Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs de Preistorie
Curs de Preistorie
CURS DE PREISTORIE
(zi şi f.r.)
BUCUREŞTI 2003
TABLA DE MATERIII
I. Omul şi evoluţia sa
II. Paleoliticul
III. Neoliticul şi forme noi de obţinere a hranei
IV. Epoca metalelor
V. Efecte generale ale schimbărilor socio-ceonomice şi apariţia societăţilor
stratificate
I. Omul şi evoluţia sa
A. Elemente de cronologie
Începuturile istoriei universale coincid cu momentul în care s-a realizat saltul de
la animalitate la om, respectiv în momentul în care o fiinţă bipedă, cu o
capacitate craniană relativ mică dar prezentând deja unele modificări
caracteristice ale aparatului masticator şi ale membrelor a trecut la un
comportament tipic uman – lucrează unelte rudimentare, consumă carne1,
procedează la amenajarea spaţiului de locuit.
Cronologic absolut momentul nu este uşor de precizat. Dar, în ciuda
oscilaţiei şi nesiguranţei datelor cu care se operează, se poate afirma că
acest moment se „întinde“ pe o durată de timp care se cuprinde într cca.
3.700.000 şi 1.800.000.
Trebuie să se reamintească aici că cea mai timpurie atestare a unor
fiinţe bipede o constituie impresiunile picioarelor identificate de Mary Leakey
la Laetoli şi numără aproximativ 5.000.000 ani. Din păcate lipsesc aici alte
dovezi ale existenţei umane. Descoperirea complexă cea mai timpurie
cunoscută până acum, cea de la Omo 71 (Etiopia) a dat un număr de galete
sparte intenţionat între care o unealtă de prund de tip chopper2 din quarţ
amenajată prin 5 lovituri alterne bifaciale. Data este între 3.000.000 –
2.500.000 de ani. Cu excepţia paşilor de la Laetoli restul localităţilor din
Africa orientală, în special, cele de la est de lacurile Rudolf (Turkana) şi
Baringo sunt mai recente (cca. 2.000.000 – 1.800.000). De reţinut că în
această zonă au fost descoperite hominide primitive şi dovezi ale activităţii
lor – nivele de ocupaţie, unelte şi deşeuri de la lucrarea acestora, deşeuri
alimentare, urme de utilizare a focului. Este nevoie să se facă sublinierea că
această umanitate născândă este extrem de viguroasă. O atestă numărul
relativ mare şi desimea staţiunilor identificate până acum. Astfel numai în
zona de la est de lacul Rudolf se cunosc 50 de staţiuni plio-pleistocene.
Extrem de interesante pentru definirea tipului de comportament, grad de
p. 54
La Marche şi Enlene sugerează că unele comunităţi magdaleniene au putut să
elaboreze mituri în care eroii mitici importanţi sunt vizualizaţi antropomorfic şi în
aceste cazuri raportul dintre cele două serii de reprezentări şi de statute trebuie văzut
ca răsturnat.
Indiferent însă de discuţiile privind conţinutul insăşi al ideilor religioase nu se
poate contesta- faptul că arta paleo1iticu1ui superior reprezintă dovada existenţei unei
religii deja constituite care beneficiază de un personal mai mult sau mai puţin
specializat ("vrăjitorul" cu are muzical de la TroisFreres) şi lăcaşuri destinate practicării
unor ceremonii (peşterile pictate, adăposturile decorate cu frize sculptate denumite de
H.Breuil "Catedralele paleolitice".
Care era tema fundamentală a acestei religii este dificil de spus. Dar, dacă se
are în vedere ansamblul manifestărilor din paleolitic, locul pe care-1 joacă fecunditatea
şi fertilitatea în toate credinţele xeligioase cunoscute, dacă se iau în considerare
studiile statistice şi iconografice ale marilor peşteri pictate şi dacă se adaugă !a toate
acestea lipsa de interes deosebit în âsigurarea succesului în vinarea calului şi
bisonului atunci apare verosimilă ideea unei religii sau mîtologii centrate în jurul
principiului fecundităţii şi al ferti.lităţii, avînd ca expresie simbolică bisonul şi calul,
religie sau mitologie care îndeplinea funcţia de instrument de organizare şi de
explicare a lumii. Breuil mergea chiar mai departe şi vedea în "vrăjitorul" de la Trois-
Freres pe Tatăl Etern. Pe aceeaşi linie de gîndire se situează şi Frank Bourdier care
vorbeşte de divinităţi so1are sau cereşti masculine în paleolitic. Sugestiile sunt foarte
discutabile, dar în acest context nu trebuie pierdută din vedere "femeia cu cornul
abundenţei" de pe relieful de la Laussel.
p. 55
Răspindită pe o arie cuprinsă între Anglia şi Siberia Occidentala, Africa şi Asia
Mică (Beldibi, Antalya, Karain II) arta plastică cuprinde obiecte de uz comun decorate
(propulsoare, harpoane, bastoane de comandament), , obiecte de podoabă
(pandantive), sculpturi (statuete în ronde-bosse zoomorfe şi antropomorfe),
basoreliefuri, gravuri şi picturi.
Din punet de vedere stilistic arta poate fi subdivizată în trei mari grupe, care se
suprapun, în parte, şi cu etape cronologice. O artă preiconică sau aniconică
reprezentată prin pete de culoare, mărci şi "macaroane". O artă iconică cu două serii
de realizări - perisabile (lemn, piei, pene, sînge, grăsime, nisip, gheaţă) şi durabile cu
cele mai timpurii mărturii cunoscute identificate la Abri du Renne (Belcayre). La rîndul
ei arta iconică este bidimensională (gravură, pictură, relief) şi tridimensională
(figurinele antropomorfe sau zoomorfe, din Europa centrală, est centrală şi estică, dar
şi occidentală).
Din punct de vedere al cronologiei absolute cele mai vechi obiecte de artă
continînd figuri de animale policrome realizate pe baza unei tradiţii rafinate şi
sofisticate provin din spaţiul extraeuropean. Este vorba de plăci pictate descoperite în
Namibia (peştera Apollo II) datate prin C.14 la cca 28.400 26.300 în P., apoi de picturi
figurative pe stîncă tanzaniene (Kondoa şi Singida) de dată chiar mai veche.
Reprezentări destul de timpurii au fost recunoscute în India la Bhimbetka, Madhya
Pradesh (25.000 în P. ), în Austraiia (Laura şi Koonalda cu date în jur de 20.000 -
19.000 în H. ). în sfârşit, în Europa cele mai vechi gravuri se datează pe la cca 32.000
-26.000 în P. pentru ca masa mare să provină dintr-un orizont databil în jur de 23.000 -
15.000. Se poate adăuga că acest orizont european corespunde întregii arte
paleolitice din Spania şi Franţa pînă în Urali, Africa ªi Australia. în afara acestui cerc
mai vechi se plasează reliefurile pictate anatoliene precurn şi picturile sau reliefurile
din Brazilia (cca 12.000 - 4.000 în P) şi Patagon ia.
55
p. 56
Calitatea acestei producţii nu este aceeaşi pe toată aria ei de răspîndire.
Frapează, în mod deosebit, valoarea excepţională a operelor de artă din Europa
occidentată. Nimic. din ceea ce a fost descoperit în afara ariei franco-cantabrice nu se
ridică la nivelul producţiei din zona amintită. Descoperirea de la Cuciulat (com. Letca,
jud. Salaj) trebuie să fie considerată ca reprezentînd o fază de tranziţie între
manifestările de artai occidentală şi cele siberiene.
