Izvoristica . d.

Bercu
Seminar : Studiul izvoarelor istorice . Constituire si
dezvoltare.
1 Sursa – mijloc de cunoaștere pentru istoric.
2 Metode pozitiviste de cercetare istorica.
3 Fapta istorica si sursa istorica in conceptul scolii Analelor.
4 Trecutul istoric in conștiința istoricului.

1 Sursa – mijloc de cunoaștere pentru istoric.

O sursă istorică este un rezultat obiectivat al unei activității umane, produs cultural
folosit pentru a studia/înțelege o persoană, societate, cultură . Sursa istorică este
conceptul de bază al studiului sursei. In știința istorica exista mai multe
interpretării a sursei istorice. Însa majoritatea acestora sunt clasificate in doua
categorii.
Primul categorie de definiție a conceptului de „sursă istorică”se refera la faptul
ca : o sursă istorică este totul de unde puteți obține informații despre trecut. Deci o
sursă istorică poate fi - orice obiect ..., orice monument al trecutului, orice act, ...
și așa mai departe. Aceasta definiție a intrat in știința istorica sovietica, in
interpretarea lui Schmidt (1922–2013). El și-a formulat punctul de vedere asupra
problemei naturii unei surse istorice în 1969 într-un articol publicat în celebra
colecție „Studiul surselor: probleme teoretice și metodologice”: Astfel, după
părerea lui Schmidt, sursa istorică este un produs al activităţii umane și reflectă
această activitate; reflectă fenomenele reale ale vieții publice. Totodată, Schmidt
menționa ca sursa istorică este tot aceia din care este extrasă informația despre
trecut, sursa istorica nu este doar o reflectare a procesului istoric direct, aceasta
ajută la înțelegerea cursului procesului istoric în toată diversitatea lui.
Astfel sensul „sursei istorice” are o acoperire mai larga depășind rezultatele
activității umane sunt „monumente ale trecutului”, adică monumente de cultură
materială și spirituală, făcând referințe și la mediului geografic natural în sensul
cel mai larg al acestui termen (inclusiv și zăcăminte minerale, și dezastre naturale,
cum ar fi cutremure etc.
Iar in anul 1985, Schmidt, a prezentat formularea mai simpla a acestor concepte.
Astfel, sursa istorica este , ceia ce poate fi folosit pentru a înțelege trecutul
societatii umane, este tot ceia ce poate emana informații istorice. Deci, istoricul
recunoaște:Sintagma „sursă istorică” permite o dublă înțelegere (și interpretare):
sursă de informații istorice și sursă de origine istorică.
Iar in Enciclopedia sovietica istorica , izvoarele istorice – sunt cele ce reflectă
direct procesul istoric și face posibilă studierea trecutului societății umane, de
exemplu. tot ce a creat mai devreme o societatea umană și a ajuns zilele noastre
sub formă de obiecte de cultură materială, monumente de scris, obiceiuri, etc.
In Enciclopedia Istoria națiunilor, se menționeze ca Sursele istorice, sunt un set de
obiecte care reflectă procesul istoric și mărturisesc trecutul societății umane.
O alta definiție a izvorului istoric , vorbește despre faptul ca acestea cuprind
întregul complex de documente și obiecte de cultură materială, reflectând direct
procesul istoric și surprinderea faptelor individuale și a evenimentelor realizate.
Iar istoricul M. Bloc spunea ca: Varietatea dovezilor istorice este aproape
nesfârșită. Tot ceea ce o persoană spune sau scrie, ceea ce face, tot ceea ce atinge,
poate și ar trebui să ofere informații despre ea.
Însa in anul 1935, într-un articol intitulat Prioritatea documentului, Tudor Vianu
lansa un semnal de alarmă: „Suntem striviţi de document”, spunea el. Prea multa
aglomerare de ştiri, de imagini, de documente nu numai că „nu face pe nimeni mai
inteligent sau mai adânc”, dar reprezintă un mare neajuns prin „dispariţia completă
a vieţii interioare”. Filosoful se temea că va veni timpul când „nimeni nu va mai
cunoaşte tăcerea odihnitoare, liniştea fertilă în care gândurile prind rădăcini”.
Cea de-a doua categorie a definiților referitoare la sursa istorica menționa ca
izvorul reprezintă un produs al psihicului uman, potrivite pentru studiul unor fapte
istorice.