliei patului (element masculin) era o acţiune
magică destinată să îi împiedice pe părinţii ei să aibă raporturi sexuale. Acelaşi rol îl avea şi
uşa întredeschisă, care-i permitea să spioneze somnul părinţilor (chiar dacă aceasta a dus-o la
insomnie) iar simularea fricii nocturne îi permitea să obţină cedarea locului mamei de lângă
tatăl său, în patul conjugal, aceasta dormind ea în camera fetei. Teama de a se naşte un frate
sau o soră o determina să ia măsuri speciale privind pilota, în timp ce perna mică aşezată peste
cea mare o reprezenta chiar pe ea, forma romboidală a acesteia şi capul ei culcat deasupra
perniţei simbolizând un ritual sexual clar: „operaţiile acestui ceremonial tălmăcesc dorinţele
sexuale când într-un sens pozitiv, în calitate de substitute, când într-un sens negativ, în calitate
de mijloace de apărare.”95

7.2.2. Câteva concluzii

Sensul simptomelor întâlnite în cele două exemple rezidă din valoarea acestora pentru
viaţa intimă a bolnavilor, sarcina psihanalistului fiind aceea de a regăsi situaţiile din trecut
prin care acţiunea actuală îşi are justificarea, ea fiind iniţiată în conformitate cu un scop. Se

95
S. Freud, op. cit., p. 239.

72
remarcă de asemenea că există simptome tipice (un fel de gen proxim al simptomaticii), cum
ar fi tendinţa obsesivilor de a repeta aceleaşi acţiuni, izolându-le de celelalte şi imprimându-le
o anumită ritmicitate: tendinţa de a se spăla, de a verifica ceva de nenumărate ori, de a
traversa spaţiile largi însoţiţi etc.
Există de fiecare dată importante diferenţe specifice, deoarece fiecare simptom este
individualizat, în mod paradoxal psihanalistul reuşind să la decripteze mai bine pe acestea din
urmă şi mai greu simptomele tipice, care sunt şi mult mai frecvente. Aceasta deoarece
simptomele personalizate depind efectiv de experienţele şi evenimentele individuale, în timp
ce simptomele tipice ţin de evenimentele comune tuturor oamenilor (repetiţia şi îndoiala în
nevroza obsesională). Acest fapt readuce în discuţie analogia simptomelor nevrotice cu visele,
care evidenţiază acelaşi raport dintre ceea ce este tipic, produs cvasi-identic la toţi oamenii
(cădere, zbor, lupta cu obstacolul, nuditate etc.) şi ceea ce este profund personal şi ireductibil.

7.3. Trauma psihică, fixarea şi inconştientul

Cele două cazuri analizate de Freud şi examinate anterior lasă impresia unei fixări pe
un anume segment al trecutului lor, de care ele nu se mai pot desprinde, ceea ce le limitează
libertatea lăuntrică, făcându-le să abordeze înstrăinat prezentul şi viitorul. Această atitudine
dezavantajoasă faţă de viaţă este de altfel o caracteristică a nevrozei în general: „prin
simptomele morbide şi consecinţele ce decurg din acestea, fiecare dintre ele (adică dintre
cazurile analizate de Freud, n.n.) a cantonat într-o anumită perioadă din trecut.” 96 Cât de
îndepărtat este acest trecut este o altă problemă, deoarece uneori el se află în prima copilărie,
chiar în perioada de sugar, alteori (cazul nevrozelor numite traumatice) ele sunt mai apropiate
de prezent, adică de momentul în care o traumă, „prin creşterea bruscă şi necontrolată a
cantităţii de excitaţie, a depăşit posibilităţile de neutralizare sau de asimilare a energiei
rezultate, ceea ce are consecinţe durabile în utilizarea energiei.”97 Afluxul de excitaţie este
excesiv în raport cu toleranţa aparatului psihic, fie că este vorba de o emoţie violentă
singulară, fie de o însumare de excitaţii care, fiecare în parte, ar fi fost tolerabilă. Principiul
constanţei cantităţii energiei din sistem nu mai este operaţional, aparatul psihic nemaiputând
descărca excitaţia, de unde efectele patogene durabile pe care acest fapt le provoacă asupra
organizarii psihice.
Teoriile fixaţiei libidoului infantil şi a regresiunii vor fi reluate detaliat de către Freud
pentru a introduce conceptul de narcisism, în stadiul de care ne ocupăm conceptul fiind
96
S. Freud, op. cit., p. 243.
97
În prima sa fază, psihanaliza a dat o importanţă considerabilă experienţelor traumatice trecute, împinse
regresiv tot mereu mai înapoi spre mica copilărie; ulterior această concepţie a trecut pe planul al doilea, Freud
reliefând importanţa fantasmelor infantile ce pot declanşa un mare aflux de excitaţie pulsională, devenind ele
însele traumatizante (“istericii suferă mai ales de reminiscenţe”, va afirma el). La adult nevroza se declanşează
dintr-un traumatism şi o predispoziţie de fixare a libidoului (vezi Vocabularul psihanalizei, pp. 445-447).

73
necesar la rândul său pentru descrierea celui mai larg şi cuprinzător concept al psihanalizei,
inconştientul. Fiecare nevroză comportă o fixaţie, dar nu orice fixaţie este generatoare de
nevroză: sensul acţiunii obsesionale din cazul analizat anterior era acela de a corija o
întâmplare nefericită din trecut, ridicând soţul la înălţimea iubirii pe care (încă) i-o purta, dar
acest sens era unul inconştient. „Aceste simptome, reprezentări şi impulsuri ne conduc
negreşit la convingerea existenţei inconştientului psihic şi tocmai de aceea psihiatria clinică,
care nu cunoştea decât o psihologie a conştientului, nu se putea descurca altfel decât
declarând că toate aceste manifestări nu sunt decât produse ale degenerescenţei.”98
O descoperire a lui Breuer a devenit ulterior baza tratamentului psihanalitic: ori de
câte ori există un simptom la bolnav se pot evidenţia procese inconştiente care conţin sensul
acelui simptom. Acest sens trebuie să fie inconştient pentru ca simptomul să se producă,
deoarece procesele conştiente nu generează simptome nevrotice şi, pe de altă parte, pe
măsură ce procesele inconştiente devin conştiente, simptomele nevrotice se resorb şi dispar.
Din acest motiv, psihanaliza nu se poate lipsi de ipoteza inconştientului („noi ne-am obişnuit
să manipulăm inconştientul ca pe o realitate palpabilă...”). Anumite procese psihice
inconştiente, care se dezvoltă în mod normal, ajung la conştiinţă, ceea ce nu reuşeşte acest
parcurs devine simptom nevrotic, un fel de substitut a ceea ce nu a putut să se manifeste
conştient, deoarece dezvoltarea sa a fost blocată sau deturnată de o cauză oarecare.
„Terapeutica noastră acţionează transformând inconştientul în conştient şi ea nu este
eficientă decât în măsura în care este capabilă să ofere această transformare” (subl.
noastră)99, afirmă Freud, atrăgând atenţia asupra aparentei facilităţi a acestui demers. Pentru a
restabili raporturile dintre evenimentul traumatic şi sensul simptomului, medicul trebuie să
întreprindă o laborioasă investigare a trecutului depozitat în memoria bolnavului, cu atât mai
dificilă cu cât elementul traumatic este încorporat într-o experienţă mai timpurie.
Freud a recunoscut caracteristica sau atributul de inconştient tuturor proceselor şi
fenomenelor psihice: există un solid fond de reprezentări inconştiente, pe care se sprijină o
gândire inconştientă, care urmăreşte scopurile unei voinţe inconştiente, animată de pulsiunea
bazală unică (libidoul, elementul de bază al motivaţiei inconştiente). Putem afirma cu deplină
siguranţă că psihanaliza este un mare epos al memoriei, ale cărei lacune - amneziile - sunt
extrem de semnificative pentru a înţelege cum se îmbolnăvesc oamenii şi cum se dezvoltă
simptomele, în calitatea lor de condiţii determinante ale nevrozei. Pentru psihanaliză calitatea
de factor crucial pe care o are memoria poate fi rezumat prin aceea că afirmaţia „sarcina
tratamentului psihanalitic este transformarea oricărui inconştient patogenic în conştient” este

98
S. Freud, op. cit., p. 245.
99
S. Freud, op. cit., p. 247.

74
înlocuibilă prin psihanaliza caută „acoperirea tuturor lacunelor apărute în memoria bolnavilor,
suprimarea amneziilor acestora.”100
Tratamentul sufletului bolnav este deci un tratament al memoriei... Amnezia infantilă
(amintită în capitolul anterior), erorile de pronunţie, lectură sau scriere, care sunt actele ratate
(reactivări cu defect ale unor pattern-uri sau scheme automatizate), vastul domeniu al visului
(singurul care nu a uitat „cărarea pierdută” apre lumea dintâi a copilăriei) sunt tot atâtea
moduri de a sublinia importanţa memoriei pentru unitatea psihicului şi pentru sanogeneza
persoanei. Amneziile nevroticilor au de aceea o mare relevanţă explicativă pentru psihanaliză.
În nevrozele obsesive termenul de amnezie este impropriu, deoarece nu este vorba de o
pierdere a amintirilor, ci mai curând de o discontinuitate a sistemului mnezic, deoarece se
rupe o verigă, un element de legătură şi de aceea faptul uitat nu mai poate reapărea pe ecranul
memoriei. Aceasta spre deosebire de isterie, unde amneziile sunt de foarte mare anvergură, în
spatele simptomului isteric stând impresii din viaţa bolnavului pe care el susţine că le-a uitat.
Deoarece acestea avansează spre primii ani ai copilăriei, „amnezia isterică poate fi considerată
ca o urmare directă a amneziei infantile.”101 Cu atât mai mult întâmplările sau împrejurările
recente din viaţa bolnavilor sunt atinse sau chiar anihilate de amnezie, care elimină detaliile
importante sau le înlocuieşte cu false amintiri. Sensul psihanalizei ca terapie este acela de a
umple lacunele memorie, pentru a reda unitatea ansamblului mnemic al persoanei.
Pentru a explica mai nuanţat diferenţele dintre tulburările memoriei din isterie şi cele
din nevroza obsesională, Freud analizează sensul simptomului dintr-o dublă perspectivă, a
originilor şi a finalităţii sale, adică evocă evenimentele care l-au produs şi intenţia pe care
simptomul o serveşte. Dependenţa simptomului de inconştient ţine mai mult de scopul său,
atât în obsesie, cât şi în nevroza isterică, în timp ce amnezia evenimentului declanşator este
marcată în isterie şi voalată în nevroza obsesivă. Reliefarea rolului inconştientului în viaţa
psihică, în fond descoperirea copernicană a psihanalizei, este şi cea care a generat cea mai vie
opoziţie şi rezistenţă faţă de descoperirile acesteia.

7.4. Rezistenţă şi refulare

Cura psihanalitică a reliefat întotdeauna un fenomen care a devenit foarte semnificativ
pentru aceasta, rezistenţa pacientului: „se poate spune că el (conceptul de rezistenţă, n.n.) a
jucat un rol decisiv în apariţia psihanalizei”, afirmă Laplanche şi Pontalis 102. Aceştia redau o
sintetică definiţie freudiană a termenului de rezistenţă prin „tot ceea ce în acţiunile şi

100
Idem, p. 248.
101
Idem, p. 249.
102
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 375.

75
cuvintele analizatului se opune accesului acestuia la propriul inconştient.”103 Rezistenţa
exprimă de fapt paradoxul suferindului care, chinuit de simptomele sale, implică în vârtejul
nevrotic pe cei apropiaţi, cheltuie banii săi şi competenţa psihanalistului, opunând cu toate
acestea rezistenţă celui chemat să-l vindece aceeaşi teamă ca a suferindului de măsele care
opune rezistenţă atunci când medicul vrea să aplice dintelui bolnav instrumentul său
izbăvitor...
Conceptul de rezistenţă este definitoriu pentru tipul de relaţie medic-pacient din
psihanaliză, ea cunoscând aici o asimetrie care se va estompa mult la Jung (unde terapia se
instituie mai lax, în sensul că aceasta urmăreşte mai curând dezvoltarea persoanei, decât
vindecarea ei), sau la umanişti de tipul lui Carl Rogers, a cărui terapie centrată pe client face
din acesta factorul activ al transformării sale, terapeutul fiind prezenţa din umbră care doar
reformulează şi rezumă enunţurile subiectului, el având deplină încredere în capacitatea
pacientului de a găsi singur soluţii pentru problemele sale. Nicăieri nu se observă mai clar
poziţia autoritară, exigentă şi profund asimetrică a relaţiei medicului cu pacientul său ca în
cazul problemei rezistenţei şi a transferului, poziţia terapeutului fiind oarecum similară cu cea
a tatălui ceresc - bun, dar autoritar şi inflexibil - din religiile iudeo-creştine.
Iată datele de bază ale acestei relaţii rezumate de Freud însuşi: „îl invităm pe bolnav să
adopte o stare de autoobservaţie, fără nici o reticenţă, împărtăşindu-ne toate percepţiile sale
interne actuale, în ordinea ivirii lor: sentimente, idei, amintiri. Îi prescriem în mod răspicat să
nu cedeze nici unui motiv care i-ar putea dicta vreo selecţie sau excludere a unor percepţii, fie
că acestea i se par prea dezagreabile sau prea indiscrete, sau prea puţin importante sau prea
absurde ca să se refere la ele. Îl sfătuim să nu facă altceva decât să se menţină mereu la
suprafaţa conştiinţei, îndepărtând orice spirit critic oricât de slab, îndreptat împotriva a ceea
ce îi trece prin minte, asigurându-l că succesul şi îndeosebi durata tratamentului depind de
fidelitatea cu care se va conforma acestei reguli fundamentale a analizei.”104 Acest veritabil
„contract terapeutic“ este încălcat încă din capul locului de către pacient, care obiectivează
rezistenţa sa prin aceea că fie se face că nu percepe idei sau amintiri, fie că percepe prea
multe, fie că ele sunt prea neînsemnate, absurde sau stupide pentru a fi invocate, sau că ele îi
provoacă ruşine. Uneori se invocă dreptul la intimitate, pe care cura psihanalitică îl suspendă:
tratamentul nu admite drept de azil pentru problemele intime, atâta vreme cât terapeutul
garantează secretul profesional.
Spirit esenţialmente analitic, Freud creează chiar un fel de tipologie a acestor
rezistenţe, obsesivul exagerându-şi scrupulele şi îndoielile, istericii anxioşi având tendinţa de
a duce analiza pe o pistă falsă (cu atât mai mult cu cât amintirile căutate sunt foarte
103
Ibidem.
104
S. Freud, op. cit., p. 251.

76
îndepărtate în timp). Unii se cramponează de o rezistenţă intelectuală (bolnavul vrea să fie
informat, instruit, combătut etc.), alţii se refugiază în îndoială, fiind în principiu de acord cu
terapeutul, dar aşteptând pasiv să se producă miracolul vindecării. Ochiul scrutător şi
inchizitorial al psihanalistului observă toate aceste tactici speciale ale rezistenţei, pe care o
atacă într-o luptă ce aminteşte vânătoarea de vulpi („atacăm rezistenţa în însăşi vizuina ei”).
Din perspectiva psihanalizei clasice rezistenţa nu are alternativă, pentru că este elementul ce
mobilizează cel mai deplin disponibilităţile terapeutului în a obţine rezolvarea problemelor
pacientului, uneori parcă chiar împotriva dorinţei lui, deoarece există, cum vom arăta ulterior,
un beneficiu secundar al bolii, pe care acesta îl apără insistent.
Pentru a vorbi de dinamica rezistenţei din punctul de vedere al genului, Freud va
introduce un alt concept fundamental al psihanalizei, acela de transfer. În loc de a produce şi
etala amintiri autentice, bolnavul extrage din trecutul relaţiilor sale cu tatăl elementele pe care
le proiectează asupra medicului, care îi limitează „paternal” independenţa de opinie şi
libertatea personală, redeşteptând rivalitatea şi orgoliul fazelor oedipiene, când el dorea să-şi
egaleze sau chiar să-şi depăşească tatăl. Tendinţa şi dorinţa de a fi vindecat de boala sa este
astfel contra-balansată de dorinţa de a-l vedea neputincios pe medicul pus într-o situaţie de
inferioritate. Pe de altă parte, „femeile se pricep de minune să folosească în vederea
rezistenţei un “transfer” în care intră, în privinţa medicului, multă tandreţe, un sentiment
nuanţat de erotism.”105 Răceala medicului (căruia psihanaliza îi interzice orice implicare
erotico-sexuală în relaţia cu pacienta) declanşează gelozia şi decepţia bolnavei, ceea ce
alterează nu numai calitatea relaţiei cu aceasta, dar poate elimina unul dintre cei mai puternici
factori de progres ai analizei.
Freud are meritul de a fi văzut o faţă pozitivă a transferului, în măsura în care acesta
oferă un extrem de important şi bogat material din viaţa bolnavului, ce poate fi integrat
analizei. Chiar dacă într-o primă fază rezistenţele fac să transpară doar faţa lor ostilă şi
negativă, susţinută de mecanismele defensive şi de trăsăturile de caracter ale eului,
„suprimarea acestor rezistenţe este sarcina esenţială a analistului, acea parte a activităţii
noastre pe care, dacă am reuşi să o ducem până la capăt, este susceptibilă să ne dea
certitudinea că am făcut un serviciu bolnavului.”106
Echivalarea muncii psihanalistului cu una de învingere sistematică a tot felul de
rezistenţe îşi găseşte o solidă susţinere din faptul că „rezistenţele opuse de bolnav faţă de
suprimarea simptomelor sale este aceea care a servit drept bază concepţiei noastre dinamice
asupra nevrozelor.”107 Psihanaliza ca şi tratament a fost premearsă de o metodă bazată pe

105
S. Freud, op. cit, p. 253.
106
Idem, p. 254.
107

77
sugestie şi hipnoză, practicată la începuturile sale împreună cu Breuer, dar rezultatele obţinute
nu erau durabile, hipnoza mascând dinamica afecţiunilor: datorită hipnozei, rezistenţa iese din
câmpul de observaţie al medicului, deoarece ea este atât de bine disimulată încât devine
impenetrabilă la analiză. Afirmaţia: „am deci dreptul să afirm că psihanaliza propriu-zisă nu
datează decât din momentul în care s-a renunţat la serviciul hipnozei” ar putea fi considerată
„declaraţia de independenţă” prin care psihanaliza a intrat ca metodă de sine stătătoare în
câmpul terapeuticii moderne.
Intensitatea rezistenţelor se modelează atât de strâns pe desfăşurarea curei încât ea
devine feedback-ul cel mai relevant al acesteia. Atingând punctul cel mai înalt în perioada
culminantă a elaborării temei, ea scade pe măsură ce aceasta este epuizată, pentru ca spiritul
critic al bolnavului să se ascută la culme când se atacă o nouă temă care presupune aducerea
din inconştientul personal a altor elemente penibile: „dacă mai înainte a reuşit să înţeleagă şi
să accepte multe lucruri, acum toate aceste câştiguri sunt dintr-o dată pierdute; în atitudinea sa
de opoziţie cu orice preţ, el (bolnavul, n.n.) poate prezenta un tablou al imbecilităţii afective
complete”108, afirma Freud pentru a ilustra caracterul sisific al muncii terapeutului, dar şi
pentru a anticipa ceea ce foarte recent Daniel Goleman defineşte prin conceptul de inteligenţă
emoţională. În sprijinul acestei idei stă faptul că Freud indică foarte clar cum bolnavul
subordonează intelectul vieţii sale afective, acceptând credul lucrurile convenabile şi
manifestând un viu spirit critic faţă de cele neconvenabile, dejavantajoase.
Rezistenţa este de fapt o violentă opoziţie a pătrunderii unui proces psihic inconştient
în conştiinţă, deoarece numai în inconştient acesta dispune de energia psihică necesară
formării simptomului. Acest fenomen patogen, ce se manifestă prin intermediul rezistenţei
este refularea. În sens strict, refularea este o operaţie prin care subiectul încearcă să respingă
sau să menţină în inconştient gânduri, amintiri sau imagini legate de o pulsiune. Aceasta se
produce în cazul în care satisfacerea pulsiunii (reglementată de principiul plăcerii al
inconştientului) tinde să provoace plăcere persoanei în raport cu alte exigenţe (principiul
realităţii).
Analog imaginilor fotografice, care prin developare trec din starea de negativ în cea de
pozitiv, când prin aceasta devin şi definitive, toate procesele psihice se dezvoltă într-o primă
fază în inconştient, pentru a fi apoi fixate prin trecerea lor în conştiinţă, deşi nu cu toate se
petrece până la capăt această transformare. Reprezentarea cea mai plastică a acestor raporturi
dinamice şi energetice dintre inconştient şi conştient, amintind întrucâtva de mitul platonician
al peşterii, este următoarea: „asemuim deci sistemul inconştientului cu o antecameră
spaţioasă, în care pulsiunile se comportă asemenea unor fiinţe vii. Această încăpere se află în
Ibidem.
108
Ibidem, p. 255.

78
vecinătatea alteia mai strâmte, un fel de salon în care stă conştiinţa. La intrarea în salon stă
însă de strajă un gardian care cercetează fiecare tendinţă psihică, îi impune cenzura şi o
împiedică să intre dacă nu-i este pe plac. Că gardianul respinge o anume tendinţă chiar din
prag sau că o scoate afară după ce a pătruns în salon, deosebirea nu este prea mare şi
rezultatul este cam acelaşi. Totul depinde de gradul său de vigilenţă şi de perspicacitate.”109
Deoarece există două praguri, această primă topică a aparatului psihic admite că
cenzura se poate manifesta înainte de primul prag (dintre inconştient şi preconştient) sau de al
doilea (preconştient – conştient), în funcţie de energia de care dispune impulsul. Esenţa
refulării este acest blocaj prin care „gardianul” împiedică admisia pulsiunii în preconştient sau
conştient, procesul simetric fiind evidenţiat de cura psihanalitică unde „tocmai acest gardian
ne apare sub forma unei rezistenţe atunci când, prin tratament analitic, încercăm să punem
capăt refulării.”110 Iniţial conceptul de refulare şi de apărare erau considerate de Freud ca
similare, refularea cuprinzând ansamblul tehnicilor defensive utilizate pentru controlul
conflictului psihic. Esenţa sa constă în a ţine la distanţă şi a îndepărta de conştient pulsiunile
nedorite.
În anii când pregătea Prelegerile de psihanaliză (1916-1917), care constituie sursa de
bază a lucrării de faţă, Freud avea deja probabil în minte viziunea celei de a doua topici
asupra apararului psihic, bazată pe cele trei instanţe (sine, eu şi supraeu). Modelul dintâi
(inconştient, preconştient, conştient) era considerat încă util, căci era capabil să explice
organizarea aparatului psihic şi pe versantul normalităţii, deşi anunţa că „în curând îl vom
putea înlocui cu un substitut mai interesant.”111 Elementul de legătură dintre normalitate şi
patologie îl constituie fără îndoială visul, deoarece el evidenţiază cel mai bine rolul cenzurii şi
al refulării. Deşi excitaţiile visului pleacă de la resturile şi reminiscenţele diurne, pentru ca el
să fie posibil, acestea se asociază cu elementele inconştiente ale dorinţelor refulate, deoarece
ele conservă cantitatea necesară de energie elaborării onirice. „Acestă ipoteză asupra structurii
visului şi a structurii aparatului psihic, înglobând în aceeaşi explicaţie formarea visului şi a
simptomelor nevrotice, are toate şansele să fie la fel de valabilă pentru viaţa psihică
normală.”112
Refularea este înţeleasă doar ca o condiţtie preliminară a formării simptomului, acesta
fiind un substitut a ceva ce refularea împiedică să se exteriorizeze spre conştiinţă. Oricum,
expresia refulării în procesul curei este rezistenţa şi cum aceasta este produsul forţelor eului
(de unde derivă caracteristicile vizibile sau latente), înseamnă că aceleaşi forţe contribuie la
109
S. Freud, op. cit., p. 256.
110
Idem, p. 257.
111
Ibidem.
112
Idem, p. 258.

