Sunteți pe pagina 1din 29

CRESTEREA VIPERELOR PENTRU VENIN

CRESTEREA VIPERELOR PENTRU VENIN


- opinii si comentarii -

DESCRIEREA SPECIILOR INDIGENE DE VIPERE


ISTORICUL CERCETĂRILOR

Bazele cercetărilor herpetologice din tară au fost puse de C. Kiritescu (1901-1930)


care a făcut inventarul faunistic al reptilelor din România si a schiţat zoogeografia lor,
insistând asupra unor probleme de sistematică.
R.Martens (1921-1923) studiază un material colectat personal în România ,
interpretând in spiritul sistematicii moderne. Cercetările sale cuprind indicaţii
interesante care au putut fi valorificate ulterior si de alţi herpetologi. R. Câlinescu
(1931) introduce nomenclatura ternară după lista lui Martens si Muller, alcătuieşte
pentru prima dată hărţi amănunţite de răspândire a reptilelor din tară si face analiza
zoogeografică si ecologică a herpetofaunei. Publicaţiile Iui Băcescu (începând din
1933) reflectă o armonioasă îmbinare a însuşirilor de sistematician cu cele de ecolog
vădind o adâncă cunoaştere a terenului si a biologiei reptilelor în natură.
Studiile sale asupra sopârlei Eromias arguta de la Hanul Conachi , precum si asupra
viperidelor si colubridelor din tară sunt deosebit de valoroase. Fauna de reptile din
sudul Ddbrogei este amănunţit cercetată de LLepsi (1927).
I. E. Funh (începând din1932) Funh si Martens (1959) au urmărit studiul variabilitătii
si ecologiei – la diferite lacertide; pentru a le încadra în unităţile subspeciei
corespunzătoare, indicând totodată afinităţile în comparaţie, cu rasele geografice
vecine. St. Vancea (începând din 1934) folosind aceleaşi metode moderne ale
sistematizării, a continuat studiul viperidelor iniţiat de Băcescu.
B. Stugren (1955, 1957 -1960, 1961) s-a ocupat de particularităţile viperei de stepă
din fânetele Clujului, de răspândirea reptilelor, din Transilvania si Dobrogea, de
sistematica speciei Lacerta praticola într-o lucrare de sinteză a schiţat originea
herpetofaunei din România in lumina glaciatiunii. Aplică pentru prima oară metode
statistice din studiul variabilitătii reptilelor. B. Stugren si I.Ghira, (1987 , 1988)
studiază distribuţia reptilelor pe zone altitudinale în Munţii Retezat si împreună cu B.
Kiss (1981) studiază productivitatea secundară la sopârla de câmp. În 1961, Fuhn si
Vancea publică în cadrul "Faunei R.P.Române", editată de Academia R.P.Română , un
studiu monografic asupra reptilelor din România, în care tratează morfologia
externă,.anatomia, ecologia, filogenia; răspândirea geografică si sistematică a
acestor animale .
Până la ora actuală acesta este cel mai.complet studiu despre reptilele din România.

BIOLOGIA SPECIILOR DE VIPERE

Sistematica speciilor de vipere. Viperele fac parte din ordinul Serpentes, grup
provenit din Sauria, cu următoarele caractere distinctive: absenta membrelor (sau cel
puţin a celor anterioare) si a centurii, scapulare, lipsa pleoapelor mobile, lipsa
deschiderii externe a urechii si a unui aparat auditiv funcţional, absenta arcului
temporal superior si a scvamozalului, absenta lacrimalului jugalului,
quadratojugalului, epipterigoidului si postfrontalului. Cutia craniană este complet
închisă prin procesele descendente ale frontalelor si parietalului. Sunt prezente
articulaţiile vertebrale zigosfrene - zigantrice. Apofizele hemale ale
vertebrelor caudale nu se unesc ventral.
Familia Viperidae (Bonaparte -1840) are următoarele caractere generale primitive:
dinţii pre maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene si plămânul stâng lipsesc.
Câte un singur dinte canaliculat, situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime
egală, fără alţi dinţi si mobile, putând să se îndrepte perpenticular fată de
epipterigoid. Palatinele si pterigoidele sunt de asemenea mobile. Ectopterigoidul este
alungit, hipapofizele lungi; oasele prefrontale nu au proces anterior si nu sunt în
contact cu oasele nazale; plăcile cefalice sunt adesea foarte modificate, deşi speciile
generalizate posedă complexul colubriform al plăcilor cefalice (5 plăci mari). Ochiul
este separat de solzii supralabiali prin solzi iniei.. Pupila este verticală. Plăcile
ventrale .acoperă toată lungimea abdomenului. Nu există gheare în regiunea anala.
Placa anală este întreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spate există un desen
închis în formă de. zig-zag. Viperele sunt ovovivipare.
Sunt speciile cele mai periculoase pentru om, datorită veninului lor. Familia Viperidae
ocupă un areal, vast în toate continentele cu excepţia Australiei. Unii autori includ în
această familie si Crotaîinele, astfel că Viperidele cuprind 2 subfamilii : Viperinae si
Crotalinae.
Viperinele trăiesc in Africa si Eurasia si cuprind 10 genuri:

---Vipera (Europa , Asia , Africa)


---Bitîs (Africa)
---Causus (Africa)
---Echis (Africa , Asia)
---Atractaspis (Africa , Israel/Sinai)
---Cerastes (Africa , Asia )
---Pseudocorastes (Israel., Iran )
---Atheris (Africa)
---Eristicophis (Belucistan)
---Aseziops (sud-estul Asiei)

Se cunosc în total 65 de specii. Crotalinele trăiesc în America si Asia si cuprind 6


genuri (Agkistrodea, Trimeresurus, Iachesis, Sisturus, Crotalus, Bothropa ) cu 91 de
specii. Unii autori consideră genurile Bothropa si Trimeresurus ca subgenuri de
Lachesis.
Genul Vipera cuprinde 14 specii, care au următoarele caractere comune.:
---capul, în general mai muit sau mai puţin distinct de gât, acoperit de plăci diferite
ca formă si dimensiuni, cele din regiunea s.upraoculară sunt mai mari decât cele din
jur. :
---ochiul de mărime mijlocie cu pupilă eliptică vertical si separată de scuturile labiale
superioare si de un număr variabil de plăcute.
---nările situate lateral si în contact cu placa rostrala sau separată de aceasta prin
placa nasorostrală.
---corpul subcilindric , acoperit cu scvame carenate.
---coada scurtă.
---placa anală unică.
---glanda veninoasă de dimensiuni mici.

Dintre aceste 14 specii, în Europa trăiesc doar 9 specii:


1. Vipera ammodytes (Linnaeus. 1758)
---V. a. ammodytes (Linnaeus , 1758)
---V. a. montandoni (Boulenger, 1904)
---V. a. meridionalis (Boulenger, 1903)
---V. a. ruffoi (Bruno , 1968)
---V. a transcaucaziana (Boulenger, 1913)
2. Vipera aspis (Linnaeus , 1758)
---V. a. aspis (Linnaeus , 1758)
---V. a. atrax (Meisner, 1820)
---V. a. balcanica (Buresch et Zonkov, 1934)
---V. a. francisciredi (Laurenti, 1768 )
---V. a. zinnikeri (Kramer, 1958).
3. Vipera berus (Linnaeus , 1758 ) cu subspeciile :
---V. b. berus (Linnaeus , 1758)
---V. b. bosniensis (Boettger, 1889).
4. Vipera Kaznakovi (Nikolskij, 1909)
5. Vipera latastei (Bosca , 1878) cu subspeciile :
---V. I. latastei (Bosca , 1878);
---V. I. gaditana (Saint-Girons , 1977)
6. Vipera lebetinâ (Linnaeus , 1758 )
---V. I. lebetinâ (Linnaeus , 1758)
---V. I. obtusa ( Dwigubskij, 1832)
---V. I. schweizari (Werner, 1935)
7. Vipera seoanei (Lataste , 1879 ) cu subspeciile:
---V. s. seoanei (Lataste ,1879 );
---V. s. cantabrica ( Brana et Bas , 1982)
8. Vipera ursini (B.dnaparte , 1835)
---V. u. ursini (Bonaparte , 1835)
---V. u. eriwanensis (T. Rous.s , 1933) ;
---V. u. rakosiensis ( Mehely, 1894 ) ;
---V. u. renardi ( Christoph , 1849);
9. Vipera xanthina (Grav , 1849 ); cu subspeciile :
---V. x. xanthina ( Gray , 1849 );
---V. x. raddei ( Boettger, 1890).

