O Ziditorule, cerutu-ti-am Din lut sa ma framanti? Te-am indemnat Din neguri sa ma isti?

(MILTON - Paradisul Pierdut) La 22 ianuarie 1788 se naste George Gordon Byron, poet englez considerat ca fiind promotor al romantismului, care, datorita patinei unice, a comutat in asa-zisul romantism byronian. Atat? Nu, nici vorba, doar ca pentru a nu incurca prea mult mintile adolescentilor si a nu le ridica probleme existentiale pensionarilor care sunt gata sa-si sacrifice minunatie de cafea dis-de-dimineata pentru o scurta polemica in jurul polivalentei domnului Byron, s-a hotarat in urma unui acord tacit sa nu se spuna mai multe despre Byron. In cele ce urmeaza am sa fac abstractie de faptul ca pe vremea sa nu exista nici macar George Hearst, William Hearst (personajul real identificat cinematografic cu celebrul Citizen Kane) fiind un vis ca tot yellow journalism-ul sau si voi apela la un scurt jurnalism literar de senzatie. Byron este generic considerat poet, rare fiind cazurile cand, in prezentarile profane ce ii sunt dedicate se face vreo trimitere la opera sa dramaturgica. Este pe undeva vorba de un anumit tip de ignorantism istoric. Unul dintre cele mai surprinzatoare fapte din istoria teatrului englez din prima jumatate a secolului XIX este slabul ecou de care s-a bucurat dramaturgia lui Byron in public. Iar toate acestea in ciuda faptului ca, exceptandu-l pe Shelley cu Cenci si, evident, Prometeu descatusat cu greu poate fi mentionata o alta creatie dramatica a vremii in care sa poata fi redate mai complet trasaturile unei mentalitati cu adevarat ilustrative pentru epoca romantica. Cum altfel sa nu fie vorba despre romantismul cel mai evident in teatrul lui Byron, ale carui legaturi cu Drury Lane Theatre erau atat de stranse, Adresa din 1812 scrisa cu ocazia deschiderii teatrului reconstruit fiind opera sa, in 1814 fiind chiar ales in consiliul de conducere de la Drury Lane? Aventurier nu doar in viata sentimentala ci si in teatru, Byron a avut grija sa ii previna pe criticii vremii ca piesele sale sunt dominate de un profund caracter nescenic, prezentandu-le in prefetele aferente mai mult ca pe niste experimente, sau ca dezvoltari ale unor teme ce au stat dintotdeauna la baza ideatica a poemelor sale, iar cu toate acestea nici una dintre piesele sale nu a fost vaduvita de a vedea lumina rampei. Este de fapt vorba despre o stratagema de autoaparare la care a recurs Byron, de teama ca lumina nefavorabila in care ar fi fost vazute scenele sale dramaturgice sa nu planeze si asupra poemelor sale, deoarece tot el, declarase in momente cronologic diferite de aceste prefete ca intentia sa principala este aceea de a reforma scena engleza. Manfred, avand ca sursa de inspiratie Faust ce ii fusese citit de Lewis (calugarul renumit pentru romanele sale gotice) in traducere englezeasca dar si Prometeu reprezinta cea mai clara definitie a romantismului dramaturgic al operei lui Byron: enciclopedismul. Iar daca aici mai tinem cont si de catharsis-ul care considera Byron ca ar fi stat la baza capodoperei sale, avem definitia completa a masurii artei lordului-dramaturg, autorul altfel structuratelor: Childe Harold sau Don Juan, identice din punct de vedere filozofic si ontologic cu Marino Faliero, Sardanapal, Cei doi Foscari, Cain, Cer si Pamant, Werner sau Schimbarea Schilodului. Pastrand insa cronologia, sa amintim ca drama poetica Manfred este conceputa in 1816, in muntii Elvetiei, din corespondenta Lordului Byron reiesind ca la baza sa au stat indemnurile lui Shelley, bun prieten cu Byron la acea ora. Intr-adevar, vacanta (eventual exil) elvetiana a anului 1816 se pare ca este una dintre cele mai productive vacante din istoria literaturii universale, daca tinem cont de cele patru capodopere care au fost atunci zamislite: Manfred, cantul al treilea la Childe Harold, o poveste din care ulterior va fi tiparit un fragment in finalul poemului despre Mazeppa si Frankenstein, capodopera romantica a lui Mary W.Shelley, sotia lui Shelley, prezent si el pe malul lacurilor. Iata la ce s-a dovedit a fi buna ploaia in plina vara anului 1816, cand de prea multa plictiseala Byron ii indeamna pe Shelley, Mary W.Shelley si pe Polidori sa puna pe hartie o poveste sumbra, despre fantome. Daca Shelley evita riscul de a produce o aberatie ridicola, preferand o introspectie in propria sa biografie juvenila, Polidori, cam ca pestele pe uscat atunci cand venea vorba de proza scrie o elucubratie nefericita despre o femeie ce purta cap de mort, pedepsita fiind astfel pentru incalcarea interdictiei de a se uita pe gaura cheii, asistand astfel la anumite intamplari din cale-afara de scandaloase, dar despre aceasta intamplare literara, vom vorbi altadata. Mary W.Shelley ia insa in serios aceasta provocare, si ajunge de la o scurta povestioara, desprinsa din brain-storming-urile alchimice ale lui Byron cu Shelley la un roman in toata regula, indemnata fiind indeaproape in demersul sau de cel din urma. Daca nu pentru frumusetea lor iesita din comun, macar pentru acest incropit templu al literaturii si Alpii Elvetieni tot ar trebui sa intre in istorie. Ultimul lucru pe care il voi aborda in aceasta lapidara prezentare a faptelor care l-ar putea face pe Byron

subiect de senzatie intr-un tabloid literar de genul Libertatea Literara este verva satirica a romantismului poetic byronian. Se spune putin despre zeflemeaua dintre randuri, prezenta in poemele sale, asa ca voi incerca de aceasta data sa vorbesc cat mai putin si sa las sa se exprime insele poemele in cauza: Sa-nfrunt frumusetea-va nu am putere, Iertare cerand, fruntea-mi las sa se plece Si-o vorba cutez sa mai spun ca-ncheiere: Tradati-ma doar cand iubirea-mi va trece! (Byron - Annei) Luci-va el poate, cand muntii in fata Vedea-i-voi sub neaua ce-n plaid se-asternu, Cu falnice culmi in rotire semeata, Dar Mary va fi ea acolo? O, nu! Adio, voi munti, cu pruncia-mi voioasa, Adio, tu, Dee, cu-al tau tarm departat, Sa-mi dea adapost nu e-n codru vreo casa, Ah, Mary, iubirea si tu m-ati tradat!. (Byron - Cand tanar muntean...) Ci nu uita! Ci nu uita! Rusinea si cainta-n sir, Cat Lethe n-a stins viata ta, Te-or urmari ca un delir. Si eu si sotul tau, la fel, Te-om pomeni cu-acelasi rost, Necredincioasa pentru el Si demon pentru mine-ai fost. (Byron - Ci nu uita!) Libertatea in tara cand n-ai de-aparat, Mergi s-o aperi pe plaiuri vecine, Fii ca-n Roma sau Grecia, vrednic barbat, Slava lor sa renasca si-n tine. Sa faci bine-omenirii e-un gand foarte bun Si cu cavalereasca rasplata, Daca dusmanii-n streang sau la zis nu te pun, Tu baron vei ajunge odata. (Byron - Stante) (traduceri de Nicolae I. Pintilie)