79
înfăptuirea refulării. Astfel, în planul patogeniei simptomele servesc satisfacerii sexuale a
bolnavului, ele substituindu-se acestei satisfaceri când bolnavul nu şi-o poate îndeplini în
viaţa reală.
Generalizările legate de mecanismul refulării şi de formarea simptomelor sunt valabile
doar în cadrul nevrozelor numite de Freud de transfer (isteria anxioasă, isteria de conversiune
şi nevroza obsesională), singurele de altfel care sunt abordabile prin cura psihanalitică clasică.
În toate aceste trei afecţiuni, bolnavii suferă de o privaţiune, în raport cu care simptomul
oferă o satisfacţie substitutivă. Există însă o bipolaritate a simptomelor, un fel de unitate a
contrariilor, prin care natura scopului lor poate fi procurarea substitutivă a satisfacţiei sexuale
(caracterul pozitiv al simptomului din nevroza isterică), fie eludarea acesteia (caracterul
ascetic, ce caracterizează nevroza obsesională). Fiind produsul unui compromis rezultat din
interferenţa a două tendinţe opuse, substituirea se poate face fie în favoarea cauzei refulării,
fie a refulatului, de unde bipolaritatea simptomului.
„În isterie, cele două intenţii se exprimă prin unul şi acelaşi simptom; în nevroza
obsesională există o separare a celor două intenţii: simptomul, care are două laturi, se
compune din două acţiuni care se îndeplinesc una după alta şi se anulează reciproc.”113 Pentru
a-şi clarifica însă mai bine conţinutul tezelor sale (simptomul este satisfacerea substitutivă a
unei dorinţe sexuale), psihanaliza a trebuit să procedeze la analiza a ceea ce se defineşte ca
sexual, făcând examenul aprofundat al vieţii sexuale a omului.

Aprofundare
Deoarece Freud consideră refularea piatra unghiulară a edificiului psihanalizei, se cer
făcute câteva precizări, preluate din Vocabularul psihanalizei al lui Laplanche şi Pontalis.
• Termenul de refulare a apărut încă de la Herbart, dar realitatea sa clinică i s-a relevat lui
Freud din momentul în care a observat că existau lucruri pe care bolnavul voia să le uite,
pe care le menţinea intenţionat în afara sferei gândirii sale conştiente.
• De al început refularea este corelativă noţiunii de inconştient, un timp cele două concepte
apărând lui Freud ca sinonime.
• Conţinuturile refulate scapă controlului psihic conştient, fiind guvernate de legile proprii
procesului primar. Asemenea unui „nucleu de cristalizare”, reprezentarea refulată atrage
alte reprezentări similare, fără intervenţia conştiinţei, ceea ce îi conferă caracterul de
apărare patologică.

113

S. Freud, op. cit., p. 260.

80
 • În articolul Refularea din 1915, unde Freud nuanţează teoria asupra refulării, el va vorbi
de refularea originară (un prim nucleu inconştient, adevărat pol de atracţie faţă de
viitoarele elemente refulate); de refularea secundară (care combină respingerea exercitată
de instanţele superioare cu atracţia exercitată de refulatul originar); de întoarcerea
refulatului, sub forma simptomelor, a viselor sau a actelor ratate.
• Refularea are ca obiect nu pulsiunea în sine, ci reprezentările acestuia (imagine, idee etc.).
În prima topică, refularea este produsă de cenzura dintre nivelurile aparatului psihic, în a doua
ea apare ca o axă defensivă a eului.

8. SEXUALITATEA UMANĂ ŞI LIBIDOUL

Moto: „Calea spre puritate rămâne una de parcurs.”

Freud

8.1. Viaţa sexuală a omului

8.1.1. Sexualitate şi boală psihică
Psihanaliza a acordat o atât de mare importanţă sexualităţii, atât în privinţa dezvoltării
normale, cât şi a celei „negative”, patologice a persoanei, încât deseori i s-a conferit atributul
de pansexualism. Importanţa acestei probleme pentru psihanaliză impune precizarea
conceptului de sexualitate, atât ca extensiune cât şi ca mod de înţelegere.
Noţiunea de sexual nu se lasă precizată cu uşurinţă, la o primă vedere ea putând
însemna deosebirile care separă cele două sexe, ceea ce este o definiţie prea vastă pentru a
putea fi şi precisă. Dacă am lega-o de actul sexual, noţiunea ar putea acoperi „tot ceea ce se
raportează la intenţia de a-şi procura o satisfacţie prin intermediul corpului, îndeosebi prin
organele genitale ale sexului opus, pe scurt, tot ceea ce se raportează la dorinţa de acuplare, de
executare a actului sexual.”114 Definiţia ar putea părea convenabilă, dar păcătuieşte - după
Freud - prin faptul că face din procreaţie nucleul sexualităţii, excluzând fenomene ca
masturbarea sau sărutul, şi ele cu un evident caracter sexual.

114
S. Freud, op.cit., p. 262.

81
 O definiţie lărgită a sexualităţii ar trebui să ia în considerare nu numai opoziţia dintre
sexe, dar şi plăcerea sexuală, aspectele procreative, caracterul decent-indecent etc. putând
părea astfel mai acceptabilă, dar ştiinţa nu se poate limita la ea, deoarece opinia comună
defineşte sexualitatea în termenii de instinct (comportament preformat, caracteristic speciei în
ansamblul ei, care are un obiect - partenerul de sex opus - şi un scop - unirea organelor
genitale în coit - relativ stabile). Această accepţiune este contrazisă de o multitudine de fapte
de observaţie, dar şi de analiză, Freud accentuând importanţa perversiunilor sexuale, dar şi a
sexualităţii infantile (până la el negată sau ignorată) pentru înţelegerea sexualităţii zise
„normale”.
Unii dintre perverşii sexuali - homosexualii, cei ce se consideră o varietate umană
deosebită, un fel de “al treilea sex” ce îşi revendică drepturi similare cu celelalte două -,
desfiinţează pur şi simplu diferenţa dintre sexe, invalidând ideea de procreaţie ca fiind
caracteristică pentru sexualitate. Nici mai buni şi nici mai răi decât restul umanităţii, după
cum se exprimă Freud, ei etalează o atât de mare diversitate şi ciudăţenie prin modul cum se
abat de la sexualitatea normală, încât este nevoie de o intervenţie a spiritului clasificator.
Astfel, homosexualii se abat de la normă prin scopul lor sexual, altul decât la indivizii
normali, deoarece ei înlocuiesc la partener organul sexual printr-o altă parte sau zonă a
corpului, care se pretează mai mult sau mai puţin la actul sexual (ei pot înlocui vaginul cu
anusul sau cu gura, învingând dezgustul sau reţinerea). O altă categorie renunţă total la
organele sexuale ca obiect de satisfacţie erotică, această funcţie fiind preluată de alte părţi ale
corpului partenerului sexual, nedestinate acestui scop (sânii, cosiţele femeii sau picioarele ei).
O altă categorie (fetişiştii) au nevoie de un substitut al persoanei iubite (lenjerie intimă,
pantof, îmbrăcăminte) pentru a putea fi stimulaţi, prin autoerotism, să atingă o satisfacţie
sexuală deplină. O altă mare categorie de perverşi nu fac decât să transforme drept scop
sexual autonom ceea ce la omul normal este doar pregătitor pentru actul în sine (a palpa, a
tatona, a explora sau a investiga vizual; a şoca vizual, ca în cazul exhibiţioniştilor), în timp ce
sadicii sau complementul lor, masochiştii, evidenţiază un ciudat joc al durerii şi al suferinţei
administrate (sau primite), mergând de la umilire, la gravele leziuni corporale provocate
partenerului erotic.
Freud nu şi-a propus inventarul nosografic al tulburărilor sexualităţii, ci introducerea
unei ordini elementare, necesare înţelegerii caracterului lor misterios sau chiar bizar,
distingând o categorie care îşi caută (şi îşi găsesc) satisfacţia sexuală în realitate (chiar dacă în
maniere ce se abat extrem de mult de la normă) şi o altă subdiviziune care se mulţumeşte doar
cu simpla reprezentare a acestei satisfacţii, ce-şi mută centrul de greutate pe imaginaţie,
fantezie şi substitut. Ceea ce se impune analistului este că, pentru a-şi realiza satisfacţia, ei fac

82
adeseori sacrificii foarte mari (mult mai mari decât ale sexualităţii zise normale, din cauza
obstacolelor sociale şi a oprobiului public) şi mai ales faptul că „maniile, ciudăţeniile şi
ororile îndeplinesc în viaţa lor acelaşi rol ca şi satisfacţia sexuală normală din viaţa noastră”115
Politica struţului (a ignora aceste fapte pe motiv că sunt vicii, că sunt puţin frecvente,
având un caracter de curiozitate a naturii) nu este profitabilă pentru psihanaliză şi aceasta nu
neapărat din cauza frecvenţei lor relativ ridicate, ci din cu totul alt motiv: „cât timp nu vom fi
înţeles aceste forme morbide ale sexualităţii, cât timp nu vom fi stabilit raporturile lor cu viaţa
sexuală normală, ne va fi la fel de imposibil s-o înţelegem pe aceasta din urmă.” 116 Importanţa
perversiunilor este cu atât mai mare cu cât ele au existat dintotdeauna, la toate popoarele
(primitive sau evoluate), bucurându-se în anumite perioade de o largă recunoaştere sau
acceptare (ca în Grecia antică sau chiar în perioada romană).
Pentru psihanaliză, simptomul nevrotic este expresia unei satisfacţii sexuale
substitutive: „nu există nici măcar un nevrozat la care să nu se poată dovedi existenţa unor
tendinţe sexuale anormale şi mare parte a simptomelor nevrotice nu sunt decât expresia
acestei inversiuni latente.”117 A recunoaşte că homosexualitatea poate fi manifestă şi latentă,
aceasta din urmă caracterizând pe larg nu numai patologia psihiatrică, ci însăşi normalitatea,
înseamnă a modifica mult definiţia clasică a sexualităţii pentru a putea îngloba şi explica
fenomene ce păreau a nu avea nici o legătură cu aceasta. Astfel, Freud va depune un efort
însemnat să demonstreze că paranoia decurge în mod strict şi riguros din tendinţa de apărare
contra înclinaţiilor homosexuale, extrem de puternice, şi că în toate nevrozele există de
asemenea o bază sexuală ce devine un solid temei explicativ.
Tendinţa perversă este consubstanţială oricărei nevroze, în măsura în care boala caută
substituirea organelor genitale cu alte organe capabile să le înlocuiască funcţiile. În sens
foarte larg, patologia isterică l-a condus pe Freud la concluzia că toate organele corpului
uman au o funcţie specifică, normală, dublată de funcţia sexuală, erogenă, care poate interfera
cu atât mai mult cu funcţia de bază cu cât ea este mai dominantă.
În nevroza obsesională presiunea tendinţelor sexuale sadice este aceea care se impune,
simptomul servind drept mijloc de apărare substitutivă împotriva tendinţelor perverse. Ceea
ce în sexualitatea normală înseamnă doar fază preparatorie (a vedea, a pipăi, a scotoci), capătă
o importanţă disproporţionată la aceşti bolnavi, de unde teama de contact şi obsesia
curăţeniei: „nici nu bănuim cât de numeroase sunt actele obsesionale care de fapt reprezintă o

115
S. Freud, op. cit., p. 264.
116
Ibidem.
117
Idem, p. 265.

83
repetiţie sau o modificare mascată a masturbaţiei care (...) acompaniază cele mai diverse
forme de deviere sexuală”118, afirmă Freud.
În absenţa căilor normale de satisfacere, trebuinţa sexuală alege în nevroză căi
anormale de satisfacere, devenite perverse, ceea ce face ca revenirea lor în conduită să fie mai
violentă, din cauza obstacolului care li se opune. Dar ca această perversitate să se manifeste ca
soluţie, în adâncul persoanelor respective trebuia să existe ceva ce le predispunea spre aceasta,
adică un fond de perversitate latentă. Ori acesta nu poate fi pus în evidenţă fără analiza
sexualităţii infantile.

8.1.2. Sexualitatea infantilă

Analiza simptomatologiei nevrotice şi psihotice a adultului îl conduce inevitabil pe
Freud spre postularea unei activităţi infantile generatoare de plăcere, în mod incontestabil
aceasta având o natură sexuală: amintirile subiecţilor psihanalizaţi se leagă de primii lor ani
de copilărie. “Am constatat astfel că toate tendinţele perverse îşi au rădăcinile în copilărie, că
copiii poartă în ei toate predispoziţiile la aceste tendinţe (...), pe scurt, că sexualitatea perversă
nu este altceva decât sexualitatea infantilă amplificată şi disecată în tendinţele sale
specifice.”119 Conştient că „întinând faţa imaculată” a imaginii tradiţionale despre copilărie,
sinonimă cu puritatea şi inocenţa, Freud şi psihanaliza sa se expun unor mari riscuri
(dezertarea deviaţioniştilor fiind doar unul dintre ele), el nu pregetă să ducă lucrurile până la
ultimele lor consecinţe.
A pretinde că viaţa sexuală a omului se naşte odată cu pubertatea (12-15 ani) i se pare
lui Freud la fel de neverosimil şi absurd ca afirmaţia potrivit căreia „copiii s-ar naşte fără
organe genitale, acestea nefăcându-şi apariţia decât la vârsta pubertăţii.” 120 La pubertate se
impune doar un aspect al sexualităţii umane, funcţia de reproducere, care apare pe un aparat
corporal şi psihic preexistent. Nici o altă pulsiune sau instinct uman nu este mai sever
controlat şi reglementat social ca instinctul sexual. Reprimarea acestui instinct, mai ales când
el se manifestă ca trebuinţă de procreaţie, ar fi una dintre sarcinile majore ale educaţiei
sociale, care îşi propune să amâne cât de mult posibil dezvoltarea trebuinţei sexuale, pentru ca
aceasta să se sincronizeze mai bine cu maturizarea socială. Argumentele aduse de Freud sunt
şi de natură economică, deoarece societatea tinde să limiteze numărul membrilor săi şi să le
reorienteze energia sexuală spre principala sursă de valori care este munca: „dacă sexualitatea

118
Idem, p. 266.
119
S. Freud, op. cit., p. 267.
120
Ibidem.

84
s-ar manifesta prea de timpuriu, ar rupe toate barierele şi ar irosi toate rezultatele atât de
anevoie dobândite prin intermediul culturii.”121
Pentru că educarea acestui instinct rebel şi proteic nu mai este practic posibilă după
instalare lui deplină, odată cu pubertatea, disciplinarea lui începe la vârstele mici, prin
interdicţia oricărei activităţi sexuale, de unde credinţa existenţei unei copilării asexuate, pe
care copiii înşişi o infirmă. Pentru Freud „calea spre puritate rămâne încă de parcurs”.
Amnezia infantilă, legată tocmai de caracterul de perversitate polimorfă al perioadei, este
dublată de această prejudecată a unei expresii asexuate pe care o are societatea care, negând
sexualitatea infantilă, nu uită să ia totuşi măsuri severe de ţinere a ei sub controlul educaţiei...

8.1.3. Conceptul de libido

Este foarte dificil de dat o definiţie satisfăcătoare şi univocă acestui concept central al
psihanalizei, teoria libidoului evoluând chiar odată cu teoria pulsiunilor. Caracterul sexual al
acestuia a fost însă în permanenţă susţinut de către Freud, prin opoziţie cu Jung, la care
termenul desemnează energia psihică în general, prezentă în tot ceea ce este impuls (apetit)
către ceva. Definiţia de lucru dată de Freud însuşi în Introducere în psihanaliză este
urmatoarea: „prin analogie cu foamea în general, libido desemnează forţa cu care se manifestă
instinctul sexual, aşa cum foamea desemnează forţa cu care se manifestă instinctul de
absorbţie a hranei.”122 O definiţie mai cuprinzătoare şi în acord cu psihanaliza ca teorie unitară
o dau Laplanche şi Pontalis în Vocabularul psihanalizei, care arată că libidoul este „energia
postulată de Freud ca substrat al transformărilor pulsiunii sexuale în raport cu obiectul
(deplasarea investirilor), în raport cu scopul (sublimarea, de exemplu), în raport cu originea
excitaţiei sexuale (diversitatea zonelor erogene).”123
Conceptul de zonă erogenă are o importanţă deosebită în sensul evidenţierii
tendinţelor evolutive şi autoorganizatoare ale libidoului. Astfel, prima zonă erogenă este cea
buco-labială (a gurii), actul supţiunii sânului matern îndeplinind, pe lângă funcţia sa
principală (cea de hrănire) şi o funcţie secundară, aceea de a procura plăcere (funcţie sexuală):
„când el (copilul, n.n.) adoarme sătul, cu sânul mamei în gură, ne înfăţişează o expresie de
fericită satisfacţie, pe care mai târziu o vom regăsi în urma satisfacţiei sexuale.”124
Sânul matern este deci primul obiect al instinctului sexual, actul suptului având o
influenţă persistentă la scara întregii vieţi, în el originându-se o multitudine de vicii „oral-

121

Idem, p. 268.
122
Ibidem.
123
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 222.
124
S. Freud, op. cit., p. 269.

85
încorporative” (fumat, dipsomanie, droguri, bulimie, sexualitate perversă de tip oral etc.).
Chiar distincţia eu - altul pleacă de la această situaţie originară: opunând rezistenţă activităţii
de supţiune ca atare (fără a fi dublată de necesitatea hrănirii) mama, care este primul eu al
copilului, devine şi primul lui altul, deoarece îl obligă pe acesta să exploreze alte posibilităţi
de satisfacere substitutivă, centrate pe corpul propriu de această dată. El va începe să îşi sugă
degetul mare şi buzele sau limba, apelul la o nouă zonă a corpului amplificând excitaţia, apoi
alte obiecte (faza în care copilul duce totul la gură). Deoarece nu toate zonele erogene pe care
şi le descoperă explorându-şi corpul îi produc aceeaşi plăcere, copilul descoperă rolul zonelor
excretorii, dotate cu mucoase foarte excitabile, comparabile cu cele ale organlor sale genitale.
Autoerotismul infantil îşi găseşte o împlinire atât în legătură cu ingestia hranei şi a lichidelor,
cât şi în legătură cu eliminarea acestora, din care copilul caută să extragă maximum de
satisfacţie. Obstacolul în calea împlinirii acestor satisfacţii vine din afară, deci distincţia
exterior-interior este corelativă evoluţiei libidoului infantil. Copilul este presat să se
conformeze presiunilor externe, chiar şi în legătură cu eliminarea excrementelor sale, pe care
iniţial el le percepe ca făcând parte din corpul său (de aceea se desparte greu de ele şi le face
„cadou” persoanelor apropiate, excrementele având pentru el rolul pe care îl vor juca banii în
viaţa adultă).
Pentru Freud, perversă este orice activitate sexuală care, renunţând la procreaţie,
urmăreşte plăcerea ca un scop independent de aceasta, în consecinţă îi este uşor să decreteze
că „dacă copilul are o viaţă sexuală, aceasta nu poate fi decât de natură perversă.” 125 Este
discutabilă această accepţiune atât de largă dată perversiunii (orice izvor de plăcere care se
sustrage funcţiei procreative), dar este foarte rezonabilă observaţia că viaţa sexuală a copilului
cuprinde o multitudine de tendinţe parţiale, ce se exercită independent unele în raport cu
altele, utilizând ca sursă a plăcerii ori corpul copilului, ori obiecte exterioare.
Din perspectiva simptomatologiei nevrotice, pshanaliza reliefează marea importanţă
pe care o are curiozitatea sexuală infantilă, care începe să se manifeste mai evident în
apropierea vârstei de doi ani, curiozitate considerată de Freud a fi chiar o caracteristică de
bază a sexualităţii infantile. Ea nu se originează în ceea ce face diferenţa anatomică dintre
sexe, băieţii atribuind celor două sexe organele sexuale ale sexului masculin. Descoperirea -
întâmplătoare - a unei alte organizări a organului sexual feminin determină o stare de mare
perplexitate, iniţial copilul având tendinţa să creadă că este victima propriilor simţuri,
„neputându-şi imagina că o fiinţă omenească ar putea fi lipsită de un organ căruia el îi atribuie
o atât de mare importanţă.”126

125
Idem, p. 271.
126
Ibidem.

86
 Complexul de castraţie este frica imaginară rezultată din fantasmarea ideii că băiatul
şi-ar putea pierde şi el preţiosul organ, acest complex urmând să se repercuteze ulterior asupra
caracterului său (în varianta evoluţiei normale), asupra nevrozei sale sau asupra fenomenului
de rezistenţă din cura psihanalitică. Replica feminină a acestei evoluţii este invidia de penis,
prin care fetele îşi manifestă invidia asupra băieţilor, pentru că ei au un asemenea organ, în
aceasta originându-se atât dorinţa lor ulterioară de a fi bărbat, cât şi nevroza rezultată din
jucarea rolului de femeie. Chiar parvenirea fetelor la feminitate înseamnă translarea
sensibilităţii erotice de pe clitoris (substitutul penisului la femeie) pe orificiul vaginal.
Curiozitatea infantilă este strâns legată de problema originii şi apariţiei pe lume a
copiilor. Neavând suficiente mijloace şi cunoştinţe pentru a dezlega singur misterul, cel mai
adesea minţit sau păcălit de către alţii (vezi povestea cu barza...) copilul asimilează cauza
naşterii cu ingestia unei anumite mâncări sau substanţe speciale, ignorând faptul că numai
femeile pot face acest lucru şi neintuind câtuşi de puţin rolul bărbatului. Actul sexual
(surprins din greşeală în aşa-numita scenă originară) este integrat într-o concepţie sadică
asupra coitului (încăierarea brutală a părinţilor, în care partea victimizată este femeia, tatăl
fiind exponentul agresivităţii şi al violenţei, cu atât mai evidentă cu cât uneori se pot observa
şi pete de sânge pe cearceaf). Neintuind rolul penisului în zămislirea copiilor (a cărui funcţie
este redusă doar la cea de eliminare a urinei), copiii cred că naşterea are loc prin anus sau prin
buric (care s-ar „deschide” special în vederea acestui lucru), sau pe undeva prin regiunea
sternală, printre sânii mamei... Abia pubertatea îl eliberează pe copil - parţial şi de multe ori şi
traumatizant - de naivitatea sa infantilă, de unde necesitatea explicaţiilor şi educaţiei sexuale
mai precoce şi mai în acord cu posibilităţile sale de înţelegere.127

8.1.4. Dezvoltarea libidoului

Conceptul de libido a cunoscut o dezvoltare paralelă şi solidară cu însăşi teoria
psihanalitică, în care el a fost încorporat ca principal element explicativ. El nu a fost niciodată
desexualizat de Freud (cu excepţia nevrozelor narcisice, unde libidoul renunţă la scopul său
sexual) şi nici nu a fost redus la o energie mentală nespecifică, ca la Jung. Cadrul său a fost
lărgit când Freud l-a redefinit ca pe o energie, considerată în mărime cantitativă „a acelor
pulsiuni care au de-a face cu tot ceea ce poartă numele de iubire.” O extindere şi generalizare
a conceptului, ce va fi analizată ulterior, va fi noţiunea de libido al eului, iar după 1920, prin
lucrarea Dincolo de principiul plăcerii, noţiunea de Eros va fi moştenitoarea conceptului de
libido, devenit acum un principiu fundamental al pulsiunilor de viaţă, o tendinţă a
organismelor de a-şi menţine coeziunea substanţei lor vii şi de a crea noi unităţi vitale.

