https://centruleminescubm.wordpress.

com/2021/06/13/amintirile-unui-copil-din-parinti-deportati/

Amintirile unui copil din

părinți deportați
PE 13/06/2021  DE CENTRULEMINESCUBM ÎN BIBLIOTECA , CENTRUL ACADEMIC
INTERNAȚIONAL EMINESCU , COMEMORARE , DEPORTĂRI

Mama nu ne povestea niciodată despre copilăria ei,

era o temă închisă sub mii de lăcate. Știam că i-a fost spulberată copilăria
de niște „veniți”, din noapte, cu cizme grele și voci de metal, noaptea de 13
iunie 1941, care a marcat întreg destinul familiei Bobici. Mama tocmai
absolvise clasa IV-a.

Era într-o noapte obișnuită, de vară când au venit călăii și, fără explicații, i-au
ridicat din așternuturi, din casă și din țară.    I-au dus departe de meleagul drag,
pe pământuri străine și pustii, unde nici pasărea nu se încumeta nici să zboare,
dar nici să cânte. „Unde-i locul larg de muncă și        n-auzi pasăre-n luncă, / nici
în luncă, nici în câmp, numai bietul cuc cântând, / el cântă, ne veselește, iar dorul
ne dogorește…”, cum va spune într-un cântec mai târziu bunica mea, Ana Arseni,
în stepa Kazahstanului de nord, unde gerul ajungea iarna până la 60 de grade.

Cine nu luptă n-are dreptul să trăiască

Și a început lupta pentru existență, pentru supraviețuire, lupta vieții, vorba lui G.
Coșbuc, cine nu luptă, n-are dreptul să trăiască. Și pentru că doar munca îl
hrănește și-l menține pe om, munceau… munceau mult și din greu. Odată, ne
povestea mama, a fost trimisă să aducă un car cu  fân de la o altă fermă. Carul
încărcat cu vârf, tras de doi boi se mișca încet. Era un ger cumplit. Mama, fiind
încă un copil, s-a zgribulit în fân cât a putut să nu degere și aproape ațipise. Când
deodată în fața boilor a apărut o haită de lupi, vreo unsprezece la număr, s-au
oprit, s-au așezat în formă de triunghi, cel mai mare, căpetenia probabil, s-a
așezat în față. Boii au început a fornăi și  s-au întors coadă la coadă, fiind gata să
se apere. Mama a încremenit de frică, putând doar să rostească, Apără-mă,
Doamne.

Cât a durat această întâlnire de groază nu se știe, dar părea că a ținut o veșnicie.
Lupii au privit îndelung carul cu boii înspăimântați și au dispărut în noapte, tot așa
cum au apărut. Mai departe mama nu-și amintea foarte clar ce s-a întâmplat. Și-a
revenit mult mai târziu, când au început să descarce carul, au dat-o jos și au dus-
o în încăpere la cald. Când a început să-și scoată încălțările, la piciorul stâng
cizma s-a scos cu tot cu carne, a degerat, sechele rămase pentru toată viața.
Mama a tăcut, a stat așa ceva timp, până a putut să rostească: Mi s-a închis
sufletul. Mai departe nu ne-a mai povestit, noi însă ne-am pătruns de această
stare a ei și am înțeles prin ce tragedie au trecut părinții noștri și întregul neam.
Din ziua aceea încercam să nu-i ieșim din cuvânt și să fim cei mai cuminți copii
din lume.

La 7 iunie 1956, de Duminica Mare, am revenit la baștina tatălui meu, în

comuna Manta, Cahul

Primul contact cu acest picior de plai s-a produs în 1956, la 7 iunie, zi de

duminică și nu una oarecare, ci Duminica Mare. Nu știu dacă a fost o coincidență
acest iunie s-au poate nu, dar cu siguranță amintirile, emoțiile dădeau năvală cu
atâta putere din sufletele celor sosiți de prin locuri îndepărtate, sumbre și foarte
străine, cu atâta putere încât toate s-au amestecat și parcă timpul s-a oprit în loc,
iar momentul bucuriei și revederii a devenit incomensurabil. Noi, copiii nu
cunoșteam pe nimeni și nici nu prea înțelegeam ce se întâmplă, de ce atâtea
lacrimi, doar totul în jur era atât de frumos. Vor trece ani până când ne vom da
seama de cele întâmplate, dar atunci priveam uluiți în jurul nostru – multă lume,
care se bucura, care ne privea în tăcere, unii mai curioși chiar ne atingeau cu
mâna, vrând să vadă dacă suntem la fel ca ei.

