Livada de vişini

De Anton Pavlovici Cehov

Piesa a fost scrisa in anul 1903. Din relatarile lui K.S. Stanislavski rezulta
ca ideea acestei piese, neconturata inca, il framanta pe Cehov chiar in perioada
repetitiilor piesel Trei surori. Structura generala a piesei nu s-a precizat nici in
luna care urmeaza: „Livada de visini am vrut s-o fac in trei acte lungi, dar o pot
face tot asa de bine si in patru. De fapt ar fi totuna, caci fie ca va avea 3 sau
patru acte nu va schimbanimic, piesa va ramane aceeasi”. Lucrul la piesa este
anevoios deoarece il impiedica foartet mult boala de care sufera. Autorul chiar si
dupa ce opera a fost finalizata a continuat sa faca numeroase modficari stilistice.
Cele mai multe modificari au fost in actul al doilea, in care, pe langa modificcari
de stil, Cehov mai face unele inversiuni de text, inlocuieste cuvintele, schimba
ordinea frazelor, in spcial la incpeutul si sfarsitul actului. Publica textul in 1904 si
face in scrisori urmatoarea remarca : „pana la urma, in loc de drama mi-a iesit o
comedie, pe alocuri chiar farsa...”. Critica considera ca ideea predominanta a
piesei este prabusirea vechii oranduiri nobiliare. Se spunea ca piesa „pune un
monument pe mormantul simpaticilor trandavi”.

Amestecul de genuri:
Traditional, comedia si tragedia sunt pastrate separat in genul dramatic insa
exista scriitori care mixeaza cele doua specii. Cehov nu este cu singuranta
primul care amesteca umorul si tragedia pe scena astfel incat opera Livada de
visini nu poate fi incadrata in standardele clasice ale genului dramatic a ajutata la
dezvolatrea unui gen modern prin inovatia scrierii.

Simboluri:
Sunt multe simboluri in acesta piesa. Jocurile imaginare de biliard ale lui Gaev
Leonid Andreevici, fratele mosieritei Ranaevskaia Luibov Andreevna
simbolizeaza dorinta sa de libertate. Livada de visini simbolizeaza vechea
oranduire sociala, iar casa aristrocrata si prabusirea sa simbolizeaza
schimbarea. Mosneagul Firs simbolizeaza trecerea timpului, el insusi fiind o
figura a timpului. Tanta Ania in varsta de 17 ani, fiica mosieritei reprezinta si ea
speranta. Simbolurile in opera sunte prea multe pentru a fi numarate sau
amintite dar ceşle mai multe dintre ele sunt legate de ideea schimbarii sociale
sau de ciscunstantele specifice ale unui anumit perosnaj.

Ironia:
Ironia apare in mai multe situatii de-a lungul comediei si atunci cand nu este
folosita pentru producerea efectuzlui comic este strand legatat de tema orbirii.
Pe de o parte insasi pozitia caracterelor in opera esteironica. De exemplu
gandurile opuse ale lui mosneagului Firs (lacheu de 87 de ani), negutorului
Lopahin Iermolai Alexeevici si ale fetei de casa Duniasa scot in evidenta ironia
in asa supusa clasa libera a sistemului. Personajele vorbesc despre un sistem
economic mobil dar insa nu pot vedea contradictia in situatia celor din jurul lor
care nu au niic o oportunitate pentru a-si imbunatati traiul si pozitia sau sunt
aspur criticati ori de cate ori incerac sa o faca.

Sumar:

Madame Ranevskaia Luibov Andreevna impreuna cu fiica sa Ania in

varsta de saptesprezece ani se intorc acasa de la Paris pentru a afla ca familia
este intr-o mare ruina. Toti membrii sunt oarecum tristi datorita gandului
inspaimatator ca vor trebuie sa renunte la frumoasa livada de visini de are ii
leaga atatatea amintiri. Acest prim act infatiseaza activitatile ce au loc inainte si
dupa sosirea stapanei care fusese plecata alturi de fiica sa Ania, guvernatoarea
Charlotta Ivanovna si tanarul lacheu Iasa. Datorita stilului de viata risipitor si
luxos mosierita a reusit sa cheltuiasca cea mai mare parte din avere si fusese
parasita si jefuita la Paris de propriul sau iubit.
Doamna Renevskaia Liubov desi este aflata in pragul ruinei inca nu realizeaza
valoarea banilor pe care oricum cu greu ii mai poseda. Fratele sau, Gaev Leonid
este de altfel la fel de iresponsabil, singura din familie preocupata de rosirea
banilor este fiica vitrega a mosieritei, Varia, care ajusese grija de mosie in
absenta mamei sale vitrege. La incpeut ne sunt prezentate cateva din
personajele operei. In primul rand Duniasa, o fata a casei care este curtata de
catre cotabilul familiei, Epihodov Semoin Panteleevici. Acesta o iubea nebuneste
pe Duniasa insa ii se spunea “nouazeci si noua de nenorociri” deoarece il
urmarea mereu ghinionul. De asemena observam inca de la inceput prezenta lui
Lopahin Iermolai Alexeevici, fiu de taran dar care descurcandu-se frumusel cu
banii a ajuns negustor. Bunicii si parintii acestuia fusesera robi in trecut pe mosia
doamnei Liubov. Acesta este legat de doamna Luibov si o sfatuieste pe aceasta
ca pentru a scapa de datorii si pentru a nu da mosia in august trebuie sa vanda
proprietatea si livada cu visini pentru construirea de noi vile si terenuri. Cu bani
castigati, o asigura Lopahin, ca vor putea trai linistiti o vreme insa va trebuie sa
darame casa parinteasca si sa taie visinii. Mosierita datorita orgoliului nemasurat
se impotriveste la inceput sperand intr-un miracol care ii va salva casa. Insa pe
parcursul operei realizeaza ca aceasta este singura solutie. Termenul lichidarii
se apropia si familia inca nu luase nici o masura.
De cand era intoarsa, stapana, nu apucase sa il vada inca pe studentul
Trofimov Piotr care in trecut fusese invatacelul copilului sau innecat. De fapt
acesta fusese motivul pentru care doamna plecase la Paris in urma cu cinci ani.
Pentru ca nu suporta sa vada in fiecare zi raul in care se innecase fiul sau si
datorita mortii sotului sau. Intalnirea cu studentul o afecteaza amintindu-I de fiul
sau si acele vremuri si nenorociri.
In actul al doilea aflam ca Duniasa nu ii imparaseste sentimentele
contabilului Epihodov ci il iubeste pe Iasa, tanarul lacheu care fusese plecat
impreuna cu mosieritala Paris. Acesta insa este putin pasiv la aflarea
snetimentelor tinerei fete gandul sau ramanand tot la Paris. Cateva romante
ciudate se petrec intre Lopahin si Varia si intre Ania si studentul Trofimov, in timp
ce mosierul datorat, Piscik Boris ii face ochi dulci Charlottei. Un triunghi al iubiri