127
Vezi Françoise Dolto (1994), Când apare copilul. Bucureşti: Editura Humanitas.

87
 Dar dezvoltarea libidoului poate fi înţeleasă şi prin raportarea la ontogenie, pentru a
clarifica mai bine raporturile dintre sexualitatea adultă - zisă normală - şi cea perversă, pe de-
o parte, şi a amândorura cu cea infantilă, din care ambele decurg, pe de altă parte. În timp ce
sexualitatea normală apare din ceva preexistent (cea infantilă), conservând unele elemente şi
eliminându-le pe cele inutilizabile, pentru a le subordona scopului procreaţiei, sexualitatea
perversă a exclus acest acpect procreativ, dar ea este în fond tot una centralizată, prin toate
manifestările ei tinzând spre un scop unic, ce rezultă din impunerea uneia dintre tendinţele
sale ca dominantă, aceasta subordonându-le (sau chiar eliminându-le) pe celelalte.
Dacă amândouă evidenţiază „o tiranie bine organizată”, singura deosebire privind doar
grupul care a reuşit să acapareze puterea, prin contrast sexualitatea infantilă nu are nici
organizare şi nici centralizare, tendinţele căutând fiecare o plăcere pe cont propriu (tendinţe
parţiale se numesc aşa deoarece fiecare are scopul ei independent şi necoordonat cu scopul de
ansamblu). Asistăm deci la o diferenţiere a acestora, neurmată (încă) de integrarea şi sinteza
impuse de un principiu unificator.
Este evident faptul că pentru Freud sexualul şi genitalul nu coincid: în copilărie,
organele sexuale au acelaşi statut ca şi celelalte organe, de vreme ce ele sunt substituibile
unele cu altele, ca sursă de plăcere, aşa cum se întâmplă în sărut, în perversiunile sexuale sau
în isterie: „în această nevroză, îndeosebi, se întâmplă adesea ca fenomenele de excitaţie,
senzaţiile şi inervaţiile, chiar fenomenele de erecţie, sunt deplasate de la organele genitale
asupra altor zone ale corpului.”128
Analiza efectuată de Freud este una regresivă, ea evidenţiind faptul că în jurul vârstei
de 3 ani viaţa sexuală a copilului nu mai poate fi tăgăduită, deoarece există erecţie sexuală
(acompaniată uneori de masturbare şi de satisfacţie genitală), există alegere obiectală
(preferinţa acordată unei/unor persoane), există tandreţea şi corelatul ei afectiv, gelozia. Chiar
dacă între 3 şi 8 ani copiii învaţă să-şi disimuleze preocupările sexuale, explorarea sexuală
este în continuare foarte activă, perioada de latenţă (de după 6 ani) neînsemnând o întrerupere
completă a preocupărilor sau a intereselor sexuale, ci doar o atenuare a lor, ulterior amnezia
infantilă aşternând ceaţa uitării peste primii 5 ani de viaţă.
Deşi asemănătoare cu a adultului, viaţa sexuală a copilului de trei ani are totuşi un
caracter de perversitate prin faptul că nu este centrată pe o structură dominată de organele
genitale, dar fazele dezvoltării libidoului sunt premergătoare acestei perioade: „această
dezvoltare are loc cu o rapiditate atât de mare încât observaţia directă n-ar fi reuşit probabil
niciodată să fixeze imaginile ei fugare”129, afirmă Freud. Regresiv, acestă perioadă numită de
el pregenitală evidenţiază două structurări, dar mai labile decât faza genitală:
128
S. Freud, op. cit., p. 277.
129
Idem, p. 279.

88
• Faza (perioada) sadic-anală, în care opoziţia masculin-feminin nu joacă nici un rol,
polaritatea sexuală fiind anunţată mai curând de opoziţia activ-pasiv. Ceea ce este acum
masculin este expresia unei tendinţe accentuate spre dominare şi cruzime, în timp ce
tendinţele pasive se leagă de zona erogenă a anusului. Organul sexual este participant la
viaţa sexuală doar în calitatea lui de organ al excreţiei, stadiul fiind marcat şi de o mare
curiozitate sexuală. Acst stadiu oferă structura preliminară din care se va închega cel în
care primatul va cădea pe organele sexuale (numit stadiul genital deplin).
• Şi mai primitiv în raport cu acesta este stadiul oral, centrat pe cavitatea bucală ca şi zonă
erogenă, activitatea sexuală fiind coincidentă cu supţiunea. Karl Abraham „ne arată cât de
profunde sunt urmele acestei faze orale primitive, pe care le regăsim în întreaga viaţă
sexuală ulterioară”130, reliefează Freud.

Aşadar, plecând de la o viaţă sexuală incoerentă, compusă dintr-o multitudine de

tendinţe parţiale şi independente, una în raport cu celelalte, centrată pe plăcerea locală de
organ, se va face tranziţia (similară cu trecerea de la cristalidă la fluture) spre subordonarea
tuturor tendinţelor sexuale organelor genitale şi subordonarea sexualităţii în ansamblu funcţiei
de procreare. Întreaga dezvoltare a sexualităţii infantile ţinteşte pe de o parte renunţarea la
autoerotism, prin înlocuirea obiectului (care poate fi o parte a corpului individual) cu un corp
străin şi exterior şi, pe de altă parte, unificarea obiectelor multiple şi înlocuirea lor cu un
obiect unic, dar asemănător cu cel care ţinea de propriul corp. Pentru aceasta anumite tendinţe
vor fi conservate, dar altele vor fi eliminate ca neutilizabile.

8.2. Libidoul
8.2.1. Complexul lui Oedip din perspectiva teoriei dezvoltării libidoului
Studiul evoluţiei libidoului introduce o multitudine de detalii necesare mai bunei
înţelegeri a complexului oedipian. Primul obiect integral al dragostei copilului - ales la
capătul unui ciclu evolutiv care precede perioada de latenţă - este mama, deoarece acum
componentele psihice au trecut pe primul plan, cele bazale (senzuale) fiind refulate sau uitate
pentru moment. „De această alegere, care face din mamă obiect al dragostei, se leagă tot ceea
ce, sub numele de complexul lui Oedip, a dobândit o atât de mare importanţă în explicaţia
psihanalitică a nevrozelor.”131 Acest complex, care a mai fost odată introdus în paginile
anterioare, poartă numele regelui grec Oedip, cel sortit de destin să comită o dublă nelegiuire,
aceea de a se căsători cu mama sa, după ce în prealabil şi-a ucis tatăl. Nereuşind să scape de
prezicerile oracolului, Oedip se autopedepseşte scoţându-şi ochii. Caracterul şocant al piesei

130
Ibidem.
131
S. Freud, op. cit., p. 281.

89
lui Sofocle nu provoacă indignarea spectatorului, deoarece piesa - în fond morală, cum afirma
Freud - dezvăluie neputinţa omului de a rezista impulsurilor sale criminale şi mută problema
responsabilităţii umane în Olimp, deoarece zeii sunt cei care au ursit nefericitului rege un
astfel de destin. Sensul misterios al piesei ar pleca de la faptul că spectatorul reacţionează „ca
şi cum ar identifica, în voinţa zeilor şi în oracol travestirile idealizate ale propriului său
inconştient, ca şi cum şi-ar aminti cu groază că el însuşi a trăit dorinţa de a-şi îndepărta tatăl şi
de a se căsători cu mama sa.”132 În complexul lui Oedip se originează nu numai izvorul
remuşcării, care atât de mult îi chinuie pe nevrotici, ci şi al culpabilităţile începutului istoriei
umane, ca o importantă sursă de cristalizare a religiei şi moralităţii.
Cuplat cu evoluţia sexualităţii infantile şi a libidoului, acest complex evidenţiază
dorinţa copilului de a-şi păstra mama doar pentru el, prezenţa tatălui incomodâdu-l. Ceea ce
poate induce în eroare este ambivalenţa afectivă faţă de tată, sentimentele contradictorii faţă
de el persistând multă vreme în psihismul infantil. Semnele acestei atracţii erotice a
băieţelului sunt evidente, el folosind incoştient şi o serie de mijloace de seducţie, cum ar fi
insistenţa de a dormi împreună sau de a asista la toaleta mamei.
Chiar dacă mama are aceeaşi grijă faţă de fetiţă, ea nu produce acelaşi efect, deoarece
preferinţa sexuală reciprocă nu poate fi scoasă din cauză. Părinţii înşişi au un rol declanşator
în deşteptarea acestui complex, mai ales în familiile cu mai mulţi copii preferinţele tatălui
pentru fiică şi ale mamei pentru fiu fiind evidente. Freud vorbeşte chiar de o formă lărgită a
complexului Oedip, prin aşa-numitul „complex familial”, în familiile extinse ultimii născuţi
fiind primiţi cu ostilitate de către primii născuţi, deoarece aceştia îşi văd ameninţate poziţiile
greu cucerite. De aceea primii născuţi doresc ca intrusul nou-născut să dispară, ura exprimată
fiind mai pe faţă şi mai fără echivoc decât în cazul atitudinii faţă de părintele de sex opus.
Rănit în sentimentele sale, prin aceea că se simte abandonat de mamă, primul născut se simte
înstrăinat de aceasta. Încercând să-şi reconsidere atitudinea faţă de ceilalţi fraţi şi surori,
fratele mai mare proiectează sentimente tandre faţă de sora mai mică, iar fetiţa substituie
fratele mai mare tatălui, câruia îi retrage o parte din afecţiune. Preluând problema importanţei
poziţiei în fratrie, Adler va dezvolta aceste idei, conturând şi o tipologie a acestor relaţii, în
funcţie de numărul fraţilor, de raportul băieţi-fete etc.
O modalitate de a scăpa de culpabilitatea produsă de acest complex constă în a atribui
şi zeilor incestul, deşi în istoria veche a unor popoare (la vechii egipteni şi la incaşii din Peru)
căsătoria incestuoasă a fratelui cu sora sa părea a fi un „comandament sacru”, un privilegiu
interzis muritorilor de rând.

132
Idem, p. 282.

90
 Freud îşi pune problema legitimităţii utilizării explicative a acestui complex de către
psihanaliză, în condiţiile în care ura faţă de tată şi tandreţea faţă de mamă sunt abia schiţate (şi
mai mult aluziv) de către copilul timpului nostru. Acest complex Oedip, situat în copilăria
timpurie (3-5 ani) este nu numai una dintre sursele importante ale nevrozei actuale, dar
introduce la persoana în cauză şi o confuzie între trecut şi prezent, ura faţă de tată, de
exemplu, putând fi alimentată de motivaţii apărute în împrejurări mai recente. Şi dragostea
faţă de mamă cunoaşte travestiri pe care copilul nu le-a cunoscut la vremea sa: „Nevroticul
adult păstrează nucelul infantil (al complexului oedipian, n.n.) cu unele dintre accesoriile
sale”133, afirmă Freud.
Întreaga importanţă a acestui complex rezidă şi din aceea că în perioada redeşteptării
viguroase a instinctului sexual la pubertate vechile investiţii libidinale de tip incestuos-
familial sunt regăsite în alegerea obiectului sexual ulterior, în calitate de preludiu timid şi
totuşi hotărâtor, chiar dacă ele se sustrag conştiinţei: „Începând cu această perioadă, individul
uman se află în faţa unei mari sarcini, care constă în detaşarea de părinţi; numai după
îndeplinirea acestei sarcini va putea el să înceteze de a mai fi copil, spre a deveni un membru
al colectivităţii sale.”134
Aceste sercini, constând în reorientarea dorinţelor libidinale materne spre un obiect
real şi extern familiei, ca şi reconcilierea cu tatăl, prin emanciparea de sub dominarea sa
tiranică, definesc stadiul terminal al maturizării sexuale, cel genital deplin, în faţa căruia
întotdeauna nevroticii eşuează total. „Tocmai în sensul acesta poate fi considerat complexul
lui Oedip drept nucleu al nevrozelor”135, conchide Freud. Concluzia lui nu este foarte
exclusivistă, deoarece analiza producţiilor onirice evidenţiază că este un fapt comun şi general
uman să avem vise perverse, incestuoase sau crude.
Dezvoltarea tuturor oamenilor, deci şi a celor zişi „normali” s-a făcut prin traversarea
unor perioade marcate de perversiune sau deformare a obiectelor, tipice complexului
oedipian, nevroticul prezentând aceste elemente într-o manieră mai evidentă, mai amplificat şi
mai îngroşat, cheia înţelegerii lor fiind însă tot analiza visului.
Importanţa complexului lui Oedip provine nu numai din faptul că el apare de foarte
timpuriu în psihanaliză, cristalizându-se spre 1897 când, cu ocazia autoanalizei sale (survenită
după moartea propriului tată, din 1886), Freud trebuie să admită dragostea incestuoasă pentru
mama sa şi complementul acesteia, gelozia paternă. Chiar de la început el recunoaşte
universalitatea complexului („orice fiinţă umană are de rezolvat sarcina de a domina
complexul Oedip...”), dar şi valoarea sa explicativă prin funcţiile îndeplinite de acesta.

133
Idem, p. 285.
134
S. Freud, op. cit., p. 282.
135
Idem, p. 286.

91
• Alegerea obiectului iubirii postpubertare respectă pe de o parte interdicţia incestului, pe de
altă parte este ghidată de investirile libidinale şi indentificările acestui complex.
• Accederea la genitalitate, prin instaurarea primatului falusului, nu este posibilă decât prin
rezolvarea crizei oedipiene.
• Efectele globale, structurante şi fondatoare în planul personalităţii, prin contribuţia
marcată în geneza eului şi a supraeului.
• În măsura în care „barează satisfacţia căutată în mod natural şi care leagă dorinţa şi
legea”, această instanţă interdictivă are un rol hotărâtor în apariţia şi dezvoltarea
conştiinţei morale a omului. În constituirea şi depăşirea complexului oedipian importante
nu mai sunt doar pulsiunile subiectului, ci constituirea raporturilor, a relaţiilor cu mediul
familial, prototip al relaţiilor ulterioare ale subiectului cu lumea sa.

8.2.2. Stadiile dezvoltării psihosexuale (sinteză)

Teoria dezvoltării stadiale a personalităţii, formulată de Freud, este în esenţa sa una
centrată pe dezvoltarea psihosexuală. Există (aşa cum vom arăta mai pe larg spre final) un
strâns paralelism între stadialitatea cognitivă piagetiană (fiecare stadiu fiind de fapt o structură
de echilibru, dezechilibrul însemnând regresiune) şi cea afectiv-sexuală propusă de
psihanaliză. În ambele, ideea de structură, sistem, evoluţie, conflict, destructurare etc., au un
rol important, vâscozitatea libidoului de la Freud regăsindu-se ca atare în vâscozitatea
genetică propusă de Inhelder, colaboratorul lui Piaget.
La Freud, fiecare stadiu are un conflict specific, care trebuie soluţionat optim pentru a
putea trece în stadiul următor. Frustrările şi rezolvarea conflictelor tipice pot încetini sau chiar
bloca dezvoltarea normală (prin fixarea libidoului, fenomen despre care vom vorbi ulterior),
iar în cazurile mai grave se produce chiar o regresie spre stadii timpurii, arhaice ale acestei
evouţii (ca în cazul psihozelor).

I. Stadiul oral (0-2 ani)

Zona erogenă este gura şi cavitatea bucală (buze-limbă), plăcerea fiind produsă de
supt, înghiţit, muşcat, prin bogăţia de senzaţii gustative, olfactive, tactile şi kinestezice, care
au o coloratură sexuală evidentă, după părerea lui Freud. Primul obiect parţial de investiţie
este sânul matern, urmat de alte obiecte parţiale (degetul, limba şi buzele proprii, obiecte
exterioare), în raport cu mama copilul manifestând o dependenţă absolută, el învăţând de fapt
acum modalitatea arhaică a a-şi iubi mama.
Există două moduri de acţiune ale acestui stadiu, cu răspuns în personalitatea
ulterioară a adultului cu fixaţia preponderentă pe acest stadiu:

92
 a. Modul oral-încorporativ presupune în faza iniţială stimularea plăcută a gurii de hrană
sau de alţi stimuli. Adultul va avea ca dominantă preocuparea de a săruta, de a bea, mânca,
fuma (tendinţe hedonice accentuate). Personalitatea tipică acestui stadiu este cea oral-pasivă,
bazată pe o dependenţă accentuată de ceilalţi, încredere excesivă în ceilalţi, dar şi
predispoziţia spre jovialitate şi optimism.
b. Modul oral-agresiv are ca model survenirea neplăcută şi dureroasă a erupţiei dentare,
stadiul încheindu-se cu prima mare frustrare infantilă care este înţărcarea (prototip al tuturor
sevrajelor ulterioare). De aceea personalitatea acestui stadiu este numită oral-sadică, ea
dezvoltând un sentiment dual (dragoste/ură) faţă de ceilalţi, fiind înclinată apre pesimism,
ostilitate şi agresivitate, exhibându-şi sadismul faţă de ceilalţi prin ironie sau sarcasm
„muşcător”, prin firea certăreaţă şi dominatoare, ce extrage profit din exploatarea semenilor.

II. Stadiul anal (2-4 ani)

Oliţa cu excremente (simbolul banilor şi al cadourilor) este primul dar pe care copilul îl
oferă adultului, deoarece este prima constrângere la care el se supune benevol, în contul
dragostei părinteşti. Experienţele legate de formarea acestei deprinderi au un răsunet târziu în
conturarea personalităţii. Deoarece eliminarea fecalelor produce excitarea mucoasei anale, şi
deci plăcere, amânarea acestei plăceri, şi mai ales respectarea unor reguli legate de un anumit
timp sau loc, imprimă perioadei un mare potenţial de conflictualitate şi traumă. Pentru prima
dată copilul descoperă că are o armă (evacuarea fecalelor) pe care o poate folosi împotriva
părinţilor săi, căpătând posibilitatea de a se supune sau nu exigenţelor frustrante ale acestora.
Modurile de acţiune ale stadiului anal sunt două:
a. Modul agresiv-anal: copilul înfruntă interdicţiile sau exigenţele părinţilor, defecând
unde doreşte sau unde este interzis. Dacă tehnica îi aduce un bonus sau o satisfacţie
(reducerea stării de tensiune internă), personalilatea ce se va dezvolta ulterior va fi anal-
agresivă, caracterizată prin comportament sadic (cruzime, furie, dezordine, tendinţe
distructive), ceilalţi fiind trataţi ca obiecte de posesiune, ca bunuri personale.
b. Modul retentiv-anal: copilul îşi reţine evacuarea fecalelor, rectul plin dându-i o
anumită satisfacţie, cu atât mai mare cu cât poate deveni şi o tehnică predilectă de manevrare
a părinţilor (constipaţia provoacă îngrijorarea, dar şi dragostea părinţilor). În timp,
personalitatea anal-retentivă se dezvoltă prin accentuarea tendinţei de a acumula, întreaga
siguranţă a persoanei depinzând de modul în care îşi adună şi îşi gestionează bunurile.
Răsunetul mai amplu al acestui tip îl constituie excesiva preocupare pentru ordine, curăţenie,
corectitudine, conştiinciozitate, dublate deseori tendinţe accentuate la rigiditate (precizie,
claritate, încăpăţânare etc.).

93
 III. Stadiul falic (4-6 ani)
Investiţia libidinală se face, ca zonă erogenă, pe organele sexuale, spre deosebire de
etapele anterioare, considerate de Freud parţiale şi pregenitale. Stadiul este marcat de o
puternică curiozitate (vizuală, dar şi tactil-kinestezică) de a-şi explora propriile zone genitale
sau pe ale altora. Primatul văzului face ca una dintre sursele de plăcere să provină nu numai
din masturbare, ci şi din fantasmele infantile (fantezii cu caracter sexual). Curiozitatea
conturează un nou orizont de preocupări legate de naşterea copiilor şi de mecanismele fizice
ale acestui proces (pe unde, cum, când, rolul tatălui etc.). Complexul lui Oedip (dragostea
pentru mamă, dublată de rivalitatea pentru tată la băieţi şi invers la fete) înseamnă începutul
culpei, introiectarea interdicţiei şi supunerea la normalitatea socială (superego-ul infantil).
Implicând ideea de incest (un tabu al culturii occidentale), dar şi pe cea de
masturbare, penalizată de adult (preponderent de tată), stadiul falic are un mare potenţial de
conflictualitate, exprimat şi prin tendinţele ambivalente faţă de părinţi. La băieţi, complexul
oedipian este centrat pe problema falusului, se asociază cu complexul de castraţie, fiind mai
pregnant în cazul lor (deoarece îl şi dezvoltă complet).
Rezolvarea complexului (travaliul oedipianizării) are loc prin identificarea cu tatăl,
introiectarea rolului său şi renunţarea (sau sublimarea) pornirii incestuoase faţă de mamă, ceea
ce îi va oferi băiatului un substitut de satisfacţie sexuală. „Moştenitorul” complexului
oedipian va fi supraeul, care reprezintă introiectarea cerinţelor şi a modelului patern. Pentru
fete acest complex este mai slab conturat şi definit, chiar şi sub raportul numelui (la Freud el
se numeşte tot complexul oedipian, dar la Jung numele său este complexul Electra). Obiectul
iniţial al dragostei - mama - este schimbat cu tatăl, în calitatea sa de posesor al organului
râvnit (de unde şi invidia de penis a fetelor), în timp ce mama apare ca fiind cea castratoare.
Parcurgerea „feminină” a acestui complex este mai puţin clar desenată teoretic de Freud, după
opinia sa femeile rezolvându-l doar incomplet, de unde şi aserţiunea (discutabilă) că supraeul
lor este mai slab dezvoltat. Invidia de penis este echivalentă la femeie cu dorinţa de a
încorpora un substitut al acestuia (sarcina), sau se manifestă prin dragostea dezinteresată
pentru propriul ei fiu.
Personalitatea falică este marcată de dificultatea stabilirii unor relaţii heterosexuale
mature. Expresie a narcisismului lor primar accentuat, aceste persoane oscilează între
sentimente de inadecvare / inferioritate şi o acută nevoie de recunoaştere, stimă şi apreciere.
Bărbatul falic, arogant şi încrezut, cucereşte şi abandonează la fel de uşor femeile (nici una
neatingând standardul matern) iar femeile îşi supralicitează forţa de seducţie, făcând cuceriri
mai ales printre bărbaţii mai vârstnici (care reprezintă substitute paterne acceptabile).

94
 IV. Stadiul genital
După perioada de latenţă (6-10 ani), marcată de o „adormire” temporară a sexualităţii,
deturnată spre activităţile şcolare de învăţare, sport sau joacă, apare - odată cu pubertatea -
stadiul genital. Tendinţele parţiale de până acum se unifică în jurul organului sexual ce începe
să se maturizeze, căpătând funcţii procreative depline, libidoul fiind proiectat spre o persoană
exterioară (de sex opus, cel mai adesea). Conflictele perioadei sunt mai puţin intense şi rezultă
din confruntările cu tabu-urile sau reglementările sociale. Stadiul este alcătuit din doi timpi,
separaţi de perioada de latenţă: faza falică (organizarea genitală infantilă) pregăteşte
organizarea genitală propriu-zisă, instalată odată cu pubertatea.
Deşi în evoluţia ideilor lui Freud dezvoltarea psihosexuală infantilă a fost tot mai mult
apropiată de sexualitatea adultă, el va susţine că abia odată cu instalarea organizării genitale
pubertare pulsiunile parţiale se unifică şi se ierarhizează definitiv, plăcerea zonelor erogene
nongenitale fiind înlocuită de orgasmul deplin. Corelatele acestui stadiu sunt capacitatea de a
iubi o persoană de sex opus şi de a procrea, satisfacţia muncii şi maturitatea în relaţiile sale cu
lumea.

95
 9. FORMAREA SIMPTOMELOR.
NERVOZITATE ŞI ANGOASĂ

9.1. Formarea simptomelor

9.1.1. Modalităţi de formare a simptomelor
Simptomul „este un fenomen subiectiv care, pentru psihanaliză, constituie nu semnul
unei maladii, ci expresia unui conflict inconştient”136 şi el nu trebuie confundat cu boala, a
cărei capacitate de a genera noi simptome se manifestă şi după dispariţia temporară a acestora.
Acte vătămătoare, deseori inutile, acompaniate de un sentiment penibil de suferinţă, ele cer un
anumit efort psihic, atât pentru execuţie, cât şi pentru a le combate, de unde diminuarea şi
sărăcirea progresivă a energiei psihice a persoanei care, în aceste condiţii, face tot mai greu
faţă solicitărilor importante ale vieţii.
„Condiţiile care guvernează formarea simptomelor există şi la omul normal”137, afirmă
Freud, pentru că ele sunt expresia unui conflict ce apare în subiect ca urmare a unui nou mod
-deturnat - de satisfacere a libidoului. Atunci când realitatea nu permite satisfacerea acestuia,
libidoul este dispus să aleagă un alt obiect, mai puţin specific, şi de aceea el se angajează pe
calea regresiunii, spre unul dintre obiectele abandonate anterior sau aparţinând unei structuri
deja depăşite evolutiv. „Ceea ce atrage libidoul pe calea regresiuni sunt fixaţiile pe care le-a
lăsat în aceste stadii timpurii ale dezvoltării sale”138 - afirmă Freud -, eul putând rămâne
neutru în raport cu regresiunea, sau dimpotrivă, poate intra în conflict cu aceasta, blocând

136
R. Chemama (1997), Larousse, Dicţionar de psihanaliză, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 325.
137
S. Freud, op. cit., p. 301.
138
Idem, p. 302.

96
căile satisfacerii sale. Potrivit principiului plăcerii, libidoul trebuie să caute o altă cale de a se
descărca pentru a reduce rezerva sa de energie şi pentru aceasta el trebuie să se separe de eu,
să se sustragă legilor acestuia şi - renunţând la orice educaţie - să se supună legilor
inconştientului, în primul rând proceselor de condensare şi deplasare. Ca şi în cazul formării
viselor, libidoului va alege un mod de expresie şi satisfacere care să poată fi acceptat şi de
către eul preconştient, cel care a creat prin refulare fixaţiile la care libidoul se reîntoarce în
regresia sa. Aşa se naşte simptomul nevrotic, locul în care cele două forţe care s-au separat
(libidoul şi eul) se reîntâlnesc într-un compromis reciproc acceptabil, care va fi susţinut de
ambele părţi, ceea ce explică şi marea lui rezistenţă la intervenţiile psihoterapeutice.
„Dacă libidoul poate să se sustragă condiţiilor create de conflict, el o datorează
fixaţiilor, argumentează Freud. Prin întoarcerea la fixaţii, libidoul suprimă efectul refulărilor
şi obţine o derivaţie sau o satisfacţie, cu condiţia de a respecta clauzele compromisului.”139
Satisfacţia obţinută de simptomul isteric (mecanismul descris aici referindu-se expres la
acesta) este una reală, dar foarte limitată. Punctele de sprijin ale acestei reveniri îl oferă
obiectele abandonate şi neglijate ale copilăriei, tendinţele parţiale şi evenimentele sexualităţii
infantile. Evenimentele pur accidentale ale copilăriei oferă astfel punctele de sprijin pentru
aceste fixaţii ale libidoului.
În acest proces etiologic prin care se generează simptomele nevrotice un rol important
îl are şi constituţia sexuală (care stochează şi actualizează vestigii ale trăirilor strămoşilor
îndepărtaţi) şi pentru că acest „patrimoniu” sporeşte la fiecare nou individ prin evenimentele
petrecute mai ales în mica sa copilărie (cu cât un eveniment acţionează mai timpuriu, cu atât
forţa sa patogenă, traumatizantă este mai mare), Freud concepe următoarea schemă
explicativă:

Dispoziţie Evenimente
prin accidentale, adică
Etiologia nevrozelor = fixarea + trauma
libidoului psihică
_______________________|_______________________
| |
Constituţia sexuală ereditară Evenimente din propria copilărie
(evenimentele vieţii preistorice) (evenimente dobândite)

Figura 3. Etiologia nevrozelor după Freud.

Factorul constituţional (ereditar) şi cel compus din evenimentele micii copilării

(dobândite) formează ceea ce psihanaliza clasică numeşte o serie complementară, în care al

139
Ibidem.

97
doilea element are un rol esenţial, deoarece libidoul nevroticilor este strâns legat de viaţa lor
sexuală infantilă. De multe ori, o nevroză declanşată la vârsta adultă se originează într-o
nevroză infantilă, elementele refulate ale acesteia producând, prin fixaţie, o cristalizare a unei
anumite cantităţi de energie libidinală. Aceasta explică regresia libidoului din nevroza
adultului, deşi pot exista asemenea dezvoltări nevrotice cu etiologie generată exclusiv de
conflicte tardive, ce nu se originează în copilărie. O profilaxie atentă a sexualităţii infantile
pare a avea, din perspectiva acestei teorii, rezultate foarte îndoielnice, o dată pentru că ea nu
poate să opereze asupra constituţiei sexuale ereditare, iar - pe de altă parte - ar favoriza o
excesivă refulare sexuală, care ar lăsa copilul complet lipsit de apărare contra “afluxului de
tendinţe sexuale determinat de pubertate.”140
De unde intervine atunci suferinţa şi caracterul penibil al trăirii provocate de
simptomul nevrotic? Aceasta reproduce, într-adevăr, o anumită satisfacţie tipică micii
copilării, dar în condiţii modificate, pentru că cenzura eului, generată de conflict, dublează
satisfacţia cu o anumită rezistenţă şi aversiune (după înţărcare, de exemplu, laptele provoacă
deseori aversiune copilului). Pseudosatisfacţia simptomului provine însă din aceea că el face
abstracţie de obiectul real spre care era dirijat libidoul, deci suspendă principiul realităţii,
pentru a se întoarce din nou la principiul plăcerii, cel care genera un fel de autoerotism extins:
„simptomele înlocuiesc o modificare a lumii exterioare printr-o modificare corporală, deci o
acţiune exterioară printr-o acţiune interioară, un act printr-o adaptare, ceea ce, din punct de
vedere filogenetic, corespunde şi unei regresiuni cu totul semnificative.”141 În al treilea rând,
condensarea operează atât de puternic (ca şi în vis), încât întreaga satisfacţie poate fi redusă la
o singură senzaţie sau inervaţie, iar deplasarea poate rezuma un întreg complex libidinal la un
detaliu nesemnificativ.
Această explicaţie a etiologiei nevrozelor constituie o importantă schimbare de accent
prin relatavizarea ponderii traumei psihice şi a traumatismului, termeni utilizaţi mai ales în
chirurgie pentru a numi rana prin vătămare, străpungere sau leziune puternică asupra
organismului ca întreg, semnificaţie încorporată în conceptul de traumă psihică, înţeleasă ca
şoc. Ea este o experienţă care aduce într-un interval foarte scurt de timp o creştere atât de
mare a excitaţiei psihice încât apar tulburări durabile în funcţionarea energetică, deoarece
această energie nu poate fi nici lichidată şi nici elaborată. Aprecierea rolului jucat de
evenimentul exterior se nuanţează aici, deoarece ideea traumatismului psihic ce ar reproduce
traumatismul fizic se estompează. „În acest sens, concepţia lui Freud (...) deschide deja calea
ideii conform căreia evenimentele exterioare îşi bazează eficacitatea pe fantasmele pe care le

140
S. Freud, op. cit., p. 305.
141
Ibidem.

98
activează şi pe afluxul de excitaţie pulsională pe care îl declanşează”142, afirmă autorii
Vocabularului psihanalizei. Conform schemei de mai sus (vezi figura 3), traumatismului i se
reduce din importanţă, pentru că el tinde să fie asimilat cu ceea ce Freud a numit frustrare.
Importanţa traumei îşi păstrează însă întreaga sa putere explicativă în ceea ce el va numi
nevrozele traumatice (de accident sau de război).

9.1.2. Fantasmele infantile

Ceea ce i se pare „uimitor şi tulburător” lui Freud este faptul că evenimentele din
copilărie pe care s-a fixat libidoul (şi care sunt chiar nucleul simptomelor) nu pot fi
considerate din perspectiva adevărului – neadevărului, realitatea lor fiind una contradictorie,
un amestec de adevăr şi de fals. Ce uimeşte este deci „dispreţul faţă de realitate, faptul că nu
ţin cont de deosebirea dintre realitate şi imaginaţie. Suntem tentaţi să ne supărăm pe bolnav,
pentru că ne plictiseşte cu istoriile lui imaginare.” 143 Deşi acesta se declară adeptul realităţii, el
comite acelaşi tip de deformare a adevărului pe care o fac popoarele care-şi substituie trecutul
prin legende.
Atitudinea terapeutului va fi una care nu se mai interesează de caracterul adevărat –
fals al celor relatate, pentru că în etiologia nevrozelor intervine un nou tip de realitate, cea
psihică, amestec de adevăr şi fantezie, de real şi imaginar. Acestea sunt fantasmele, definite
de Vocabular ca „scenariu imaginar în care subiectul este prezent şi care simbolizează, într-o
manieră mai mult sau mai puţin deformată procesele de apărare, împlinirea unei dorinţe, în
ultimă instanţă a unei dorinţe inconştiente.”144
Cele mai frecvent fantasmate sunt câteva întâmplări de mare importanţă, observaţiile
privitoare la raporturile sexuale ale părinţilor, ademenirea copilului de către o persoană adultă
şi ameninţarea cu castrarea. Astfel, ultima fantasmă va fi încorporată în complexul de
castrare, copilul închipuindu-şi această ameninţare cu plecare de la unele aluzii reale, apoi ca
un reflex al propriei sale culpabilităţi (el ştie că satisfacţia autoerotică este interzisă). O
insatisfacţie puternică trăită în perioada pubertăţii, când, asistând la împerecherea animalelor
(câini, de exemplu), copilul are doar o impresie vizuală asupra coitului, îl determină pe acesta
să descrie raporturi sexuale imaginare ale părinţilor săi. În ademenire, atunci când seducătorul
este chiar tatăl fetiţei, este de asemenea în afară de orice îndoială caracterul imaginar al
acesteia, faptul că ea corespunde - ca şi în alte cazuri - unei dorinţe inconştiente reprimate.
Faptul cu adevărat remarcabil în privinţa fantasmelor (fanteziilor) infantile este că ele au

142
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 446.
143
S. Freud, op. cit., p. 307.
144
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 154.

99
aceeaşi funcţie ca şi evenimentele traumatice reale, adică aceea de a oferi nuclee în jurul
cărora se organizează patogenetic simptomul nevrotic.
Freud distinge mai multe tipuri de fantasme: cele conştiente (numite şi vise diurne,
prezente în reverii), fantasmele inconştiente şi fantasmele originare. Acestea din urmă,
numite şi „fantezii primitive” ar fi expresia unui patrimoniu de structuri imaginare filogenetic
constituite, care ar fi putut avea o realitate proprie în istoria speciei şi care acum sunt
invocate pentru ca „adevărul preistoric” să ajute la umplerea golurilor adevărului individual.
Este şi aici o deschidere spre structurile unui inconştient colectiv, pe care Jung le va numi
arhetipuri.
Insistând asupra legăturilor strânse dintre libido – inconştient, pe de o parte, şi
conştiinţă (eu) – realitate, pe de altă parte, Freud regăseşte o interesantă definiţie a libertăţii
umane, care nu mai este concepută ca necesitate înţeleasă (ca la Hegel şi Marx) şi deci
dependentă de conştiinţă, ci ca regăsire a unei bucurii rezultând din eliberarea de sub legea
necesităţii şi a constrângerilor reale. Aceasta este posibilă prin fantezie şi imaginaţie, prin care
subiectul „regăseşte acea libertate la care a fost obligat să renunţe de mult în viaţa sa reală” şi
care „îi permite să fie alternativ un animal care trăieşte plăcerea şi o fiinţă raţională.” 145
Fantezia pare a pune la adăpost toate sursele de plăcere (hedonice) de cerinţele realităţii, de
acea dură încercare care se cheamă chiar proba realităţii.
Revenind la clasificarea acestor trăiri fantasmatice, produse ale fanteziei, Freud arată
că visele diurne, cu ochii deschişi (reveriile) sunt satisfacerea imaginativă a unor dorinţe
ambiţioase, care vor constitui nucleul şi prototipul viselor nocturne: „În fond, un vis nocturn
nu este altceva decât visul din starea de veghe făcut mai simplu graţie libertăţii nocturne a
tendinţelor, deformat de aspectul din timpul somnului al activităţii psihice.”146
În formarea simptomului libidoul regăseşte calea către punctele sale mai vechi de
fixaţie, pentru că în aceste vechi obiecte (sau în derivatele lor) persistă încă reprezentările
fanteziei. Ca urmare a acestui reflux libidinal cantitatea de energie scăzută a acestor obiecte,
reprezentări ale fanteziei creşte până când, atingând o anumită intensitate, ele îşi cer dreptul la
împlinire, ceea ce le pune în mod inevitabil în conflict cu exigenţele eului: „de la fanteziile
inconştiente acum libidoul urcă până la originile lor în inconştient, până la propriile sale
puncte de fixaţie.”147 Aceste obiecte imaginare constituie deci doar o etapă intermediară în
formarea simptomelor, prin care libidoul se deplasează spre fantezii considerate inofensive,
proces pe care Freud îl numeşte introversiune (cu o accepţiune complet diferită de cea a lui
Jung, la care introversiunea - extraversiunea înseamnă două modalităţi complementare de

145
S. Freud, op. cit., p. 310.
146
Idem, p. 311.
147
Ibidem.

100
orientare a energiei asexuate care este libidoul, dar şi tipurile de personalitate
corespunzătoare).
Specificul fazei introversiunii este ştergerea diferenţei dintre fantezie şi realitate. Va
mai regăsi vreodată libidoul drumul uitat de întoarcere de la fantezie spre realitate? Răspunsul
este unul afirmativ, pentru că Freud consideră că introvertitul care frizează deseori nevroza,
adică artistul, cel animat de puternice impulsuri, dar slab la capitolul mijloace, acest om care
îşi întoarce faţa de la realitate, concentrându-şi întregul său libido spre dorinţele plăsmuite de
viaţa sa imaginativă, poate uşor derapa spre nevroză. Prin fenomenul de sublimare însă
artistul reuşeşte să redea un sens adaptativ nevrozei sale, în măsura în care el oferă prin
aceasta cheiea de acces spre inconştientul fiecăruia dintre oamenii obişnuiţi.
Să recunoaştem concluziv că în explicarea simptomului nevrotic concepţia pur
dinamică (jocurile de putere dintre instanţele psihicului) nu este suficientă, căci ea trebuie
dublată de o perspectivă economică: predispoziţiile umane sunt de fapt identice, ce le
diferenţiază este doar cantitatea: „Scopul final al activităţii psihice care, din punct de vedere
calitativ, poate fi descris ca o tendinţă de a dobândi plăcerea şi de a evita durerea, apare, dacă
îl privim din punct de vedere economic, ca un efort de stăpânire a masei (mărimii) excitaţiilor
care îşi au sensul în aparatul psihic şi de barare a durerii care poate să rezulte din stagnarea
lor.”148 Acest citat confirmă aprecierea făcută de Paul Popescu-Neveanu: “modelul freudian
este riguros homeostatic, întrucât are drept principiu central fenomenul catharsisului.”149
Trebuinţele de creştere, de autorealizare, de unificare progresivă a eului, dezvoltate ulterior de
Jung, Allport sau Maslow nu-şi găsesc o expresie concludentă în psihanaliza clasică. Dar
pentru câte domenii ale psihologiei aceasta nu a jucat rolul începutului fecund, generator de
noi ipoteze, uneori în completarea celor emise de Freud, alteori complementare. În fond, ca
orice mare teorie, psihanaliza impune chiar şi prin lipsurile sale ...

9.2. Nervozitatea comună sau despre raportul eu - nevroză

9.2.1. Raporturile eului cu simptomul nevrotic
Teoria nevrozelor nu mai este o introducere în psihanaliză, ci este o psihanaliză în
toată puterea cuvântului, deoarece ea oferă nu numai o perspectivă descriptivă asupra
simptomului, relevându-i sensul şi imporatnţa, ci şi una explicativă, în măsura în care
reliefează mecanismul (patogenia) formării acestuia. Pe Freud l-a preocupat în egală măsură
atitudinea eului nevrotic faţă de suferinţa sa, cea prin care i se opune, apărându-se, sau i se
supune, acomodându-i-se. Raportul eului cu boala va releva existenţei unor nevroze în care

148
Idem, p. 312.
149
P. Popescu-Neveanu (1997), Curs de psihologie generală, Tipografia Universităţii Bucureşti.

101
participarea sa este mult mai substanţială decât în nevrozele de transfer (analizate în paginile
anterioare, insistând pe nevroza isterică), de aceea ele se vor şi numi nevroze narcisice.
Postulând universalitatea factorilor implicaţi în dinamica formării nevrozelor, Freud
evidenţiază accentele care la diferenţiază: în isterie sunt implicate preponderent reveriile,
devenite nucleu al simptomelor, în nevroza obsesională rezistenţele şi structurile reacţionale,
pe când în alte boli (paranoia) elaborarea secundară a visului devine factorul explicativ
esenţial al delirului.
Factorul paradoxal, dar bine argumentat teoretic, este cel prin care Freud
demonstrează că eul contribuie într-o bună măsură la manifestarea simptomului nevrotic,
deoarece acesta îi restituie - în calitatea sa de compromis - o satisfacţie: „soluţionarea
conflictului prin formarea unui simptom este rezolvarea cea mai comodă şi care se încadrează
cel mai bine în principiul plăcerii.”150 Aşa cum medicul însuşi apără uneori boala pe care o
combate, în mod similar navroticul - spre a se sutrage dintr-un conflict - se refugiază în boala
sa, limitând drastic şansele intervenţiei terapeutice. Boala poate oferi o satisfacţie internă, la
care se adaugă adesea un avantaj extern variabil, această pondere endogen–exogen
intervenind nu numai ca factor explicativ patogen, ci putând tranşa şi ceea ce s-a numit
beneficiul primar şi secundar al bolii. Boala poate oferi unei femei brutalizate de către soţul
ei arma de luptă ideală pentru a se apăra sau răzbuna; ea poate primi, datorită nevrozei, mai
multă tandreţe şi atenţie, răzbunându-se pentru tratamentul aspru îndurat până atunci.
Deci, de multe ori eul are partea sa de vină, se complace în nevroză şi, neputând-o
împiedica, el o foloseşte cât mai bine, dacă aceasta este posibil. De fapt, eul ar dori să înlăture
caracterul neplăcut şi penibil al simptomelor, fără a renunţa total la avantajele bolii: tot ceea
ce contribuie la sporirea avantajelor stării morbide agravează dificultăţile demersului
terapeutic, pentru că întăreşte rezistenţa prin mecanismul refulării. Alături deci de beneficiul
primar, care este cel ce motivează nevroza (fuga în boală, modificarea relaţiilor cu cei din jur,
satisfacţia aflată în simptom), există şi unul secundar, care se distinge de cel primar prin:
- apariţia sa ulterioară, ca un câştig suplimentar sau prin folosirea de către subiect a unei boli
deja constituite;
- caracterul extrinsec în raport cu sensul simptomelor;
- faptul de a fi vorba mai degrabă de satisfacţii narcisice, sau legate de autoconservare, decât
de satisfacţii libidinale propriu-zise.
Pentru a descrie beneficiul secundar, Freud se referă la cazul unei infirmităţi fizice
rezultate dintr-un accident, beneficiu motivat de pensia acordată infirmului şi de posibilitatea
sa de a-şi utiliza boala pentru obţinerea de avantaje din mila publică, motiv suficient de

150
S. Freud, op. cit., p. 317.

102
puternic pentru ca acesta să se opună propriei reabilitări: „scăpându-l de infirmitatea sa, i-aţi
răpi în primul rând mijloacele de subzistenţă, căci atunci s-ar pune înrebarea dacă mai este
încă în stare să-şi reia vechea muncă.”151
Pensia, în acest caz, sugerează şi o posibilă instaurare a relaţiei de dependenţă de tipul
copil-mamă, deci beneficiul secundar îşi poate bine disimula caracterul său profund libidinal.
În lucrarea Inhibiţie, simptom, angoasă (1926), beneficiul secundar apare într-o lumină nouă
deoarece eul, care s-a obişnuit cu „corpul străin” care este simptomul şi cu ideea că acesta nu
va mai putea fi eliminat, nu are decât să se împace cu situaţia, obţinând din aceasta un cât mai
mare avantaj posibil, procesul marcând de fapt încorporarea simptomului în structura eului.
Vocabularul psihanalizei subliniază şi o altă posibilitate explicativă a beneficiului secundar,
invocat „pentru a explica faptul că pacientul pare să fi găsit în menţinerea situaţiei
transferenţiale mai multă satisfacţie decât în vindecare.”152

9.2.2. Nevroze actuale şi psihonevroze

Nevroza actuală (tradusă şi ca nevroză momentană) se aseamănă cu psihonevrozele
(alcătuite din nevroze de transfer şi nevroze narcisice) prin faptul că în amândouă etiologia
este dependentă sau decurge din libido: „în ambele cazuri ele implică o cheltuială de energie
libidinală reprezentând satisfacţiile de substituţie”153, care sunt simptomele. Deosebirile sunt
însă mai frapante şi mai numeroase decât asemănările:
- în nevrozele actuale, etiologia se originează în tulburări ale vieţii actuale (sub raport
temporal) şi nu în evenimentele importante ale trecutului, ca în nevrozele de transfer;
- factorul declanşator este unul somatic, în timp ce în cele de transfer (nevroza isterică şi
obsesională) ea se află în domeniul psihic;
- mecanismul de formare este şi el somatic (convertirea excitaţiei în angoasă) şi nu simbolic,
unde intervin deplasarea şi condensarea, de exemplu;
- terapeutic, nevrozele actuale nu beneficiază de tratamentul psihanalitic, deoarece
simptomele nu se cer a fi interpretate prin cură, ele neavând o semnificaţie simbolică.
Opoziţia dintre cele două categorii nu este una absolută, deoarece între ele există nu
numai analogii structurale, ci şi ceva comun, un element patogen care se poate transforma fie
în simptom al nevrozei actuale (când el este reactivat de cantitatea mare de excitaţie a unei
traume), fie în simptom al unei psihonevroze, „declanşată de o frustraţie care duce la o stază
libidinală.”154

151
S. Freud, op. cit, p. 318.
152
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 73.
153
Idem, p. 320
154
Vezi Vocabularul psihanalizei, p. 347.

103
 De aici şi ideea corespondenţelor dintre cele două grupe de nevroze, redată de schema
de mai jos.

Nevroze actuale Psihonevroze

neurastenia isteria de conversie Figura 4. Corespondenţele

dintre nevrozele actuale şi
nevroza anxioasă isteria anxioasă psihonevroze.

Ipohondria nevrozele narcisice

(schizofrenia şi paranoia)

Laplanche şi Pontalis155 apreciază faptul că acest concept de nevroză actuală tinde să

dispară din nozografie, pe de o parte datorită faptului că dincolo de factorul actual
traumatizant (favorizant) se regăsesc întotdeauna în simptome expresii simbolice a unor
conflicte mai vechi; pe de altă parte noţiunea de nevroză actuală, centrată pe somatic, conduce
spre concepţia modernă asupra afecţiunilor psihosomatice (ulcer, colita rectohemoragică,
reumatismul etc.). Mai mult, „în geneza simptomelor nevrotice actuale a simptomelor
psihosomatice, ar trebui ţinut seama şi de represiunea agresivităţii”156 şi nu numai de
nonsatisfacerea pulsiunilor sexuale.

9.3. Angoasa
9.3.1. Conceptul de angoasă
Popescu-Neveanu defineşte angoasa ca o stare de nelinişte, caracterizată de o aşteptare
înfricoşată şi opresivă faţă de o suferinţă şi nenorocire iminente, evidenţiind tensiuni
emoţionale excesive şi oscilante, trăite subiectiv ca impresia difuză a unui pericol inevitabil şi
producând prin aceasta perturbări emoţionale iraţional exagerate.
În limbajul comun expresia angoasei este frica, în cel savant anxiatatea acompaniată
de o simptomatologie organică (tremor, paloare, nod în gât etc.). În 1920, Walter Cannon a
examinat modificările organice care apar în cazul unei alerte interne, generată de starea de
panică, prin ceea ce el a evidenţiat ca reacţie de urgenţă în condiţii de limită (reacţia de
panică), pe care el a numit-o fight or flight reaction. Acesta deoarece răspunsul acestei reacţii
este degajarea unei mari cantităţi de energie care permite individului fie să fugă de stimulul
declanşator, fie să îl atace157.

155
S. Freud, op. cit., p. 248.
156
Ibidem.
157
Vezi N. Hayes şi S. Orrell (1997). Introducere în psihologie. Bucureşti: Editura All, pp. 78-79.