Caracteristicile morfologice ale viperelor.


In ceea ce priveşte viperele din Europa , la acestea se manifesta numeroase stadii
ale evoluţiei Viperidelor care continuă încă la grupul lebetina - xanthina si culminează
cu genul african Bitis. Aparent la taxonii europeni, caracterele morfologice tipice ale
Viperinelor se accentuează progresiv de la Vipera ursini la Vipera ammodytes.
Existenta unei proeminente nazale (creşterea numărului de plăci apicale) este
proprie grupului ursini - ammodytes si nerecunoscută la grupul lebetina - xanthina.
Alături de această variaţie a
plăcilor cefalice, a formei capului si a corpului, este evidentă si o tendinţă dificil de
interpretat, de creştere a dimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilor
ventrale si a numărului de solzi ventrali de la mijlocul corpului.
La viperele europene se observă o corelare pozitivă între lungimea corpului si
numărul plăcilor ventrale. Presiunea selecţiei în favoarea unei reduceri a lungimii
corpului este importantă. Aceasta a redus de la 21 la 19 numărul de solzi dorsali la
mijlocul corpului, dar numărul de plăci ventrale nu s-a modificat. Se presupune că
mărimea taliei este în strânsă legătură cu numărul de ventrale. Se observă pe de altă
parte, că în cadrul speciilor asemănătoare, evoluţia a acţionat frecvent asupra
numărului ventralelor, mult mai rar asupra segmentării plăcilor cefalice si niciodată
asupra câtorva caractere laolaltă. De notat că la speciile politipice, populaţiile
septentrionale sunt adesea mai mari si deţin un număr mai mare de plăci ventrale
decât populaţiile meridionale, contrar caracterelor şerpilor în general.
Coloritul viperelor europene este foarte variabil si tenta de fond se aseamănă uneori
cu aceea a substratului, din cauza presiunii selecţiei exercitată de prădătorii care
descoperă prada cu ajutorul văzului. Coloritul dorsal este în medie mai constant în
cadrul speciilor asemănătoare. Zigzagul dorsal, care poate fi mai mult sau mai puţin
lăţit si romboidal sau circular, se transformă în bare transversale la 3 taxoni care
sunt, mult diferenţiaţi din punct de vedere morfologic si ecologic : v. ammodytes
transcaucaziana, v. aspis francisgiradi si v. berus bosniensis. Hemipenisurile viperelor
europene, globulare si foarte bifidate, oferă puţine variaţii la marea majoritate a
speciilor. Singura diferenţă apreciabilă este forma maialungită a hemipenisului la
Vipera berus.