Natura înflorită și mult verde din jur ne ademeneau. Cireșe coapte și alte bunătăți,
care erau la o întindere de mâna. Mătușa Sofica, una din surorile tatălui, ne-a
așternut o rogojină sub un dud (agud) cu niște fructe mari negre dulci-acrii, peste
un timp nu ne cunoșteam unul pe altul,  fructele  ne-au colorat fața și hainele.
Eram atât de fericiți, zburdam ca niște miei. După ce ne-am spălat și ne-am
îmbrăcat cu ce aveam mai bun, împreună cu tot neamul Arseni am mers la horă,
horă strămoșească, în care se prindeau toți, de la mic la mare, jucând în pași
mărunți și pe săltate și unde se aduna întreg satul la sărbători și în zi de
duminică. Doamne, ce frumos mai era, atâta bucurie și zâmbete…

„Fii de culaci nu au de lucru în colhoz”

Verișoarele mele: țața Sașa, țața Ileana, țățăia Catița și Marusea (fiicele mamei
Sofica erau fete mari), imbrobodite frumos, cu flori la ureche, în fuste cu danteluță
la poale (apropo, cu cât danteluța era mai lată, mai albă și mai scrobită, cu atât
fata era mai gospodină – un indiciu pentru mamele cu flăcăi de însurat). Multe
lucruri frumoase urma să aflăm pe parcurs… (aceasta va fi mai tîrziu). Momentan,
eram copii și eram fericiți. Dar, vorba ceea, între două duminici sunt câteva zile
de muncă care diminuează euforia sărbătorii și îți dau multe de gândit și de
rezolvat. Și cum părinții mei erau din oameni gospodari, nu puteau să stea cu
mâinile întinse și să aștepte Pară mălăiață în gura lui Nătăfleață. Tăticul meu
Toader, (avea 32 de ani), un bărbat în floarea vârstei, frumos, voinic și foarte
fericit că a revenit acasă, unde își va construi o viață nouă, a decis să-și
găsească ceva de muncă, (avea o meserie, era inginer mecanic), pentru că avea
familie, mama Nionela și cei patru copii, eu, cea mai mare, de aproape șapte ani,
frățiorul meu Vaniușa (adică Ion), de șase ani, Alexandra, 2,5 anișori și mezina
Eugenia, de 11 luni.

Dar n-a fost să fie, președintele colhozului,, Vasile Albu, comunist înrăit și dedicat
partidului, o fire duplicitară și mediocre, i-a spus franc tatălui meu, că fiii de culaci
nu au de lucru în colhoz. Tatăl meu s-a întristat foarte mult, s-a așezat pe prispă
și trei zile și trei nopți a fumat întruna „Belomor canal”, un fel de țigări foarte
puternice și nocive, i s-a deschis ulcerul, ca urmare a fost internat în spital, iar
peste trei luni, în octombrie 1956, a decedat. Am rămas cu mama și cu  rudele
tatălui, care își aveau viața și problemele lor. Scumpa și draga mea mamă,
rămasă văduvă la numai 26 de ani într-un sat străin, fără casă, fără masă, fără
nici un sprijin de undeva (bunica Elizaveta și sora mamei Alexandra locuiau în alt
sat și la fel aveau nevoie de ajutor și sprijin), nu o dată a încercat să-și pună
capăt zilelor.