Fără o legatură aparentă cu perioada anterioară, arta paleolitică debutează în
aurignacian cu producţii care pun în lumină o caracteristică fundamentală - tendinţa
de abstractizare, de utilizarea simbolului, de sugerare a unei idei mai curînd decât a
reproduce fidel un model din natură. De aceea opoziţia pe care o face Ake Hultkranţ
intre o artă fizioplastică caracteristică paleoliticului şi o artă ideoplastică proprie
neoliticului nu este justificată. în fond, ambele arte au o profundă valoare simbelică
indiferent de limbajul cu c;are operează. Imagini ca ce1e de la La Ferrassie şi Isturiţ în
care figura animală este redusă, cel mai ades, la curba cervico-dorsală sint sugestive
în această privinţă. Din aurignacian pînă în gravettianut tîrziu clin Europa Orientală se
datează figurinele femirtine steatopige (Lespugue, Brassempouy, Tursac) şi reliefurile
(Laussel) sau gravurile în care apare reprezentată, în mod obişnuit, într-o fvrmă
stilizată figura femeii. Marile ansambluri sculptate (Roc de Sers) sau pictate (Niaux,
Les Combaretles, Trois-Freres, Lascaux, Altamira, Castillo) în care se ajunge la o
redare aproape fatografică a animalelor sint de dată mai recentă (solutrean-
magdalenian). Reprezentarea realistă sau naturalistă a animalelor nu modifică
valoarea simbvlică a desenului care este subliniată de asocieri de animale, de modul
lor de dispunere în ansambluri, de asocierea cu anumite semne sau cu figuri umane
fantastice.
Indiferent de stil, arta paleolilică operează cu un număr constant de elemente -
semne (suliţa, rana, semne rectifvrme), figuri umane (stilizate în sculpturi şi gravuri,
caricaturale sau fantastice în picturi), anima1e, miini. Dintre aceste elemente locul
principal î1 ocupă animalele, dar nu in
56
p. 57
proporţie egală. Speciile favorite sunt bisonul care apare în proporţie de 91%, calul
care apare în proporţie de 86% şi mamuţii care apar în proporţie de 58%. Restul
speciilor - cerbi, căprioare, ţapi, rinoceri, carnasiere - apar în proporţii de mai puţin de
1O%. La Font de Gaume, de exemplu, din cele 200 de reprezentări, 80 sunt de bison
şi 40 de cai. Cum un interes alimentar pentru aceste două specii nu este dovedit de
statistica faunei din aşezări, rezultă că frecventa reprezentare a bisonului şi calului în
arta paleolitică, în special, în picturi şi basoreliefuri este legată de o anumită
simbolistică, greu de descifrat. Acest sentiment de mister şi de valoare simbolică este
îngroşat de organizarea "savantă" a figurilor. Căci s-a dovedit că izolarea figurilor în
aceste ansambluri este numai aparentă, iar numărul, asocierea, poziţia animalelor în
raport cu togografia peşterii este conforma unei iconografii conservate
şi transmisă de la o generaţie la altă.
Figura umană este marginală în arta paleolitică, nu numai ca număr, ci şi ca
viziune. Nu avem în vedere aici figurinele antropomorfe şi reliefuri de genul aceluia de
la Laussel. în acest grup de monumente de artă corpul uman este stilizat, dar intenţia
artistului transpare în interesul pe care-1 manifestă pentru părţle reproductive ale
femeii. Nu acelaşi lucru se poate afirma în legatură cu figuraţiile umane din picturile
rupestre. Apar personaje ciudate ca om-cerb (TroisFreres, Font de Gaume), om-bison
(La Gabillou, Pech-Merle), om-mamut (Les Combarelles), om-pasăre (Lascaux).
Inţelesul mai exact al acestor reprezentări ne scapă. Poate să fie vorba de un fapt
banal (mascarea vînătorului şi pătrunderea în turma de animale) sau de o povestire
mitologică în a cărei ţesătură un personaj fantastic ocupă un loc precis sau poate de
un început de constituire a unei genealogii mitice de către acele grupe care nu-şi mai
pot trasa originea dintr-un strămoş uman cunoscut.
Caracterul sacru al acestei producţii artistice nu poate fi contestat. Problema
este dacă totalitatea artei paleolitice este reflectarea unor trăiri retigioase sau redă
teme mitologice. Situaţii ca cele de la Montespan, cazurile clar-e în eare apar animale
rănite sau arme confirmă că există un procent important
57
p. 58
de reprezenări care trebuie să fie legate de magia vânătorii. După cum călcîiele de
copil din jurul bisonilor de la Tuc d'Audoubert şi amprentele de mîini de copii din
peşteri sugerează ritualuri de iniţiere. în sfârşit, trebuie să se facă 1oc şi simplului
gust pentru frumos, mai ales, cînd este vorba de obiecte de uz comun decorate.
In principiu, deci se poate accepta ideea că arta are rădăcini multiple. Nici una
din aceste rădăcini nu este liberă de mister şi de valoare simbolică. N(agia vânătorii,
ritualurile de iniţiere sunt acţiuni cu valoare simbolică - luarea în posesie a unui animal
sau a unui obiect, moartea simbolică şi trezirea la o nouă viaţă a tînărului iniţiat.
Aceasta însemnă că în paleolitic arta şi religia sunt două laturi inseparabile ale
conştiinţei sociale şi că prima îndeplineşte funeţia de mitografie. De aici caracterul
foarte sacru şi foarte periculos al artei, interzicerea atingerii sau al modificarii imaginii
standard.
Evident, se mai poate discuta şi asupra artiştilor, făcîndu-se menţiunea unor
puncte de vedere diferite.Acela al lui Breuil carea vedea în femeie un auxiliar al
meşterului, totdeauna, bărbat, idee la care subscrie şi Pamela Russel precum şi
punctul de vedere androcentric susţinut de Abramova. Numai că există prea puţine
date care să poată permite o lămurire a statutului celor două sexe în raport cu arta şi
religia. EI a depins,fără îndoială,de rolul bărbatului şi al femeii în ritualul religios,de
tendinţa de marginalizare şi de segregare a acesteia
***
Fără perfecţionarea şi diversificarea uneltelor. diversificarea formelor de
obţinere a mijloacelor de subsistenţă, întărirea solidarităţii şi mai buna organizare a
colectivelor umane, atingerea unei spiritualităţi mai înalte pe care o realizează oamenii
paleoliticului superior nu ar fi fost posibilă supravieţuirea în condiţiite climatice
modifieate de la inceputul holocenului şi, mai ales, nu ar fi fost posibilă trecerea pe o
treaptă superioară de dezvoltare.
58
p. 59
III. Neoliticul şi forme noi de obţinere a hranei
A2
Transformarea mediului înconjurător a obligat diferitele comunităţi umane să
procedeze, în limitele economiei prădalnice, la modificări esenţiale în modul de
obţinere a mijloacelor de subsistenţă. Intră în această judecată chiar şi acei vânători
epipaleolitici (Ahrensburgienii, swiderienii, purtătorii culturilor Fosna, Kosma, Askola,
Suomusjărvi şi Desna) care, dispunînd de un utilaj specializat în vânarea renului, 1-au
urmat în retragerea lui spre nord atingînd, în mileniile 8-7 î.e.n., Germania de N,
Silezia, NE Poloniei, N. Scandinaviei (Norvegia), E.Scandinaviei (Finlanda), basinul
superior al Niprului şi Volgăi. Sunt grupuri care exploatează resursele pe care le oferă
tundra şi regiunea de la limita dintre tundră şi pădure, zonă destul de întinsă pe care
sunt siliţi să o străbată din cauza migraţiilor sezoniere a1e vînatului lor preferat. Ele
reprezintă un exemplu tipic de specializare extremă în condiţiile
61
p. 62
trecerii de la pleistocen la holocen. Calificarea acestor culturi cu termenul de
epipaleolitic este justificată de menţinerea quasinealterată a modului de viaţă propriu
perioadei gtaciare.
Reacţia marei majorităţi a comunităţilor umane s-a materializat în accentuarea
unei tendinţe care-şi făcuse apariţia deja în paleoliticul superior, şi anume, tendinţa de
utilizare cât mai completă a resurselor naturale. Este o primă breşă în legile care
guvernează economia prădalnică. Incă magdalenienii începuseră să recurgă şi la alte
resurse decât vînatul. Pescuitul, mai ales, pare să fi jucat un rol destul de însemnat în
existenţa lor. Aşezări1e azilo-romanelliene, de pildă, oferă tablou1 unor comunităţi în
care pescuitul şi adunarea moluştelor ocupă o pondere extrem de importantă în
obţinerea hranei. Evoluţii şi milare se cunosc în Africa de Nord şi în Orientul Mijlociu şi
Apropiat. în aterian şi iberomaurusian moluşteie de apă dulce şi marine, peştele şi
melcii contribuie din plin la asigurarea subsistenţei alături de vânătoare. în unele
cazuri chiar în exclusivitate. La Cap Tenes şi Rahgoun (Algeria) au fost găsite cantităţi
imense de melci şi de seoici şi nici un os de mamifer, iar la Abri Alain/Eckmuhl, Algeria
au fost găsite numeroase oase de peşte. tn iberomaurusian există şi dovada indirectă
a creşterii importanţei hranei vegetale în alimentaţie descoperirea de rîşniţe. De
asemenea, în Kebaran (Palestina), la Ajn Gev l, se constată utilizarea complexă a
faunei şi posibila recoltare a gramineelor dovedită prin descoperirea de lame de silex
cu urme de siliciu, ca şi de rîşniţe şi zdrobitoare. Un model de adaptare îl constituie
grupele paleolicice tîrzii şi epipaleolitice din Sinai (Gebel Maghara, Mushabi şi Har
Harif). Această prezenţă este rezultatul expansiunii, la vest de Negev, a unor
vânători de ibex şi gazelă şi de recoltatori de graminee sătbatice (orz). De regulă,
este vorba de aşezări sezoniere de mică întindere (30-80 m'-) instalate pe terase
deasupra văilor constînd fie din locuinţe de suprafaţă structurate în jurul vetrelor, fie
din semi-bordeie (Har Harif). Prezenţa lamelor de seceră din silex atestă una din
ocupaţiile locuitorilor. O situaţie şi mai interesantă a fost constatată în Anglia. Aici,
studii1e palinologice au confirmat alterarea intenţionată a mediului. Este
62
p63
vorba de defrişarea, prin ardere, a pădurii şi crearea unui mediu arboricol şi acvatic
nou care să permită capturarea mai comodă a căprioarei. Totodată s-a putut dovedi
stocarea frunzelor şi crengilor de iederă în vederea atragerii vînatului în timpul iernii şi
pentru a-i asigura supravieţuirea în sezonul rece. Pornind de la âceste observaţii
I.G.Simmons vorbeşte chiar de o artă a menţinerii sau a intreţinerii căprioarei şi con-
sideră asemenea situaţii drept o dovadă a inaugur'ării unei etape timpurii a cultivării
pămîntului (Kulturlandschaft). Asemenea inovaţii par să se subordoneze principiu1ui
efortului minim caracteristic, de altfel, modului de viaţă prădalnic.
Practicarea concomitentă a tuturor acestor mijloace de obţinere a subsistenţei
nu presupune neapărat simu1taneitatea lor şi o importanţă egală în fiecare comunitate
dată. în realitate situaţiile sunt extrem de variate în funeţie de climat, anotimp, tradiţii,
mediu. Ponderea uneia sau alteia dintre aceste activităţi a putut să difere în funcţie de
sezon. Este cazul vânătoarei căprioarei la Starr Carr, Soroka sau Lepenski Vir, a
gazelei în natufian, a muflonului în capsian. După cum au alternat în funcţie de mediul
în care era instalat un grup (coastă, latustru, pădure, zone montane sau submontane,
stepă etc. ) chiar dacă era purtătorul aceleiaşi culturi. Se cunosc, de pildă, aşezări
capsiene şi maglemosiene de coastă şi de interior.
Importanţa mezoliticului constă nu atît în practicarea concomitentă, de către
acelaşi grup a mai multor modalităţi de obţinere a subsistenţei, cIt în pluralitatea
soluţiilor aflate la îndemîna colectivelor umane. Pescuitul,prinderea păsărilor de apă şi
adunarea scoicilor şi a altor "fructe de mare" sunt de regulă totdeauna asociate cu un
mediu de coastă, lacustru sau riveran (vezi situaţiile din capsianul de coastă, culturile
Duvensee, Waglemose, Kongemose, Lepen; Navra ca şi cele de la Teviec şi Hoedic).
Aceasta nu înseamnă că unele zone nu puteau fi folosite, în funcţie de sezon, pentru
mai multe tipuri de activităţi. ,4stfel nord-estul regiunii Yorkshire, oferea variante de
mediu exploatabile vara (vânătoarea de căprioare), toamna şi primăvara (pescuit,
mai ales peştele migrator), iarna (toate tipurile de activităţi), toamna (culegerea de
fructe - alune şi nuci).
63
p64
Evident, mediul natural explică raportul procentual dintre diferitele activităţi.
Astfel, procentual, la comunităţi1e continentale de pădure pescuitui oferă 20-45% din
alimentaţie, în vreme ce, pe coastă, acest procent creşte pînă la 50°k. Vinătoarea nu
este exclusă în cazul aşezărilor de coastă sau lacustre, dar este, mai ales, un mijloc
de existenţă normal pentru comunităţile adaptate la un mediu de pădure, submontan
sau de stepă (sauveterrian, tardenoisian. natufian, zarzian). La aceste comunităţi se
constată, în alimentaţie, o pondere de pînă la 94,596 a cerbului (în Wauviller Moss)
sau a gazelei (natufian) şi un procent redus, dar nu neglijabil de păsări, batracieni,
gasteropode şi peşti.
Culegerea hranei vegetale - fructe sau cereale, este docu-mentată fie de
descoperirea de sîmburi sau seminţe carbonizate (Baulme d'Ogens, Egolzwil 4 şi 5,
Starr Carr, Segebro, Teviec, Montbani 2, Arene Candide - Shanidar etc.), fie prin
prezenţa secerilor (capsian, natufian) sau a instrumentelor pentru zdrobitul boabelor
(capsian, natufian, zarzian). în sfârşit, creşterea numărului cariiior dentare şi a bolilor
de nutriţie este în strînsă legătură cu modificarea regimului alimentar şi, mai ales, cu
creşterea proporţiei de hrană vegetală în alimentaţie. (v. cimitirul din Shanidar).