La celelalte specii, nu s-au găsit diferente semnificative. Totuşi forma net globuloasă
a hemipenisului la Vipera lebetina, sugerează o tendinţă de îngrosare. Se poate lansa
ipoteza că numai Vipera berus a conservat un caracter mai mult sau mai puţin
primitiv, din acest punct de vedere. Craniul viperelor din Europa oferă puţine
caracteristici interesante si puţine indicii care deosebesc o specie de alta. Pe baza
gradului lor evolutiv le considerăm în ordine : ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis,
latastei, ammodytes. Totuşi sunt prezente fenomene de creştere alometrică, ca de
exemplu, Ia Vipera aspis unde craniul unui individ mare se aseamănă mai mult cu cel
al viperei ammodytes, în timp ce craniul unui individ mai mic se
aseamănă mai mult cu cel de viperă berus. Cariotipul celor mai multe vipere
europene (2n=36, 14V +2 I + 20m) se regăseşte la numeroase colubride si practic la
toate crotalinele si viperinele studiate, cu excepţia
viperei ammodytes si viperei aspis, al căror cariotip este 2n=42 cu 8V +14 I +20m.
H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu 36 de cromozomi ar fi putut
apărea prin sciziune centrală urmată de inversiune pericentralâ, rezultând tipul aspis
cu 42 cromozomi. Aceste diferente considerabile nu sunt, cel puţin la prima generaţie
deloc verificate la hibrizi .al căror cariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m
si confirmă interpretarea lui Kbbel despre omologia cromozomilor. Asa cum Vipera
latastei, specie prin motive bine întemeiate intermediară între Vipera ammodytes si
Vipera aspis, are cariotip normal, este îngăduit să presupunem că, modificările
spectaculoase survenite la
aceste ultime două specii, s-au produs independent si nu corespund unor mutaţii
genetice importante.
Studiul proteinelor serice prin intermediul electroforezei simple dă rezultate dificil
deinterpretat din cauza variaţiilor individuale. Totuşi imunoelectroforeza făcută
plecând de la un ser de viperă aspis sugerează că această specie este net mai
învecinată din acest punct de vedere de Vipera berus si Vipera latastei decât de
Vipera ammodytes.
În ceea ce priveşte comunitatea antigenică a veninurilor, Vipera ammodytes este
destul de departe de majoritatea celorlalte specii (50 până la 54% antigeni comuni),
puţin mai îndepărtată de Vipera ursini (45%) si mai apropiată de Vipera latastei
(71%), dar mai puţin diferenţiată de Vipera seoanei si Vipera berus (64-65%). Vipera
berus, foarte apropiată de Vipera ursini si Vipera seoanei (71% din antigenii comuni )
este net îndepărtată de Vipera Kaznakovi (59%) si se găseşte si mai departe de
Vipera latastei si Vipera ammodytes (53%). În cadrul aceleaşi specii, proporţia de
antigeni comuni ai populaţiilor sau subspeciilor variază de la 61 la 100%. Modalităţile
de evoluţie ale proteinelor antigenice sunt aproape necunoscute, din această cauză
este dificil dea considera semnificaţia lor drept criteriu filogenetic. Cea mai mare
parte a rezultatelor cercetărilor de: imunoelectroforeza si imunodifuziune
asupra/comunităţilor antigenice ale veninurilor, confirmă clasificările tradiţionale
bazate pe morfologia comparată.
În cadrul viperelor, palearctice, patru, genuri mai bine cunoscute, (Cerastes, Echis,
Eristocophia, Vipera) derivă din viperele etiopiene, evoluate prin natura particulară a
regiunii postorbitale a craniului. La aceste genuri, osul post orbital este. de mici
dimensiuni si bine sudiat, median şi posterior, de procesul parietal. La trei genuri de
vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiş, dimpotrivă, postorbitalul se învecinează
cu paristalul fără însă a forma un os comun.
Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, vipera este probabil cel mai puţin
evoluată, pentru că prezintă caractere taxonomice destul de variabile si ocupă o zona
extinsă, cu mari valenţe bioclimatice.

