CREȘTINISMUL

Dimitriu Carol-Ciprian
• Creștinismul este una din cele trei
religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și islam.
Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub
eticheta globală de „creștini”, religia acestora este,
actualmente, cea mai importantă din punct de vedere
numeric, cu un număr de 2,4 miliarde de adepți.Islamul,
cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă
iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în
lume. Creștinismul are originea în iudaism. Ca moștenitor
(alături de islam și iudaismul contemporan) al tradiției
religioase orientale, creștinismul perpetuează până în zilele
noastre credințe și mituri născute pe
malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani. =
Cuvântul "creștin" vine din limba latină
populară, de la christianus, derivat de
la Hristos, deoarece Iisus/Isus din
Nazareth este considerat în religia creștină
ca fiind Mesia și fiul lui Dumnezeu.
Cuvântul "Hristos", în limba
greacă Χριστός Christós, "cel uns", este
traducerea din limba ebraică a cuvântului
‫משיח‬ Mașiah (arabă ‫مسيح‬ Masīh).
َ

Inițial, cuvântul "creștin" a fost folosit ca o poreclă la adresa

celor care urmau învățăturile lui Iisus în Imperiul Roman.
Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea
doctrinală este Sfânta Scriptură sau Biblia, la care se adaugă,
în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii. În plus, pentru
catolicism, se adaugă și Magisteriul bisericesc, reprezentat de
autoritatea papei.
 Creștinismul este religia acelora care mărturisesc
credința în Iisus Hristos și purtător al unui mesaj
universal de mântuire propovăduită de apostoli. Această
religie și crezul ei sunt în continuitate cu iudaismul
primului secol, revendicându-se ca împlinire a
legământului încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel.
Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost un
predicatorîn Palestina secolului I e.n., care potrivit
mărturiei biblice înfăptuia miracole pe unde trecea.  În
Imperiul roman al acelei vremi, acest fapt trecea ca fiind
banal și nimic străin atmosferei timpului și locului.

Iudaismul, ca și alte religii antice, considera că

miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul
Testament conține numeroase relatări de intervenții ale
lui Dumnezeu în favoarea poporului care credea în el,
dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de
oameni sfinți, precum profetul Ilie și Elisei, un număr
important de relatări miraculoase ale Noului Testament
fiind influențate de aceste relatări ale Vechiului
Testament.
 Creștinismul, așadar, își are originea în ceea ce pentru
credincioșii creștini reprezintă evenimentul și misterul lui
Hristos Se caracterizează prin monoteismul său, conform, de
altfel, matricei originare ebraice, aceasta deși, fiind, totuși, o
altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe
creștinismul ca fiind o formă de politeism iar istoricii religiei
situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu religiile
monoteiste cu caracter exclusiv, precum islamul și iudaismul,
din cauza noțiunii specific creștine de Treime, adică "trei
persoane de-o unică substanță", fapt ce clasează
creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme, alături de
religiile primitive, care, prin expresia unui monoteism
pluriform încearcă să răspundă aceleiași probleme ca dogma
trinitară, adică a coexistenței unității divine și a pluriformității
divine un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici
„nuer”. Dubla natură a uneia dintre manifestările dumnezeului
creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să
complice și mai mult situația creștinismului din punctul de
vedere al sistematicii istoriei religiei. De altfel, Biblia creștină,
atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau
speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice
triadice.
Nucleul fundamental al credinței creștine constă în
afirmarea lui Dumnezeu — creator al universului (și,
prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de
grijă părintească (într-adevăr, Crezul creștin enunță:
„cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul
cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și
nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în
relație, dar egale în natură.
Cele trei persoane ale Treimii sunt: Dumnezeu Tatăl,
Fiul Iisus și Duhul Sfânt. Tatăl este cel care decide,
Iisus ascultă de Tatăl, iar Duhul Sfânt il face cunoscut
pe Fiu oamenilor.
În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură:
divină și umană, fiecare dintre ele deplină. Credința
creștină că, după moartea sa pe cruce, Iisus Hristos a
înviat din morți, se constituie în teologia creștină ca
dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind,
chestiunea naturii lui Iisus Hristos a fost un motiv de
mari dispute între adepții săi încă de la începuturile
creștinismului și punctând, cu crize și dispute, istoria
acestei religii bimilenare până astăzi.