Importanţa creşterii hranei vegetale ca urmare a îmbunătăţirii condiţiilor
climatice este în acord cu datele furnizate de etnografie. Intr-adevăr, la populaţiile
primitive actuale se poate urmări creşterea procentului hranei vegetale de la 09b în
condiţii de climă aretică şi subarctică pînă la 45-60gb, în condiţii de climă caldă-
temperată şi subtropicală.
Diversificarea formelor de obţinere a hranei a impus crearea de une1te specializate
pentru pescuit (harponul p1at, ostia, cîrligul, plasa, virşa), pentru vînat (arcul cu săgeţi
armate cu microlite sau cu săgeţi de lemn, armă utilizabilă în mediu de pădure),
pentru recoltat (secera, cuţitul de tip Rouffignac) şi primele mijloace de transport pe
apă (barca monoxilă sau realizată din piei sau scoarţă pe schelet lemnos) şi pe uscat
(sania şi schiurile) etc. De altfe1, saltul enorm realizat în raport cu paleoliticu( stă, mai
a1es, în uti1izarea de unelte specia1izate micro şi macrolitice pentru forme
diversificate de obţinere a hranei.
Este necesar să se atragă atenţia asupra acelui detaliu tehnologic care
diferenţiază, în mod absolut mezoliticul de paleoliticul superior şi asupra
căruia a atras atenţia Gabriel Camps. Şi anume este vorba nu atît de
diversificarea tipurilor de unelte, care caracterizează deja şi culturile
paleoliticului superior, cât de inventarea a ceea ce el numeşte "piesa de
schimb standard" , adică micro-burin-ul. O unealtă de formă şi dimensiuni în
asemenea măsură standardizate încât putea fi înlocuită cu una asemănătoare
atunci când se rupea. De notat, în acest context, că se are în vedere uneltele
compuse din serii de micro-burine, de ex. secera care putea fi acum reparată
prin simpla înlocuire a uneia din piesele ei componente.
Al doilea aspect important rămâne încetarea multifuncţionalităţii uneltelor şi
diversificarea lor pe ramuri de producţie, ceea ce presupune şi începutul unui
alt tip de diviziune a muncii decât acela întemeiat pe deosebirea de sex şi
vârstă. Criteriul calificării începe să ia locul criteriului dibăciei. De altfel,
lucrarea uneltelor specializate pe tipuri de activităţi pretinde un efort mai
îndelungat şi o pricepere mai mare. De pildă, realizarea plaselor pentru
pescuit, a monoxilelor sau a bărcilor din piei sau scoarţă presupun o perioadă
de pregătire mai lungă - recoltarea plantelor textile, sau decojirea unui
anume arbore, prelucrarea şi realizarea fibrelor şi, în cele din urmă,
confecţionarea plaselor, găsirea unor soluţii pentru fixarea lor, realizarea
plutitoarelor. Toate acestea necesitau efort, precizie şi timp. În cazul bărcilor,
indiferent de tipologia lor, era nevoie de o anume ştiinţă pentru a-i da
stabilitate şi echilibru. Trebuie să se adauge că diversificarea tipurilor de
unelte în cadrul aceluiaşi sector de activitate devine un fenomen curent.
Astfel, pescuitul nu se practică după o singură metodă şi cu un singur
instrument. Pentru pescuitul în larg, de fapt, pentru vânătoarea marină se
folosesc barca şi ostia cunoscută din descoperiri cum este aceea de la
Aamosen (Olanda). Pentru apele curgătoare, indiferent dacă este vorba de
peşti migratori sau nu, se întrebuinţează plasa, vârşa asociată uneori cu
barajele artificiale şi undiţa. În cazul vânătorii, pentru capturarea animalelor
cu coarne mari (elan) care trăiau în mediul de pădure se folosea, mai curând,
plasa întinsă intre arbori decât arcul cu săgeţi. far, în vreme ce pentru vînatul
de carne se prefera săgeata arrmată cu vârf de silex sau de os sau săgeata
de mare eficacitate care era cea armată cu şiruri de microburine, în cazul
păsărilor şi al animalelor cu blană fină se recurgea la săgeata de lemn cu
vârful bont. În sfârşit, din punctul de vedere al tehnicii se face un salt
excepţional de important pentru evoluţia viitoare. Şi anume se trece de la
ceea ce se numeşte vânătoare liberă, la vânătoarea manipulativă prin care se
urmăreşte capturarea vânatului fără prea mare osteneală. Această tehnică
precede, în mod obligatoriu, îmblânzirea şi domesticirea animalelor. Ar mai
putea fi adăugat şi faptul că noua tehnologie a făcut posibilă şi vânătoarea
individuală, chiar dacă există elemente pentru a susţine menţinerea vânătorii
colective (v. artă levantină spaniolă).
O altă realizare excepţională a mezoliticului o constituie efectuarea
primului pas în modificarea caracterului economiei trecerea de la culegerea
haotică la recoltarea sistematică şi prepararea hranei vegetale. Acest salt
este documentat în întreaga arie circummediteraneană, şi se asociază, de
regudă, cu trecerea la ţinerea în ţarcuri a animalelor sălbatice şi la
consumarea lor sistematică şi treptată. Dovezi clare în această privinţă se
întâlnesc în natufian, zarzian, harifian. Chiar şi pentru Europa se poate cita
sauveterrotardenoisian-ul. Domesticirea cîinelui cu cea mai timpurie atestare
în Irak (cca 12000 BP) marchează distanţarea definitivă de epoca precedentă.
Aceiaşi semnificaţie trebuie să fie atribuită atitudinii noi faţă de rezultatele
efortului colectiv sau individual depus. Este vorba de practica stocării hranei,
cu unele antecedente în paleolitic. Realizarea sistematică de provizii de carne
sau de vegetale este documentată prin descoperirea de depozite de plante
sălbatice la Holmegaard, Ede, Jägerhaushöle, de prezenţa gropilor-silozuri în
aşezări (Shanidar), ca şi de identificarea unor focuri neculinare,destinate
probabil afumatului peştelui (sauvetterian). în acest fel, în mezolitic au fost
acumulate premizele tehnologice şi psihologice absolut necesare tranziţiei la
economia productivă.
Un alt tip de activitate care se dezvoltă în această vreme este
extragerea materiei prime printr-o tehnologie mai elaborată. Mai exact, este
vorba de începuturile mineritului propriu-zis, adică de deschiderea primelor
mine de silex (Grime'S Grave, Anglia), obsidiană (Câmpia Konya şi Ciclade).
De asemenea, se înregistrează recoltarea chihlimbarului şi utilizarea lui în
scopuri rituale (Jutlanda, Polonia, Finlanda, mai cu seamă în aria culturilor
Maglemose şi Kunda). Dupa cum continuă exploatarea depozitelor de
minereuri de fier (de ex. În zona Antalya). Ar mai fi de adăugat că începuturile
paleolitice extrem de modeste ale unor meşteşuguri (realizarea de fire,
argăsirea pieilor şi lucrarea îmbrăcămintei, cusutul) capătă noi dimensiuni
acum. Primul rând, datorită diversificării lor (prelucrarea lemnului, construirea
bărcilor, a saniei şi schiurilor, prepararea fibrelor, împletit, minerit). În al
doilea rând, din pricina complicării tehnicilor meşteşugăreşti şi deci a sporirii
numărului de cunoştinţe necesare desfăşurării lor.