Vipera ammodytes (vipera cu corn) are corpul relativ masiv, coada scurtă si capul net
lărgit posterior. Vârful botului este surmontat de o proeminentă cărnoasă, de forma
unui con, situat deasupra plăcii rostrale şi acoperit de 5-20 (de obicei 7-18) mici
scuame "apicale". Frontalul si parietalul nu sunt de regulă, distincte din cauza
faptului că sunt substituite de plăci neregulate, de dimensiuni mici. Prezintă două
serii complete de plăci (câteodată una, destul de rar trei) între marginea inferioară a
ochiului si supralabiale. Scvamele la jumătatea corpului sunt dispuse în 21
(excepţional20 sau 23) serii. Plăcile ventrale în număr de 132 până la 169 (în general
133-163), nu prezintă diferente datorate sexului. Solzii subcaudali sunt în număr de
22-24 perechi (de obicei 22-35 Ia,femele si 29-44 la masculi). Stralul este mult mai
înalt decât lat si în acest caz nu ajunge la nivelul cantalului, având porţiunea sa
superioară segmentată în 1-3 plăci mici. Nasorostralul este sau divizat în două plăci
suprapuse sau întregi si în general la nivelul cantalului. Lungimea minimă si maximă
la adulţi: 54 -110 cm, lungimea medie a adulţilor: 65-75 cm. Femelele sunt de
regulă mai mari decât masculii, dar recordul de statură aparţine ultimilor.
Statura urmează o climă crescătoare est-vest, si indivizii din dimensiunile cele mai
mari trăiesc în Tirolul meridional; populaţia cu media cea mai mare a staturii ,se
găseşte în Italia în Alto Adige. Femelele sunt în general de culoare brun deschis sau
cenuşiu cu pete brun - negricioase sau negre si mai rar portocaliu sau roşcat (roşu
murdar) cu pete mai puţin întunecate de această nuanţă, în timp ce masculii sunt în
general gri cu pete negre . Femelele sunt sărace sau lipsite de pigment întunecat,
mai ales pe flancuri si pe cap, în timp ce masculii sunt mai pigmentaţi. Banda închisă
între ochi si coltul gurii, întotdeauna prezentă la masculi, este sau redusă sau
absentă la femele. Ornamentaţia este constituită dintr-o zonă (fisie) mediodorsală
formată din pete romboidale care uneori formează un zig-zag de lărgime variabilă
sau dau naştere unei "haine" din pete circulare sau în formă de ţesătură. Fac
excepţie populaţiile din Caucaz si din N-E Turciei, care. au o ornamentaţie dorsală
constituită din bare transversale scurte.
Capul prezintă, în regiunea nucală, o pată în formă de "V", mai mult sau mai puţin
marcată si puţin variabilă, a cărei bază este, în mod obişnuit , unită cu banda
longitudinală medio-dorsală. Pe labialele inferioare, există pete de culoare închisă
care poate fi continuă sau divizată. Pe flancuri sunt aproape întotdeauna prezente
numeroase pete închise dispuse în corespondentă cu axele fâşiei vertebrale. Partea
inferioară, în mod obişnuit gri, brungălbui sau roşcată, cu multe pete mici gri-
negricioase. Vârful cozii este de cele mai multe ori portocaliu la populaţiile
occidentale si verde gălbui la cele orientale. Irisul, ca si la multe alte specii, poate fi
cenuşiu, cenusiu-verzui, roşcat, brun-gălbui, gălbui, etc. Pare absent melanismul,
albinismul sau albinoticismul. Există semnalate în literatură doar două cazuri
(Werner,1912 – în Hertegovina si Fuhn, 1986 lângă Resita) de melanism. Flavinismul
este relativ frecvent, mai ales la femele. Cazuri atipice de colorit sunt semnalate pe
unele insule adriatice.

Vipera berus. Botul relativ mare, cu vârful plat; capul lărgit posterior. Frontalul si
parietalele (sau cel puţin una din aceste plăci) de regulă mai mari, în raport cu plăcile
din jur. În general o singură serie completă (excepţional, mai ales la populaţiile din
Balcani, două) de plăcute între partea inferioară a ochiului si supralabiale. Nara este
situată în centrul plăcii nazale. Solzii la jumătatea corpului dispuşi în 21 de serii ( rar
19, 20, 22, sau 23); plăcile ventrale 132-158 (în general 136-157 si fără diferente
statistice semnificative între sexe); plăcile subcaudale, 23-46 perechi (de obicei 23-
36 la femele si 32-
46 la masculi).
Lungimea minimă si maximă a adulţilor: 40-104 cm, lungimea medie a adulţilor: 50-
70 cm. Femelele sunt de regulă mai mari decât masculii, deja din al doilea an de
viată. Recorduri de lungime excepţionale, sunt deţinute de o femelă găsită în munţii
Harjedalen la 950 m altitudine (Suedia) de 104 cm si o femelă din Finlanda găsită la
68 grade N, de 94 cm. In Franţa au fost observate destul de rar femele mari, de 80-
87 cm, iar în Marea Britanie, în 1926 a fost găsit un exemplar de 85 cm.
Coloritul este variabil, iar în populaţiile din Balcani foarte variabil. Femelele sunt în
general brune, măslinii,
gălbui închis sau roşcate (cu toate nuanţele posibile între aceste culori) si cu desenul
de pe spate de regulă brun, dar mai accentuat decât fondul. Masculii dimpotrivă, sunt
de obicei gri cu desenul negru. Această schemă nu este totuşi valabilă si pentru
populaţiile din Balcanii Centrali, care prezintă în general un dicromism sexual mai
puţin accentuat. Partea inferioară a corpului este anterior deschisă la culoare, si se
înnegreşte spre coada, fiind totuşi pătată cu pete mici, de culoare deschisă; vârful
cozii poate fi portocaliu, însă de regulă este imaculat. Ornamentaţia de bază constă
de regulă dintr-o serie longitudinală de pete întunecate, în formă de romburi
comprimate si/sau triunghiuri isoscele, dispuse pe regiunea medio-dorsală, sub forma
unei fîsii în zig-zag. De obicei continuă la viperele din Balcani si mai ales la cele din
Extremul Orient asiatic, acest model tipic este înlocuit cu bare medio-dorsale
transversale.