Primelor comunități creștine de origine ebraică ivite ca urmare a predicii lui Iisus Hristos și
a apostolilor săi, foarte curând, li s-au alăturat și comunitățile de origine păgână născute (mai ales) din
apostolatul lui Saul din Tars, care a purtat, a inserat creștinismul într-un context mai amplu, atât
geografic, cât și cultural. Acest fenomen n-a întârziat să provoace conflicte delicate în interiorul
diferitelor comunități, conflicte despre care vorbesc Faptele Apostolilor și chiar Scrisorile lui Pavel.
Specific creștinismului primar este, așadar, amploarea diversității de opinii și credințe în numeroase
chestiuni teologice, fapt provocat, inițial, de caracterul oral al transmiterii mesajului lui Hristos și, mai
târziu, de amploarea numărului de scrieri care îi fixau spusele, îndemnurile și credințele. Acest fapt,
care n-a întârziat să producă dispute intestine în rândul mișcării, a pus în evidență necesitatea
clarificării doctrinare (acordul asupra Crezului), a stabilirii setului de cărți inspirate (apariția Canonului
biblic) și a fizionomiei instituției menite să vegheze la păstrarea valorilor comune (înființarea bisericii).
 Roma și creștinii
Autoritățile romane au avut, în primele secole, o atitudine de respingere faţă
de creştinism, manifestată prin persecuţiile împotriva acestora. Motivul aces-
tei reacţii ostile l-a reprezentat faptul că creştinii refuzau să se supună cultului
imperial şi să efectueze serviciul militar sub simbolurile sale. Până în vremea
lui Domițian (81-96), creştinismul a fost considerat o sectă a iudaismului,
persecuţiile fiind locale şi incidentale: la jumătatea secolului I, împăratul Claudiu
(41-54) i-a izgonit pe creştini din Roma, iar Nero (54-68) a ordonat primele
represalii împotriva creştinilor, acuzându-i că au incendiat Roma. În timpul lui
Traian (98-117) şi al urmaşilor săi, prozelitismul creştin a fost interzis. Numărul
victimelor persecuţiilor a crescut în secolul al III-lea, ultimele victime în rândul
creştinilor datând din anii 303-306, în timpul lui Diocletian. Pedepsele şi
torturile
la care erau supuşi creştinii au fost variate şi numeroase, în funcţie de categoria
socială din care aceştia proveneau: aristocraţii erau deportaţi şi le era
confiscată averea, oamenii simplii erau decapitați sau aruncați leilor, iar
răstignirea
era considerată cea mai înjositoare moarte.
În anul 313, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a legalizat creştinismul în Imperiul roman prin Edictul de la
Milano. Proclamarea creştinismului ca religie de stat alături de cultele păgâne a fost un act politic, realizat nu
dinvocație religioasă, ci din interese politice. Constantin a încercat să facă dincreştinism un element de unificare a
imperiului. Funcției imperiale i s-a asociat mai departe caracterul sacru, împăratul devenind episcop şi egal al
apostolilor. În secolele următoare, concepţia creştină asupra funcției imperiale se va reflecta în imaginea
împăraților bizantini şi occidentali. Constantin cel Mares-a implicat direct în chestiunile religioase cu privire la
dogmă şi la disciplina creştină, participând la primul conciliu ecumenic de la Niceea din anul 325, care, între altele,
a fixat regulile dogmei creştine, a stabilit data serbării Paştelui şi a condamnat ereziile apărute în cadrul
creştinismului. În anul 391, împăratul Teodosius I (379-395) a declarat creştinismul ca fiind singura religie oficială a
statului roman, interzicând cultele păgâne. Deciziile celor doi împărați (Constantin cel Mare şi Teodosius) au făcut
din creştinism fundamentul unei noi civilizaţii. O nouă morală a individului şi a comunității, o nouă ordine şi
ierarhie socială şi politică, un nou spirit al arhitecturii oraşului şi al artei în general, o nouă concepție despre timp şi
istorie vor
marca definitiv sfârşitul antichității clasice, inaugurând civilizaţia creştină.
