Romania Literară

ISTORIE LITERARĂ

Personajele: „rochii și mantouri“

Horia Gârbea
România literară nr. 13/2020
Vestimentația personajelor poate fi un element cu semnificații

adânci sau un simplu detaliu caracterizant. Camil Petrescu, de

exemplu, îi acordă o importanță destul de mare. El și

personajele lui erau cam snobi și excesiv mondeni. Cu toate

acestea, Ștefan Gheorghidiu, un prototip al autorului, se

declară neglijent vestimentar și îl califică pe rivalul său,

Gregoriade, ca snob: acesta era echipat „ca un snob la curse“.

Soția lui Ștefan, Ela, e mai atentă la haine și, odată devenită

mondenă, îi face observații lui Ștefan, iar acesta înțelege că ea

face comparații defavorabile lui, în privința garderobei. Un

capitol din Ultima noapte… se intitulează Asta-i rochia

albastră. Despărțit temporar de nevastă, Ștefan se preface a-i

fi uitat rochiile, fapt de care ea se miră cu cochetărie.

O lungă discuție, chiar prea lungă, în jurul „snobilor care urmează moda“ poartă, la

Capșa, Fred Vasilescu, subînțeles ca monden, cu poetul Ladima, un ins ieșit din
modă. Emilia, care își plătește prost croitoreasa, o verișoară de fapt, este și ea de

părere că Ladima e demodat – parcă ar fi Don Quijote – și îi e cam rușine cu el.

Ladima în schimb are un ideal casnic și o visează pe ușuratica Emilia, ca viitoare

nevastă, în „papuci calzi“. Pentru a arăta că în garderoba sa nu e nimic extravagant,

Fred îi enumeră lui Ladima piesele ei principale, din care nu lipsesc un frac și un

smocking. Tot smocking poartă și Pomponescu, ministrul din Bietul Ioanide, chiar

la un banal ceai pomerigian. O copie a Emiliei, actrița Nora Ionescu din Jocul

ielelor, își amintește de amanții de altă dată și sub raport vestimentar.

Revenind la Camil Petrescu, în Act venețian cuplul Alta și Pietro Gralla nu poartă

peruca epocii, indicație scenografică importantă, ce-i distinge de mondenul Cellino.

Acesta, pe numele real Marcello Mariani, are „alunițe false, ca o curtezană“, „e

pudrat ca o paiață“, cum constată cu dispreț Gralla. Poartă și sabie, dar e pur

ornamentală. Pietro i-o cere și se miră ironic. Spada lui Pietro, spune el, ar fi sărit

singură din teacă dacă stăpânul ei ar fi fost insultat. Cellino înghite gluma, dar o va

seduce, din nou, pe Alta, întorcând scorul în favoarea lui.

Anumite detalii ale hainelor și accesoriilor personajelor sunt importante și

în Danton. Unele uimesc: domna Roland îl vizitează pe Danton și dramaturgul o

descrie inițial ca pe „o femeie îmbrăcată cu intenția să nu fie recunoscută“. Grea

misie pentru scenograf. Oare cum se îmbracă o femeie „care nu vrea să fie

recunoscută“? Danton o întâmpină cu șervetul la gât. Se declară astfel un amator de

plăceri gastronomice. Marat este descris pe larg în introducerea primei scene în

care apare, iar Camil Petrescu nu uită să precizeze: „e singurul dintre șefii

revoluționari sordid îmbrăcat“. Altfel, Danton, când ajunge ministru al Justiției, are
valeți cu frac, peruci, pudrați și înmănușați și care, probabil „își disprețuiesc noii

stăpâni“ cum ne asigură didascalia. Danton însă apare în tabloul al XII-lea „beat, cu

hainele în dezordine“ în timp ce Robespierre îl confruntă „îmbrăcat cu grijă, frac

albăstrui“. Nu are importanță culoarea fracului, ci faptul că autorul a „văzut“ cu

precizie scena, în toate detaliile, până la obsesie.

S-ar zice că uniforma, cum arată și numele, estompează deosebirile între cei care o

îmbracă. Dar și aici sunt diferențe care contează. Militarii lui Bacalbașa și Brăescu

poartă uniforma cu distincție sau cu neglijență. Un colonel al lui Brăescu poartă

„lampas dublu“ anticipând – cu Doamne-ajută – o avansare la grad de general,

lampasul dublu fiind apanajul acestui grad. În ilustrații de epocă anterioare, din

Războiul de Independență, Prințul Carol I apare călare, cu pantaloni cu lampas

dublu, roșu. Totuși, la un moment dat, lampasul dublu marca apartenența la arma

intendenței. Un general al aceluiași autor se identifică prin șnurul de la cracul

izmenelor, care îi atârnă din pantaloni, și are obiceiul de a lua masa cu chipiul pe

cap. Moș Teacă al lui Bacalbașa intră în conflict cu un „țivil“ pe motiv că

respectivul nu poartă la pălărie pamponul reglementar, în zi de sărbătoare. Asistând

la o piesă cu subiect cazon, vigilentul căpitan Teacă observă că actorul în rol de

ofițer iese în scenă fără centiron și-l amenință, din stal, cu arestul. Când

ambiționează să scoată o gazetă, analfabetul Teacă o botează Micul echipament.

Cizmele văcsuite „luceafăr“ sunt obsesia superiorilor și coșmarul ordonanțelor.

Primii pretind „să-și facă mustața“ în oglindirea luciferică a încălțărilor.

Feroviarii sunt a doua armată a țării. Marmoroșblanc al lui Preda își păstrează

uniforma, deși a fost concediat de la CFR. Iar amicul din schița CFR a lui I.L.
Caragiale regretă că în poză (alb-negru pe-atunci) nu iese roșu, ca noile cunoștințe

să admire chipiul șefului de gară.

Un caz aparte privind vestimentația în literatura noastră îl constituie o piesă a lui

Al. Kirițescu: Anișoara și ispita sau Marcel & Marcel, rochii și mantouri. În ea, o

provincială e sedusă de un designer de modă interbelic, Monsieur Marcel. Croitorul

are un magazin de lux cu personal stilat care spune invariabil clientelor că o rochie

aleasă de ele este „în același gen, dar mai puțin reușită“ cu a doamnei ministru X.

Marcel are și un manechin monden, întreținuta de lux Beatrice, care-i face reclamă

prin saloane. El nu ezită a denigra concurența: Tinca & Tinca și Popescu Soeurs.

Anișoara e orbită de toaletele și manierele patronului, acesta se-ndrăgostește la

rându-i. Ea renunță la dessous-urile pe care Mademoiselle Blanche nici nu le poate

descrie și la ideea de a completa decolteul mirobolant al rochiei lui Marcel cu un

„plastron de leză“ (dantelă arhaică) pentru salvgardarea decenței. Între Slatina

natală a Anișoarei și București era, în prima treime a secolului XX, o prăpastie,

inclusiv vestimentară. Deși Anișoara devine mondenă și dă petreceri șic, cu jazz și

cattering de la Capșa, deși Marcel îi oferă discount-uri nebunești la toalete, visul de

iubire nu se va împlini.

Personajele rurale din Moromeții suferă în schimb, cam în aceeași epocă, de o

sărăcie vestimentară extremă. Posesia chiar și a unei cămăși nerupte este un lux

pentru majoritatea sătenilor. La fel, o dulamă stârnește invidii în familie. Un pândar

este ironizat că, pentru a păzi eficient moșia, patrulează „în bocanci“. Sătenii, chiar

desculți, poartă pălării pe care le perie duminical „cu apă“. Niculae Moromete

solicită la o zi mare, serbarea școlară anuală, pălăria tatălui, dar, neobișnuit cu ea,
nu o scoate când urcă pe scenă ca să primească premiul. Pentru a avea un plus de

autoritate, deși e directorul școlii, învățătorul Toderici prezidează serbarea în

uniformă de locotenent. Militarismul de inspirație fascistă are virtuți de fascinație.

Când ajunge în Capitală și devine ziarist – conform Delirului lui Preda – Paul

Ștefan zis Alu Parizianu capătă de la patronul său o cravată, chiar a aceluia, semn

de supremă apreciere. El nu se emancipează vestimentar complet. Când iubita lui

burgheză, Luchi, arborează o pălărie la modă, opinează sec: „parcă e o pearcă“.

Luchi e blocată de regionalismul ininteligibil ei. Pearca e o pălărie sau o căciulă

zdrențuită. Și Wanda, din Gaițele, îi smulge cravata viitorului ei amant, Mircea, și-i

spune: „Mi se pare că ești prost îmbrăcat“.

Aventurile vestimentare ale lui Marin Preda sunt descrise în Viața ca o pradă:

viitorul scriitor este dus de fratele său, Nilă, la Taica Lazăr. Hainele-chilipir de

acolo sunt mai ales de furat. Banda lui Bozoncea din Groapa lui Barbu nu ezită să

fure geamantane, ducând prada la Taica Lazăr spre transformare și desfacere. Unii

și-au început cariera de infractori în copilărie, furând rufe întinse la uscat. Ca să

poată „lucra“ la balul meseriașilor, hoții se îmbracă adecvat, ceea ce le ridică

dificutăți de adaptare. În orice caz, când dorește să ajungă starostele hoților și s-o

fure pe Didina, ibovnica șefului în exercițiu, fostul ucenic, Paraschiv, își marchează

viitoarea poziție prin încălțări: pantofi de hubăr (adică șef) cu șireturi din piele,

acesta fiind, în simbolistica interlopilor, semnul că nu mai ascultă de nimeni.

Lumea tâlharilor este – în ciuda aparențelor – strict codificată. Până și tipul

șireturilor are un înțeles precis.

De la Nastratin Hogea care dădea mâncarea hainelor – pentru că lumea onora la el

doar aparența vestimentară – și până în zilele noastre, posibilitățile de a exploata

îmbrăcămintea personajelor sunt infinite și, deseori, prea puțin valorificate.

https://romanialiterara.com/2020/04/personajele-rochii-si-mantouri/