La cap se găseşte o pată puţin variabilă, în formă de "X " în regiunea nucală si o
bandă întunecată care porneşte de la postoculare si trece peste labiale superioare
sau peste comisura gurii, continuându-se pe laturile gâtului 1-2 cm, pentru ca apoi să
se întrerupă, transformându -se în pete laterale de culoare închisă . Exemplarele
melanice si melanotice trăiesc mai ales în habitatul montan, iar în unele locuri deţin
majoritatea în populaţie.

Vipera ursini (vipera de stepă). Este de regulă cea mai mică specie de viperă
europeană. Talia mijlocie sau mică, corpul relativ subţire, capul îngust, botul uşor
ascuţit (mai ales la populaţiile orientale). De regulă o placă apicală, două cantale din
care cel posterior în legătură cu supraoculara, frontalul si parietalele sunt mai mari
decât plăcile din jur. Subocularele dispuse într-un singur rând, sau la unele populaţii
montane orientale într-un rând si jumătate. Nara este situată la partea inferioară a
plăcii nazale. Solzii la mijlocul corpului sunt dispuşi în 19-21 serii, după o climă
geografică crescândă N-E. Plăcile ventrale 114-152 (în general 114-149 la masculi si
116-152 la femele), cresc ca număr în mod normal de la vest spre estul arealului.
Plăcile subcaudale dispuse în 19-41 perechi (de obicei 26-41 la masculi si 19-30 la
femele, la fel crescătoare de la vest spre est). Numărăm de la 6 la 21 intercantale si
intersupraoculare, după o climă bioclimatică de la uscăciune la umiditate. Există între
2-4 loreale, între 8-10 perioculare, între 8-9 labiale superioare si 8-10 labiale
inferioare, toate după O'Climâ crescătoare geografică .de la vest la est. Lungimea
minimă si maximă â adulţilor: 30-63 cm; lungimea medie a adulţilor, 40-50cm.
Exemplarele de dimensiuni mari se găsesc în centrul continentului, cele din
populaţiile balcanice ating de regulă 40-48 cm. Femelele sunt mai mari decât
masculii. Coloritul de bază , al porţii dorsale variază de obicei de la brun la cenuşiu,
cu pete măslinii sau gălbui şi în general se prezintă mai puţin accentuat în regiunea
mediodorsală. Pe ceafă se găsesc bare si pete întunecate dispuse simetric sau la fel
cu cele de la Vipera berus sau cu ale unor populaţii de viperă aspis. Regiunea
vertebrală este acoperită de o fisie longitudinală continuă sau întreruptă de regulă
neagră, brun-închisă, brun-roscată, constituită din pete
circulare sau de obicei dintr-un zig-zag ondulat cu unghiuri (cu rare excepţii
rotunjite). Flancurile de obicei sunt acoperite cu pete închise, rotunde sau alungite
vertical (mai ales la femele). Flancurile pot fi şi imaculate. Partea inferioară
a.corpului.este de regulă gri sau alb-gălbuie cu sau fără pete mici închise la culoare.
Exemplare melanotice sunt rare. L.von Mehely (1911) semnalează un exemplar din
Bosnia cu abdomenul imaculat si lateralul corpului, uniform brun-negricios. Nu se
cunosc indivizi melanici, albinosi sau albinotici.