104
 Dincolo de faptul de a fi evidenţiat corelatele fiziologice ale acestui mecanism de
masivă deblocare energetică (energiile necheltuite având ulterior un efect toxic!), credem că
paternitatea acestui sindrom trebuie atribuită tot lui Freud, care defineşte astfel angoasa reală:
- fenomen foarte raţional şi comprehensibil;
- ce apare ca reacţie la perceperea unui pericol exterior;
- asociată cu reflexul de fugă;
- şi deci o manifestare a instinctului de conservare (unul dintre cele trei instincte
recunoscute de părintele psihanalizei, alături de cel de apărare şi sexual);
- în el regăsindu-se autoaprecierea propriilor puteri, gradul de cunoaştere a realităţii,
prin opoziţie cu mărimea şi forţa pericolului extern.
Acest ultim aspect i se pare fundamental lui Freud când afirmă că: „Singura atitudine
raţională faţă de ameninţarea unui pericol ar consta în compararea propriilor forţe cu
gravitatea ameninţării, şi luarea în consecinţă a deciziei fie de a fugi, fie de a se apăra sau
eventual ataca, ceea ce reprezintă mijlocul cel mai eficace de a scăpa de pericol.”158 Angoasa
reală îşi pierde funcţia adaptativă în măsura în care poate paraliza atât acţiunea, cât şi fuga. Pe
de altă parte angoasa se manifestă prin exaltarea atenţiei senzoriale şi printr-o puternică
creştere a tensiunii motrice, ca stări de pregătire prealabilă pentru acţiunea în sine (fugă sau
atac). Deci partea pregătitoare este utilă, doar dezvoltarea angoasei având caracter nociv.
Ţinând seama că aceste rânduri au fost scrise cu 4-5 ani înaintea lui Cannon, este clar că
paternitatea reacţiei de fugă şi luptă îi aparţine lui Freud.
Pentru a sublinia specificitatea conceptului de angoasă - cu potenţial explicativ
important atât pentru nevrozele traumatice, cât şi pentru isteria de angoasă -, Freud o
diferenţiază de frică (care este concentrată pe obiect, angoasa fiind pe stare) şi de groază (care
este un pericol neprecedat de faza pregătitoare a angoasei (omul s-ar apăra împotriva groazei
prin angoasă...). Pentru ca angoasa să nu rămână un concept vag şi nedeterminat, Freud îl
defineşte ca o stare afectivă ce constă din dezvoltarea sentimentului de teamă „recunoscându-
se că nucleul în jurul căruia se cristalizează întregul ansamblu este constituit din repetiţia unui
anumit eveniment important şi semnificativ, trăit de subiect.”159
Într-un fel, această stare afectivă constituită pe o reminiscenţă sedimentată în memoria
de lungă durată, are similitudini structurale cu nevroza isterică. Atâta doar că în angoasă
evenimentul prototipic este chiar unul care are semnificaţie de prim pericol vital, naşterea160,
„actul în care se află reunite toate senzaţiile de chin, toate tendinţele de descărcare şi toate

158
S. Freud, op. cit., p. 325.
159
Idem., p. 326.
160
Ideea va fi dezvoltată de Otto Rank.

105
stările corporale al căror ansamblu a devenit prototipul efectului produs de un pericol grav” 161,
reactualizat de fiecare dată prin angoasă. Cea dintâi angoasă (naşterea) a fost în mod cert de
natură toxică (întreruperea aportului de oxigen prin ruperea cordonului ombilical), stările de
angoasă regăsind aceeaşi îngustare asifixică a traheii (spasmul respirator), dar şi senzaţia
cumplită de caznă prin iminenţa de a ataca o strâmtoare (angoasă ar veni, după Freud, de la
latinescul angustie = strâmtoare, îngustare).
Al doilea element psihologic extrem de semnificativ este acela că prima angoasă
simbolizează separarea (naşterea înseamnă un destin separat pentru copil). Repetată de
infinite ori la scara speciei, angoasa generată de actul naşterii devine prototip pentru orice altă
angoasă, deoarece a fost experimentată de un nenumărat şir de generaţii.
Dincolo de acest cadru general şi universal valabil (la oameni ca şi la mamifere),
angoasa de tip nevrotic se particularizează prin câteva elemente: există în primul rând o stare
numită de Freud „angoasa de aşteptare” (pe care la R.B. Cattell o va numi mai târziu anxietate
latentă, prin opoziţie cu cea manifestă) sau flotantă, „gata să se ataşeze de conţinutul primei
reprezentări susceptibile să-i ofere un pretext, influenţând judecata, alegând aşteptările,
pândind orice moment pentru a se justifica.”162 Cei marcaţi de această tensiune anxioasă se
aşteaptă întotdeauna la ce este mai rău, orice eveniment incert prevestind o nenorocire foarte
probabilă, anticiparea răului devenind treptat trăsătură stabilă de caracter pentru persoane care
altminteri nu sunt bolnave. Atunci când ea se încorporează într-o boală, aceasta se cheamă
nevroză anxioasă, inclusă de Freud printre nevrozele actuale. Deosebirea majoră este aceea că
acum anxietatea se fixează pe un obiect sau situaţie reală şi devine fobie, denumirea fobiilor
având „rădăcini greceşti” - după expresia fondatorului psihosomaticii în România, G. Ionescu,
sau „sonore denumiri greceşti” - după cea a lui Freud însuşi.
Diversitatea acestor fobii este deconcertantă, deoarece ele pot fixa situaţii sau obiecte
ca întunericul, spaţiile deschise sau închise, spaţiile înalte, obiectele ascuţite, bolile, sângele,
singurătatea, animalele de tot felul (pisici, paianjeni, omizi, şoareci, şerpi, broaşte), fenomene
naturale (furtună, fulgere, cutremur) dar şi foc–incendiu, apă, poduri înalte, călătoria cu
avionul, trenul sau vaporul etc. Unele dintre aceste obiecte sau situaţii implică într-adevăr
ideea de pericol potenţial, de primejdie, altele într-o mai mică măsură sau deloc. Nu
conţinutul lor este cel care frapează, ci intensitatea extrem de ridicată („angoasa provocată de
fobii este pur şi simplu fără drept de apel”, apreciază Freud) şi uneori caracterul lor profund
iraţional (ce pericol potenţial poate reprezenta un şoricel pentru o femeie matură?).
Există o separaţie evidentă între angoasa de aşteptare şi cea legată de fobii, dovadă şi
încadrarea lor în grupe nozografice distincte (nevroza anxioasă, respectiv fobică), ele
161
S. Freud, op. cit., p. 327.
162
Ibidem.

106
nedezvoltându-se simultan la aceeaşi persoană. Unele fobii se manifestă de foarte timpuriu
(teama de întuneric şi singurătate pot fi puse în legătură cu nevroza de separaţie descrisă de
Spitz, dar şi cu cea de abandon, descrisă de Ch. Odier şi G. Guex). Altele apar la vârsta adultă
şi nu au semnificaţia unor maladii grave, în timp ce teama de şerpi, de unele animale, de
furtună etc. sunt benigne. În isterie, angoasa acompaniază simptome isterice sau apare pe
fondul creşterii stării de excitaţie, în locul unui răspuns afectiv apărând reacţia de teamă
intensă. Uneori atacul anxios (care se numeşte în termenii de azi atac de panică) apare
intempestiv, ca un acces spontan şi liber, accentuând caracterul său bizar şi incomprehensibil.
Există şi echivalente ale angoasei, întreg tabloul anxios fiind înlocuit de un simptom
unic, dar de mare intensitate (tremor, palpitaţii, senzaţie de sufocare-sugrumare etc.).

9.3.2. Semnificaţia angoasei nevrotice

Pentru angoasa de aşteptare Freud găseşte explicaţii legate de anumite aplicaţii ale
libidoului. Bărbaţii în perioada logodnei sau femeile care nu au parte de bărbaţi cu capacitate
sexuală normală (scurtând actul sexual ei îl şi fac să eşueze, femeia neajungând la orgasm)
sau coitus interruptus (ejacularea în afara vaginului, ca măsură contraceptivă frecvent utilizată
în epocă) generează fie angoasă de aşteptare, fie un echivalent al ei. Când libidoul are mare
intensitate şi nu-şi găseşte o descărcare satisfăcătoare (cazul abstinenţei) sau când el a fost
doar parţial sublimat, rezultatul este acelaşi, deşi Freud observă judicios şi pertinent că
tendinţa spre restricţie sexuală aparţine unui caracter indecis, înclinat dinainte spre îndoială şi
angoasă. Concluzia care se impune ar fi aceea că „este vorba de o acumulare a libidoului al
cărui curs normal a fost împiedicat şi că procesele la care asistăm sunt toate de natură exclusiv
somatică.”163 Deşi nu pare evident în acest caz, libidoul este absent, căci locul său a fost luat
de angoasă.
Lucrurile se prezintă altfel în psihonevroză, şi în special în isterie, unde bolnavul nu
poate spune în mod specific de ce îi este teamă, prin elaborarea secundară ei legându-şi starea
de frici comune (teama de moarte, de nebunie, de un atac apoplectic etc.). Angoasa isterică
„constituie deci moneda curentă pentru care se schimbă sau pot fi schimbate toate excitaţiile
afective atunci când conţinutul lor afectiv a fost eliminat din reprezentare şi a suferit o
refulare.”164
Pe de altă parte, persoanele cu o structură obsesivă, deşi par scutite de angoasă, dacă
sunt împiedicate să-şi execute actele lor obsedante (ritualuri sau ceremonialuri obsesive),
trăiesc o stare de intensă anxietate, care îi obligă să cedeze de fiecare dată obsesiei, deci actul

163
S. Freud, op. cit, p. 331.
164

Idem, p. 334.

107
obsedant estepentru ei un mijloc de a se sustrage angoasei. Din cele trei exemple se impune o
concluzie care legitimează interesul lui Freud pentru angoasă: simptomele nu se formează
decât pentru a bloca dezvoltarea angoasei, ca un fenomen inevitabil.
Comparând angoasa reală (cu cauze externe) cu angoasa nevrotică, elementul comun
provine din considerarea opoziţiei dintre eu şi libido, angoasa apărând ca reacţie a eului la un
pericol. Când acesta este extern, reacţia precede şi pregăteşte fuga sau lupta; când pericolul
vine din interior, dezvoltarea angoasei este întreruptă de formarea simptomelor, cărora acestea
îi şi iau locul. Dar în ambele cazuri angoasa este generată de libido.

9.3.2. Angoasa infantilă

Foarte frecventă la copil tipul de angoasă dezvoltat de acesta (reală sau nevrotică) este
greu de decelat, deşi angoasa reală pare foarte îndreptăţită să apară, dată fiind ignoranţa
copilului, teama de nou şi nefamiliar, imaturitatea mecanismelor sale de apărare, precaritatea
forţelor proprii etc. Dar este la fel de adevărat că există şi o dispoziţie nevrotică spre angoasă
pentru unii copii, vare sunt mult mai fricoşi decât ceilalţi.
Pentru a sublinia substratul libidinal al angoasei infantile, Freud observă că aceasta
apare mai ales faţă de persoanele necunoscute (teamă prezentă, după studii efectuate ulterior,
încă de la 7-9 luni) şi mai puţin faţă de obiecte sau situaţii. Comparaţia puterii altora cu
slăbiciunea sa creează copilului sentimentul de pericol pentru existenţa şi securitatea sa
personală sau pentru cruţarea de durere. Copilul încearcă de fapt o decepţie şi o tristeţe, ce se
vor transforma rapid în angoasă, când în locul chipului matern iubit el vede un chip străin şi
astfel un libido - devenit inutilizabil - se transformă în angoasă. Mai mult, angoasa infantilă
reproduce condiţia angoasei primordiale care este naşterea, prin aceea că ea implică separarea
de mamă. Acest lucru este întărit de observaţia că primele fobii observate la copil se dezvoltă
tot în legătură cu separaţia sau absenţa maternă (teama de singurătate şi de întuneric) şi deci
elementul comun dintre angoasa infantilă şi cea navrotică este că ambele provin dintr-un
libido neutilizat. Angoasele reale (teama de obiecte sau de situaţii) se dezvoltă mult mai
târziu: „numai cu ajutorul educaţiei se ajunge la declanşarea angoasei reale a copilului,
întrucât nu i se poate permite să se instruiască prin experienţa personală.”165 Angoasa infantilă
seamănă deci cu anxietatea nevrotică a adulţilor prin aceea că ea este un libido neutilizat şi,
neavând obiectul pe care să-şi concentreze afecţiunea, îl înlocuieşte printr-un obiect sau
situaţie exterioare. Mai mult, angoasa infantilă devine prototipul fobiilor de mai târziu. Iată
câteva concluzii care se impun din studiul analitic al angoasei:
- transformarea şi descărcarea în angoasă constituie prima destinaţie a libido-ului refulat;

165
S. Freud, op. cit., p. 334.

108
- această destinaţie nu este ultima şi nici definitivă, deoarece în cursul nevrozei se desfăşoară
procese ce blochează această dezvoltare a angoasei;
- pentru acest scop (oprirea dezvoltării angoasei spre groază) există mecanisme specifice:
fobia se dezvoltă, de exemplu, în doi timpi, iar alte nevroze pun în funcţiune mecanisme de
apărare contra acestei dezvoltări posibile a angoasei;
- „în felul acesta ne-am putut da seama de locul cu adevărat central pe care îl ocupă problema
angoasei în psihologia nevrozelor”166, este conluzia pe care Freud însuşi o formulează.

166
Idem, p. 336.

109
 10. CONCEPTUL DE NARCISISM

10.1. Semnificaţia termenului de narcisism

Termenul de narcisism167 apare ca atare pentru prima dată la Freud în 1910, pentru a
explica alegerea unui obiect al iubirii la homosexuali (homosexualii se iau pe ei înşişi ca
obiect sexual; animaţi de narcisism ei caută tineri care le seamănă, pe care să-i poată iubi în
acelaşi fel în care mama lor i-a iubit pe ei înşişi), dar termenul „apare destul de răzleţ şi este
destul de rău definit în opera lui S. Freud până în 1914”, după cum afirmă Chemama168.
Acesta este anul în care el introduce „oficial” termenul, printr-un studiu anume intitulat
„Pentru a introduce narcisismul” (Zur Einfuhrung des Narzissmus).
Termenul - cu rădăcini greceşti, ca mulţi alţii utilizaţi sau creaţi de Freud - a fost
preluat de la P. Näcke, care îl folosea pentru a desemna o perversiune sexuală, ce genera o
situaţie în care individul adult manifesta aceeaşi tandreţe pentru propriul corp ca aceea care se
manifestă în general faţă de un obiect sexual exterior. În realitate, acest termen fusese deja
utllizat de Havelock Ellis din 1888, când el descrisese un comportament pervers, prin
analogie cu mitul lui Narcis, care şi el cunoştea la greci mai multe versiuni.
În Introducere în Psihanaliză, acest concept capătă o importanţă crucială în explicarea
nevrozelor zise „narcisice” (de fapt psihoze, după taxonomia actuală, care includ schizofrenia,
paranoia şi depresia), el fiind acela care face posibilă tranşarea diferenţei dintre nevroze şi
psihoze. Aceasta deoarece termenul creează ocazia operării unei distincţii între tendinţele
eului şi cele sexuale, între care adeseori apare o opoziţie sau un conflict indicând caracterul
lor ireductibil.
În faţa presiunilor dizidenţilor săi, şi în special a lui Jung, care încerca să acrediteze
ideea unităţii primordiale a tuturor instinctelor şi energiilor psihice, grupate sub cupola
integratoare a aceluiaşi concept - libidoul -, Freud de vede obligat să afirme răspicat că acesta
este un termen rezervat în mod exclusiv tendinţelor sexuale, aducând o nuanţată argumentaţie
în acest sens:
167
Potrivit poetului latin Ovidiu (în Metamorfoze) Narcis a păcătuit prin faptul de a fi rămas insensibil la
farmecul nimfelor. Stârnind mânia lui Echo, aceasta a determinat-o pe Nemesis să le răzbune: însetat fiind, el a
mers să-şi astâmpere setea cu apa unui izvor limpede, unde s-a îndrăgostit de propria sa imagine reflectată în
oglinda râului. Aceasta a însemnat şi moartea sa, pentru că el a rămas dependent pentru totdeauna de această
imagine.
168
R. Chemama, op. cit., p. 229.

110
• tendinţele eului şi cele sexuale se comportă foarte diferit faţă de marea educatoare care
este necesitatea şi, deoarece ele se raportează diferenţiat la principiul realităţii, urmează căi
de dezvoltare diferite;
• nesatisfacerea tendinţelor de conservare (ale eului) nu generează angoasă, pe când
libidoul, refulat sau reprimat, nesatisfăcut, se transformă în angoasă, simptom sau boală
psihică, având deci un rol patogen evident.
Deosebirile dintre cele două grupe de pulsiuni nu este una de natură, ambele fiind
surse prime de susţinere energetică şi impulsionare a organismului, diferenţa dintre ele fiind
una mai degrabă calitativă, pe care Freud o susţine cu argumente de ordin biologic, în primul
rând: „biologia ne oferă unele indicii care ne permit să presupunem că această separare are o
semnificaţie profundă.”169 În sprijinul acestei afirmaţii, creatorul psihanalizei invocă diferenţa
majoră dintre filogenie şi ontogenie, dintre istoria speciei şi cea a individului. Deoarece
sexualitatea este singura funcţie a organismului care depăşeşte individul şi asigură legătura sa
cu specia, ea are un rol de o factură aparte, important pentru specie în primul rând, şi mai
puţin pentru individ, căruia îi creează (în numele unei plăceri excesiv de intense, dar de scurtă
durată) „pericole care îi ameninţă viaţa şi chiar, destul de des, i-o suprimă.” 170 Beneficiarul
este specia, care prin intermediul acestei funcţii atât de importante care este reproducerea,
receptează şi conservă sub formă de predispoziţii o parte din experienţa individuală, ce va fi
transmisă urmaşilor. Din punctul de vedere al filogeniei, individul nu este decât un episod
dintr-o serie de generaţii, decât o excrescenţă caducă a unei protoplasme virtual
nemuritoare.”171
Tendinţele ce decurg din instinctul de conservare şi cele sexuale sunt superpozabile
acestei unităţi contradictorii ce rezultă din considerarea eului ca entitate individuală şi
independentă, pe de-o parte, şi eul ca element dintr-o serie de generaţii, pe de altă parte, în
opinia lui Freud omul fiind singurul candidat serios la nevroză, deoarece numai la nivelul său
există dedublarea acestor tendinţe. Mai mult, bogăţia şi marea varietate a vieţii sale psihice şi-
ar găsi expresia în marea şi excesiva dezvoltare a libidoului său, fapt ce a devenit condiţia
enormelor sale progrese în raport cu celelalte mamifere de pe scara evoluţiei: „predispoziţia sa
la nevroză nu constituie decât reversul atributelor sale pur umane”172, afirmă Freud.
Acestea constituie argumente destul de puternice pentru a susţine specificul sexual al
conceptului de libido, orice alte cheltuieli de energie care-şi au sursa în instinctele de
conservare fiind numite de Freud interese (aflate sub controlul şi gestiunea eului). Distincţia

169
S. Freud, op. cit., p. 338.
170
Ibidem.
171
Ibidem.
172
Ibidem.

111
dintre aceste două mari grupe de pulsiuni - sexuale şi ale eului - îi vor permite să tranşeze,
prin intermediul conceptului de narcisism, dinstincţia dintre nevrozele de transfer şi cele
narcisice. Deci dacă până în 1914, narcisismul apărea la Freud ca element explicativ al unei
perversiuni sexuale (subiectul îşi alegea ca obiect al preferinţei sexuale propriul corp, şi nu
unul diferit de al lui), după 1914 el va face din acest concept un dat structural al subiectului şi
nicidecum ceva patologic. Aceasta deoarece narcisismul intervine ca o etapă şi ca un rezultat
al dezvoltării infantile, prin intermediul său copilul ajungând nu numai la descoperirea
propriului corp, ci şi la faptul că acesta este al său. Este un fel de narcisism constitutiv, numit
de Freud narcisism primar, care îşi are originea în autoerotismul infantil. Există aşadar în
evoluţia sexualităţii infantile un stadiu intermediar, aflat între autoerotism şi iubire obiectală
(îndreptată spre un obiect exterior persoanei): „subiectul începe prin a se lua pe sine şi
propriul corp drept obiect de iubire”173, ceea se produce prima mare unificare a pulsiunilor
sexuale, parţiale din faza autoerotică a dezvoltării sale. „Este posibil - afirmă Freud fără
echivoc - ca narcisismul să constituie starea generală şi primitivă din care numai ulterior s-a
desprins iubirea de obiecte, fără ca aceasta să fi dus la dispariţia narcisismului.” 174 Adaptarea
mai tardivă la principiul realităţii a pulsiunilor sexuale este explicabilă prin aceea că, sub
presiunea factorilor educativi, acestea tind la o satisfacţie deturnată, numită de Freud
autoerotică.
Există aşadar un mare depozitar al libidoului - eul însuşi - şi două moduri de investiţie
a acstuia: în obiecte exterioare eului (libido obiectal) şi în eul însuşi (libido al eului). În
conformitate cu principiul conservării energiei (libidinale), Freud postulează un permanent
echilibru între cele două forme de investire, deoarece cu cât unul creşte, cu atât celălalt
diminuează: „Eul trebuie considerat ca un mare rezervor de libido, de unde libidoul este trimis
spre obiecte, el fiind întotdeauna gata să absoarbă libidoul care revine de la obiecte.” 175
Narcisismul apare în această a doua situaţie nu ca o etapă necesară dintr-un proces evolutiv, ci
ca o stază a libidoului, care nu mai poate fi depăşită complet de nici o investire obiectală.
Această dinamică a raporturilor dintre libidoul eului şi cel obiectiv îşi găseşte
ilustrarea prin metafora bulgăraşului de substanţă protoplasmatică, abia diferenţiată, care
transmite prin prelungirile sale (pseudopode) spre exterior substanţa vitală, dar pe care o poate
retrage oricând, pentru a reveni la unitatea nediferenţiată iniţială. „Noi asimilăm emiterea
prelungirilor cu emanaţia libidoului înspre obiecte, masa sa principală putând să rămână în eu,
(...) în împrejurări normale libidoul eului se transformă cu uşurinţă în libido obiectiv, acesta

173
S. Freud, (1912) Totem şi tabu.
174
S. Freud (1980), Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, p. 339.
175
Ibidem.