are loc intre Duniasa, Iasa si contabilul Epihodov. Intriga centrala insa se
concentreaza asupra eroinei principale si anume doamna Liubov, dar mai exact
asupra datoriei in care aceasta se afla. Nici ea ori fratele ei nu aveau bani sa
plateasca datoria livezii cu visini, si daca nu gaseau o solutie rapida aveau sa
piarda totul. Intre timp doamna continua sa primeasca scrisori de la Paris, de la
iubitul ei care o tradase, acesta rugand-o sa se intoarca. Gaev incepe sa ia in
considerare slujba oferita la banca iar vecinul mosier Simeonov reuseste sa
imprumute bani de la doamna Liubov.
In noaptea licitatiei, Andreevna da un bal cu orchestra evreiasca, insa
balul este lipsit de fastul de odinioara asa cum si Firs remarca cu tristete.
Studentul Piotr este singurul care indrazneste sa ii spuna adevarul gol golut
doamnei Liubov si singurul care ioi atrage atentia mai sever asupra cheltuielilor
la care se supuna si la modul extravagant de viata pe care o duce, in ciuda
conditiei sale. In asteptarea fratelui sau si al lui Lopahin, mosierita inca mais
pera intr-un miracol insa Piotr o avertizeaza sa nu mai vizeze si sa se trezeasca
la realitate.
In cele din ruma cei doi se intorc de la licitatie iar Lopahin cu o bucurie ce
nu putea if ascunsa da de veste ca el este cel care a cumparat livada cu visini si
mosia doamnei Andreevna. Varia este indignata, stapana incepe sa planga iar
Lopahin nu isi poate ascunde imensa bucurie de a pune mana pe pamantul atat
de mutl dorit. A reusit sa obtina pamantul pe care odinioara parintii lui au fost
robi. In mod ironic orodona ca petrecerea sa continuie evitand are durere suferita
de Andreevna.
Actul final al operei, actul IV, ii infatiseaza pe toti membrii familiei cat si
apropiatii acesteia, pregatiti de plecare. Lopahin rateaza ultima sansa de a mai fi
impreuna cu varia care va pleca sa munceasca pe mosia familiei Rogulini.
Ranevskaia Liubov se va intoarce la Paris sa fie alaturi de iubitul sau si il va lua
laturi de ea si pe Iasa, Charlotte sa plange ca nu mai are functie insa Lophain o
linistete. Epihodov ramane in slujba negustorului fiindu-I alaturi insa pana si
Lopahin paraseste mosia pentru moment plecand la Harkov. Moserul Piscik
apare vesel fiind capabuil sa-I plateasca satpanei o parte din datorie in urma
unor afaceri reusite. Gaev ramane angajat al bancii ins anu se stie pentru cat
timp iar domnisoara Ania promitei mamei sale ca va termina liceul. Toata lumea
confirma faptul ca Firs este deja trimis la spital si ca nu trebuie sa isi faca nimeni
griji pentru. Inainte de plecare domna Liubov si fratele sau mai privesc oadat
casa memorand detaliile si amintirile ce ii lega de acest loc minunat. Lophain
sigur ca nu mai este nimeni in casa inchide usa insa Firs dupa o vreme apare
singur in ipostaza unui batran parasit sigur ca Gave se va intoiarce dupa paltonul
pe care mereu il uita. In zadar nimeni nu vine, Firs se intinde pe podea iar din
livada se aude toporul care loveste in visini.
 Livada de vişini – o continuare 

Ion M. Tomuş
 
ÎNCĂ DE la început, trebuie să spunem că identificăm două niveluri de funcţionare a
mecanismului dramatic din piesă şi din spectacol: este vorba, în primul rând, despre acela
al climatului politic şi social, cu tot ceea ce înseamnă el (haosul adus de comunism), apoi,
în al doilea rând, cel al raportării spectatorului la continuarea poveştii cehoviene.
Numitorul lor comun ar fi subiectivitatea şi sensibilitatea publicului, care trebuie să se
plaseze undeva la mijloc, pentru a putea stabili un numitor comun.
Spectatorul român are (ne)şansa de a cunoaşte comunismul, deci este aproape un
insider în drama de pe scena Naţionalului clujean. Pentru personajele lui Nic Ularu,
timpul a încetinit atunci când livada şi-a schimbat proprietarul şi s-a oprit odată cu
victoria revoluţiei roşii. Urmarea – un fel de apocalipsă, o perioadă de veşnică adaptare,
în care haosul guvernează: universul este prăbuşit, personajelor le lipsesc cele mai
elementare condiţii de igienă, acoperişul este găurit şi plouă în casă. Sugestia nu este una
adresată direct spaţiului de joc, ci cuprinde întreaga lume. Ei bine, acesta este cadrul în
care actanţii încearcă să evolueze, trăind nişte drame postcehoviene: se ceartă mereu
(Epihodov cu Lopahin) pentru motive cu totul neînsemnate, dar care, prin frecvenţă, iau
dimensiuni foarte grave. Pe alocuri, textul are accente ionesciene: drama este a banalului,
a nimicniciei şi a mizeriei condiţiei umane. Dacă nu am şti că este vorba despre o
continuare la Livada de vişini, am putea bănui că este o rescriere a Scaunelor, căci locul
de joc şi situaţia sunt asemănătoare: un nicăieri murdar (livada de vişini nu mai este
centrum mundi), în care personajele nu pot comunica. Relaţiile interumane, care începeau
să nu mai funcţioneze în textul lui Cehov, nu mai au niciun fel de noimă în continuarea
lui Nic Ularu: comunismul a distrus dimensiunea socială a vieţii actanţilor cehovieni. De
exemplu, Lopahin avea o ţintă clară: să ajungă proprietarul moşiei. Acum, trăieşte fără
niciun ţel, neracordat la vreun reper spaţio-temporal. În general, singura menire a
personajelor din continuarea lui Ularu este aceea de a discuta aspectele mici şi
neesenţiale ale cataclismului istoric: aşa cum se întâmplă întotdeauna, îi interesează mai
puţin noua ideologie, cât faptul că trebuie să stea la coadă pentru gaz, iar aprovizionarea
se poate opri oricând. Sunt oameni, nu îşi pierd timpul cu lucruri măreţe, îi interesează
supravieţuirea imediată. Aceasta nu înseamnă, în niciun caz, banalizarea universului lor
spiritual, ci adaptarea lor la noile condiţii: vor să supravieţuiască, iar pentru aceasta,
trebuie să împlinească acţiunile care îi definesc ca fiinţe umane: să stea la coadă, să
viseze, să bea vodcă, să se certe, să iubească, să le fie dor...
Al doilea plan care ne interesează este, aşa cum am mai spus, raportarea
spectatorului la continuarea poveştii cehoviene. Dimensiunea estetică a textului şi a
spectacolului depinde de orizontul de aşteptare al publicului, deoarece este vorba despre
o continuare a unei poveşti clasice. Livada de vişini a lui Cehov este una dintre cele mai
cunoscute piese ale dramaturgiei universale, iar relaţia sa cu spectatorul este, în primul
rând, una afectivă. Receptorul are o conexiune specială cu actanţii acestui text, precum şi
cu mecanismul dramatic; publicul avizat a asistat la numeroase spectacole, reprezentaţii
şi chiar adaptări cinematografice şi, drept consecinţă, se simte apropiat de contextul
dramei, stabilind afinităţi cu personajele centrale, având simpatii ori antipatii.
Continuarea lui Nic Ularu (ca orice sequel) propune o reevaluare a acestor raporturi, o
renegociere extrem de subiectivă, căci depinde de disponibilitatea receptorului de a
accepta noul destin al celor care locuiesc la fosta moşie a Liubovei Andreevna
Ranievskaia, precum şi de raportarea sinelui la noua ecuaţie a contextului dramatic.
Este momentul să spun că Nic Ularu procedează în cea mai pură manieră
postmodernă: de exemplu, el aduce pe scenă personaje absente în piesa lui Cehov – este
cazul lui Grişa, copilul care s-a înecat şi care a determinat-o pe mama lui, Ranievskaia, să
plece de la moşie. Scena este bântuită de fantoma acestui băiat (ajuns acum la vârsta
adolescenţei), în haine ude, care nu îl mai încap, frământat de problemele specifice
vârstei la care ar fi ajuns. Contrapunctul lui este lacheul Firs, care a murit după ce Lo-
pahin a preluat livada şi care este un fel de tutore al lui Grişa, în lumea umbrelor, a
fantomelor. Apariţiile lor sunt episodice, cei doi interpreţi, Cristian Grosu (Firs) şi
Cristian Rigman (Grişa), fiind cei mai corporali actori din spectacol. Bătrâneţea primului
este evidenţiată de frăgezimea celuilalt, sunt două extreme care bântuie (la propriu!) prin
casă.
Personajul central al piesei pare să fie Epihodov, interpretat de Ovidiu Crişan,
care îl duce (evident, la indicaţiile regizorului-dramaturg) în continuare, în direcţia
indicată de Cehov. Automatismele sale verbale, manifestate sub forma unor ticuri, a unor
repetiţii de care personajul se foloseşte în actul său de comunicare, caracterizează pe
deplin actantul. Ar fi impropriu să spunem că este un personaj ratat, pentru că Epihodov
nu a aspirat niciodată la prea mult, darămite să mai şi împlinească ceva deosebit.
Existenţa sa este marcată de mici drame ale cotidianului, acelea pe care Cehov i le-a
atribuit: răstoarnă mereu obiectele din calea sa, este neîndemânatic; li se adaugă cele ale
existenţei de zi cu zi în societatea comunistă (şi care aparţin lui Ularu): statul la coadă,
lupta cu mizeria socială etc.
Trofimov (Dan Chiorean), din veşnicul student, a ajuns aspirantul la un post
oarecare în nomenclatura comunistă. Uniforma veşnic şifonată a studentului lui Cehov
este înlocuită cu cea mototolită a soldatului sovietic imaginat de către Nic Ularu, iar
personajul trăieşte cel mai bine teama de trecut.
Duniaşa (Vasilica Stamatin) a devenit o femeie aprigă, ea este cea care ţine casa şi
se pare că nu acceptă noua orânduire socială. Gaev, ca stâlp al vechii aristocraţii, nu are
niciun fel de contact cu realitatea, iar interpretarea lui Dragoş Pop plasează personajul în
zona unui comic trist prin senilitatea emiţătorului, uneori de suprafaţă. Lopahin (Petre
Băcioiu) este personajul care a evoluat cel mai mult. Continuarea lui Ularu ni-l arată mai
şlefuit, deşi alcoolic, trist şi resemnat, îndrăgostit de Ranievskaia, care i-a oferit motivaţia
de a se ridica de la statutul său de ţăran. Nici acum nu îşi vede lungul nasului, are
îndrăzneala să o cheme pe nume, iar sfârşitul său este violent: se spânzură.
De la Elena Ivanca (Ranievskaia) ne-am fi aşteptat la mai mult. În primul rând, ar
fi fost de dorit ca în seara premierei să se fi făcut mai bine auzită din sală. Alături de
Emanuel Petran (tovarăşul Boris), formează un cuplu care ar trebui să reprezinte
chintesenţa celor două lumi: vechea aristocrată şi noul comunist. Din păcate, nici
prezenţa scenică a lui Emanuel Petran nu a fost una prea fericită, acesta nereuşind să
creeze bruta, animalul comunist, lăsând impresia că arată, în loc să fie. Dar, chiar şi cu
acest minus al spectacolului, universul scenic este unul pe deplin funcţional, căci publicul
lasă la o parte ceea ce reprezintă cele două personaje, pentru a se concentra la relaţiile
dintre ceilalţi. Scena confruntării dintre Boris şi Ranievskaia devine, din una esenţială,
una marginală, care nu face decât să apropie sfârşitul.
 Scenografia ne indică un loc fragmentat, împărţit în  zone destul de restrânse.
Sugestia casei dărăpănate, pe care nu o mai întreţine nimeni, este realizată prin câteva
draperii de plastic, de culoare închisă, dispuse simetric, iar ultima scenă a spectacolului,
care se petrece afară, se foloseşte de aproximativ aceleaşi elemente de decor, cărora li se
adaugă schiţele de copaci din codrul unde are loc confruntarea finală dintre Epihodov şi
Boris. Cenuşiul este omniprezent, chiar şi în viscol.
Continuarea pe care ne-o propune Nic Ularu, alături de versiunea sa scenică, va
găsi, cu uşurinţă, locul potrivit în orizontul de aşteptare al publicului. Semnul sub care stă
finalul spectacolului (secera şi ciocanul, agitate de Duniaşa şi Epihodov) reprezintă zodia
noului timp istoric, dar şi neputinţa celor două personaje. Ridicolul scenei, adăugat
conglomeratului postmodern care este textul piesei, indică derizoriul luptei celor doi, care
încearcă să înfrângă viscolul şi istoria, ajutaţi de cele două unelte emblematice pentru
vremurile în care trăiesc.

IA LIUBOV ANDREEVNA, moşieriţă

ANI A, fiica ei, 17 ani
VARIA, fiica ei adoptivă, 24 de ani
GAEV LEONID ANDREEVIGI, fratele ei
LOPAHIN ERMOLAI ALEXEEVIGI, negustor
TROFIMOV PIOTR SERGHEEVIGI, student
SIMEONOV-PIŞGIK BORIS BORISOVIGI, moşier
ŞARLOTTA IVANOVNA, guvernantă
EPIHODOV SEMION PANTELEEVICI, contabil
DUNIAŞA, fată în casă
FIRS, lacheu, un moşneag, 87 de ani
LAŞA, tînăr lacheu