Răspândirea viperei ammodytes. Vipera ammodytes trăieşte în pantele stâncoase


(roci eruptive sau calcaroase cu arbuşti, de pe malurile apelor (ex. Valea Cernei) si în
pădurile de foioase (Corylus colurna si
Syringa vulgaris de la poalele Mt. Domogled – Băile Herculane ). Se ascunde sub
pietre cu uşurinţă; se caţără pe ramuri pentru a se însori. Vipera stă nemiscată de
obicei şi avertizează, omul de prezenţa ei prin sâsâit; uneori se retrage imediat sub
pietre/până la trecerea pericolului. Raspandita in Austria, Italia de Nord, România (S-
V si Dobrogea), Bulgaria, Albania, Grecia, Asia Mica, Transcaucazia si Siria.
În tara noastră, subspecia V.amontandoni este întâlnită doar în Dobrogea, în zonele
calcaroase.
Răspândirea viperei berus. Ocupă biotopuri răzleţe în interiorul vastului sau areal.
Preferă marginile de păduri si poienile, bălăriile însorite si pantele muntoase,
putându-se ridica până la altitudinea de 2500m. Este de asemenea întâlnită în
apropierea pâraielor de munte, însorindu-se pe bolovani. Animal crepuscular si
nocturn, vânează mai mult în primele ore ale dimineţii si spre seară, când
temperatura nu este atât de ridicată. Este un animal fricos, simţind apropierea
omului de la o distantă destul de mare si refugiindu-se în adăpost. Dacă este prinsă,
devine foarte agresivă, încercând să muşte agresorul. În captivitate unele exemplare
se "îmblânzesc" în timp ce altele, mult mai agresive, sar să muşte chiar la câteva luni
de captivitate. Se întâlneşte în Europa (la nord până la paralela 70, iar la sud până la
limita Munţilor Cantabriei si Pirenei, Alpii Albanezi si Bulgaria) si Asia septentrională si
centrală, iar la est până la insula Sachalin.
Răspândirea viperei ursini. Trăieşte în câmpie, stepe cu vegetaţie zerică si în regiuni
mlăştinoase, de la nivelul mării până la 300 metri altitudine: în Italia, Franţa, o mare
parte din Balcani, Turcia, Persia si în unele regiuni din Rusia, trăieşte exclusiv în
păşuni montane, cu expoziţie sudică si adăpostite de vânt, pe substrat ierbos sau
calcaros în tara noastră, este întâlnită prin grindurile din Delta Dunării. Este un şarpe
inofensiv pentru om, veninul lui nefiind toxic; este specia cea mai puţin studiată
datorită faptului că trăieşte în locuri cu inversiune termică, creşterea lui în captivitate
fiind o problemă complexă. În tara noastră a fost semnalată lângă Cluj (dar se pare
că această populaţie s-a stins), în Moldova, lângă laşi si în Delta Dunării.

COMPORTAMENTUL VIPERELOR IN MEDIUL NATURAL

Activitatea zilnică a viperelor are un maxim diurn si în general este condiţionată de


necesităţile de termoreglare. Atunci când condiţiile o permit, animalul are si o
activitate nocturna mai ales în regiunile cu un climat cald. În zona tării noastre în
care predomină un climat temperat continental, în dimineţile însorite masculii de
viperă ammodytes pot fi întîlniti pe grohotişurile de calcare începând cu ora 8
dimineaţa. Femelele încep să apară mai târziu cu cîteva ore. Deplasările în teren ale
viperelor sunt în general motivate de necesitatea procurării hranei sau de
necesitatea termoreglării. Periodic, după cum vom arăta în continuare, atât masculii
adulţi cât si femelele în cadrul ciclului annual se adună pentru a forma asa numitele
"ghemuri" în locurile de hibernare. Atunci când sunt deranjate, în general viperele se
ascund contrar poveştilor în care vipera este descrisă ca un animal agresiv. În
perioada de împerechere, masculii sunt cei care se deplasează in căutarea femelelor
orientându-se după urna olfactivă pe care acestea o emană. Chiar şi pe un areal
restrâns, indivizii unei populaţii dezvoltă activităţi diferite în cursul unei perioade.
Acest fapt se datorează probabil ciclurilor de hrănire care depind de şansa fiecărui
individ.