Creștinismul în Evul Mediu Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat
Occidentul, erau deja creștine, dar în formă
Integrarea între ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane –
creștinism și puterea care, în lipsa puterii provocată de căderea
imperială se întrerupe imperiului, progresa căpătând o crescută
în Occident odată cu relevanță și civilă – pentru convertirea acestor
invaziile popoarelor popoare la ortodoxia trinitară.
barbare, În aceste împrejurări, creștinismul a căpătat, în
supraviețuind, însă, în regatele romano-barbare, o importanță politică
Imperiul Bizantin, în crescândă, sprijininind constituirea unor monarhii
forme și conținuturi cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă
care denotau legătură și, deci, un nou pol al dezvoltării
tendințele unei creștinismului.
sacralizări crescânde a Între secolul al III-lea și al IV-lea și-a făcut
figurii împăratului, apariția monahismul (părinții din deșert: Antonie
deținător al puterii Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian
politice și religioase. ș.a.), care monahism s-a cristalizat în secolul al V-
lea în Occident în monahismul Benedictin.
Pe fondul prelungitei căderi economice și
politice produse de invaziile barbare, în Evul
Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele
centre de iradiere nu doar spiritual-religioasă,
dar și a tradiției culturale a Occidentului,
deoarece au oferit structura economiei
medievale, încadrând populațiile în ferme
agricole stabile și au contribuit la opera
progresivă a defrișării și a cultivării terenurilor
agricole.
Reîntoarcerea la modelul constantinian de
colaborare între stat și biserică, verificat în
epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial
lucrurile.
Mai importantă, însă, a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din
secolul al VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a
nordului Africii. Astfel, cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui
încă o vreme, își va vedea și ea diminuată substanțial suprafața, populația și
puterea economică, fapt care nu va face decât să faciliteze viitoarele pierderi
produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi care vor
culmina cu desființarea imperiului ortodox în anul 1453.
 Istoricii amintesc printre
cauzele slăbirii Bizanțului
și îndelungata luptă
intestină din creștinism
mai precis la faptul că o
parte a populației din
partea estică, asiatică și
nord-africană a imperiului,
care afișa un creștinism
considerat „eretic” de către
puterea centrală, era
supusă permanent
presiunilor din partea
acesteia, și uneori era ținta
masacrelor, fapt care a
sfârșit prin a desolidariza
această masă de cetățeni
de interesele statului.
Probabil sub influența noii religii semite,
controversa iconoclastă iscată în chiar
rândurile ortodocșilor - dar care prezintă
și ea o linie de falie etnică evidentă între
populația europeană a imperiului,
deschisă spre expresia plastică a
sentimentului religios și masele de origine
semită din partea lui asiatică, închistate
într-un aniconism fără compromis, ceea
ce va duce și ea la alte victime omenești.
Tot cam în aceeași perioadă au fost
creștinate și popoarele slave, spre care s-a
îndreptat activitatea misionară a
bizantinilor Chiril și Metodiu, în a doua
jumătate a secolului al IX-lea, fapt care se
va dovedi mai târziu salvator pentru
creștinătatea orientală, când Rusia se va
constitui în apărătoarea credinței ortodoxe
 Divizarea Bisericii O atare tensiune se manifestase deja în
Diferitele dezvoltări istorice ale criza iconoclastă din secolul al VIII-lea,
imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui provocată de refuzul cultului imaginilor
Occidental (romano-barbar), cu trecerea sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor
timpului, au accelerat un proces de „sectoare ale creștinismului bizantin”
diferențiere tot mai mare între cele două (iconoclasmul), și, apoi, în schisma
comunități creștine. Aceste diferențieri verificată între papa Nicolae I și
atingeau atât aspecte doctrinare, cât, mai patriarhul Constantinopolului, Fotie
ales, formule liturgice și criterii (secolul al IX-lea).
disciplinare interne.

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și Bizanț. Din acest
moment, creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric
conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic
comun (de exemplu, Biserica ortodoxă rusă, etc).
Cu toate acestea, în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la această
comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (de exemplu, Bisericile Orientale și cele numite
Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).
În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a figurii
papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mișcări de contestare pe
tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa
„Mare Schismă” , dar nu lipsite de importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a
idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea
primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.
Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a obiceiurilor morale
ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane (de exemplu, noile ordine
religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismatici și/sau de eretici, împotriva
cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (din secolul al XI-lea până în secolul al XIII-lea: albingenzii, catarii,
valdezii etc.).
Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al bisericii”) a stat la originea
ulterioarelor fapte traumatice, cum au fost, de exemplu, proclamarea cruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte,
transferarea sediului papal la Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.
Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită originile sale imediate, dar
această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul Europei, chiar dacă această implicare a fost cu
caracteristicii specifice legate de diferitele condiții naționale (exemple: formarea Bisericii Anglicane, predicarea
lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ș.a.).
Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic - cu controversatele sale
interpretări asupra libertății omului în fața grației divine și a condamnării (așa numitele „controverse cu privire la
predestinare”); pe plan liturgico-sacramental - controversele asupra sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a
prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și vinului; pe plan ierarhic și disciplinar - raporturile dintre
magisteriu și libera interpretare a Scripturii, structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan
organizatoric - cu refuzul de a recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.
Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a
reacționat, în cele din urmă, cu mișcarea cunoscută, mai
apoi, cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu
opera Conciliului din Trento (1545-1563); un rol foarte
mare (decisiv - după părerea unor istorici) l-a avut în
această reacție Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de
Sfântul Ignațiu din Loyola, în 1534.
Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație
otomană (1453), stindardul creștinismului ortodox a
trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată, în
1589, la rang de Patriarhat, devenită prima aliată a
Țarilor ruși. A început, astfel, procesul de identificare
națională între Biserică și stat și de reluare a
cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica și Țarul se
prezentau (și, într-o oarecare măsură, erau) protectorii
ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani
căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea
Moscovei ca fiind „a treia Romă”, chemată să
revitalizeze întregul creștinism.
Creștinismul în zilele noastre
In prezent, teologia crestina isi pune intrebari privitor la compatibilitatea dintre realitatile moderne si o viata
evlavioasa. Teologia este preocupata si de istoria moderna si de adaptarea limbajului. Bisericile crestine din
democratiile occidentale respecta libertatea constiintei, implicându-se totodata in solutionarea problemelor etice,
sociale, dar si politice. In unele parti ale lumii, crestinii sunt dezavantajati, reprimati si persecutati din cauza credintei
lor.
In ultima vreme, crestinismul abordeaza aspecte ale vietii moderne, precum consecintele economice si sociale ale
globalizarii, operarea si monitorizarea mijloacelor de comunicare in masa, pledand si pentru dialogul dintre teologie
si stiintele naturii. Unul dintre cele mai frecvente si controversate subiecte de discutie este etica medicala in cazurile
de diagnosticare si tratament prenatal, in ingineria genetica, cercetarea pe baza celulelor stem si eutanasie.
In America de Nord si in Europa a aparut teologia
feminista, care doreste sa obtina egalitatea intre sexe in
religie. Importanta crescanda a crestinismului in tari cu
trecut colonial este asociata cu teologia eliberarii. Adeptii
considera ca lisus ii salveaza nu numai de condamnarea
spirituala, ci si de nedreptatea sociala pamanteasca si de
inegalitatea economica. Avand o influenta foarte mare in
America Latina, aceasta miscare are un caracter socialist
si lupta pentru progres respingand ajutorul tarilor
dezvoltate.
Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) este o asociatie ce
cuprinde aproximativ 400 de milioane de crestini din Africa,
Asia, Caraibe, America Latina, Orientul Mijlociu si regiunea
Pacificului, peste 340 de biserici si comunitati bisericesti din
peste 100 de tari. Dintre acestea, majoritatea sunt biserici
ortodoxe; de asemenea, numeroase biserici aparute in urma
reformei protestante, precum cea anglicana, cea baptista, cea
luterana, cea metodista si cea reformata, dar si multe alte
biserici afiliate si independente. Biserica romano-catolica nu
face parte din CMB.
Relatia bisericilor crestine cu alte religii mondiale,
precum iudaismul, islamul, hinduismul si budismul,
se caracterizeaza, in primul rand, prin eforturi de
mentinere a pacii, dar si prin actiuni in vederea unui
fructuos dialog inter-religios si intercultural.
Intalnirile internationale si inter-religioase de
rugaciune pentru pace, organizate de papa loan Paul
II in 1986 si 2002, sunt considerate un act fara
precedent de toleranta religioasa, care a intarit
increderea reciproca intre conducatorii religiosi si a
generat initiative concrete de cooperare in vederea
mentinerii pacii si intelegerii intre oameni ce
impartasesc diverse confesiuni si viziuni asupra
lumii.
Feedback
Creștinismul este o religie foarte frumoasă, un
fundament moral , o punte catre spiritualitate ,
către umanitate , un Univers fără de care existența
și-ar pierde sensul.
 Bibliografie
-https://www.wikiwand.com/ro/Cre%C8%99tinism
-https://ro.wikipedia.org/wiki/Cre%C8%99tinism
- https://www.descopera.org/crestinismul/
-https://www.crestinortodox.ro/editoriale/credinta-viata-apoi-crestinism-70141.html
- Manual istorie paginile 52-57