Am găsit-o pe mama punându-și juvățul în gât

 Îmi amintesc, într-o zi am venit de la școală și o căutam disperată pe mama să-i

spun că astăzi nu mi-am pătat șorțul cu cerneală (eram elevă în clasa întâi). Am
găsit-o într-o șură, tocmai își punea juvățul în gât, eu am strigat-o, s-a întors, a
scos funia de pe gât și a pus-o după grindă, a coborât de pe o buturugă, care-i
servea drept scaun m-a cuprins, tremurând toată și a început să plângă. Atunci
am întrebat-o rugăto: Mamă, așa că na-i să mai faci aceasta niciodată? Nu
puteam s-o ajut, eram doar un copil, atât că o țineam mereu de mână și vorbeam
cu ea mult. Aveam și eu problemele mele la școală, colegii mă numeau rusoaică,
mă marginalizau, mă umileau, îmi spuneau cuvinte urâte care mă dureau și
nimeni nu-mi explica, de ce?
          Peste drum de bordeiul mamei Ileana (o altă soră a tatălui), în care locuiam
era o bisericuță de lemn, eu acolo îmi petreceam timpul, îmi plăcea să ascult cum
cântau femeile în strană și încercam să mă alătur lor, simțeam un fel de alinare,
aceste clipe îmi dădeau o forță interioară. Dar nenorocirea      niciodată nu vine
de una singură și bisericuța, acest lăcaș sfânt al sufletului, a fost demolată de un
devotat comunist Costache Miroznicencu (de altfel nu s-a ales nimic nici din viața
lui, dar nici a familiei sale, culmea că acest om avea o voce superbă, mai ales
când doinea, un Cristoreanu al satului –  mare doinitor român). Înțelepciunea
populară spune că:  „nici o faptă nu trece fără răsplată”.

Copil dat de suflet în schimbul unor locuri de casă

Viața, însă, mergea înainte și, printr-o înțelegere secretă a bunicii Ana Arseni cu
Vasile Albu (președintele colxozului), care trebuia să ne dea locuri de casă
tuturor, adică nouă, unchiului meu Ion Arseni și mătușei Natalia Arseni-Botică, în
schimbul surorii mele Alexandra pe care Albu ulterior a înfiat-o, incă o lovitură
pentru sufletul și așa rănit al mamei mele.

Regretabil, dar nu prea am amintiri vesele – s-au ele n-au fost deloc s-au nu au
fost atât de vesele, știu că m-am maturizat mult prea devreme, am înțeles că nu
am nici un sprijin și atunci am luat viața în piept, chiar din fragedă copilărie.
Conștientă de toată seriozitatea vieții, de duritatea ei și mai ales a oamenilor, am
contat doar pe propria-mi voință, dorință și putere. Desigur, mama ne-a fost
mereu alături și a făcut tot ce i-a stat în puteri, ba poate și mai mult, ca noi să
creștem fericiți și să nu simțim lipsurile.  Am avut o mamă deșteaptă, blândă și
foarte înțeleaptă. Eu, fiind o fire conștiincioasă, perseverentă și muncitoare, mi-
am găsit rostul, i-ar locul pe care îl am astăzi este al meu, câștigat prin muncă
asiduă și permanentă.

Când am crescut mai mare și am fost scoasă și eu la horă de un flăcău, așa cum
era obiceiul pe la noi (de altfel unul frumos), că nu umblau fetele altădată din
capul lor, iar la asfințitul soarelui trebuiau să fie acasă, am început să mă lovesc
de alte probleme sau întrebări la care mă ajutau să răspund verișoarele mele, mai
ales țața Ileana și Marusea, mă învățau cum să mă comport cu un flăcău într-o
situație sau alta.

Rușinea cuiva era rușinea satului

„Îmi amintesc un obicei interesant, statul cu flăcăi. Erau în sat femei în special
solitare, care, în zile de duminică, își transformau casa mare într-o cameră de
randevu, desigur în mare taină. Fata și flăcăul se întâlneau pe ascuns și stăteau
de vorbă, fiind vegheați neobservat de femeie. Tinerii atunci erau rezervați în
relațiile lor, iar momentul intim trebuia să se întâmple doar în noaptea nunții,
unele soacre insistau să se anunțe dacă mireasa a fost virgină și dacă nu, vai de
capul ei… se putea ajunge chiar la despărțire.

Multe și frumoase erau obiceiurile altădata, fiind împletite cu niște legi nescrise,
cum ar fi: rușinea cuiva, era rușinea satului, beția era o altă rușine, care se
reflecta asupra întregului sat, oamenii se cunoșteau, se salutau, se bucurau și se
întristau pentru ei și pentru fiecrare, chiar și casele se construiau cu participarea
satului întreg. Ce vremuri mai erau…

Astăzi satul în care m-am născut / Este de jale străbătut / Nu se aud privigetori /
Nici cocori și nici viori…

Larisa Arseni, Maestru în artă

Share this: