2017 Ispas Ana Economia Turismului Curs

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN
BRAŞOV
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI

ADMINISTRAREA AFACERILOR
ECONOMIA
TURISMULUI
PROF. UNIV. DR. ANA ISPAS
BRAŞOV
2017
CUPRINS:
Introducere 5
Obiectivele cursului 5
Cerinţe preliminare 7
Mijloace de lucru 7
Structura cursului 7
Durata medie de studiu individual 7
Evaluarea 7
U.1. Conceptele de „turism”, „turist” şi „industrie turistică” 8
1.1. Introducere 8
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare 8
1.3. Conceptul de „turism” 9
1.4. Conceptul de „turist” 9
1.5. Conceptul de „industrie turistică” 10
1.6. Rezumat 11
1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor 12
U.2. Turismul şi dezvoltarea economico-socială 14
2.1. Introducere 14
2.3. Locul şi rolul turismului în economie 15
2.4. Turismul în circuitul economic mondial 17
2.5. Rezumat 18
U.3. Factorii determinanţi ai evoluţiei turismului 20
3.1. Introducere 20
3.3. Clasificarea factorilor care determină evoluţia turismului 20
3.4. Măsurarea influenţei modificării veniturilor şi preţurilor asupra cererii turistice 25
3.5. Rezumat 28
U.4. Măsurarea circulaţiei turistice 30
4.1. Introducere 30
4.3. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice 31
4.4. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice 31
4.5. Metode de studiere a orientării fluxurilor turistice 33
4.6. Rezumat 37
U.5. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice 39
5.1. Introducere 39
2
5.3. Caracteristicile pieţei turistice 39
5.4. Tendinţe actuale pe piaţa turistică 42
5.5. Rezumat 45
5.6.Test de evaluare a cunoştinţelor 45
U.6. Cererea, oferta şi preţurile pe piaţa turistică 47
6.1. Introducere 47
6.3. Cererea şi consumul turistic 48
6.4. Oferta şi producţia turistică 55
6.5. Preţurile şi tarifele pe piaţa turistică 59
6.6. Rezumat 65
U.7. Potenţialul turistic 69
7.1. Introducere 69
7.3. Conţinutul şi structura potenţialului turistic 69
7.4. Valorificarea potenţialului turistic 72
7.5. Rezumat 74
U.8. Infrastructura generală şi specifică turismului 75
8.1. Introducere 75
8.3. Structura bazei tehnico-materiale a turismului 75
8.4. Investiţiile în turism 79
8.5. Rezumat 82
U.9. Resursele umane în turism 84
9.1. Introducere 84
9.3. Resursele umane – componentă principală a calităţii serviciilor în turism 84
9.4. Particularităţile muncii în turism 89
9.5. Rezumat 90
U.10. Serviciile turistice 92
10.1. Introducere 92
10.3. Tipologia serviciilor turistice 92
10.4. Transporturile turistice 94
10.5. Industria ospitalităţii: serviciile de cazare, de alimentaţie, de agrement şi complementare 102
10.6. Rezumat 109
3
U.11. Eficienţa turismului 113
11.3. Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice în turism 115
11.4. Eficienţa socială a turismului şi turismul social 122
11.5. Eficienţa ecologică 124
11.6. Efectul multiplicator al turismului 126
11.7. Rezumat 128
Bibliografie 131
4
Introducere
Această ediţie a cursului de Economia Turismului a fost revizuită, completată şi
realizată pe baza sugestiilor provenite în urma discuţiilor purtate cu reprezentanţi ai
mediului de afaceri din turismul braşovean, mulţi dintre aceştia fiind foşti studenţi,
masteranzi sau doctoranzi ai Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrarea Afacerilor
din cadrul Universităţii Transilvania din Braşov. Vreau să menţionez, în mod explicit,
numele unuia dintre aceştia: dr. ec. Ioana-Simona Ivasciuc, absolventă şi şefă de promoţie
a programului de studii de licenţă „Turism-Servicii”, a programului de masterat „Politici
şi strategii ȋn dezvoltarea turismului” şi a celui de doctorat în domeniul Marketing, care a
avut bunăvoinţa să citească şi să completeze manuscrisul acestui curs. Doresc să îi
mulţumesc, pe această cale, şi pentru sprijinul acordat studenţilor de la programul de
studii de licenţă „Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor” în vederea realizării
practicii de specialitate, pe perioada celor 10 ani, în care a fost Manager general la „Acasă
la Dracula” din Poiana Braşov. Am speranţa că studenţii care vor parcurge acest curs vor
putea urma traseul profesional excepţional al doamnei dr. Ioana-Simona Ivasciuc.
Disciplina Economia turismului îşi propune clarificarea principalelor aspecte ale
activităţii turistice: definirea conceptelor de “turism”, “turist”, „industrie turistică”,
definirea locului şi rolului turismului în economie, factorii determinanţi ai evoluţiei
turismului, măsurarea circulaţiei turistice, cercetarea specificului şi particularităţilor de
manifestare ale cererii şi ofertei turistice, mecanismul de formare a preţurilor în domeniul
turismului, potenţialul turistic, baza tehnico-materială a turismului, resursele umane în
turism, serviciile turistice, eficienţa economică, socială şi ecologică a turismului.
În urma parcurgerii acestui curs, se vor obţine aptitudini de a purta foarte uşor o
discuţie pe temele legate de turism, se vor putea emite judecăţi, formula concluzii, realiza
analize de situaţie.
Obiectivele cursului
Cursul intitulat Economia turismului are ca obiectiv principal dobândirea de către
studenţi a unor competenţe profesionale şi transversale specifice programului de
studiu „Economia Comerţului, turismului şi serviciilor”, precum:
 Cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor, teoriilor şi metodelor de bază ale
domeniului şi ale ariei de specializare, precum şi utilizarea lor adecvată în
comunicarea profesională:
- cunoaşterea conceptelor economice specifice domeniului turismului,
precum cele de “turism”, “turist”, „industrie turistică”, cerere şi ofertă
turistică, potenţial turistic, servicii turistice, eficienţa economică,
socială şi ecologică a turismului;
- definirea locului şi rolului turismului în economie, înţelegerea factorilor
determinanţi ai evoluţiei turismului, măsurarea circulaţiei turistice,
cercetarea specificului şi particularităţilor de manifestare ale cererii şi
ofertei turistice, mecanismul de formare a preţurilor în domeniul
turismului, evaluarea potenţialului turistic al unui teritoriu, identificarea
particularităţilor bazei tehnico-materiale a turismului, recunoaşterea
rolului resurselor umane în turism.
 Utilizarea cunoştinţelor de bază pentru explicarea şi interpretarea unor
5
variate tipuri de concepte, situaţii, procese, proiecte etc. asociate
domeniului turistic:
- culegerea, analiza şi interpretarea de date şi informații din punct de
vedere cantitativ şi calitativ, din diverse surse alternative, respectiv din
contexte profesionale reale şi din literatura de specialitate în domeniu,
pentru formularea de argumente, decizii şi demersuri concrete asociate
domeniului turistic;
- analiza şi interpretarea fenomenelor şi proceselor economice specifice
turismului şi serviciilor turistice; sintetizarea şi interpretarea unui set
de informații, rezolvarea unor probleme de bază şi elaborarea
concluziilor posibile.
 Utilizarea adecvată de criterii şi metode standard de evaluare pentru a
aprecia calitatea, meritele şi limitele unor procese, programe, proiecte,
concepte, metode şi teorii:
- evaluarea factorilor care influenţează dezvoltarea organizaţiilor care
acţionează în turism; fundamentarea necesarului de resurse umane,
materiale şi financiare în raport cu cerinţele volumului şi eficienţei
organizaţiei de turism;
- participarea la fundamentarea de studii şi analize, oportunităţi tehnico-
economice, organizatorice şi de eficienţă a activităţilor care se
desfăşoară în domeniul turismului; participarea la fundamentarea
necesarului de resurse umane, materiale şi financiare în raport cu
cerinţele volumului şi eficienţei organizaţiei de turism.
 Executarea responsabilă a sarcinilor profesionale, în condiţii de autonomie,
cu asistenţă calificată:
- rezolvarea de probleme şi adoptarea de decizii într-un context simplu şi
previzibil; abilităţi de redactare şi prezentare a unor materiale scrise şi
discursuri; asumarea responsabilităţii propriilor decizii şi acţiuni;
capacitatea de a acţiona într-o varietate de situaţii ce implică activităţi
creative; capacitatea de a lucra cu cifre, de a manipula date şi de a
analiza tendinţe; gândire analitică şi sintetică; abilitatea de a lucra în
condiţii de incertitudine şi de risc; abilitatea de aplicare a cunoştinţelor
în situaţii din viaţa cotidiană.
 Familiarizarea cu rolurile şi activităţile specifice muncii în echipă şi
distribuirea de sarcini pentru nivelurile subordinate:
- dezvoltarea abilităţilor generale de comunicare orală şi scrisă în limba
maternă; abilităţi de lucru în echipă şi de a coordona grupuri restrânse
de persoane; atitudinea etică faţă de client şi grupul de muncă,
capacitatea de colaborare şi coordonare a activităţilor cu membrii
echipei, recunoaşterea şi respectul diversităţii şi multiculturalităţii,
abilitatea de a identifica nevoile şi motivaţiile membrilor unei echipe;
acceptarea diversităţii de opinii şi a atitudinilor critice.
 Conştientizarea nevoii de formare continuă, utilizarea eficientă a resurselor
şi tehnicilor de învăţare, pentru dezvoltarea personală şi profesională:
- Învăţare autonomă şi independentă, deschidere către formarea continuă
şi învăţarea pe tot parcursul vieţii; cunoaşterea şi respectarea valorilor
şi eticii profesionale; identificarea nevoilor de învăţare şi dezvoltarea
abilităţilor de învăţare prin studii de caz, dezbateri şi soluţionarea de
6
probleme concrete; identificarea nevoilor personale de învăţare.
Cerinţe preliminare
Deţinerea unor noţiuni de bază legate de economie generală şi economia serviciilor
pentru a putea înţelege fenomenele şi situaţiile exemplificate în curs.
Mijloace de lucru
Parcurgerea unităţilor de învăţare aferente modulelor nu necesită existenţa unor
mijloace sau instrumente speciale de lucru.
Structura cursului
Cursul Economia turismului este structurat în unsprezece unităţi de învăţare.
Fiecare unitate de învăţare cuprinde: obiective, aspecte teoretice privind tematica
unităţii de învăţare respective, exemple, teste de evaluare, precum şi probleme
propuse spre discuţie şi rezolvare. La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare este
indicată câte o temă de control sau o activitate de tip To do. Testele de evaluare
cuprind modele de întrebări-grilă cu un singur răspuns corect.
Durata medie de studiu individual

Parcurgerea de către studenţi a unităţilor de învăţare ale cursului de Economia
turismului (atât aspectele teoretice, cât şi testelor de evaluare sau rezolvarea
problemelor propuse) se poate face în 2-3 ore pentru fiecare unitate.
Evaluarea
La sfârşitul semestrului, în cadrul examenului scris, fiecare student va primi o notă
care se va determina direct proporţional cu volumul de ore aferente cursului şi
seminarului (2 ore de curs şi 2 ore de seminar/săptămână), în funcţie de rezultatele
obţinute la examenul final (1/2 din nota finală) şi activitatea desfăşurată pe
parcursul semestrului (temele de casă/seminar, ce vor reprezenta 1/2 din nota
finală).
7
Unitatea de învăţare 1. Conceptele de „turism”, „turist” şi
„industrie turistică”
Cuprins
1.1. Introducere 8
1.3. Conceptul de „turism” 9
1.4. Conceptul de „turist” 9
1.5. Conceptul de „industrie turistică” 10
1.6. Rezumat 11
1.1. Introducere
Acest capitol are într-o mare măsură o valoare introductivă, de clarificare

conceptuală. Definiţiile celor trei concepte, respectiv „turism”, „turist” şi
„industria turistică” rezultă din recomandările Conferinţei internaţionale asupra
statisticii voiajelor şi turismului, Ottawa, 1991, recomandări adoptate în 1993
la Sesiunea a XXVII-a a Comisiei de Statistică a Naţiunilor Unite. Clarificările
propuse şi adoptate în cadrul acestor reuniuni au vizat o gamă largă de aspecte,
ce ar putea fi grupate pe mai multe planuri:
 conţinutul noţiunii de turism şi formele turismului;
 conceptul de vizitator şi corespunzător, locul, durata şi motivul
călătoriei;
 industria turistică; conţinutul şi clasificarea elementelor componente.
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare
Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea

celor trei concepte de bază cu care se operează în domeniul turismului. La
sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 înţeleagă şi să explice elementele care stau la baza definirii turismului;
 înţeleagă şi să diferenţieze conceptele de turist şi vizitator;
 identifice formele de bază şi formele derivate ale turismului;
 cunoască şi să definească elementele componente ale industriei
turistice.
Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
8
1.3. Conceptul de „turism”
În privinţa turismului, potrivit noilor precizări (Minciu, 2001, p. 17), acesta se

referă la „activităţile desfăşurate de persoane, pe durata călătoriilor şi sejururilor, în
locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru o perioadă consecutivă ce nu
depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir, pentru afaceri sau alte motive”.
Se apreciază că această definiţie este suficient de largă pentru a acoperi călătoriile
între diferite ţări, dar şi în interiorul acestora şi, de asemenea, pentru a include activităţile
vizitatorilor de o zi (excursionişti) şi ale celor care rămân, în zona vizitată, cel puţin 24 de
ore (turişti).
Corespunzător accepţiunii prezentate, pot fi identificate formele principale (de
bază) ale turismului, şi anume:
a) turism intern (domestic tourism): rezidenţii unei ţări date care călătoresc numai
în interiorul acesteia;
b) turism receptor (inbound tourism): non-rezidenţii care călătoresc în ţara dată;
c) turism emiţător (outbound tourism): rezidenţii ţării date care călătoresc în alte
ţări.
Aceste trei forme de bază pot fi asociate în modalităţi diferite, dând naştere altor
categorii ale turismului, şi anume:
 turism interior, formă ce regrupează turismul intern şi turismul receptor;
 turism naţional, constituit din turismul intern şi turismul emiţător;
 turism internaţional, alcătuit din turismul receptor şi turismul emiţător.
1.4. Conceptul de „turist”
În ceea ce priveşte turistul, acesta este reprezentat de „orice persoană care se

deplasează spre un loc situat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă mai
mică de 12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea
unei activităţi remunerate în locul vizitat” (Minciu, 2001, p. 17).
Sunt menţionate, în acest context trei criterii considerate esenţiale pentru a

distinge vizitatorii (în sensul de turişti) de alte categorii de călători şi pentru a elimina
ambiguităţile generate de unii termeni. Potrivit acestor criterii:
 voiajul trebuie să fie efectuat într-un loc situat în afara reşedinţei obişnuite, ceea ce
exclude călătoriile mai mult sau mai puţin regulate între domiciliu şi locul de muncă
sau de studiu;
 sejurul nu poate depăşi 12 luni consecutive, peste acest prag vizitatorul având, din
punct de vedere statistic, statutul de rezident;
 motivul principal al călătoriei trebuie să fie altul decât exercitarea unei activităţi
remunerate la locul vizitat, ceea ce exclude migraţia legată de locul de muncă.
Vizitatorii sunt grupaţi, după rezidenţă, în vizitatori internaţionali şi vizitatori
interni, iar fiecare categorie este, la rândul ei, subdivizată în turişti (cei care petrec cel
puţin o noapte în locul vizitat) şi excursionişti (vizitatori de o zi).
Legat de durata voiajului, se sugerează posibilitatea înregistrării şi evidenţierii
călătoriilor pe diverse lungimi de intervale, în funcţie de necesităţile analizei.
Corespunzător acestei fragmentări a duratei călătoriei, unii autori propun şi noţiunea de
vacanţier – pentru cei care realizează o călătorie de cel puţin 4 zile. Se face, în acest fel, o
demarcaţie între turismul de week-end (1-3 zile) şi turismul de vacanţă.
9
În privinţa motivelor călătoriei, se recunoaşte necesitatea identificării acestora în
scopul evaluării comportamentului de consum şi cheltuielilor vizitatorilor. Sunt precizate
şi structurate pe grupe şi subgrupe principalele mobiluri ale călătoriilor turistice, şi
anume:
Exemple
 loisir, recreere şi vacanţă (odihnă): vizitarea oraşelor, participarea la
diverse manifestări culturale şi sportive, efectuarea cumpărăturilor, plaje
(cură helio-marină), practicarea diferitelor sporturi (de amatori), croaziere,
jocuri de noroc, odihnă, voiaje de nuntă etc;
 vizite la rude şi prieteni: vizitarea părinţilor, concedii în cămin
(familie), participarea la funeralii, participarea la programe de îngrijire a
invalizilor etc;
 afaceri şi motive profesionale: instalarea de echipamente, inspecţii
vânzări şi cumpărări în contul întreprinderilor străine, participarea la
reuniuni, conferinţe, congrese, târguri şi expoziţii, participarea la activităţi
sportive profesionale, misiuni guvernamentale, studii, cursuri de limbi străine
sau de pregătire profesională etc;
 tratament medical: staţiuni balneare, fitness, talazoterapie,
kinetoterapie, staţiuni termale şi alte tipuri de cure şi tratamente (slăbire,
înfrumuseţare);
 religie/pelerinaje: participarea la diverse evenimente religioase,
pelerinaje;
 alte motive: echipajele aeronavelor şi vaselor destinate transportului
public (personalul însoţitor de bord), tranzit, alte activităţi.
1.5. Conceptul de „industrie turistică”
În călătoriile lor, turiştii consumă o serie de bunuri şi servicii, legate mai mult sau
mai puţin de turism. Corespunzător acestei realităţi, în structurile (clasificările) consacrate
ale ramurilor economice sau ale produselor şi serviciilor nu se regăseşte o industrie a
turismului. Şi totuşi conceptul este frecvent utilizat şi chiar definit.
Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de

activităţi sau mai multe ramuri a căror funcţie comună este satisfacerea nevoilor
turiştilor.
Din industria turistică fac parte sectoarele:

 locuinţă şi alimentaţie ( în conformitate cu structurile consacrate, grupa „Hoteluri
şi restaurante): hoteluri, moteluri, case de oaspeţi, ferme, vase de croazieră, vile, castele,
camping-uri, proprietăţi time–share, reşedinţe secundare, restaurante (clasice, cu specific,
fast-food), baruri, cafenele;
 transport: sectorul comercial reprezentat de linii aeriene, curse navale, căi ferate,
autocare, firme de închiriat automobile, operatori de taximetrie şi sectorul noncomercial
constituit din automobile proprietate personală, aeronave proprii, iahturi;
 organizatorii de călătorii: agenţii de voiaj şi touroperatori;
 atracţii-agrement: elemente naturale (forme de relief, grădini, parcuri, lacuri etc)
şi construite – catedrale, castele, monumente, muzee, galerii de artă, teatre, parcuri de
10
distracţie, facilităţi sportive, cazinouri precum şi festivaluri şi evenimente cultural
artistice;
 organizatorii/administratorii destinaţiilor turistice: oficii de turism naţionale,
regionale, locale.
1.6. Rezumat
Turismul se referă la activităţile desfăşurate de persoane, pe durata
călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedinţei obişnuite, pentru
o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir,
pentru afaceri sau alte motive.
Turistul este reprezentat de „orice persoană care se deplasează spre
un loc situat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o perioadă mai mică de
12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea
unei activităţi remunerate în locul vizitat”.
Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă
de activităţi sau mai multe ramuri a căror funcţie comună este satisfacerea
nevoilor turiştilor.
Formele principale (de bază) ale turismului sunt:
 turismul intern
 turismul emiţător
 turismul receptor.
Aceste trei forme de bază pot fi asociate în modalităţi diferite, dând
naştere altor categorii ale turismului, şi anume:
 turism interior, formă ce regrupează turismul intern şi turismul
receptor;
 turism naţional, constituit din turismul intern şi turismul emiţător;
 turism internaţional, alcătuit din turismul receptor şi turismul
emiţător.
Principalele mobiluri ale călătoriilor turistice sunt:
 loisir, recreere şi vacanţă (odihnă)
 vizite la rude şi prieteni
 afaceri şi motive profesionale
 tratament medical
 religie/pelerinaje
 alte motive
Din industria turistică fac parte sectoarele:
 locuinţă şi alimentaţie
 transport
 organizatorii de călătorii
 atracţii-agrement
 organizatorii/administratorii destinaţiilor turistice
11
1.7. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Industria turistică se referă la:

a. Locuinţă şi alimentaţie
b. Cazare, alimentaţie, transport, agrement
c. Activitatea întreprinderilor specifice şi nespecifice turismului, destinată
satisfacerii nevoilor turiştilor
d. Toate răspunsurile sunt corecte
2. La nivelul unei ţări, turismul intern şi turismul internaţional receptor formează
împreună:
a. Turismul interior
b. Turismul internaţional
c. Turismul naţional
d. Niciunul dintre acestea
3. Turismul naţional se referă la:
a. Turismul intern şi internaţional receptor
b. Turismul intern şi internaţional emiţător
c. Turismul intern
d. Turismul intern şi internaţional, ambele fluxuri
4. La nivelul unei ţări, turismul emiţător (outgoing) şi receptor (incoming)
formează împreună:
a. Nici unul din acestea
b. Turismul interior
c. Turismul internaţional
d. Turismul naţional
5. În definirea turismului trebuie avut în vedere:
a. Formele de petrecere a vacanţelor
b. Industria implicată în organizarea călătoriilor
c. Reşedinţa turistului
d. Locul, durata, scopul călătoriei
6. Participarea la activităţi sportive profesionale se include în următoarea
categorie de motive de călătorie:
a. Recreere şi vacanţă
b. Afaceri şi motive profesionale
c. Alte motive
7. Între conceptul de “turist” şi conceptul de “vizitator” există o relaţie de tipul:
a. Primul îl include pe al doilea
b. Al doilea îl include pe primul
c. Sunt identice
d. Nici un răspuns nu este corect
8. Criteriul de delimitare a turiştilor şi excursioniştilor este:
a. Durata călătoriei
b. Motivul călătoriei
c. Reşedinţa
d. Nici unul dintre acestea
12
Temă de control
 Elaboraţi un studiu de circa 2 pagini în care să evidenţiaţi care sunt
principalele categorii de motivaţii care îi determină pe turişti să călătorească
în regiunea în care locuiţi (vă desfăşuraţi activitatea). Care este modalitatea
prin care aţi luat cunoştinţă de existenţa acestor motive de călătorie?
 Pe baza informaţiilor prezentate în Flash Eurobarometrul nr 432/2016

(http://data.europa.eu/euodp/en/data/dataset/S2065_432_ENG), identificaţi şi
prezentaţi, într-un raport de maxim 2 pagini, principalele motive de călătorie
ale europenilor (sau ale cetăţenilor unei ţări din Europa, la alegerea
dumneavoastră) în anul 2015.
 Daţi 2 exemple de activităţi turistice şi încadraţi-le în grupele de
motive de călătorie pe care le-am prezentat în cadrul părţii teoretice.
13
Unitatea de învăţare 2. Turismul şi dezvoltarea economico-
socială
Cuprins
2.1. Introducere 14
2.3. Locul şi rolul turismului în economie 15
2.4. Turismul în circuitul economic mondial 17
2.5. Rezumat 18
2.6. Test de autoevaluare a cunoştinţelor 18
2.1. Introducere
Conţinutul şi trăsăturile definitorii ale turismului – înţeles ca ansamblul

relaţiilor şi fenomenelor generate de satisfacerea nevoilor vizitatorilor – îl
poziţionează ca domeniu distinct de activitate, reprezentând, pentru tot mai
multe ţări, o ramură importantă a economiei. În această calitate, el stimulează
dezvoltarea ţării respective, acţiunea sa manifestându-se pe multiple planuri:
economic, social, cultural, de mediu şi politic. Deşi marea majoritate a
specialiştilor apreciază că turismul exercită influenţe pozitive şi că el trebuie
încurajat chiar dacă uneori are şi consecinţe nefavorabile, sunt şi experţi care
consideră că acesta – şi, în mod deosebit, turismul internaţional – produce
mai multe efecte sociale şi culturale dăunătoare decât alte tipuri de activităţi
economice; în acest context se vorbeşte de “neocolonialismul spaţiului”,
exprimat de exploatarea, în interesul lor, de către ţările dezvoltate emiţătoare
de turişti, a resurselor turistice din ţările receptoare, unele fiind slab
dezvoltate sau aflate în curs de dezvoltare, ceea ce reclamă, în opinia celor în
cauză, o revizuire radicală a termenilor în care se realizează schimburile
turistice. Cu toate aceste aprecieri, turismul joacă un rol important în viaţa
economică a statelor lumii, suscitând interesul pentru identificarea
incidenţelor şi aprecierea rezultatelor sale.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

 Identifice locul şi rolul turismului în economie
 Stabilească conexiunile macroeconomice ale turismului (efectele
turismului asupra economiei);
 Cunoască impactul economic al turismului (factor stimulator al
sistemului economic global, mijloc de diversificare a structurii
economiei, cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de
resurse, pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale, mijloc
de asigurare a unei circulaţii băneşti echilibrate);
 Identifice relaţia dintre turism şi ocuparea forţei de muncă (aspecte
cantitative şi calitative, raporturi directe şi indirecte);
 Cunoască raportul între turismul internaţional şi comerţul mondial
(contribuţia la creşterea şi diversificarea exporturilor, rolul său în
14
echilibrarea balanţelor comerciale şi de plăţi);
 Semnificaţiile socio-culturale ale turismului (în planul consumului,
instruirii şi educaţiei, utilizării timpului liber, calităţii mediului,
legăturii dintre naţiuni).
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.
2.3. Locul şi rolul turismului în economie
Diversitatea activităţilor încorporate în conţinutul prestaţiei turistice, ca şi prezenţa

unora dintre ele în structura altor ramuri ale economiei, conferă turismului caracterul unei
ramuri de interferenţă şi sinteză. De aici decurge amploarea şi complexitatea legăturilor
dintre turism şi celelalte componente ale economiei. La rândul său, prin produsele pe care
le oferă, turismul contribuie nemijlocit la asigurarea consumului populaţiei, împărţind
această sarcină cu educaţia şi învăţământul, ocrotirea sănătăţii, comerţul şi altele. Toate
acestea ilustrează poziţia importantă a turismului în structura mecanismului economic şi
rolul său activ în procesul de dezvoltare şi modernizare a economiei şi societăţii.
Privit în corelaţie cu ansamblul economiei naţionale, turismul acţionează ca un
element dinamizator al sistemului economic global, fiind creator de produs naţional.
Desfăşurarea turismului presupune o cerere specifică de bunuri şi servicii, cerere care
antrenează o creştere în sfera producţiei acestora. Totodată, cererea determină o adaptare a
ofertei ce se materializează, între altele, în dezvoltarea bazei materiale a acestui sector, şi,
indirect, în stimularea producţiei ramurilor participante la: construirea şi echiparea
spaţiilor de cazare şi alimentaţie, modernizarea reţelei de drumuri, realizarea de mijloace
de transport, de instalaţii pentru agrement etc.
Prin dezvoltarea turismului se obţine, aşadar, un semnificativ spor de producţie; în
ţările cu tradiţie turistică – Franţa, Spania, Italia, Austria, Elveţia, Grecia – participarea
turismului la crearea P.I.B. ajungând până la 15-20%, proporţie comparabilă cu aportul
unor ramuri de bază ca agricultura sau industria automobilelor.
Turismul este nu numai creator de PIB, ci are şi o contribuţie importantă la
realizarea valorii adăugate. Prin specificul său - activitate de servicii, consum mare de
muncă vie, de inteligenţă şi creativitate - turismul participă la crearea valorii adăugate
într-o proporţie superioară ramurilor apropiate din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare. Turismul are, totodată, şi un important efect de antrenare, de stimulare a
producţiei în alte domenii, rezultat al caracterului său de ramură de interferenţă şi
sinteză. Studii elaborate în acest sens au evidenţiat că activitatea unor ramuri este
determinată în mare parte de nevoile turismului.
Contribuţia turismului poate fi apreciată şi prin impactul acestuia asupra
investiţiilor de bunuri şi servicii. La nivel mondial, turismul este la originea a 7% din
totalul eforturilor investiţionale.
Turismul apare şi ca un mijloc de diversificare a structurii economiei, prin
crearea unor activităţi (ramuri) proprii acestuia: industria agrementului, agenţiile de voiaj
sau dezvoltarea la noi dimensiuni a unora dintre cele existente.
Dezvoltarea turismului exercită influenţă pozitivă şi asupra utilizării forţei de
muncă, în sensul creării de noi locuri de muncă. Pe lângă influenţa asupra gradului de
15
ocupare, turismul are influenţe benefice şi asupra nivelului de calificare şi instruire a
forţei de muncă, lucrătorul din turism trebuind să aibă un orizont cultural şi ştiinţific larg,
să cunoască cel puţin o limbă străină de circulaţie internaţională, să fie un bun psiholog,
să ştie să recomande un produs turistic, să stimuleze cererea. De asemenea, expansiunea
turismului determină apariţia de noi profesii şi, asociat acesteia, influenţează procesul
formativ al specialiştilor pentru acest sector.
În calitatea sa de consumator de bunuri şi servicii, turismul are consecinţe şi
asupra utilizării forţei de muncă din alte ramuri ale economiei, cum ar fi: agricultura,
industria alimentară, industria uşoară, constructiile ş.a. Studii întreprinse în sensul
evidenţierii acestor aspecte demonstrează că la fiecare sută de noi locuri de muncă în
turism se crează 60-80 de locuri în construcţii şi agricultură.
În România, cercetările realizate de Institutul de Cercetări pentru Turism
estimează că, pentru fiecare loc de muncă direct, nou creat în turism, se crează în alte
sectoare ale economiei încă 0,525 locuri de muncă indirecte.
Trebuie menţionate însă şi efectele negative pe care le exercită turismul asupra
utilizării forţei de muncă, datorate, în principal, caracterului sezonier al activităţii
turistice, care determină o fluctuaţie foarte mare a personalului. Astfel, excedentul de
forţă de muncă în extrasezon presează asupra celorlalte ramuri ale economiei; personalul
angajat în perioadele de sezon nu poate fi selecţionat foarte riguros, iar calificarea acestuia
este un proces foarte nerentabil, costisitor, având în vedere fluctuaţia activităţii turistice de
la un sezon la altul sau de la un an la altul.
De aceea costul unui loc de muncă în turism este foarte ridicat, fiind comparabil
cu crearea unui loc de muncă în industriile cele mai complexe. Aceasta se datorează
cheltuielilor foarte mari cu cursurile de calificare şi mai ales fluctuaţiei personalului,
determinată de modul de angajare pe timp parţial şi sezonalităţii activităţii turistice.
Turismul este o activitate complexă, capabil să determine mutaţii şi în profil
teritorial; din acest unghi el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor
interregionale, privite la scară naţională sau mondială. Pe lângă incidenţele asupra
economiei regiunilor şi zonelor turistice, rezultate din atragerea lor în circuitul de valori,
dezvoltarea turismului are consecinţe asupra geografiei acestora, asupra urbanizării şi
construcţiei de locuinţe, amenajării de drumuri, realizării de servicii publice etc. El
favorizează utilizarea pe plan local a diferitelor resurse, a disponibilităţilor de forţă de
muncă. Tot aici trebuie menţionată şi vocaţia ecologică a turismului. În strategia
dezvoltării turistice se impun măsuri de protejare a mediului, a valorilor fundamentale ale
existenţei umane: peisaj, apă, aer, floră, faună etc.
Pe plan social, turismul se manifestă ca mijloc activ de educare, de ridicare a
nivelului de instruire, cultură şi civilizaţie al oamenilor. Prin stimularea schimbului de
valori, dezvoltarea turismului facilitează îmbogăţirea orizontului cultural, informaţional
atât pentru turişti, cât şi pentru populaţia locală, contribuind la formarea lor intelectuală.
Turismul se caracterizează astăzi şi printr-o largă penetrare în rândul tuturor categoriilor
sociale, transformându-se într-un fenomen de masă, cu profunde semnificaţii umane. El
crează condiţii de accesibilitate la valorile culturale ale civilizaţiei umane pentru un număr
sporit de oameni.
Turismul are, de asemenea, un rol deosebit în utilizarea timpului liber al
populaţiei; el reprezintă, de altfel, una din principalele destinaţii ale timpului liber de la
sfârşitul săptămânii sau al vacanţelor. În condiţiile unui timp liber în continuă creştere,
petrecerea acestuia în afara localităţilor de reşedinţă, respectiv practicarea turismului,
constituie una dintre modalităţile eficiente de cheltuire a lui.
16
2.4. Turismul în circuitul economic mondial
Prin specificul său, turismul internaţional face parte din structura comerţului
invizibil, reprezentând una din componentele principale ale acestuia. Comerţul invizibil
este o formă a schimburilor internaţionale, constituit din ansamblul tranzacţiilor
economice internaţionale care nu au ca obiect o marfă propriu-zisă.
În ce priveşte rolul turismului internaţional, acesta are, în primul rând, o
contribuţie deosebită la creşterea şi diversificarea exporturilor. În raport cu condiţiile
concrete ale fiecărei ţări, turismul reprezintă un export sau un import: bunurile şi serviciile
pe care le consumă turiştii pe durata deplasării lor într-o ţară, pentru aceasta pot fi
asimilate unui export, în timp ce cheltuielile pe care le face un turist în străinătate
reprezintă, pentru ţara lui de reşedinţă, un import.
În acest context, în ţările cu un patrimoniu turistic bogat, cu o bază tehnico-
materială dezvoltată, turismul se manifestă ca un important capitol al exporturilor, oferind
piaţă de desfacere unei game variate de produse şi servicii care în alte condiţii nu se pot
exporta sau se exportă în cantităţi mai mici şi cu eforturi şi riscuri mari (mărfuri cu
perisabilitate ridicată, producţie sezonieră, distanţe mari până la pieţele consumatoare,
preţuri necompetitive ş.a.). Această formă de export, caracterizată prin consum la locul de
producţie şi eterogenitatea produselor şi serviciilor este şi foarte eficientă; ea presupune
costuri mai reduse prin eliminarea cheltuielilor de transport, de promovare, a taxelor
vamale, a comisioanelor etc.
O serie de ţări plasează industria turistică printre primele locuri în cadrul ramurilor
exportatoare. În Cipru, venitul din turismul internaţional reprezintă 90% din exporturile
de bunuri şi servicii ale acestei ţări. În Austria şi Portugalia turismul reprezintă a cincea
parte, iar în Grecia şi Spania un sfert din veniturile obţinute din export.
În situaţia în care încasările din turismul internaţional sunt mai mari decât plăţile,
turismul se poate afirma ca o importantă sursă de devize sau de economisire a acestora, de
valorificare în condiţii mai avantajoase (decât în cazul exportului clasic) a resurselor
interne cheltuite pentru producerea unor mărfuri destinate exportului. Turismul
internaţional contribuie, în acest fel, la echilibrarea balanţelor comerciale şi de plăţi.
Influenţa turismului internaţional asupra balanţei de plăţi se realizează prin
intermediul soldului balanţei valutare a turismului care, în funcţie de natura sa, poate
compensa, reduce sau agrava o balanţă de plăţi deficitară.
Pe plan social şi politic, turismul internaţional se afirmă tot mai mult ca un factor
de intensificare a legăturilor dintre naţiuni. Călătoriile au reprezentat dintotdeauna o
cale de contact direct cu realităţile şi populaţia altor ţări; rolul lor a devenit deosebit prin
expansiunea rapidă a turismului, prin creşterea numerică a participanţilor la mişcarea
turistică internaţională.
În concluzie, se poate remarca rolul pozitiv şi complex al turismului, diversitatea şi
profunzimea impactului său în viaţa economică şi socială, ceea ce s-a reflectat în
amplificarea lui la scară mondială, în interesul pentru stimularea lui permanentă.
Exemple
Câteva ţări în care turismul internaţional joacă un important rol de
“marfă” de export sunt: Turcia – 10,2%, Noua Zeelandă – 9,3%, Elveţia –
8,5%, Italia – 7,8%, Australia – 6,4%, Danemarca – 6,1%, Franţa – 5,9%,
SUA – 5,3% etc. din exporturile totale ale acestor ţări.
17
2.5. Rezumat
Impactul economic al turismului:

 factor stimulator al sistemului economic global,
 mijloc de diversificare a structurii economiei,
 cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse,
 pârghie de atenuare a dezechilibrelor interregionale,
 mijloc de asigurare a unei circulaţii băneşti echilibrate);
 turismul şi ocuparea forţei de muncă (aspecte cantitative şi calitative,
raporturi directe şi indirecte);
Turismul internaţional şi comerţul mondial:
 contribuţia la creşterea şi diversificarea exporturilor,
 rolul său în echilibrarea balanţelor comerciale şi de plăţi;
Semnificaţiile socio-culturale ale turismului:
 în planul consumului, instruirii şi educaţiei,
 utilizării timpului liber,
 calităţii mediului,
 legăturii dintre naţiuni
1. Contribuţia turismului la utilizarea eficientă a forţei de muncă se exprimă prin:

a. reducerea şomajului, prin crearea de noi locuri de muncă;
b. creşterea nivelului de calificare;
c. îmbunătăţirea formării profesionale;
d. toate acestea;
2. Contribuţia turismului la creşterea economică poate fi argumentată prin:
a. creşterea nivelului de educaţie şi cultură
b. asigurarea unei calităţi superioare a vieţii
c. crearea de noi ramuri şi activităţi
d. utilizarea eficientă a timpului liber.
3. Aportul turismului internaţional la echilibrarea balanţei de plăţi poate fi
exprimat prin:
a. încasările/plăţile prilejuite de circulaţia turistică internaţională
b. comercializarea unor produse şi servicii specifice
c. intensificarea schimburilor internaţionale de turişti
d. niciun răspuns nu este corect.
4. Activităţile specifice turismului internaţional se înregistrează în balanţa de
plăţi:
a. în contul operaţiunilor curente
b. în contul mişcărilor de capital
c. în ambele conturi
d. nu se înregistrează în balanţa de plăţi
5. Bunurile şi serviciile pe care le consumă turiştii pe durata deplasării lor într-o
ţară pot fi asimilate, pentru ţara vizitată, cu:
a. un import
b. un export
18
c. ambele răspunsuri sunt corecte
d. niciun răspuns nu este corect
6. Cheltuielile pe care le face un turist în străinătate constituie, pentru ţara lui de
reşedinţă:
a. un import
b. un export
c. ambele răspunsuri sunt corecte
7. Relaţia turism-ocuparea forţei de muncă poate fi exprimată, din punct de
vedere calitativ, prin:
a. raportul între cei angajaţi cu timp total şi timp parţial de muncă
b. proporţia angajaţilor sezonieri şi fluctuaţia personalului
c. costul formării profesionale
d. toate acestea
8. Turismul internaţional face parte din structura comerţului:
a. cu servicii
b. invizibil
c. cu intangibile
d. toate acestea.
Temă de control
 Răspundeţi ȋn 500 de cuvinte la următoarele ȋntrebări, ţinând cont de
structura indicată:
- Care sunt locul şi rolul turismului în economie?
- Turismul - fenomen economic şi social;
- Indicatorii ce caracterizează locul turismului în
economie;
- Rolul turismului în dezvoltarea economică a României.
- Care este legătura dintre turism şi calitatea vieţii?
- Conceptul de calitate a vieţii;
- Indicatori de măsurare a calităţii vieţii;
- Relaţia dintre turism şi calitatea vieţii.
- Care sunt efectele turismului asupra utilizării timpului liber?
- Factorii care influenţează dimensiunea timpului liber;
- Funcţiile şi utilizarea timpului liber;
- Impactul turismului asupra timpului liber.
- Cum apreciaţi locul turismului în comerţul mondial?
- Comerţul invizibil – componentă a comerţului
mondial;
- Locul turismului internaţional în comerţul mondial;
- Turismul în balanţa de plăţi; balanţa turismului.
 Realizaţi o comparaţie ȋntre contribuţia turismului la nivel mondial
(sau la nivelul economiei unei ţări) şi contribuţia turismului ȋn
economia României, având ȋn vedere următorii indicatori:
➢ Contribuţia turismului la crearea P.I.B.;
➢ Populaţia ocupată ȋn turism;
➢ Ponderea investiţiilor pentru turism ȋn total investiţii realizate în
economie.
19
Unitatea de învăţare 3. Factori determinanţi ai evoluţiei
turismului
Cuprins
3.1. Introducere 20
3.3. Clasificarea factorilor care determină evoluţia turismului 20
3.4. Măsurarea influenţei modificării veniturilor şi preţurilor asupra cererii turistice 25
3.5. Rezumat 28
3.1. Introducere
Turismul evoluează sub incidenţa a numeroşi factori, diferiţi ca natură

şi rol, cu acţiune globală sau particularizată asupra unei forme de turism ori
asupra unei componente a activităţii turistice. Aceşti factori participă la
determinarea fenomenului turistic, în proporţii variate, în funcţie de conţinutul
lor specific, dar şi de momentul şi locul impactului. De asemenea,
intercondiţionările acestora, simultaneitatea acţiunii lor potenţează efectul
final, făcând, în acelaşi timp, dificilă descifrarea aportului fiecăruia (Minciu,
Baron şi Neacşu, 1993).
Diversitatea factorilor cu acţiune asupra turismului şi necesitatea
cuantificării influenţelor lor aduc în discuţie problema structurării acestora în
categorii relativ omogene, având un comportament apropiat. Studiile de
referinţă în domeniu operează cu numeroase modalităţi de clasificare a
determinanţilor turismului precum şi de evaluare a mărimii şi sensului acţiunii
lor.

 Identifice factorii determinanţi ai evoluţiei turismului;
 Măsoare influenţa modificării unor factori (de exemplu, a veniturilor şi
preţurilor) asupra cererii turistice.
3.3. Clasificarea factorilor care determină evoluţia turismului
În literatura de specialitate există numeroase referiri la problema cauzelor

dezvoltării turismului, evoluţia sa considerându-se a fi sub incidenţa unui complex de
factori. Diferiţi ca natură şi rol, aceşti factori participă în proporţii diferite la determinarea
evoluţiei fenomenului turistic. Multitudinea factorilor care influenţează dezvoltarea
turismului a determinat gruparea lor în funcţie de anumite criterii (Snak, Baron şi Neacşu,
20
2001), dintre care vor fi menţionate, în cele ce urmează, cele mai utilizate în literatura şi
practica turistică.
Una din cele mai importante şi cuprinzătoare grupări are drept criteriu conţinutul
sau natura acestora; din acest punct de vedere sunt identificaţi factorii:
 economici ~ veniturile populaţiei şi modificările acestora, oferta turistică,
preţurile şi tarifele produselor turistice;
 tehnici - performanţele mijloacelor de transport, dotările tehnice ale
unităţilor hoteliere, de alimentaţie sau agenţiilor (de ex., conectarea la un
sistem de rezervare computerizată, la Internet etc);
 sociali - urbanizarea, timpul liber, moda;
 demografici - evoluţia cantitativă/numerică a populaţiei, modificarea
duratei medii a vieţii, structura pe vârste, pe categorii socio-profesionale;
 psihologici, educativi şi de civilizaţie - nivelul de instruire, setea de
cultură, dorinţa de cunoaştere, temperamentul, caracterul individual;
 naturali - aşezarea geografică, poziţia faţă de principalele căi de
comunicaţie, relieful, clima etc;
 organizatorici şi politici - formalităţi la frontiere, regimul vizelor, facilităţi
sau priorităţi în turismul organizat, diversitatea tipologică a
aranjamentelor, conflicte sociale, etnice, religioase.
În raport cu importanţa lor în determinarea fenomenului turistic, factorii se pot
structura în următoarele categorii:
 factori primari – oferta turistică, veniturile populaţiei, timpul liber,
mişcarea populaţiei;
 factori secundari – cooperarea internaţională, facilităţile de viză, măsuri de
natură organizatorică, servicii complementare etc.
După durata în timp a acţiunii lor:
 factori de influenţă permanentă – puterea de cumpărare a populaţiei,
mişcarea populaţiei, creşterea timpului liber, stabilitate politică ş.a.;
 factori conjuncturali – crizele economice, dezechilibrele politice,
convulsiile sociale, conflictele armate, catastrofele naturale, condiţii
meteorologice etc.
După natura provenienţei şi sensul intervenţiei:
 factori exogeni (exteriori activităţii de turism) – sporul natural al
populaţiei, care determină o creştere a numărului de turişti potenţiali,
creşterea veniturilor destinate practicării turismului, creşterea gradului de
urbanizare, amplificarea mobilităţii populaţiei ca rezultat al motorizării;
 factori endogeni (interiori activităţii de turism) – lansarea de noi produse
turistice, în concordanţă cu nivelul cererii, diversificarea gamei serviciilor
oferite, ridicarea nivelului de pregătire a personalului din turism etc.
După profilul de marketing (influenţa asupra celor două laturi ale pieţei
turistice):
 factori ai cererii turistice – veniturile populaţiei, urbanizarea, timpul liber,
dinamica evoluţiei populaţiei etc;
 factori ai ofertei turistice – diversitatea şi calitatea serviciilor, costul
prestaţiilor, nivelul de pregătire şi structura forţei de muncă etc.
21
Dintre aceştia, factorii reprezentativi pentru dezvoltarea turismului sunt: veniturile
populaţiei, preţurile şi tarifele, oferta turistică, progresul tehnic, mutaţiile demografice,
procesul de urbanizare, timpul liber şi factorii psihosociologici.
Veniturile populaţiei constituie principala condiţie pentru manifestarea cererii
turistice şi deci suportul material, obiectiv al dezvoltării turismului.
Veniturile populaţiei exprimă, sintetic, nivelul de dezvoltare economică şi socială
a unei ţări şi, indirect, posibilităţile oferite pentru practicarea turismului. Astfel, sporirea
veniturilor individuale influenţează nemijlocit structura consumului şi, implicit, accesul la
turism al diferitelor categorii sociale. De asemenea, trebuie menţionat că veniturile
populaţiei au ca destinaţie, în primul rând, satisfacerea unor nevoi vitale, care reprezintă
aşa-numitul „consum obligatoriu”; acest consum are dimensiuni relativ constante,
determinate de caracterul cvasilimitat al nevoilor fiziologice; în al doilea rând,
disponibilităţile băneşti, după satisfacerea consumului obligatoriu, sunt orientate spre
satisfacerea unor cerinţe care asigură un anumit grad de confort şi, în ultimă instanţă, sunt
folosite pentru subvenţionarea activităţilor legate de timpul liber. Pe măsură ce nivelul
global al veniturilor creşte, partea destinată de fiecare persoană acoperirii nevoilor vitale
scade relativ, disponibilităţile pentru aşa-numitele „consumuri libere” devenind tot mai
mari.
Veniturile reprezintă un factor de acţiune complexă, ele influenţând intensitatea
circulaţiei turiştilor prin creşterea numărului de turişti, dar şi durata călătoriei, distanţa
deplasării, caracterul organizat sau particular al prestaţiei, realizarea călătoriei în interiorul
sau în afara graniţelor etc. În privinţa posibilităţii comensurării influenţei, aceasta se poate
face cu ajutorul coeficientului de elasticitate; valoarea pozitivă şi supraunitară a acestuia
indică tendinţa de creştere aproape nelimitată a nevoii de turism şi, corespunzător, a
fenomenului în ansamblul său.
Preţurile şi tarifele reprezintă un alt factor de stimulare a dezvoltării turismului.
Influenţa preţurilor şi tarifelor se manifestă asupra (Bran, Marin şi Simon, 1998):
 produsului turistic în ansamblul său;
 componentelor sale luate separat sau în conexiune, respectiv cazare, masă,
agrement, tratament etc.;
 pieţei interne şi internaţionale.
În fapt, în practică se cunosc două tipuri de situaţii:
 practicarea unor preţuri şi tarife ridicate, care limitează accesul la serviciile
turistice şi se reflectă în reducerea numărului de turişti şi/sau a duratei medii a
sejurului;
 practicarea de tarife şi preţuri scăzute care stimulează, pe de-o parte, cererea,
dar, pe de alta, poate determina neîncrederea turiştilor sau a unor segmente ale
cererii şi, ca urmare, o scădere a circulaţiei turistice.
Ca urmare, în practica activităţii turistice se impune adoptarea unei politici de
preţuri şi tarife fundamentate ştiinţific, care să reflecte calitatea prestaţiilor şi să realizeze
diferenţieri sezoniere, zonale etc. O politică tarifară ştiinţifică trebuie să practice un sistem
de facilităţi menite să sporească atractivitatea produselor turistice oferite, iar prin nivelul
lor, tarifele trebuie să asigure stabilitatea fluxurilor turistice, un coeficient ridicat de
utilizare a capacităţilor, o rentabilitate sporită a întregii activităţi de turism.
Oferta turistică este alcătuită din resurse turistice naturale şi antropice, la care se
adaugă dotările şi echipamentele sau baza tehnico-materială, forţa de muncă implicată în
turism, serviciile turistice. Astfel, bogăţia de valori naturale (relief, climă, ape, floră,
faună, peisaj), istorice, de civilizaţie şi cultură de care dispune o ţară sau o zonă, precum
22
şi gradul lor de amenajare exercită o mare forţă de atracţie asupra fluxurilor turistice,
determinând volumul circulaţiei turistice, structura acesteia şi direcţiile de orientare. De
altfel, pentru dezvoltarea turistică a unei zone, existenţa resurselor este esenţială.
Cu toate acestea, resurse mai modeste şi cu valoare mai redusă pot fi compensate
prin calitatea superioară a prestaţiilor, ca şi printr-un plus de dotare şi amenajare în
vederea practicării turismului de odihnă şi recreere sau agrement. Însoţită de o promovare
corespunzătoare, practica turistică a dovedit că, prin eforturi în direcţia dezvoltării bazei
tehnico-materiale şi a diversificării serviciilor, zone până nu demult exportatoare de turişti
au devenit importatoare, bucurându-se de aprecierile anumitor segmente ale populaţiei
(Snak, Baron şi Neacşu, 2001).
Un alt fenomen cu implicaţii în dezvoltarea turismului este progresul tehnic. El
are consecinţe directe asupra creşterii gradului de mobilitate al populaţiei, favorizând
deplasarea în interes turistic; de asemenea, el acţionează asupra altor fenomene, cum ar fi
urbanizarea, industrializarea, deteriorarea mediului ş.a., care, la rândul lor, îşi pun
amprenta asupra activităţii turistice. Progresul tehnic influenţează, de asemenea,
performanţele dotărilor hoteliere, sistemele de rezervare şi promovare a serviciilor
turistice (prin utilizarea Internetului), afectând în mod direct şi calitatea serviciilor.
În privinţa mobilităţii populaţiei, progresul tehnic acţionează în două direcţii:
perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport în comun şi creşterea gradului de dotare
cu automobile.
În transporturi, introducerea progresului tehnic este reflectată de (Bran, Marin şi
Simon, 1998):
 creşterea densităţii reţelei de transport;
 sporirea numărului şi diversificarea mijloacelor de transport;
 modernizarea şi îmbunătăţirea performanţelor mijloacelor de transport;
 asigurarea de condiţii pentru deplasarea unui anumit număr tot mai mare de
persoane spre destinaţii turistice;
 sporirea confortului şi scurtarea duratei călătoriei;
 ieftinirea costului transportului, stimulându-se pe această cale deplasarea;
 perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport în comun;
 creşterea gradului de dotare a populaţiei cu automobile.
Influenţa dezvoltării transportului asupra turismului este certă şi importantă,
pornind de la premisa că transportul reprezintă o componentă de bază a prestaţiei turistice.
Orice modificare în dinamica şi structura transporturilor determină variaţii ale mişcări
turistice în ceea ce priveşte amploarea, direcţia, formele de organizare etc.
Procesul de urbanizare determină o serie de mutaţii în structura nevoilor
populaţiei, influenţând direct şi dimensiunile circulaţiei turistice. Influenţa se manifestă
datorită efectelor urbanizării asupra mediului natural şi asupra solicitării nervoase a
oamenilor. De aici, nevoia de evadare din marile aglomeraţii urbane spre zone liniştite,
nepoluate, pentru recreere, odihnă, distracţie etc, care se manifestă la sfârşit de săptămână
şi în vacanţe (concedii). Creşterea ponderii populaţiei urbane are drept consecinţă sporirea
dimensiunilor fluxurilor turistice.
Timpul liber este un alt factor determinant al turismului. Progresele înregistrate în
dezvoltarea economică şi socială au generat schimbări în durata timpului liber şi în
structura destinaţiilor acestora. Practic, este vorba de o creştere a disponibilităţilor de timp
ale populaţiei şi de afirmare a turismului ca una dintre principalele modalităţi de utilizare
a timpului liber.
23
În privinţa dimensiunilor timpului liber, sporirea acestora se realizează pe seama
reducerii duratei zilei de muncă sub 8 ore, a reducerii săptămânii de lucru, a
instituţionalizării, generalizării şi creşterii duratei concediului anual plătit şi a reducerii
timpului total de lucru în cadrul duratei de viaţă.
În privinţa destinaţiilor timpului liber, preferinţa pentru turism se manifestă
îndeosebi la sfârşitul săptămânii şi al vacanţelor; totodată, disponibilităţile de timp ale
populaţiei de vârsta a treia oferă condiţii pentru practicarea pe scară largă a turismului. Ca
urmare a acestor aspecte, se apreciază că turismului îi este alocat, în ţările dezvoltate,
circa 30% din totalul timpului liber al populaţiei.
Din categoria factorilor psihosociologici, o influenţă semnificativă asupra
turismului exercită: moda, tradiţiile, dorinţa de cunoaştere şi instruire etc. De exemplu,
moda influenţează în mare măsură locul pentru petrecerea vacanţelor. De asemenea,
serbările populare tradiţionale, festivalurile etc contribuie la atragerea în circuitul turistic
a noi segmente de populaţie şi determină o anumită orientare a fluxurilor. La rândul lor,
manifestările ştiinţifice, culturale, sportive, religioase sau de altă natură reprezintă
mobiluri ale mişcării truistice.
Pentru ca imaginea să fie completă, trebuie menţionaţi şi factorii restrictivi
(Cosmescu, 1998) ai dezvoltării turismului:
1. Cererea – Fiecare firmă care furnizează bunuri şi servicii turiştilor este
constrânsă de cererea clienţilor săi, care leagă cantitatea cumpărată de preţ, bogăţie şi
venit. Privind turismul ca un fenomen mondial, doi factori economici joacă un rol
primordial: paritatea monetară şi costul vieţii. Costul vieţii pentru un turist depinde de
paritatea monetară, dar în măsură direct proporţională cu datele economice ale propriei
ţări.
2. Oferta de produse atractive – Una dintre cele mai importante
constrângeri cu care se confruntă industria turistică ca întreg este caracterul limitat
cantitativ al resurselor disponibile pentru atracţia turisică. Acest aspect este şi mai evident
când este luată în considerare distribuţia geografică a destinaţiilor turistice.
3. Constrângeri tehnice şi de mediu – Acestea sunt legate de obicei de un
anumit loc sau situaţie şi implică aspecte de tipul relaţiilor dintre, spre exemplu, numărul
oamenilor care se pot deplasa într-o zonă fără a-i cauza daune inacceptabile, numărul de
locuri de tabără disponibil fără a dăuna mediului etc. Aceşti factori negativi sunt urmarea
poluării şi degradării mediului din vecinătatea marilor centre urbane şi industriale
(poluarea aerului, a apei, degradările provocate prin industrializări asupra echilibrului
ecologic şi asupra peisajului etc.). Aceşti factori vor duce, în continuare, la căutarea unor
noi condiţii de refacere a energiei fizice şi nervoase consumate în procesul muncii sociale,
prin compensarea oboselii într-un mediu nepoluat. De altfel, îngrădirea posibilităţilor de
agrement şi destindere în centrele urbane din cauza poluării fonice (zgomot) şi vizuale
(monotonia peisajului urban) acţionează în sens negativ asupra stării de sănătate,
stimulând în acelaşi timp însă dorinţa potenţialilor turişti de a căuta noi destinaţii pentru
odihnă, respectiv pentru concedii şi vacanţe în locuri unde condiţiile de petrecere a
timpului liber nu sunt alterate de influenţa respectivilor factori (Snak, Baron şi Neacşu,
2001).
4. Constrângeri de timp – Timpul de vacanţă disponibil limitează
posibilităţile turiştilor. Durata sezonului turistic influenţează profitabilitatea afacerilor
orientate spre turism şi impactul cheltuielilor turistice asupra economiei locale.
5. Indivizibilităţi – În turism este necesar mult timp pentru negocieri şi
decizii de tipul „totul sau nimic’. Şi acesta pentru că: nu este posibil să zboare sau să
24
circule doar jumătate din avion sau autocar, chiar dacă locurile sunt ocupate numai pe
jumătate; nu este profitabil să clădeşti un hotel sub o anumită mărime; o şosea nu poate fi
construită numai pe jumătate etc.
6. Constrângeri administrative şi sanitare – Toate formalităţile, fie că sunt
administrative, vamale sau sanitare, sunt detaliate pentru fiecare ţară în Travel
Information Manual (TIM – Manual de Informaţii pentru Călători) şi accesibile pentru
sistemele informatice ale companiilor aeriene din lumea întreagă. Dar obligaţia de a
prezenta un act de identitate în faţa vameşului, în scopul verificării dreptului de trecere a
frontierei, nu este agreată cu uşurinţă de orice individ în calitate de turist. De asemenea,
necesitatea de a se vaccina poate descuraja anumite segmente de călători.
7. Constrângeri politice şi sociale: ideologii şi conflicte armate – Anumite
ţări, în deceniile anterioare, au naţionalizat turismul receptor şi au creat agenţii de stat.
Călătoriile organizate sunt deci obligatorii şi relevă monopolul agenţiilor naţionale.
Sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, în urma abandonării mecanismului de comandă
de tip planificat – centralizat din unele ţări europene, între care şi ţara noastră, a marcat
restrângerea până la desfiinţare a monopolului de stat în afacerile turistice. Totodată,
instabilitatea internă într-o ţară sau angajarea sa într-un conflict internaţional compromit
desfăşurarea oricărei activităţi turistice. În plus, catastrofele naturale pot priva o regiune
sau ţară de turişti.
8. Constrângeri de primire a turistului şi confortul său – Existenţa unor
standarde inferioare ale infrastructurii de acces (piste de aeroport prea scurte pentru
avioanele mari, de exemplu), insuficienţa mijloacelor de cazare, absenţa hotelurilor cu
mai mult de 10 camere, condiţii meteorologice dificile sau lipsa atracţiilor naturale sau
culturale compromit dezvoltarea oricărei activităţi turistice.
9. Constrângeri auto-impuse – Acest tip de constrângeri provin din nevoia
de conciliere a conflictelor vizând scopurile de dezvoltare a turismului. Conflictele pot
apărea în interiorul firmei sau între firme, agenţii guvernamentale ş.a.m.d., care încearcă
să dezvolte o anumită zonă.
10. Lipsa de cunoştinţe şi informaţii – Multe activităţi sunt limitate din cauza
faptului că se cunoaşte puţin despre situaţiile particulare noi ce intervin pe parcursul
existenţei firmelor turistice. Oamenii de afaceri sunt obişnuiţi să trăiască cu o anumită
doză de nesiguranţă, dar există, inevitabil, limite în riscul pe care sunt dispuşi să şi-l
asume. Tot aşa influenţează ignoranţa şi operaţiunile guvernamentale întreprinse în
domeniul activităţii turistice.
11. Limite ale resurselor de susţinere – În activitatea practică a unui agent
economic există prmanent limite în volumul disponibilităţilor băneşti, capitalul social,
talentul managerial, specialiştii de care poate dispune, cantitatea materialelor de
construcţie etc. Acestea, la rândul lor, limitează şansele de amplificare şi furnizare a
experienţei turistice, ratează ocaziile realizării de profit sau de dezvoltare a atracţiilor
locale.
De multe ori, aceste constrângeri individuale interacţionează, creând constrângeri
compuse asupra activităţilor turistice.
3.4. Măsurarea influenţei modificării veniturilor şi preţurilor asupra cererii turistice
Factorii cu cea mai mare influenţă asupra cererii turistice sunt veniturile populaţiei
şi preţurile şi tarifele practicate de prestatorii de servicii turistice. Dependenţa cererii faţă
25
de variaţia veniturilor/preţurilor poate fi evidenţiată şi cuantificată cu ajutorul
coeficientului de elasticitate:
y x
Ex  : , unde:
y x
x = variabila independentă (veniturile sau preţurile în cazul de faţă)

y = cererea turistică (variabila dependentă)
Δ = variaţia (modificarea în timp)
Exemplu: În anul de bază (momentul t 0 ), în România, veniturile totale ale

gospodăriilor au fost de 8325 lei pentru ca în anul următor (momentul t 1 ) să ajungă la
12390 lei. În aceeaşi perioadă, numărul turiştilor interni a evoluat de la 3850000 la
4185000. Să se determine coeficientul de elasticitate.
În cazul în care informaţiile sunt prezentate, în totalitate sau parţial, într-o formă relativă,
coeficientul de elasticitate se transformă în:
y
Ex 
x
Exemplu: Indicele câştigurilor salariale reale a fost în anul (momentul) t 1 de

1,08; numărul turiştilor români în spaţiile de cazare a crescut în aceeaşi perioadă cu 5%.
Să se calculeze coeficientul de elasticitate.
Δx = 1,08 – 1 = 0,08
Δy = 5/100 = 0,05
Elasticitatea cererii în funcţie de venit

Între venitul alocat activităţii turistice (adică acea parte a venitului care rămâne
după ce ne-am satisfăcut celelalte tipuri de nevoi) şi cererea pentru turism există o relaţie
de directă proporţionalitate:
creşte venitul – creşte cererea;
scade venitul – scade cererea.
Sensibilitatea cererii turistice faţă de modificarea veniturilor se numeşte
elasticitate şi se exprimă cu ajutorul coeficientului de elasticitate:
26
unde: = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit;
= variaţia cererii;
C = cererea;
= variaţia venitului;
V = venitul.
, într-o evoluţie normală ia valori pozitive, supraunitare, cuprinse în intervalul
[1,2; 1,5].
Aplicaţie: În perioada T0-T1 veniturile au crescut de patru ori, iar cererea a crescut
cu 400%. Să se determine şi să se interpreteze coeficientul de elasticitate a cererii în
funcţie de venit.
V0=100; C0=100
V1=100*4=400; C1=100+400=500
În concluzie, valoarea coeficientului de elasticitate de 1,3 se încadrează în

intervalul de evoluţie normală [1,2; 1,5], şi arată că la o creştere cu 1% a venitului, cererea
turistică creşte cu 1,3%.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Preţul influenţează uniform toate categoriile sociale ale populaţiei spre deosebire
de venit care influenţează diferit aceste categorii. De aceea, între preţ şi cerere există o
relaţie de inversă proporţionalitate:
creşte preţul – scade cererea
scade preţul – creşte cererea
Sensibilitatea cererii turistice faţă de modificarea preţului vacanţelor se numeşte

elasticitate şi se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate:
unde: = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ;

= variaţia cererii;
C = cererea;
= variaţia preţului;
P = preţul.
, într-o evoluţie normală ia valori negative, subunitare, cuprinse în intervalul [-
0,7; -0,9].
Aplicaţie: În perioada T0-T1 preţurile au crescut de patru ori, iar cererea a scăzut
cu 200%. Să se determine şi să se interpreteze coeficientul de elasticitate a cererii în
funcţie de preţ.
P0=100; C0=100
P1=100*4=400; C1=100-200=-100
27
În concluzie, valoarea coeficientului de elasticitate de -0,6 nu se încadrează în
intervalul de evoluţie normală [-0,7; -0,9], şi arată că la o creştere cu 1% a preţului,
cererea turistică scade cu 0,6%.
3.5. Rezumat
Fenomenul turistic evoluează sub acţiunea intercorelată a unui complex de

factori, cu forţă şi direcţie de influenţă variind în raport cu condiţiile de timp şi
spaţiu, dar şi cu formele concrete de manifestare a circulaţiei turistice. Interferenţa
acestor factori se concretizează în impulsionarea circulaţiei turistice.
Între venitul alocat activităţii turistice (adică acea parte a venitului care rămâne
după ce ne-am satisfăcut celelalte tipuri de nevoi) şi cererea pentru turism există o
relaţie de directă proporţionalitate: creşte venitul – creşte cererea; scade venitul –
scade cererea.
Preţul influenţează uniform toate categoriile sociale ale populaţiei spre
deosebire de venit care influenţează diferit aceste categorii. De aceea, între preţ şi
cerere există o relaţie de inversă proporţionalitate: creşte preţul – scade cererea;
scade preţul – creşte cererea
3.6.Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Un coeficient de elasticitate a cererii de servicii în funcţie de venituri cu valoarea

de 1,25 semnifică o cerere:
a. Neelastică
b. Puţin elastică
c. Elastică
d. Nu există
2. Creşterea veniturilor băneşti ale populaţiei influenţează cererea de vacanţe sub
aspectul:
a. dimensiunii
b. frecvenţei
c. distribuţiei în timp şi spaţiu
d. toate acestea.
3. Un coeficient de elasticitate a cererii de servicii turistice în funcţie de preţuri cu
valoarea de -0,8 semnifică o cerere:
a. neelastica
b. putin elastica
c. elastica
d. nu exista
4. Între cererea pentru turism şi preţul vacanţelor, există o relaţie:
a. direct proporţională
b. invers proporţională
c. preţul nu influenţează cererea pentru turism
d. nici una din variantele de mai sus
28
Temă de control
 Prezentaţi un articol din presa de specialitate ȋn care se explică cum unul
sau mai mulţi factori determinanţi sau restrictivi (dintre cei enumeraţi
anterior) influenţează dezvoltarea turismului ȋntr-o anumită zonă.
 Rezolvaţi urmatoarele probleme:
1) În perioada T0-T1 veniturile medii lunare ale populaţiei dintr-o zonă

X au scăzut de la 2.800 lei la 2.600 lei, în timp ce cererea a scăzut şi
ea de la 30.000 de plecări în vacanţă la 20.000 de plecări.
Determinaţi coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit.
2) În perioada T0-T1 tarifele pentru o cameră într-o pensiune turistică
din municipiul Braşov au scăzut de la 150 lei la 140 lei, în timp ce
cererea turistică a crescut de la 40.000 de sosiri la 45.000 de sosiri.
Determinaţi coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ.
29
Unitatea de învăţare 4. Măsurarea circulaţiei turistice
Cuprins
4.1. Introducere 30
4.3. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice 31
4.4. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice 31
4.5. Metode de studiere a orientării fluxurilor turistice 33
4.6. Rezumat 37
4.1. Introducere
Ca orice activitate creatoare de valoare ale cărei rezultate se regăsesc în

PIB şi se adaugă fluxurilor interne şi internaţionale, turismul este analizat şi
urmărit în dinamică printr-un sistem de indicatori specifici. După o perioadă
de căutări şi experimentări ale unor metode empirice de culegere a
informaţiilor şi de transformare a acestora în mărimi comparabile utile
analizei economice, s-a convenit ca toate ţările membre ale Organizaţiei
Mondiale a Turismului (UNWTO), ca organism specializat al ONU, să-şi
armonizeze metodologia evidenţei statistice a turismului internaţional.
Astfel, comisia de specialitate din UNWTO a elaborat un sistem de
indicatori recomandat tuturor ţărilor membre. Alături de acest organism
interguvernamental, s-a implicat în elaborarea unor studii şi instrumente de
analiză, cum ar fi Contul Satelit al Industriei Turistice, o altă structură
instituţională – Consiliul Mondial al Turismului şi Călătoriilor (WTTC), cea
mai importantă organizaţie neguvernamentală din industria turistică
mondială.
Pentru elaborarea sistemului de indicatori statistici s-a convenit ca
unitatea de măsură de bază, care dă dimensiunea fizică a consumului turistic,
să fie considerat însuşi consumatorul de turism, adică turistul. Definiţia
turistului a trebuit acceptată şi adoptată de către toate ţările care urmau să
raporteze informaţii statistice, pornind de la această unitate de măsură şi
respectând condiţiile legate de apartenenţa la această categorie: motivaţia
specifică şi limitele duratei de sejur.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să

cunoască:
 Metodele de înregistrare a circulaţiei turistice;
 Indicatorii de cuantificare a circulaţiei turistice;
 Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice.
30
4.3. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice
Elaborarea indicatorilor turismului este posibilă numai în măsura în care există

informaţii statistice adecvate şi suficiente, actualizate şi ritmice, care să se refere la fiecare
dintre variabilele pieţei turistice. O problemă importantă în măsurarea fenomenului
turistic o reprezintă culegerea informaţiilor, adică modalităţile de înregistrare a activităţii
turistice şi instrumentarul utilizat în acest scop.
Studiile de referinţă în domeniu evidenţiază că instrumentele de bază pentru
cercetarea turismului sunt observaţiile directe, complete asupra fenomenului (de tipul
recensămintelor, inventarelor) şi observaţiile parţiale (de natura sondajelor, realizate pe
eşantioane reprezentative pentru populaţia cercetată). Ele se aplică în locurile cheie ale
activităţii turistice, respectiv la punctele de frontieră, în mijloacele de găzduire a turiştilor,
în punctele de atracţie turistică, dar şi la domiciliul populaţiei, în situaţia sondajelor
realizate pentru identificarea preferinţelor/atitudinilor populaţiei pentru practicarea
turismului.
Pentru a calcula indicatorii turismului sunt necesare cel puţin următoarele surse de
informaţii:
 Registrele şi statisticile sosirilor şi plecărilor turistice la frontieră;
 Registrele şi statisticile capacităţilor de cazare;
 Registrele şi statisticile ofertei turistice pe componente ale acesteia;
 Rezultatele anchetelor asupra turiştilor străini şi naţionali la locul destinaţiei
turistice;
 Rezultatele anchetelor specifice privind cheltuielile turistice ale fiecărei
categorii de consumatori;
 Rezultatele anchetelor asupra firmelor turistice;
 Recensământul populaţiei;
 Balanţa de plăţi externe detaliată pe componente;
 Balanţa legăturilor între ramuri.
Fiecare dintre situaţiile/statisticile de mai sus ilustrează mai bine o latură sau alta a
fenomenului turistic şi prezintă, în utilizarea propriu-zisă, avantaje şi limite.
4.4. Indicatorii de cuantificare a circulaţiei turistice
Printre indicatorii cei mai reprezentativi pentru caracterizarea circulaţiei turistice

se folosesc: numărul turiştilor, numărul mediu de turişti, număr zile-turist; durata medie a
sejurului, încasările din turism, densitatea circulaţiei turistice, preferinţa relativă a
turiştilor etc. O parte dintre aceşti indicatori (număr turişti, număr zile turist, încasările din
turism) se obţin direct din informaţiile furnizate de sursele amintite.
Indicatorul număr de turişti se obţine din cumularea informaţiilor cuprinse în
diferite documente statistice, calculându-se efectiv la sfârşitul anului calendaristic, dar şi
pe perioade mai mici, în funcţie de nevoile utilizatorului. Acest indicator se poate
determina pe total circulaţie turistică sau pe tipuri de acţiuni, zone turistice etc. El este un
indicator fizic, cantitativ şi poate lua forma:
- sosiri/plecări de turişti, pentru turismul internaţional şi se obţine din statisticile
înregistrărilor la frontieră;
- persoane cazate, utilizat atât pentru turismul intern, cât şi pentru cel
internaţional, dedus din statisticile mijloacelor de cazare (găzduire);
31
- participanţi la acţiuni turistice - turişti şi excursionişti -, specific turismului
intern, rezultat din centralizarea activităţii agenţiilor de voiaj.
Indicatorul număr mediu de turişti se obţine prin punerea în relaţie a numărului
de turişti cu un aspect economic, putem obţine astfel: număr mediu de turişti pe zi, lună
sau pe litoral, la munte etc. Acest indicator arată intensitatea circulaţiei turistice într-un
anumit interval (calendaristic sau sezon turistic):
,
unde: ΣT – suma turiştilor înregistraţi într-o perioadă dată
n – numărul zilelor din perioada respectivă
Numărul de înnoptări sau numărul zile-turist se obţine din înregistrările în
spaţiile de cazare, prin însumarea numărului de zile de şedere ale fiecărui turist; se poate
determina pe tipuri de unităţi de cazare, pe tipuri de acţiuni, pe zone provenienţă a
turiştilor etc.
Durata medie a sejurului se calculează ca raport între total zile –turist (ΣNZT) şi
numărul de turişti (T):
Acest indicator arată timpul mediu (zile) de rămânere a turiştilor în spaţiile de

cazare şi reflectă astfel posibilitatea ofertei de a reţine turistul într-o anumită zonă, regiune
etc.
Densitatea circulaţiei turistice pune în legătură directă circulaţia turistică cu
populaţia rezidentă a ţării (zonei, regiunii) receptoare. Acest indicator se calculează ca
raport între numărul turiştilor sosiţi în zona X (T) şi populaţia rezidentă a zonei X (P):
De regulă, acest indicator are valoare subunitară, dar există şi zone (jud.
Constanţa, în perioada de sezon turistic estival atinge nivelul de 2,12 la densitatea
circulaţiei turistice) sau ţări (Spania, Austria) în care valoarea este supraunitară.
Preferinţa relativă a turiştilor oferă informaţii privind orientarea geografică a
fluxurilor turistice emise de un bazin de cerere (zonă, ţară etc); se calculează ca raport
între numărul de turişti dintr-o ţară Y care se îndreaptă spre o ţară X (T1) şi populaţia
rezidentă a ţării de origine Y (P):
O altă metodă de obţinere a preferinţei relative a turiştilor o reprezintă punerea în

relaţie a numărului de turişti dintr-o ţară A care vizitează o ţară B (ΣT1) şi totalul
emisiunii turistice a ţării respective A (T). Această metodă este însă mai puţin practică
datorită faptului că nu toate ţările urmăresc fluxul de turişti (emisia turistică):
Dintre indicatorii valorici, cei mai des utilizaţi sunt: volumul total al încasărilor
din turism, care se urmăreşte pe zone turistice, pe tipuri de acţiuni, pe societăţi comerciale
etc. şi încasarea medie pe zi –turist (turist), care se calculează ca raport între volumul
încasărilor şi numărul zile-turist (turişti).
32
Statisticile interne ale fiecărei ţări pot crea condiţii pentru calcularea altor
indicatori, conţinutul şi valoarea lor informaţională fiind expresia acurateţei metodelor
utilizate.
Indicatorii fizici şi valorici ai circulaţiei turistice se folosesc în practica internă şi
internaţională şi fac obiectul rapoartelor/barometrelor statistice ale organismelor
internaţionale (Organizaţia Mondială a Turismului, Organizaţia pentru Cooperare şi
Dezvoltare Economică, Consiliul Mondial al Călătoriilor şi Turismului, Comisia
Europeană pentru Turism etc.).
Exemple
Să se calculeze şi să se analizeze sejurul mediu pentru judeţul Braşov în anul
„t” pe baza următoarelor informaţii:
- sosiri turişti: 328.000
- înnoptări (zile-turist): 884.000
Rezultatul indică faptul că în anul “t”, în judeţul Braşov, mărimea

sejurului mediu a fost de 2,7 zile.
4.5. Metode de studiere a orientării fluxurilor turistice
Cercetarea fluxurilor turistice dintre ţările exportatoare şi importatoare evidenţiază

dependenţa acestora de caracteristicile zonelor respective. Este vorba de măsura în care
particularităţile dezvoltării economico-sociale a acestora influenţează formarea cererii (în
cazul zonelor emiţătoare) sau asigură un grad ridicat de atractivitate (în cazul regiunilor
de destinaţie, receptoare). Între variabilele determinante pentru formarea şi orientarea
fluxurilor turistice se numără caracteristicile demografice ale zonelor (mărimea populaţiei,
structura pe sexe, vârsta, mediul, categoriile socio-profesionale), nivelul de dezvoltare
economico-socială (populaţia ocupată, rata şomajului, produsul intern brut pe locuitor,
rata inflaţiei, gradul de urbanizare etc.), existenţa unor frontiere comune, similitudini de
limbă şi cultură, costul călătoriei etc.
Studii întreprinse în direcţia stabilirii mărimii şi orientării fluxurilor turistice au
demonstrat că distanţa reprezintă unul dintre factorii definitori ai relaţiei dintre bazinele
de cerere şi ofertă şi că populaţia – ca element cumulativ al altor influenţe – joacă, la
rândul ei, un rol important. S-a ajuns astfel la concluzia posibilităţii aplicării modelelor
gravitaţionale în analiza fluxurilor turistice.
Un prim model se bazează pe ipoteza că fluxul de turişti dintre două regiuni (una
emiţătoare şi cealaltă receptoare) este proporţional cu populaţia acestora şi invers
proporţional cu distanţa dintre ele:
unde
FAB = fluxul de turişti dintre cele două zone A şi B;
PA = populaţia zonei A;
PB = populaţia zonei B;
33
DAB = distanţa dintre cele două zone;
a ş b = constante de proporţionalitate.
Astfel exprimat, acest model răspunde, în mare măsură, legii gravitaţiei comerciale
a lui W. J. Reilly potrivit căreia populaţia dintr-o localitate mică T este atrasă pentru
efectuarea cumpărăturilor de două localităţi mai mari A şi B într-o relaţie direct
proporţională cu mărimea localităţilor exprimată prin populaţie şi invers proporţională cu
pătratul distanţelor dintre localitatea T şi cele două localităţi A şi B:
unde:
C = cererea;
P = populaţia;
D = distanţa.
Exemplu1:
Să se determine atracţia pe care o exercită capitalele Paris şi Londra asupra

turiştilor din Sofia, având următoarele informaţii:
- populaţia Parisului este de 9.319.400 locuitori;
- populaţia Londrei este de 7.074.300 locuitori;
- distanţa Sofia – Paris: 2.298 km;
- distanţa Sofia – Londra: 2.648 km.
În conformitate cu relaţia anterioară, Paris exercită o atracţie de 1,75 ori mai mare
decât Londra, faţă de turiştii din Sofia.
De asemenea, folosind sistemul
, de unde rezultă că
respectiv, luând în discuţie doar cele două destinaţii, se poate aprecia că 64% din emisia
turistică a turiştilor din Sofia se îndreaptă spre Paris şi numai 36% spre Londra.
Totodată, din modelul iniţial se poate determina şi graniţa care separă zonele de
atracţie ale celor două capitale aflate în concurenţă în raport cu turiştii din Sofia. Aceasta
este definită ca locul geometric al punctelor pentru care:
1
Alte exemple de indicatori ai circulaţiei turistice pot fi studiate în Ispas, A., Onuţ, E., Economia
turismului. Fundamente teoretice şi aplicaţii practice, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2004.
34
sau pentru care forţa de atracţie a celor două zone este egală. Deci, , respectiv
În această situaţie
În cazul nostru, Dx este 2.135 km, ceea ce înseamnă că aria de atracţie a Londrei
pe distanţa Sofia se întinde pe o distanţă de circa 2.135 km.
Extrapolând, s-a ajuns la concluzia că turiştii dintr-o localitate T sunt atraşi pentru
efectuarea vacanţelor de două staţiuni turistice A şi B după o relaţie direct proporţională
cu mărimea staţiunilor exprimată prin numărul de locuri de cazare şi invers proporţională
cu pătratul distanţelor dintre localitatea T şi cele două staţiuni A şi B:
Aplicarea acestui model presupune ca staţiunile respective să ofere acelaşi gen de

produse turistice.
Exemplu:
Să se determine atracţia pe care o exercită Braşov şi Sibiu asupra turiştilor din

Iaşi, având următoarele informaţii:
- locurile de cazare ale Braşovului: 10.276;
- locurile de cazare ale Sibiului: 5.183;
- distanţa Iaşi - Braşov: 459 km;
- distanţa Iaşi - Sibiu: 608 km.
În consecinţă, judeţul Braşov exercită o forţă de atracţie de 3,48 ori mai mare decât
judeţul Sibiu faţă de turiştii din Iaşi.
Utilizând sistemul:
, de unde rezultă că
35
Aceasta înseamnă că 78% din emisia turistică a judeţului Iaşi se îndreaptă spre
Braşov iar 22% spre Sibiu.
Un al doilea model de studiere a orientării fluxurilor turistice este preferinţa

relativă pentru turism care este susţinută şi argumentată de diversitatea şi specificul
obiceiurilor de consum turistic, de varietatea motivaţiilor care generează manifestarea
cererii, ca şi de alţi factori de natură economică şi tehnică ce influenţează, mai ales,
distanţele de deplasare a cererii. Cunoaşterea preferinţei turiştilor pentru anumite
destinaţii prezintă importanţă pentru anticiparea direcţiilor curentelor turistice şi pentru
elaborarea politicii de promovare şi dezvoltare turistică.
Preferinţa relativă a turiştilor se determină cu ajutorul modelelor:
; ; ;
unde:
Pr = preferinţa relativă pentru turism;
NTA = numărul de turişti dintr-o ţară X emiţătoare care a vizitat o ţară A
receptoare;
NZTA = numărul de zile-turist dintr-o ţară X emiţătoare care a vizitat o ţară A
receptoare;
NT = numărul total de turişti ce părăsesc ţara X;
PE = populaţia ţării X (de origine a turiştilor).
Exemplu:
1. Să se determine şi să se interpreteze preferinţa relativă (Pr) a turiştilor austrieci
faţă de România şi a turiştilor români faţă de Austria, în anul « t » (este vorba de
ambele fluxuri de turişti), în următoarele condiţii:
- turiştii din Austria spre România: 56.000;
- populaţia Austriei: 8.500.000;
- turiştii care părăsesc Austria (emisia turistică): 1.450.000;
- turiştii din România spre Austria: 103.000;
- populaţia României: 19.630.000;
- turiştii care părăsesc România (emisia turistică): 6.893.000.
ceea ce înseamnă că 0,66% din populaţia Austriei se îndreaptă spre România pentru a face
turism.
ceea ce înseamnă că 3,86% din totalul turiştilor austrieci au plecat spre România.
36
ceea ce înseamnă că 0,52% din populaţia României pleacă spre Austria pentru a face
turism.
ceea ce înseamnă că 1,49% din totalul turiştilor români au plecat spre Austria.
4.6. Rezumat
Pentru a calcula indicatorii turismului sunt necesare cel puţin următoarele

surse de informaţii:
 Registrele şi statisticele sosirilor şi plecărilor turistice la frontieră;
 Registrele şi statisticile capacităţilor de cazare;
 Registrele şi statisticile ofertei turistice pe componente ale acesteia;
 Rezultatele anchetelor asupra turiştilor străini şi naţionali la locul
destinaţiei turistice;
 Rezultatele anchetelor specifice privind cheltuielile turistice ale fiecărei
categorii de consumatori;
 Rezultatele anchetelor asupra firmelor turistice;
 Recensământul populaţiei;
 Balanţa de plăţi externe detaliată pe componente;
 Balanţa legăturilor între ramuri.
Metodele de înregistrare a circulaţiei turistice: înregistrarea la frontieră,
înregistrarea în spaţiile de cazare, metoda sondajelor de opinie.
Indicatorii de cuantificare a circulaţiei turistice: număr de turişti,
număr de înnoptări, durata medie a sejurului, densitatea circulaţiei turistice,
preferinţa relativă pentru turism.
Mecanismul de formare şi orientare a fluxurilor turistice poate fi studiat
cu ajutorul unor metode complexe: legea gravitaţiei comerciale a lui W. J.
Reilly, preferinţa relativă pentru turism etc.
1. Pentru a calcula densitatea circulaţiei turistice se folosesc următorii

indicatori:
a. număr plecări şi populaţia rezidentă a zonei receptoare;
b. număr plecări şi populaţia rezidentă a zonei emiţătoare;
c. număr sosiri şi populaţia rezidentă a zonei receptoare;
d. număr sosiri şi populaţia rezidentă a zonei emiţătoare.
2. Preferinţa relativă pentru turism este:
a. un coeficient de intensitate;
b. metodă de extrapolare a orientării fluxurilor turistice;
c. un indice de sezonalitate;
37
d. un model gravitaţional.
3. Sejurul mediu, ca indicator al circulaţiei turistice, se determină:
a. ca raport între numărul de turişti sosiţi (cazaţi) şi numărul de
înnoptări;
b. ca raport procentual între numărul de turişti sosiţi (cazaţi) şi
numărul de înnoptări;
c. ca raport procentual între numărul de înnoptări şi numărul de turişti
sosiţi (cazaţi);
d. ca raport între numărul de înnoptări şi numărul de turişti sosiţi
(cazaţi).
4. Indicatorii circulaţiei turistice sunt:
a. sejurul mediu
b. densitatea circulaţiei turistice
c.intensitatea plecărilor în vacanţă şi intensitatea plecărilor în
străinătate
d. toate variantele de mai sus
5. Densitatea circulaţiei turistice se determină ca raport între:
a. ambele variante sunt corecte
b. numărul turiştilor şi populatia rezidentă
c. numărul turiştilor şi suprafaţa zonei
d. nicio variantă nu este corectă
Temă de control
 Să se calculeze durata medie a sejurului în spaţiile de cazare, distinct
pentru turiştii români şi străini, ştiind că numărul total al sosirilor a fost
de 5.800 mii, din care 75% turişti români, iar numărul total al
înnoptărilor a fost de 18.500 mii, din care 80% ale turiştilor români.
 Să se calculeze preferinţa relativă (în ambele variante) a turiştilor din

Ungaria pentru România ştiind că: România are o populaţie de 19,96 mil.
locuitori iar Ungaria de 9,897 mil. locuitori din care 50% sunt turişti; în
anul 2013, 2,532 mil. turişti din Ungaria au vizitat România.
 Să se determine atracţia pe care o exercită Italia şi România asupra

turiştilor din Japonia, având următoarele informaţii:
- populaţia Italiei este de 60.626.442 locuitori;
- populaţia României este de 19.630.000 locuitori;
- distanţa pe calea aerului România - Japonia: 12.000 km;
- distanţa pe calea aerului Italia - Japonia: 11.500 km.
 Să se determine atracţia pe care o exercită staţiunile Poiana Braşov şi

Predeal asupra turiştilor din Bucureşti, având următoarele informaţii:
- locuri de cazare Poiana Braşov: 2.779;
- locuri de cazare Predeal: 4.634;
- distanţa Bucureşti – Poiana Braşov: 183 km;
- distanţa Bucureşti – Predeal: 145 km.
38
Unitatea de învăţare 5. Conţinutul şi caracteristicile pieţei
turistice
Cuprins
5.1. Introducere 39
5.3. Caracteristicile pieţei turistice 39
5.4. Tendinţe actuale pe piaţa turistică 42
5.5. Rezumat 45
5.6.Test de autoevaluare a cunoştinţelor 45
5.1. Introducere
Piaţa turistică este parte integrantă a pieţei, în general, şi a pieţei serviciilor,

în particular. Ca urmare, ea are o serie de trăsături comune cu ale acestora,
dar şi o sumă de caracteristici proprii, dependente de specificul activităţii în
acest domeniu.

 Identifice caracteristicile pieţei turistice;
 Să definească piaţa turistică;
 Să descopere actualele tendinţe de pe piaţa turistică internă şi
internaţională.
Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 ore.
5.3. Caracteristicile pieţei turistice
Piaţa turistică este o componentă a pieţei în mod general şi a pieţei serviciilor, în

mod particular. O primă definiţie a pieţei turistice trebuie realizată pornind de la
conţinutul ce i-a fost atribuit de teoria economică. Astfel, piaţa turistică poate fi definită
ca fiind ansamblul actelor de vânzare – cumpărare, al căror obiect de activitate îl
reprezintă produsele turistice, privite în unitatea organică cu relaţiile pe care le
generează şi în conexiune cu spaţiul în care se desfăşoară.
Imaginea pieţei rămâne însă incompletă, fără luarea în considerare a celor două
categorii corelative ale sale – cererea şi oferta. Din acest punct de vedere piaţa turistică
reprezintă sfera economică de interferenţă a ofertei turistice, materializată prin
producţia turistică, cu cererea turistică, materializată prin consumul turistic.
Din această definiţie rezultă particularităţile pieţei turistice, ca atribut al celor două
categorii: cererea şi oferta turistică.
39
O primă particularitate a pieţei turistice rezultă din rolul determinant al ofertei
turistice. Oferta este percepută de către cerere sub forma unei „imagini”, construită prin
cumularea şi sintetizarea tuturor informaţiilor primite şi acumulate de fiecare turist
potenţial. Astfel, decizia de consum turistic se poate adopta numai în raport cu
imaginea ofertei. Mai mult, contactul direct cu oferta turistică se stabileşte de-abia în
timpul consumului.
Oferta turistică este rigidă, neelastică în timp şi spaţiu, nu poate fi stocată sau
transformată, deci odată neconsumată, ea se pierde, în schimb cererea turistică este
foarte elastică şi supusă unor permanente fluctuaţii determinate de influenţa unei
multitudini de factori. Aceste caracteristici ale ofertei şi cererii turistice implică
întotdeauna un decalaj potenţial între ele, ceea ce conferă activităţii turistice un risc
ridicat. Caracterul diferit al celor două componente ale pieţei face mai dificilă ajustarea
lor şi poate conduce la apariţia unor combinaţii, ca de pildă: ofertă bogată şi cererea mică;
cerere mare şi ofertă necorespunzătoare; ofertă dispersată şi cerere concentrată etc.
O altă caracteristică a pieţei turistice o reprezintă caracterul fragmentat al
acesteia. Această trăsătură reiese din varietatea formelor de concretizare şi asociere a
elementelor constitutive ale produsului turistic, pe de o parte, şi din diversitatea nevoilor
consumatorilor pe de altă parte, care determină ca din confruntarea ofertei cu cererea să
rezulte o multitudine de forme de turism. Astfel, piaţa turistică este o piaţă fragmentată,
fapt ce se concretizează în existenţa unei multitudini de subpieţe: piaţa turismului montan,
balnear, de litoral, cultural, de afaceri; piaţa turismului local, zonal, naţional, internaţional
etc.
Având în vedere faptul că produsul turistic este constituit din elemente intangibile,
acest lucru imprimă pieţei turistice o altă trăsătură şi anume opacitatea. Oferta turistică
este percepută de cerere sub forma unei imagini formate prin cumularea tuturor
informaţiilor primite şi a experienţelor anterioare, direct şi indirect, de către fiecare turist
potenţial. Este o piaţă cu încărcătură de risc mult mai accentuată, ofertanţii turistici
confruntându-se cu o suită de incertitudini, la fel ca şi cumpărătorii, mult mai numeroase
decât pe piaţa bunurilor. Confruntarea cerere-ofertă devine mai dificilă şi necesită metode
de prevenire şi reducere a riscurilor (asocierea imaginilor cu elemente corporale etc.),
precum şi desfăşurarea unor eforturi de persuasiune şi promovare mai mari.
Opacitatea generează o nouă particularitate a pieţei turistice în modul de
manifestare a concurenţei. Astfel, caracterul limitat al informării clienţilor şi
concurenţei asupra ofertei, imposibilitatea cunoaşterii în detaliu a produselor şi
„performanţelor” lor reduc, pe de o parte, rolul preţului ca instrument de reglare a
raportului ofertă-cerere, de armonizare a acestora şi de echilibrare a pieţei şi, pe de altă
parte, îngrădesc intrarea în această ramură, libera circulaţie a capitalului. În aceste
condiţii, fiecare ofertant/producător prezintă un mic monopol, determinând apariţia
structurilor specifice concurenţei imperfecte (Ioncică, Minciu şi Stănciulescu, 1998).
Cererea turistică şi oferta turistică se manifestă diferit, fapt ce imprimă pieţei
turistice caracteristicile de hipersensibilitate la variaţiile macromediului, elasticitate şi
dinamism. Cererea este foarte elastică şi supusă unei permanente fluctuaţii datorită
influenţei multor factori (economici, sociali, politici, conjuncturali etc.), iar oferta este
rigidă, inelastică în timp şi spaţiu, ea neputând fi stocată sau transformată.
O altă caracteristică ce decurge din modul de manifestare a cererii este
mobilitatea. Fiind dependentă de cadrul natural, oferta nu poate veni în întâmpinarea
cererii, astfel că cea care se deplasează este cererea. Locul ofertei coincide cu locul
consumului, dar nu şi cu locul de formare al cererii. Astfel că, pe piaţa turistică, oferta are
40
o poziţie dominantă, adaptarea ei la cerere este relativ limitată, iar mobilitatea sporeşte
riscul confruntării celor două categorii ale pieţei. Această trăsătură împarte piaţa turistică
în piaţa emiţătoare – locul de formare al cererii şi piaţa receptoare – locul unde este oferta
şi se realizează consumul.
Piaţa turistică este caracterizată şi prin concentrare în timp şi spaţiu.
Concentrarea exprimată prin diferenţe în amploarea activităţii şi a volumului tranzacţiilor,
are repercusiuni în modul de funcţionare al pieţei, conducând la situaţii de ofertă fără
cerere şi cerere fără ofertă, cu efect negativ asupra capacităţilor de producţie, rezultatelor
economice şi satisfacerii clientelei.
De asemenea, piaţa turistică are o multitudine de forme de manifestare, astfel
putem vorbi de piaţă potenţială şi piaţă efectivă; de piaţă locală, naţională, internaţională
şi mondială, precum şi de piaţă diferenţiată pe produse, segmente de consumatori.
Toate caracteristicile mai sus menţionate imprimă pieţei turistice un caracter
specific şi complex.
Conţinutul pieţei turistice, examinat ca o categorie economică dinamică, nu poate
fi limitat la suma proceselor economice care au loc în mod efectiv, ci trebuie extins şi
asupra celor potenţiale respectiv asupra celor care ar putea avea loc. Intervin astfel o serie
de elemente (în afara cererii şi ofertei reale) precum: cerere nesatisfăcută, cerere în
formare, ofertă neconsumată, ofertă pasivă etc.
Apare deci posibilitatea existenţei în mod virtual a pieţei turistice, fără prezenţa
concomitentă a celor două elemente ale sale, respectiv o piaţă turistică fără ofertă sau fără
cerere. Noţiunea de piaţă turistică dobândeşte în acest sens accepţiuni practice cum sunt:
 piaţa turistică reală (efectivă),
 piaţă turistică potenţială
 piaţă turistică teoretică.
Piaţa turistică reală este formată din ansamblul cererilor care s-au întâlnit în mod
efectiv, deci numărul actelor de vânzare – cumpărare finalizate. Acest tip de piaţă poate fi
exprimat prin indicatori concreţi: număr de turişti, număr de zile – turist, volumul
încasărilor din turism etc.
Piaţa turistică potenţială reprezintă dimensiunile pe care le-ar fi putut avea piaţa
turistică în alte condiţii decât cele existente (altă ofertă, altă cerere manifestată etc)
Diferenţa dintre piaţa turistică potenţială şi cea reală este dată de segmentul
nonconsumatorilor relativi. Deci în alte condiţii ca de pildă: subiectul cererii turistce să
dispună de alte mijloace băneşti sau altfel distribuite în timp, sau oferta să fie mai
diversificată etc., nonconsumatorii relativi se pot transforma în consumatori efectivi.
Neconcordanţa în timp şi spaţiu a cererii turistice şi a ofertei determină fie oferta
neconsumată, fie cererea nesatisfăcută.
Piaţa turistică teoretică este dată de dimensiunile globale pe care le-ar putea avea
o piaţă în care toţi membrii societăţii ar fi participanţi la activitatea turistică. Diferenţa
dintre piaţa turistică teoretică şi piaţa potenţială o reprezintă segmentul
nonconsumatorilor absoluţi. Orice modificare s-ar produce în cadrul elementelor pieţei
ei rămân nonconsumatori absoluţi.
Un alt concept utilizat este cel de piaţă - ţintă. Acesta este folosit pentru a
desemna „piaţa” (segmentul de piaţă) potenţială asupra căreia sunt concentrate eforturile
de marketing ale specialiştilor unei firme, care are în vedere numai consumatorii cu
probabilitatea cea mai mare de cumpărare a produselor sau serviciilor (Stăncioiu, 1999).
41
5.4. Tendinţe actuale pe piaţa turistică
Mutaţiile majore din practica turismului au favorizat intensificarea cercetărilor cu

privire la conţinutul şi trăsăturile definitorii ale acestui domeniu, au impus crearea unui
cadru metodologic unitar pentru înregistrarea şi evaluarea dimensiunilor şi efectelor sale.
Organizaţia Mondială a Turismului prezintă în statisticile şi rapoartele sale
(UNWTO, 2017) o serie de concluzii cu privire la tendinţele înregistrate pe piaţa
mondială a turismului:
 un număr tot mai mare de destinaţii care au fost deschise şi în care s-a investit
masiv au asigurat progresul socio-economic prin crearea de noi firme şi locuri
de muncă şi dezvoltarea infrastructurii;
 pe parcursul ultimelor şase decade, turismul a fost într-o continuă expansiune şi
diversificare, fiind unul dintre sectoarele economiei mondiale cu cea mai rapidă
creştere; în afară de tradiţionalele destinaţii europene şi nord-americane, au
apărut noi destinaţii, ţările din regiunea Asia şi Pacific fiind cele mai dinamice
(rata de creştere a sosirilor de turişti fiind de 9% în 2016, comparativ cu anul
anterior), urmate de cele din Africa;
 avionul a fost mijlocul de transport cel mai folosit pentru călătoriile
internaţionale (55%), urmat de transportul rutier (39%), cel pe apă (4%) şi pe
calea ferată (2%);
 călătoriile pentru odihnă, recreere şi alte forme de petrecere a timpului liber au
reprezentat mai mult de jumătate din totalul sosirilor internaţionale în 2016
(53% sau 657 milioane sosiri). Circa 13% din totalul sosirilor au avut ca scop
afacerile şi motivele profesionale, iar 27% au avut ca motiv vizitarea rudelor şi
prietenilor (visiting friends and relatives-VFR), motivele religiose sau
efectuarea tratamentelor medicale;
 călătoriile pe distanţe lungi vor avea o tendinţă de creştere mai accentuată
(5,4%/an) decât călătoriile pe distanţe scurte (3,8%/an). Astfel, de la o pondere
de 82% a călătoriilor pe distanţe scurte în anul 1995, se va ajunge în 2020 ca
acestea să deţină aproape 76% din piaţa turismului internaţional.
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) realizează anual
un raport privind tendinţele în evoluţia turismului şi politicile practicate de statele membre
în vederea susţinerii acestui domeniu economic (OECD, 2016). Conform acestei structuri,
orice guvern care adoptă o politică în materie de turism şi orice firmă care doreşte să-şi
desfăşoare activitatea pe piaţa turistică internaţională trebuie să ţină seama de principalele
tendinţe ce caracterizează această industrie și anume:
 concurenţa între destinaţii a devenit, în ultimul timp, tot mai puternică şi de
aceea fiecare ţară trebuie să-şi cunoască foarte bine clientela potenţială şi să-și
poziţioneze strategic resursele pentru ca să valorifice avantajele competitive
pe care le are;
 concurenţa dintre producătorii şi distribuitorii de produse turistice este şi ea
acerbă şi este evidenţiată în ceea ce priveşte tarifele;
 numărul societăţilor multinaţionale din industria turistică este în creştere, la
fel ca şi puterea lor financiară;
 distribuţia şi comercializarea produselor turistice este puternic influenţată de
dezvoltarea noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiilor;
 dezvoltarea unor forme noi de turism: agroturismul, ecoturismul, turismul
comunitar, turismul de aventură, turismul religios etc. a determinat din ce în
42
ce mai multe organizaţii lucrative şi non-lucrative să inițieze campanii de
sensibilizare în vederea orientării consumatorilor către turismul durabil şi
responsabil;
 structurile organizaţionale la nivel local, naţional şi internaţional au evoluat şi
ele în ultimii ani, tendinţa actuală fiind aceea a descentralizării autorităţii şi a
separării rolurilor în organizarea turismului. Parteneriatul public-privat s-a
dovedit de asemenea o soluţie propice gestionării anumitor proiecte de
dezvoltare turistică, a finanţării campaniilor de promovare etc.
 nevoia de a satisface clienţii interni (adică angajaţii), a dus la apariţia de
tehnici inovative în managementul resurselor umane;
 pentru o bună adaptare la transformările impuse de globalizare, marile
companii sunt obligate să îşi modifice comportamentul organizaţional şi să
inoveze.
Alături de aceste tendinţe, trebuie menţionate şi influenţele pe care le exercită o
serie de factori sociali, demografici, politici şi ecologici, care au consecinţe mai mult sau
mai puţin importante asupra schimbărilor care apar în sectorul turistic pe plan
internaţional (OECD, 2016). De exemplu, creşterea rapidă a populaţiei în
ţările/economiile emergente extinde dimensiunea pieţelor turistice emiţătoare, în timp ce
populaţia ţărilor avansate economic îmbătrâneşte, ponderea celor de peste 50 ani fiind în
creştere. Călătoriile/vacanţele multigeneraţionale (în care trei generaţii ale aceleiaşi
familii călătoresc împreună pentru petrecerea vacanţei) au devenit ceva obişnuit.
Îmbătrânirea populaţiei este una dintre noile tendinţe apărute pe plan internaţional,
persoanele de vârsta a treia fiind din ce în ce mai sănătoase şi având pensii din ce în ce
mai bune. Aceste persoane devin din ce în ce mai active pe durata pensionării şi se
observă pe plan internaţional o îmbunătăţire a speranţei de viaţă şi a sănătăţii persoanelor
din această categorie de vârstă. Persoanele care ies la pensie şi dispun de timpul şi
resursele necesare practicării turismului, pot fi atrase să călătorească şi în extrasezon
echilibrând în acest mod gradul de ocupare a unităţilor turistice. Tendinţa de îmbătrânire a
populaţiei influenţează creşterea cererii pentru turismul balnear şi servicii de tratament,
pentru turismul cultural, dar şi pentru programele turistice realizate special pentru
persoanele de vârsta a treia.
Deşi persoanele în vârstă reprezintă un segment important pentru piaţa turistică,
nici segmentul tinerilor nu trebuie pierdut din vedere, deoarece această piaţă a turismului
de tineret include 20% din totalul sosirilor internaţionale. Creşterea veniturilor tinerilor şi
răspândirea celibatului influenţează călătoriile tinerilor între 16 şi 35 ani. În rândul
turiştilor tineri sunt căutate vacanţele active, în special diferitele forme ale turismului de
aventură. Se observă, de asemenea, tendinţa creşterii numărului celibatarilor şi
modificarea structurii familiilor, care nu mai sunt în majoritate formate din 2 părinţi şi 2
copii. Datorită globalizării, multe familii s-au mutat în alte ţări, ceea ce influenţează
frecvenţa vizitelor la rude şi prieteni. Pe de altă parte, pentru persoanele active, care nu
dispun de mult timp liber, dar au resurse financiare, trebuie adaptate anumite programe
turistice care să le permită cheltuirea resurselor financiare într-un timp mai scurt,
economisind o parte din timpul liber. În Europa se remarcă deja o creştere a cererii pentru
programe turistice mai scurte cunoscute sub denumirea de „Short breaks”, ceea ce poate
favoriza oportunitatea organizării de festivaluri şi evenimente de durată redusă în
extrasezon.
Turismul este influenţat şi de problemele legate de mediul înconjurător.
Schimbările climatice din ultimele decenii reprezintă una dintre cele mai mari probleme
43
care afectează turismul pe termen lung şi poate duce la scăderea numărului de turişti în
destinaţii a căror principală atracţie turistică este mediul natural. În ultimii ani s-a putut
observa o creştere a cantităţii de precipitaţii în nordul Europei, o scădere a acestora în sud
şi o încălzire a climei care a provocat retragerea gheţarilor din reginile montane şi apariţia
frecventă a incendiilor în pădurile din sudul Europei.
Responsabilitatea ecologică şi socială trebuie să fie luată în considerare de către
prestatorii de servicii turistice care ar trebui să analizeze impactul schimbărilor climatice
asupra afacerii lor şi să dezvolte sisteme de managementul crizei (ETC, 2006).
Schimbările fluxurilor turistice, creşterea cererii pentru călătorii în afara sezonului
turistic şi creşterea popularităţii destinaţiilor exotice pe perioada sezonului de iarnă în
ţările cu climat temperat reprezintă tendinţe care pot fi anticipate din timp în vederea
adaptării prestaţiilor turistice. Se observă de asemenea o creştere a costurilor de menţinere
şi întreţinere a resurselor turistice naturale, cum ar fi plajele, lacurile, râurile, zonele
montane schiabile. În majoritatea staţiunilor pentru practicarea sporturilor de iarnă se
înregistrează o creştere a necesităţii instalaţiilor de zăpadă artificială.
Deoarece guvernele ţărilor dezvoltate încearcă să limiteze emisiile de gaze
rezultate din arderea carburanţilor se estimează că vor apărea şi taxe corespunzătoare, care
vor determina creşterea preţurilor transportului şi cazării. Prestatorii de servicii turistice
vor trebui de asemenea să se adapteze la noile schimbări în legislaţia privind mediul
înconjurător, respectând principiile dezvoltării durabile a turismului.
Creşterea cererii pentru produse ecoturistice şi pentru potenţialul natural impune
adaptarea ofertei turistice la aceste noi tendinţe deoarece turiştii sunt din ce în ce mai
informaţi cu privire la practicarea unui turism durabil şi foarte sensibili la acele acţiuni şi
programe turistice care încurajează acest tip de practici.
Globalizarea influenţează în diferite moduri evoluţia turismului pe plan
internaţional, încurajând desplasarea persoanelor care lucrează în alte ţări decât cea din
care provin, numiţi „nomazi internaţionali”, dar şi a studenţilor care pleacă cu burse de
studiu în străinătate.
În completarea factorilor menţionaţi mai sus trebuie luate în considerare şi
modificările apărute în comportamentul turiştilor. Se observă o modificare a relaţiei dintre
client şi gazdă, turiştii fiind în căutarea unor experienţe autentice prin care să înţeleagă
mai bine cultura şi civilizaţia comunităţii vizitate. Turiştii care au avut numeroase
experienţe turistice sunt din ce în ce mai implicaţi în rezervarea diferitelor componente ale
programului turistic şi au aşteptări ridicate privind calitatea serviciilor.
Din punct de vedere calitativ tendinţele în turismul internaţional sunt următoarele
(Stănciulescu, 2004):
● turiştii sunt sunt mult mai activi şi interesaţi să participe la distracţii, sport şi
aventură şi să asimileze cunoştinţe despre istoria, cultura şi natura zonelor pe care le
vizitează;
● apariţia unor interese turistice speciale, având la bază natura şi viaţa sălbatică,
aşezările istorice, modelele culturale, activităţile economice şi interesele profesionale;
● evoluţia ecoturismului, turismului cultural şi a turismului de aventură;
● preferinţa turiştilor pentru destinaţii şi produse turistice noi, generând oportunităţi
de dezvoltare a unor zone turistice noi şi de îmbunătăţire şi extindere a destinaţiilor
existente;
● creşterea intereselor turiştilor pentru menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii lor.
Hotelurile şi staţiunile includ facilităţi pentru efectuarea de exerciţii fizice, a fost stimulat
interesul pentru tratamente medicale tradiţionale.
44
● preferinţa turiştilor pentru vacanţe mai scurte, dar mai frecvente pe parcursul unui
an. Apare astfel posibilitatea dezvoltării mai multor destinaţii turistice, care să ofere
turiştilor facilităţi şi activităţi pe tot parcursul anului.
● turiştii devin din ce în ce mai experimentaţi şi mai sofisticaţi în deprinderile lor de
călătorie şi aşteaptă atracţii, facilităţi şi servicii de bună calitate;
● extinderea turismului de afaceri;
● creşterea gradului de conştientizare a turiştilor cu privire la problemele de mediu şi
la cele sociale căutând destinaţii turistice bine proiectate, nepoluate;
● folosirea noilor tehnlogii în industria turistică, Internetul devenind un important
instrument de informare şi de marketing.
Dezvoltarea actuală a turismului pe plan internaţional trebuie exploatată nu numai
din perspectiva turiştilor, dar şi în vederea maximizării beneficiilor economice şi a
creşterii standardelor de viaţă a comunităţilor locale şi a ţărilor de destinaţie (Neto, 2003).
Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare destinaţiile turistice vor fi afectate de impactul
negativ al turismului asupra mediului înconjurător şi de impactul socio-cultural asupra
comunităţilor locale. Ecoturismul şi ale forme de dezvoltare durabilă a turismului încearcă
să minimizeze acest impact negativ şi să se asigure că beneficiile economice generate de
turism vor contribui la conservarea naturii şi folosirea raţională a resurselor naturale şi
culturale.
Tendinţele internaţionale majore trebuie luate în considerare de către autorităţile
responsabile de dezvoltarea turismului pentru a realiza planificarea dezvoltării turismului
local, pentru a veni în întâmpinarea aşteptărilor prezente şi viitoare ale turiştilor şi a
realiza dezvoltarea durabilă a sectorului turistic.
5.5. Rezumat
Piaţa turistică are o serie de caracteristici: caracter fragmentat,
opacitatea pieţei turistice, elasticitatea, mobilitatea, concentrarea în timp şi
spaţiu etc.
Pe piaţa turistică se manifestă o serie de tendinţe:
 Tendinţe generale cantitative şi calitative;
 Tendinţe ale cererii turistice;
 Tendinţe ale ofertei turistice;
 Tendinţe în comercializarea vacanţelor.
1. Diferenţa dintre piaţa turistică potenţială şi cea reală este dată de:
a. Dimensiunile globale pe care le-ar putea avea piaţa dacă toţi
membrii societăţii ar fi participanţi la actul turistic
b. Numărul de zile-turist
c. Segmentul nonconsumatorilor relativi
d. Cererea de produse turistice
2. Piaţa turistică potenţială este reprezentată de:
a. Dimensiunile globale pe care le-ar putea avea o piaţă în care toţi
membrii societăţii ar fi participanţi la actul turistic
b. Ansamblul cererilor care s-au întâlnit în mod efectiv
c. Dimensiunile pe care le-ar fi putut avea piaţa turistică în alte
45
condiţii decât cele existente
d. Nici un răspuns nu este corect
3. Comparativ cu piaţa bunurilor, în general, şi piaţa serviciilor în
particular, piaţa turistică se particularizează prin:
a.caracter “peticit”
b. diversitate de forme de manifestare
c. mobilitate
d. toate răspunsurile sunt corecte
4. Între caracteristicile pieţei turistice se numără:
a. opacitatea
b. concentrarea
c. manifestarea concurenţei imperfecte
d. toate acestea
Temă de control
 Precizaţi, ȋntr-un referat de 500 de cuvinte, care credeţi că este, în opinia
dumneavoastră, cel mai important element care caracterizează piaţa
turistică.
 Realizaţi un raport de 2 pagini cu tema “Tendinţe actuale pe piaţa

turistică din România”. Aveţi în vedere, în special, următoarele aspecte:
- Tendinţe generale cantitative şi calitative;
- Tendinţe ale cererii turistice;
- Tendinţe ale ofertei turistice;
- Tendinţe în comercializarea vacanţelor.
46
Unitatea de învăţare 6. Cererea, oferta şi preţurile pe piaţa
turistică
Cuprins
6.1. Introducere 47
6.3. Cererea şi consumul turistic 48
6.4. Oferta şi producţia turistică 55
6.5. Preţurile şi tarifele pe piaţa turistică 59
6.6. Rezumat 65
6.1. Introducere
Ca parte componentă a pieţei, cererea, în sens generic, reprezintă „dorinţa
pentru un anumit produs, dublată de posibilitatea şi decizia de a-l cumpăra”.
Astfel, aceasta este expresia unei nevoi determinate de anatomia omului şi
condiţiile existenţei sale sociale, răspunde unei aspiraţii către anumite lucruri,
susţinute de posibilitatea de cumpărare, dar şi de voinţa de achiziţionare a
lucrurilor respective.
În literatura de specialitate se susţin puncte de vedere diferite cu privire la
semnificaţia conceptului de ofertă turistică. Astfel, se consideră că aceasta
reprezintă fie ansamblul atracţiilor care pot motiva vizitarea lor de către turişti
(Nedelea, 2003), fie un ansamblu de bunuri şi servicii propuse consumatorului
pentru a-i satisface nevoile turistice. Oferta turistică este, de fapt, un ansamblu
de oferte parţiale paralele (hotelărie, alimentaţie, transport, comerţ şi alte
servicii adiacente), care se materializează în proporţii diferite în produse
turistice. Legat de acest concept apare şi cel de producţie turistică,
reprezentând ansamblul de servicii care mobilizează forţa de muncă,
echipamentele de producţie şi bunurile materiale şi care se materializează într-
un consum efectiv în cadrul unei ambianţe specifice.
Preţul reprezintă valoarea de piaţă a unui produs sau serviciu, într-o
exprimare monetară, iar nivelul lui reflectă o serie de constrângeri ale pieţei. In
cazul turismului, formarea preţurilor este rezultatul acţiunii unei multitudini de
factori de natură economică, politică, motivaţională, geografică etc., dar şi al
respectării numeroaselor cerinţe decurgând din specificitatea cererii şi ofertei
turistice, din complexitatea şi eterogenitatea acestora.
În urma parcurgerii acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

 Definească cererea şi consumul turistic
 Identifice diferenţele dintre cele două concepte
 Definească oferta şi producţia turistică
 Identifice diferenţele dintre cele două concepte
 Cunoască aspectele care definesc şi particularizează preţurile în turism
 Cunoască metodele de stabilire a preturilor şi tarifelor în turism
47
6.3. Cererea şi consumul turistic
Deşi între cererea turistică şi consumul turistic există o mare asemănare, aceste
două concepte nu pot fi suprapuse total. Astfel, definiţiile oficiale relevă conţinutul diferit
al celor două categorii:
 „cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care îşi manifestă
dorinţa de a deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei proprii, pentru alte motive
decât prestarea unor activităţi remunerate la locul destinaţiei”;
 „consumul turistic este format din cheltuielile efectuate de cererea turistică
pentru achiziţionarea unor noi servicii şi bunuri legate de motivaţia turistică”.
Cererea turistică reprezintă, aşadar, totalitatea cerinţelor manifestate sau
nemanifestate încă, pentru apropierea de produsele turistice, pe când consumul turistic
este forma de materializare a cererii.
Apar, astfel, două modalităţi de exprimare a cererii turistice:
 cerere turistică manifestată – acea cerere care s-a manifestat (exteriorizat) într-o
anumită perioadă de timp, întâlnită şi sub denumirea de cerere turistică reală;
 cerere turistică nemanifestată (neconcretizată), dar care există potenţial în
concepţia unui consumator şi care ar putea fi evaluată şi cuantificată pe baza unui studiu
al evoluţiei cerinţelor; se poate întâlni şi sub denumirea de cerere turistică prezumată.
Cererea turistică reală şi cererea turistică prezumată formează cererea turistică
potenţială.
Deosebirea dintre cererea turistică şi consumul turistc poate fi evidenţiată şi din
punct de vedere al locului şi momentului formării acestora. Cererea turistică se formează
la locul de reşedinţă al turistului unde se conturează bazinul cererii, definit prin
caracteristicile economice, sociale, politice, etnice ale turismului căruia îi aparţine.
Consumul turistic, în schimb, se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice, în mai
multe etape, desfăşurate în timp şi spaţiu:
1. înainte de deplasarea spre locul de destinaţie turistică, dar legat de acesta
(de exemplu, procurarea echipamentului de campare, a celui sportiv etc.);
2. în timpul deplasării spre locul de destinaţie (de exemplu, transportul);
3. la locul de destinaţie (cazare, masă, agrement etc).
În privinţa raporturilor cu cele două categorii corelative ale pieţei, situaţia se
prezintă astfel:
 consumul turistic are o sferă de cuprindere mai mare decât cererea, întrucât şi în
domeniul turismului se poate vorbi de autoconsum – atunci când vacanţele sunt petrecute
în reşedinţele secundare sau în vizite la rude şi prieteni -, după cum există şi consumuri
turistice subvenţionate într-o proporţie mai mare sau mai mică, suportate din fondurile
pentru protecţie socială (vacanţe pentru pensionari, elevi şi studenţi, membri de sindicat
etc.);
 faţă de ofertă, consumul turistic are o sferă mai restrânsă, fiind echivalent cu
producţia; cu alte cuvinte, se produce ceea ce se consumă, produsele turistice, datorită
caracterului lor intangibil, neputând fi stocate în vederea unor vânzări şi consumuri
ulterioare.
48
Rezultă că între cererea şi consumul turistic există multe puncte comune,
referitoare, mai ales, la conţinut şi determinanţi, dar şi multe deosebiri, motive pentru care
ele pot fi la fel de bine abordate distinct sau în unitate organică.
Principalele particularităţi ale cererii turistice sunt:

 cererea turistică este foarte elastică şi supusă permanent unor fluctuaţii, aflându-se
sub incidenţa unei multitudini de factori, de naturi diferite (economici, demografici,
psihologici, politici, conjucturali etc);
 cererea turistică se caracterizează printr-un grad mare de complexitate şi
eterogeneritate, studierea ei presupunând segmentarea pieţei după o serie de criteri ca:
vârsta, categoria socio-profesională, obiceiurile de consum etc.;
 cererea turistică presupune un grad mare de mobilitate a turistului, ca urmare a
caracterului rigid al ofertei;
 cererea turistică are un puternic caracter sezonier, ca urmare a distribuţiei inegale
şi caracterului nestocabil al ofertei turistice, dar şi datorită dependenţei circulaţiei turistice
de condiţiile naturale.
La rândul său, consumul turistic prezintă şi el o serie de caracteristici, printre care
amintim, în primul rând, coincidenţa în timp şi spaţiu a consumului turistic şi producţiei
turistice.
Volumul consumului turistic este determinat de nivelul preţurilor efective şi de
venitul disponibil al consumatorilor. Posibilitatea consumului turistic de a se modifica
structural, deci de a-şi adapta proporţia multiplelor sale componente în funcţie de
modificarea variabilelor preţ, venit, conferă volumului global al consumului turistic o notă
de stabilitate. La rândul lor, variabilele preţ şi venit se află sub influenţa unei multitudini
de factori care pot acţiona în acelaşi timp şi în acelaşi sens asupra ambelor, sau decalat în
timp şi numai asupra uneia dintre ele.
Ca şi cererea turistică, consumul turistic manifestă o puternică concentrare în timp
şi spaţiu, dar şi în motivaţie; în ceea ce priveşte motivaţia, la un moment dat poate
predomina ca motiv odihna, recreerea, sau poate domina interesul pentru afaceri, sănătate
etc.
Concentrarea în timp şi spaţiu a cererii pentru turism

Turismul, fenomen sensibil la mutaţiile social-economice înregistrează în evoluţia
sa o serie de fluctuaţii; unele au caracter continuu, structural, fiind provocate de
dinamica unor factori de tendinţă sau de schimbări rapide şi spectaculoase în domeniul
tehnicii, altele au caracter alternativ, datorându-se unor condiţii naturale, specificului
cercetării sau influenţei unor situaţii conjucturale.
Aceste oscilaţii, de durată sau repetabile, cu implicaţii mai profunde sau
superficiale, mai greu sau mai uşor previzibile, se manifestă în repartizarea inegală în
timp şi spaţiu a numărului turiştilor şi respectiv a necesarului de servicii. Variaţiile
sezoniere ale activităţii turistice sunt cele determinate, în principal, de condiţiile de
realizare a echilibrului ofertă –cerere şi se definesc printr-o mare concentrare a fluxurilor
de turişti în anumite perioade ale anului, în celelalte remarcându-se o reducere importantă
sau chiar o stopare a sosirilor de turişti.
Sezonalitatea în turism prezintă o serie de particularităţi faţă de alte sectoare ale
economiei, datorită dependenţei mari a circulaţiei turistice faţă de condiţiile naturale,
caracterului nestocabil al serviciilor turistice şi rigidităţii ofertei etc.
49
Oscilaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt mai accentuate, au implicaţii mai
profunde şi de anvengură, posibilităţile de atenuare a lor sunt relativ limitate şi solicită
eforturi mari din partea organizatorilor. De asemenea, pe măsura intensificării circulaţiei
turistice variaţiile sezoniere sunt mai mari şi mai cuprinzătoare, presiunea exercitată
asupra industriei turismului şi asupra altor activităţi devenind tot mai puternică.
Se pune deci, cu tot mai multă acuitate, problema atenuării sezonalităţii, găsirii
unor mijloace care să stimuleze practicarea turismului pe durata întregului an, realizându-
se astfel reducerea concentrării în anumite perioade şi prelungirea sezonului turistic.
Amploarea variaţiilor sezoniere şi frecvenţa lor de manifestare au consecinţe
asupra dezvoltării turistice şi eficienţei acesteia, cât şi asupra celorlalte ramuri ale
economiei, ramuri cu care turismul se dezvoltă în interdependenţă.
În activitatea turistică, sezonalitatea se reflectă pe de o parte, în utilizarea
incompletă a bazei tehnico-materiale şi a forţei de muncă, influenţând negativ costurile
serviciilor turistice şi calitatea acestora, termenul de recuperare a investiţiilor,
rentabilitatea, iar pe de altă parte, în nivelul scăzut al satisfacerii nevoilor consumatorilor
afectând în felul acesta şi dezvoltarea circulaţiei turistice. Concentrarea cererii pentru
turism în anumite perioade ale anului, ca principal aspect de manifestare a sezonalităţii,
duce la suprasolicitarea mijloacelor de transport, a spaţiilor de cazare şi alimentaţie, a
celorlalte servicii, a personalului de servire etc., determinând calitatea mai slabă a
prestaţiilor, creşterea tensiunii în relaţiile dintre solicitanţi şi prestatori, nemulţumirea
turiştilor, în timp ce, în perioadele de extrasezon capacităţile respective rămân nefolosite.
În ceea ce-l priveşte pe turist, concentrarea are implicaţii de ordin psihologic,
fiziologic şi economic. Aglomeraţia din mijloacele de transport sau de pe căile rutiere,
mai ales în cazul călătoriilor cu mijloace proprii, riscul negăsirii unui spaţiu de cazare
corespunzător dorinţelor, aşteptările pentru obţinerea unor sevicii etc. provoacă oboseală
fizică şi psihică turistului, diminuează efectele recreative ale vacanţei. De asemenea,
influenţe negative asupra stării de spirit a turistului şi indirecte asupra dimensiunilor
circulaţiei turistice are şi nivelul costurilor serviciilor oferite şi anume situarea lor sub sau
peste posibilităţile financiare ale consumatorului, concordanţa între nivelul acestora şi
calitatea prestaţiilor.
Asupra celorlalte sectoare ale economiei sezonalitatea circulaţiei turistice
acţionează fie direct, fie prin solicitări suplimentare faţă de unele activităţi cum ar fi
transporturile şi telecomunicaţiile, industria alimentară şi producţia culinară, comerţul
etc., fie indirect prin efectele periodice şi limitate asupra unei mase însemnate de oameni,
cu redistribuirea lor din sectoare sau zone ale ţării. Transporturile, deşi se pot adapta,
relativ uşor, circulaţiei de maximă intensitate prin suplimentarea curselor şi numărul
mijloacelor, reprezintă domeniul cel mai afectat în sensul că, în perioadele de vârf
mijloacele de transport sunt supraîncărcate pe direcţia destinaţiilor de vacanţă şi
subîncărcate în direcţia inversă, determinând un coeficient redus al utilizării capacităţilor.
Enumerarea acestor câteva aspecte ale sezonalităţii evidenţiază implicaţiile
profunde ale acesteia şi reacţiile în lanţ pe care le dezvoltă, necesitatea şi importanţa
atenuării efectelor ei.
În acest sens, un rol deosebit revine cercetării cauzelor ce provoacă oscilaţii
sezoniere în activitatea turistică, cuantificării influenţelor lor. Printr-o astfel de analiză au
fost puse în lumină variaţii datorate unor condiţii economico-organizatorice cum ar fi
regimul concediilor plătite şi durata lor limitată, repartizarea neuniformă a vacanţelor de-a
lungul unui an, creşterea timpului liber şi distribuirea lui, practicarea unei anumite forme
de turism (conţinutul sau motivaţia acestora etc) şi variaţii provocate de cauze
50
extraeconomice ca poziţia geografică a zonei, condiţiile de climă, anotimpuri, varietatea
şi atractivitatea valorilor culturale, istorice, de artă etc., acestea din urmă fiind
preponderente. Rezultă că permanentizarea activităţii turistice şi diminuarea sezonalităţii
se poate realiza printr-o mai bună repartizare în cursul anului a disponibilităţilor de timp
liber şi, în principal, prin dezvoltarea serviciilor turistice care să compenseze scăderea
atractivităţii factorilor naturali, în extrasezon.
Rolul determinant al condiţiilor naturale în manifestarea caracterului sezonier al
cererii favorizează existenţa mai multor tipuri de oscilaţii în raport cu momentul sau
momentele de maxim ale ofertei naturale.
O primă categorie o reprezintă localităţile sau zonele în care activitatea se
concentrează într-o singură perioadă (sezon) ca urmare a faptului că oferta întruneşte
maximum de cerinţe o singură dată pe an şi pe o durată limitată. Acest tip de sezonalitate
este specific, pentru ţara noastră, litoralului, unde cererea se concentrează în intervalul
mai-septembrie cu un maxim în perioada 15 iulie-15 august, în celelalte luni ale anului
solicitările fiind sporadice (pentru tratament) sau lipsind complet.
Un al doilea tip de oscilaţii se caracterizează prin existenţa a două perioade de
sezon cu activitate turistică de intensităţi apropiate, duratele în timp şi mobilurile
deplasărilor fiind însă diferite. Staţiunile montane întrunesc cerinţele unei activităţi
bisezoniere – iarna pentru zăpadă şi practicarea sporturilor albe, vara pentru odihnă,
drumeţii, alpinism etc. Perioadele de maximă intensitate sunt decembrie-martie pentru
sezonul rece şi mai- septembrie pentru sezonul cald. Caracteristic acestor zone este faptul
că şi în perioadele de extrasezon (aprilie şi octombrie – noiembrie) activitatea nu se
restrânge complet.
Există, de asemenea, şi zone de activitate permanentă unde oscilaţiile de la o
lună la alta sunt nesemnificative. Din această categorie fac parte staţiunile balneo-
climaterice unde sosirile turiştilor se distribuie relativ uniform de-a lungul anului,
condiţiile de climă neîmpietând desfăşurarea normală a tratamentelor şi localităţile
urbane unde circulaţia turistică este permanentă ca urmare a varietăţii activităţilor
(congrese, târguri, expoziţii, excursii, călătorii în tranzit etc.). Chiar şi în aceste localităţi
există perioade de mai mare concentraţie în lunile mai-octombrie pentru turismul de
tratament balneo-medical, sezonul cald oferind mai multe comodităţi şi în septembrie-
decembrie pentru centrele urbane, aceasta dovedindu-se perioada optimă pentru
desfăşurarea unor manifestări ştiinţifice, cultural-artistice, sportive sau de altă natură.
Analiza curbelor de variaţie evidenţiază existenţa a trei etape (momente) în
evoluţia cererii şi respectiv a circulaţiei turistice de-a lungul unui an calendaristic:
 vârful de sezon (sau chiar vârfurile în cazul activităţii turistice
bisezoniere) caracterizat prin intensitatea maximă a cererii;
 începutul şi sfârşitul sezonului (sau perioadele de pre- şi postsezon) în
care cererea este mai puţin intensă cu tendinţe de creştere în perioada de început şi
descreştere în perioada de sfârşit de sezon;
 extrasezonul, perioada caracterizată prin reducerea substanţială sau chiar
încetarea solicitărilor pentru serviciile turistice.
Suprapunerea curbelor de variaţie sezonieră a activităţii turistice din ţara noastră,
arată o concentrare puternică, în sezonul cald, pentru toate formele de turism (cca. 65%
din sosirile de turişti străini sunt în lunile iunie – septembrie; de asemenea, tot în această
perioadă se manifestă cca. 60% din solicitările turiştilor români).
Determinarea sezonalităţii se poate face cu ajutorul mai multor metode, între care :
indicii de sezonalitate, coeficienţii de concentrare etc.
51
Indicii de sezonalitate se pot determina cu ajutorul mediei aritmetice simple sau a
celei cronologice ; de asemenea, se pot calcula pe trimestre sau pe luni. În cazul utilizării
mediei aritmetice simple, pentru calcularea lor, se parcurg următoarele etape :
- se determină media fiecărui trimestru (luni);
- se determină media mediilor (generală);
- se calculează indicii de sezonalitate, prin raportarea mediei fiecărui trimestru (etapa I)
la media mediilor (etapa a II-a).
Suma indicilor de sezonalitate este 4 (în cazul calculării acestora pe trimestre), sau
12 (în cazul cercetării sezonalităţii pe luni), iar media 1.
2. Exemplu: Să se determine sezonalitatea circulaţiei turistice, dispunând de

următoarea distribuţie a sosirilor de turişti pe trimestre:
Tabel 6.1. Sosiri de turişti în unităţile de cazare, repartizaţi pe trimestre

-mii turişti-
Ani / Trim. I Trim. II Trim. Trim.IV Total
Trimestre III an
Anul 1 620 1002 1837 1399 4858
Anul 2 690 1112 2427 1099 5328
Anul 3 725 1349 1680 837 4491
Anul 4 937 1410 2115 698 5160
Total 2972 4873 8059 4033
trimestru
1. Determinarea mediei fiecărui trimestru :
2. Determinarea mediei mediilor trimestrelor :
3. Calcularea indicilor de sezonalitate :
52
TOTAL= 4 ; MEDIA = 1
Se poate observa o concentrare a activităţii în trimestrul III.
Etalarea calendaristică a circulaţiei turistice, dependentă de o suită de factori

economici şi extraeconomici, evidenţiază diferenţieri, adesea semnificative de la o lună/
trimestru la alta (altul), concentrându-se în perioada de vară. Pentru analizarea gradului de
concentrare (un alt mod de a exprima sezonalitatea) a circulaţiei turistice se utilizează mai
multe metode:
a). Coeficientul de concentrare „Gini corectat” – ia valori cuprinse între 0 şi 1;
valoarea 0 sau apropiată de 0 indică absenţa unei concentrări (fenomenul este relativ
uniform distribuit de-a lungul perioadei analizate); se calculează cu ajutorul relaţiei:
unde:
n = numărul termenilor seriei;
pi = ponderea la unitate a fiecărui termen al seriei.
Exemple
Să se determine coeficientul de concentrare Gini corectat, ştiind că sosirile
vizitatorilor străini într-o staţiune turistică au înregistrat evoluţia prezentată în
tabelul de mai jos.
Tabel 6.2 Distribuţia, pe trimestre, a indicatorului „Sosirile vizitatorilor

străini”
Număr de turişti
Trimestrul, anul
2014 2015 2016
I 945 901 1.007
II 1.213 1.294 1.270
III 1.867 1.785 1.635
IV 1.124 1.244 1.026
TOTAL 5.149 5.224 4.938
Rezolvare:
▪ Calculul coeficientului Gini corectat:
53
Calcularea ponderii la unitate a fiecărui termen al seriei (de exemplu,
pentru anul 2014):
p1 = 945:5149 = 0,18
p2 = 1213:5149 = 0,24
p3 = 1867:5149 = 0,36
p4 = 1124:5149 = 0,22
Interpretare: sosirile de turişti sunt uniform distribuite pe parcursul perioadei

analizate.
b). Coeficientul lunar sau trimestrial de trafic (coeficientul de intensitate a

traficului) se determină raportând numărul turiştilor din luna (trimestrul) cu
trafic maxim la numărul turiştilor din luna (trimestrul) cu trafic minim.
Exemplu: Să se calculeze coeficientul trimestrial de trafic, cunoscând

următoarele date: tr. I- 928 mii sosiri, tr. II- 1259 mii sosiri, tr. III- 2149
mii sosiri, tr.IV- 698 mii sosiri.
Interpretare: în trimestrul III cererea/circulaţia turistică este de 3,08 ori mai

intensă decât în trimestrul IV.
c). Coeficientul de concentrare lunară (trimestrială) se determină raportând

sosirile de turişti sau înnoptările din luna (trimestrul) cu trafic maxim la
totalul sosirilor din anul respectiv.
Exemplu: Se cunosc următoarele date: tr. I - 529 mii turişti, tr. II -1168
mii turişti, tr. III – 2518 mii turişti şi tr. IV – 998 mii turişti. Să se
determine coeficientul de concentrare trimestrială.
Respectiv circa 48% din circulaţia turistică s-a concentrat în trimestrul

III.
În acest context, cunoaşterea prin intermediul curbelor de variaţie, a indicilor de

sezonalitate şi coeficienţilor de concentrare a distribuţiei în timp a cererii turistice, în
fiecare zonă sau localitate, este importantă pentru orientarea eforturilor în vederea
satisfacerii corespunzătoare a nevoilor consumatorilor şi pentru găsirea soluţiilor de
diminuare a efectelor negative ale concentrării, respectiv pentru reducerea intensităţii
cererii în perioadele de vârf de sezon şi mărirea întinderii lor în timp, prelungirea
perioadelor de pre- şi postsezon, reducerea parţială sau totală a extrasezonului.
54
Cele mai eficiente soluţii de reducere a efectelor negative ale sezonalităţii s-au
dovedit a fi prelungirea sezonului şi etalarea vacanţelor. Printre mijloacele mai importante
ce stau la îndemâna organizatorilor de turism în acest sens se numără măsurile cu caracter
economico-organizatoric de dezvoltare a ofertei, de diversificare a serviciilor şi ridicarea
calităţii acestora, practicarea unei politici de preţuri diferenţiate în funcţie de etapele
sezonului, dezvoltarea şi intensificarea promovări turistice etc.
O atractivitate sporită se poate realiza prin amenajări suplimentare care să
valorifice cele mai variate atribute ale patrimoniului turistic, prin diversificarea serviciilor
de agrement, prin realizarea unor programe complexe ce pot compensa lipsa unor condiţii
naturale propice. De asemenea, practicarea unor tarife reduse în pre- şi postsezon
favorizează prelungirea perioadelor de maximă intensitate prin atragerea anumitor
categorii de turişti – cu venituri mai reduse, cei care călătoresc pentru schimbarea
cadrului, cei care dau vacanţei un conţinut preponderent de odihnă etc. Importanţa
acţiunilor de promovare şi informare se evidenţiază atât prin aducerea la cunoştinţă
publicului consumator a avantajelor suplimentare oferite în pre- şi postsezon sau în
extrasezon cât şi prin stimularea în general a nevoii de turism. Dintre măsurile
organizatorice am mai putea evidenţia desfăşurarea manifestărilor ştiinţifice, culturale,
artistice, expoziţionale etc.., cu precădere în perioadele de extrasezon.
Alături de aceste elemente, dezvoltarea economico-socială contribuie la
intensificarea circulaţiei turistice şi atenuarea sezonalităţii. Sporirea veniturilor şi
modificarea structurii consumului, urbanizarea şi creşterea disponibilităţilor de timp liber,
programarea vacanţelor şi posibilitatea scindării concediului în mai multe etape,
intensificarea deplasărilor la sfârşit de săptămână etc., au acţiune mai profundă şi de
durată asupra repartizării în timp a activităţii turistice, în sensul reducerii perioadelor de
maximă concentrare.
Cu toate acestea turismul, dependent în mare măsură de factorii naturali, continuă
să prezinte oscilaţii în timp cu influenţe nefavorabile asupra eficienţei activităţii şi
satisfacţiei consumatorilor.
6.4. Oferta şi producţia turistică
Oferta turistică, categorie corelativă a pieţei turistice, constituie, în multe situaţii,

mobilul determinant al efectuării actului turistic.
Distincţia care trebuie evidenţiată între oferta şi producţia turistică porneşte de la
definirea celor doi termeni. Astfel, oferta turistică este reprezentată de cadrul şi
potenţialul natural şi antropic, echipamentul de „producţie” a serviciilor turistice,
ansamblul bunurilor materiale şi serviciilor destinate consumului turistic, forţa de
muncă specializată în activităţile specifice, infrastructura turistică şi condiţiile de
comercializare (preţ, facilităţi).
Producţia turistică este dată de ansamblul de servicii care mobilizează forţa de
muncă, echipamentul turistic şi bunurile materiale şi care se materializează într-un
consum efectiv.
Deci, oferta presupune nu numai producţia turistică, ci şi existenţa factorilor
naturali.
Relaţia ofertă turistică – producţie turistică este marcată de o serie de
particularităţi, care o diferenţiază de aceeaşi relaţie existentă pe piaţa bunurilor
materiale:
55
 producţia turistică poate fi cel mult egală cu oferta, în timp ce pe piaţa
bunurilor materiale, oferta este cel mult egală cu producţia;
 oferta turistică există şi independent de producţie, pe când producţia
turistică nu se poate realiza în afara ofertei; în schimb, oferta bunurilor materiale nu se
poate detaşa de existenţa unei producţii;
 structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei
turistice, în timp ce structura ofertei de bunuri reflectă structura producţiei respective;
 oferta turistică e fermă – există atât timp cât există şi elementele care o
compun, pe când, producţia turistică e efemeră, ea există atât timp cât se manifestă
consumul şi încetează odată cu încheierea acestuia.
Relaţia dintre cele două elemente este foarte complexă, de intercondiţionare
reciprocă, oferta fiind sursă a producţiei turistice, iar producţia fiind cea care dă viaţă,
mobilizează oferta.
Caracteristicile ofertei şi producţiei turistice