112
putându-se de altfel reîntoarce la eu.”176 Există situaţii speciale cu care Freud exemplifică
această dinamică:
• La omul care doarme poate fi evidenţiat un narcisism absolut căci, prin redistribuirea
primitivă a libidoului, pulsiunile eului şi cele sexuale apar reunite şi inseparabile, caz în
care eul îşi este suficient sieşi; această unificare a tendinţelor libidinale şi egoiste explică
atât relaxarea, cât şi dispariţia oboselii, prin aceasta somnul evocând „tabloul fericitei
izolări din perioada vieţii intrauterine.”
• O afecţiune organică, o iritaţie dureroasă sau o inflamaţie a unui organ produc o aceeaşi
detaşare a libidoului de obiectele sale externe, libidoul retras reintegrându-se în eu, care-l
redistribuie către partea bolnavă a corpului, fenomen foarte evident şi în suferinţa de tip
ipohondriac.
• În dragoste, „obiectul sexual atrage în general asupra sa o parte a narcisismului, de unde
rezultă ceea ce am putea numi exagerarea valorii sexuale a obiectului”177.
Existenţa acestor două tendinţe cu evoluţie şi destin atât de distincte (tendinţe ale eului
şi tendinţe sexuale), creează problema modului cum ar putea fi diferenţiat teoretic egoismul
(ceea ce caracterizează eul) de narcisism (ceea ce caracterizează reivestirea libidoului în eu).
Freud vede în aceasta o altă serie complementară în care egoismul este elementul constant iar
narcisismul cel variabil, acesta fiind de fapt complementul libidinal al egoismului. În starea de
iubire absolută altruismul (ce se distinge prin absenţa urmăririi satisfacţiilor sexuale) coincide
cu concentrarea libidoului asupra obiectului iubit. În situaţia opusă, cea în care egoismul
coincide cu satisfacţia libidinală, egoismul absoarbe eul, devenind atotputernic. În dragostea
transformată în interes egoist, libidoul este retras obiectului extern şi reinvestit
corespondentului intern din eu al acestuia, de unde şi exagerarea valorii sale sexuale şi teama
de pierdere, atât de intensă în gelozia patologică. Aici, pierderea obiectului este trăită intens
anxiogen, ca o teamă a pierderii unităţii eului.
Când este patogenă (generatoare de suferinţă şi boală psihică) această revenire a
libidoului la eu, de vreme ce în timpul somnului şi după deşteptare el parcurge cu regularitate
drumul: obiect → eu → obiect? Răspunsul la această întrebare are importante consecinţe
pentru psihiatrie. Extinderea concepţiei psihanalitice dinspre nevroze spre psihoze datorează
mult lui Karl Abraham, care a emis teza că principalul caracter al demenţei precoce (un alt
termen cu care se desemna atunci schizofrenia) constă în faptul că fixaţia libidoului pe obiecte
lipseşte în această boală. Deturnat de la obiecte, libidoul se reîntoarce către eu şi acest salt
urmat de acumularea lui la nivelul eului ar constitui sursa delirului de grandoare în demenţa

176
S. Freud, op. cit., p. 340.
177
Ibidem.

113
prococe. Această reîntoarcere narcisică a libidoului a devenit punctul de vedere fundamental
al psihanalizei faţă de psihoză (nebunie): „pentru prima dată o trăsătură a unei afecţiuni
psihotice ne este relevată prin confruntarea cu viaţa erotică normală”178, afirmă Freud.
Oscilaţiile pulsatile ale libidoului dinspre obiect spre eu şi reciproc, ce se produc în
stările normale (somn, boli organice sau dragoste), sunt întrerupte în psihoze, unde un proces
determinat, extrem de energic, forţează libidoul să cliveze, să se detaşeze de obiecte, în
această situaţie el devenind un libido narcisic. Explicaţia freudiană este mai curând una
metaforică decât ştiinţifică: „libidoul devenit narcisic nu mai poate regăsi drumul care duce
spre obiecte şi tocmai această scădere a mobilităţii libidoului este patogenă. S-ar spune că,
dincolo de un anumit grad, acumularea libidoului nu mai poate fi suportată.”179

10.2. Narcisismul primar şi cel secundar

După definiţia autorilor Vocabularului psihanalizei, narcisismul primar desemnează o
stare precoce în care copilul îşi investeşte tot libidoul asupra lui însuşi, prin opoziţie cu
narcisismul secundar care desemnează o întoarcere asupra eului a libidoului, retras din
investirile sale libidinale.
Narcisismul primar este mai slab definit de Freud, având o multitudine de accepţiuni,
în funcţie de autorul care îl interpretează. El desemnează, de regulă, narcisismul dintâi, acela
în care copilul se ia pe sine însuşi drept obiect de iubire, înainte de a-şi alege obiecte
exterioare. Neclaritatea termenului provine de la dificultatea de a-l diferenţia de autoerotismul
primitiv infantil, prin care copilul obţine satisfacere erotică doar recurgând la propriul corp,
fără un obiect exterior. În sens mai specific, autoerotismul este caracteristic comportamentului
sexual infantil dinaintea unificării sexualităţii sale, care-şi găseşte satisfacerea prin
funcţionarea unui organ sau excitarea unei zone erogene, fără a recurge la un obiect exterior.
Pentru a face o distincţie mai clară între autoerotism şi narcisism trebuie explicat un alt
concept psihanalitic important, alegerea obiectală (sau de obiect). Acesta este un act prin care
copilul alege ca obiect al iubirii o persoană sau un tip de persoană, o primă alegere făcându-se
la vârsta primei copilării, ea pregătind o a doua alegere, ce apare la pubertate. Aceasta poate fi
o persoană (tatăl său) sau un tip de obiect (de exemplu alegerea de obiect homosexuală),
ambele situaţii marcând proiectarea libidoului spre exterior. Există aici semne clare ale unei
evoluţii: iniţial alegerea de obiect este prin anaclisis, situaţie în care pulsiunile sexuale se
sprijină pe cele de autoconservare: primele satisfacţii sexuale apar cu ocazia funcţionării
organelor ce servesc la conservarea vieţii (sânul matern indică micuţului şi primul obiect de

178
S. Freud, op. cit.,339.
179
Idem, p. 343.

114
iubire, sexualitatea sprijinindu-se pe o altă funcţie, cea alimentară - iniţial, apoi pe defecaţie/
excreţie - ulterior). Această satisfacere este parţială, neunificată, dar ea împinge copilul să
iubească persoanele care îl ajută în starea sa de dependenţă şi neajutorare, satisfăcându-i
nevoile de bază, după modelul ataşamentului matern.
Alegerea de obiect narcisică duce deci la o primă unificare a sexualităţii infantile,
pentru că ea nu se mai centrează pe organe şi funcţiuni separate, ci pe formarea unei relaţii de
obiect după un model integrator, care este persoana proprie (relaţia subiectului cu sine însuşi,
cu ceea ce el a fost, ar vrea să fie sau cu persoana care a fost - ca în cazul mamelor - o parte
din propria sa persoană). De fapt introducerea narcisismului ca şi concept s-a sprijinit pe
descoperirea freudiană că la mulţi subiecţi (mai ales la homosexuali) alegerea obiectului
iubirii de face după modelul propriei lor persoane. Alegerea narcisică este cea care premerge
trecerea spre heterosexualitate, fiecare descoperind iubirea celorlalţi după ce iniţial s-a
autoinvestit erotic prin ceea ce în genere se numeşte amor propriu. În Pentru a introduce
narcisismul, Freud arată că alegerea de obiect libidinal a bărbatului este mai frecventă prin
anaclisis iar a femeii mai pregnant narcisică, deşi distincţia este totuşi una relativă180.
Se poate concluziona că narcisismul primar este unul „anobiectal” sau încă
nediferenţiat, deoarece nu a apărut separaţia (clivajul) dintre subiect şi lumea exterioară.
Conceptul pierde din vedere referirea la imaginea de sine şi mai ales relaţia de oglindire, pe
care termenul de narcisism o evocă de regulă. Freud a preluat şi extins noţiunea de narcisism
„facând din ea un stadiu necesar în evoluţia care duce de la funcţionarea anarhică, autoerotică
a pulsiunilor parţiale, spre alegerea de obiect. Nimic nu pare să ne împiedice să desemnăm
prin termenul de narcisism primar o fază precoce sau momente întemeietoare care se
caracterizează prin apariţia unei prime schiţe de eu şi a investirii sale de către libido”181,
afirmă Laplanche şi Pontalis în Vocabularul psihanalizei.

9.2.3. Psihozele ca şi nevroze narcisice

Apariţia termenului de psihoză în secolul al XIX-lea este rolul unei lungi evoluţii prin
care s-a constituit domeniul autonom al maladiilor mentale şi deci al marii psihiatrii.
Termenul de psihoză, creat şi răspândit în literatura psihiatrică germană, desemna alienarea şi
nebunia, dar fără a se sprijini şi pe o teorie psihogenetică asupra acesteia. Spre deosebire de
termenul de nevroză (maladii ce implicau un organ, dar fără a implica leziuni, afecţiunea fiind
imputată proastei funcţionări a sistemului nervos), termenul de psihoză indică afecţiuni ce

180
Freud descrie cazul femeilor narcisice care “... nu se iubesc, strict vorbind, decât pe ele însele, aproape tot atât
de intens cât le iubeşte bărbatul. Nevoia lor nu le face să iubească, ci să fie iubite, lor plăcându-le bărbatul care
îndeplineşte această condiţie” (Vocabularul Psihanalizei, p. 40).
181
Laplanche şi Pontalis, op. cit, p. 239.

115
erau clar de resortul alienistului, cu o simptomatologie esenţialmente psihică (fără a exclude
însă şi participarea sistemului nervos).
În conformitate cu Laplanche şi Pontalis, psihanaliza stă la baza radicalizării opoziţiei
dintre psihoză şi nevroză, care pe parcusrul evoluţiei acesteia înregistrează importante
schimbări de accent. În perioada de început, atunci când Freud descoperise particularităţile
conflictului defensiv în formarea simptomului nevrotic, el încearcă să-l particularizeze la
domeniul psihozelor, indicând şi mecanisme specifice ale acestora (respingerea radicală în
afara conştiinţei, ca în forcluderea din confuzia halucinatorie, sau proiecţia originară a
reproşului spre exterior, în paranoia). Între 1911-1914 (Cazul Schreber şi Pentru a introduce
narcisismul) psihozele sunt explicate mai nuanţat pentru că sunt analizate din prisma relaţiei
dintre investiţiile libidoului şi cele ale pulsiunilor eului. Această direcţie explicativă, ce va fi
detaliată aici, introducea o perspectivă mai nuanţată, confirmată şi de clinica psihiatrică, ce
arată că în psihoze pierderea simţului realităţii nu se face masiv şi fără discriminare.
Ulterior, în perioada elaborării celei de-a doua topici (după 1920), Freud estompează
diferenţa dintre investirile libidinale şi cele ale eului (interese). Opoziţia psihoză-nevroză se
sprijină pe poziţia intermediară a eului între sine şi realitate. Astfel, în timp ce în nevroză eul
se supune atât exigenţelor principiului realităţii, cât şi celor ale supraeului, refulând
revendicările pulsionale ce intră în conflict cu acestea, în psihoză se produce o falie, o ruptură
între eu şi realitate, el rămânând sub dominaţia sinelui. Ulterior, într-un al doilea timp, eul va
reconstrui o nouă realitate, în acord doar cu dorinţele sinelui (timpul doi din nebunie, cel al
delirului psihotic): „Vedem că aici toate pulsiunile se grupează la un singur pol al conflictului
defensiv (sinele).”182
Psihozele au evidenţiat pentru psihanaliză câteva particularităţi:
• regresia foarte severă a libidoului spre stadiile incipiente ale dezvoltării psihosexuale;
• o rezistenţă severă, insurmontabilă, prezentată de pacienţi, boala ridicând „un fel de zid”
între cel suferind şi medic, care nu poate decât cel mult arunca o privire dincolo de acesta
pentru a putea înţelege ce se întâmplă;
• absenţa transferului, în nevrozele narcisice existând cel mult „resturi neînsemnate” ale
acestuia, de unde respingerea medicului nu cu ostilitate, ci cu indiferenţă. Aceasta face
imposibil demersul psihanalitic (bazat pe reanimarea conflictului patogen şi depăşirea
rezistenţei opusă prin refulare). Psihoticii rămân ceea ce sunt: „Neprezentând fenomenul de
transfer, respectivii bolnavi scapă eforturilor noastre şi nu pot fi vindecaţi prin mijloacele
de care dispunem”183, concluzionează Freud.

182
Idem, p. 321.
183
S. Freud, op. cit., p. 360.

116
Şi totuşi psihanaliza poate fi considerată, în accepţiunea părintelui său, o ştiinţă pregătitoare,
ce permite privirea comprehensivă peste „zidul narcisic” al psihozei. Astfel, în paranoia -
boală unde coabitează delirul de persecuţie cu cel de grandoare sau erotoman - se produce o
masivă extensiune a eului, care resoarbe întreaga cantitate de energie retrasă din obiecte:
„avem de-a face cu un narcisism secundar, care apare ca urmare a redeşteptării narcisismului
primitiv, acela din copilărie.”184 Consecinţa acestui fapt este apariţia şi dezvoltarea delirului
de grandoare. În paranoia persecutorie, Freud observă că în majoritatea cazurilor persecutorul
este de acelaşi sex cu persecutatul, fiind de multe ori chiar persoana cea mai iubită de bolnav
înainte ca boala să se fi declanşat, de unde concluzia că delirul de persecuţie este forma
morbidă prin care individul se apără împotriva unei tendinţe homosexuale excesiv de
puternice. Transformarea dragostei iniţiale în ură ar corespunde conversiei tendinţelor
libidinale în angoasă ca o consecinţă firească a procesului de refulare.
Pentru schizofrenie (sau demenţă precoce, cum se mai numea ea în vremea lui Freud)
mecanismul patogen ce angajează narcisismul este cel al forcluderii185, care este un fel de
refulare inversă: semnificanţii forcluşi (repudiaţi, rejectaţi) nu mai sunt integraţi în
inconştientul subiectului, ci sunt pur şi simplu negaţi, ei nu se mai întorc „din interior” (ca în
cazul întoarcerii refulatului din simptomul nevrotic sau vis), ci vin spre subiect din exterior,
din cadrul realului, ca în cazul fenomenului halucinatoriu. A fost de altfel o preocupare
constantă a lui Freud aceea de a defini un mecanism de apărare specific al psihozei, un fel de
echivalent al refulării, care este tocmai forcluziunea. În acest mecanism, senzaţia sau
percepţia (insuportabile emoţional) nu mai sunt refulate, ci pur şi simplu suprimate, ele
întorcându-se înăuntrul persoanei din exterior, sub forma halucinaţiei. Această suprimare şi
respingere în exterior ar duce la „dezinvestirea realităţii”, la pierderea contactului cu
realitatea, la un clivaj al eului de lumea sa (derealizare, în termenii psihiatrici de azi).
Forcluderea este de fapt tot un fel de refulare, dar nu spre inconştient, ci spre lumea
exterioară, ceea ce produce o retragere narcisică progresivă a libidoului de pe obiecte în eu.
Acumulându-se în cantităţi insuportabile, energia libidinală nu mai găseşte drumul spre lume
şi de aceea eul dă statut de realitate nu reprezentărilor lumii, ci simbolurilor verbale ale
acestora. În halucinaţie cuvântul ajunge să înlocuiască lucrul. În schizofrenie, retragerea
investiţiilor afective (libidinale) pentru lucrurile externe echivalează cu o pierdere progresivă
de semnificaţie a lumii, schizoidul rămânând prizonierul propriului său eu, deoarece el şi-a
tăiat punţile de legătură cu realitatea. Aceasta este o foarte validă explicaţie a autismului
schizoid, în fapt unul dintre simptomele sale cele mai definitorii.

184
S. Freud, op. cit., p. 345.
185
Termen propus de Lacan şi preluat şi în limba română pentru germanicul Verwerfung.

117
 Freud întinde o plasă explicativă şi în cazul depresiei endogene, numită melancolie,
după ce a afirmă că a observat o fisură care i-a permis sesizarea structurii ei interne. Este
vorba tot de o retragere a investiţiilor libidinale de pe obiectul iubit, obiect care este readus în
sfera eului printr-un proces de identificare narcisică: „Eul este tratat în cazul acesta nu ca un
obiect abandonat şi suportă toate agresiunile şi manifestările de răzbunare pe care le atribuia
obiectului.”186 Preluând termenul de ambivalenţă de la Bleuler, Freud explică mecanismele
autodistructive de tip suicidal ale depresivilor prin această impulsiune înverşunată a
bolnavului de a surpima obiectul iubit şi detestat în acelaşi timp, prezent în el însuşi prin
identificarea narcisică.
În mania observaţiei (din delirul de influenţă) Freud a remarcat, ca şi Janet în cazul
psihasteniei, existenţa la nivelul eului a unei instanţe care observă, compară şi critică fără
încetare şi care se opune celeilalte părţi a eului, aflată în defensivă. De unde senzaţia
bolnavului că este pândit, observat, fiecare gând al său fiind apoi descoperit şi criticat, eroarea
sa fiind aceea că el situează în afară ceea ce este de fapt înăuntrul său. Bolnavul simte în sine
puterea unei instanţe care cântăreşte eul actual şi fiecare dintre manifestările sale după tiparul
unui eu ideal, pe care şi l-a creat singur în cursul dezvoltării.” 187 Şi în legătură cu acest termen
există destule divergenţe (mai ales că este opus supraeului şi idealului eului) dar „este
important să se precizeze în cadrul teoriei psihanalitice formarea inconştientă a eului ideal şi
punerea în prim-plan a caracterului narcisic al acestei fromaţiuni” 188, născută printr-un proces
de idealizare prin care subiectul tinde să recucerească starea de atotputernicie a narcisismului
infantil.
Revenind la observaţiile anterioare reiese clar motivaţia denumirii psihozelor ca
nevroze narcisice de către Freud, dar simultan se şi reaşează pe alte coordonate conceptul
central al psihanalizei, acela de libido.

9.1.3. O concepţie lărgită asupra conceptului de libido

Acest periplu teoretic prin domeniile nevrozei şi ale psihozei, prilejuită de
introducerea conceptului de narcisism, ne conduce spre o definiţie mai largă a libidoului.
Monismul jungian (libido = energie mentală nespecifică) a fost respins categoric de Freud,
care nu l-a desexualizat (decât în mod secundar în nevrozele narcisice, acolo unde el se
întoarce spre a reinvesti eul). Libidoul nu acoperă tot câmpul pulsional, complementul său
fiind pulsiunile de autoconservare. Definiţia largă a libidoului este următoarea: „Libido este o

186
S. Freud, op. cit., p. 347.
187
Idem, p. 348.
188

Laplanche şi Pontalis, op.cit., p. 149.

118
expresie împrumutată din teoria afectivităţii. Numim astfel energia, considerată ca o mărime
cantitativă - cu toate că actualmente nu este o măsurabilă -, a acelor pulsiuni care au de-a face
cu tot ceea ce poate fi înţeles sub numele de iubire.”189
Situat la limita dintre psihic şi somatic, libidoul desemnează aspectul psihic al acestei
pulsiuni. Noţiunea de „libido al eului“ generalizează acest concept şi pune în funcţiune un
întreg joc al investirilor şi contrainvestirilor, obiectale şi nonobiectale, prin care creşterea şi
destructurarea psihică devin mai comprehensibile. Iniţial Freud nu a recunoscut decât o
singură mare dualitate pulsională: pulsiuni sexuale şi pulsiuni ale eului (sau de
autoconservare). După 1914 a apărut o a doua dualitate, libido al eului şi libido obiectal,
pentru ca în 1922 să apară cadrul cel mai larg, pulsiuni de viaţă - pulsiuni de moarte.

Pulsiuni ale eului Pulsiuni sexuale (libido)

(de autoconservare = interese)

Libido al eului Libido obiectal

Figura 5. Schema pulsiunilor din teoria psihanalitică

Libidoul începe deci prin a se investi în eu prin narcisismul primar, urmând să fie
ulterior investit în obiectele exterioare (părinţii având o poziţie prioritară), pentru ca în
anumite situaţii (somn, boală somatică) să fie recuperat de la obiecte de eu, „marele rezervor
al libidoului”. Retragerea libidoului obiectal prin ceea ce am numit narcisismul secundar (din
delirul de grandoare, melancolie etc.), acompaniată de regresiuni masive spre fixaţii foarte
timpurii ale acestuia, explică aşa-numitele nevroze narcisice. Dificultatea acestei concepţii
constă în aceea că eul, definit de propriile lui pulsiuni (de autoconservare), în calitatea sa de
depozitar al libidoului, este şi cel care îl orientează spre obiecte. Distincţia libido al eului şi
pulsiuni ale eului pare a se relativiza, impasul fiind rezolvabil în maniera propusă de
Laplanche şi Pontalis: „libidoul, ca energie pulsională, îşi găseşte izvorul în diferitele zone
erogene; eul, ca persoană totală, ajunge să stocheze această energie libidinală al cărui obiect
este; dar „rezervorul” se comportă ulterior, faţă de obiecte, ca un izvor, pentru că de la el
decurg toate investirile.”190
Mai menţionăm că în 1922 această schemă a pulsiunilor va cunoaşte o nouă remaniere
acomodativă (ultima dar şi cea mai contestată), în care acestea sunt rearanjate pornind de la
opoziţia pulsiuni de viaţă – pulsiuni de moarte.

189
Ibidem, p. 223.
190
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 225.

119
 11. TERAPIA PSIHANALITICĂ

11.1. Terapia psihanalitică

11.1.1. Sensul general al curei psihanalitice
Aceste consideraţii finale au apărut dintr-un necesar efort de sinteză, după ce în
capitolele precedente a predominat spiritul analitic: puncte de vedere risipite de-a lungul mai
multor pagini se integrează acum ca într-un puzzle pentru a da o imagine de ansamblu asupra
construcţiei psihanalizei ca psihoterapie şi mai puţin ca teorie.
Scopul curei psihanalitice clasice este acela de a înlocui o parte din inconştientul
patogen cu conştientul, pentru a dezamorsa astfel conflictul nevrotic patogen: „Ridicând
inconştientul la nivelul conştiinţei, îndepărtăm condiţiile care guvernează formarea
simptomelor, transformăm conflictul patogen într-un conflict normal care, într-un fel sau altul
va sfârşi prin a fi rezolvat.”191 Acest scop poate fi formulat alternativ şi altfel decât prin
conştientizarea inconştientului, cum ar fi suprimarea refulărilor, acoperirea lacunelor mnezice
şi reconstrucţia unităţii memoriei etc. Deoarece conflictul nevrotic este unul instituit între
tendinţele libidoului şi cele ale eului care refulează aceste tendinţe, cura psihanalitică este în
situaţia de a tranşa cea mai bună soluţie, de echilibru dintre o latură senzuală şi una ascetică,
având clar conştiinţa faptului că nici una dintre soluţii nu va lichida complet conflictul
interior, deoarece va exista întotdeauna o latură nesatisfăcută. Problema nu este deci de a
tranşa în favoarea uneia dintre laturi, senzuală sau ascetică, ci este aceea de a aduce
elementele aflate în conflict pe acelaşi teren psihologic, deoarece elementele aflate în dispută
se află la niveluri diferite: unele au atins pragul preconştientului sau chiar al conştiinţei, altele
(tendinţele refulate) sunt de regulă inconştiente: „singura sarcină a terapiei constă în a face
posibilă această întâlnire.”192
Ce poziţie are analizandul (terapeutul) în aceasta întâlnire? El nu este decât un mentor
care se fereşte să dea sfaturi şi să încline balanţa într-o direcţie sau alta, şi aceasta deoarece
soluţia finală aparţine bolnavului, capabil să ia el însuşi cele mai bune decizii în ceea ce-l
priveşte. Dar, pentru a avea libertatea necesară pentru aceasta, el trebuie să suspende
hotărârile importante care-l privesc până spre sfârşitul curei, timp în care terapeutul poate fi
asimilat mai degrabă rolului de educator, conştient de responsabilitatea asumată, răbdător şi

191
S. Freud, op. cit., p. 352.
192
Ibidem.

120
foarte precaut, şi aceasta mai ales pentru persoanele foarte tinere. O soluţie optimă este una
intermediară între asceza absolută şi senzualitate, ea putând fi luată pe măsură ce pacientul
exersează un adevărat antrenament al independenţei şi libertăţii sale de opinie. Pentru aceasta
psihanalistul nu se raliază, din start sau mai târziu, moralei sexuale convenţionale, cultivată de
societate, în raport cu care Freud avea foarte mari rezerve: „Îi putem spune deschis societăţii
că ceea ce ea numeşte morală cere mai multe sacrificii decât o merită şi că procedeele sale
sunt lipsite atât de sinceritate, cât şi de înţelepciune”193, afirmă el fără echivoc. În fond la
sfârşitul curei psihanalitice nevroticul devine un alt om, cel care ar fi putut fi (independent de
tratament) în condiţii de viaţă mai favorabile.
Înlocuirea inconştientului cu mai mult conştient poate să dea totuşi o imagine neclară
privind demersul pshoterapeutic, pentru că face abstracţie de modul de operare: asupra cărei
părţi sau elemente inconştiente se opreşte terapia psihanalitică? De unde este preluat
inconştientul pentru a-l aduce în conştiinţă? Cel mai adesea el este căutat acolo unde s-a
produs prin refulare, adică în amintirile bolnavului: „refularea este cea care trebuie suprimată,
pentru ca substituirea inconştientului în conştient să se opereze de la sine.”194
Aceasta presupune o operare în doi timpi, primul destinat identificării refulărilor
patogene, al doilea destinat suprimării rezistenţei care menţine aceste refulări. Deoarece
rezistenţele pacientului provin ele însele din refularea ce trebuie dezamorsată, ele trebuie
identificate de terapeut şi puse sub privirea bolnavului. Interpretând şi împărtăşind acestuia
lucrurile ce reies din analiză, se evidenţiază fenomenul de rezistenţă, care este un produs al
funcţionării eului. Prin aceasta eul bolnavului se transformă în aliatul terapeutului: intervine
nu numai dorinţa pacientului de a-şi recăpăta sănătatea, ci şi inteligenţa lui, căreia i se acordă
prin terapeut un sprijin în a recunoaşte mai uşor rezistenţa, sensul şi semnificaţia acesteia.
Învingând rezistenţele, se suprimă refularea şi inconştientul este recuperat de către conştient.
Aceasta deoarece înfrâgerea rezistenţei conduce la reactualizarea conflictului dintre forţele
psihice sau mobilurile contrare care au dus la refulare, simptom şi nevroză. Aduse în timpul
prezent şi pe acelaşi teren psihologic - conştientul - aceste vechi forţe aflate în conflict sunt
supuse unei revizuiri, unui recurs, care ajută bolnavul să ia o altă decizie decât cea iniţială, cea
care l-a dus la boală şi suferinţă: „o altă decizie va deschide calea vindecării şi îi demonstrăm
(bolnavului, n.n.) că, din momentul în care optase pentru prima soluţie, întreg ansamblul de
condiţii s-a schimbat fundamental.”195 Pacientul nu mai este acelaşi (este mai matur şi mai
experimentat) şi se poate sprijini în plus pe ajutorul competent şi devotat al medicului