În sfârşit, trebuie amintit că mezoliticul inaugurează seria schimburilor
la mare distanţă. Deocamdată este vorba de schimburi de mică amploare
vizând o serie limitată de produse - roci rare (obsidiană), scoici (Dentalium)
sau chihlimbar. În cadrul acestor schimburi obsidiana din insula Melos este
vechiculată pe continent (Franchti, Peloponez), sau din Câmpia Konya sau din
zona lacului Van spre coasta siro-palestianiană, scoicile Dentalium ajung de la
Golful Persic pe ţărmul Mediteranei, iar ouăle de struţ pe coasta nord-
africană. Aceste contacte au avut urmări mai adânci decât simpla vechiculare
a unor bunuri. Ele au favorizat contactele între comunităţi, au permis
schimbul de informaţie şi circulaţia ideilor fără de care evoluţia culturală şi
rapida difuziune a unor inovaţii nu ar fi fost posibilă. Inventarea unor mijloace
de transport pe apă şi pe uscat trebuie să fi uşurat, în mare măsură, aceste
schimburi. În cadrul acestui trafic unele zone geografice au beneficiat de o
poziţie avantajoasă. Este cazul Peninsulei Sinai, punct important în schimbul
cu Dentalium, ceea ce explică relativa prosperitate a grupurilor instalate aici.
A. 3
Dezvoltarea economică, creşterea populaţiei şi compartimentarea
geografică au determinat o accentuare a procesului de stabilizare şi de
sedentarizare a grupurilor umane. Aceste fenomene se reflectă, mai ales, în
densitatea aşzărilor şi în durata locuirii pe acelaşi teritoriu. Căci în ciuda
progreselor amintite întinderea aşezărilor rămâne modestă. Aşezări de tipul
acelora de la Tannstock, Komornica VI, Muge, rămân excepţii. De altfel, este
posibil ca marea intindere a unora dintre acestea să fie numai aparentă,
adică să rezulte, ca şi în cazul paleoliticului, din revenirea periodică în
aceelaşi loc a unor grupuri de vânători-culegători.
Importantă este tendinţa de restrângere severă a ariilor de pendulare,
revenirea periodică în aceleaşi puncte fixe, precum şi preferinţa pe care o
manifestă o serie de comunităţi faţă de mediul acvatic (riveran, insular)
natural sau artificial. Dovada clară a acestei preferinţe o constituie aşezările
„lacustre" de la Star Carr sau din Olanda. De notat că întinderea aşezărilor şi
deci a grupurilor umane oscilează în funcţie de relief sau de timp. De
exemplu, pădurea şi malurile lacurilor se asociază cu grupe mici, uneori aflate
doar în tranzit, formate din aproximativ 5 persoane. Câtă vreme zonele
costale, estuarele, zonele colinare scunde (până la 180 m) prezentau şi
datorită varietăţii resurselor, cele mai favorabile condiţii de existenţă ceea ce
explică existenţa grupelor mai mari (cca 25 persoane). Regula este reducerea
aşezării la o colibă (ex.Tasskärr A, Grzyowa Gora) sau la un grup restrâns de
colibe (3-4). Este o indicaţie importantă privind numărul indivizilor care
compuneau un grup social. Nu există o normă în ceea ce priveşte alegerea
locului de amplasare a unei aşezări chiar în aceeaşi arie culturală, cu exepţia
aproprierii de o sursă de apă. De exemplu, în aria sauveterriană întâlnim
staţiuni în aer liber (Wauwiler Moss, Federseemoor), Peşteri (Birsmatten,
Elveţia), în adăposturi sub stâncă (Abri de la Cure). Situaţia este identică în
natufian. Numai în capsian şi în culturile din cercul nordic se preferă aşezările
în aer liber. Aşa cum s-a amintit deja inovaţia mare a mezoliticului o
constituie adaptarea la mediul acvatic şi realizarea de locuinţe riverane, pe
insule naturale sau artificiale.
Tendinţa de accentuare a sedentarizării nu exclude nomadizarea
grupului în arii teritoriale mai restrânse, în funcţie de sezon şi de accesul la
anumite resurse naturale. Această pendulare periodică poate fi surprinsă
pornind de la deosebirea dintre aşezări principale, în care durata locuirii este
mai lungă (Star Carr, Skottemarke) şi tabere de vară constând dintr-o colibă
sau corturi legate de activităţi sezoniere (ex. aria Aamosen specializată
Pescuit sau vânătorii-culegătorii din peninsula Sinai). Restrângerea ariei de
nomadizare se reflectă şi în fărămiţarea culturală, mai exact, în apariţia mai
multor variante culturale pornind de la un fond comun.
Dincolo de această diversitate apar factorii care impun, cel puţin în
anumite zone ale Europei şi în anumite momente, o unificare culturală. Astfel,
după momentul cristalizării şi diversificării Europei în „provincii" culturale şi
ecologice se asistă, în a doua jumătate a mil. 8 - mileniul 7 î. H., la
pătrunderea în întreaga câmpie europeană de nord, inclusiv în Anglia (fără să
atingă sudul Scandinaviei şi Polonia), a culturii sauveterriene constituită în
bazinul mediteranean. Rezultatul a fost omogenizarea culturală, o adevărată
„sauveterrizare" a Europei occidentale. Este posibil ca această deplasare şi
lungă persistenţă a elementului sauveterrian în nord să fi fost provocată de
extraordinara concentrare a resurselor de hrană în zona fluviilor Rhin, Meusa,
Weser, Elba, Tamisa şi a afluenţilor lor (peşte, păsări de apă, elan, zimbru,
cerb, căprioară), concentrare care explică şi marea densitate de populaţie în
zona amintită. Această deplasare a fest precedată de apariţia, în bazinul
Vistulei, în apropiere de Cracovia a unui grup foarte mic de magdalenieni
(cca. 16 persoane) care practicau vânătoarea şi canibalismul (peştera
Maszycka). I se adaugă, în Dryas sau Allerød extrem final aşezări deschise
instalate în Rydno II, Male Antoniow, Mosty, Munţii Pieniny ca şi în zona Lublin
(Klementowice, Brzoskwinia). Pe acest fond cultural (magdalenian târziu şi
sauveterrian) se formeză unele ansambluri epipaleolitice şi mezolitice nordice
legate de exploatarea ambrei, renului, ocrului şi silexului (hamburgian,
tradigravettian - Witov, Federmesser). O a doua mare unificare este rezultatul
expansiunii unei culturi având ca element caracteristic utilajul Montbani. Este
mai recentă (începe la cca 6000) şi are o arie de difuziune mai largă decât
precedenta, respectiv afectează şi sudul Suediei şi Africa de Nord, dar nu mai
atinge Anglia, care era deja separată de continent şi urmează, din acest
moment, o evoluţie particulară.
Fărămiţarea şi apoi reunificarea culturală a Europei demonstrează cele
două alternative afiate în faţa omului mezolitic. Fie să dea un răspuns diferit
la aceleaşi solicitări ale mediului exterior, în funcţie de tradiţii culturale
proprii. Fie să găsească un răspuns unic în ciuda faptului că puterea sa de
adaptare rămâne nelimitată. Aceasta însemnă că o cultură dispune de
suficiente resurse pentru a se adapta unor condiţii de mediu diferite decât
acelea în care s-a constituit. Este cazul culturi!or Sauvettere şi Montbani.
Difuzarea speciei umane pe glob se explică tocmai prin această
capacitate nelimitată de adaptare. Este imposibil de stabilit ritmul şi
succesiunea reală cronologică în care această populare s-a produs. Lipsesc
încă repere importante, mai ales, pentru Siberia centrală şi estică şi pentru
popularea noilor continente.
Se pare însă că procesul s-a desfăşurat într-un ritm destul de rapid.
Într-un timp relativ scurt a fost ocupată îtreaga câmpie nord-europeană din
Danemarca până la Urali.
Primele pătrunderi în Europa nordică sunt mai vechi şi sunt expresia
activităţii unor vânători paleolitici. Pe seama lor trebuie puse descoperirile
izolate de unelte sau de piese de os descoperite în Danemarca (Bjerlev IIede,
Allerød, Middelgrunden) sau Prusia Orientală (Popowka, V Małea Gizycko).
Hamburgienii sunt aceia care, întâmplător ating teritorii mai nordice. Abia
odată cu culturile epipaleolitice Brømme, ahrensburgian şi swiderian câmpia
nord-europeană este ocupată pe durate mai lungi. Acum sunt reperate, pe
lângă descoperiri izolate de unelte, şi urmele unor aşezări. Din cultura
Brømme se cunoaşte, chiar la Brømme, o singură colibă de vară, dar în
ahrensburgian numărul locuinţelor de tip cort sau colibă sporeşte (de ex.
Deimern 45). Swiderienii ocupă ariile de câmpie ale Poloniei, Lituaniei şi
Bielorusiei. Oscilaţia de climă caldă Allerød şi ultima fază Dryas (Dryas
recent) au favorizat această expansiune spre nord. Faptul că pe o arie atât de
vastă se întâlnesc puţine complexe epipaleolitice se explică prin unitatea
culturală a Europei nordice în mileniul 8 î. H. Din Anglia până Polonia culturile
mezolitice propriu-zise pot fi integrate în acelaşi mare complex: Star Carr -
Duvensee - Maglemose, Komornica VI. Popularea NE Europei se leagă fie de
înaintarea spre nord a grupului Kostienki-Avdeevo care a contribuit la
formarea culturii epipaleolitice Desna, fie a swiderienilor pe al căror fond
cultural se dezvoltă, în nordul Rusiei europene, fie culturile Kunda şi a Volgăi
Superioare, fie a ahrensburgienilor a căror înaintare spre nord urmează
coasta Finlandei, de unde se divide în două ramuri. Una vestică care a
contribuit la formarea celui mai timpuriu facies mezolitic din Finlanda -
cultura Askola (asociată cu descoperiri de mlaştină) databilă pe la 7500 î. H.
Pe acest fond evoluează cultura Suomusjärvi (cca. 7000/6500-4200 î. H.), ai
căror purtători instalaţi pe coasta golfului finic şi Baltic practicau vânătoarea,
pescuitul şi vânătoarea marină. O altă ramură s-a deplasat, prin Karelia, până
la Oceanul Arctic şi a constituit fondul culturii Komsa. Cu purtătorii culturii
Kosma este populat nordul Scandinaviei. Locuirea permanentă a Britaniei de
nord de paralela 54 şi la vest de 1°30' longitudine începe abia în mileniul 7 î.
H. târziu, iar prima colonizare a Irlandei, efectuată pe mare, cu barca, are loc
probabil în mil. 6 î. H. Deci aproximativ în aceeaşi vreme omul se instalează
în Scandinavia de nord şi în Irlanda. Siberia Orientală pare să fi fost populată
de un grup de populaţie pornită din Siberia centrală şi Altai, cel mai devreme
probabil între 20000-15000 î. H.
În ceea ce priveşte popularea Americii, Australiei, Melanesiei,
Micronesiei şi Polinesiei, cercetarea nu dispune de suficiente elemente pentru
a preciza începutul procesului şi eventualele etape. Mai ales, este dificil să se
coreleze observaţiile arheologice, cu datele etnografice şi antropologice.
Dintre aceste zone Australia pare să fi fost mai devreme atinsă de
grupe umane originare din sud-estul Asiei. Cel mai vechi nivel de ocupaţie
cunoscut (Lacul Mungo) la care se adaugă un schelet feminin datat la cca
25000 BP, ca şi dovezile timpurii (înainte sau în jur de 20000 BP) ale
prezenţei omului în ins. Hunter (Ig.Tasmania) susţin o atare presupunere. O
cercetare mai recentă confirmă prezenţa timpurie a omului în Australia, şi
anume încă din paleoliticul superior. De exemplu, pe coasta de sud a
continentului a fost identificat fondul tehnologic cel mai vechi pe care s-a
dezvoltat tradiţia australiană - nucleul în formă de calapod şi cu răzuitoare,
dar norma o constituie unealta-multiplă. În cronologie absolută nivelele
identificate în Noua Galie de Sud (Mungo 1) şi în zona lacului Burril se
plasează între 26000-20000 BP, chiar cu tendinţa de a urca începuturile,
adică către 30000 BP. Fazele imediat următoare identificate în Ins. Cangurului
(S.Australiei), Queensland (Peştera Kenniff) se datează între 19000-16000 BP.
Cât priveşte Tasmania, descoperirile de la Capul Stâncos au permis stabilirea
momentului când insula s-a separat de continent (cca. 12000), moment după
care urmează dezvoltarea independentă a culturii locale caracterizată prin
unelte de tip chopper pe aşchie, racloare, lame cu scobitură laterală etc.
databile începând cu aprox. 8000 BP. De asemenea, există mărturii materiale
asociate cu resturi osteologice care atestă prezenţa omului în munţii din
Provincia Centrală (Kosipe) a Noii Guinee în jur de 26870 BP.
Popularea Americii s-a produs dinspre Siberia Orientală, peste
strâmtoarea Behring prin Alaska, de-a lungul Munţilor Stâncoşi şi a scutului
canadian în mai multe valuri. Pentru stabilirea, mai exactă, a ariei de migrare
trebuie să se pornească de la aşezările de la Ushki (I-V, Kamciatka), ca şi de
la acelea de la Ul'Khum, Korupka, Chaatamye, şi din Pen. Ciukotka. Unii autori
(v. N. N. Dikov) plasează primul val pe la începutul glaciaţiunii Sartan (28000-
20000). Culoarul de scurgere l-ar fi constituit, după acelaşi autor, spaţiul
cuprins între Cordillieri şi scutul fluviului Sf.Laurenţiu. Migraţiunea ulterioară
s-ar fi produs pe fond Ushki timpuriu (eca 14000-13000 BP) şi ar fi constat din
deplasarea unui stoc de populaţie cu locuinţe mari având mai multe vetre,
morminte cu puţ şi vârfuri bifaciale. Şi, în sfârşit, al treilea val important
plasat între I2000-10000 BP este valul de populaţie care se adaptează la
vânătoarea de bizoni. I. S. Aigner Ieagă de acest ultim val de Atapasci,
considerând drept patrie posibilă Siberia interioară. Data este foarte greu de
precizat. Cel mai timpuriu moment posibil se situează Intre 26000-23000 î.
H., dar nu există nici o dovadă materială contemporană. S-a încercat să se
opereze cu unele descoperiri, ca acelea de la San Diego şi San Jose
(California) datate înainte de 20.000), chiar pe la 10000 şi 40000. Aplicarea
unor metode noi (izotopul 238 al uraniului) a dus la coborârea spectaculoasă
a datelor. Astfel, omul de la Mar a fost redatat de la 48000 la 11000. Există
insă câteva elemente sigure. Între ele, atestarea prezenţei omului în America
de Sud, din Venezuela până în Chile în mil. 10. Peştera Mylodon (Chile) a
furnizat o dată 9050±170 C14 i.H. Dovezi ale prezenţei omului au fost
surprinse în Alaska (datate între 11200±280 şi 9150±170) şi chiar mai
timpuriu în Idaho, Nevada. Pensylvania, California şi Mexic (aproximativ mil.
15) Fără îndoială că popularea nu s-a efectuat dintr-o dată, ci în etape.
Luându-se în considerare toţi factorii posibili - cultură materială, tehnologie,
elemente de an tropologie fizică lingvistică, tradiţii spirituale şi chiar compo-
ziţia sanguină - se pot admite cel puţin două migraţii importante.O migraţie
principală, databilă la sfârşitul pleistocenului (identificată în munţii Britaniei în
jur de 15000 î.H. ) care aduce din Siberia Orientală, peste strâmtoarea
Behring, o masă de populaţie cu caractere fizice mixte. Din acest stoc iniţia!
descind grupurile actuale de amerindieni răspândite din sudul Americii de
Nord şi până în Ţara de Foc având ca trăsături rasiale distinctive nasul coroiat
şi piele arămie. V.A.Alekseev crede că vin din Asia Centrală, deci dintr-o zonă
unde trebuie căutaţi şi strămoşii populaţei Ainu din Hokkaido. Cel de-al doilea
val important, mult mai recent, aduce pe mongolozii propriu-zişi eschimoşii şi
atapascii - caracterizaţi prin prezenţa epicantului, nasul mic, pielea galbenă.
Migraţii transpacifice, secundare din arii mai sudice ale Asiei ar putea fi
responsabile de existenţa unor elemente negroide - părul ondulat şi pielea de
culoare închisă semnalate la unele grupuri din America Centrală şi de Sud. În
cazul reconstituirii populării continentului nordamerican date interesante au
putut fi furnizate de studiul germofologic al peşterii Sandia (care a dat
numele celei mai timpurii culturi din această parte a lumii). Concluziile
rezultând din aceste observaţii sunt: data post 14000 BP pentru vârfurile
Sandia, uneltele specializate a căror destinaţie era exploatarea ocrului. Cea
de a doua concluzie importantă este aceea că Sandia, care urmează tehnica
bifacială, reprezintă numai una din tradiţiile culturale americane de origine
încă necunoscută. Această tehnică ar putea fi eventual contemporană cu
Folsom sau Clovis, aspecte socotite până de curând etape cronologico-
culturale succedând vârfurilor Sandia. Descoperirile de la Blackvyater Drew
(New Mexico) cu piese de tip Clovis şi cea de la Lucy (Neve Mexico) cu vârfuri
Sandia ambele databile în jur de 14000 BP confirmă secvenţa din peştera
Sandia.
Cu excepţia Noii Guineii popularea restului Melanesiei, Micronesiei şi
Polinesiei s-a produs într-un moment istoric mai târziu, de către populaţii care
au făcut deja saltul la neolitic.
D. Modificări sociale
Problemele cele mai complexe privesc evoluţia societăţii. Ele îşi pot
găsi soluţia în analiza unor texte (Caesar, literatura irlandeza), numai că
informaţiile pe care acestea le oferă privesc un moment târziu, mai exact,
corespund cel mai devreme perioadei oppidane din istoria lumii continentale
nord-alpine. Textele amintite ne pun în prezenţa unor societăţi cu o structură
complexa, în care puterea este acaparată de cei bogaţi şi este delegată unui
personaj recunoscut de către adunarea nobililor, iar controlul teritoriului este
exercitat de catre cetaţile de reşedinţă (oppida). Ca urmare a adâncirii
diferenţierii sociale s-a constituit o societate cu o structura ierarhică
complexă, pe trei nivele distincte. În vârful piramidei şeful şi familia sa,
secondat de consiliul membrilor de frunte ai aristocraţiei tribale şi de
aristocraţia sacerdotală (druizii). La nivelul imediat următor se află oamenii
liberi. de rang inferior. şi, în sfârşit, pe cea mai de jos treapta, clienţii.
Pentru perioadele anterioare Lt târziu nu există altă alternativă pentru
cercetător decât analiza comparativă a datelor arheologice şi aplicarea unor
modele antropologice contemporane. Nu contează în acest context viziunea
teoretică pe care se întemeiază un model sau altul. Ceea ce trebuie sa fie
reţinut este faptul că nu se poate opera cu un model unic întrucât evoluţiile
sunt departe de a fi liniare, ca perioadele de stres sau de dezechilibru sunt
numeroase ceea ce explică alternanţa societăţilor simetrice, cu structurile pe
ranguri. Cele mai frapante situaţii sunt cele care se întilnesc în Europa
centrală. Aici, la nivelul bronzului timpuriu (cultura Unetice) se constată o
polarizare clară a comunităţilor; se pare că fiecare grup era dominat de şefi.
Ipoteza se bazează pe tratamentul funerar discriminatoriu aplicat diferiţilor
membri ai comunitaţii (tip de mormânt, detalii de ritual funerar, inventar).
Cauzele care pot explica aceasta evoluţie trebuiesc căutate în legăturile
privilegiate cu lumea miceniană, controlul comerţului cu metal (aur, bronz) şi
a unui tronson din drumul ambrei. Alte progrese economice nu sunt
sesizabile. În schimb, sunt evidente agresivitatea şi tendinţa de expansiune,
fenomene care au determinat, fară nici o îndoială, permanentizarea funcţiilor
de conducere ale unor şefi aleşi, iniţial, pe o perioada de timp limitată. Mai
mult decât, statul pare să fi devenit ereditar de vreme ce copiii şi femeile de
rang beneficiază de o atenţie similară cu a capului familiei princiare.
Comparativ cu această situaţie, în bronzul târziu, (sau Ha A şi B) oare
să se fi produs o nivelare socială. Aceasta nivelare se exprima în
uniformizarea inventarului funerar, absenţa, sau raritatea obiectelor metalice,
din ambră sau sticlă, apariţia rară a armelor (ex. Kelheims, Bavaria).
Mormintele bogate sunt excepţionale şi extrern de puţine. Este cazul
mormântului de la Hart/Alz (Bavaria superioara) care a conţinut resturi dintr-
un car decorat cu bronz, o sabie de bronz şi o spirală din aur. Raritatea unor
asemenea descoperiri le face nesemnificative din punct de vedere cultural şi
social. În epoca următoare însa s-a produs o răsunatoare notabilă. Creşterea
bogaţiei, dezvoltarea schimbului şi intensificarea conflictelor interminabile au
dus la transformarea structurilor sociale şi la complicarea raporturilor dintre
aşezări. Pe de o parte, reapare opozilia aşezare principală/aşezări-satelit. Pe
de alta parte, se manifestă tendinţa periferizării sau, marginalizării
persoanelor de statut inferior. Şi, în sfârşit, statutul persoanelor în viaţă este
transferat în plan simbolic prin elaborarea unui nou cod de comportament
social. Astfel, bijuteriile din bronzul târziu se prezintă relativ standardizate, ca
tip, decoraţie, maniera de tezaurizare (ace, fibule, brăţări, pendantive). Este
marcată şi în această formă tendinţa de omogenizare şi de subliniere a
similaritaţii societăţii respective.
În faza culturală urmatoare piesele standardizate dispar şi fac loc unor
tipuri variate, ornamentate cu motive specifice, practică menită să sugereze
nu numai statutul, ci şi identitatea purtătorului lor. În această categorie intră
plăcile de centura fiecare dintre ele particularizindu-se printr-un motiv
decorativ anic. Se poate vorbi acum de o veritabila personalizare a bijuteriilor
sau a pieselor de vestmint.Integrarea acestor piese într-un cod social este
subliniată şi de modificarea motivisticii. Mai exact, prin trecerea de la decorul
geometric sau figurativ standard de inspiraţie religioasă (pasarea de apă) la
motivele care exprimă mai bine noile evoluţii şi noul spirit al epocii, adică
tendinţa spre agresivitate. Aceasta pare sa fie explicaţia predilecţiei pentru
animale cu coarne - cerb, berbec, taur. Deosebirea de statut este subliniată şi
prin înălţarea de morminte mai elaborate (tumuli), uneori marcate cu stele
sculptate. Spre deosebire de perioada anterioară inventarul funerar conţine
un număr mult mai mare de obiecte de metal, mai cu seamă, arme ofensive
(sabie, topor de luptă) şi ofensive (coif, cuirasă, pectorale, phalere), precum
şi vase de metal (situle, cazane, cupe etc. ). Între cele mai spectaculoase
descoperiri din aceasta categorie se numară cele de la Kleinklein, Villach
(Austria), Novo Mesto (M.IV) şi Magdalenska Gora (Slovenia). Un alt grup
important îl reprezintă mormintele prinţilor hallstattieni identificate în estul
Franţei şi vestul Germaniei. Acest grup se situează de-a lungul axului Rhin-
Rhone-Saộne, ax semnificativ pentru legăturile cu Etruria şi cetaţile greceşti
din Midi, în special Massalia. O descoperire interesantă din acest grup o
constituie mormântul princiar de la Hochdorf (Baden-Wurtemberg) care a
conţinut un personaj depus pe un pat din bronz, însoţit de arme, un serviciu
de băut şi un car de parada.
Unele descoperiri sugerează faptul că, zonal, au putut apare şi
fenomene de tipul segregarii cetelor înarmate. Cimitirul exclusiv - masculin de
la Ikiztepe (Anatolia) confirma.
O problemă importantă care se pune este aceea a poziţiei ierarhice şi
sociale a femeii. O asemenea întrebare este perfect justificată deşi aparent,
într- o societate dominată de agresivitate şi forţă, femeia nu putea să
beneficieze de un statut privilegiat. Adevarul este că lumea aceasta, cu tot
spiritul razboinic de care este animată, nu exclude în nici o formă
posibilitatea femeii de a deţine autoritatea. Concluzia este sugerată pe baza
a trei situaţii vizibile în descoperiri de caracter funerar. Prima dintre ele
priveşte tratamentul funerar egal acordat barbaţilor, femeilor şi copiilor de
rang (Vezi Unetice, bronzul argaritic şi mesohelladic). Celelalte două faţete
sunt chiar mai intersante. Este vorba, în primul rând de faptul ca există indicii
ca bunurile de valoare care erau tezaurizate şi exprimau statutul social (aur,
bronz, sticla/chihlimbar) erau stocate de femei şi transmise urmaşilor odată
cu statutul a căror expresie simbolică erau. O atare interpretare este
sugerată de cimitirul 4 de la Sărata Monteoru în care toate mormintele
bogate sunt morminte de femei sau de fetiţe. şi aceasta în ciuda semnelor
evidente (depunerea de arme - insigne de rang) care atestă că puterea
efectivă aparţine bărbaţilor. Se poate adauga că o societate razboinică
dominată de bărbaţii purtatori de arme nu exclude respectul datorat femeii,
vizibil şi în imensa necropola de la Vergina (Macedonia). Al doilea fenomen
marchează deja o etapă mai evoluată decât precedenta. Ea este sugerată de
situaţii ca acelea constatate la Stična unde au aparut morminte foarte bogate
de femei diademate. Deci este vorba de persoane care, în afara de
prestigiu.deţineau realmente funcţii de conducere. Paralele pot fi gasite la
Vix, Grafenbuhl sau Hochdorf. De notat că tradiţia istoriografică confirmă
practica favorizării femeilor în lumea celtică. Astfel, Baodica sau Cartimandua
exercitau funcţia regală. De asernenea, la illiri, populaţie de păstori şi piraţi
rangul se transmitea prin mamă, care şi deţinea deplina autoritate în familie.
Exemplele semnalate nu exclud, ci dimpotrivă, confirmă regula
generală conform careia şefii reali ai comunitaţii sunt barbaţii. Dovezile
clasice ramân mormintele masculine somptuoase, conţinând şi numeroase
victime umane între care se numară mormintele princiare de la Maikop. Se
pot adăuga şi morminte mai modeste, dar care se particularizează prin
depunerea insignelor de rang (măciuca, topor de luptă) identificate în acelaşi
cimitir nr.4 de la Sărata Monteoru.
În acest context trebuie sa fie subliniată şi oarecare opoziţie care pare a
se contura între prestigiu şi putere sau deţinătorul autorităţii. Apariţia şefilor
sau a dinastiilor ereditare a fost posibilă numai prin concentrarea, în aceeaşi
persoana, a ambelor calitaţi.
Încă un aspect este necesar sa fie comentat în încheierea acestui
capitol. Este vorba de elaborarea unui cod cultural-social menit să permită
identificarea rangului fiecarui individ dintr-o comunitate dată. Aceasta
înseamnă crearea acelui set de însemne şi practici comportamentale care să
facă evident statutul. O asemenea tendinţă devenise o necesitate absolută
datorita pulverizării societăţii în grupe de indivizi cu loc distinct pe scara
sociala (şefi de diferite ranguri, ginţi sau familii nobile sau de statut inferior,
descendenţii ramurilor senioriale sau cadete, persoane dependente etc.) şi
prin dispersarea spaţiala a membrilor aceleiaşi comunitaţi, identitatea
comunitate/aşezăre încetind definitiv.
În conformitate cu acest cod cultural - social au fost alese un set de însemne care
sa marcheze poziţia de şef suprem. Cu alte cuvinte s-a ajuns la elaborarea a
ceea ce se numeşte „regalia". Intre „regalia" se numară diadema decorată cu
motive figurative sau geometrice. Sunt de menţionat aici cu titlu de exemplu,
diademele cu antene din minoicul timpuriu, cele decorate cu ibex descoperite
la Nahal Mishmar (în Israel), diademele din aur sau argint cunoscute din
bronzul spaniol (cultura argaritică). Alte însemne sunt cele care fac aluzie la
puterea efectivă (sceptrul, măciuca, toporul de luptă, alte tipuri de arme
ceremoniale, de pildă, sabia şi pumnalul). Lui se adaugă bijuterii sau obiecte
de podoabă vestimentară - torquesuri, brăţari de mână sau de picior, piese
de centură, tutuli, phalerae, sigiliul, ca şi un set de comportamente strict
reglementate - tipuri de mâncări şi băuturi rezervate (de ex. vite mari, vânat
şi vin în Grecia continentală), apariţia în public cu un anume ceremonial
(folosirea carului ceremonial), rituri de trecere speciale (naştere, căsătorie,
moarte), costum special (material, tip de ţesătură, croială), acoperământ
specific pentru cap (de ex. scufia din scoarţa de la Hochdorf sau coiful din
colţi de mistreţ în lumea miceniană), prohibiţii verbale, crearea unor
genealogii fictive şi a unor mituri legitimatoare.
Este necesar să se consemneze că în ciuda tuturor acestor
transformări, societatea epocii metalelor nu depaşeşte tipul de „societate
faţă în faţă".