Aşa cum rezultă şi din definiţiile prezentate, oferta turistică are un caracter
complex şi eterogen, fiind alcătuită din mai multe componente, care se pot structura
astfel:
 potenţialul turistic, ca element de atracţie a cererii turistice format din
totalitatea resurselor naturale şi antropice ale unei zone;
 echipamentul turistic, alcătuit din ansamblul activelor fixe şi circulante
care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor;
 serviciile prestate turiştilor şi bunurile oferite acestora spre consum, bunuri
cu destinaţie turistică exclusivă;
 forţa de muncă, cea care transformă din potenţiale în efective celelalte
elemente sus-menţionate.
Complexitatea ofertei turistice (şi a producţiei, în egală măsură), este dată şi de
numărul mare de prestatori sau „fabricanţi” ai produselor turistice. Faptul că
produsul turistic este format dintr-un ansamblu de servicii, fiecare cu specificul său, face
aproape imposibilă furnizarea de către un singur producător a tuturor prestaţiilor generate
de consumul turistic. De aceea, prestatorii sunt puternic specializaţi, au profile diferite,
uneori chiar interese diferite şi cel mai adesea un mod de organizare distinct. Astfel, la
realizarea produsului turistic participă societăţi comerciale care au ca obiect de activitate
cazarea, masa, transportul, agrementul, „fabricarea” călătoriilor turistice (tour-operatorii),
de asemenea pot participa organisme şi asociaţii cu vocaţie socială, organisme locale şi
teritoriale etc.
Pe lângă această specializare puternică a prestaţiilor de servicii turistice, trebuie să
menţionăm şi faptul că între aceştia predomină întreprinderile mici şi mijlocii, fapt care
a şi dus la o fărâmiţare excesivă a ofertanţilor de servicii turistice. Aşa cum se poate
constata însă, aceasta nu exclude posibilitatea regrupării lor în organisme puternice, bine
individualizate, care pot domina piaţa turistică, la un moment dat.
Creşterea diversificată, ca o consecinţă a eterogenităţii componentelor ofertei
turistice şi rigidităţii unora dintre ele, reprezintă o altă caracteristică a ofertei turistice.
Dacă în multe domenii acoperirea cererii se face prin multiplicarea ofertei, în turism acest
lucru nu este posibil decât într-o mică măsură. Dependenţa ofertei turistice de potenţial
face ca sporirea acesteia prin multiplicare să se realizeze până la concurenţa capacităţii de
primire, fizice şi ecologice, a acestuia (se vorbeşte în acest sens despre capacitatea
turistică de suport a staţiunilor montane, balneare, de litoral etc.). Dincolo de acest prag,
56
creşterea ofertei se poate face numai prin atragerea în circuitul turistic a noi zone, prin
amenajarea de noi atracţii, cu alte cuvinte, prin diversificare. Trebuie adăugat, de
asemenea, că implicarea nemijlocită şi în proporţie mare a resursei umane, imposibil de
standardizat, accentuează diversitatea producţiei turistice.
Creşterea diversificată trebuie privită, însă, şi ca o preocupare a ofertanţilor de
satisfacere a dorinţelor consumatorilor, ca un mijloc de stimulare a cererii. În acest caz
diversificarea poate lua forma unor noi tipuri de aranjamente turistice, a unor noi
echipamente, fiind mult mai uşor de realizat.
O altă caracteristică a ofertei turistice, cu multiple implicaţii în realizarea actului
turistic, o reprezintă rigiditatea acesteia. Această particularitate este datorată, în primul
rând, inadaptabilităţii (adaptabilităţii reduse) la variaţiile atât cantitative, cât şi calitative
ale cererii turistice. Caracterul relativ rigid al ofertei turistice se referă la mai multe
aspecte şi anume:
1) Imobilitatea ofertei şi producţiei turistice, care, pentru a-şi dovedi utilitatea
prin consum, presupune deplasarea consumatorului în bazinul acesteia şi nu a produsului
în bazinul cererii;
2) Imposibilitatea stocării ofertei, deci a adaptării cantitative a acesteia la
nivelul cererii din fiecare perioadă. Aceasta face ca, în cazul existenţei unei inegalităţi
între oferta şi cererea turistică, să se producă pierderi efective pentru operatorul turistic
datorită perisabilităţii serviciilor turistice.
3) Rigiditatea în amplasarea capacităţilor de producţie turistică, care sunt
localizate în perimetrul sau în apropierea elementului de atracţie;
4) Imposibilitatea adaptării ofertei la oscilaţiile cantitative de tip sezonier ale
cererii turistice şi la restructurările calitative ale cererii generate de diversificarea
motivaţiilor şi preferinţelor turiştilor. Acest ultim aspect are consecinţe importante asupra
eficienţei şi riscurilor investiţiilor în industria turistică.
5) Inelasticitatea parţială a ofertei în raport cu cererea este o particularitate
care decurge din două caracteristici ale serviciilor: forma nematerială şi imposibilitatea
stocării acestora. Ca urmare, remarcăm că, pe termen scurt, oferta de servicii turistice nu
poate fi mărită fără a periclita calitatea lor.
Rigiditatea ofertei turistice determină riscul de vânzare de pe piaţa turistică.
Acesta este determinat de concurenţa substituţională, care caracterizează piaţa turistică,
ofertele putând foarte uşor să se substituie unele pe altele. Punerea în valoare a ofertei
turistice implică un volum important de investiţii pentru dotarea turistică destinată
elementelor funcţionale şi recreative.
Imposibilitatea deplasării ofertei, care presupune mobilitatea consumatorului şi
nu a produsului turistic, constituie o altă particularitate a ofertei turistice. De asemenea,
oferta turistică nu poate fi stocată – odată neconsumată, ea se pierde - aspect care
presupune cheltuieli suplimentare pentru agenţii economici ofertanţi în sensul promovării
produselor turistice şi adaptării acestora la mutaţiile intervenite în structura cererii.
Oferta turistică este dependentă de echipamentele turistice, de numărul şi
structura forţei de muncă. Investiţiile, atât materiale, cât şi umane, în industria turistică,
sunt foarte costisitoare, fapt care nu permite înlocuirea rapidă a acestora pentru a se
adapta la mobilitatea cererii turistice.
După cum se poate observa din analiza caracteristicilor ofertei şi producţiei
turistice, neconcordanţa în timp şi spaţiu a cererii cu oferta turistică poate fi generatoarea
unor efecte economice şi sociale de mare amploare, ce se concretizează în: satisfacerea
necorespunzătoare a turiştilor, neutilizarea echipamentelor turistice şi ca atare, prelungirea
57
duratei de amortizare a acestora şi încetinirea ritmului de înlocuire a capacităţilor uzate
fizic sau moral etc.
Dar, prin eforturile conjugate ale organizatorilor şi prestatorilor de servicii
turistice, printr-o bună cunoaştere a tendinţelor în evoluţia cererii turistice, se poate
profita, în anumite limite, de o altă caracteristică a ofertei turistice: posibilitatea
substituirii unui tip de ofertă cu altul. Aceasta presupune însă ca şi motivaţiile turistice
să se poată substitui la un moment dat, dar mai ales ca elementele componente ale ofertei
să aibă un caracter polifuncţional, să satisfacă alternative de consum diverse.
Factorii determinanţi ai ofertei turistice

Nivelul şi structura ofertei turistice sunt determinate de un ansamblu complex de
factori naturali, antropici şi servicii turistice (Nedelea, 2003).
1) Factorii naturali
Factorii naturali ai ofertei turistice primare sunt reprezentaţi de resursele sau
potenţialul natural al destinaţiei turistice: relief, peisaj, clima, apa, fauna, flora etc. Turiştii
solicită aceste valori naturale în mod direct, cu toate că resursele naturale apar pe piaţa
turistică ca o componentă particulară a unui produs turistic oferit spre comercializare. Ca
urmare a acestui fapt, putem aprecia că valorile naturale constituie pentru anumite
categorii de turişti factorii principali în luarea deciziilor pentru alegerea unei destinaţii
turistice şi în plus, reprezintă condiţia esenţială a creării şi dezvoltării bazei tehnico-
materiale a staţiunilor turistice. Resursele naturale există în tot cursul anului, dar ca mijloc
de recreere devin atractive numai când întâlnesc anumiţi parametri calitativi acceptaţi de
turiştii potenţiali. Variaţiile climaterice pot fi considerate ca un element component de
importanţă majoră al atractivităţii resurselor naturale ale unei zone turistice. În aceasta
constă una din cauzele principale ale sezonalităţii ofertei turistice: calitatea resurselor
naturale se modifică cu o regularitate constantă în decursul unui an calendaristic şi
corespunzător acestor schimbări se înregistrează fluctuaţii pronunţate în volumul cererii
turistice.
Calitatea factorilor naturali care caracterizează o anumită zonă turistică poate fi
afectată datorită accentuării tendinţei de concentrare a fluxurilor turistice pe suprafeţe
limitate. Ca urmare, a apărut conceptul de dezvoltare durabilă în turism, care
promovează o serie de principii ce se referă la satisfacerea trebuinţelor prezente fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi realiza propriile lor nevoi. Menţinerea
nealterată a mediului natural este de o importanţă vitală pentru generaţiile viitoare şi de
aceea nu trebuie prejudiciată din considerente pe termen scurt.
Turismul trebuie să se constituie într-o activitate pozitivă care să aducă beneficii
atât comunităţii locale, cât şi vizitatorilor. Activitatea turistică trebuie să respecte
proporţiile, natura şi caracteristicile locului în care se desfăşoară, fără a permite
deteriorarea resurselor, sau a avea un impact economic şi social inacceptabil.
2) Factorii antropici
Factorii antropici ai ofertei turistice se referă la patrimoniul istoric, artistic şi
cultural, infrastructura şi baza tehnico-materială a turismului. Patrimoniul istoric, artistic
şi cultural cuprinde resurse care motivează turiştii să întreprindă călătorii având că
destinaţii aceste elemente determinante ale ofertei turistice. Importanţa resurselor
culturale şi artistice este justificată de caracterul lor original care oferă posibilitatea
diferenţierii producţiei turistice în relaţia cu piaţa internaţională. Existenţa unei
infrastructuri adecvate este esenţială pentru ca oferta turistică potenţială să se transforme
în ofertă reală prin facilitarea accesului turiştilor la zonele turistice respective. Baza
58
tehnico-materială a acestuia este formată din structurile de primire turistică care sunt
construcţii şi amenajări destinate cazării turiştilor, servirii mesei, agrementului,
transportului acestora sau tratamentului.
3) Serviciile turistice
Serviciile turistice constituie ponderea majoritară a ofertei turistice. Structura
serviciilor oferite pe piaţa turistică cuprinde:
A) Servicii pentru pregătirea consumului turistic, legate de organizarea voiajelor,
publicitate, informarea clienţilor, elaborarea programelor de călătorie, editarea ghidurilor
şi hărţilor turistice etc.
B) Servicii de bază care includ:
1) Servicii de transport turistic, în cazul în care turiştii solicită asemenea servicii;
2) Servicii de cazare care constau în asigurarea condiţiilor pentru înnoptarea
turiştilor în diferite tipuri de structuri de primire;
3) Servicii de alimentaţie;
C) Servicii complementare - sunt prestate pentru asigurarea petrecerii agreabile a
timpului liber al turiştilor;
D) Servicii cu caracter special: tratamente balneo-medicale, servicii pentru
turismul de întruniri, pentru acţiunile de vânătoare şi pescuit sportiv.
E) Servicii nespecifice: reparaţii şi întreţinere, telecomunicaţii, poştă, schimb
valutar etc.
4) Forţa de muncă
Forţa de munca influenţează dimensiunea, calitatea şi localizarea ofertei turistice
prin gradul de specializare şi nivelul de calificare. Între lucrătorul din turism implicat în
prestarea serviciilor şi beneficiarul acestora intervin raporturi directe, în care satisfacerea
nevoilor de consum se face în condiţii de creştere continuă a experienţei şi exigenţelor
personale ale turiştilor acumulate din călătorii anterioare. Aceasta impune o creştere a
nivelului profesional al personalului din turism, o adaptare rapidă la cerinţele pieţei
mondiale. Este adevărat însă că necesarul de muncă înalt calificată în turism este mai
redus decât pentru celelalte domenii de activitate ale sectorului tertiar. Astfel, deşi
calitatea muncii are o importanţă deosebită, ocuparea multor funcţii, din unităţile de
cazare de exemplu, solicită un nivel redus de calificare. În prezent, pe plan mondial, se
remarcă tendinţa ridicării calitative a ofertei datorită unei specializări accentuate a
personalului ce lucrează în cadrul firmelor de turism. Diversificarea şi specializarea
profesiilor turistice asigură succesul ofertei turistice.
6.5. Preţurile şi tarifele pe piaţa turistică
Preţul reprezintă valoarea de piaţă a unui produs sau serviciu, într-o exprimare
monetară, iar nivelul lui reflectă o serie de constrângeri ale pieţei. În cazul turismului,
formarea preţurilor este rezultatul acţiunii unei multitudini de factori de natură economică,
politică, motivaţională, geografică etc., dar şi al respectării numeroaselor cerinţe
decurgând din specificitatea cererii şi ofertei turistice, din complexitatea şi eterogenitatea
acestora.
Din punct de vedere al producătorului (comerciantului), preţul trebuie să reflecte,
cu fidelitate, cheltuielile de producţie, de comercializare, să acopere taxele, impozitele şi
alte obligaţii financiare ale agenţilor economici şi să asigure acestora un profit. Din punct
de vedere al cumpărătorului, preţul este apreciat în funcţie de utilitatea produsului, de
importanţa nevoii pe care o satisface, de veniturile disponibile, de preţurile concurenţei,
59
de rezultatul comparaţiei cu preţul altor bunuri şi servicii. Totodată, preţul trebuie să
răspundă legităţilor economiei de piaţă.
Având în vedere acest conţinut complex, stabilirea preţului este o chestiune
dificilă, nivelul acestuia fiind rezultatul unei căutări, unui compromis, unui optim între
forţele implicate: producători, comercianţi, consumatori, condiţii de piaţă etc.
În turism ca şi în alte domenii ale activităţii economice, preţul îndeplineşte o serie
de funcţii:
 instrument de măsură a activităţii şi a eficienţei acesteia;
 mijlocitor al schimbului;
 instrument de realizare a echilibrului ofertă-cerere;
 stimularea cererii;
 dezvoltarea şi diversificarea ofertei;
 pătrunderea pe o anumită piaţă;
 limitarea cererii etc.
În turism, preţurile produselor şi serviciilor turistice prezintă câteva trăsături
distinctive, mai importante fiind:
 diferenţierea;
 caracterul inflaţionist;
 formarea relativ independentă de raportul cerere-ofertă;
 influenţa regulatoare limitată asupra pieţei (cererii şi consumului turistic, în
principal).
Preţurile produselor turistice se eşalonează pe o scară foarte largă, diferenţiindu-
se în timp şi spaţiu, în funcţie de producător şi consumator:
 Diferenţierea în timp este rezultatul caracterului sezonier al activităţii turistice.
Astfel, în perioadele de sezon şi mai ales în vârful de sezon, preţurile sunt mai
mari cu 30-40% decât în extrasezon. Diferenţierile de preţ se realizează pe seama
serviciilor de hotelărie şi de transport, dar şi prin oscilaţiile cotei de comision
perceput de intermediari (touroperatori şi agenţiile de turism). Diferenţierea în
timp a preţului în turism reprezintă şi un instrument de politică turistică, un mijloc
de atenuare a sezonalităţii.
 Diferenţierile în spaţiu ale preţurilor produselor turistice apar ca urmare a
localizării diferite a echipamentelor şi staţiunilor în raport cu principalele elemente
de atracţie (plaja, pârtia de schi, izvorul mineral etc.) sau chiar cu bazinul de
cerere, dar şi datorită renumelui pe care o staţiune (destinaţie turistică) îl are pe
piaţa turistică. În cazul turismului internaţional, acestor variaţii trebuie să le
adăugăm şi pe cele care decurg din diferenţele de curs valutar.
 Diferenţierile de preţ se manifestă şi în funcţie de producător, caracteristicile
acestuia punându-şi amprenta asupra condiţiilor şi experienţei de producţie, asupra
calităţii produselor turistice etc. Aici putem include diferenţierea preţurilor pe
categorii de confort, forme de proprietate, dar şi mărimea agenţilor economici
(producţia de scală permite costuri mai mici pe unitatea de produs).
 În funcţie de caracteristicile consumatorilor putem menţiona diferenţierea
preţurilor în funcţie de vârstă, categoria socio-profesională, mărimea grupului de
turişti etc.
Preţurile produselor turistice manifestă un accentuat caracter inflaţionist.

Manifestările inflaţioniste se explică prin mecanismul de formare a preţurilor in turism
60
(inflaţie prin costuri), prin specificul cererii şi ofertei turistice (inflaţie prin cerere),
prin interdependenţele turismului cu alte ramuri ale economiei şi prin relaţia strânsă dintre
turismul intern şi cel internaţional (inflaţie importată).
Complexitatea produselor turistice şi mecanismul de formare a preţului pachetului
de vacanţă, prin cumularea costurilor prestaţiilor individuale, determină un efect al
inflaţiei sensibil amplificat. Astfel, inflaţia prin costuri se datorează creşterii preţului
energiei, variaţiei nivelului salariilor, determinată de munca sezonieră şi raritatea forţei de
muncă superior calificată în perioadele de sezon, de speculaţiile funciare în zonele
turistice, de acţiunea statului în materie de fiscalitate etc. Inflaţia prin cerere constă într-o
creştere artificială a preţului vacanţelor ca urmare a sezonalităţii (excesul de cerere din
anumite perioade), a unei oferte inelastice.
O altă caracteristică a preţurilor produselor turistice se referă la faptul că
formarea lor este relativ independentă de raportul ofertă-cerere, de legile pieţei.
Datorită opacităţii pieţei turistice şi „vâscozităţii” cererii şi ofertei se limitează afirmarea
liberei concurenţe şi scade rolul mecanismelor pieţei în formarea preţurilor. Cel mai
adesea, jocul liberei concurenţe este îngrădit, deformat, fie prin înţelegeri ale
producătorilor (sub egida asociaţiilor patronale), fie pentru că forma de organizare a
activităţii creează poziţia de monopol (cazul lanţurilor integrate sau voluntare). La rândul
lui, statul, prin reglementări indirecte (politica fiscală, protejarea mediului, regimul
construcţiilor) reduce rolul pieţei în stabilirea preţurilor.
Nu se poate spune, însă, că pe piaţa turistică a dispărut orice concurenţă, dar
putem afirma că majoritatea preţurilor se formează independent de acţiunea legii cererii şi
ofertei.
Din această caracteristică rezultă o altă particularitate a preţurilor produselor
turistice: influenţa limitată a acestora asupra consumului. În procesul formării şi
manifestării deciziei de cumpărare a vacanţelor preţurile au un rol relativ redus, aşa după
cum rezultă din părerile exprimate de specialişti (Minciu, 2001). Aceasta se explică, pe de
o parte, prin faptul că piaţa turistică este foarte puţin transparentă; cu alte cuvinte, turistul
nu poate aprecia, datorită intangibilităţii produselor, măsura în care preţul corespunde
calităţii serviciilor şi aşteptărilor sale. Practic, consumatorul potenţial nu poate examina
produsul înainte de a-l cumpăra şi consuma. La acestea se adaugă şi insuficienta
informare a cumpărătorilor cu privire la produsul în sine, la nivelul preţurilor practicate de
concurenţă, ceea ce reduce posibilitatea unor analize comparative. Mai mult, acest lucru
devine aproape imposibil în cazul pachetelor de servicii turistice, când turistul nu are
posibilitatea să cunoască preţul fiecărui serviciu care compune pachetul.
Pe de altă parte, în domeniul turismului se poate vorbi de un comportament
subiectiv, neraţional (determinat de factori psihologici, emoţionali), de o anumită
fidelitate a consumatorilor, ceea ce îi detaşează oarecum de componenta obiectivă,
materială, exprimată prin dimensiunea preţului.
Aceste caracteristici argumentează necesitatea ca preţul în turism să reflecte cu
fidelitate costurile de producţie şi comercializare, ca oscilaţiile lui în jurul acestora să nu
fie foarte ample, indiferent de raportul ofertă-cerere. Însă, utilizarea preţului ca instrument
de politică economică în domeniul turismului trebuie făcută cu multă atenţie, deoarece
cumpărătorii nu sunt foarte receptivi la modificările acestuia sau chiar pot avea reacţii
contrare celor aşteptate de ofertant.
În privinţa modalităţii concrete de determinare a preţurilor produselor turistice, ca
regulă generală, trebuie ţinut seama de:
 costurile materiale;
61
 costurile salariale;
 costurile de funcţionare;
 costurile de gestiune;
 taxa pe valoarea adăugată;
 marja de profit a producătorului sau comerciantului.
Această tehnică presupune, în practică, o serie de adaptări, în funcţie de specificul
serviciului turistic – transport, hotelărie, alimentaţie2.
De o metodologie aparte beneficiază programele turistice/produsele turistice
forfetare (aranjamente IT), datorită conţinutului lor complex, de pachete turistice. În
stabilirea preţului unui astfel de produs turistic sunt luate în calcul, sub forma cheltuielilor
directe, preţurile prestaţiilor individuale standard – transport, cazare (care poate include şi
mic dejun), alimentaţie (în formula pensiune completă sau demipensiune) şi agrement sau
tratament, după caz. Acestora li se adaugă cheltuieli administrative şi de organizare a
activităţii, comisionul agenţiei detailiste, taza pe valoarea adăugată şi, bineînţeles, marja
de profit a producătorului (touroperator). În structura acestor costuri mai pot fi incluse
cheltuielile cu asigurarea turistului, cheltuielile de marketing, eventualele gratuităţi etc.
Aceste preţuri se stabilesc, de regulă, în trepte, în funcţie de mărimea grupului şi
perioada de desfăşurare a programului, respectiv sezon sau extrasezon.
Dincolo de abordările generale prezentate mai sus, trebuie precizat că, în turism
tariful sau preţul serviciilor turistice se determină, în principal, prin trei metode:
1. prin adăugarea unei marje de profit la costuri;
2. prin metoda pragului de rentabilitate (punctului mort);
3. prin metoda venitului marginal egal cu costul marginal.
1. Determinarea tarifului prin adăugarea unei marje de profit la costuri

Când se stabilesc tarifele, trebuie să se ţină întotdeauna cont de necesitatea
acoperirii costurilor şi asigurarea unui profit. Astfel, se poate determina tariful prin
adăugarea unei marje dorite de profit la costurile totale. La valoarea astfel obţinută se
adaugă, pentru operaţiunile impozabile, suma de TVA corespunzătoare.
Această metodă nu oferă răspuns la întrebarea cât de mare ar trebui să fie marja
procentuală de profit.
Exemplu
Un hotel cu 200 de locuri înregistrează costuri fixe în valoare de 6000 lei/zi
cazare şi costuri variabile de 18 lei/loc. Ce nivel al tarifului ar trebui să
practice hotelul ţinând cont de aceste costuri şi de faptul că se are în vedere
obţinerea unei rate a profitului în raport cu cheltuielile de 30%, iar TVA este
9%.
Tarif/loc=
18=68,016
2
Vezi în acest sens: Cristureanu, C., op.cit., p. 184-187, Lupu, N., op.cit., p. 252-260, Stănciulescu, G.,
op.cit., p. 183-193 şi 211.
62
2. Determinarea tarifului prin metoda pragului de rentabilitate (punctului mort)
În turism, datorită ponderii mari a costurilor fixe, costul unitar este o funcţie
constant descrescătoare de numărul de unităţi prestate. În aceste condiţii, utilizarea
costului unitar ca bază de referinţă pentru stabilirea tarifului presupune determinarea
volumului de unităţi de servicii turistice care permite, cel puţin, acoperirea costurilor
totale.
Pentru aceasta, putem folosi metoda „pragului de rentabilitate” sau „punctului
mort”, făcând să varieze tarifele pentru a ajunge la pragul de rentabilitate corespunzător
cu capacitatea unităţii de producţie şi gradul estimat de utilizare a acesteia, în funcţie de
conjunctura pieţei.
Pragul de rentabilitate sau „punctul mort” este acela pentru care veniturile (V) sunt
egale cu cheltuielile (Ch), respectiv de la care unitatea începe să obţină profit.
Prin urmare,
V = Ch;
,
unde:
x = tariful serviciului turistic;
y = numărul de unităţi de servicii turistice cerute (oferite);
= costurile fixe;
= costul variabil unitar.
De unde:
Prin urmare, y reprezintă numărul minim de unităţi de servicii turistice cerute

(oferite), sub care activitatea unităţii va fi nerentabilă.
Exemplu
Pornind de la informaţiile din exemplul precedent şi presupunând că
managerii hotelului ar intenţiona să practice un tarif de 120 lei/loc (fără
TVA) se pune problema determinării pragului de rentabilitate, respectiv
gradului minim de ocupare a capacităţii, sub care activitatea hotelului nu ar
fi rentabilă.
locuri
Aceasta înseamnă că este necesară ocuparea a minimum 60 de
locuri zilnic, sub care activitatea hotelului nu ar fi rentabilă.
Prin urmare, coeficientul minim de utilizare a capacităţii hotelului
(CUC) la acest nivel al tarifului va fi:
Un coeficient mai mare de utilizare a capacităţii hotelului va

conduce la obţinerea unui profit, deci îi va asigura desfăşurarea activităţii în
condiţii de rentabilitate. La un alt nivel al tarifului, bineînţeles se va
63
modifica şi nivelul pragului de rentabilitate. Este motivul pentru care aceste
calcule trebuie completate cu cele bazate pe estimarea variaţiei cererii în
funcţie de nivelurile tarifelor practicate.
3. Determinarea tarifului prin metoda venitului marginal egal cu costul marginal

Regula de bază în cadrul acestei metode pentru maximizarea venitului net este
fixarea tarifului care permite vânzarea tuturor produselor şi serviciilor pentru care venitul
marginal se aşteaptă să fie egal cu costul marginal.
Venitul marginal este venitul suplimentar aşteptat din vânzarea unei cantităţi de
servicii turistice în plus, iar costul marginal este costul suplimentar pe care vânzătorul îl
suportă pentru a realiza creşterea producţiei şi vânzărilor.
În calcularea venitului marginal trebuie să se ţină seama de elasticitatea cererii în
funcţie de tarif.
Astfel, de regulă, pentru sporirea cererii este necesară micşorarea tarifului, ceea ce
poate conduce la situaţii în care creşterea vânzărilor să nu aducă venit marginal. Aceasta
pentru că micşorarea tarifului se face nu numai pentru clienţii suplimentari pe care
vânzătorul caută să-i atragă cu scăderea de tarif, ci pentru toţi clienţii. Venitul suplimentar
pe care îl câştigă de la noii clienţi poate fi contracarat de pierderea de venit de la clienţii
vechi, care erau dispuşi să plătească mai mult.
Costul marginal este creşterea costului total provocată de producerea unei unităţi
suplimentare. Pe termen scurt, dacă echipamentul rămâne constant, costul marginal este
egal cu creşterea costurilor variabile.
Maximizarea profitului se realizează pentru nivelul tarifului corespunzător
cantităţii de servicii pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal pe termen
scurt.
Acest nivel al tarifului poate fi aflat prin încercări sau prin rezolvarea următorului
sistem:
unde:
Ex = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de tarif;

yi =.nivelul iniţial al cererii;
Δy = modificarea cererii;
yf = nivelul căutat (optim) al cererii;
xi =.nivelul iniţial al tarifului;
Δx = modificarea tarifului;
xf = nivelul căutat (optim) al tarifului;
cf = costurile fixe;
cv = costurile variabile;
xf*yf = veniturile încasate;
cv*yf = costurile variabile totale pentru nivelul căutat al cererii.
Exemple
Pentru completarea datelor prezentate în cadrul exemplelor precedente, se
mai adaugă următoarele informaţii: studii asupra cererii turiştilor arată că la
64
un tarif de 110 lei se vor ocupa 70 de locuri, iar coeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de tarif are valoarea -2.
de unde:
Rezultă că:
Trebuie găsit = =
=
Acest maxim se găseşte pentru
de unde rezultă că şi
Deci, tariful căutat este de 91,1429 lei, care corespunde unei cereri
de 94 locuri.
Profit maxim=875,4326 lei

Acest nivel al profitului este cel mai mare, în condiţiile date ale
problemei. Pentru comparaţie, se va calcula profitul în condiţiile iniţiale (70
de locuri ocupate la un nivel al tarifului de 110 lei) şi în condiţiile în care ar
fi ocupate toate cele 200 de locuri ale hotelului.
În condiţiile iniţiale:
Profit = 70*110 – (6000+18*70) = 440 lei.
Pentru ocuparea celor 200 de locuri (coeficientul de elasticitate a
cererii în funcţie de tarif este -2), nivelul tarifului rezultă în urma aplicării
formulei:
, iar
Profitul = 200*7,8650 - (6000+18*200) = -8027 lei
Aşadar, la acest nivel al tarifului, deşi se ocupă toate locurile
existente, hotelul ar înregistra o pierdere de 8027 lei/zi.
6.6. Rezumat
Cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care îşi
manifestă dorinţa de a se deplasa periodic şi temporar în afara reşedinţei
proprii pentru alte motive decât prestarea unei activităţi remunerate la locul
de destinaţie. Din punct de vedere economic, cererea turistică se referă la
cantitatea de bunuri şi servicii turistice care pot fi cumpărate într-o zona
65
delimitată şi la un anume preţ de-a lungul unei perioade date de timp.
Consumul turistic reprezintă manifestarea cererii solvabile a populaţiei
pentru produsele turistice oferite pe piaţă. Astfel, acesta vizează cheltuielile
efectuate de turişti pentru a cumpăra servicii şi bunuri necesare satisfacerii
nevoilor şi dorinţelor legate de petrecerea timpului liber. Materializarea
consumului turistic se poate numai cu condiţia existenţei unei oferte
turistice care, prin volum, structură şi calitate, repartizare în timp şi
dispersare în spaţiu, să corespundă preferinţelor turiştilor.
Între oferta turistică şi producţia turistică există o relaţie strânsă, care,
comparativ cu aceeaşi relaţie de pe piaţa bunurilor fizice, este marcată de o
serie de particularităţi.
În turism, preţurile produselor şi serviciilor turistice prezintă câteva
trăsături distinctive, mai importante fiind:
 diferenţierea;
 caracterul inflaţionist;
 formarea relativ independentă de raportul cerere-ofertă;
 influenţa regulatoare limitată asupra pieţei (cererii şi consumului
turistic, în principal).
1. Sezonalitatea activităţii turistice poate fi determinată prin:

a. indici de sezonalitate
b. coeficienţi de concentrare
c. coeficienţi de intensitate a traficului
d. toţi aceştia
2. În cadrul unei destinaţii turistice, acordarea de facilităţi tarifare
turiştilor urmăreşte:
a. promovarea unei alte destinaţii turistice
b. atenuarea sezonalităţii
c. diversificarea ofertei turistice
3. Pentru o staţiune balneară de interes naţional, curba sezonalităţii este:
a. cu o singură perioadă de sezon
b. fără concentrări semnificative
c. cu două perioade de sezon
d. alt model
4. Între caracteristicile specifice preţurilor produselor turistice se numără:
a. contribuţia relativ limitată la realizarea echilibrului cerere-ofertă
b. evaluarea performanţelor activităţii desfăşurate
c. stimularea circulaţiei turistice
5. Între caracteristicile specifice ofertei turistice se numără:
a. îmbunătăţirea calitativă
b. adaptarea parţială la cerere
c. creşterea diversificată
d. toate acestea
6. Între funcţiile specifice ale preţurilor produselor turistice se numără:
66
a.realizarea unor obiective de politică turistică
b.stimularea circulaţiei turistice
c.echilibrarea ofertei cu cererea
d.toate acestea
7.Între determinanţii ofertei turistice se numără:
a. potenţialul turistic
b. forţa de muncă din turism
c. echipamentele turistice
d. toate acestea
8. În legătură cu cererea turistică este adevărată următoarea afirmaţie :
a. Este elastică
b. Este rigidă
c. Este imobilă
d. Odată neconsumată, se pierde
9. Una dintre următoarele afirmaţii nu este adevărată cu privire la
oferta turistică :
a. Este rigidă
b. Este nestocabilă
c. Este neelastică în timp şi spaţiu
d. Este fluctuantă de la un sezon la altul
10. Coeficientul de concentrare spaţială a cererii turistice (Gini corectat)
poate lua valori:
a. negative
b. pozitive unitare
c. pozitive subunitare
d. pozitive supraunitare
Temă de control
 Determinaţi indicii de sezonalitate pentru 3 tipuri de destinaţii
(staţiune montană, litoral, oraş reşedinţă de judeţ) pornind de la
datele prezentate ȋn Anuarul Statistic al României ȋn ultimii 3 ani.
 Rezolvaţi următoarele probleme:
 Cunoscând că un hotel are 100 de locuri, costurile fixe ale

hotelului pe zi de cazare sunt de 4000 lei, iar costurile variabile
de 40 lei/loc – zi, care ar trebui să fie tariful practicat de hotel
pe loc – zi (fără TVA), pentru a obţine o rată a profitului în
raport cu costurile de 20%?
 Ştiind că un hotel de 100 de locuri înregistrează costuri fixe de
3045 lei zilnic, iar costurile variabile se ridică la 50 lei/ turist/
zi, la un nivel al tarifului de 120 lei/ client/ zi, care ar trebui să
fie mărimea cererii la nivelul pragului de rentabilitate?
 Ştiind că un hotel are 200 de locuri şi că la un tarif de 100 lei s-
ar ocupa 140 de locuri, iar reducerea tarifului la 90 lei ar
conduce la creşterea cu 20% a numărului de locuri ocupate, să
se calculeze venitul marginal obţinut de hotel.
67
 Să se calculeze coeficientul de intensitate a traficului, ştiind că
avem următoarea repartizare a sosirilor pe cele patru trimestre:
tr. I- 1370 mii turişti, tr. II- 625 mii turişti, tr. III-18434 mii
turişti, tr. IV- 2003 mii turişti.
 Să se determine coeficientul de concentrare trimestrială având
următoarea distribuţie a circulaţiei turistice pe trimestre: tr.1 –
1002 mii sosiri; tr.2 – 827 mii sosiri; tr.3 – 1956 mii sosiri; tr.4 –
1101 mii sosiri.
68
Unitatea de învăţare 7. Potenţialul turistic
Cuprins
7.1. Introducere 69
7.3. Conţinutul şi structura potenţialului turistic 69
7.4. Valorificarea potenţialului turistic 72
7.5. Rezumat 74
7.1. Introducere
Potenţialul turistic, ca parte integrantă a ofertei turistice, constituie condiţia

esenţială a dezvoltării turismului într-o anumită regiune. În acest context, capătă
semnificaţie deosebită cunoaşterea conţinutului şi structurii acestuia, a gradului
de atractivitate, a stadiului de exploatare la un moment dat, precum şi a
posibilităţilor de valorificare în viitor.

 selecteze elementele care se constituie în atracţii turistice;
 să determine nivelul de valorificare a potenţialului turistic al unui
teritoriu;
 identifice posibile direcţii de acţiune în vederea valorificării mai bune a
potenţialului turistic
7.3. Conţinutul şi structura potenţialului turistic
Dicţionarul de terminologie turistică defineşte potenţialul turistic ca “totalitatea

resurselor naturale, antropice, cultural-istorice care, împreună cu infrastructura, constituie
oferta turistică a unei destinaţii“ (Stăncioiu, 1999).
În literatura de specialitate din domeniul turismului se utilizează diferite accepţiuni
ale noţiunilor de potenţial turistic şi patrimoniu turistic. Într-un sens foarte larg
potenţialul turistic al unui teritoriu poate fi definit prin „ansamblul componentelor
naturale, cultural-istorice şi economico-sociale, recunoscute ştiinţific cantitativ şi calitativ,
dovedite prin practică, care prezintă posibilităţi de valorificare turistică şi care au o
anumită funcţionalitate pentru turism".
O anumită regiune ne interesează din punct de vedere turistic atunci când oferă
resurse turistice, naturale sau antropice, care prin valorificare, pe fondul unor amenajări
tehnice şi ţinând cont de mediul înconjurător, poate intra în circuitul turistic şi poate
determina o activitate de turism. În cercetarea potenţialului turistic, ca de altfel în turism
69
în general, este necesară o abordare interdisciplinară a cercetărilor, valorificarea în turism
a resurselor făcându-se cu avizul specialiştilor.
Putem distinge două noţiuni care descriu componentele naturale sau antropice ale
potenţialului turistic, dar al căror conţinut diferă: „atracţii turistice” şi „resurse turistice”.
Atracţie turistică reprezintă orice “element natural sau antropic care motivează
deplasarea turiştilor spre o destinaţie. Împreună cu transporturile, cazarea şi agrementul
reprezintă elementele esenţiale ale produsului turistic. Atracţiile pot fi clasificate în
naturale şi artificiale” (Stăncioiu, 1999).
Noţiunea de atracţie turistică defineşte mai mult latura afectivă a diferitelor
componente ale potenţialului turistic, referindu-se mai ales la elemente de ordin estetic şi
cognitiv. De exemplu, componentele cultural-istorice, tehnico-economice şi o parte dintre
cele naturale (peisaje, forme de relief, specii de plante şi animale) ar putea fi desemnate ca
atracţii turistice.
Resursele turistice acoperă o arie mult mai largă; pe de o parte noţiunea este
utilizată pentru a desemna motivul de vizitare (atracţie propriu-zisă), şi pe de altă parte
este folosită pentru a defini mijloacele (sursele) necesare desfăşurării activităţii turistice:
resurse naturale, materiale, umane, financiare (Minciu, 2001). Unii autori definesc
resursele turistice ca fiind “totalitatea resurselor naturale, antropice şi financiare existente
într-o destinaţie sau deţinute de o firmă turistică, ce pot fi valorificate în scopul
desfăşurării activităţii turistice“ (Stăncioiu, 1999).
Există şi alte opinii referitoare la noţiunea de potenţial turistic. Unele lucrări de
specialitate definesc noţiunea de potenţial turistic prin expresiile "fond turistic" şi
"patrimoniu turistic". În acest caz, noţiunea are un înţeles mai larg incluzând în potenţialul
turistic şi dotările tehnico-edilitare, serviciile turistice şi infrastructura tehnică generală.
Unii autori consideră că fondul turistic reuneşte totalitatea resurselor naturale şi culturale
de natură turistică care constituie baza ofertei turistice potenţiale a unui teritoriu
considerat ca o destinaţie turistică. Alţi autori (Minciu, 2001) sunt de părere că
patrimoniul are o sferă de referinţă mult mai cuprinzătoare, incluzând alături de atracţii şi
baza tehnico-materială specifică şi chiar infrastructura, componente ce asigură
exploatarea, valorificarea bogăţiilor turistice.
Indiferent de modul de abordare, cu sensul mai larg sau mai restrâns, potenţialul
turistic are un rol determinant, fundamental pentru existenţa activităţii turistice. Resursele
turistice ale unei destinaţii se împart în două categorii de potenţial turistic: potenţial
turistic natural şi potenţial turistic antropic (figura 7.1).
70
POTENŢIAL TURISTIC SAU OFERTĂ
TURISTICĂ POTENŢIALĂ
NATURAL ANTROPIC
COMPONENTELE CADRULUI NATURAL,

INCLUSIV CELE MODIFICATE DE OM, CULTURAL- TEHNICO- SOCIO-
NATURA PROTEJATĂ, CALITATEA MEDIULUI ISTORIC ECONOMIC DEMOGRAFIC
Figura 7.1. Structura potenţialului turistic

Sursa: Albu, R. G., Evaluarea potenţialului turistic în perspectiva dezvoltării turistice durabile, Ed.
Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 85.
Potenţialul turistic natural reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le are
cadrul natural al unei regiuni prin componentele sale: relief, structură geologică, condiţii
climatice, ape, vegetaţie şi faună, peisaj, natură protejată.
Aşezarea geografică reprezintă o componentă importantă a potenţialului turistic
natural prin care se stabileşte arealul pe care se dezvoltă fenomenul turistic, poziţia în
Sursa:
raport cuAlbu, R. G., Evaluarea
vecinătăţile, potenţialului
zonele şi staţiunile turistic
turistice, în perspectiva
căile dezvoltării
de comunicaţie, turistice
centrele emitente
şi pieţele turistice în Ed.
durabile, Universităţii
general. Transilvania
Calitatea din Braşov, 2007,
mediului înconjurător p. 85.
şi a resurselor turistice
reprezintă o condiţie esenţială în dezvoltarea turismului, aceasta poate fi considerată o
componentă de potenţial. Aceste resurse turistice prin conţinutul, calitatea şi valoarea lor
recunoscută ştiinţific pot fi introduse şi valorificate în activitatea turistică.
Potenţialul turistic antropic cuprinde elementele cultural-istorice, tehnico-
economice şi socio-demografice ale unei regiuni care prin valorificarea lor intrinsecă
generează anumite fluxuri turistice (figura 7.2).
Cetăţi greceşti, dacice, romane, medievale

Monumente de artă plastică, locuri istorice
- lucrări de inginerie şi artă inginerească
- peisagistice, viti-pomicole, climaterice;
Monumente istorice şi de artă cu valoare

Populaţie (demografie, forţă de muncă,
internaţional, naţional, regional şi local

Muzee şi case memoriale de interes
Centre artizanale şi meşteşugăreşti
- baraje şi lacuri de acumulare;
Manifestări populare tradiţionale

Arhitectură şi tehnică populară
- vânătoare şi pescuit sportiv
Monumente istorice şi de artă

Creaţie artistică populară
Instituţii de cultură şi artă
Construcţii hidrotehnice:
Vestigii arheologice
Muzee etnografice
Unităţi economice:
- cultural-istorice;
- etno-folclorice;
- hidrocentrale;
cerere turistică)
Instituţii sociale
Sate turistice:
- industriale;
- agricole
- canale;
- urbane
- poduri;
de unicat
- rurale
Aşezări
ETNOGRAFIE şi VESTIGII ŞI
FOLCLOR MODUMENTE ISTORICE
SOCIO- TEHNICO- CULTURAL-

DEMOGRAFIC ECONOMIC ISTORIC
POTENŢIAL TURISTIC ANTROPIC
Figura 7.2. Structura potenţialului turistic antropic

Sursa: Albu, R. G., Evaluarea potenţialului turistic în perspectiva dezvoltării turistice durabile, Ed.
Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 87.
71
Componentele naturale şi antropice, ca resurse şi atracţii turistice potenţiale, au un
rol fundamental în dezvoltarea turismului. Importanţa lor derivă din următoarele
elemente:
 valoarea peisagistică, estetică, recreativă, culturală etc.;
 calitatea şi volumul unui factor natural de cură (inclusiv a bioclimatului);
 existenţa unor condiţii naturale care generează forme de turism specifice
(stratul de zăpadă, oglinzile de apă, resursele cinegetice, etc.);
 rolul cognitiv şi instructiv-educativ al multor elemente cum ar fi
rezervaţiile naturale;
 monumentele naturii, obiectivele social- economice etc.
Există şi alte opinii legate de clasificarea potenţialului turistic în diferite categorii.
Unii autori disting trei categorii de potenţial: natural, economic şi cultural-educativ. Alţii
consideră că potenţialul poate fi natural şi socio-istoric.
O altă modalitate de structurare a atracţiilor turistice foloseşte drept criteriu gradul
de polarizare a atracţiilor turistice. În funcţie de acest criteriu putem distinge atracţii
(resurse) concentrate şi atracţii turistice dispersate. În literatura de specialitate (Albu,
2007) se întâlneşte frecvent şi clasificarea în atracţii nodale (caracterizate prin faptul că se
concentrează pe o arie restrânsă, fiind destinate în special turismului de sejur) şi atracţii
liniare (situate de-a lungul unui circuit) destinate cu prioritate turismului itinerant.
Din punctul de vedere al valorii (exprimate în originalitate sau unicitate) putem
distinge trei tipuri de resurse (Defert, 1966):
1. resurse unice, rare şi originale (unicat) la scara întregii planete;
2. resurse de creaţie-originale, dar înregistrându-se în forme apropiate în diverse
regiuni;
3. resurse atractive - comune celor mai multe regiuni turistice (mări, climă blândă,
peisaje deosebite, plaje întinse, manifestări culturale, etc.).
Resursele turistice mai pot fi clasificate şi după destinaţie, după accesibilitate,
după poziţia geografică faţă de cerere, după natura lor etc. Varietatea acestor criterii de
clasificare relevă complexitatea potenţialului turistic şi a problemelor legate de
exploatarea eficientă a acestuia.
7.4. Valorificarea potenţialului turistic
Evaluarea gradului de valorificare a potenţialului turistic este o problemă dificilă,

necesitând luarea în calcul atât a unor elemente obiective, cât şi a unor aspecte subiective,
mai greu de cuantificat şi exprimat cantitativ. Totuşi, specialiştii cad de acord asupra
faptului că o imagine concludentă asupra nivelului de valorificare a potenţialului turistic
al unui teritoriu se poate obţine comparând atracţiile existente cu dotările turistice şi
intensitatea cererii. Astfel, apelând la indicatorii de caracterizare a dimensiunii şi
structurii echipamentelor şi, respectiv, ai circulaţiei turistice, se poate determina, în mare
măsură, gradul de valorificare. În plus, prezintă relevanţă şi realizarea unor comparaţii
internaţionale sau aducerea în discuţie a diversităţii formelor de turism care pot fi
practicate în zona respectivă, precum şi aprecieri asupra structurii şi calităţii serviciilor
prestate.
O privire de ansamblu asupra modului şi gradului de valorificare a potenţialului
turistic în ţara noastră evidenţiază, pe de o parte, eforturile făcute, de-a lungul timpului, în
domeniul investiţional şi realizarea unor zone turistice de valoare, recunoscute şi apreciate
pe plan internaţional, dar şi rămânerea în afara circuitului turistic a unor perimetre de
72
mare atracţie, ceea ce reclamă, pentru perspectivă, o nouă concepţie în valorificarea
potenţialului turistic (Minciu, 2005). Aceleaşi insuficienţe se remarcă şi în ceea ce
priveşte diversitatea formelor de turism sau calitatea serviciilor oferite. În concordanţă cu
aceste aprecieri, studiile de evaluare atestă, pentru România, un grad de valorificare a
potenţialului relativ modest, de 25-30% (Minciu, 2005).
Faţă de această caracteristică generală, în România există diferenţieri
semnificative în privinţa gradului de valorificare, pe zone şi staţiuni turistice. Ca urmare,
o analiză riguroasă necesită o abordare secvenţială, în funcţie de principalele categorii de
atracţii şi zonarea acestora.
Determinarea gradului de atractivitate turistică a unui teritoriu (staţiune
turistică)
În vederea amenajării unei staţiuni, trebuie să se evalueze anumite elemente ce
determină oportunitatea acesteia. Aceste elemente se referă în general la configuraţia
geografică, condiţiile meteorologice (climat cald sau rece, umed sau uscat, nivelul şi
frecvenţa ploilor, luminozitatea soarelui etc.), patrimoniul cultural şi istoric,
accesibilitatea, infrastructura generală, precum şi la aspecte sociale şi politice.
Succesul unei staţiuni va fi dat de componentele principale ale produsului turistic
obţinut prin amenajarea şi exploatarea sitului. După părerea unor specialişti,
componentele produsului turistic constituie factorii de marketing specifici unei staţiuni
turistice care trebuie evaluaţi în funcţie de tendinţele manifestate în cererea turistică (spre
exemplu, în cazul unei staţiuni montane, vorbim despre lungimea şi calitatea pârtiilor de
schi, indicatorul metri-pârtie pe loc de cazare, numărul şi calitatea tehnică a mijloacelor
mecanice de urcat şi corelaţia cu capacitatea de cazare, structura şi diversitatea
amenajărilor pentru practicarea sporturilor de iarnă şi vară, volumul şi gradul de confort al
capacităţii de cazare etc.). Aceştia constituie de fapt factorii care conferă atractivitatea
staţiunii (staţiunea va fi cu atât mai atractivă cu cât fiecare factor de marketing se va situa
la un nivel calitativ cât mai ridicat).
Evaluarea atractivităţii unei staţiuni se poate face utilizând diferite modele. Unul
dintre acestea este propus de Berbecaru şi Botez (1977) şi constă în următoarele etape:
 Selectarea factorilor de marketing ai staţiunii;
 Stabilirea importanţei relative a fiecărui factor, prin acordarea unor note, de
la 10 (cel mai important factor) în jos;
 Determinarea nivelului calitativ al fiecărui factor şi cuantificarea acestuia,
astfel: foarte bine -10, bine - 8, acceptabil -5, slab -2;
 Stabilirea contribuţiei fiecărui factor, prin multiplicarea importanţei
relative a fiecărui factor cu nivelul său calitativ;
 Însumarea contribuţiilor tuturor factorilor, obţinând o valoare sub 500
puncte (maximum).
Cu cât valoarea obţinută se va apropia mai mult de 500, cu atât atractivitatea
staţiunii va fi mai mare. Modelul poate fi folosit şi pentru compararea a două sau mai
multe staţiuni.
Un alt model care încearcă să surprindă influenţa fiecărui element al ofertei este
determinarea gradului (indicelui) de atractivitate după formula:
n
I   q ii  c i
i 1
i= 1,2,3,…..n reprezintă numărul componentelor resurselor turistice;
q= ponderea la unitate a fiecărui element;
c= nivelul calitativ al fiecărui element;
73
∑qi= 100 sau 1 (nivelul relativ).
Elementele componente ale resurselor turistice, ponderea şi valoarea lor se
stabilesc pentru fiecare zonă în parte, cu ajutorul unor modele şi pe baza experienţei
specialiştilor. Astfel, pentru identificarea componentelor resurselor turistice se utilizează
frecvent metoda „arborilor de pertinenţă”, ce permite structurarea succesivă a ofertei pe
factori care definesc atractivitatea. Apoi se stabileşte, de către o echipă de specialişti,
ponderea fiecărui factor, în funcţie de zona în discuţie, şi se evaluează fiecare factor pe o
scală de la 1 la 3 (1-nivel calitativ scăzut, 3-nivel calitativ înalt) sau de la 1 la 5. Valoarea
astfel obţinută a indicelui de atractivitate se va situa în aceleaşi intervale şi va fi apreciată
conform scalelor amintite.
7.5. Rezumat
Potenţialul turistic al unui teritoriu poate fi definit prin „ansamblul
componentelor naturale, cultural-istorice şi economico-sociale, recunoscute
ştiinţific cantitativ şi calitativ, dovedite prin practică, care prezintă posibilităţi
de valorificare turistică şi care au o anumită funcţionalitate pentru turism". O
imagine concludentă asupra nivelului de valorificare a potenţialului turistic al
unui teritoriu se poate obţine comparând atracţiile existente cu dotările
turistice şi intensitatea cererii.
1. Din punctul de vedere al conţinutului atracţiile (resursele) turistice pot fi:

a. concentrate şi dispersate
b. naturale şi antropice
c. unice, atractive şi de creaţie
d. integrate circuitului turistic şi sălbatice.
2. Stadiul de valorificare a ofertei turistice a unei zone poate fi exprimat prin:
a. capacitatea optimă de primire
b. diversitatea formelor de turism
c. capacitatea de cazare existentă
d. nivelul indicelui de atractivitate
Temă de control
 Prezentaţi, prin comparaţie, din punctul de vedere al potenţialului turistic
două staţiuni de acelaşi tip (una din România şi una din afara ţării).
 Caracterizaţi potenţialului turistic al zonei montane (sau al celei balneare,

de litoral, Delta Dunării etc.) din România.
74
Unitatea de învăţare 8. Infrastructura generală şi specifică
turismului
Cuprins
8.1. Introducere 75
8.3. Structura bazei tehnico-materiale a turismului 75
8.4. Investiţiile în turism 79
8.5. Rezumat 82
8.1. Introducere
Valorificarea potenţialului turistic al unei ţări, regiuni sau zone geografice

implică, în prealabil, asigurarea unor condiţii minime pentru deplasarea, sejurul şi
petrecerea agreabilă a timpului de către turişti. Desfăşurarea activităţilor turistice
la nivelul exigenţelor contemporane şi în pas cu mutaţiile în volumul, motivaţia şi
intensitatea cererii turistice interne şi internaţionale presupune existenţa, alături de
elementele de atracţie, a unor mijloace (resurse) materiale adecvate, capabile să
asigure satisfacerea cerinţelor turiştilor pe durata şi cu ocazia realizării voiajelor.
Aceste mijloace, cunoscute sub denumirea generică de infrastructură sau baza
tehnico-materială (capital tehnic), se prezintă într-o structură diversă (unităţi de
cazare şi alimentaţie, mijloace de transport, instalaţii de agrement etc), adaptată
specificului nevoilor turiştilor, funcţiilor economice şi sociale ale turismului.

 Să cunoască structura bazei tehnico-materiale a turismului
 Să identifice componentele acesteia
 Să cunoască structura şi tipologia investiţiilor în domeniul turismului
 Să cunoască criteriile pentru adoptarea deciziei de a investi în turism
 Să determine indicatorii de eficienţă a investiţiilor (investiţia specifică,
termenul de recuperare, randamentul economic al investiţiei).
8.3. Structura bazei tehnico-materiale a turismului
Baza tehnico-materială a turismului este reprezentată de ansamblul mijloacelor

tehnice de producţie utilizate în acest domeniu pentru obţinerea de bunuri şi servicii
specifice, destinate consumului turistic. Datorită specificului activităţii turistice şi rolului
său complex de ramură de sinteză, baza tehnico-materială a turismului cuprinde atât
mijloace comune altor ramuri, cât şi echipamente specifice.
Baza tehnico-materială (BTM) a turismului prezintă o serie de particularităţi
(Cristureanu, 2006) faţă de baza tehnico-materială a altor activităţi de producţie:
75
 între BTM şi resursele turistice naturale trebuie să existe o corespondenţă atât pe
plan calitativ-structural, cât şi pe plan cantitativ, ca volum al dotărilor.
Exemple
Existenţa unor resurse de ape minerale sau termale justifică construirea unui
anumit tip tehnic al bazei de tratament adaptat specificului de valorificare al
resursei respective şi dimensionată la nivelul debitului resursei care să
asigure un anumit număr maxim de proceduri. În scopul exploatării raţionale
şi valorificării durabile a substanţelor minerale terapeutice, precum şi al
conservării resurselor hidrominerale în special, unităţile balneare şi turistice
trebuie să dispună de norme de exploatare şi de consum specifice pentru
aceste substanţe. În acest sens Institutul Naţional de Recuperare, Medicină
Fizică şi Balneologie Bucureşti a stabilit anumite norme de valorificare a
substanţelor minerale terapeutice, respectiv o serie de indicatori vizând
limitele de valorificare în scopul exploatării durabile a acestora. De
asemenea, s-au stabilit unele corelaţii între calitatea şi cantitatea de substanţe
minerale terapeutice omologate şi cererea de servicii de tratament balnear,
care conduc, în final, alături de alţi indicatori sau alte norme, la
dimensionarea bazelor de tratament şi implicit a spaţiilor de cazare într-o
staţiune balneoclimatică.
 pornind de la rigiditatea ofertei turistice, trebuie menţionat că BTM turistică este

astfel concepută de către ofertanţi încât să fie adaptată şi unui anumit segment al
cererii turistice, prezumate sau cunoscute. În general, racordarea BTM se face la
segmentul cererii turistice situat la cea mai mică distanţă, cunoscută fiind
importanţa acesteia în direcţionarea cererii. Volumul, localizarea şi structura
investiţiilor în BTM a turismului trebuie să se ghideze în funcţie de natura şi
dimensiunea resurselor turistice, precum şi de volumul şi localizarea cererii
turistice.
 investiţiile în baza materială a ofertei turistice sunt dependente ca volum absolut
de dimensiunea şi calitatea resurselor naturale, fiind în raport direct cu acestea. Ca
investiţie specifică pe unitatea de echipament (loc cazare etc.) efortul investiţional
este invers proporţional cu calitatea atracţiei turistice a resurselor naturale. De
aici şi capacitatea factorilor de producţie antrenaţi în turism de a se substitui
reciproc.
Exemple
Valorificarea litoralului Mării Nordului, plasat într-o zonă cu climă mai aspră
şi plajă îngustă, necesită investiţii suplimentare pentru obţinerea unei
atractivităţi comparabile celei de pe litoralul mediteranean.
Staţiunea Las Vegas, construită în plin deşert, suplineşte lipsa resurselor
naturale prin cele mai ridicate investiţii specifice în BTM, aceasta
identificându-se cu sursa de atractivitate a ofertei.
Invers, resursele naturale originale şi atractive, de tipul Deltei Dunării,
necesită investiţii reduse în BTM şi pentru că o investiţie ridicată în
construirea bazei materiale ar putea duce la afectarea resurselor şi la alterarea
caracterului ei de unicitate. În acest caz, efortul investiţional trebuie să se
76
concentreze spre acţiunile de prevenire a degradării resurselor.
Structura bazei tehnico-materiale a turismului
În teoria şi practica de specialitate există mai multe modalităţi de structurare a

componentelor bazei tehnico-materiale a turismului.
Cea mai importantă şi frecvent utilizată clasificare foloseşte drept criteriu
destinaţia principală (după unii autori acest criteriu ar fi conţinutul mijloacelor) şi
delimitează două mari categorii: baza tehnico-materială specific turistică (resursele
materiale care îşi datorează existenţa activităţii turistice, fiind destinate exclusiv turiştilor)
şi baza tehnico-materială generală-infrastructura (dotările cu statut independent de
domeniul turismului, dar care sunt utilizate şi pentru nevoile acestuia).
Exemple
Baza tehnico-materială specific turistică cuprinde:
 unităţile de cazare (găzduire)
 unităţile de alimentaţie (o parte din acestea)
 mijloacele de transport din structura turismului (în special rutiere şi pe
cablu)
 instalaţiile de agrement
 instalaţiile de tratament
 satele turistice
 satele de vacanţă
Baza tehnico-materială generală (infrastructura) cuprinde:
 căile de comunicaţie
 mijloacele de transport în comun
 instalaţiile de telecomunicaţii
 reţelele de alimentare cu apă, gaze, energie electrică, energie termică
 unităţile comerciale şi de prestări servicii
Componenta cea mai importantă a BTM specifice o reprezintă reţeaua unităţilor

de cazare, ea răspunzând uneia dintre necesităţile fundamentale ale turistului – odihna.
Mai mult, dimensiunile, structura şi distribuţia spaţială a mijloacelor de cazare determină
caracteristicile tuturor celorlalte echipamente componente ale BTM a turismului.
Reţeaua unităţilor de cazare este alcătuită din structuri de primire de diverse tipuri,
clasificate după conţinut, funcţia îndeplinită, categoria de confort, perioada de
funcţionare, forma de proprietate etc.
Analizele asupra echipamentelor de cazare au în vedere componenta (sectorul)
comercială şi cea (sectorul) non- sau cvasinoncomercială, destul de bine reprezentată prin
reşedinţe secundare, proprietăţi în sistem time-share, spaţii de găzduire oferite de sistemul
educaţional (cămine), grupuri religioase etc.
În funcţie de modul de obţinere/oferire a serviciilor, mijloacele de cazare se împart
în: unităţi cu servicii prestate (hoteluri, hanuri, ferme, case de oaspeţi) şi unităţi cu
autoservire, în care se asigură doar găzduirea propriu-zisă, restul serviciilor de curăţenie
sau prepararea hranei fiind procurate independent sau realizate de turişti înşişi (camping-
caravanind, vile-apartament inchiriate, vizite la rude şi prieteni etc.).
Mijloacele de cazare mai pot fi structurate şi în funcţie de tipologia unităţilor în:
77
 unităţi hoteliere propriu-zise şi asimilate lor (moteluri, pensiuni, hanuri,
hoteluri-apartament, bungalouri etc.)
 unităţi complementare sau cazarea extrahotelieră, reprezentată de terenuri
de camping şi caravaning, căsuţe, sate de vacanţă, cămine şi hanuri pentru tineri,
cabane şi refugii montane, camere, case şi apartamente de închiriat, sanatorii şi
stabilimente de sănătate, tabere şi colonii de vacanţă.
Dimensiunea bazei materiale a cazării se apreciază prin numărul de unităţi,
camere, paturi sau locuri. Corelând numărul de locuri cu numărul de zile de funcţionare a
unităţii de cazare se obţine un alt indicator – capacitatea de cazare în funcţiune,
exprimată în locuri-zile şi frecvent utilizată în determinarea gradului de ocupare a
capacităţii de cazare.
Ofertanţii din domeniul cazării se confruntă cu două mari probleme: investiţia
iniţială ridicată şi utilizarea incompletă a capacităţii hoteliere datorată fie sezonalităţii,
fie greşitei evaluări a cererii. Prima dintre probleme a putut fi atenuată ca gravitate prin
procesul de integrare a producătorilor din industria hotelieră (lanţurile hoteliere integrate).
Cea de-a doua problemă, a subutilizării, continuă să fie în atenţia întreprinzătorilor care
încearcă să o rezolve prin ameliorarea gestiunii unităţilor de cazare, creşterea eficienţei
utilizării lor, asigurarea polifuncţionalităţii structurilor de cazare, cercetarea de piaţă
pentru o mai bună cunoaştere a clientelei, utilizarea tehnologiilor informaţionale etc.
O altă componentă importantă a BTM a turismului o reprezintă unităţile de
alimentaţie publică. În majoritatea lor acestea se adresează, deopotrivă, rezidenţilor şi
turiştilor, ceea ce face dificilă o analiză riguroasă a principalelor tendinţe din evoluţia şi
structura celor destinate turismului. Din punct de vedere structural ele pot fi grupate pe
tipuri (vezi Ordinul nr. 636/2008), categorii de confort, forme de proprietate, perioadă de
funcţionare etc.
Calitatea bazei materiale a alimentaţiei (restaurării3) a fost standardizată în foarte
multe ţări, ca şi în cazul hotelăriei, folosindu-se repere calitative uniforme ce îşi găsesc
corespondenţa în sistemele de clasificare ale celor mai multe ţări. Pentru stabilirea
nivelului de calitate se recurge la o gamă foarte largă de reprezentări: stele, căsuţe,
diamante, coroane sau, mai simplu, prin categorii (A, B, C). Ca o consecinţă a dezvoltării
turismului de masă, cresc ca pondere dotările restaurantelor destinate unui consum de
masă cu o productivitate ridicată, cu tarife atractive (fast-food).
În evaluarea şi caracterizarea BTM a alimentaţiei este necesară şi analiza
comparativă cu reţeaua unităţilor de cazare. Din acest punct de vedere, o semnificaţie
majoră prezintă raportul locuri în alimentaţie/locuri de cazare. Pentru a asigura o bună
servire a turiştilor şi condiţii de distracţie, recreere etc. acest raport trebuie să fie de 1,2-
1,5/1,0.
BTM specific turistică înscrie între componentele sale şi mijloacele de transport.
Este vorba despre cele care sunt destinate exclusiv turiştilor şi/sau se află în
proprietatea/administrarea unor societăţi comerciale aparţinând sferei turismului. Deşi în
alcătuirea acestei componente sunt prezente toate tipurile de mijloace, în practica turistică
nu se regăsesc cele feroviare. Structural, proporţia covârşitoare revine celor rutiere
(autocare, microbuze, automobile şi mijloace de transport marfă). Lor li se adaugă cele
aeriene – organizate independent sau integrate societăţilor hoteliere - şi, în mai mică
măsură, cele navale. Toate acestea reprezintă sectorul comercial, care este completat de
3
Termenul de restaurare este frecvent folosit de unii autori (Cristureanu, C., op. cit., p. 183), fiind
echivalentul termenului franţuzesc “restauration”.
78
mijloacele aflate în proprietatea turiştilor, de regulă automobile, care formează sectorul
necomercial.
O categorie aparte o reprezintă mijloacele (instalaţiile) de transport pe cablu,
care servesc ca mijloace de continuare a călătoriei (transport) sau de acces spre altitudinile
înalte, spre destinaţiile de vacanţă sau ca mijloace de agrement. Pentru unele forme de
turism, cum sunt sporturile de iarnă, alpinismul etc. aceste instalaţii joacă un rol esenţial,
stimulând sau îngrădind dezvoltarea lor.
Mijloacele de agrement reprezintă o altă componentă bine definită a BTM proprii
turismului. Aceste echipamente au ca obiectiv crearea condiţiilor pentru distracţie,
recreere sau petrecerea plăcută a timpului liber. Creşterea concurenţei între ofertanţii de
turism pe plan mondial a deplasat centrul de greutate al opţiunii de consum dinspre
componentele statice (cazare şi masă) spre componentele dinamice (transport şi
agrement). La aceasta a contribuit, de asemenea, creşterea ritmului uzurii morale care,
alăturându-se rapidei uzuri fizice a acestei categorii de fonduri fixe, impune înnoirea
continuă a mijloacelor tehnice pentru agrement în oferta globală de turism.
În concordanţă cu varietatea destinaţiilor de vacanţă, cu diversitatea gusturilor şi
preferinţelor turiştilor, mijloacele de agrement se prezintă, din punctul de vedere al
conţinutului, într-o gamă foarte largă şi anume: terenuri de sport, săli de jocuri (mecanice,
bowling, calculatoare), săli polivalente (spectacole, concursuri, expoziţii), parcuri de
distracţie, centre de echitaţie, plaje, instalaţii pentru sporturi nautice, pârtii de schi,
cluburi, cazinouri, discoteci etc. Dotarea cu astfel de mijloace poate fi exprimată prin
indicatori simpli (număr de instalaţii, număr de locuri) sau complecşi, prin raportare la
numărul turiştilor, al spaţiilor de cazare etc.
Mijloacele de tratament ocupă un loc mai modest în cadrul BTM specifice, fiind
destinate unei forme particulare a turismului – cel de tratament balneo-medical. Aceste
mijloace au un conţinut eterogen, determinat de specificitatea afecţiunilor, de natura
resurselor (ape minerale, nămoluri, mofete) şi profilul staţiunilor. Din categoria acestora
pot fi menţionate: instalaţii de fizioterapie, băi, buvete, amenajări saline, săli de
gimnastică, amenajări pentru cura de teren etc.
Tot din categoria BTM specifice turismului fac parte şi satele de vacanţă şi satele
turistice. Încadrate impropriu de unii autori în categoria mijloacelor de cazare, acestea au
o structură complexă, polifuncţională, oferind turiştilor atât condiţii de găzduire şi servire
a mesei, cât şi de agrement.
Satele de vacanţă sunt ansambluri mari, de factură modernă, ce cuprind unităţi de
cazare individuală sau familială (vile, bungalouri), grupate în jurul unor spaţii comune
pentru masă, distracţie şi sport. Caracteristica fundamentală a acestor mijloace o
constituie desfăşurarea în comun, în formula „club”, a activităţilor recreative, ceea ce
conduce la crearea unei atmosfere specifice. Produsul turistic denumit „club de vacanţă”
este comercializat la un preţ forfetar, ce include atât pensiunea, cât şi distracţiile.
Satele turistice sunt, într-o accepţiune generală, localităţi rurale situate într-un
cadru natural nepoluat, dispunând de elemente atractive posibil de valorificat, precum:
arhitectura locală, port popular, tradiţii, meşteşuguri etc., amenajate astfel încât să ofere
temporar sau permanent găzduire, alimentaţie şi activităţi recreativ-distractive.
8.4. Investiţiile în turism
Baza tehnico-materială, prin natura proprie, este supusă unui proces de uzură,
fizică şi morală, ceea ce impune, pentru continuarea activităţii, înlocuirea periodică a
79
componentelor sale. Aceasta argumentează necesitatea unor eforturi investiţionale
substanţiale, orientate spre creşterea şi modernizarea înzestrării turistice. Investiţiile
trebuie înţelese şi ca o cerinţă a progresului, a reducerii costurilor de exploatare şi sporirii
eficienţei, a înnoirii ofertei.
În turism investiţiile pot fi: de dezvoltare (extindere), de modernizare şi de
înlocuire, cu precizarea că, în practică, este dificilă o demarcaţie netă între ele.
Din punct de vedere al conţinutului, investiţiile în turism se concretizează în
obiective (echipamente) turistice specifice – unităţi de cazare, alimentaţie, agrement – şi
lucrări de infrastructură – căi de acces, spaţii verzi, parcări, alimentări cu apă,
canalizare etc. – care asigură funcţionarea normală a primelor.
Investiţiile in turism prezintă şi unele particularităţi (Minciu, 2005), cu impact
asupra riscului asumat şi a criteriilor de adoptare a deciziilor:
 sunt intensive în capital, prin faptul că reclamă cheltuieli mari datorate
costurilor ridicate ale infrastructurii, dar şi a echipamentelor specifice, fiind
comparate adesea cu cele din industria grea;
 angajează capital pe termen lung, amortizarea făcându-se foarte lent, mai ales
în cazul dotărilor cu funcţionare sezonieră;
 se materializează, în principal, în construcţii şi ca atare, sunt supuse, într-o mai
mică măsură, uzurii morale;
 rotaţia lentă a capitalului;
 rigiditatea în exploatare a mijloacelor fixe;
 rentabilitatea relativ redusă etc.
În ceea ce priveşte valoarea investiţiei, aceasta cuprinde costul propriu-zis al
mijlocului fix şi o serie de cheltuieli angajate pe parcurs vizând pregătirea, execuţia şi
punerea în funcţiune a obiectivului (amenajarea terenurilor, împrumuturi, publicitate etc.).
Pentru stabilirea concretă a nivelului tuturor acestor cheltuieli se ţine seama de experienţa
anterioară, internă şi internaţională (există normative referitoare la investiţia specifică,
diferenţiate pe tipuri de unităţi, categorii de confort, amplasare ş. a.) şi de structura
costurilor – teren, patrimoniu imobiliar şi mobiliar, constituirea societăţii. În toate
situaţiile se elaborează mai multe variante, alegându-se cea potrivită.
Cheltuielile de exploatare şi rentabilitatea reprezintă, de asemenea, criterii
importante în adoptarea deciziei de investiţii şi selecţie a variantelor. Cheltuielile de
exploatare reflectă, prin conţinutul lor, complexitatea procesului investiţional, referindu-
se atât la funcţionarea propriu-zisă a obiectivului (după darea lui în folosinţă), cât şi la
comercializarea produselor/serviciilor astfel obţinute; totodată ele au o structură foarte
diversă – întreţinere, personal, materii prime, transport – şi un comportament economic
diferit. Ca urmare, ele trebuie analizate în relaţie cu efectele produse – cifra de afaceri şi
marja de profit.
Alături de aceşti indicatori se determină şi cei de eficienţă, proprii investiţiilor, şi
anume: investiţia specifică, termenul/durata de recuperare a investiţiei, randamentul
economic al investiţiei, rata minimă de rentabilitate, valoarea imobilizărilor de fonduri.
Investiţia specifică (Is), calculată ca raport între valoarea investiţiei (I) şi
capacitatea obiectivului (q) în unităţi fizice (mp, număr camere, număr locuri etc.):
,
poate fi considerată ca indicator de eficienţă numai în urma comparaţiilor cu standardele
(normativele) sau între diverse proiecte similare.
80
Termenul/durata de recuperare a investiţiei (Tr) exprimă timpul în care sunt
reconstituite, pe seama profitului obţinut din exploatare/funcţionare, fondurile avansate şi
consumate. Se determină ca raport între valoarea investiţiei (I) şi profitul anual (Pa):
Avându-se în vedere costul ridicat al investiţiilor în turism, rentabilitatea relativ

redusă şi, adeseori, funcţionarea temporară a echipamentelor datorată sezonalităţii,
termenul de recuperare este mai mare comparativ cu alte sectoare.
Randamentul economic al investiţiei (Rei) se fundamentează pe faptul că
obiectivele turistice, în special construcţiile, funcţionează încă mulţi ani după perioada de
recuperare a cheltuielilor, timp în care produc în continuare profit. Deşi este dificil de
anticipat cu exactitate durata efectivă de viaţă a echipamentelor, în aprecierea eficienţei
investiţiei este necesară luarea în calcul a profitului total în raport cu efortul iniţial. În
aceste condiţii:
Unde PNR = profitul net după recuperarea investiţiei

Ii = investiţia iniţială.
Exemplu
Aplicaţie: O agenţie de voiaj face o investiţie într-un spaţiu nou de 70
mp. Costul construcţiei este de 730 lei/mp; investiţia în construcţie
reprezintă 65% din valoarea totală a investiţiei. Agenţia practică un
comision de 15% iar cheltuielile anuale de funcţionare sunt de 43000 lei.
Ce venituri şi ce încasări trebuie să realizeze agenţia pentru a recupera
investiţia în 5 ani?
- Investiţia pentru construcţie = 70mp * 730lei/mp = 51100lei

(reprezintă 65% din investiţia totală)
- Rezultă că investiţia totală (I) = 78615 lei.
- Având în vedere că se urmăreşte recuperarea investiţiei în 5 ani ( ) şi
cunoscând valoarea investiţiei totale (I), din formula termenului de
recuperare se poate calcula profitul anual:
de unde
- Veniturile agenţiei (comision) = Cheltuieli de funcţionare + Profitul

anual = 43 000 + 15723 = 58723lei.
- Preţul = X (cheltuieli directe) + 15% X + 19% (15% X)
Cunoscând comisionul în valoare absolută (58723 lei), pot fi calculate
costurile directe (X), astfel :
58723 lei = 15% X , X = 391487 lei
- Cunoscând cuantumul cheltuielilor directe, pot fi calculate încasările
81
formate, de asemenea, din cheltuielile directe, comisionul şi TVA.
Încasări = X + 15% X + 19% (15% X) = 391487 + 58723 + 11157
= 461367 lei
TVA = 58723* = 11157 lei
8.5. Rezumat
 Structura bazei tehnico-materiale a turismului
- baza tehnico-materială specific turistică;
- infrastructura generală;
 Investiţiile în turism
- Structura şi tipologia investiţiilor în domeniul turismului;
- Particularităţile investiţiilor ȋn turism;
- Determinarea valorii investiţiei;
- Indicatorii de eficienţă a investiţiilor (investiţia specifică, termenul
de recuperare, randamentul economic al investiţiei).
1.Termenul de recuperare a investiţiei se calculează:

a. Ca raport procentual între valoarea investiţiei şi profitul anual
estimat a se realiza;
b.Ca raport între cifra de afaceri anuală previzionată şi valoarea
investiţiei;
c.Ca raport între valoarea investiţiei şi profitul anual estimat a se
realiza;
d.Ca raport între valoarea investiţiei şi cota anuală de amortizare.
2.Termenul de recuperare a investiţiei este un indicator de eficienţă:
a. Economică, în general
b. Socială
c. A investiţiilor
d. A utilizării echipamentelor
3. Din componenţa bazei tehnico – materiale specifice turismului fac parte:
a. Instalaţiile de telecomunicaţii
b. Mijloacele de transport pe cablu
c. Reţeaua unităţilor comerciale
d. Sistemul de aprovizionare cu apă
4. Indicatorul „zile-turist” exprimă:
a. Capacitatea maxim posibilă a unei staţiuni
b. Capacitatea efectiv utilizată a unei staţiuni
c. Capacitatea în funcţiune a unei staţiuni
d. Nici o variantă nu este corectă
5. Într-o staţiune turistică, raportul dintre numărul locurilor de cazare şi al
celor din alimentaţia publică trebuie să fie:
a.de egalitate
b. numărul locurilor din alimentaţie > numărul locurilor de cazare
c. numărul locurilor din alimentaţie < numărul locurilor de cazare
82
d. nu are importanţă acest raport
6.Din componenţa bazei tehnico – materiale generale (infrastructura) a
turismului fac parte:
a. Instalaţiile de telecomunicaţii
b. Mijloacele de transport pe cablu
c. Satele turistice
d. Instalaţiile de agrement
7. Randamentul economic al investiţiei reflectă faptul că:
a. obiectivele turistice funcţionează şî după perioada de recuperare a
cheltuielilor
b. valoarea totală a investiţiei este relativ mică
c. în general, funcţionarea obiectivului este profitabilă
d. termenul de recuperare a investiţiei este redus
8.Gruparea mijloacelor de găzduire (cazare) în: unităţi hoteliere şi asimilate,
pe de o parte, şi cazarea extrahotelieră, pe de altă parte, se referă la:
a. forma de proprietate
b. categoria de confort
c. tipologia unităţilor
d. perioada de funcţionare
9.Din punct de vedere al conţinutului, baza tehnico-materială a turismului
este alcătuită din:
a. mijloace de cazare, alimentaţie şi transport
b. echipamente specifice şi infrastructura generală
c. unităţi de bază, complementare şî intermediare
d. dotări permanente şi sezoniere
Temă de control
 Analizati minim 30 review-uri online ale unei staţiuni turistice. Realizaţi
o sinteză a plusurilor şi minusurilor acestei staţiuni din punctul de vedere
al bazei tehnico-materiale. Ȋn 500 de cuvinte prezentaţi sugestii pentru
politica de investiţii ȋn staţiune.
 Investiţia totală necesară funcţionării unei agenţii de turism este de

2.000.000 USD. Care este nivelul cheltuielilor anuale de funcţionare ale
agenţiei, în condiţiile în care termenul de recuperare a investiţiei este de 5
ani, comisionul agenţiei de 20%, cifra de afaceri de 19.000.000 USD iar
cota de TVA aplicată este de 19%?
83
Unitatea de învăţare 9. Resursele umane în turism
Cuprins
9.1. Introducere 84
9.3. Resursele umane – componentă principală a calităţii serviciilor în turism 84
9.4.Particularităţile muncii în turism 89
9.5.Rezumat 90
9.6.Test de evaluare a cunoştinţelor 90
9.1. Introducere
Se poate afirma că toate problemele legate de procesul conducerii

oricărei activităţi de natură economică, socială sau politică au ca element
comun factorul uman. Indiferent de natura activităţii, factorul uman are un
rol primordial, nivelul de eficienţă fiind condiţionat de posibilităţile şi
interesele acestuia. Individul, prin structura sa, prin sentimente, mentalitate şi
conştiinţa de sine, se constituie într-o entitate biologică ce reprezintă
variabila de bază într-un sistem, putând favoriza sau inhiba acţiunile,
procesele sau activităţile. Totodată, prin natura sa de fiinţă sociabilă, omul
trăieşte şi acţionează în colectivitate, simţindu-se mai ataşat de anumite
grupuri care, la rândul lor, interacţionează cu alte grupuri, depinzând de
unele şi exercitându-şi influenţele asupra altora. Prin urmare, iniţierea şi
desfăşurarea cu succes a activităţilor în cadrul firmelor de turism depind în
mod hotărâtor de gradul în care este înţeles, motivat şi coordonat factorul
uman.

 cunoască elementele care particularizează munca în turism;
 explice de ce resursele umane reprezintă componentă principală a
calităţii serviciilor în industria ospitalităţii.
9.3. Resursele umane – componentă principală a calităţii serviciilor în turism
Relaţia dintre turism şi capitalul uman este complexă, de intercondiţionare, fiecare

dintre cele două elemente având deopotrivă rolul de cauză şi efect. Deci, stimularea
creşterii turismului este un mijloc important de relansare a forţei de muncă, dar şi
dezvoltarea, respectiv frânarea dezvoltării turismului este în funcţie de existenţa sau
inexistenţa resurselor umane în teritoriul de referinţă.
În sfera serviciilor, în general, şi în sfera turismului, în particular, factorul uman
este de o importanţă deosebită. În domeniul turismului componenta umană este inclusă în
serviciul care este achiziţionat de către clienţi, mai mult decât în alte domenii. Când
84
turiştii vizitează o destinaţie, ei “cumpără” nu doar farmecul şi atracţiile destinaţiei, dar şi
îndemânarea şi serviciile angajaţilor din turism. Din această cauză, dezvoltarea resurselor
umane ar trebui să fie o preocupare principală a profesioniştilor din turism.
Pe de altă parte, există o cerere nouă pentru abilităţi suplimentare şi marii
operatori din turism au găsit mijloacele să dezvolte competenţele şi capabilităţile forţei de
muncă. În ceea ce priveşte întreprinderile mici şi mijlocii, cele mai multe se mai confruntă
însă cu o serie de obstacole:
 lipsa forţei de muncă şi schimbarea personalului de la nivel înalt;
 imaginea precară şi condiţiile particulare ale unui loc de muncă din industria
turistică;
 lipsa calificării de bază;
 reducerea competitivităţii micro-întreprinderilor, datorită lipsei dezvoltării
forţei de muncă.
Dezvoltarea resurselor umane include pregătirea şi dezvoltarea profesională a
angajaţilor. Obiectivele generale ale acestei activităţi rezultă din nevoile interne ale unei
unităţi şi sunt subordonate obiectivelor generale ale acesteia. Ele se referă la eliminarea
decalajelor între nivelul real şi nivelul necesar al cunoştinţelor şi abilităţilor personalului,
la crearea pentru fiecare angajat a oportunităţilor de a învăţa, astfel încât învăţarea să
devină o activitate permanentă a fiecărui om din firmă.
Pregătirea profesională este un proces de învăţare/instruire, prin care salariaţii
dobândesc cunoştinţe teoretice şi practice, noi abilităţi tehnice care să le facă actuala
muncă mai eficientă. Dezvoltarea profesionaă este un proces mai complex, de pregătire a
managerilor sau a altor specialişti pentru a-şi asuma responsabilităţi crescute, în posturile
prezente şi viitoare.
Principalele cunoştinte şi nevoi de training ale diverselor categorii ale forţei de
muncă arată că turismul încă se mai caracterizează printr-o forţă de muncă cu un nivel
redus al aptitudinilor, pentru majoritatea locurilor de muncă în subsectoarele de bază.
Strategiile şi măsurile proiectate pentru a ridica abilităţile în industria turistică
arată o tendinţă pentru un dialog între instituţiile de pregătire, industria turistică şi
autorităţile publice. Prin urmare, dezvoltarea resurselor umane este una dintre strategiile
oricărei organizaţii interesate în creşterea sa. Capacitatea acesteia de a se adapta
schimbărilor mediului, de a evolua, depinde în mare parte de modul în care organizaţia îşi
alege angajaţii, îi pregăteşte, îi direcţionează judicios, ţinând cont de aspiraţiile şi
potenţialul lor.
Diversitatea şi calitatea serviciilor sunt principalii factori de competitivitate şi, în
consecinţă, şi problemele fundamentale cu care se confruntă industria turismului în
general. Serviciul prestat clienţilor este rezultanta a două componente:
 una cantitativă, cu caracter preponderent material (exemplu: dotarea cu
echipamente tehnice, cantitatea şi diversitatea alimentelor, ambientul, numărul
personalului etc.) care poate fi evaluată pe o bază obiectivă. Ceea ce-şi doreşte
clientul nu este însă o procedură de funcţionare!
 una calitativă, comportamentală (pricepere, cunoştinţe de specialitate, atitudine
faţă de clienţi, operativitatea servirii, eleganţă, bunul gust etc.) care nu pot fi
evaluate obiectiv, dar care în anumite situaţii pot avea un rol determinant.
Componenta comportamentală este de multe ori neglijată de către prestatorii de
servicii turistice. Chiar şi în cadrul cursurilor de formare profesională, accentul se pune pe
metodele de lucru şi sarcinile rutiniere. Relaţia cu clientul dă conţinut “calităţii
emoţionale”, care nu poate fi copiată, spre deosebire de componenta cantitativă.
85
De regulă, se consideră că un serviciu, în ansamblul său, un poate fi apreciat
favorabil în condiţiile unei componente cantitative deficitare. În acelaşi timp, singură,
componenta cantitativă nu poate lăsa clientului decât o impresie neutră.
Exemplu
Comentariile favorabile la adresa unui restaurant curat sau a unui serviciu
rapid sunt rare; dimpotrivă, o masă pătată sau nedabarasată ori un serviciu
prea lent se soldează adesea cu sesizări din partea clienţilor.
Totuşi, în situaţia unui bun nivel al componentei comportamentale, anumite

insuficienţe ale componentei cantitative pot fi trecute cu vederea. Un comportament
profesional adecvat, un zâmbet sincer şi o atenţie particulară, de exemplu, pot să
contracareze unele neîndepliniri ale componentei cantitative.
Prin urmare, în relaţia personal-client, comportamentul personalului, atitudinea
acestuia, modul de a acţiona şi reacţiona reprezintă criteriile esenţiale de apreciere a
calităţii serviciilor în ansamblul lor, elemente care generează mulţumirea şi satisfacţia
clientului.
Mecanismul de obţinere a satisfacţiei se bazează pe minimizarea decalajului
aşteptări-experienţă trăită, care trebuie să tindă spre zero. La crearea aşteptărilor, ca şi la
alegerea destinaţiei, concură mai mulţi factori: motivaţia, imaginea ţării, marketingul etc.
Totodată, experienţa trăită este determinată de raportul calitate-preţ, atmosferă, personal
etc.
Mai mult decât satisfacţia însă, obiectivele trebuie să fie obţinerea entuziasmului
clientului. Satisfacţia este considerată nevoia de bază a turistului, în timp ce utilitatea
suplimentară se identifică cu surpriza, evenimentul, trăirea. Produsul şi serviciile turistice
trebuie să merite atribute gen „fermecător, fascinant, strălucit, unic, grozav, emoţionant,
entuziasmat”. Preocuparea pentru detaliu este obligatorie!
Ţinând cont de toate acestea, o definiţie a calităţii resurselor umane este enunţată
ca fiind “ansamblul caracteristicilor individuale şi comune ale acestora care într-un
anumit climat social şi de management, a unui sistem de stimulente şi în prezenţa unor
condiţii materiale adecvate sunt utilizate voluntar în vederea realizării obictivelor
organizaţiei la un nivel ridicat de performanţă.”
Este evident că dezideratul eficientizării activităţilor companiilor din turism
impune necesitatea asigurării resurselor umane la un nivel calitativ superior.
De altfel, standardele internaţionale ale calităţii vizează tocmai acest lucru, iar o
procedură distinctă a sistemului calităţii (inclusă în aceste standarde ) intitulată
“calificarea, instruirea, selectarea şi angajarea personalului“ stabileşte cerinţele şi
modalităţile de asigurare a resurselor umane corespunzătoare sub aspect calitativ,
bazându-se pe următoarele componente :
 recrutarea, selecţia şi integrarea personalului;
 încadrarea pe post;
 promovarea şi transferul;
 salarizarea şi alte forme de remunerare;
 evaluarea personalului;
 organizarea şi protecţia muncii;
 instruirea şi pregătirea profesională;
 asigurarea condiţiilor pentru refacerea capacităţii de muncă.
86
Dimensiunea calităţii serviciilor prestate este determinată în cea mai mare parte de
nivelul pregătirii personalului, dar şi de activităţile desfăşurate de acesta. Este foarte
important rolul personalului prestator de servicii, venit în contact direct cu clientul, în
îmbunătăţirea calităţii serviciilor în turism: corectitudinea, receptivitatea, încrederea
inspirată, personalizarea şi includerea acestora ca obiectiv al utilizării personalului.
Deoarece îmbunătăţirea calităţii serviciilor şi creşterea productivităţii se regăsesc
adesea într-o relaţie inversă, apare necesară desfăşurarea activităţii într-o manieră care să
asigure echilibrul între calitatea şi cantitatea serviciilor prestate, echilibru ce se constituie
într-un obiectiv specific al utilizării personalului.
În acest context apare evident faptul că strategiile utilizării personalului se
regăsesc în strategiile activităţii desfăşurate în domeniul asigurării cu necesarul de resurse
umane: recrutarea de personal cu reale aptitudini pentru prestarea serviciilor turistice,
perfecţionarea acestuia în prestarea unor servicii cu calitate ridicată, motivarea
personalului angajat în vederea permanentizării lui, asigurarea suportului material necesar
realizării prestaţiei şi reţinerea în cadrul firmei a celor mai buni.
Importanţa tratării strategice a turismului şi prin urmare şi a implicaţiilor acestuia
în soluţionarea globală a problemei resurselor umane, a impus, pe plan mondial,
promovarea unor politici menite să asigure integrarea turismului în strategiile de
combatere a şomajului şi alocarea unor sume importante de bani în vederea creşterii
nivelului de educare şi formare a aptitudinilor profesionale şi a calităţii resurselor umane.
Avantajele turismului, ca factor mobilizator al resursei umane, rezultă din
următoarele aspecte:
 abundenţă de efecte directe şi derivate pentru întreaga economie;
 potenţial de creştere a utilizării resurselor umane mai ridicat decât al industriei
în general;
 numărul mare de locuri de muncă, pentru neiniţiaţi şi pentru tineri, la începutul
carierei, precum şi pentru personalul de sex feminin;
 evantai larg de meserii, atât cu caracter general, cât şi specifice activităţii
turistice;
 locuri de muncă sezoniere sau part-time pentru persoanele care doresc să îşi
continue studiile sau care sunt condiţionate de anumite probleme familiale;
 generator de locuri de muncă în zone cu niveluri mari ale ratei şomajului;
 capacitatea de stimulare a creării unor noi locuri de muncă în diferite regiuni
prin investiţii în infrastructură;
 predominanţa locurilor de muncă în unităţile mici şi mijlocii.
Pe de altă parte, datorită caracteristicii de perisabilitate a serviciilor, managerii
întreprinderilor turistice sunt interesaţi să dispună de personal adecvat ca număr şi
pregătire. În consecinţă, rolul managementului resurselor umane în cadrul industriei
turistice s-a reevaluat şi a crescut ca importanţă.
Rolul managementului resurselor umane în activitatea unităţii turistice este, în
prezent, de a identifica nevoile de perfecţionare şi, pe această bază, de a stabili acţiuni
clare de stimulare a productivităţii angajaţilor, prin satisfacerea aspiraţiilor personale.
Calitatea serviciilor furnizate în cadrul industriei hoteliere este influenţată, în primul rând,
de comportamentul şi atitudinea persoanei care prestează acest serviciu. Astfel,
managementul resurselor umane trebuie să îşi asume şi responsabilitatea unei preocupări
constante pentru calitatea şi performanţa angajaţilor, folosind o serie de politici de
recrutare, selecţie, evaluare şi pregătire profesională.
87
Valorificarea potenţialului resurselor umane în vederea asigurării ospitalităţii şi a
unui grad înalt al calităţii serviciilor prestate necesită o strategie clară la nivelul
hotelului/restaurantului/agenţiei de turism având la bază anumite standarde de exigenţă în
ceea ce priveşte:
a) Analiza postului/locului de muncă — identificarea tuturor responsabilităţilor şi
a obiectivelor necesare pentru activitate, a atributelor personale, a abilităţilor şi a
experienţei profesionale necesare pentru a realiza eficient atribuţiile impuse.
Managerii trebuie să se gândească la acele capacităţi şi abilităţi care sunt absolut
necesare în procesul de furnizare a serviciului. În general, trebuie să se concentreze pe:
dorinţa de a vinde, pe sociabilitate, pe răbdare şi pe acceptarea unei critici constructive.
b) Recrutarea - asigurarea atragerii unui volum adecvat de candidaţi care să
răspundă cât mai bine calităţilor necesare postului pentru care participă la selecţie.
Orice recrutare ar trebui să ţină seama de:
- să atragă un număr suficient de mare de candidaţi pentru a avea posibilitatea identificării
acelora care corespund cel mai bine specificaţiei posturilor vacante;
- să aleagă candidaţi capabili şi interesaţi de posturile respective sau de organizaţie;
- să se desfăşoare după un plan bine gândit, utilizând o metodologie corectă şi cu costuri
cât mai mici.
Managerii trebuie să utilizeze acele forme şi metode de recrutare care să asigure
informarea şi accesul grupelor de persoane direct interesate în ocuparea posturilor.
c) Selecţia - alegerea celei mai potrivite persoane cu cerinţele postului.
Principalele criterii care stau la baza selecţiei resurselor umane sunt: pregătirea,
aptitudinile şi capacitatea fiecărui candidat. Procesul de selecţie a resurselor umane
trebuie să aibă în vedere numeroşi factori externi şi interni cu care se confruntă unitatea şi
să fie astfel conceput încât să corespundă nevoilor acesteia, evitând, pe cât posibil, intuiţia
şi preferinţele subiective ale celor care angajează.
Selecţia influenţează hotărâtor calitatea resurselor umane, de aceea activitatea este
considerată ca fiind o investiţie de valoare şi se va concentra pe cele 4 caracteristici şi
calităţi personale legate de industria ospitalităţii:
- O personalitate deschisă, sociabilă - este important ca persoana să interacţioneze
cu oamenii pe parcursul prestării serviciului. O întrebare de genul: „Povesteşte-ne despre
ultima vizită făcută unor cunoştinţe. Ce anume ţi-a plăcut la gazde?". Un răspuns care
face referire la primirea călduroasă făcută de gazde indică faptul că respectivul candidat
este conştient de conceptul de ospitalitate.
- Răbdare - pentru a putea oferi servicii personalizate clienţilor, care să răspundă
cât mai bine nevoilor acestora, persoanele antrenate în această activitate trebuie să
manifeste răbdare. Se poate adresa candidatului o întrebare de tipul: „Povesteşte-ne despre
ultima participare a ta la un eveniment competiţional la care ai primit mai puţin decât te
aşteptai". Un răspuns care presupune că micile detalii au fost uitate, dar experienţa
întreagă a fost recompensată poate indica o persoană dornică să joace în echipă.
- Abilitatea de a accepta critica constructivă - reprezintă o cale spre progres şi
îmbunătăţire continuă. În acest caz se poate adresa o întrebare de genul: „La locul de
muncă anterior cum a reacţionat managerul atunci când nu ţi-ai atins obiectivele fixate?".
Răspunsul candidatului va reflecta gradul în care înţelege modalitatea de aplicare a
corecţiilor şi mustrărilor, respectiv cum acceptă critica constructivă.
- Interesul pentru vânzare - pe tot parcursul activităţii angajaţii din domeniul
hotelier trebuie să se manifeste asemeni unor vânzători. Aici se pot adresa întrebări legate
88
de dorinţa lor de a fi solicitaţi în ajutarea unor colegi sau clienţi, dar trebuie alese cu mare
grijă pentru a nu fi eronate.
d) Pregătirea - presupune procesul de dezvoltare a trăsăturilor resurselor umane,
care să permită îmbunătăţirea productivităţii muncii şi atingerea obiectivelor unităţii.
Întrucât departamentul de front-office este cel care va avea un contact direct cu clienţii,
acesta este şi cel care poate observa cel mai bine gradul de satisfacţie al clienţilor,
aşteptările acestora şi modificările în nevoile şi dorinţele lor. Astfel, în furnizarea unor
programe de pregătire a personalului este absolut necesar ca departamentul de front-office
să aibă rolul principal şi să orienteze comportamentul angajaţilor spre furnizarea de
ospitalitate. Etapele necesare pentru organizarea unor astfel de acţiuni sunt: identificarea
sarcinilor ce trebuie îmbunătăţite, stabilirea angajaţilor care trebuie pregătiţi, pregătirea
unei proceduri pentru fiecare sarcină şi administrarea programului sub evaluarea unui
supraveghetor.
e) Evaluarea - presupune procesul de verificare a activităţilor productive din
trecut pentru a identifica contribuţia fiecăruia la îndeplinirea obiectivelor. Evaluarea va fi
realizată de către cel ce efectuează activitatea, dar şi de către şeful direct, de către un
coleg sau de către un evaluator extern. Evaluarea se face pe baza unor caracteristici de
performanţă: aptitudini, comportament, personalitate, competenţă etc. Evaluarea va
reprezenta un punct de plecare în identificarea nevoilor de îmbunătăţire a performanţelor
şi de motivare a angajaţilor.
9.4. Particularităţile muncii în turism
Turismul imprimă muncii prestate în acest sector o serie de caracteristici, printre

care: consum mare de muncă vie, răspundere materială şi morală ridicată, nivel relativ
ridicat şi complex de pregătire, relaţii directe lucrător-client, sezonalitate accentuată,
utilizarea de modele de muncă în timp parţial etc.
Turismul este un domeniu intensiv în muncă, adică consumul de muncă vie este
ridicat comparativ cu alte ramuri de dimensiuni apropiate. Astfel, necesarul de muncă la
unitatea de produs este unul dintre cele mai ridicate, ceea ce presupune un număr mai
mare de lucrători şi o productivitate a muncii mai scăzută. Principalul motiv al acestei
stări constă în faptul că mecanizarea, automatizarea, tehnologiile informaţionale au o sferă
de aplicabilitate limitată şi se pot realiza pentru un număr mic de operaţiuni.
Datorită implicării nemijlocite a unei părţi importante a personalului din turism în
procesul servirii consumatorilor, acesta are o răspundere materială şi morală ridicată.
Răspunderea materială este determinată de valorile materiale pe care le au în grijă, le
gestionează şi le manipulează lucrătorii din turism, la care se adaugă, pentru anumite
categorii de personal, responsabilitatea faţă de bunurile turiştilor.
În privinţa răspunderii morale, trebuie amintit că lucrătorul din turism are un rol
important în stimularea cererii, crearea unei atmosfere de destindere, formarea şi
menţinerea interesului faţă de un produs turistic, determinarea revenirii turistului la
destinaţia turistică etc.
Industria turistică presupune un nivel relativ ridicat şi complex de pregătire. Dar,
în turism există un număr important de funcţii care nu necesită o calificare deosebită; în
afară de acestea, munca în turism reclamă, pe lângă cunoştinţele tehnice, specifice fiecărui
sector (alimentaţie, hotelărie, agrement) şi un nivel general de cultură şi instruire ridicat.
Lucrătorul din turism trebuie să cunoască o limbă de circulaţie internaţională, să cunoască
şi să poată prezenta valorile turistice ale zonei în care îşi desfăşoară activitatea, să poată
89
oferi informaţii utile, detaliate şi corecte. În plus, însuşirile fizice şi ţinuta sunt importante
în crearea unei atmosfere agreabile la locul de prestaţie turistică. De asemenea, el trebuie
să aibă capacitatea de a se adapta la starea psihică a turiştilor, să promoveze un climat
destins, relaxant (Minciu, 2005).
O altă caracteristică a muncii în turism este aceea a contactului direct dintre
lucrător şi client/turist, ceea ce va determina un efort continuu de adaptare a lucrătorului
la cerinţele şi personalitatea fiecărui client, dar şi un sistem adecvat de comunicare între
aceştia.
Ocuparea sezonieră şi fluctuaţia mare a personalului, comparativ cu alte
sectoare de activitate, sunt strâns legate de concentrarea sezonieră a circulaţiei turistice şi
de funcţionarea temporară a unei părţi importante a bazei tehnico-materiale a turismului.
Apare astfel necesitatea unui număr sporit de lucrători care să facă faţă cerinţelor din
perioadele de maximă activitate, ceea ce va duce la o reducere a exigenţelor în procesul de
selecţie a acestora. Fluctuaţia mare de personal reduce nivelul satisfacţiei în muncă
datorită insecurităţii locului de muncă şi veniturilor mai reduse, încurajând migraţia spre
sectoarele cu activitate permanentă.
În sectorul turismului se practică munca cu timp parţial şi se aplică metodele
flexibile ale ocupării personalului (angajarea în week-end, cu prilejul diferitelor
evenimente sau sărbători sau pentru anumite activităţi – ghizi, instructori sportivi, şerpaşi,
personal ajutător în cazul partidelor de vânătoare etc.). Aceste formule de ocupare răspund
şi nevoilor unor segmente specifice ale populaţiei – studenţi, femei, pensionari,
constituind o soluţie de combatere a şomajului sau de integrare a acestor categorii pe piaţa
muncii.
Caracteristicilor analizate li se mai pot adăuga şi altele, mai mult sau mai puţin
evidente: feminizarea forţei de muncă, mobilitatea ridicată datorită altor cauze decât
sezonalitatea, angajarea întregului timp de muncă al unei zile (de dimineaţă până seara
târziu, în ture diferite).
9.5. Rezumat
Particularităţile muncii în turism
- Consum mare de muncă vie;
- Răspundere materială şi morală ridicată;
- Nivel relativ ridicat şi complex de pregătire;
- Contactul direct dintre lucrător şi client/turist;
- Ocuparea sezonieră/temporară şi, ca atare, fluctuaţia mare a
personalului comparativ cu alte domenii;
- Practicarea muncii cu timp parţial şi, deci, utilizarea modelelor
flexibile ale ocupării personalului;
- Feminizarea muncii în turism;
- Mobilizarea ridicată datorată altor cauze decât sezonalitatea;
- Angajarea întregului timp de muncă al unei zile.
1.Printre caracteristicile forţei de muncă în turism se numără:

a. nivelul foarte scăzut de pregătire
b. răspunderea materială şi morală ridicată
90
c. consumul scăzut de muncă vie
2.Printre particularităţile muncii în turism se numără:
a. ocuparea sezonieră a personalului
b. feminizarea forţei de muncă
c. practicarea muncii în sistemul „part-time”
d. toate acestea
3.Cerinţele lucrătorilor din turism se pot rezuma la:
a. motivaţia muncii
b. rolul social în organizaţie
c. atitudini şi valori ale angajatului
Temă de control
 Analizaţi minim 30 review-uri online ale unei unităţi turistice. Realizaţi
o sinteză a plusurilor şi minusurilor acestei unităţi ȋn ceea ce priveşte
personalul. Ȋn 300 de cuvinte prezentaţi sugestii pentru ȋmbunătăţirea
politicii de resurse umane din unitatea analizată.
91
Unitatea de învăţare 10. Serviciile turistice
Cuprins
10.3. Tipologia serviciilor turistice 92
10.4. Transporturile turistice 94
10.5. Industria ospitalităţii: serviciile de cazare, de alimentaţie, de agrement şi
complementare 102
10.6. Rezumat 109
10.1. Introducere
Serviciile turistice se prezintă ca un ansamblu de activităţi ce au ca obiect

satisfacerea tuturor nevoilor turistului în perioada în care se deplasează şi în
legătură cu aceasta. O parte a activităţilor ce dau conţinut prestaţiei turistice
vizează deci acoperirea unor necesităţi obişnuite, cotidiene (odihnă, hrană),
altele prezintă caracteristici specifice turismului şi respectiv formelor
particulare de manifestare a acestuia.

 prezinte diversele caracteristici ale serviciilor
 realizeze tipologia serviciilor
 cunoască importanţa şi conţinutul transporturilor turistice
 determine rolul şi tipologia serviciilor de cazare turistică
 identifice rolul alimentaţiei în structura produsului turistic
 stabilească importanţa serviciilor de agrement
10.3. Tipologia serviciilor turistice
Prin natura lui, serviciul turistic trebuie să asigure condiţii pentru refacerea
capacităţii de muncă, simultan cu petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber; de
asemenea, el trebuie astfel conceput, încât, în urma efectuării consumului turistic,
individul să dobândească un plus de informaţii, cunoştinţe, chiar deprinderi noi. Numai
astfel se poate vorbi de un conţinut al prestaţiei turistice în concordanţă cu cerinţele epocii
moderne, cu exigenţele turismului contemporan. Iar în condiţiile actuale ale ţării noastre,
angajată pe coordonatele unei noi dezvoltări, o asemenea orientare a serviciului oferit
92
oamenilor imprimă turismului caracterul unui important instrument în creşterea calităţii
vieţii.
O altă cerinţă a consumului turistic, la care serviciul turistic, prin conţinutul său,
este chemat să contribuie efectiv, o constituie asigurarea unei odihne active a turistului.
Ca rezultat al creşterii productivităţii muncii şi progresului ştiinţific şi tehnic, se reduce
săptămâna de lucru, se măresc dimensiunile timpului liber, zilnic şi săptămânal. Acesta
are drept consecinţă transformarea într-o constantă a timpului de odihnă pasivă şi implicit
sporirea solicitărilor faţă de formele odihnei active, stimulate şi de efectele negative ale
concentrării urbane, între care poluarea, stresul etc. Odihna activă tinde, astfel, să devină o
componentă tot mai importantă a serviciului turistic; ea reprezintă totodată, un procedeu
modern, eficient de deconectare, de tratament, ameliorarea consecinţelor nefavorabile ale
suprasolicitării nervoase. Pornind de la aceste premise, organizatorilor de turism le revine
sarcina conceperii unor vacanţe, respectiv aranjamente turistice, cu posibilităţi multiple de
desfăşurare a unor activităţi recreative: culturale, artistice, sportive, deprinderea şi
practicarea unor meserii artizanale, stimularea unor pasiuni („hobby”) etc., menite să
diversifice agrementul tradiţional şi să sporească atractivitatea manifestărilor turistice, să
răspundă criteriilor odihnei active. Aceste preocupări sporesc în intensitate odată cu
transformarea turismului în fenomen de masă, cu creşterea frecvenţei de petrecere a
timpului liber în afara reşedinţei permanente.
În perioada contemporană, se manifestă un proces continuu de îmbogăţire a
conţinutului prestaţiei turistice cu noi tipuri de activităţi – procese specifice şi turismului
românesc – ca expresie a receptivităţii şi adaptabilităţii turismului la schimbările
intervenite în structura nevoilor de consum, a creşterii rolului în formarea şi educarea
oamenilor. Ele se pot clasifica în grupe relativ omogene, operând cu mai multe criterii.
Astfel, activităţile înglobate în conţinutul prestaţiei turistice se pot structura, în
funcţie de etapele principale în desfăşurarea unei călătorii, în: servicii legate de
organizarea voiajului şi servicii determinate de sejur.
Serviciile care asigură voiajul sunt constituite în cea mai mare parte din prestaţiile
oferite de companiile de transport: ele privesc facilităţile şi comodităţile de organizare a
călătoriei, calitatea lor determinând opţiunea turistului pentru un anumit mijloc de
transport sau tip de aranjament. Tot în această categorie sunt incluse serviciile de
publicitate turistică precum şi alte servicii prestate de agenţiile de voiaj.
Serviciile de sejur sunt mai complexe, ele vizează satisfacerea necesităţilor
cotidiene ale turistului şi asigurarea condiţiilor de agrement. Dar li se mai pot adăuga
serviciile cu caracter special, determinate de unele forme particulare de turism (tratament
– în cazul turismului balneomedical, traduceri în cazul turismului de congrese etc).
În raport cu importanţa faţă de mobilul călătoriei şi motivaţia cererii, serviciile
turistice pot fi: de bază (transport, cazare, alimentaţie, tratament sau orice altă activitate
ce prezintă motivaţia de bază a călătoriei ca: vânătoarea, hipism, schi, yachting etc., şi
complementare ori suplimentare (informaţii, activităţi culturale – sportive, închirieri de
obiecte ş.a). În general, ponderea cea mai mare o deţin serviciile de alimentaţie şi cazare,
urmate de cele de transport şi de agrement. Raportul dintre serviciile de bază şi celelalte
servicii, ca şi în interiorul subgrupelor între diferite prestaţii, este diferit în funcţie de
conţinutul formelor de turism practicate; astfel, pentru turiştii automobilişti serviciul de
transport nu este inclus în prestaţie, aceştia deplasându-se cu mijloace proprii; în cazul
turiştilor care se deplasează cu cortul sau rulota, aranjamentele pentru cazare sunt lipsite
de importanţă etc.
93
O altă posibilitate de clasificare a serviciilor foloseşte drept criteriu natura şi
forma de manifestare a cererii. Din acest punct de vedere se întâlnesc servicii ferme
(transport, cazare, programe cultural – artistice etc.), angajate anterior desfăşurării
consumului turistic prin intermediul agenţiilor de specialitate şi servicii spontane,
solicitate în momentul în care turistul ia contact cu oferta. Caracterul spontan este specific
prestaţiilor suplimentare, dar se poate întâlni şi pentru prestaţiile de bază în situaţia
turistului pe cont propriu. Cunoaşterea conţinutului acestor categorii de servicii furnizează
informaţii privind distribuirea cererii şi preferinţelor turiştilor, favorizând organizarea şi
planificarea unor acţiuni, orientează dezvoltarea serviciilor în vederea stimulării cererii.
În funcţie de modalităţile de plată sau de relaţiile financiare angajate între
prestatori şi beneficiari, serviciile pot fi cu plată (majoritatea serviciilor), aceasta
realizându-se anterior prestaţiei, simultan sau posterior acesteia şi gratuite sau sub forma
unor facilităţi, costul lor fiind suportat din cheltuielile generale ale organizatorilor de
turism (servicii de publicitate, de intermediere, comision) şi având drept scop stimularea
circulaţiei turistice, asigurarea accesului larg la turism a unor categorii de solicitanţi.
După natura (caracterul) lor, se poate face o delimitare între serviciile specifice,
generate de desfăşurarea propriu-zisă a activităţii turistice şi servicii nespecifice, rezultat
al existenţei unei infrastructuri economico-sociale generale, care se adresează în egală
măsură turiştilor şi rezidenţilor (transport în comun, telecomunicaţii, reparaţii - întreţinere,
cultural-artistice etc.)
Serviciile turistice se mai pot structura după aria de localizare a prestării lor, după
forma de prezentare (globală sau în activităţi independente), după caracterul lor, după
formele de turism şi modalităţile angajării prestaţiei, în raport cu natura prestatorilor etc.
Toate acestea completează imaginea bogăţiei şi varietăţii structurale a prestaţiei turistice
şi sugerează totodată şi direcţii şi posibilităţi de dezvoltare.
10.4. Transporturile turistice
Transportul reprezintă una dintre componentele de bază ale prestaţiei turistice; el

asigură deplasarea turiştilor de la locul de reşedinţă la cel de petrecere a vacanţei, în cazul
turismului de sejur sau pe toată durata călătoriei, în cazul celui itinerant. Ca serviciu
turistic, transportul nu reprezintă numai posibilitatea de acces la destinaţia consumului
turistic, ci şi o componentă importantă a acestuia. În valoarea produsului turistic,
serviciile turistice deţin de la 25% la 50%, în funcţie de forma de turism, modalitatea de
transport, distanţa între locul de provenienţă a turistului şi cel de destinaţie, sezon,
conjunctura de pe piaţa mondială a combustibilului etc.(Cristureanu, 2006).
Transportul reprezintă prima manifestare a consumului turistic, fiind singura
componentă de care nu se poate dispensa turistul în acţiunea sa de deplasare spre
destinaţia turistică.
Legăturile dintre turism şi transport sunt atât de strânse, complexe şi variate încât
se poate spune că transportul, prin atractivitatea sa, poate deveni stimul al motivaţiei de
călătorie, cu alte cuvinte, determinant al cererii turistice. Industria mijloacelor de transport
şi a serviciilor de transport „alimentează” masiv industria turistică, transportul căpătând
alături de rolul său funcţional şi un rol atractiv pentru satisfacerea nu numai a necesităţii
de acces turistic, dar şi a motivaţiei turistice. S-a dezvoltat astfel o nouă subramură
industrială, cea a mijloacelor de transport de agrement – nautic, terestru, pe cablu, aerian.
94
Raportul turism-transporturi tinde să se inverseze: dacă la începutul istoriei lor
comune turismul era tributar transportului, ca factor dinamizator, astăzi se conturează tot
mai mult rolul turismului ca factor catalizator al transporturilor (Cristureanu, 2006).
Transporturile turistice, ca parte componentă a prestaţiei turistice, prezintă
caracteristicile generale ale acesteia, între care sezonalitate accentuată în exploatare,
rigiditate datorită capacităţii limitate, participarea unui număr mare de prestatori din
domenii diferite (transport, turism, industrie) ş.a. Serviciile de transport au şi o serie de
trăsături distinctive în raport cu celelalte servicii şi anume (Minciu, 2005): manifestă o
receptivitate ridicată faţă de progresul tehnic, sunt intensive în capital, necesitând
investiţii foarte mari, oferă oportunităţi pentru economia de scală, au o vulnerabilitate
extremă la crizele internaţionale, economice şi politice.
Interdependenţa dintre dinamica activităţii turistice şi factorul transporturi se
evidenţiază şi prin faptul că în organizarea acestora din urmă trebuie să ţină seama de
necesitatea asocierii atributelor rapid şi confortabil în derularea călătoriei. Confortul
este unul dintre aspectele importante în stimularea deplasărilor în interes turistic.
Confortul se referă atât la condiţiile oferite în interiorul mijlocului de transport
(posibilitatea de odihnă, relaxare, servire a mesei), cât şi la alte aspecte legate de
organizarea călătoriei, cum ar fi: siguranţa, asigurarea transferului de la staţia de destinaţie
la hotel şi invers, desfăşurarea voiajului fără întreruperi, chiar şi în situaţia folosirii
combinate a mai multor mijloace de transport, efectuarea unor prestaţii auxiliare etc.
O altă faţetă a relaţiei turism-transporturi este reliefată de influenţa costurilor. Cu
un conţinut complex (costuri de operare, costuri materiale, cu resursele umane etc.) şi
dependente de o multitudine de factori, costurile serviciilor de transport au înregistrat de-a
lungul timpului o scădere, ceea ce s-a reflectat într-o sporire a circulaţiei turistice.
Reducerea costului transportului trebuie efectuată cu respectarea unor cerinţe:
 o corespondenţă riguroasă între nivelul preţurilor şi calitatea serviciilor;
 asigurarea unei palete largi de preţuri, cu niveluri adecvate tuturor categoriilor
de clienţi potenţiali;
 practicarea unui sistem de facilităţi în funcţie de perioadă, distanţe, grup de
turişti etc.
Pentru ofertantul de turism de pe piaţa internaţională, serviciile de transport
prezintă importanţă şi din alt punct de vedere (Cristureanu, 2006). Toate prestaţiile
turistice (cazare, alimentaţie, agrement, tratament etc.) sunt oferite şi consumate de turist
în interiorul graniţelor ţării exportatoare, unde nu există posibilitatea înlocuirii
furnizorului autohton cu un furnizor străin sau a variantei de consum inbound cu o altă
variantă de consum; singurul serviciu care se prestează în afara teritoriului ţării
exportatoare de turism este transportul pe traseu extern. În ţara lor de reşedinţă, turiştii au
posibilitatea să compare mai multe oferte de transport şi să opteze pentru cea mai
avantajoasă dintre ele.
Pentru fiecare mijloc de transport vom analiza, în cele ce urmează, caracteristicile
şi tipurile de aranjamente utilizate în circulaţia turistică.
 Transporturile turistice rutiere

Transportul rutier reprezintă mijlocul de transport privilegiat al turismului
internaţional în ţările occidentale. În multe ţări el reprezintă forma dominantă de deplasare
în călătoriile interne, întrunind 60-70% din opţiuni. Transporturile rutiere se realizează
prin intermediul autocarelor, microbuzelor şi autoturismelor.
95
Autocarele şi microbuzele sunt utilizate, cu precădere, în cadrul formelor
organizate de turism, sunt destinate transporturilor colective şi se află în proprietatea
şi/sau administrarea organizatorilor de turism. Deşi mai persistă ideea că autocarul este un
mijloc de transport depăşit, inconfortabil sau bun pentru vârsta a treia, practicarea unor
aranjamente turistice de tipul „totul inclus”, ori construirea şi exploatarea unor autocare-
dormitor au determinat o uşoară creştere a numărului solicitărilor din partea tinerilor sau a
membrilor unor asociaţii (cluburi, întreprinderi etc.).
Serviciile oferite de transportatorii specializati în domeniu se grupează în (Minciu,
2005):
 rute-expres, interne şi internaţionale;
 închirieri de autocare sau rute la cerere (charter);
 organizarea de circuite sau excursii;
 operaţiuni de transfer.
Autoturismele sunt folosite, de regulă, pentru călătoriile pe cont propriu, iar în
ceea ce priveşte proprietatea, ele aparţin în cea mai mare parte turiştilor sau unor
întreprinderi specializate şi exploatate prin sistemul închirierilor. Poziţia privilegiată în
opţiunea turiştilor este explicabilă prin avantajele sale: volum nelimitat al bagajelor,
flexibilitatea orarului, posibilitatea realizării unor opriri multiple, libertatea alegerii
traseului, supleţe, costul cel mai mic în cazul utilizării la capacitate etc. Nu trebuie
neglijate nici neajunsurile: insecuritatea, dependenţa de condiţiile naturale, solicitarea
fizică şi nervoasă a conducătorului auto etc.
Pe distanţe scurte şi medii, automobilul rămâne lider incontestabil.
Asupra evoluţiei turismului rutier acţionează o serie de factori:
 producţia din industria de autoturisme;
 evoluţia preţului energiei;
 dezvoltarea firmelor de închiriere a autoturismelor;
 modernizarea şi extinderea reţelelor rutiere;
 relaxarea formalităţilor vamale şi administrative la punctele de frontieră;
 evoluţia veniturilor individuale;
 dinamica demografică;
 dinamica socială privind structura şi dimensiunea familiei.
Automobilul este tot mai prezent şi în călătoriile cu mijloace combinate, ceea ce a
favorizat consacrarea şi larga utilizare a aranjamentelor FLY and DRIVE (constând în
deplasarea cu avionul în formula IT sau charter şi închirierea de automobil – rent a car)
sau RAIL ROUTE (turistul călătoreşte cu trenul împreună cu automobilul său).
 Transporturile turistice aeriene

Transporturile aeriene reprezintă o componentă importantă a economiei mondiale
şi joacă un rol deosebit în desfăşurarea activităţii turistice. Mijloacele aeriene sunt
utilizate cu preponderenţă pe distanţe lungi şi foarte lungi (studiile organismelor de
specialitate relevă că avionul este folosit ca mijloc de deplasare în proporţie de 50% pe
distanţe între 1000 şi 4000 km şi aproape în exclusivitate pe rute ce depăşesc 4000 km).
Transformările radicale produse în planul tehnologiei şi al managementului au
contribuit la sporirea vitezei comerciale a mijloacelor, înmulţirea liniilor directe şi
creşterea frecvenţei zborurilor, la folosirea unor nave de mare capacitate şi independenţa
lor pe rute foarte lungi, reducerea costurilor de exploatare a echipamentelor de zbor,
introducerea de noi aranjamente şi facilităţi etc.
96
Utilizarea transporturilor aeriene în scopuri turistice prezintă şi unele neajunsuri,
între care: dependenţa acestora de condiţiile naturale, o anumită insecuritate a voiajelor,
investiţii mari în construirea şi exploatarea unor aeroporturi moderne, influenţa penuriei
de combustibil, a terorismului, a crizelor economice şi financiare.
În cadrul pieţei mondiale a turismului se poate vorbi astăzi despre o sub-piaţă a
transporturilor aeriene care, uneori, depăşeşte conturul trasat de fluxurile turistice şi se
manifestă ca o piaţă paralelă, nu întotdeauna complementară pieţei turistice.
Din punct de vedere al mobilului călătoriei, pasagerii companiilor aeriene se
împart în trei categorii distincte care necesită o tratare specială prin elaborarea unei
politici comerciale specifice:
1. categoria de public care alege călătoria cu avionul indiferent de preţ.
Aceştia sunt pasagerii „absoluţi” ai transportului aerian, deţin venituri mari
şi pornesc în alegerea mijlocului de transport şi al tipului de avion de la
criteriile „timp” şi „confort”. Pentru personalităţile de stat, oamenii de
afaceri, artişti etc., preţul călătoriei se măsoară în timp de lucru irosit şi nu
în bani;
2. categoria de public constrânsă să călătorească cu avionul, ca singurul
mijloc de transport cu care pot să întreprindă o călătorie. Din această
categorie fac parte persoanele cu dizabilităţi şi călătorii către destinaţiile
care nu sunt accesibile în alt mod;
3. publicul care nu este obligat să călătorească cu avionul şi care optează
pentru acest mod de a călători comparându-i avantajele şi dezavantajele cu
celelalte mijloace de transport. Acesta este cel mai însemnat segment de
piaţă căruia i se adresează transportul aerian. Cea mai mare parte a acestui
public este formată din turişti, pentru ei transportatorii aerieni adaptându-şi
în decursul timpului politica de comercializare, atât pe planul tarifelor
practicate, cât şi pe cel al adaptării gradului de confort al aparatelor de
zbor.
Marea varietate a formelor de turism determinate de diversitatea motivaţiilor de
călătorie au determinat specialiştii să afirme că cererea pentru transportul aerian de
persoane se suprapune, în linii mari, cererii turistice.
Principala cauză a expansiunii transporturilor aeriene o reprezintă superioritatea
performanţelor aparatelor de zbor comparate cu alte mijloace de transport. Transportul pe
calea aerului se caracterizează prin rapiditate, adaptabilitate, regularitate, comoditate,
siguranţă, accesibilitate4.
Serviciile de transport aerian se pot subdiviza în:
 servicii regulate sau curse de linie;
 servicii neprogramate sau curse charter;
 servicii de taxi aerian.
Cursele regulate operează pe rute fixe, bine definite, ale căror puncte de
îmbarcare, debarcare, escale sunt programate pe baza unor orare publice, pentru fiecare
dintre ele existând licenţă de zbor garantată guvernamental (Holloway, 1994). Aceste
servicii sunt oferite de companii publice sau private.
Călătoriile pe curse regulate sunt solicitate de persoanele care se deplasează
individual, pe cont propriu, al căror traseu coincide cu rutele stabilite de companiile
4
Detalierea acestor caracteristici poate fi studiată în Cristureanu, C., op. cit., p. 258.
97
aeriene şi care sunt dispuse/acceptă să plătească mai mult pentru aceste servicii, în sensul
că se achită costul integral al acestor servicii.
Dezvoltarea rapidă a transporturilor aeriene înregistrată în ultimii ani, o mai mare
flexibilitate şi adaptabilitate la cerere, promovarea unor soluţii tehnice care au permis
tarife mai accesibile au condus la creşterea frecvenţei solicitărilor şi faţă de cursele
regulate. În cadrul acestora se practică două tipuri de aranjamente turistice: „inclusive
tours” (IT) şi „part charter”.
Aranjamentul IT (voiajul forfetar) este o călătorie turistică organizată de un
touroperator sau o agenţie de turism şi o companie aeriană, prin intermediul unei curse
regulate. Preţul acestei călătorii este o sumă globală, dinainte stabilită, ce acoperă costul
transportului, cazarea şi masa, un minim de program de agrement şi cheltuielile
organizatorului („package”). În aceste aranjamente, preţul transportului este inferior
tarifului obişnuit pentru clasa economică şi este acceptat de companiile aeriene în scopul
asigurării unui grad de ocupare ridicat al aeronavelor. Aceste aranjamente impun
respectarea unor condiţii referitoare la: certitudinea datelor de deplasare, călătoria dus-
întors, restricţii în privinţa rutelor, durata minimă a sejurului, mărimea grupului. În plus,
touroperatorul sau agenţia de turism care comercializează aceste aranjamente trebuie să
fie agreate IATA (Asociaţia Internaţională a Transportatorilor Aerieni) şi să asigure o
publicitate adecvată produselor.
Aranjamentele IT se diferenţiază în funcţie de beneficiar şi pot fi: individuale sau
de grup (GIT), condiţiile de realizare fiind reglementate prin rezoluţiile IATA.
Exemple
Pentru protejarea încasărilor din vânzările de bilete de avion la tarife
normale sunt aplicate o serie de condiţii care să împiedice pe călătorii
„business” să beneficieze de tarife IT:
- biletul trebuie procurat printr-o agenţie turistică;
- agenţia de turism trebuie să publice un program al
aranjamentului respectiv (transport şi sejur) în
broşurile speciale, iar acest program va trebui
respectat;
- pasagerul care beneficiază de tarif IT trebuie să
utilizeze şi serviciile la sol respective;
- sejurul trebuie să aibă o durată minimă stabilită.
Formula „part-charter” (bloc-sièges) constă în închirierea parţială de către

touroperator a cursei de linie şi vânzarea locurilor în sistem charter. Această formulă este
considerată mai eficientă de către compania aeriană care vinde o parte a locurilor în
sistem bloc, având astfel mai puţine responsabilităţi, şi mai flexibilă de către TO care
dispune, pe întreg sezonul, de un număr de locuri pe o linie aeriană, repartizate pe mai
multe zboruri, date şi ore. În acelaşi timp, se vor aplica măsurile de protejare a vânzării la
tarife normale, impunând pasagerilor în sistem part-charter condiţii similare cu cele
menţionate mai sus pentru aranjamentele IT.
Cursele charter (la cerere) se adresează unui grup organizat ai cărui membri
beneficiază de un avantaj privind preţul transportului aerian, condiţionat de apartenenţa la
grupul respectiv şi de scopul turistic al călătoriei.
98
În transportul aerian charter se regăsesc, în mod egal, interesele comerciale ale
industriei turistice şi ale transportatorilor. De aceea vom trata mai pe larg modalităţile de
organizare a acestui serviciu de transport aerian, pentru a demonstra relaţia de
intercondiţionalitate a celor două mari sectoare: turismul şi transporturile.
Cursele charter, în opoziţie cu cele regulate, nu operează pe baza unor orare
prestabilite şi, în general, nu sunt promovate de companiile aeriene, ci de intermediari, cel
mai adesea, touroperatori. Aceştia închiriază aeronavele pentru o sumă fixă şi preiau
întreaga responsabilitate privind comercializarea locurilor, stabilirea frecvenţei zborurilor
şi chiar rutele. Avantajul deosebit al curselor charter este preţul transportului – foarte mic
în comparaţie cu alte aranjamente – dar el este condiţionat de respectarea unor restricţii
referitoare la orele şi zilele de zbor, gradul de umplere (care trebuie să fie de 80% pentru a
asigura eficienţa exploatării aeronavei), durata sejurului, mărimea grupului etc.
 Transporturile turistice feroviare

Transporturile feroviare reprezintă una dintre cele mai vechi forme de călătorie şi
a jucat un rol important în dezvoltarea turismului în secolul XIX şi în prima jumătate a
secolului XX. Unele linii de căi ferate au intrat chiar în istoria turismului internaţional:
Paris- Coasta de Azur cu Trenul albastru, Transiberianul, Orient Expres, anumite linii
ferate din Elveţia specializate pentru turismul alpin.
De la mijlocul secolului XX concurenţa transportului rutier şi aerian a determinat
încetinirea dezvoltării transportului turistic pe calea ferată, acesta continuând să fie
principalul mijloc de transport pe liniile interne şi pentru ţările cu o economie mai slab
dezvoltată.
În industria mijloacelor de transport feroviar s-au produs o serie de modificări
calitative – tehnice şi structurale – care au stimulat legătura cu turismul. Astfel, a crescut
viteza de deplasare a trenurilor, gradul de confort al călătoriei, extinderea reţelei de căi
ferate etc. De asemenea, agenţiile de voiaj au mărit varietatea aranjamentelor turistice care
folosesc trenul ca mijloc de transport.
În organizarea transporturilor turistice cu mijloace feroviare se folosesc atât
cursele regulate, cât şi cele speciale (charter). În cazul curselor de linie, agenţiile de voiaj
închiriază o parte a capacităţii garniturilor; în situaţia unor trasee mai aglomerate se
realizează suplimentarea capacităţii trenurilor obişnuite. Cursele speciale sunt organizate
în perioadele de sezon şi la sfârşitul săptămânii. Ele pot fi exploatate, integral sau parţial
de organizatorii de turism.
Asociat acestor modalităţi de organizare a călătoriei, în practica turistică se
întâlneşte o gamă largă de aranjamente. Cel mai important, din care derivă şi celelalte,
este aranjamentul RIT (Rail Inclusive Tour). El constă în comercializarea, de către
agenţia de voiaj, la un preţ global, a unui pachet de servicii ce include: călătoria cu trenul,
cazarea, masa şi un minim de prestaţii de agrement. El se adresează turismului organizat,
de grup sau individual.
Aranjamentul RIT se poate realiza în multe variante: circuite, călătorii dus-întors,
călătorii într-o singură direcţie, curse combinate. De asemenea, el se poate diferenţia în
funcţie de vârstă, mărimea grupului şi perioada de organizare. În fiecare caz în parte se
stabilesc tarifele şi condiţiile/restricţiile de desfăşurare a călătoriei, prin
înţelegeri/contracte între agenţia de turism şi compania de cale ferată.
Principalele tipuri de acorduri RIT sunt:
99
 RIT-I, destinat turiştilor individuali, caracterizat prin faptul că oferă acestora o
reducere a tarifului normal cu 20%, fără să impună restricţii de durată pentru
călător sau de volum minim de vânzări pentru agentul de turism;
 RIT-IG, destinat turiştilor individuali sau celor care călătoresc în grupuri mici (6
persoane); el prevede o reducere de până la 40% la tariful normal, dar obligă
agentul de voiaj la realizarea unui volum minim la traficului. Un alt avantaj al
acestui aranjament este libertatea în privinţa programării transportului, ceea ce
răspunde mai bine cererii turiştilor;
 RIT-GP, destinat grupurilor mari de turişti care călătorec programat. Reducerile de
tarif sunt mai mari, de până la 45%, dar sunt acordate cu respectarea unui număr
minim de turişti, programarea plecărilor şi sosirilor în anumite zile şi respectarea
unor rute convenite anterior;
 RIT-Y şi RIT-YP, sunt acorduri speciale, destinate tinerilor sub 26 de ani, care se
pot desfăşura, aşa cum arată şi denumirea, fără sau cu programare anticipată. Sunt
oferite reduceri de până la 50%, dar se impune obligativitatea asigurării unui
anumit volum de trafic;
 RIT-G, variantă utilizată conjunctural, în scop promoţional, cu tarife foarte
scăzute, practicată doar la iniţiativa căilor ferate din ţara de plecare în acord cu
cele din ţările tranzitate.
Indiferent de tipul de acord RIT, condiţiile de vânzare sunt:
 vânzarea RIT se face numai prin agenţiile de turism care capătă acest drept de
comercializare în urma încheierii unui acord/contract cu administraţia căilor ferate
din ţara lor de reşedinţă;
 agenţia de voiaj trebuie să lanseze şi să facă publicitate pentru un aranjament RIT
ce nu poate depăşi 12 luni şi pentru care precizează tipurile de prestaţii turistice şi
datele programate;
 preţul minim de vânzare al aranjamentului turistic trebuie să depăşească cu
minimum 10% preţul transportului pe ruta respectivă, pentru călătorii izolaţi;
 tariful transportului nu poate fi publicat separat, ci numai inclus în preţul IT al
aranjamentului;
 publicitatea realizată prin materiale uzuale (pliant, broşură) de către agentul de
turism trebuie să îndeplinească anumite condiţii privind conţinutul. Ea trebuie să
cuprindă: durata călătoriei, tipul de cazare folosit, clasa calitativă, tipurile de
prestaţii, preţul de vânzare.
Inter-Rail reprezintă un aranjament de transport feroviar ce se organizează pentru

posesorii de legitimaţii cu acelaşi nume şi implică acordarea unor reduceri tarifare de 50%
la vagoane de clasa a II-a pe tot parcursul feroviar al ţărilor ce au aderat la acest sistem.
Sistemul se adresează tinerilor sub 21 de ani şi este girat de căile ferate franceze.
Eurail (-Tariff/Group/Pass) se adresează turiştilor din ţările extraeuropene care
pot achiziţiona biletele cu aceste denumiri de la reprezentanţii unor administraţii ale căilor
ferate europene sau agenţii de voiaj acreditate în America de Nord şi Sud, Africa, Japonia,
Australia pentru a călători spre destinaţii europene.
 Transporturile turistice navale

Transportul pe apă, ca modalitate de deplasare spre destinaţiile turistice, deşi are o
istorie îndelungată, este mai puţin utilizat, datorită caracteristicilor sale. În primul rând
este vorba despre viteza mai redusă de deplasare şi preţurile ridicate; în al doilea rând,
100
folosirea acestor mijloace este condiţionată de existenţa porturilor şi a unei flote adecvate,
componente costisitoare, a căror dezvoltare necesită eforturi investiţionale mari; în al
treilea rând, trebuie evidenţiat că doar o mică parte a destinaţiilor turistice este situată în
vecinătatea locurilor de acostare şi, de aici, necesitatea continuării călătoriei cu alte
mijloace.
Transporturile turistice pe cale nautică au evoluat de la o simplă formă de călătorie
spre una care îmbină deplasarea cu agrementul, dând naştere croazierelor.
Serviciile oferite clientelei în domeniul transporturilor navale pot fi structurate în:
 curse (rute) de linie;
 croaziere;
 deplasări scurte (ferry) sau mini-croaziere;
 călătorii (excursii) în interior pe râuri, lacuri, canale;
 călătorii individuale cu vase de agrement, proprietate privată sau închiriate.
Croaziera se defineşte ca un produs turistic – pachet de vacanţă – pentru care se
plăteşte un preţ global ce acoperă deplasarea şi serviciile de cazare, masă şi distracţie la
bordul navelor; după caz, pot fi cuprinse şi alte servicii, precum vizitarea obiectivelor
turistice din locurile de acostare. În funcţie de numărul pasagerilor, mărimea şi confortul
navelor, calitatea serviciilor, durata călătoriei, tipologia agrementului etc., se disting (Gee
şi Makens, 1997):
 croaziere de vacanţă (nave de mare capacitate, 1000-2000 pasageri, itinerarii
medii de circa 7 zile, clientelă diversă, destinaţii obişnuite);
 croaziere de lux (nave de capacitate mică, 150-900 pasageri, inventar de lux,
confort superior, personal cu înaltă calificare, itinerarii de 14-30 zile);
 croaziere exotice sau de aventură (nave de capacitate mică, destinaţii originale,
turişti amatori de explorări, servicii specifice, personal cu instruire specială,
scufundări etc.).
Piaţa croazierelor se află astăzi în plină expansiune, gradul de utilizare a spaţiului
navelor fiind de peste 80%, în pofida creşterii numărului de companii operatoare de
croaziere. Ca principale destinaţii sau orientări majore ale liniilor de croazieră se remarcă:
- Marea Caraibelor, cu insulele Bermude, Bahamas şi coastele de est ale
Americii Centrale şi de Sud, care reprezintă circa 28% din oferta de pe piaţa
mondială respectivă (Cristureanu, 2006);
- Coasta de Vest a Americii de Nord, cu trasee ce leagă Mexicul, SUA şi
Canada, cu prelungiri până în Alaska, este situată pe locul doi în preferinţele
turiştilor;
- Marea Mediterană, cu trasee ce leagă ţările din vestul şi estul bazinului,
reprezentând 15% din oferta mondială;
- Orientul Îndepărtat – linii între ţările/insulele din zona Pacificului;
- Marea Baltică şi legăturile între capitalele ţărilor nordice;
- Africa de Vest cu insulele Canare şi Madeira;
- Circuite în jurul lumii.
Clientela tradiţională a turismului de croazieră au constituit-o persoanele de peste
50 de ani, cu venituri ridicate. Piaţa turismului de croazieră şi-a modificat imaginea în
ultimii ani, de la o piaţă de lux la o piaţă şi o ofertă de masă, destinată unui public mai
larg şi mai tânăr. Cererea pentru croaziere a devenit din ce în ce mai diversă, cu mulţi
touroperatori care intră pe piaţă la toate nivelurile, oferind o gamă largă de produse.
Diferitele tipuri de pieţe de croazieră includ croaziere pentru familii, sistem all-inclusive,
linii de lux, nunţi şi croaziere tematice. Fiecare tip de croazieră atrage un segment specific
101
de piaţă şi, ca toate pieţele care înregistrează acum creşteri serioase, operatorii pot să se
poziţioneze pe piaţa pe care o consideră că se potriveşte cel mai bine lor şi care este cea
mai profitabilă pentru operaţiunile lor.
Croazierele atrag rapid piaţa familiilor deoarece părinţii consideră că, în
comparaţie cu vacanţele terestre, croazierele sunt mult mai libere. Cateringul pentru
această piaţă, facilităţile pentru copii existente la bordul celor mai noi vase, de la discoteci
pentru tineret la centre virtuale, depăşesc de multe ori oferta staţiunilor terestre.
Majoritatea croazierelor all-inclusive sunt mici vase de lux şi, în consecinţă, atrag
turiştii individuali şi seniorii, persoane cu venituri considerabile.
Estimările indică rate mari de creştere a numărului de persoane care pleacă în
croazieră (în jur de 10% pe an).
Tendinţele recente sunt de scurtare a duratei croazierelor, de combinare a
aranjamentelor aer/mare odată cu liberalizarea transporturilor aeriene şi o diversificare a
activităţilor ce se desfăşoară la bordul navelor. Toate aceste modificări s-au reflectat în
alinierea ofertei la cerere, ceea ce a stimulat circulaţia turistică pe cale maritimă.
Acestora mai pot fi adăugate deplasările scurte cu ferry-boat-ul sau mini-
croaziere între insule sau de-a lungul coastelor, acolo unde condiţiile geografice şi
dezvoltarea economică au favorizat astfel de călătorii. Ele se concentrează în ţările
europene (Marea Britanie, Grecia, Italia-Sicilia, Franţa-Belgia-Olanda, Danemarca). Un
loc distinct îl ocupă călătoriile pe râurile interioare, între cele mai cunoscute şi frecventate
trasee numărându-se cele pe Nil, Dunăre, Rin, Mississippi, Yangzi, Li, Amazon.
10.5. Industria ospitalităţii: serviciile de cazare, de alimentaţie, de agrement şi

complementare
10.5.1. Serviciile de cazare

În derularea prestaţiei turistice, cazarea este etapa următoare transportului,
întrunind însă atributele unei componente cu existenţă de sine stătătoare. Serviciul de
cazare, vizează, prin conţinutul său, crearea condiţiilor şi confortului pentru adăpostirea şi
odihna călătorului. El este produsul a ceea ce se numeşte industria hotelieră – sector
care, în accepţiunea actuală, înglobează ansamblul activităţilor desfăşurate în spaţiile de
cazare. Serviciul de cazare se prezintă ca o activitate complexă, decurgând din exploatarea
capacităţilor de cazare, fiind alcătuit dintr-un grupaj de prestaţii oferite turistului pe
timpul şi în legătură cu rămânerea lui în unităţile hoteliere.
Dezvoltarea şi calitatea serviciului de cazare sunt dependente, în primul rând, de
existenţa unei baze tehnico-materiale de cazare (hoteluri, moteluri, hanuri, case de
odihnă, cabane, popasuri turistice etc) adecvate, cu dotări corespunzătoare, care să ofere
turiştilor condiţii optime şi care să îndeplinească, după caz, şi alte funcţii. În al doilea rând
serviciul de cazare este influenţat de dotarea cu personal a capacităţilor de cazare, de
nivelul de calificare a lucrărilor, de organizarea muncii în unităţile hoteliere. În acest
context insuficienţa spaţiilor de cazare, echiparea lor necorespunzătoare, neconcordanţa
între nivelul confortului oferit şi exigenţele turiştilor, ca şi numărul mic al lucrătorilor sau
slaba lor pregătire, influenţează negativ calitatea prestaţiei turistice şi prin intermediul
acestora, dimensiunile circulaţiei turistice şi posibilităţile de valorificare a patrimoniului.
Conţinutul serviciului de cazare hotelieră

Serviciul de cazare hotelieră reprezintă, alături de cele de transport, alimentaţie şi
agrement, una dintre prestaţiile de bază solicitate de turist pe durata călătoriei sale şi
102
totodată un factor important de stimulare a cererii turistice. Conţinutul acestui serviciu
este determinat de faptul că obiectivul de cazare îndeplineşte pentru turist rolul de
domiciliu temporar, trebuind deci să aibă o funcţionalitate complexă; de asemenea în
organizarea serviciilor de cazare se va ţine seama că aproape jumătate din timpul efectiv
de vacanţă este cheltuit de turist în incinta unităţii hoteliere.
În condiţiile diversificării şi integrării obiectivelor de cazare, serviciul hotelier nu
se mai limitează la cazarea propriu-zisă; el este completat de o serie de prestaţii
suplimentare fiind, în fapt, rezultatul îmbinării unei varietăţi de activităţi. Gama acestor
prestaţii este foarte largă şi greu de delimitat în raport cu funcţia de bază. Varietatea lor
este dependentă de condiţiile pe care le oferă baza tehnico-materială sub aspectul tipului
de construcţie, categoriei de confort, gradului de dotare etc.
Printre principalele activităţi ce dau conţinut serviciului hotelier, conceput în ideea
satisfacerii complexe a cererii turiştilor şi călătorilor, se numără:
 cazarea propriu-zisă şi activităţile complementare ei;
 alimentaţia şi serviciile producătoare legate de asigurarea acesteia;
 activităţile cultural-artistice şi de agrement;
 serviciile de informare şi intermediere;
 activităţile comerciale;
 activităţi cu caracter special.
Între aceste servicii – unii autori le numesc funcţii – există relaţii de interferenţă,
circuitele lor economice se interferează. În raport cu specificul fiecărei unităţi hoteliere,
unele dintre aceste activităţi pot fi mai dezvoltate, altele mai puţin, unele pot să lipsească,
după cum pot apare şi altele suplimentare. În totalitatea lor însă concură la acoperirea
nevoilor consumatorilor, caracterizând activitatea desfăşurată în sectorul hotelier.
Cazarea este funcţia principală a unităţilor hoteliere indiferent de mărimea, tipul,
categoria de confort, gradul de dotare etc., al acestora. Ea presupune existenţa unui spaţiu
şi a echipamentului necesar asigurării condiţiilor de odihnă şi de igienă ale turistului.
Odihna turiştilor în spaţiile de cazare este condiţionată de amplasarea acestora, de
insonorizarea camerelor în raport cu zonele de mare circualţie (scări, lifturi, culuoare de
trecere, holuri de staţionare) din interiorul unităţii, de mişcarea personalului etc. Condiţiile
de igienă sunt dependente de calitatea echipamentului sanitar, de buna funcţionare şi
întreţinere a acestora, de existenţa obiectelor de inventar destinate igienei personale şi de
frecvenţa înlocuirii lor. Pe lângă acestea, realizarea serviciului de cazare vizează crearea
condiţiilor pentru desfăşurarea unor relaţii sociale; este astfel necesară existenţa unor
spaţii special amenajate pentru primirea turiştilor, desfăşurarea unor întâlniri cu prietenii
sau de afaceri, realizarea unor manifestări ştiinţifice ş.a.
Din categoria serviciilor hoteliere complementare, care întregesc funcţia de cazare,
se pot menţiona: primirea şi distribuirea în hotel a corespondenţei turiştilor, servicii de
schimb valutar, păstrarea obiectelor de valoare, spălatul şi călcatul lenjeriei, curăţirea
hainelor şi a încălţămintei, repararea unor obiecte din dotarea turistului, manipularea
bagajelor, asigurarea parcării autoturismelor etc. Tot în această grupă se cuprinde dotarea
camerelor, la cererea clienţilor, cu inventar suplimentar (perne, pături, paturi, televizoare,
frigider, aparatură de gimnastică ş.a)
Serviciul de alimentaţie publică, deşi îndeplineşte o funcţie de bază, nu este
obligatoriu prezent în toate unităţile de cazare. Acolo unde funcţionează, el presupune
existenţa unei varietăţi de compartimente şi tipuri de unităţi, care să satisfacă pentru toţi
turiştii şi în orice moment, atât nevoia de hrană, cât şi pe cea de agrement. Prezenţa
serviciului propriu de alimentaţie publică şi prestaţie hotelieră este tot mai frecventă. Mai
103
mult, chiar şi în cazul obiectivelor de cazare ce nu au unităţi proprii de alimentaţie publică
se asigură servirea micului dejun în cameră (room-service), ca serviciu suplimentar.
Activităţile cultural-artistice şi de agrement se întâlnesc, cu precădere, în cadrul
unităţilor destinate în special turistului. Realizarea acestor activităţi presupune existenţa
unor dotări adecvate pentru petrecerea timpului şi divertismentul turistului: terenuri de
sport, piscine, săli de gimnastică etc., ca şi un personal cu calificare de specialitate care să
asigure instruirea sau supravegherea turiştilor. Tot în categoria acestor activităţi se
cuprind şi acţiunile iniţiate cu turiştii, de natura serilor distractive, concursurilor ş.a.,
pentru care dotările şi personalul nu ridică probleme deosebite. Unele unităţi hoteliere
îndeplinesc şi funcţii cultural-artistice, organizând manifestări de acest gen: festivaluri
folclorice, de cântece, de dansuri, reuniuni, întâlniri cu oameni de artă sau de cultură,
expoziţii, spectacole ş.a.
Activităţile de informare facilitează turistului cunoaşterea varietăţii ofertei
turistice, a posibilităţilor de petrecere cât mai agreabilă a vacanţei. Aceste servicii sunt
asigurate de compartimentele de recepţie ale unităţilor hoteliere şi sunt oferite verbal la
cererea turiştilor sau sub forma unor anunţuri, pliante, afişe etc., aflate la îndemâna
turiştilor sau amplasate în locurile de trecere.
Exemple
Orice unitate hotelieră trebuie să informeze clientela în legătură cu:
programul acţiunilor de agrement organizate în unitate sau localitate de
către unităţile specializate (momentul, durata, preţul), programul
manifestărilor cultural-artistice şi sportive, orarul de funcţionare a
diverselor unităţi prestatoare de servicii, orarele curselor mijloacelor de
transport, formalităţile vamale sau de prelungire a vizei etc. Serviciul de
informare realizat de unităţile hoteliere, este, de fapt, o componentă a
activităţii de publicitate turistică şi foloseşte, de regulă, materialele
documentare şi informaţiile vehiculate cu prilejul campaniilor
promoţionale.
Activităţile de intermediere, la fel ca şi celelalte servicii suplimentare, au ca scop

satisfacerea cât mai deplină a cerinţelor turiştilor. Unităţile hoteliere – în sensul acestei
atribuţii - mijlocesc între turiştii proprii şi prestatorii de servicii specializaţi: închirieri de
obiecte de uz personal pentru agrement, repararea sau întreţinerea unor obiecte din
dotarea turistului, rezervări de locuri în mijloacele de transport sau în alte unităţi de cazare
ş.a. Între serviciile de intermediere, de o apreciere deosebită din partea turiştilor se bucură
mijlocirea închirierii de autoturisme (rent–a-car) de la unităţile specializate, ca şi
mijlocirea unor activităţi cu caracter special: personal pentru supravegherea copiilor sau
persoanelor cu dizabilităţi, servicii de stenografiere şi traducere, organizarea de congrese,
conferinţe, simpozioane şi acţiunilor anexe lor.
Unităţile hoteliere mai oferă şi servicii comerciale, de vânzare a unor produse
necesare turistului pe perioada sejurului.
În afara grupelor de servicii menţionate, unităţile hoteliere pot oferi şi alte
categorii de prestaţii. Cu cât unitatea beneficiază de încadrare superioară, cu atât ea
trebuie să ofere turiştilor o gamă mai bogată de astfel de servicii. Se remarcă, în general,
preocuparea spre diversificarea serviciilor hoteliere complementare funcţiei de cazare, ca
urmare a creşterii exigenţelor turiştilor, pe de o parte, asigurării funcţionării permanente a
bazei materiale de cazare şi implicit a sporirii eficienţei acesteia, pe de altă parte.
104
10.5.2. Serviciile de alimentaţie publică
Alimentaţia publică reprezintă una din laturile importante ale servirii turistice,
încadrându-se aşa cum s-a arătat, în categoria serviciilor de bază. Deşi ca activitate
economică alimentaţia publică nu este destinată să satisfacă în exclusivitate nevoia
consumatorului turist, ea se asociază tot mai frecvent activităţilor de turism, iar dinamica
ei este din ce în ce mai influenţată de evoluţia circulaţiei turistice. Dependenţa strânsă
dintre alimentaţia publică şi activitatea turistică este evidenţiată, printre altele, de
asocierea lor într-un sector de sine stătător în ţările consacrate pe plan turistic. O astfel de
tendinţă este prezentă şi în ţara noastră în contextul reaşezării şi modernizării structurilor
organizatorice din turism. De asemenea, raporturile de intercondiţionare sunt evidenţiate
şi de efortul permanent al alimentaţiei publice de a se alinia mutaţiilor intervenite în
volumul, structura şi exigenţele cererii, rezultat al dezvoltării turismului intern şi
internaţional, al diversificării şi multiplicării formelor de turism.
Privită prin prisma calităţii sale de component al produsului turistic, respectiv a
serviciilor de bază, alimentaţia publică determină calitatea prestaţiei turistice în ansamblul
ei, influenţează conţinutul şi atractivitatea ofertei turistice cu multiple implicaţii asupra
dimensiunilor şi orientării fluxurilor turistice.
Totodată, ea trebuie să întrunescă şi câteva trăsături specifice. În primul rând,
este necesar să fie prezentă în toate momentele–cheie ale consumului turistic: puncte
de îmbarcare, mijloace de transport, locuri de distracţie şi sejur, de agrement. Numai
astfel, serviciul de alimentaţie publică va răspunde sarcinii de a asigura ansamblul
condiţiilor pentru ca turistul, aflat temporar în afara reşedinţei permanente, să-şi poată
procura hrana necesară. Aceasta cu atât mai mult cu cât el reprezintă principala cale de
satisfacere a nevoii cotidiene de hrană pentru toate categoriile de turişti, indiferent de
modul în care au angajat prestaţia turistică şi de particularităţile acesteia.
O altă trăsătură (şi cerinţă în acelaşi timp) este dată de necesitatea prezenţei unei
tipologii largi de unităţi de alimentaţie publică, capabile să satisfacă o paletă
diversificată de trebuinţe. În afara unei adaptări a reţelei de unităţi la momentul şi locul
desfăşurării programului turistic, structura tipologică a acesteia trebuie să răspundă
deopotrivă nevoilor de hrană şi divertisment, să-l poată servi pe turist în orice împrejurare
(se au în vedere, în mod deosebit, acţiunile cu caracter special).
Cerinţe aparte stau în faţa serviciului de alimentaţie publică în cazul turismului
balneo-medical. El este chemat să contribuie nemijlocit la reuşita tratamentului, reuşită
adeseori dependentă de calităţile şi rigurozitatea regimului de hrană (de pildă, tratamente
ale aparatului digestiv, cardiovascular etc).
O altă caracteristică a serviciului de alimentaţie publică decurge din necesitatea de
a răspunde în egală măsură, cerinţelor turiştilor autohtoni şi străini. Astfel, în
structura produselor comercializate trebuie să fie prezente preparate din bucătăria
naţională şi internaţională, din cea specifică anumitor ţări şi zone. Proporţia elementelor
specifice, promovarea anumitor produse etc., se definesc în raport cu formele de turism,
cu locul şi momentul de desfăşurare a activităţii.
Legătura dintre serviciile de alimentaţie publică şi oferta turistică este profundă, de
intercondiţionare reciprocă, de dezvoltare sincronă. Ea dovedeşte noi valenţe în condiţiile
în care gastronomia devine element de selecţie a destinaţiilor turistice, când celelalte
componente ale ofertei turistice sunt sensibil apropiate şi comparabile. De altfel, produsul
turistic având drept principală motivaţie gastronomia este o realitate din ce în ce mai
105
prezentă şi a generat o formă nouă de vacanţă, cunoscută sub denumirea de „vacanţă
gastronomică” (pescărească, vânătorească etc.), cu atractivitate unanim recunoscută.
Diversitatea şi originalitatea gastronomică se constituie, prin urmare, ca element
de atracţie principală sau complementară, fapt ce explică şi justifică atenţia acordată
acestui domeniu de servire turistică.
Componentă de prim ordin în structura unei oferte turistice elevate, alimentaţia
publică se recomandă, pe zi ce trece, ca un sector cu multiple şi noi posibilităţi în ce
priveşte ridicarea calităţii servirii turistice în condiţii de înaltă eficienţă. Se tinde din ce în
ce mai mult ca alimentaţia publică, pe lângă funcţia fiziologică propriu-zisă, să
îndeplinească şi unele funcţii de agrement, odihnă, recreere – în general, de petrecere a
timpului liber. Ţinând seama de faptul că turistul cheltuieşte o parte însemnată din bugetul
său de timp (după unele calcule, 20-25%) în unităţile de alimentaţie publică, o atenţie
sporită se acordă atracţiei pe care acestea o exercită, contactelor sociale ce se pot realiza
în cadrul lor.
Cunoaşterea tuturor aspectelor ce evidenţiază relaţia alimentaţie publică - turism
reprezintă o cerinţă importantă pentru orientarea eforturilor de perspectivă menite să
direcţioneze dezvoltarea sectorului respectiv, cu atât mai mult cu cât este ştiut faptul că
nivelul dezvoltării alimentaţiei publice se numără printre indicatorii de apreciere a măsurii
în care pot fi satisfăcute cerinţele turiştilor.
10.5.3. Serviciile de agrement

Intensificarea preocupărilor pentru realizarea dezideratului de odihnă activă-
caracteristică esenţială a vacanţelor în societatea contemporană – stimulează eforturile de
dezvoltare a acelor activităţi (servicii) care să contribuie la satisfacerea nevoilor fizice şi
psihice ale turistului, creând cadrul necesar petrecerii plăcute şi instructive a timpului
liber. Aceste activităţi sunt cunoscute sub denumirea generică de agrement – domeniu ce
poate fi definit prin ansamblul mijloacelor şi formelor capabile să asigure individului sau
unei grupări sociale o stare de bună dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei
satisfacţii, a unei împliniri, să lase o impresie şi o amintire plăcută. Această accepţiune,
evidenţiază, pe de o parte, varietatea activităţilor de agrement şi multitudinea planurilor
pe care acţionează, iar pe de altă parte, faptul că agrementul se constituie ca un element
fundamental pentru satisfacerea nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă statutul de
componentă de bază a prestaţiei turistice. De astfel, acest punct de vedere este frecvent
argumentat în literatura de specialitate şi întâlnit în limbajul organizatorilor de turism din
ţările cu tradiţie în acest domeniu.
Privit în calitate de componentă de bază a serviciului turistic alături de transport,
cazare, alimentaţie, agrementul îndeplineşte o serie de funcţii particularizate în raport cu
nevoile turistului sau ale organizatorilor.
Astfel, în concordanţă cu cerinţele turistului, agrementul vizează destinderea şi
reconfortarea fizică a acestuia, divertismentul şi dezvoltarea capacităţilor sale. În cazul
acoperirii nevoilor fizice, activităţile sportive, cele care pun în mişcare organismul – de la
simpla plimbare până la realizarea unor performanţe – deţin un loc important. În ceea ce
priveşte latura psihică, activităţilor cultural-distractive şi celor instructiv-educative le
revine un rol hotărâtor: ele au ca obiectiv crearea unei atmosfere de destindere,
amuzament şi comunicare, contribuind la îmbogăţirea bagajului de cunoştinţe ale
turistului.
Pe plan economic, dezvoltarea agrementului răspunde exigenţelor de creştere a
atractivităţii staţiunilor turistice. Totodată, agrementul reprezintă mijlocul principal de
106
individualizare a ofertei turistice, de diversificare a produselor. În consecinţă, el
stimulează circulaţia turistică, fiind o sursă importantă de încasări, de creştere a eficienţei
economice a activităţii. De asemenea, dezvoltarea agrementului reprezintă un mijloc de
asigurare a competivităţii staţiunilor turistice. Creşterea rolului agrementului în
caracterizarea localităţilor turistice, în satisfacerea nevoilor turiştilor a determinat
transformarea sa în motivaţie turistică propriu-zisă, conducând la apariţia unor noi tipuri
de vacanţe: vacanţă de schi, alpinism, yachting, tenis, hipism, vânătoare, turism cultural
etc.
Pe alt plan, agrementul reprezintă un element important de care trebuie să se ţină
seama în amenajarea zonelor turistice. Tot mai frecvent se vorbeşte – în procesul de
amenajare – de o strategie a agrementului, care să valorifice componenta economică a
fiecărei zone, să realizeze o planificare de ansamblu şi pe termen lung a raporturilor om-
natură, să asigure o dimensionare ponderat –raţională a dotărilor, o adaptare a acestora la
configuraţia spaţiilor şi peisajelor.
Recunoscute ca o componentă de bază a serviciilor turistice, activităţile de
agrement se structurează în funcţie de locul unde se desfăşoară, de nivelul de organizare
(unitate de cazare şi alimentaţie publică, staţiune, sau de către terţi pentru întreaga
activitatea turistică), de forma de participare a turiştilor etc. Cel mai frecvent, organizarea
agrementului se particularizează pe forme de turism: de litoral, montan de vară şi/sau de
iarnă, balnear ş.a.m.d., iar mijloacele şi formele de agrementare se diferenţiază în
interiorul acestora după numeroase caracteristici dependente de specificul zonei sau
grupurilor de turişti. De exemplu, în cazul turismului de litoral – a cărui motivaţie o
reprezintă cura helio-marină şi/sau practicarea sporturilor nautice – organizarea
agrementului înseamnă: amenajarea plajelor pentru o cură activă (topogane, jocuri,
concursuri); existenţa unor centre de iniţiere în practicarea sporturilor nautice şi puncte de
închiriere a materialului sportiv (bărci, hidrobiciclete, schiuri, role, surf-uri etc.);
realizarea unor porturi de agrement, cluburi de vacanţă ş.a. Aceste componente se
întâlnesc şi în dotarea litoralului românesc iar lor li se mai pot adăuga alte mijloace de
agrement ca: parcuri de distracţii, săli de spectacol, terenuri de sport etc.
O formă particulară de agrement şi corespunzător, de vacanţă, în care ţara noastră
are vechi tradiţii şi care se bucură de aprecierea turiştilor o reprezintă călăria; existenţa
unor herghelii renumite – cum sunt cele din Mangalia, Izvin, Lucina etc – favorizează
dezvoltarea acestei forme de agrement, căreia i se asociază plimbările cu trăsura, sania şi
alte mijloace hipo.
În general, strategia de dezvoltare a agrementului va ţine seama, pe de o parte, de
motivaţiile, aspiraţiile şi aşteptările turiştilor iar, pe de altă parte, de profilul, structura şi
specificul staţiunilor. Corespunzător, desfăşurarea activităţii de agrement presupune
existenţa unor echipamente adecvate (porturi de agrement, puncte de închiriere, mijloace
de transport pe cablu, piscine, centre de echitaţie, terenuri şi săli de sport etc.), personal cu
pregătire de specialitate (animatori), programe (excursii, concursuri, expoziţii, festivaluri,
activitate artizanală ş.a). Un alt aspect ce trebuie avut în vedere în elaborarea concepţiei
de organizare a agrementului este asigurarea implicării efective a turistului în desfăşurarea
programelor de divertisment. Are loc astfel o trecere a acestuia de la calitatea de
„spectator” la cea de „participant activ”, acesta constituind o caracteristică a concepţiei
moderne de agrementare a staţiunilor.
În concluzie, se poate afirma că dezvoltarea activităţilor de agrement influenţează
direct orientarea fluxurilor turistice şi implicit desfăşurarea unei activităţi eficiente.
107
10.5.4. Serviciile turistice complementare
Alături de serviciile de bază, o contribuţie din ce în ce mai importantă la succesul
acţiunilor turistice au serviciile complementare (suplimentare). Acestea cuprind, în
principal, activităţile ce au ca obiect stimularea odihnei active, a distracţiei, a petrecerii
plăcute a timpului liber – fără a se substitui serviciilor de agrement. Unele dintre aceste
servicii sunt cunoscute cu anticipaţie de către turist, intrând în costul iniţial al
programului; cu cele mai multe însă, turistul ia contact numai la destinaţie, consumul
rămânând numai la latitudinea lui, plata efectuându-se separat, pe măsura solicitării şi
obţinerii lor. Serviciile complementare reprezintă o sursă importantă de încasări (încasări
suplimentare în valută, în cazul turismului internaţional), fapt pentru care organizatorii de
turism trebuie să asigure o bună pregătire a lor în vederea stimulării cererilor.
Serviciile complementare se caracterizează prin varietate, ele asociindu-se unor
servicii de bază sau având o existenţă independentă. Pentru aceste considerente,
delimitarea între prestaţia propriu-zisă şi facilităţile suplimentare este greu de realizat.
Astfel, aşa cum s-a arătat în paragrafele anterioare, unităţile de cazare oferă servicii de
întreţinere şi curăţire a unor obiecte de uz personal, de închiriere a unor materiale sportive
sau agrement, servicii de informare ş.a.; de asemenea, unităţile de alimentaţie publică pot
organiza, la cererea expresă a turiştilor, mese festive, seri distractive etc.
Indiferent de modul cum sunt organizate, cele mai importante servicii
suplimentare sunt:
 servicii de informare a clientelei turistice;
 servicii de intermediere (închirieri, rezervări etc);
 servicii şi activităţi turistice cu caracter special (organizare de congrese,
simpozioane, festivaluri, expoziţii etc)
 servicii şi activităţi turistice cu caracter sportiv;
 servicii de tratamente balneo-medicale;
 servicii diverse.
Serviciile de informare intervin în perioada de pregătire şi angajare a prestaţiei
turistice, dar şi pe parcursul desfăşurării călătoriei. Pe lângă informarea propriu-zisă, care
trebuie să fie rapidă şi de calitate, aceste servicii îndeplinesc şi funcţia de sfătuitor al
turistului. Informarea trebuie să fie complexă, să privească atât programele manifestărilor
turistice, cât şi elemente generale solicitate de turişti.
Dintre serviciile de intermediere, cel mai frecvent se întâlnesc serviciile de
rezervare de locuri pentru mijloacele de transport, la manifestări cultural-artistice, în alte
spaţii de cazare etc., şi cele de închiriere a unor obiecte pentru practicarea diferitelor
jocuri sau sporturi. În această categorie, un serviciu care se bucură de aprecierile unui
mare număr de turişti este închirierea de autoturisme cu şi fără şofer. Sistemele de
închiriere practicate sunt în general comune în toate ţările, condiţiile şi tarifele
diferenţiindu-se în funcţie de capacitatea şi marca autoturismului, modul de utilizare etc.
Serviciile cu caracter special sunt prilejuite de forme particulare ale turismului –
de afaceri, de congrese etc. – şi se adresează unor segmente bine determinate: servicii de
secretariat, traduceri, dactilografiere etc., pentru oameni de afaceri; programe de
vânătoare şi pescuit sportiv – pentru persoanele autorizate; programe şi servicii speciale
pentru copiii mici – supraveghere, unităţi de alimentaţie publică specifice, terenuri de
joacă cu dotările adecvate, programe artistice; asistenţă medicală şi îngrijirea persoanelor
cu dizabilităţi; asistenţă medico-veterinară pentru animalele turiştilor ş.a. În această
categorie se cuprinde de asemenea, serviciul de ghid însoţitor, interpret, dispecer. Ghizii
reprezintă factorul de legătură între serviciile propriu-zise şi turist; ei trebuie să se
108
dovedească cunoscători ai zonelor vizitate, ai obiectivelor turistice, ai obiceiurilor locale,
să fie oameni de cultură, instruiţi, gazde amabile, buni organizatori.
Dintre serviciile turistice cu caracter cultural- educativ şi recreativ se poate
menţiona: participarea la spectacole şi manifestări folclorice, vizitarea de muzee,
expoziţii, case memoriale, întâlniri cu personalităţi din domeniul culturii, artei, ştiinţei,
organizarea unor concursuri pe diferite teme sau de îndemânare etc. Un rol cultural –
educativ şi recreativ de mare importanţă au excursiile. Ele favorizează îmbogăţirea
cunoştinţelor prin contactul cu locuri şi oameni, stimulează nevoia de informare şi indirect
dezvoltarea circulaţiei turistice. Excursiile reprezintă servicii suplimentare numai în cazul
turismului de sejur (odihnă tratament balne-medical), de aceea organizarea lor trebuie
făcută cu grijă, fără să afecteze motivaţia de bază a vacanţei.
Serviciile cu caracter sportiv vin, de regulă, în completarea formulelor obişnuite
de agrement. Ele îmbracă forme mai speciale atunci când se adresează unor turişti
experimentaţi. Organizarea acestor activităţi presupune existenţa unui personal de
specialitate care să asigure iniţierea, îndrumarea şi supravegherea desfăşurării acţiunilor;
de asemenea, sunt necesare dotări adecvate – săli de sport, terenuri, piscine, pârtii de schi,
alte obiective cu destinaţie sportivă – şi a unor puncte de închiriere a materialelor
sportive.
Serviciile de cură şi de tratament balneo-medical pot fi considerate
suplimentare în situaţiile în care turistul îşi completează sejurul într-o staţiune cu
efectuarea unor tratamente (băi de nămol, cure de ape minerale, aerosoli) cu caracter
preventiv. De asemenea, serviciile de asistenţă medicală prilejuite de astfel de situaţii fac
parte tot din această categorie.
În afara serviciilor enumerate, organizatorii mai pot oferi şi alte tipuri de prestaţii
independente – schimb valutar, servicii bancare, CEC, servicii de asigurări etc. – sau
facilităţi de plată ori de altă natură, menite să stimuleze activitatea turistică: reduceri de
tarife, posibilitatea achitării costului sejurului în rate, vânzarea anticipată cu reducerea
tarifelor unor servicii pe bază de abonament, simplificarea formalităţilor vamale etc. Un
tip de prestaţie suplimentară, utilizată pe scară largă în turismul internaţional, este plata
ulterioară a serviciilor şi mărfurilor cumpărate, prin sistemul cărţilor de credit.
Lărgirea gamei serviciilor de bază şi complementare oferite turiştilor şi creşterea
calităţii lor se reflectă pozitiv în dezvoltarea circulaţiei turistice, în mai buna folosire a
bazei tehnico-materiale şi a forţei de muncă, în creşterea eficienţei întregii activităţi
turistice. Se impune sublinierea că serviciile complementare aduc o contribuţie deosebită
în acest sens, prin prelungirea sejurului şi a sezonului, prin creşterea încasărilor medii pe
zi-turist. În majoritatea ţărilor cu activitate turistică dezvoltată, ponderea încasărilor din
servicii complementare se ridică la 40%; în ţara noastră, ponderea lor în totalul încasărilor
este numai de 20-25%, demonstrând existenţa unor mari rezerve de diversificare a lor şi
implicit de sporire a aportului la dezvoltarea turistică.
10.6. Rezumat
Cea mai importantă clasificare a serviciilor turistice se realizează în
raport cu importanţa în consum şi motivaţia cererii, identificându-se astfel
două mari categorii:
- servicii turistice de bază
- servicii suplimentare
În cadrul serviciilor turistice de bază sunt incluse serviciile de care
turistul are strictă nevoie şi nu poate renunţa la ele. Ne referim aici la
109
serviciile de cazare, alimentaţie, agrement, transport, tratament.
În cadrul serviciilor de cazare, se va pune accentul pe:
- Obiectul de activitate al hotelului (staţiunii);
- Categoria de confort a hotelului;
- Amenajarea şi dotarea camerelor (categorie de confort, suprafaţă,
grad de dotare - cu grupuri igienice, spaţii de petrecere a timpului
liber);
- Numărul locurilor în camere;
- Structurarea camerelor pe etaje (în ceea ce priveşte numărul de
camere pe etaj şi numărul de paturi pe cameră);
- Măsura în care sunt respectate normele cu privire la protecţia şi
stingerea incendiilor (dotarea fiecărui etaj al hotelului cu hidrant,
respectiv stingător pentru incendii);
- Echipamente destinate petrecerii timpului liber;
Ȋn cadrul serviciilor de alimentaţie ne interesează:
- Categoria restaurantului (unităţii de alimentaţie);
- Capacitatea (numărul de locuri) de care dispune restaurantul;
- Grad de dotare cu bucătării, spaţii de depozitare şi suprafeţele
acestora;
- Existenţa barului de zi, barului de noapte, posibilităţi de agrement
(dotare cu televizor, servirea de băuturi alcoolice şi răcoritoare
etc.);
- Program de funcţionare a restaurantului; etc.
Serviciile de transport cuprind:
- Serviciile de transport propriu-zis;
- Prestaţiile oferite în timpul călătoriei (transportul bagajelor,
servirea mesei, rezervări etc.);
- Eventuale aranjamente rezultate din exploatarea mai multor
mijloace de transport.
Serviciile de tratament cuprind:
- Baza de tratament (bazine de băi sulfuroase, cabinete de
electrofizioterapie, săli de cultură fizică medicală etc.);
- Dotări pentru tratarea diferitelor tipuri de afecţiuni;
- Regimul pacientului. Acesta se referă la: momentul începerii
tratamentului, respectarea procedurii de desfăşurare normală a
curei de către medic, momentele din zi în care se vor desfăşura
procedurile.
Serviciile de agrement au în vedere, în primul rând, satisfacerea nevoilor
fizice ale turistului: de odihnă, destindere, mişcare. Agrementul se poate
concretiza în:
- Existenţa unor trasee pentru drumeţie sau alpinism, pârtii de schi;
- Organizarea unor activităţi cultural – distractive şi instructiv –
educative: excursii, vizitarea diverselor obiective, participarea la
spectacole;
- Posibilitatea efectuării de cumpărături, atunci când în zona
respectivă există o vastă reţea comercială;
- Existenţa unor bazine de înot, săli de fitness etc., ca modalitate de
întreţinere a sănătăţii.
110
Serviciile suplimentare se caracterizează prin varietate, ele asociindu-se
unor servicii de bază sau având o existenţă independentă. Acestea pot fi:
- De informare a clientelei turistice asupra derulării unor programe,
orarelor mijloacelor de transport, facilităţilor de preţ;
- De intermediere (închirieri a unor obiecte de inventar, reparaţii,
servicii de comision, rezervări);
- Cu caracter special (târguri, expoziţii, festivaluri);
- Financiare (sisteme de plată, schimb valutar, reduceri de tarife
etc.)
- Cultural – artistice (participarea la diverse spectacole, organizarea
unor excursii etc.);
- Sportive.
10.7 Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Modernizarea serviciilor de alimentaţie, în turism, presupune:

a. Creşterea numărului de salariaţi
b. Ridicarea nivelului pregătirii profesionale
c. Promovarea formelor rapide de servire
2. Din punct de vedere al organizării, agrementul turistic poate fi:
a. La nivelul unităţii sau staţiunii
b. General şi specializat
c. Activ şi pasiv
d. De litoral, montan, balnear
3. Dezvoltarea şi calitatea serviciului de cazare sunt dependente de:
a. Baza tehnico-materială adecvată
b. Personalul de înaltă calificare
c. Varietatea serviciilor complementare oferite
d. Toate aceste aspecte
4. Din categoria serviciilor de cazare hotelieră fac parte:
a. a. Transportul
b. Organizarea de excursii
c. Asistenţă medicală
d. Nici unul dintre acestea
5. Agrementul turistic contribuie prin funcţiile sale la:
a. sporirea încasărilor
b. toate acestea
c. destinderea turistului
d. atenuarea sezonalităţii.
6. Din categoria serviciilor de cazare hotelieră fac parte:
a. transportul
b. închirierea de automobile
c. serviciile de informare şi intermediere
d. niciunul dintre acestea
7. Dintre caracteristicile industriei hoteliere fac parte:
a. sezonalitatea
111
b. dependenţa de prestator
c. perisabilitatea
d. toate acestea
8. Dintre funcţiile activităţii de alimentaţie nu face parte:
a. funcţia nutriţională
b. funcţia de loisir
c. funcţia de convivialitate
d. funcţia de control
9. Cateringul reprezintă:
a. un aranjament turistic
b. o tehnică de promovare a serviciilor turistice
c. concentrarea şi industrializarea producţiei culinare
10. Serviciile de agrement se încadrează în categoria:
a. serviciilor turistice nespecifice
b. serviciilor turistice de bază
c. ambele categorii
d. niciunul dintre răspunsuri nu este corect
Temă de control
 Analizaţi gama şi structura serviciilor turistice oferite de hotelul
(staţiunea, complexul etc.) pe care îl cunoaşteţi.
 Analizaţi comparativ gama şi structura de servicii turistice oferite de două
hoteluri/staţiuni din ţară şi străinătate. Plecând de la informaţiile studiate,
prezentaţi opinia personală despre conţinutul şi structura de servicii
pentru o unitate/ staţiune ideală/ de succes.
 Realizaţi un referat de 3 pagini pe baza uneia din temele de mai jos:
- Diversificarea serviciilor hoteliere – strategie de bază în industria
hotelieră;
- Noi servicii de agrement în oferta turistică internaţională;
- Necesitatea perfecţionării şi diversificării serviciilor de alimentaţie în
ţara noastră.
112
Unitatea de învăţare 11. Eficienţa turismului
Cuprins
11.3. Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice în turism 115
11.4. Eficienţa socială a turismului şi turismul social 122
11.5. Eficienţa ecologică 124
11.6. Efectul multiplicator al turismului 126
11.7. Rezumat 128
11.1. Introducere
Utilizarea raţională a resurselor şi, corespunzător, desfăşurarea eficientă

a producţiei reprezintă obiective centrale pentru orice agent economic sau
sector de activitate şi, totodată, premise ale dezvoltării. De asemenea,
creşterea eficienţei constituie un principiu de bază al organizării şi conducerii
proceselor în economie, una din cerinţele fundamentale ale progresului şi
bunăstării. În corelaţie cu aceste exigenţe, turismul, privit ca domeniu distinct
şi ca parte integrantă a economiei, înscrie între priorităţile sale gestionarea
judicioasă a resurselor şi obţinerea unor rezultate economice pozitive,
concomitent cu satisfacerea în condiţii superioare a nevoilor turiştilor.
Ca orice componentă a sistemului socio-economic global, turismul,
pentru a funcţiona şi a-şi îndeplini misiunea, este consumator de resurse şi
producător de efecte, de rezultate, deci presupune un consum de muncă vie şi
materializată, un consum de factori, în urma căruia se pune problema
determinării raportului efort-efect, al rezultatelor obţinute.
Prin urmare, eficienţa activităţii de turism trebuie apreciată atât prin
reflectarea şi comensurarea efectelor economice, cât şi a celor sociale. Numai
în acest fel se poate asigura o evaluare corespunzătoare a contribuţiei
turismului la dezvoltarea economico-socială a ţării. În esenţă, eficienţa
socială a turismului este reprezentată de contribuţia adusă de acest domeniu
de activitate la: petrecerea utilă a timpului liber, reconfortarea şi recreerea
oamenilor, refacerea capacităţii de muncă; ridicarea nivelului general de
cunoaştere şi pregătire; satisfacerea unor motivaţii spirituale, psihice; crearea
unui climat de pace şi întelegere între naţiuni.
Conceptul de eficienţă în turism trebuie abordat din mai multe ipostaze
(Albu, 2001):
I. Din punct de vedere al furnizorului de servicii turistice, pe de o
parte, şi al consumatorului, pe de altă parte.
Din punct de vedere al furnizorului de servicii, eficienţa poate fi
prioritar de natură economică, având în vedere o gamă largă de cheltuieli, de
activităţi desfăşurate pentru turişti, urmărind prioritar acoperirea cheltuielilor,
obţinerea de profit fără a neglija în mod obiectiv şi alte consecinţe. Obţinerea
de profit este o condiţie obligatorie având în vedere şi faptul că el reprezintă
o sursă de acumulari pentru noi investiţii vizând modernizarea şi dezvoltarea
113
întregii game de activităţi turistice. Dacă prioritar furnizorul de servicii
turistice vizează economia, el trebuie să se integreze în acelaşi timp într-o
serie de cerinţe ale politicii acestui domeniu de activitate, ale politicii
generale, inclusiv a unor cerinţe care decurg din tendinţele fie pe plan zonal,
fie pe plan general.
Din punct de vedere al consumatorului de turism, eficienţa îmbracă
alte aspecte. Ele pornesc în primul rând de la dimensiunea veniturilor ce pot
fi afectate pentru turism, indiferent de natura acestora. În funcţie de nevoile
de turism consumatorul alocă o parte mai mare sau mai mică dacă este vorba
de turism de sănătate, educaţional sau recreativ. Eficienţa pentru consumator
înseamnă, prioritar, obţinerea de cât mai multe servicii, satisfacţii cu un
volum cât mai mic de cheltuială şi în paralel cu obţinerea unor rezultate
dorite cât mai bune, fie că ele sunt obiective, fie că sunt simple plăceri.
II. Abordând problema eficienţei în turism, ea nu mai poate fi privită în
accepţiunea clasică, respectiv eficienţă strict economică, ea trebuie pusă şi în
termeni sociali.
Eficienţa socială a turismului, la rândul ei, trebuie privită prioritar prin
dimensiunea celei economice. Eficienţa socială însă vizează laturi unele
cuantificabile, altele nu. Cuantificabil poate fi creşterea numărului de
participanţi la activităţi turistice indiferent de natura lor, necuantificabile ar fi
de amintit satisfacerea unor dorinţe preconizate iniţial, rezultatele unor
întâlniri, îmbunătăţiri în starea de sănătate, pe plan educaţional şi altele.
III. În determinarea eficienţei oricărei activităţi, deci şi a turismului,
realitatea actuală impune luarea în consideraţie şi a mediului înconjurător.
Acest lucru trebuie privit într-o dublă ipostază:
a) cea a rezultatelor pe seama alocării unei importante resurse pentru
investiţii care modifică mai mult sau mai puţin condiţiile de mediu;
b) deteriorarea mediului în anii precedenţi, ceea ce a generat daune
inclusiv pentru existenţa umană.
În genere, atât cheltuielile pentru refacerea mediului cât şi cele pentru
dezvoltări şi modernizări ulterioare nu pot fi concepute în afara unor rezultate
economice şi sociale pozitive.

 Cunoască specificul şi ipostazele eficienţei în turism;
 Cunoască criteriile de apreciere şi indicatorii de măsurare a eficienţei
economice în turism;
 Facă diferenţa între eficienţa socială a turismului şi turismul social;
 Caracterizeze aspectele care definesc eficienţa ecologică a turismului;
 Măsoare efectul multiplicator al turismului.
114
11.3. Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice în turism
Eficienţa este o categorie complexă, deoarece exprimă rezultatul unui ansamblu de

activităţi specifice: turismul intern, turismul internaţional, alimentaţie publică şi prestaţiile
de servicii. În acelaşi timp, sistemul de indicatori şi formulele de bază ale calculului
indicatorilor de eficienţă economică sunt diferenţiate în funcţie de felul activităţii turistice
(Albu, 2001).
Important pentru activitatea economică şi comercială a firmelor de turism este
recuperarea cheltuielilor şi realizarea unui profit.
În aprecierea şi comensurarea eficienţei economice în turism, ca în orice alt sector
de activitate, se utilizează o gamă largă de criterii şi indicatori, rezultat al complexităţii
conţinutului proceselor, al diversităţii resurselor consumate şi varietăţii formelor de
concretizare a efectelor. Se întâlnesc, astfel, criterii şi indicatori cu valabilitate generală,
comuni tuturor ramurilor economiei şi opţiuni specifice, decurgând din particularităţile
activităţii în domeniu (Minciu, 2005).
Eficienţa turismului este, în aceste condiţii, exprimată prin sporul de venit net,
realizat prin economiile de muncă vie şi materializată obţinute în desfăşurarea activităţii,
prin modul de realizare a fiecăruia dintre factorii de producţie consumaţi (munca, natura şi
capitalul); corespunzător, se pot constitui drept criterii de evaluare a eficienţei:
 mărimea venitului net şi, asociat acestuia, rentabilitatea;
 nivelul costurilor;
 gradul de utilizare a forţei de muncă şi a capitalului tehnic şi financiar.
Acestora mai poate fi adăugată eficienţa investiţiilor, ca expresie a randamentului
efortului de dezvoltare.
Calitatea indicatorilor de eficienţă a activităţii turistice este influenţată de
metodologia de calcul a componentelor efectului (rezultatelor) şi efortului (cheltuielile
ocazionate de desfăşurarea activităţii). Pornind de la necesitatea perfecţionării
metodologiei de determinare a eficienţei economice în turism, apare cerinţa evaluării
eforturilor depuse şi efectelor realizate în activitatea turistică.
Dificultăţile au apărut în preocuparea de a identifica efectele economice multiple
care formează conţinutul eficienţei ca şi categorie economică complexă, iar apoi de a gasi
exprimarea corespunzătoare variatelor forme de manifestare a acestora. De aici derivă şi
dificultatea determinării unui singur indicator sintetic care să ilustreze nivelul eficienţei
economice a turismului şi să polarizeze majoritatea factorilor care o influenţează. Din
acest motiv este acceptată ideea determinării eficienţei economice a turismului sub forma
unui sistem de indicatori, care să exprime elementele sale multiple.
Sistemul integrat de indicatori ai eficienţei economice a activităţilor turistice
trebuie să răspundă necesităţii de a ţine seama de particularităţile fiecărei activităţi în
parte. Exprimând întregul efort sub formă bănească, şi, totodată, datorită complexităţii şi
sferei largi de cuprindere a turismului, se trece la determinarea unui sistem integrat de
indicatori ai eficienţei economice a activităţii turistice prin raportarea efectului economic
la totalul cheltuielilor efectuate pentru derularea activităţilor turistice.
Sistemul de indicatori trebuie să aibă o structură corespunzătoare, care să-i asigure
capacitatea de a reflecta în mod cuprinzător activitatea unităţii de turism (Minciu, 2005).
115
Indicatorii eficienţei economice
O activitate este eficientă din punct de vedere economic în măsura în care se
concretizează în bunuri materiale şi servicii care corespund nevoii sociale, iar cheltuielile
ocazionate sunt mai mici decât veniturile realizate, asigurând obţinerea unui profit.
Pentru evidenţierea eficienţei activităţilor turistice este necesară construirea unui
sistem de indicatori fundamentat pe metodologia de calcul a eficienţei economice, în
general, dar având în vedere structura resurselor utilizate, cu punerea în evidenţă a
efectelor generate de eforturile unităţilor de turism.
Activităţile de turism sunt consumatoare de resurse şi producătoare de efecte.
În metodologia de calcul a eficienţei economice se construiesc rapoarte de genul:
efect-efort, efort-efect, efort-efort, efect-efect.
Indicatorii efect-efort sau efort-efect sunt indicatori parţiali care reflectă eficienţa
utilizării în diferite proporţii a efortului.
Indicatorii tip efect-efect, ne dau informaţii asupra rentabilităţii prestaţiilor şi a
prestatorilor formate între componente ale rezultatelor.
Indicatorii tip efort-efort redau proporţiile dintre componentele efortului.
În privinţa resurselor consumate, acestea se prezintă într-o structură diversă, iar
exprimarea lor valorică se diferenţiază în funcţie de natura concretă a acestora (Minciu,
Baron şi Neacşu, 1993) (vezi fig 11.1).
Tipul resursei Formele de concretizare a resurselor Expresia valorică a resurselor

implicate consumate
-Suprafeţe turistice amenajabile (plaje,

lacuri, izvoare, domenii schiabile,
Naturale -Cheltuielile de amenajare
trasee, pereţi stâncoşi etc.)
(potenţial -Cheltuieli de întreţinere şi
-Monumente cultural-istorice (cetăţi,
natural şi protecţie
palate, biserici, case memoriale, muzee
antropic)
etc.)
-Fondul de salarii
-Numărul lucrătorilor (pe total şi pe
-Cheltuieli pentru asigurări
Umane diverse structuri)
sociale şi de sănătate
(forţa de -Fondul total de timp de muncă
-Cheltuieli de şcolarizare
muncă)
-Cheltuieli materiale cu
personalul
-Capacitatea de producţie (număr
-Cheltuieli cu amortizarea
unităţi sau locuri în unităţi hoteliere, de
-Chirii, impozite, taxe
alimentaţie, de agrement, mijloace de
-Cheltuieli de transport
transport etc.)
-Cheltuieli de reparaţii şi
-Valoarea (totală, medie) a fondurilor
Materiale şi întreţinere
fixe
financiare -Cheltuieli de aprovizionare şi
-Mărfuri, diverse materii prime,
(capital fix şi stocare
materiale
circulant) -Cheltuieli cu combustibilul şi
-Combustibil şi energie
energia
-Obiecte de inventar
-Uzura obiectelor de inventar
-Capital bănesc
-Dobânzi
Fig. 11.1 Principalele categorii de resurse consumate în turism şi indicatorii acestora
Efectele economice ale turismului îmbracă şi ele mai multe forme, după cum se
localizează la nivel de ramură (macroeconomic) sau de unitate prestatoare de servicii, ori
116
pe componente ale activităţii (hotelărie, transport, turism internaţional etc.) după cum se
poate vedea în figura 11.2.
-prestaţii hoteliere
-vânzări cu amănuntul în alimentaţia publică
-alte prestaţii de bază sau suplimentare (transport,
Încasări din: agrement, tratament etc.)
-producţia industrială (carmangerii, laboratoare de
cofetărie, gospodării anexă, ateliere de reparaţii etc.)
-turism internaţional (în lei sau valută)
-comisionul agenţiilor de voiaj
Venituri -adaosul comercial şi de alimentaţie publică
-aportul valutar
-profitul
Fig. 11.2. Tipologia efectelor economice din turism
Activitatea turistică este rezultatul mai multor activităţi specifice, astfel că

sistemul de indicatori, metodologia de calcul şi analiză se face diferenţiat în funcţie de
natura activităţii.
Ţinând seama de criteriile de evaluare a eficienţei, principiile generale de
determinare a acesteia, structura resurselor şi efectelor, se poate construi sistemul de
indicatori.
O categorie o constituie indicatorii care reflectă rezultatele întregii activităţi
desfăşurate; dintre aceştia se remarcă, prin însemnătatea lor deosebită: profitul, rata
profitului, rata rentabilităţii, volumul şi nivelul cheltuielilor.
Profitul, principala formă de exprimare a profitabilităţii, reprezintă diferenţa
dintre încasările şi cheltuielile totale ale unităţilor de turism.
În unităţile de alimentaţie publică sursa profitului este adaosul commercial, iar în
agenţiile de turism, comisionul.
În determinarea profitului apar particularităţi în funcţie de forma pe care o iau
rezultatele şi care depinde de profilul agentului economic; astfel, în cazul unei
întreprinderi hoteliere sunt luate în calcul încasările (într-un sens larg, veniturile) din
activitatea de cazare şi din prestaţiile suplimentare; pentru sectorul alimentaţiei publice,
veniturile sunt alcătuite din adaosul comercial şi cel special (de alimentaţie publică);
pentru o agenţie de voiaj sau touroperatori este vorba de comisionul aplicat la produsele
comercializate.
În evaluarea eficienţei, mai expresivi sunt indicatorii relativi, respectiv rata
profitului şi/sau rata rentabilităţii (Minciu, 2005).
11.3.1. Eficienţa activităţii de cazare

Cazarea ocupă în actuala structură a prestaţiei turistice cel mai important loc, cu o
pondere de circa 40%. Alături de aceasta, cazarea are numeroase implicaţii asupra
celorlalte elemente ale produsului turistic constituindu-se ca suport material al desfăşurării
activităţii turistice. Ca atare, calitatea şi eficienţa acestui serviciu se doreşte hotărâtoare
pentru determinarea rezultatelor întregii activităţi turistice.
Eficienţa serviciului de cazare poate fi apreciată şi evaluată prin intermediul
criteriilor şi indicatorilor generali, precum şi pe baza unor elemente ce ţin de specificul
117
acestei activităţi. Astfel, se operează cu indicatori de efort ca: numărul mediu al
personalului, valoarea medie a activelor fixe, cheltuielile activităţii de cazare, capacitatea
disponibilă exprimată în locuri-zile etc., şi cu indicatori de efect: încasări din prestaţii
hoteliere, încasări din prestaţii suplimentare (veniturile), profitul etc.
Veniturile sunt date de mărimea încasărilor din prestaţiile hoteliere, aflându-se în
corelaţie directă cu volumul activităţii exprimat prin numărul turiştilor, cu calitatea
serviciilor (surprinsă prin categoria de confort a unităţii de cazare şi nivelul tarifelor), cu
gama prestaţiilor suplimentare oferite (închirieri, curăţirea hainelor, servicii speciale etc).
Cheltuielile reflectă, prin conţinutul şi structura lor, specificul activităţii:
cheltuielile cu salariile reprezintă aproximativ 40% din totalul cheltuielilor, cheltuielile cu
chiriile la mijloacele de cazare deţin 10-15%, cheltuielile generale aproximativ 10%,
cheltuielile de întreţinere 5%, amortizările 5% etc., în timp ce cheltuielile cu transportul,
depozitarea lipsesc sau sunt neînsemnate ca pondere.
În activitatea hotelieră propriu-zisă (numai servicii de cazare) cheltuielile
reprezintă 60-69% din volumul încasărilor, ceea ce se reflectă într-o rată a rentabilităţii
(36-40%). Faţă de acest nivel mediu există abateri semnificative determinate de categoria
de confort, ocuparea cu turişti români sau străini, amplasarea unităţii într-o zonă de mare
circulaţie turistică sau dimpotrivă.
În sistemul indicatorilor de eficienţă a activităţii de cazare, cei mai utilizaţi în
practica economică sunt:
1). Productivitatea muncii (W), exprimată valoric (WV) prin raportarea volumului
încasărilor (I) la numărul personalului (Np), sau fizic (Wf) prin raportarea numărului de
înnoptări anual (N) la numărul personalului:
2). Încasarea medie pe unitatea de prestaţie (im) este un indicator specific acestei
activităţi, rezultat prin raportarea încasărilor la capacitatea de cazare, exprimată în locuri
sau locuri-zile:
3). Cheltuielile medii pe unitatea de prestaţie (cm), reprezintă un indicator specific

ce reflectă consumul de resurse pe loc sau loc-zi.
3’). Nivelul relativ al costurilor (n) exprimă cheltuielile la 100 (1000) lei
CA.
4). Rata rentabilităţii (r) este unul dintre indicatorii sintetici de eficienţă. În
funcţie de baza de raportare, rata rentabilităţii pate fi:
- rata rentabilităţii comerciale:
unde CA este cifra de afaceri

- rata rentabilităţii economice:
118
unde At reprezintă activele totale
- rata rentabilităţii financiare:
unde K (Kp) reprezintă capitalurile, respectiv capitalul propriu.
În aprecierea eficienţei exploatării echipamentelor de cazare turistică se utilizează

pe lângă indicatorii standard – profit, rata rentabilităţii, nivelul cheltuielilor,
productivitatea muncii etc. – şi gradul de ocupare (coeficientul de utilizare a capacităţii).
În opinia specialiştilor acesta reprezintă indicatorul cel mai expresiv şi totodată cumulativ
pentru evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate în spaţiile de găzduire a turiştilor.
5) Coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare (Cuc) sau gradul de ocupare a
capacităţilor de cazare turistică se calculează ca raport între capacitatea de cazare
efectiv utilizată într-o perioadă dată (numărul de înnoptări sau numărul de zile-turist) Nzt
şi capacitatea maximă posibilă, teoretică Cm ( Număr locuri x 365 zile, 90 zile, 120 zile....
în funcţie de perioada de funcţionare a unităţii):
unde:
- capacitatea efectiv utilizată este exprimată de numărul înnoptărilor sau indicatorul „zile-
turist”;
- capacitatea maxim posibilă se mai numeşte şi capacitatea turistică în funcţiune, este
exprimată în locuri-zile şi se calculează sub forma relaţiei număr de locuri * număr de zile
de funcţionare;
Coeficientul de utilizare a capacităţii, de regulă, este exprimat procentual. În
condiţii normale acest coeficient ia valori cuprinse în intervalul [0,1] sau, dacă este
exprimat procentual în intervalul [0%, 100%].
Exemplu
Să se determine şi să se analizeze CUC în staţiunea turistică „X” ştiind că:
staţiunea dispune la 1 ianuarie de o capacitate de cazare de 3.000 de locuri,
din care 45% cu funcţionare sezonieră (pentru unităţile sezoniere, perioada
de funcţionare este 1 mai – 31 octombrie); în cursul anului, respectiv la 1 mai
intră în funcţiune 2 bungalouri a câte 20 de locuri fiecare (acestea au
funcţionare sezonieră); de asemenea, la 1 august, se dau în exploatare şi 2
vile, una cu 30 de locuri, cealaltă cu 45 de locuri; la 1 octombrie intră în
reparaţie un hotel cu 200 de locuri, iar la 1 noiembrie şi o vilă cu 25 de
locuri. În anul de referinţă, în staţiune s-au înregistrat 150.000 de sosiri de
turişti cu o durată medie a sejurului de 3,4 zile.
119
unde
-capacitatea efectiv utilizată = nr. de înnoptări = 150.000 * 3,4 =
510.000.
-din cele 3.000 de locuri, 1.350 sunt cu funcţionare sezonieră adică:
-1.01-31.12.................................1.650
locuri……………………….360 zile*1.650=594.000;
-1.05-31.10.................................1.350
locuri……………………….180 zile*1.350=243.000;
-1.05-31.10.....................................40
locuri……………………….180 zile*40=7.200;
-1.08-31.12.....................................75
locuri……………………….150 zile*75=11.250;
-1.10-31.12..................................-200 locuri……………………….90
zile*(-200)=-18.000;
-1.11-31.12....................................-25 locuri……………………….60
zile*(-25)=-1.500;
Ca urmare, capacitatea maxim posibilă se determină prin adunarea
rezultatelor de mai sus (s-a înmulţit numărul de locuri cu numărul de zile de
funcţionare) şi este 835.950 locuri-zile.
ceea ce înseamnă un grad mediu de ocupare a locurilor de cazare.
11.3.2. Eficienţa activităţii de alimentaţie publică

Eficienţa activităţii de alimentaţie publică se poate aprecia atât cu ajutorul unui
indicator sintetic (rata rentabilităţii), cât şi prin intermediul unor elemente ce ţin de
specificul acestui serviciu. Ca indicatori ai eforturilor putem utiliza: volumul cheltuielilor
totale, volumul cheltuielilor de circulaţie, numărul mediu al personalului operativ, fondul
de salarii etc., iar ca indicatori ce reflectă efectele: volumul desfacerilor de mărfuri prin
unităţile de alimentaţie publică, producţia culinară, profitul etc.
Cheltuielile în alimentaţia publică au un conţinut complex determinat de varietatea
proceselor din acest domeniu. Între principalele elemente se remarcă: cheltuielile cu
salariile (60%), cheltuielile cu reparaţiile şi întreţinerea unităţii (15%), cheltuielile cu
transportul, depozitarea şi pregătirea desfacerii mărfurilor (15%), cheltuielile speciale de
servire (scobitori, şerveţele etc.).
Rata profitului în alimentaţia publică este în medie de 15%, mai mic decât în
activitatea de cazare, dar mai mare de cât cel înregistrat în comerţul cu amănuntul.
Cei mai semnificativi indicatori de eficienţă sunt:
1) Productivitatea muncii (W), exprimată valoric prin raportul volumului
desfacerilor de mărfuri (D) la numărul personalului (Np):
2) Valoarea desfacerilor pe loc la masă:
120
3) Încasarea medie pe consumator:
4) Afluxul de consumatori la masă:
5) Numărul consumatorilor ce revin unui lucrător operativ:
6) Profitul mediu pe lucrător:
7) Rata rentabilităţii calculată în mai multe variante
Trebuie menţionat că aceşti indicatori se calculează şi servesc determinării

eficienţei activităţii de alimentaţie publică indiferent că este privită ca un serviciu de sine-
stătător, adresându-se consumatorilor rezidenţi sau în calitate de componentă a prestaţiei
turistice.
Aplicaţie: O agenţie de turism a înregistrat în anul 2015 încasări (CA) de 1300 mii lei,
iar în anul 2016 acestea au crescut cu 15%. Comisionul practicat de agenţie a scăzut
de la 20%, în anul 2015, la 15%, în 2016. Cheltuielile de funcţionare au reprezentat, în
anul 2015, 65% din venituri. Dintre acestea, 75% sunt costuri variabile şi 25% costuri
fixe. Să se calculeze, pentru cei doi ani, profitul, rata rentabilităţii şi rata comercială a
profitului (în cele două variante: raportat la venituri şi la încasări).
Pentru anul 2015:

CA = Ch.directe +20%*Ch.directe + 19%(20%*Ch.directe)
1.300.000 = Ch.directe+20%*Ch.directe + 20%(20%*Ch.directe)
1.300.000 =1,238*Ch.directe
Ch.directe= lei
Comisionul (veniturile)= 20%*Ch.directe = 210.016 lei

Cheltuielile de functionare = 65% *Venituri =65%* 210.016 = 136.510lei
Cheltuielile de funcţionare 136.510, din care 75% variabile (102.382) şi 25% fixe sau
convenţional constante (34.128).
Profitul = venituri - cheltuieli=210.016-136.510=73.506
121
Pentru anul 2016:
CA din 2015 = 1.300.000
CA din 2016 = 1.300.000 + 15%*1.300.000=1.495.000
1.495.000 = Ch.directe+15%*Ch.directe + 19%(15%*Ch.directe)
1.495.000 =1,18*Ch.directe
Ch.directe= lei
Comisionul (veniturile)= 15%*Ch.directe = 190.042 lei
Cheltuielile variabile se modifică proporţional cu vânzările 102.382*115% =117.739lei
Cheltuielile fixe rămân nemodificate 34.128 lei.

Total cheltuieli agenţie 117.739+34128=151.867 lei
Profitul agenţiei = venituri – cheltuieli =190.042 – 151.867 = 38175lei
11.4. Eficienţa socială a turismului şi turismul social
Desfăşurarea activităţii turistice, cu utilizarea resurselor de care aceasta dispune,

generează nu numai efecte economice, ci şi sociale, acestea din urmă reflectând măsura şi
modul în care sunt satisfăcute nevoile materiale şi spirituale ale celor care călătoresc. În
aceste condiţii, evaluarea şi comensurarea efectelor sociale întregesc aria mijloacelor de
apreciere a eficienţei în domeniu.
În corespondenţă cu funcţiile pe care acesta le îndeplineşte, efectele sociale ale
turismului se referă la aspecte precum: petrecerea plăcută a timpului liber, recreerea şi
reconfortarea, refacerea capacităţii fizice a organismului, lărgirea orizontului de
122
cunoaştere şi chiar ridicarea nivelului de instruire, satisfacerea unor nevoi psihice de
prietenie, asociere, demnitate, respectul din partea celorlalţi, promovarea unui climat de
pace şi înţelegere. Deşi turismul, în ansamblul său, produce efecte sociale, unele dintre
formele sale de manifestare – turismul de tratament şi cură balneo-medicală, turismul
cultural, turismul rural, turismul de tineret – au o încărcătură socială mai mare.
O menţiune distinctă se impune pentru turismul internaţional, recunoscut ca un
“ambasador al păcii”, un mijloc de cunoaştere, apropiere şi înţelegere între popoare.
Ca şi în cazul eficienţei economice, evaluarea efectelor sociale ale turismului
presupune (Minciu, Baron şi Neacşu, 1993):
 definirea unor criterii de apreciere şi
 stabilirea unui sistem de indicatori de măsurare.
Dacă în privinţa criteriilor situaţia se prezintă mai simplu, în sensul posibilităţii
convertirii funcţiilor sociale ale turismului în elemente de evaluare a eficienţei şi anume
(Minciu, 2005):
 gradul de satisfacţie/mulţumire a turistului;
 îmbunătăţirea stării de sănătate şi refacerea forţei de muncă;
 nivelul de instruire, de cultură;
 protejarea mediului ş.a.,
elaborarea unui sistem de indicatori este dificil, dacă nu chiar imposibil de realizat,
avându-se în vedere aspectele calitative la care face referire eficienţa socială. Cu toate
acestea, în literatura de specialitate sunt menţionate modele, indicatori cantitativi ce
cuantifică, adesea indirect şi parţial, efectele sociale; dintre aceştia, mai cunoscuţi sunt cei
cu privire la nivelul servirii şi îmbunătăţirea stării de sănătate.
Nivelul servirii este un parametru cu un conţinut complex, ce reflectă un
ansamblu de condiţii care concură la satisfacerea nevoilor turiştilor. Între acestea se
numără: varietatea ofertei, calitatea prestaţiei (serviciului), capacitatea unităţilor şi
confortul acestora, promptitudinea (timpul) servirii (Minciu, Baron şi Neacşu, 1993).
Caracterizarea nivelului servirii se poate realiza cu ajutorul unor indicatori ca:
 numărul tipurilor de produse turistice (vacanţe) sau servicii specifice oferite în
general, în limitele unei zone turistice sau de o unitate. Este uşor de sesizat că
o gamă mai largă de produse se va apropia mai bine de cerinţele
consumatorilor, asigurând astfel un nivel superior al satisfacţiei acestora;
 structura pe categorii de confort a mijloacelor de cazare şi de alimentaţie;
evident că o concentrare a dotărilor la categoriile superioare de confort se va
reflecta într-o mai bună calitate a prestaţiilor şi, indirect, într-o mai mare
mulţumire a turiştilor;
 numărul unităţilor/locurilor de cazare (alimentaţie) la 1000 de locuitori;
 numărul unităţilor/locurilor la unitatea teritorială de suprafaţă;
 numărul de turişti ce revin unui lucrător;
 timpul de aşteptare şi/sau timpul de servire etc.
Fără îndoială că un număr mai mare de locuri, o mai bună distribuţie teritorială a
unităţilor, un număr mai mic de turişti raportaţi la un lucrător, un timp mai redus de
aşteptare vor asigura o calitate mai înaltă a prestaţiei turistice.
De adăugat că, faţă de valoarea în sine a fiecărui indicator, pe baza unor observaţii
repetate s-a ajuns la determinarea unor nivele standard care, prin comparaţie, permit o mai
riguroasă evaluare a calităţii. Se poate calcula, în aceste condiţii, un coeficient al nivelului
servirii ( ):
123
Unde:
i=răspunde aspectului sau criteriului utilizat,
NI=nivelul înregistrat în momentul determinării (observării),
NiMIN=nivelul minim al parametrului/indicatorului,
NiMAX=nivelul maxim.
şi, de asemenea, un coeficient general al nivelului servirii, ca sumă ponderată a
coeficienţilor parţiali
K=
unde:
qi este ponderea (importanţa relativă) a fiecărui criteriu sau element constitutiv al
nivelului servirii.
În contextul analizării eficienţei sociale a turismului un loc aparte revine
caracterizării turismului social. Deşi cele două concepte exprimă probleme radical
diferite - eficienţa socială se referă la rezultatele turismului, iar turismul social este o
formă de turism - între ele se poate face o conexiune, în sensul că, în cazul turismul social,
efectele economice au mai puţină relevanţă sau nu sunt urmărite decât în măsura de a
asigura accesul la vacanţe unui număr cât mai mare de oameni (maximizarea efectului) cu
cheltuieli cât mai mici (minimizarea efortului) (Minciu, 2005).
Turismul social este definit, potrivit statutului Biroului Internaţional de Turism
Social ca „un ansamblu de raporturi şi fenomene ce rezultă din participarea la turism
(călătorie) a unor categorii sociale cu venituri modeste, participare posibilă sau facilitată
datorită unor măsuri având caracter social bine definit”.
Turismul social se particularizează prin categoria de consumatori căreia se
adresează şi modul de finanţare a vacanţelor.
Destinatarii acestui gen de turism sunt categoriile de populaţie cu mijloace
financiare reduse, reprezentate de cei cu venituri situate la nivelul minim pe economie sau
cu statut social care atestă acest lucru: pensionari, şomeri, elevi şi studenţi, lucrători în
agricultură etc.
În privinţa posibilităţilor de călătorie, acestea sunt asigurate – parţial sau integral –
prin subvenţii acordate de societate prin organismele de protecţie socială sau diverse alte
organizaţii: case de asigurări sociale, case de ajutor reciproc ale pensionarilor, sindicate,
organizaţii de tineret, fundaţii, precum şi prin facilităţi de plată oferite de agenţii
economici din turism (reduceri de tarife, niveluri inferioare ale comisionului).
Turismul social a condus la o creştere semnificativă a cererii de vacanţe, dar el nu
trebuie confundat cu turismul de masă.
Ca forme de manifestare, turismul social este constituit din turismul de tratament
şi cură balneo-medicală, turismul de tineret, călătorii de studii, tabere şcolare, unele forme
ale turismului de odihnă, turismul familial etc.
11.5. Eficienţa ecologică
Ecologic, social şi economic privind lucrurile, este dăunător să sacrificăm natura,

să o îmbolnăvim şi s-o epuizăm pe termen lung, de dragul profitului imediat, pe termen
foarte scurt. O astfel de viziune îngustă nu se înscrie în rigorile a ceea ce numim
management strategic şi cooperare între generaţii eficiente (Păuna, 2005).
124
Datorită agravării lor, importanţa problemelor de mediu creşte cu fiecare zi, motiv
pentru care mulţi specialişti o consideră prioritatea numărul unu, înaintea unor priorităţi
de natură economică şi socială. Această ordine de prioritate este pe deplin justificată,
ţinând seama de funcţiile vitale pe care le îndeplineşte mediul pentru activităţile
economice şi sociale. Periclitarea echilibrelor ecologice dă peste cap toate scările de
valori şi în cazuri limită, poate conduce la însăşi distrugerea sistemelor economice şi
sociale.
Grija faţă de mediul ambiant la nivel global este în continuă creştere, atât la
nivelul organismelor guvernamentale naţionale, asociaţiilor neguvernamentale de
protecţie a mediului, a organismelor internaţionale, cât şi în rândul operatorilor industriei
turismului şi călătoriilor.
Organismele internaţionale guvernamentale ce acţionează în sfera industriei
turismului şi a călătoriilor, cât şi informaţiile oferite de coloşii industriei ospitalităţii la
nivel global (lanţuri hoteliere, lanţuri de restaurante, companii de evaluare de profil) vin
în întâmpinarea operatorilor industriei cu studii, analize, standarde de operare ecologică şi
de calitate, cât şi cu recomandări care să ofere, în baza datelor şi experienţelor culese la
nivel global, regional sau naţional, soluţii de operare „prietenoasă” a unităţilor hoteliere,
restaurantelor şi altor structuri de primire sau pregătire şi servire a maselor, în context
ecologic şi profitabil.
Lanţurile hoteliere şi de restaurante, deşi au propriile politici de operare şi de
protecţie a mediului ambiant şi în ciuda concurenţei între ele din punct de vedere
ecologic, toate îşi reunesc eforturile în ceea ce priveşte protecţia mediului. În rândurile lor
se află în derulare programe de protecţie a mediului turistic-hotelier. Această stare de
veghe din cadrul fiecărei unităţi turistice face parte din alertarea hotelierilor şi a
restauratorilor faţă de cererea din ce în ce mai mare a consumatorilor de servicii turistice
pentru oferte ecologice. Mediul reprezintă în prezent, din ce în ce mai mult, o condiţie a
succesului în afaceri.
Unităţile hoteliere trebuie să-şi creeze propriile politici de protecţie a mediului
ambiant, indiferent dacă fac parte dintr-o companie puternică sau este o afacere de
familie. Politicile corporative respectiv cele ale lanţurilor hoteliere, naţionale sau
internaţionale, nu pot să nu ţină seama de zona de localizare a unităţii hoteliere, de
climatul, condiţiile specifice de operare, constrângerile legale, din punct de vedere al
politicilor de mediu din ţara respectivă. Dacă aceste politici oficiale lipsesc, operatorii
acestor corporaţii au datoria morală de a le introduce.
Fiecare unitate hotelieră are identitatea ei, particularităţile ei şi, de aceea, este
necesar să se folosească creator şi să se aplice concret informaţiile despre mediul ambiant.
Politica de protecţie a mediului urmată de un hotel trebuie urmărită în permanenţă alături
de realizarea indicatorilor de încasări sau gradul de ocupare. Rezultatele se pot observa
numai dacă se menţin standardele de operare, cu reducerea consumurilor nejustificate:
apă, energie sau combustibili, cu evacuarea resturilor menajere etc. Rezultatele se mai pot
observa şi prin măsurare: raportarea consumurilor la alte perioade din trecut, dar şi la
reacţia clienţilor faţă de atitudinea prietenoasă cu mediul. Politicile de protecţie ecologică
trebuie să aducă hotelierilor avantaje multiple, pe de o parte, o creştere a volumului de
afaceri, iar pe de altă parte reduceri însemnate în costurile de operare, adică cu un profit
mai mare.
Aceasta se traduce prin (Camarda, 2005):
1. Un consum mai mic şi, în consecinţă, costuri mai mici (multe măsuri de
protecţie a mediului sunt menite să reducă consumul de energie, apă, materiale
125
consumabile servind, de asemenea, la reducerea costurilor de operare);
2. Loialitatea clienţilor şi o mai bună imagine publică (oaspeţii hotelului sunt
din ce în ce mai interesaţi de protecţia mediului înconjurător; dacă se poate dovedi
preocuparea pentru protecţia mediului cât şi pentru confortul lor, se câştigă respectul şi
loialitatea clienţilor; ei vor face publicitate hotelului);
3. Atragerea şi păstrarea unui personal devotat (dacă personalul observă
preocuparea pentru protecţia mediului, va avea sentimentul că este angajat de o companie
mai înţelegătoare; aceasta va duce la creşterea motivaţiei, a loialităţii şi eficienţei
personalului, ceea ce determină o fluctuaţie mai mică a personalului);
4. Avantaje pe termen lung (lucrându-se cu alţi colegi din industrie şi
demonstrându-se o practică bună se va contribui la asigurarea protecţiei mediului
înconjurător).
Realizările sunt obţinute printr-o planificare riguroasă, obiective clare şi o
urmărire atentă a îndeplinirii acţiunilor, dar mai ales, datorită unei decizii de demarare a
acţiunilor necesare protecţiei mediului.
Multe din rezultatele pozitive pot fi obţinute prin măsuri simple, fără a implica
costuri deosebite. Altele sunt o combinaţie de măsuri simple şi costuri relativ reduse, dar
şi măsuri de investiţii cu costuri relativ mari, însă rambursate înainte de termenul prevăzut
prin economiile realizate prin (Camarda, 2005):
 consumuri reduse de energie, combustibili, apă şi taxe de gospodărie comunală
reduse (pentru deversări de efluenţi/ape menajere tratate);
 colectare deşeuri compactate şi reduse ca volum, vânzarea deşeurilor reciclabile
(hârtie, cartoane, sticle, doze de aluminiu, lemn de la europaleţi şi ambalaje).
Hotelurile şi restaurantele din toată lumea, indiferent de localizarea lor, gradul de
confort, natura clienţilor sau specific, consumă cantităţi importante de resurse, pentru a
satisface cererea consumatorilor.
11.6. Efectul multiplicator al turismului
Turismul, în desfăşurarea lui, pe lângă efectele directe pe care le generează în

planul economic şi social – şi care au fost deja analizate şi cuantificate - , are şi o serie de
influenţe favorabile asupra altor sectoare ale economiei.
Efectele indirecte se referă la rezultatele tranzacţiilor succesive între firme,
cauzate de cheltuielile turistice directe; mai precis, de cumpărările de bunuri şi servicii pe
care agenţii economici din turism le fac de la furnizorii locali, iar aceştia, la rândul lor, de
la producătorii de materii prime, materiale ş.a.m.d. Efectele induse sunt exprimate de
influenţele creşterii cheltuielilor de consum asupra producţiei de bunuri şi servicii,
creştere determinată de sporirea veniturilor individuale, la rândul ei, provocată de
intensificarea circulaţiei turistice. În final, este vorba de o amplificare a activităţii, atât în
ramurile care au legătură directă cu turismul, cât şi în celelalte, prin atragerea forţei de
muncă şi stimularea producţiei de bunuri şi servicii.
Impactul turismului, în ansamblul său, asupra economiei este de obicei cunoscut,
în literatura de specialitate, sub denumirea de efect multiplicator. Multiplicatorul,
potrivit accepţiunii generale „... reflectă şi exprimă legătura directă dintre intrările în
sistemul economic – concretizate în investiţii – şi ieşirile acestuia, sub forma veniturilor
participanţilor la activităţile economice” (Minciu, 2005). Deşi se referă, în principal, la
investiţii el poate fi extins şi la alte tipuri de intrări.
126
În aceste condiţii, particularizat la turism şi abordat într-o viziune mai largă,
multiplicatorul măsoară schimbările produse în nivelul veniturilor, rezultatelor ocupării
forţei de muncă şi balanţei de plăţi – provocate de modificările cheltuielilor turistice.
Altfel spus, multiplicatorul turistic redă faptul că o cheltuială iniţială făcută de
turist, într-o zonă sau ţară, se transformă succesiv în venituri pentru alte domenii ale
economiei, legate direct sau indirect de turism, până când mijloacele băneşti respective
părăsesc ţara, zona de referinţă sau sfera economică, în general prin plata unor taxe,
economii, importuri etc., numite scurgeri din sistem.
Avându-se în vedere complexitatea activităţii turistice, multitudinea
interdependenţelor sale cu celelalte ramuri ale economiei şi diversitatea planurilor de
acţiune, pe de o parte, şi semnificaţia generală a indicatorului, pe de alta, se poate vorbi de
un efect multiplicator al cheltuielilor făcute de turişti şi de un efect multiplicator al
investiţiilor.
Multiplicatorul turistic al cheltuielilor/veniturilor – considerat mai relevant şi,
ca atare, mai studiat – prezintă, în opinia specialiştilor, mai multe tipuri (Minciu, 2005):
 multiplicatorul rezultatelor, care cuantifică output-urile suplimentare obţinute pe
seama unei unităţi suplimentare de cheltuieli turistice;
 multiplicatorul vânzărilor sau tranzacţiilor, care măsoară cifra de afaceri
suplimentară realizată de o unitate suplimentară de cheltuieli; indicatorul este
similar cu cel al rezultatelor, dar elimină creşterea valorii de inventar apărută ca
urmare a modificării cheltuielii iniţiale;
 multiplicatorul veniturilor, care exprimă veniturile interne adiţionale, generate de
o unitate suplimentară de cheltuieli turistice;
 multiplicatorul ocupării forţei de muncă, ce evidenţiază creşterea numărului de
locuri de muncă, în echivalent cu timp total, determinată de o unitate suplimentară
de cheltuieli turistice;
 multiplicatorul venitului guvernamental (bugetului central), care măsoară venitul
(încasările) suplimentar net creat de o unitate suplimentară de cheltuieli turistice;
sunt incluse toate formele veniturilor guvernamentale, mai puţin cheltuielile cu
subvenţii şi garanţii către alte sectoare ale economiei implicate direct şi indirect în
aprovizionarea turismului (întreprinderile de profil);
 multiplicatorul importului, care exprimă valoarea bunurilor şi serviciilor
importate, cauzate de o unitate suplimentară de cheltuieli turistice. Sumele
cheltuite de turişti, în ţara sau zona vizitată, acoperă bunuri şi servicii din
producţia internă şi din import; la rândul lor, producătorii interni procură unii
factorii de producţie din economia internă şi importă alţii.
În ce priveşte mecanismul de acţiune al multiplicatorului turistic al
cheltuielilor/veniturilor, indiferent de tipul său, situaţia se prezintă astfel: aşa cum s-a
arătat, sumele de bani destinate de turişti serviciilor de cazare, alimentaţie, transport etc.
se constituie ca venituri ale turismului (întreprinderilor şi unităţilor specializate) şi sunt
folosite pentru achitarea obligaţiilor faţă de furnizori – de produse alimentare,
nealimentare, energie, diverse servicii - , pentru plata lucrătorilor şi acţionarilor, pentru
stingerea datoriilor către stat (TVA, taxe, impozite), pentru noi investiţii. La rândul lor,
furnizorii vor utiliza banii primiţi pentru desfăşurarea şi dezvoltarea propriei activităţii;
respectiv, îşi vor onora obligaţiile financiare faţă de furnizori, salariaţi şi acţionari, stat şi,
de asemenea, vor face noi investiţii. În acelaşi timp, lucrătorii îşi vor satisface trebuinţele,
alocând banii cumpărărilor de bunuri şi servicii, achitându-şi obligaţiile faţă de societate
(impozite şi taxe) şi/sau făcând economii. Mai departe, banii destinaţi cumpărărilor de
127
bunuri şi servicii vor fi folosiţi de producători pentru dezvoltarea propriei activităţi (vezi
fig. 11.3).
Cheltuiala iniţială făcută

de turist
Producţia locală
de bunuri şi
servicii VENITURI
TVA, taxe,
impozite
Importuri
Cheltuieli Economii
tezaurizate
Fig. 11.3. Modul de acţiune al multiplicatorului turistic al cheltuielilor/veniturilor

Sursa: Minciu, R., op. cit., p. 305
Rezultă că, mijloacele băneşti, cheltuite iniţial de către turist, participă la o suită de
cicluri economice, având ca efect creşterea volumului producţiei şi, corespunzător, a
venitului net. De adăugat că, la fiecare nou ciclu, suma intrată în circuit este mai mică
devenind nesemnificativă la un moment dat din cauza pierderilor (scurgerilor) din sistem,
prin cheltuieli în afara delimitării economice: taxe, economii, tezaurizare, importuri.
Avându-se în vedere acest mod de acţiune al multiplicatorului, se apreciază că, cu
cât o ţară are un nivel de dezvoltare economică mai ridicat, cu atât cheltuiala iniţială
făcută de turist pentru bunurile şi serviciile achiziţionate se regăseşte în mai multe cicluri
economice, contribuind în mai mare măsură la creşterea producţiei şi a venitului net, la
realizarea de noi investiţii, cu alte cuvinte, la progresul şi prosperitatea ţării respective.
În ceea ce priveşte efectul multiplicator al investiţiilor, situaţia se prezintă
asemănător, în sensul că eforturile investiţionale ale turismului reprezintă surse de venit
pentru industria construcţiilor, pentru cea a materialelor de construcţie, pentru lucrătorii
din aceste sectoare, iar mijloacele băneşti odată ajunse la aceştia sunt canalizate spre
propria dezvoltare şi spre satisfacerea trebuinţelor lor ş.a.m.d. La fel, toate acestea se
răsfrâng pozitiv în economie, conducând, în ultimă analiză, la o creştere a venitului net şi
a producţiei (Minciu, 2005).
11.7. Rezumat
Criterii de apreciere şi indicatori de măsurare a eficienţei economice în

turism
 Criterii de evaluare a eficienţei: rentabilitatea, nivelul costurilor,
gradul de utilizare a forţei de muncă şi a capitalului tehnic şi
128
financiar; eficienţa investiţiilor;
 Categorii de resurse consumate în turism; formele de concretizare
şi expresia valorică a acestora;
 Tipologia efectelor economice din turism: distincţia între încasările
şi veniturile din turism;
 Sistemul de indicatori de măsurare a eficienţei: indicatori sintetici;
indicatori parţiali;
 Indicatori sintetici: profitul, rata profitului, rata rentabilităţii,
volumul şi nivelul cheltuielilor;
 Indicatori parţiali:
o Indicatorii de eficienţă a cazării hoteliere: indicatorii sintetici,
indicatorii parţiali, indicatorii specifici: gradul de ocupare sau
coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare;
o Indicatorii de eficienţă a alimentaţiei în turism: indicatori
sintetici, indicatori parţiali, indicatori specifici;
Eficienţa socială a turismului
 Definirea şi distincţia între eficienţa socială şi turismul social;
 Criterii de apreciere: gradul de satisfacţie a turistului,
îmbunătăţirea stării de sănătate şi refacerea forţei de muncă,
nivelul de instruire, protejarea mediului etc.;
 Indicatori de măsurare: nivelul servirii, îmbunătăţirea stării de
sănătate a populaţiei.
Efectul multiplicator al turismului
 Definire;
 Efectul multiplicator al cheltuielilor făcute de turişti (al încasărilor
din turism), sub mai multe variante: multiplicatorul rezultatelor,
multiplicatorul vânzărilor sau tranzacţiilor, multiplicatorul
veniturilor, multiplicatorul ocupării forţei de muncă,
multiplicatorul venitului guvernamental, multiplicatorul
importului;
 Efectul multiplicator al investiţiilor.
1. Elaborarea sistemului de indicatori ai eficienţei economice a turismului se

fundamentează pe:
a. principiile generale ale calculului economic
b. structura resurselor utilizate
c. forma de concretizare a rezultatelor
d. toate acestea.
2. Rata rentabilităţii comerciale este un indicator de eficienţă de tipul:
a. efect/efort
b. efect/efect
c. efort/efect
d. efort/efort
3. Latura socială a eficienţei se referă la:
a. obţinerea unui profit maxim
129
b. obţinerea unei satisfacţii maxime a consumatorului
c. obţinerea unei cifre de afaceri maxime
d. obţinerea unei productivităţi maxime
4. Efectul multiplicator al turismului poate fi determinat pentru:
a. Investiţiile din turism
b. Oferta turistică
c.Cererea turistică
d.Toţi aceşti indicatori
5. Coeficientul de utilizare a capacităţii de cazare este un indicator de
eficienţă:
a.Sintetic
b.Specific
c.A investiţiilor
d.Socială
6. În privinţa determinării eficienţei turismului, complexitatea şi diversitatea
activităţii se reflectă în:
a.Dificultatea aprecierii eficienţei
b.Numărul mare de criterii şi indicatori utilizaţi
c.Existenţa unei eficienţe directe, indirecte şi induse
d.Toate răspunsurile sunt corecte
Temă de control
 Pe baza datelor financiar-contabile ale unei unităţi de turism (hotel,
restaurant, agenţie de turism, firmă de transport turistic etc.), calculaţi
indicatorii de eficienţă economică a activităţii desfăşurate. Realizaţi o
analiză în timp (minim 3 ani) a acestor indicatori şi interpretaţi modul
de evoluţie a acestora.
 Rezolvaţi următoarele probleme:

- Să se determine şi să se analizeze coeficientul de utilizare a capacităţii de
cazare în localitatea „X” ştiind că: localitatea dispune, la 1 ianuarie, de o
capacitate de cazare de 2.500 de locuri, din care 30% cu funcţionare
sezonieră – cabane, campinguri, tabere şcolare etc.; în cursul anului,
respectiv la 1 iunie, se dă în exploatare un hotel având o capacitate de 175
de locuri şi de la 1 octombrie intră în reparaţie un hotel cu 200 de locuri.
În anul de referinţă, în localitate s-au înregistrat 250.000 de sosiri de
turişti cu o durată medie a sejurului de 2,2 zile.
- Staţiunea turistică Sângeorz - Băi dispune de 1.500 locuri de cazare, din
care 30% au funcţionare sezonieră (1 iunie – 30 septembrie). La 1 mai se
dă în folosinţă un minihotel cu 130 de locuri, iar pe durata lunii
noiembrie, o vilă cu 25 de locuri este închisă pentru renovare. Ştiind că în
anul de referinţă staţiunea a primit 30.000 de turişti şi a înregistrat un
sejur mediu de 6,5 zile, să se determine coeficientul de utilizare a
capacităţii de cazare.
130
Bibliografie
1. Albu, N., Turism şi eficienţă –Principii generale, Ed. Lux Libris, Braşov, 2001.
2. Albu, R. G., Evaluarea potenţialului turistic în perspectiva dezvoltării turistice
durabile, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2007.
3. Bădulescu, A., Economia turismului, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2004.
4. Beech, J., Chadwick, S., The Business of Tourism Management, Pearson Education,
2006.
5. Berbecaru, I., Botez, M., Teoria şi practica amenajării turistice, Editura Sport-turism,
Bucureşti, 1977.
6. Bran, F., Marin, D., Simon, T., Economia turismului şi mediul înconjurător, Ed.
Economică, Bucureşti, 1998.
7. Bran, F, Simon, T., Nistoreanu, P., Ecoturism, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.
8. Camarda, A., Eficienţa ecologică în turism, Revista Convorbiri economice, Ed.
Asociaţia Clubul economiştilor braşoveni, An. 5, Nr. 60, Noiembrie, 2005.
9. Cosmescu, I., Turismul - fenomen complex contemporan, Ed. Economică, Bucureşti,
1998.
10. Cristureanu, C., Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Ed All Beck,
Bucureşti, 2006.
11. Defert, P., La localisation touristique, Ed. Gurten, Berna, 1966.
12. Gee, C. Y., Makens, J. C., Choy, D.J.L., The travel Industry, Third edition,
International Thomson Publishing Inc., New York, 1997.
13. Holloway, J. Ch.. The Business of Tourism, Ed. IV, Pitman Publishing, London, 1994.
14. Ioncică, M., Minciu, R., Stănciulescu, G., Economia serviciilor, Editura Uranus,
Bucureşti, 1998.
15. Ispas, A., Economia turismului (capitol în Manual de formare managerială în turism,
Editura Psihomedia, Sibiu, 2002).
16. Ispas, A., Onuţ, E., Economia turismului. Fundamente teoretice şi aplicaţii practice,
Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2004.
17. Kotler Ph., Bowen J., Makens J., Marketing for Hospitality and Tourism, Prentice Hall
International Inc, 2006.
18. Minciu, R., Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005.
19. Minciu, R., Economia turismului, Editura Uranus, Bucureşti, 2001.
20. Minciu, R., Baron, P., Neacşu, N., Economia turismului, Ed. Universităţii “D.
Cantemir”, Bucureşti, 1993.
21. Neacşu, N., Cernescu, A., Economia turismului. Studii de caz. Reglementări, Editura
Uranus, Bucureşti, 2002.
22. Nedelea, Al., Piaţa turistică, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 2003.
23. Neto, F., A New Approach to Sustainable Tourism Development: Moving Beyond
Environmental Protection, Discussion Paper No. 29 of the United Nations Department
of Economic and Social Affairs., Martie, 2003.
24. Păuna, M., Eficienţa ecologică în turism, Revista Convorbiri economice, Ed. Asociaţia
Clubul economiştilor braşoveni, An.5, Nr.60, Septembrie 2005.
25. Postelnicu, Gh., Bazele economiei turismului intern şi internaţional, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 2004.
26. Snak, O., Baron, P., Neacşu, N., Economia Turismului, Ed. Expert, Bucureşti, 2001.
27. Stăncioiu, A.-F., Dicţionar de terminologie turistică, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
131
28. Stănciulescu, G., Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura
Economică, Bucureşti, 2004.
29. Stănescu, D.M., Strategii de dezvoltare în turism, Ed. Premier, Ploieşti, 2006.
30. www.anat.ro, Conferinţa ANAT: Reacţia ANAT la impactul crizei financiare şi
rapoarte la sfârşit de an, website-ul Asociaţiei Naţionale a Agenţiilor de Turism din
România (ANAT).
31. www.wttc.org
32. *** United Nations World Tourism Organization, UNWTO Tourism Highlights, 2017
Edition.
33. *** European Travel Commission, Tourism Trends for Europe, september 2006.
132

2017 Ispas Ana Economia Turismului Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2017 Ispas Ana Economia Turismului Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI

PROF. UNIV. DR. ANA ISPAS

Durata medie de studiu individual

Acest capitol are într-o mare măsură o valoare introductivă, de clarificare

1.2. Obiectivele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

În privinţa turismului, potrivit noilor precizări (Minciu, 2001, p. 17), acesta se

1.4. Conceptul de „turist”

În ceea ce priveşte turistul, acesta este reprezentat de „orice persoană care se

Sunt menţionate, în acest context trei criterii considerate esenţiale pentru a

1.5. Conceptul de „industrie turistică”

Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de

Din industria turistică fac parte sectoarele:

1. Industria turistică se referă la:

 Pe baza informaţiilor prezentate în Flash Eurobarometrul nr 432/2016

Conţinutul şi trăsăturile definitorii ale turismului – înţeles ca ansamblul

2.2. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

2.3. Locul şi rolul turismului în economie

Diversitatea activităţilor încorporate în conţinutul prestaţiei turistice, ca şi prezenţa

Impactul economic al turismului:

2.6. Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Contribuţia turismului la utilizarea eficientă a forţei de muncă se exprimă prin:

Turismul evoluează sub incidenţa a numeroşi factori, diferiţi ca natură

3.2. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

3.3. Clasificarea factorilor care determină evoluţia turismului

În literatura de specialitate există numeroase referiri la problema cauzelor

3.4. Măsurarea influenţei modificării veniturilor şi preţurilor asupra cererii turistice

x = variabila independentă (veniturile sau preţurile în cazul de faţă)

Exemplu: În anul de bază (momentul t 0 ), în România, veniturile totale ale

Exemplu: Indicele câştigurilor salariale reale a fost în anul (momentul) t 1 de

Elasticitatea cererii în funcţie de venit

În concluzie, valoarea coeficientului de elasticitate de 1,3 se încadrează în

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Sensibilitatea cererii turistice faţă de modificarea preţului vacanţelor se numeşte

unde: = coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ;

Fenomenul turistic evoluează sub acţiunea intercorelată a unui complex de

3.6.Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Un coeficient de elasticitate a cererii de servicii în funcţie de venituri cu valoarea

 Rezolvaţi urmatoarele probleme:

1) În perioada T0-T1 veniturile medii lunare ale populaţiei dintr-o zonă

Ca orice activitate creatoare de valoare ale cărei rezultate se regăsesc în

4.2. Obiectivele unităţii de învăţare

La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Elaborarea indicatorilor turismului este posibilă numai în măsura în care există

4.4. Indicatorii de cuantificare a circulaţiei turistice

Printre indicatorii cei mai reprezentativi pentru caracterizarea circulaţiei turistice

Acest indicator arată timpul mediu (zile) de rămânere a turiştilor în spaţiile de

O altă metodă de obţinere a preferinţei relative a turiştilor o reprezintă punerea în

Rezultatul indică faptul că în anul “t”, în judeţul Braşov, mărimea

4.5. Metode de studiere a orientării fluxurilor turistice

Cercetarea fluxurilor turistice dintre ţările exportatoare şi importatoare evidenţiază

Să se determine atracţia pe care o exercită capitalele Paris şi Londra asupra

Aplicarea acestui model presupune ca staţiunile respective să ofere acelaşi gen de

Să se determine atracţia pe care o exercită Braşov şi Sibiu asupra turiştilor din

Un al doilea model de studiere a orientării fluxurilor turistice este preferinţa

Pentru a calcula indicatorii turismului sunt necesare cel puţin următoarele

4.7. Test de evaluare a cunoştinţelor