193
Ibidem.
194
S. Freud, op. cit., p. 354.
195
Ibidem.

121
(psihologului), astfel că soluţia dată vechiului conflict este înlocuită cu una mai bună sau
chiar fericită, de unde abreacţia ce favorizează catharsisul.
Acest demers terapeutic, prezentat într-o schiţă generală, se arată a fi fructuos în
nevrozele de transfer (isterie, obsesii, stării de angoasă), dar s-a dovedit inoperant în cele
narcisice (schizofrenie, paranoia sau melancolie), cu toate că nu se poate incrimina în acest
de-al doilea caz nivelul intelectual (foarte ridicat la unii paranoici) sau absenţa conştiinţei
bolii (pe deplin prezentă la melancolici). Acest element diferenţiator este dat de chiar
problema transferului, prezent în primul grup de boli, dar absent în al doilea. Prin transfer,
medicul capătă o investire specială din partea pacientului său, adică se bucură de o atenţie
ridicată şi de un interes aparte. În varianta sa pozitivă (simpatie, încredere, speranţă) el este un
factor de progres fundamental al analizei, care face rapid câştiguri remarcabile, pactul
terapeutic cu pacientul funcţionând foarte bine. În forma sa negativă, transferul pare a încetini
sau chiar periclita tratamentul în ansamblul său.
Freud nu a ezitat niciodată să sublinieze importanţa raporturilor personale şi mai ales
calitatea acestora, pacientul dezvoltând cel mai adesea un sentiment de ataşament profund,
care atige intensitatea iubirii, pentru medicul său, lucru favorizat de statutul special al acestuia
(este perceput ca fiind salvatorul), de circumstanţa generată de intimitate şi împărtăşirea unor
elemente de mare relevanţă personală: pacientele „pretind a fi ştiut dintotdeauna că nu s-ar
putea însănătoşi decât prin dragoste şi că au avut certitudinea (...) că relaţia cu medicul, care
le tratează, le-ar da, în sfârşit, ceea ce viaţa le-a refuzat dintotdeauna.” 196 Vedem deci că
această relaţie este dublu vectorializată: de la analizat către analist (transferul propriu-zis) şi
invers, de la analist la analizat (contratransfer).
În această fază a curei psihanalitice, efectele transferului şi ale contratransferului par a
trece pe prim plan, deoarece ele reactualizează prototipuri de relaţie mult mai vechi, chiar
infantile: „transferul este recunoscut ca terenul pe care se desfăşoară problematica unei cure
psihanalitice, instalarea, modalităţile, interpretarea, rezolvarea sa caracterizând-o pe
aceasta.”197 Freud a propus aşa-numita regulă de abstinenţă, care reclamă medicului ca acesta
să conducă cura de aşa manieră „încât pacientul să găsească cât mai puţine satisfacţii
substitutive pentru simptomele sale. Ea implică pentru analist principiul de a nu accepta
satisfacerea cererilor pacientului şi îndeplinirea efectivă a rolurilor pe care acesta tinde să şi le
impună.”198

196
Ibidem.
197
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 437.
198
S. Freud, op. cit., p. 26.

122
 Deci transferul - fie el pozitiv sau negativ - este un element de prim ordin al curei,
căci poate fi manevrat de medic, care, fără a ceda cerinţelor bolnavului, îl sileşte pe acesta să
se ridice de la situaţia actuală (care reproduce de fapt o situaţie mult mai veche în care el s-a
aflat cândva) la cea veche şi deci să trecă de la reproducere la amintire. „Când obţinem acest
rezultat, transferul, tandru sau ostil, care părea că constituie o gravă ameninţare cu privire la
succesul tratamentului, pune în mâinile noastre cheia cu ajutorul căreia putem deschide
compartimentele cele mai ferecate ale vieţii psihice”199, apreciază Freud.
Din acest moment, cura psihanalitică intră într-o fază finală, căci ea pare a nu se mai
ocupa de boala anterioară a pacientului, ci de o nevroză nouă şi transformată de prezenţa
terapeutului, aflat chiar în centrul acesteia. Unele simptome îşi pierd semnificaţia originară şi
capătă un sens nou, în legătură cu transferul, simptomele care mai rămân fiind doar cele ce nu
au putut suferi o asemenea transformare. În momentul când raporturile cu medicul se
normalizează este semn că nevroza „artificială” nou apărută este pe cale de a fi lichidată, şi
odată cu ea vindecată boala pentru care a început tratamentul, deoarece pacientul, descătuşat
de acţiunea tendinţelor refulate, va transporta şi în viaţa reală un mod de relaţionare sănătos.
De aici importanţa extraordinară („centrală chiar din punctul de vedere al
tratamentului”, după expresia lui Freud) pentru grupul de boli care au primit chiar numele de
nevroze de transfer. Absenţa transferului din nevrozele narcisice le face de fapt inabordabile
terapeutic din punctul de vedere al psihanalizei. Argumentul furnizat de Freud este următorul:
„omul nu este în general accesibil prin latura sa intelectuală decât în măsura în care este
capabil de investiţii libidinale în obiecte, iar noi avem toate motivele să credem (...) că de
gradul narcisismului său (al pacientului, n.n.) depinde gradul de influenţă pe care poate să o
exercite asupra-i tehnică analitică.”200

11.1.2. Alte elemente ale curei psihanalitice

Deoarece „toate psihoterapiile contemporane sunt derivate din hipnoză”201 şi deoarece
hipnoza provoacă o „adevărată paralizie a voinţei” prin sugestie, este important de evaluat
rolul acesteia în psihanaliză. De fapt cura psihanalitică începe unde se termină hipnoza, dar
elementul lor de legătură este chiar sugestia care, după expresia întemeietorului său, joacă mai
degrabă un rol cosmetic în hipnoză (deoarece încearcă să vindece doar simptomul, mascând şi
acoperind ceea ce este în spatele său, limitând foarte mult transferul) şi un rol de procedeu
„chirurgical” în psihanaliză. Aceasta, când se află în prezenţa conflictelor ce au generat

199
Idem, p. 359.
200
Idem, p. 360.
201
Fernandez-Zoila, op. cit., p. 119.

123
simptomele, caută să ajungă la rădăcina lor, utilizând sugestia doar pentru a direcţiona
rezolvarea lor în sensul dorit.
Pe când în hipnoză pacientul este pasiv, inactiv şi neschimbat, analiza luptă cu
rezistenţele pacientului, transformându-le în chip durabil, oferind acestuia şi o protecţie
durabilă contra oricărei agresiuni patogene. Pentru aceasta sugestia din psihanaliză vizeză în
mod specific atât rezistenţele pacientului cât şi transferul, pe care încearcă să-l demaşte şi să-l
supună sau chiar să-l destrame, spre sfârşitul curei. Procesul vindecării restituie pacientului
capacitatea de a se bucura, prin redirecţionarea libidoului său spre obiecte reale, dar şi
capacitatea de a acţiona prin repunerea în circulaţie a marii cantităţi de energie ce era blocată
prin refulare şi prin formarea simptomelor: „Nevroticul nu se va însănătoşi decât atunci când
conflictul dintre eul său şi libido se va încheia şi eul va dobândi din nou superioritatea în
raport cu libidoul”202, argumentează Freud. Pentru aceasta este necesar ca în primă fază să fie
„dizolvat” simptomul, pentru a restitui energia libidinală blocată prin refulare, urmând ca într-
o a doua fază (cea a „nevrozei artificiale”, centrată prin transfer pe persoana terapeutului),
libidoul să se detaşeze şi de acest obiect pasager de ataşament, pentru a rămâne doar la
dispoziţia eului. Piedicile din calea acestui proces ar putea fi vâscozitatea libidoului (o prea
mare aderenţă a acestuia pe obiectele pe care el s-a fixat timpuriu) şi rigiditatea structurilor
narcisice, care limitează drastic posibilităţile de transfer în timpul curei. Localizarea libidoului
în simptome nu este un lucru simplu şi ea se sprijină preponderent pe o microanaliză, care a
fost şi este principalul instrument de lucru al psihanalizei. Aceasta deoarece în vis dorinţa
refulată (chiar dacă este travestită) capătă o expresie mai netă decât în simptomul prezent în
viaţa diurnă.
Una dintre metodele fundamentale ale psihanalizei este cea a asociaţiilor libere,
cristalizată între 1892 şi 1898, unul dintre punctele sale de plecare fiind propria autoanaliză,
întreprinsă de Freud după moartea tatălui său din 1896. Cum am mai arătat, această metodă
constă în exprimarea fără nici un fel de discriminare a tuturor gândurilor care trec prin mintea
analizatului, plecând fie de la un element dat (cuvânt, imagine, număr, o reprezentare
oarecare), fie în mod spontan, singura obligaţie a pacientului fiind aceea de a spune totul,
căreia analistul îi răspunde cu mobilizarea atenţiei sale flotante. Importanţa ideilor care vin
din ele însele, pentru că sunt conectate în complicate lanţuri asociative, a fost bine subliniată
de către Freud, care a imprimat analizei un puternic caracter verbal: „Freud a vrut să vadă în
cuvinte reprezentanţi ai punctelor pulsionale ascunse în inconştient”, afirmă Fernandez-
Zoila.203

202
S. Freud, op. cit., p. 365.
203
Fernandez-Zoila, op. cit., p. 121.

124
 Condiţiile aplicării tratamentului psihanalitic sunt numeroase şi greu de epuizat
succint, acesta deoarece unele sunt îndepărtate şi inaccesibile medicului. Astfel, ereditatea
este un dat, o forţă care impune o limită eforturilor terapeutului, în timp ce prima copilărie -
chiar dacă foarte îndepărtată şi aparent inaccesibilă - deţine primul loc în analiză. Este greu de
escamotat rolul de mare importanţă jucat de mediul social şi nivelul cultural al familiei
analizatului, care poate interveni în prelungirea actului terapeutic sau îl poate bloca, de unde
marea importanţă a autonomiei materiale a pacientului. Psihanaliza este o terapie de foarte
lungă durată (şedinţe bi- sau tri-săptămânale, desfăşurate pe parcursul a luni sau chiar ani), de
aceea esr şi este scumpă, şi deci inaccesibilă unor mari categorii de bolnavi. Indicată şi
copiilor (unde a cunoscut dezvoltări remarcabile prin Adler, Anna Freud, Melanie Klein sau
Françoise Dolto), uneori se aplică şi la vârste de peste 40-50 de ani, atât bărbaţilor cât şi
femeilor, dar mai ales celor cu un înalt nivel intelectual, cu remarcabil grad de cultură, nivel
de aspiraţie ridicat, valoare socială mare, adică sufletelor complicate, cărora terapia le
deblochează importante energii, ce vor putea fi reinvestite în activităţi creatoare.
Indicaţiile psihanalizei sunt extrem de numeroase, dar din cauza celor arătate anterior
doar o mică fracţiune din patologia psihiatrică (între 3 şi 10%) poate beneficia de serviciile
sale: pe lângă fobii, isterie, anxietate, beneficiare pot fi tulburările sexuale, ipohondria,
obsesiile, ticurile, crampele, toxicomania, nevrozele cardiace, bolile psihosomatice. De
regulă, marele beneficiar al psihanalizei sunt nevrozele, aplicarea ei spre alte domenii
(psihopatii, toxicomanie, perversiuni sexuale) depinzând „de capacitatea pacientului de a mai
opera modificări în cadrul structurii sale de personalitate.”204 „Beneficiul secundar” al bolii
este de asemenea o condiţie importantă, deoarece atunci când aceasta oferă mari avantaje
pacientului şi motivaţia de vindecare este mică, el nu mai are forţa pentru a duce la bun sfârşit
travaliul analitic. Pe de altă parte, eşecurile psihanalizei (în jur de 40%), invocate atât de
timpuriu de detractorii acesteia, constituie un alt criteriu care limitează drastic apelul la
această terapie costisitoare, rezervată mai degrabă elitelor.
Formarea psihanaliştilor este una dintre marile probleme ale metodei, deoarece ea nu
se poate învăţa (numai) din cărţi. Principalul element în formarea unui nou psihanalist îl
constituie psihanaliza didactică, prin care acesta învaţă să comunice liber şi bogat cu propriul
sau inconştient, pentru ca ulterior să şi-l folosească mai bine pentru a putea desluşi mesajele
ascunse în inconştientul bolnavului. Este meritul Şcolii de la Zürich (patronată de Jung) de a
fi instituit regula potrivit căreia psihanaliza altora începe cu propria psihanaliză, coordonată
de un practicant experimentat. Condiţiile acestui tip de analiză (durată, modul de desfăşurare
etc.) au fost statuate în 1922, Ferenczi fiind printre cei care au impus funcţiile acesteia pentru

204
E. Papadima (1985). Psihoterapia psihanalitică, în Psihologie Clinică. Bucureşti: Editura Academiei, p. 276.

125
formarea noilor terapeuţi. Freud a salutat această iniţiativă dar şi-a menţinut convingerea că
nici o psihanaliză didactică nu poate înlocui autoanaliza, cea care a produs de fapt pe primul
psihanalist, adică pe Freud însuşi. Vocabularul psihanalizei dă următoarea definiţie
autoanalizei: „investigare de sine făcută de propria persoană într-un mod mai mult sau mai
puţin sistematic şi care recurge la anumite procedee ale metodei psihanalitice - asociaţia
liberă, analiza viselor, interpretarea de conduită etc.”205

Figura 6. Camera de lucru a lui Freud şi faimosul său „divan psihanalitic”.

205
Laplanche şi Pontalis, op. cit., p. 66.

126
 12. CORELATE COGNITIVE ALE PSIHANALIZEI

12.1. Freud versus Piaget

Bogăţia unei teorii psihologice, în speţă una a personalităţii, poate fi circumscrisă prin
puterea ei de cuprindere (aria fenomenelor investigate şi nivelul de explicaţie oferit), prin
caracteristicile ei de precizie, economicitate şi operaţionalitate, prin bogăţia ei de ipoteze noi,
generatoare de muncă de cercetare şi de validare empirică, deci prin forţa ei stimulatoare a
progresului în domeniu.
Chiar dacă teoriile lor au ranguri sau niveluri de generalitate diferite, psihanaliza
putând fi considerată o teorie cu rang mai general decât epistemologia genetică, punerea lor
faţă în faţă nu este una întâmplătoare, cu atât mai mult cu cât S. Freud şi J. Piaget sunt cei mai
citaţi autori din toate timpurile pe tărâmul psihologiei. Similitudinile celor două tipuri de
abordări sunt multiple şi de esenţă.
• Amândouă pun accentul pe geneză, pe formarea şi dezvoltarea de structuri, chiar dacă
psihanaliza vizează în mod expres componenta afectivă şi libidinală, iar epistemologia
genetică structurile inteligenţei.
• Amândouă evidenţiază ideea de stadialitate, de discontinuitate în continuitate, de echilibre
relative pe care creşterea psihologică le înregistrează în cele două mari domenii (afectiv şi
cognitiv) investigate.
Conceptul de stadiu este mai pregnant definit de către J. Piaget şi B. Inhelder, care au
şi propus trei criterii specifice pentru clasificarea stadială a conduitelor:
• fiecare stadiu are o structură specifică, definită de o anumită competenţă (a unor grupări
posibile de acţiuni reale sau a unor grupări de operaţii ce se supun unor legi de structură);
• ordinea de succesiune a stadiilor detectate este aceeaşi, chiar dacă intervalul de timp
necesar parcurgerii lor este variabil;
• succesiunea de la un stadiu la următorul se face prin integrarea şi depăşirea stadiului
anterior de cel care urmează.
Această perspectivă stadială se regăseşte în modul cum concepe Freud evoluţia
libidoului infantil, care evidenţiază de fapt stadii ale dezvoltării psihosexuale. Dacă la Piaget
sunt fundamentale acţiunile directe ale copilului cu obiectele lumii fizice, prin interiorizarea
acestora apărând operaţiile mentale, coordonate în scheme, pentru Freud personalitatea îşi are
obârşia tot într-o relaţie, adică în interacţiunea primară cu părinţii săi. Şi la unul şi la altul

127
diferenţierea şi integrarea sunt mecanismele fundamentale ale dezvoltării, în mica copilărie
punctul de plecare al dezvoltării fiind iniţial corpul matern (de fapt sânul ei, în raport cu care
apar primele coordonări motrice – după Piaget, dar şi prima manifestare a sexualităţii infantile
– după Freud), ulterior acesta mutându-se pe corpul propriu.
Dacă la Freud rezistenţa opusă de obiect dorinţelor copilului duce la apariţia
distincţiei sine-nonsine, exterior-interior, la Piaget corpul propriu este primul sistem de
referinţă la care se raportează curiozitatea, nevoile exploratorii şi „plăcerea de a fi cauză” a
copilului. Primele integrări apar între percepţie şi motricitate, acestea făcând posibile reacţiile
circulare primare, secundare şi terţiare, definitorii pentru stadiul preoperator (inteligenţa
senzorio-motorie). Iată succesiunea stadiilor dezvoltării psihosexuale, după Freud, şi a
inteligenţei, după Piaget.

Stadialitatea psihosexuală Vârsta

1 Stadiul oral 0-2 ani
- oral-încorporativ
- oral-agresiv
2 Stadiul anal 2-4 ani
- anal-agresiv
- anal-retentiv
3 Stadiul falic 4-7 ani
- băieţi = complexul Oedip
- fete = complexul Electra
4 Stadiul de latenţă 7-11 ani
5 Stadiul genital deplin (integrarea tendinţelor parţiale pe organele sexuale; obiect peste 11 ani
de investiţie de sex opus; orgasm şi funcţie reproducătoare matură)

Stadialitatea inteligenţei Vârstă

1 Inteligenţă senzorio-motorie 0-2 ani
- reacţii circulare primare, secundare, terţiare;
2 Stadiul preoperaţional 2-7 ani
- al gândirii simbolice şi preconceptuale = 2-4 ani
- al gândirii intuitive = 4-7 ani
3 Stadiul operaţional concret 7-11 ani
4 Stadiul operaţional deplin (al operaţiilor formale, cu apariţia reversibilităţii şi peste 11 ani
posibilitatea raţionamentului ipotetico-deductiv
Figura 7. Stadialitatea dezvoltării psihosexuale după Freud şi a inteligenţei după Piaget

Similitudinile sunt extrem de numeroase, noi evidenţiind doar câteva dintre ele.
• Deşi ordinea stadiilor este aceeaşi, o persoană la poate parcurge integral, atingând
maturitatea şi deplinătatea (sexuală sau cognitivă), sau ea poate rămâne fixată în unul din
stadii sau, în situaţia de nevroză/psihoză, poate regresa către stadii mai timpurii. În mod
similar, în cazurile de nedezvoltare cognitivă, inteligenţa nu mai poate face saltul de la un
stadiu la altul, echilibrul atins este instabil, de unde revenirea la vechile structuri de
echilibru, tipice stadiilor anterioare. Această întrepătrundere (sincretism) al nivelurilor de

128
 dezvoltare face ca, deşi deficientul mintal ar putea accede la soluţiile nivelului genetic
superior, el să revină la cele mai vechi şi mai stabile, ca şi în fixaţia şi regresiunea
psihanalitică. Dezvoltarea lentă a inteligenţei „fixează în automatisme demersuri utilizate
prea multă vreme şi care, prin aceasta, tind să reapară chiar atunci când demersurile la
nivel superior au devenit posibile.”206
• Acest fenomen este generat de ceea ce Inhelder numea vâscozitate genetică, care explică
de ce construcţia intelectuală a copilului debil rămâne neterminată, fără să fi atins stadiile
superioare, îşi găseşte expresia în conceptul de vâscozitate a libidoului din psihanaliză,
acea însuşire a acestuia de a se fixa pe un stadiu, cu dificultatea „mai mare sau mai mică
de a-şi schimba investirile după ce acestea au fost realizate.”207
• Similitudinile ţin nu numai de calendarul acestor dezvoltări afectiva şi cognitive, dar şi de
tendinţa generală a unui stadiu de a-l încorpora pe cel precedent în structura sa.
Dincolo de similitudini există şi diferenţe notabile, căci fiecare tip de dezvoltare pune
în mişcare concepte specifice. Astfel, psihanaliza are în centru un concept energetic, libidoul,
în jurul căruia se ţes o multitudine de concepte asociate (inconştient-conştient, principiul
plăcerii - principiul realităţii, refulare, cenzură, mecanisme de apărare, transfer, simptom,
nevroză etc.). Epistemologia genetică are în vedere aspectul informaţional-operaţional,
vorbind de operaţie, schemă de acţiune, asimilare, acomodare, reversibilitate etc., dar şi într-
un caz şi într-altul a existat o preocupare pentru o solidă fundamentare a demersului
explicativ. Unele concepte comune (simbolismul şi funcţia simbolică de la Freud şi respectiv
Piaget, sau reprezentarea) au conotaţii atât de dependente de contextul în care sunt utilizate,
încât ele sunt mai degrabă elemente care separă cele două teorii şi mai puţin unele care
unifică. Astfel, la Piaget funcţia simbolică stă la baza comunicării cu semenii (prin cuvânt,
propoziţie, comportament, cuvânt sau cifră, tot atâtea mijloace de schematizare şi integrare a
acţiunilor şi operaţiilor), pe când la Freud simbolul este expresia unui conţinut primar,
inconştient, reflectat în unul secundar, având un rol fundamental în formarea simptomului
nevrotic. Dacă la Piaget reprezentarea se conturează bine abia la 6-7 ani, la Freud termenul
are un sens mult mai general (tot ceea ce formează conţinutul unui act de gândire), ea fiind
opusă afectului, deoarece cele două elemente au un destin propriu în cadrul procesului psihic.
Este de remarcat totuşi diferenţa majoră, de fond, între cele două abordări: conform
psihanalizei, centrul de greutate al dezvoltării psihosexuale infantile ţine de rezolvarea
conflictului oedipian (3-7 ani), perioadele ulterioare având ponderi explicative tot mai mici; la
Piaget construcţia genetică este coplexificată, prin integrări progresive ea cunoscând
206
Inhelder (1963), Le diagnostic du raisonnement chez les débiles mentau., Neuchâtel, Delachaux et Nièstle, p.
193.
207
Laplanche şi Pontalis (1994) Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 459.

129
reechilibrări superioare. Aşa apar conservările (ale substanţei, greutăţii şi volumului) între 7-
11 ani. Centrul ei de greutate este spre pubertate şi adolescenţă (apariţia grupului INRC
marcând stadiul unei gândiri ce posedă o logică de tip boolean). Produsele finale sunt de
asemenea diferite: integrarea tendinţelor sexuale parţiale pe organele sexuale, congruenţa
sexualităţii cu funcţia de reproducere, alegerea partenerului erotic de sex opus (sexualitatea
adultă sănătoasă) - la Freud, comparativ cu atingerea reversibilităţii complete, apariţia logicii
inductiv-deductive şi a raţionamentului silogistic prin care posibilul depăşeşte ca importanţă
realul - la Piaget.

11.2. Psihanaliza din perspectiva psihologiei cognitive

11.2.1. Reprezentările şi imaginile cognitive
Dezvoltată iniţial ca ştiinţă complexă, centrată pe cunoaştere (văzută ca o procesare de
informaţie), dilatând disproporţionat aspectele computaţionale în detrimentul simţirii şi al
afectivităţii, psihologia cognitivă îşi îndreaptă tot mai mult atenţia acum spre aceste zone
provocatoare fără de care sinteza cognitivă va fi etern incompletă208.
O elocventă exprimare a acestui sentiment de incompletitudine a găsit-o Daniel
Goleman: „Savanţii care au îmbrăţişat acest punct de vedere (potrivit căruia emoţiile nu au ce
căuta la nivelul inteligenţei, n.n.) au fost seduşi de calculator ca model operativ al minţii,
uitând că în realitate materia creierului este scăldată într-o budincă dezordonată pulsând de
produse neurochimice şi nu se apropie în nici un fel de siliciul ordonat şi aseptic din care a
ţâşnit metafora călăuzitoare pentru minte.”209
Deşi implementarea de sentimente maşinilor inteligente pare a fi o posibilitate utopică,
căci aminteşte de coşmarurile SF-ului, neuroştiinţele văd în afectivitate şi inteligenţa
infraumană (animală) experienţe recalcitrante pe care vor trebui să şi la integreze discursului
teoretic, alături de imaginar, concepţia despre lume şi creativitatea umană. „Potrivit abordării
biologice - afirmă J. Delacour - afectivul şi cognitivul nu sunt două facultăţi distincte, ci intim
legate. (...) Rolul afectivului nu se reduce la activarea, mobilizarea mai mult sau mai puţin
intensă a resurselor energetice cerebrale acţionând ca o forţă din umbră; el are o valoare
cognitivă prin el însuşi.210
Afirmaţia nu este deloc nouă dacă avem în vedere că C.G. Jung, marele dizident al
psihanalizei ortodoxe, construia o tipologie bazată pe două atitudini generale (extraversia-
introversia) cu două funcţii judicative (gândirea şi simţirea), acestea din urmă valorizând
realitatea fie prin concepte (adevărat-fals) fie prin trăire (plăcut-neplăcut). De altminteri,
208
209
D. Goleman (2001) Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea Veche, Bucureşti.
210
J. Delacour (2001) Introducere în neuroştiinţele cognitive, Ed. Polirom, Iaşi, p. 209.

130
primatul afectivităţii în raport cu dezvoltarea cognitivă a fost subliniat din 1940 de către R.
Spitz prin conceptele de avitaminoză afectivă (copiii instituţionalizaţi pe termen lung) sau
hospitalism (internări spitaliceşti pe termene mai scurte), ambele fiind de fapt nevroze de
separaţie consecutive carenţelor afective şi cu consecinţe doar parţial reversibile sau chiar
ireversibile, nu doar în planul cogniţiei (marasm şi stingerea interesului pentru lume, căderea
curbei de greutate, alterarea stării generale, mare fragilitate fizică şi psihică, risc letal crescut).
Revoluţia cognitivistă - o reacţie masivă la behaviorism, care la jumătatea secolului al
XX-lea îşi epuizase potenţialul explicativ -, este revigorarea conceptului de reprezentare:
„Astfel, o clasă de VI (variabile independente, n.n.) pe care părea că o eliminase definitiv, a
revenit în forţă. Să numim aceste VI , reprezentări.”211
Eysenck şi Keane212, citându-l pe Paivio, susţin că problema reprezentărilor mentale
pare ar fi cel mai greu de rezolvat pentru toate ştiinţele şi aceasta cu atât mai mult în cele
cognitive, care ar putea fi rezumate prin doi termeni polari, reprezentări şi tratamente ale
acestora. Ei disting între reprezentările externe (pictoriale şi lingvistice) şi cele interne, care
sunt cele mentale, ultimele putând fi simbolice sau subsimbolice (distribuite). Simbolul este
definit ca „pattern stocat în memoria de lungă durată, el denotând sau referindu-se la ceva din
afara sa.”213 La rândul lor, reprezentările simbolice sunt analogice (imagini şi modele unitare)
şi propoziţionale (propoziţii), diferenţele dintre ele fiind semnificative: cele analogice de tip
imagine mentală, ce pot fi nu numai vizuale ci şi auditive, olfactive, tactile sau kinestezice,
sunt non-discrete, reprezintă lucrurile implicit, nu au reguli de combinaţie specifice şi sunt
concrete sau modal-specifice (legate de o anumită modalitate senzorială).
Prin opoziţie, reprezentările propoziţionale sunt discrete (cuvintele pot fi reduse la cele
mai mici unităţi de sens, literele, sub care descompunerea nu mai are sens), au simboluri
explicite pentru lucrurile reprezentate şi relaţiile dintre ele („cartea e pe masă”), împreună cu
reguli puternice de combinare şi de organizare (sintactico-gramaticale), organizate în clase
(substantive, verbe etc.) şi sunt abstracte (nu sunt într-o relaţie cu o anumită modalitate
senzorială, prin contrast cu imaginile care, deşi pot fi dobâdite printr-o mare varietate de surse
perceptive, sunt puternic asociate cu modalitatea vizuală).
Mircea Miclea subliniază importanţa imaginilor mentale în creativitate (“se citează
adesea implicarea imagisticii în creaţia ştiinţifică de mare valoare”214) exemplificând cu
Einstein care, în momentele de mare creativitate, avea imagini fulgurante cărora ulterior

211

Idem, p. 17.
212
M. Eysenck şi M.T. Keane (1995), Cognitive Psychology. A student handbook, 3rd ed., Psychology Press,
U.K., p. 2.
213
Ibidem.
214
M. Miclea (1999) Psihologie cognitivă: Modele teoretico-experimentale, Polirom, Iaşi, p. 159

131
încerca să le decodifice sensul şi să le dea haina limbajului logico-matematic, pentru a se face
înţeles de membrii comunităţii ştiinţifice. Autorul clujean indică în plus pentru imaginile
mentale faptul că ele nu sunt seriale (ca reprezentările lingvistice), pentru că ele conservă şi
redau preponderent relaţiile spaţiale în configuraţii sintetice. Absenţa sintaxei imaginilor
mentale dă acestora o enormă libertate combinatorică, neîngrădită de reguli, ceea ce ar putea
fi principalul motiv al utilizării imagisticii în reverie, în visul nocturn, ca şi în situaţiile de
maximă creativitate.”215 În plus, imaginile mintale nu au valoare de adevăr, deoarece ele nu
afirmă şi nu neagă nimic, spre deosebire de cunoştinţele declarative care asignează ceva.
Imaginile nu sunt cunoştinţe, dar analiza imaginilor produce cunoştinţe.
Ceea ce este fundamental în formarea imaginilor mintale eate faptul că ele reprezintă
relaţiile spaţiale dintre elementele unei scene sau configuraţii: „imaginile mintale sunt
reprezentări spaţiale şi topologice şi sunt mai abstracte decât imaginile vizuale, nefiind legate
de o singură modalitate senzorială”216, de aceea ele pot fi implicate în compararea unor
proprietăţi abstracte şi al unora concrete, fizice. Deşi mai abstracte decât imaginile vizuale, o
parte dintre mecanismele de producere a acestora intervin şi sunt prezente şi în realizarea
imaginilor mintale. Componentele imaginilor mintale sunt ne-izotrope, ceea ce se datorează
gradului diferit de procesare semantică. Mai mult, operaţiile imagistice sunt penetrabile
cognitiv, cunoştinţele despre transformările din mediul în care trăim intervenind în
transformările imaginilor mintale. Ipoteza cognitivistă pe care o lansează Miclea este extrem
de seducătoare: de vreme ce calculul logico-matematic nu este singurul tip de calcul la care
recurge mintea umană şi de vreme ce elegantul grup INRC evidenţiat de Piaget ca structură
operatorie logico-matematică nu este adecvat calculului imaginilor, ce structură operatorie şi
ce stadialitate imagistică vor putea descrie şi explica funcţionarea noastră mintală?
Aceste cunoştinţe atât de tehnice şi de mare abstracţie elaborate de cognitivişti par a
nu avea legătură cu psihanaliza, din care psihologia cognitivă preia ideea de procesări
semantice inconştiente, în contextul amorsajului subliminal, deşi o face cu anumite rezerve:
„abordarea inconştientului cognitiv determină decorticarea fenomenelor subconştiente de
mitologia limbajului metaforizant al psihanalizei.”217 Oare numai validarea experimentală şi
formalizarea matematică a structurilor subconştiente reprezintă şansa psihanalizei? Şi să nu
mai aibă metafora nici un sens în ştiinţă?

11.2.2. Elaborarea onirică şi „sintaxa” visului în psihanaliză

215
M. Miclea, op. cit., p. 162.
216
Idem, p. 170.
217

Ibidem, p. 129.

132
 Studiile electroencefalografice moderne au confirmat din plin validitatea afirmaţiilor
freudiene despre natura esenţialmente imagistic-vizuală a visului. Munca de elaborare a
visului, adică travaliul oniric, este „o transcripţie cu totul neobişnuită a ideilor viselor, o
transcripţie care nu este nici o traducere cuvânt cu cuvânt sau semn cu semn, nici o selecţie
călăuzită de o anumită regulă.”218 Traducerea se face dinspre un conţinut latent trăit ca o
gândire inconştientă de sensuri şi idei (mai aproape de cuvânt şi limbajul verbal) în imagini
vizuale, prin procesul de figurare (adică de transformare a ideilor în imagini vizuale, care
joacă rolul esenţial în formarea viselor, deşi ideile din vis pot îmbrăca şi alte forme). Se face
deci o trecere de la o scriere cu semne grafice la una cu semne figurative, ceea ce creează
două probleme, „reprezentarea concretă a cuvintelor abstracte şi a părţilor de vorbire care
exprimă relaţii dintre idei: particule, conjuncţii etc.”219
Ceea ce cognitiviştii au numit mai târziu caracterul concret al reprezentărilor
simbolice analogice (imagini) şi lipsa unor simboluri discrete, ca şi a elementelor de legătură,
Freud intuise de mult. De aceea sensul mesajului visului este unul implicit, vag, şters, mai
mult aluziv şi metaforic: adulterul (noţiune foarte abstractă) poate fi redat substitutiv în vis
printr-o fractură de braţ.
Procesul de elaborare a viselor reduce conţinutul acestora la materia lor brută, făcută
din obiecte şi acţiuni, deşi elementele de legătură dintre idei (pentru că, din cauză că) nu pot
fi substituite imagistic, căci ele nu se pretează la reprezentări concrete, de unde obscuritatea
mai mare sau mai mică a visului. Conţinutul sintetic, dar extrem de bogat al visului latent se
descompune în mai multe teme principale, unele având rolul de a introduce şi motiva, altele
de a lega între ele temele printr-o schimbare sau temă intercalată etc.
Această punere în scenă, dramatizare sau regie onirică ascultă de alte legi semantice
decât cele verbale, fiind una mai degrabă holistică şi afectivă, după modelul limbilor arhaice
înseşi: „Astfel, un element al visului manifest este capabil să exprime contrariul său, sau este
posibil să exprime numai acest contrariu, sau să exprime ambele sensuri simultan; numai după
înţelesul general putem să decidem alegerea noastră în ceea ce priveşte interpretarea.” 220
Întreaga libertate combinatorică a imaginilor se regăseşte în vis, deoarece ele neavând reguli
sintactice ca şi cuvintele, se pot combina într-o varietate de moduri practic infinită: ca într-o
lume răsturnată, succesiunea evenimentelor este inversă, efectul apărând înaintea cauzei,
partea înaintea întregului. Mai mult, prin condensare, unele componente ale visului latent pot
fi pur şi simplu eliminate, prezente doar ca fragmente sau elemente latente care au trăsături

218
S. Freud (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliza. Psihopatologia vieţii cotidiene. E.D.P.,
Bucureşti, p. 174 şi u.
219
Idem., p. 175.
220
Idem, p. 177.

133
comune şi care fuzionează în visul manifest: „este ca şi cum s-ar forma o noţiune nouă şi
efemeră, având ca nucleu elementul comun”, această suprapunere a unităţilor într-un tot
compozit dând o imagine cu contururi vagi, analoagă celor obţinute prin suprapunerea mai
multor imagini pe acelaşi clişeu. Procedeul combinativ al imaginaţiei care este aglutinarea
(centauri, sirene etc.) îşi are primul corespondent şi model în chiar geneza visului.
Din mutarea accentului de pe un element principal pe unul secundar prin deplasare,
visul dobândeşte un caracter de straniu şi incomprehensibil, deşi el rămâne în viziunea lui
Freud calea regală de acces către inconştient. Procesul de prelucrare onirică imprimă ideilor
latente o tratare orientată regresiv, o evoluţie retrogradă, prin aceasta producându-se o
puternică deformare a acestor idei, cu atât mai mult cu cât materialul din care s-a construit
visul (elemente refulate asociate cu resturi diurne) au fost mai activ reprimate cândva de
cenzură.
Cu totul remarcabil este faptul că sinteza afectivitate-reprezentare, care abia acum
începe să intre în câmpul neuroştiinţelor, a fost strălucit evidenţiată de Freud când a afirmat că
visul este satisfacerea substitutivă a unei cerinţe: elaborarea viselor constă de fapt în
convertirea de idei în registrul trăirilor afective halucinatorii. Marele vameş al dorinţei este
imaginea (mai veche şi mai fundamentală filogenetic), şi nu cuvântul. Aceasta pentru că
dorinţele emerg din inconştient (cel a cărui lege de bază este chiar principiul plăcerii),
dorinţele din vise trebuie travestite pentru a nu putea fi recunoscute de cenzura din vis, ele
fiind de fapt chiar cauza deformărilor imaginilor onirice prin condensare, deplasare sau
figurare. Uneori procesul de elaborare onirică reuşeşte doar cu greu să schimbe sensul afectiv
al conţinuturilor inconştiente, de unde şi caracterul de penibil, neliniştea sau chiar angoasa pe
care coşmarul o produce.
Ca şi la cognitivişti, reprezentarea este un concept fundamental şi în psihanaliză, deşi
acoperă un alt spaţiu semantic, căci ea desemnează aici ceea ce formează conţinutul concret al
unui act de gândire, fiind de multe ori înţeleasă ca o reproducere a unei percepţii anterioare.
Ea este un element de bază al unei memorii înalt asociative, preponderent implicită (în
termeni cognitivişti) şi afectivă, deoarece reprezentările au toate „un cuantum de afect”,
refularea fiind cea care separă reprezentarea de afectul său, făcând ca ele să aibă destine
diferite. Reţelele semantice descrise ulterior (1969) de Collins şi Quillian îşi găsesc în
psihanaliza freudiană corespondentul în existenţa lanţurilor asociative de reprezentări, pe
traiectul cărora energiile circulă liber, nelegat, de unde posibilitatea ca o reprezentare să
capete prin sumare o valoare de activare foarte mare.
Există o surprinzătoare analogie între acest model psihanalitic, care asociază o
reprezentare cu o cantitate de energie, şi evoluţia însăşi a psihologiei cognitive, care a

134
evidenţiat o mişcare în doi timpi: prima centrată pe simbol (paradigma simbolică clasică, prin
Simon şi Newell) şi a doua, paradigma conexionistă, iniţiată de Pitts şi McCullogh (1943),
reactivată de paradigma neconexionistă (McClelland şi Rumelhart, 1986), în care informaţia
este redată în sistemul cognitiv prin valori şi pattern-uri de activare ale unor unităţi mai
simple (neuroni formali, noduri, neuromimi etc.). Din capul locului la Freud, reprezentarea
(simbolul) şi energia aferentă ei formează un tot, psihologia cognitivă luând în considerare pe
rând aspectul simbolic-reprezentativ şi pe cel energetic (potenţialul de activare a reţelelor
neuromimetice). Mai mult, la aceştia din urmă corelaţia cognitiv-afectiv, pe care psihanaliza o
evidenţiază clar, nu se întrevede decât ca deziderat.
Freud operează o extensie foarte largă pentru unele concepte considerate de psihologia
generală sau cea cognitivă ca fiind doar apanajul conştiinţei, atunci când afirmă că toate
procesele de cunoaştere au şi o dimensiune inconştientă. Există reprezentări inconştiente (aici
energia libidinală circulă liber de la reprezentare la reprezentare, de-a lungul lanţului
asociativ). Cum reprezentările conturează vastul domeniu al memoriei, o bună parte a acesteia
va fi deci inconştientă. Prin chiar definiţie motivaţia actelor voluntare este una inconştientă,
deci se poate susţine existenţa unei intenţionalităţi inconştiente. În acelaşi mod Freud afirmă
existenţa şi a unei gândieri inconştiente, de vreme ce ideile latente ale visului, de sorginte
semantic-verbală, trebuie traduse în imgini vizuale. Mai mult, inconştientul are propriul său
limbaj, aflat la intersecţia dintre imagine şi sentiment. Similar, există sentimente inconştiente,
şi demonstraţia ar putea fi extinsă.
Marele element de legătură dintre psihanaliză şi psihilogia cognitivă pare a fi rolul
proeminent acordat de ambele memoriei, toate distincţiile de mai târziu făcute de cognitivişti
(memorie procedurală şi declarativă, episodică şi semantică, explicită şi implicită, de scurtă şi
de lungă durată etc.) pot fi regăsite uşor în psihanaliză, deşi uneori implicit şi nespecific.
Astfel, ipoteza contextualităţii memoriei, susţinută de Baddeley, teoria declinului traseelor
mnezice, teoriile codurilor imagine, propoziţional şi semantic (ale lui Shepard şi Paivio) sunt
anticipate de psihanaliză.
Dacă într-o primă aproximare teoria psihanalitică era una destinată aducerii
conflictului petogen în conştiinţă şi dezamorsării lui (conflictele conştiente nu produc
nevroză), o a doua definiţie a acestei terapii este una mai specifică şi mai surprinzătoare:
psihanaliza este de fapt o terapie a memoriei! Plecând de la „vidul mnemonic” care se întinde
asupra primilor ani ai copilăriei (amnezia infantilă) şi care uneşte absolut totul (de la amintiri
neimportante se poate reconstrui întregul univers de amintiri refulate şi uitate ale micii
copilării - memoria implicită a cognitiviştilor) şi până la lacunele, golurile masive care
afectează memoria nevroticilor, sarcina psihanalizei este aceea de a restitui persoanei propriul

135
său trecut fixat în memoria personală (episodică la cognitivişti) la care aceasta nu mai are
acces din cauza blocajului nevrotic. Întreaga patologie a vieţii cotidiene poate fi pusă în
legătură cu memoria procedurală a cognitiviştilor (erorile cele mai frecvente fiind cele de
scris şi de vorbire, deci de executare a anumitor sarcini). Se poate indica specificul mnemonic
al simptomelor diferitelor nevroze: istericii suferă din cauza reminiscenţelor, ce se originează
în copilăria timpurie, obsesivii au lacune mnezice mai tardive etc.
Am schiţat la începutul acestui cel de-al doilea minicapitol ideea deschiderii
neuroştiinţelor spre imaginar, artă şi creaţie, pentru care psihanaliza a propus o interesantă
explicaţie. Atunci când vorbeşte de regresiunea libidoului spre obiecte imaginare şi fantezii
(prin introversiune), Freud arată că acesta găseşte în imagine toată libertatea combinatorică şi
o satisfacţie care şterge diferenţa dintre fantezie şi realitate.
Artistul este, după Freud, un introvertit care frizează nevroza şi aceasta pentru că el
este animat de impulsuri foarte puternice (pentru onoruri, dragoste, putere) pentru care nu are
însă şi mijloacele necesare. Ca în cazul oricărei tendinţe nesatisfăcute, el îşi va întoarce faţa
de la realitate pentru a-şi redirecţiona libidoul spre un univers de dorinţe plăsmuite din magma
imaginativă, ceea ce l-ar putea duce la nevroză. Dacă slăbiciunea eului (care este de fapt
slăbiciunea mecanismelor sale de refulare) va fi compensată de o puternică dispoziţie spre
sublimare, artistul va regăsi drumul (pierdut) spre realitate. Materialul de construcţie onirică
care este reveria îi oferă substanţa unui altfel de vis creator. El poate imprima visului său cu
ochii deschişi o formă din care se estompează elementele personale, dar se disimulează şi
originea lor suspectă: artistul posedă „puterea misterioasă de a modela materialele date până
făureşte imaginea fidelă a reprezentărilor existente în reveria sa şi de a ataşa acestei
reprezentări a fanteziei sale inconştiente un cuantum de plăcere suficientă pentru a masca sau
suprima, în mod provizoriu, cel puţin refulările. Când a izbutit să realizeze toate acestea, le dă
oamenilor posibilitatea de a extrage din nou mulţumire şi consolare din sursele de plăcere,
devenite inaccesibile, ale propriului inconştient; îşi atrage astfel recunoaşterea şi admiraţia lor
şi în final el cucereşte prin fantezia sa ceea ce mai înainte nu a existat decât în fantezie.”221
Dacă Freud ar fi folosit mai puţin metafora şi exprimarea literară ar fi creat cu
siguranţă o ştiinţă şi nu o mitologie. Atunci el ar fi luat premiul Nobel pentru ştiinţă şi nu
premiul Goethe pentru literatură şi nu s-ar mai fi pus problema „decorticării” limbajului său
de mitologie şi metaforă, pentru a-l face să stea fără jenă în sanctuarul ştiinţelor cognitive.
Dar cum aceste ştiinţe sunt deja în faţa misterioaselor probleme care sunt afectivitatea,
imaginarul şi arta, să-l lăsăm pe Freud şi psihanaliza sa aşa cum sunt: o construcţie mereu

221
S. Freud, op. cit., p. 312.

136
fecundă şi provocatoare, pentru minte şi pentru inimă deopotrivă. Oare ar fi fost vreodată
posibil materialistul Aristotel fără poeticul şi idealistul Platon?

BIBLIOGARFIE SELECTIVĂ

137
1. Clément, B., Bruno, P., Sève, L. (1975). Pentru o critică marxistă a teoriei psihanalitice.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
2. Dare, C. (1981). Psychoanalytic theories of the personality, în Personality, Fransella, F.
(red.). New York: Methuen & Co.
3. Dolto, Fr. (1994). Când apare copilul. O psihanalistă dă sfaturi părinţilor. Bucureşti: Ed.
Humanitas.
4. Dolto, Fr. (1993). Psihanaliza şi copilul. Bucureşti: Editura Humanitas.
5. Dolto, Fr. (1997). Un psihanalist vă răspunde. Recomandări pentru părinţi, pediatri,
psihoterapeuţi. Bucureşti: Editura Trei.
6. Fernandez-Zoïla, F. (1996). Freud şi psihanalizele. Bucureşti: Editura Humanitas.
7. Freud, S. (1994). Cazul Dora. Fragment de analiză a unei isterii. Caiete de psihanaliză 3,
Bucureşti: Ed. “Jurnalul literar”.
8. Freud, S. (1995). Omul cu şobolani. Remarci asupra unui caz de nevroză obsesională.
Bucureşti: Editura Trei.
9. Freud, S. (1991). Totem şi tabu. Moise şi monoteismul. Angoasă în civilizaţie. Viitorul
unei iluzii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
10. Freud, S. (1993). Interpretarea viselor. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
11. Freud, S. (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia
vieţii cotidiene. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
12. Freud, S., (1985). Trois essais sur la théorie sexuelle. Paris: Gallimard.
13. Hall, C.S. , Lindzey, G. (1978). Theories of Personality. New York, Chichester, Brisbane,
Toronto: John Wiley & Sons.
14. Horney, K. (1995). Direcţii noi în psihanaliză. Bucureşti: Univers Enciclopedic.
15. Lagache, D. (1989). La psychanalyse. Paris: P.U.F.
16. Kamieniecki, H. (1994). Histoire de la psychosomatique. Paris: P.U.F.
17. Laplanche, J. (1996). Seducţia originară. Noi fundamente pentru psihanaliză. Bucureşti:
Ed. “Jurnalul literar”.
18. Laplanche, J., Pontalis, J.-P. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti: Ed. Humanitas.
19. Pontalis, J.-P. (1994). Atracţia visului. Dincolo de psihanaliză. Bucureşti: Ed. Humanitas.
20. Pontalis, J.-P. (1993). După Freud. Bucureşti: Editura Trei.
21. Loewenstein, Th. (?) S. Freud şi psihanaliza. Bucureşti: Editura Librăriei „Universala”,
B.P.T., No. 1526-1527, Alcalay & Co.
22. Popescu-Sibiu, I. (1947). Concepţia psihanalitică. Expunere critică. Sibiu: Ed. H.Welther.

138
23. Popoviciu, L., Foişoreanu, V. (1994). Visul de la medicină, la psihanaliză, cultură,
filosofie. Bucureşti: Editura Universul.
24. Săhleanu, V., Popescu-Sibiu, I. (1972). Introducere critică în psihanaliză. Cluj-Napoca:
Editura Dacia.
25. Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom.

139
140