Hrănirea. Un animal se alimentează în 3-4 etape anuale. Hrana, asa cum am mai
arătat constă în general din mamifere mici si şopârle. Din observaţiile experimentale
sa constatat că hrănirea nu este zilnică. Vipera adultă mănâncă 3-4 şoareci la un
interval de câteva zile, după care face post aproape o lună. Raţia anuală a unei
vipere este destul de săracă, la masculii adulţi reprezintă între 100- 130% din
greutatea corporală, la femelele care îsi refac rezervele si la puii în creştere 200-
300%, pe când la femelele gestante numai 50-60%. Juvenilii în creştere, care îsi refac
rezervele pot avea chiar 5 cicluri de hrânire, iar masculii adulţi se mulţumesc cu
numai 2 cicluri. Femelele gestante îsi petrec cea mai mare parte a timpului zilei
însorindu-şi corpul, ele având nevoie numai de un singur ciclu de hrănire.

Se poate constata că perioadele de alimentare atât la masculi cât şi la femele sunt


aproape complementare, luna iunie fiind practic singura lună când hrănirea este
comună ambelor sexe. În timpul perioadei de reproducere masculii nu se hrănesc.
Ciclurile de năpârlire tind să se sincronizeze cu cele de hrănire înainte de năpârlire
viperele nu mănâncă, în schimb după năpârlire interesul pentru mâncare este
deosebit. Victima este înghiţită întotdeauna cu capul înainte

Năpârlirea. Frecventa, năpârlirilor depinde, de trei factori, esenţiali: mediu, starea


sănătăţii, vârstă. Puii aflaţi în perioada de creştere năpârlesc mai repede de 3-4 ori
pe an. Nu s-au remarcat variaţii ale fenomenului datorate sexului. În natură, prima
năpârlire apare primăvara, fiind prenupţială la masculii de tip berus si post nupţială la
cei cu reproducere de, tip aspis. Năpârlirea nu este influenţată de cantitatea de
hrană, care joacă un rol secundar, ci mai ales de temperatura mediului. În condiţii
optime actul în sine durează relativ puţin, aproximativ 10-20 minute. Trebuie
menţionat un proces fiziologic care se produce cu câteva zile înainte, pus în evidenţă
prin culoarea închisă a învelişului extern si totodată de opacizarea acestuia. În zona
plăcilor ventrale si a zonei orbitale. Mediul concură prin două componente:
temperatura, care trebuie să fie cu 3-4 grade mai ridicată si prin umiditate care se
pare că accelerează procesul.
Starea de sănătate a animalului după unii autori este pusă în evidentă de o năpârlire
completă, astfel încât învelişul să se desprindă în totalitate de corp.

Hibernarea. În biotopurile propice, viperele hibernează izolat, în aceste zone


aglomerările fiind rare. În regiunile cu ierni reci, cu adăposturi bune, aglomerările
viperelor devin o regulă. De remarcat este faptul că indivizii unei populaţii hibernează
în acelaşi adăpost. Toamna, adulţii intră primii în adăposturi iar din septembrie până
în noiembrie în afara adăpostului nu mai pot fi întilnite decât exemplarele tinere.
Primăvara ies mai întâi masculii, la speciile cu spermiogeneza vernală, apoi femelele
reproductive si la urmă femelele neproductive cu juvenilii.
Hibernarea necesită o temperatură optimă de 4°C.Şarpele în perioada de hibernare

Reproducerea. Majoritatea viperelor sunt ovipare, oviparitatea fiind considerată un


caracter primitiv. Unele
specii din zonele calde au rămas la acest stadiu, însă speciile din ţara noastră fac
parte din categoria speciilor vivipare. Vitelogeneza la viperele europene este vernală
şi depinde de rezervele lipidice ale femelei. Cu cât greutatea corpului gras va fi mai
mare cu atât este mai mare numărul de foliculi care se dezvoltă. La masculi se
remarcă două tipuri de cicluri sexuale: tipul berus care cuprinde speciile Berus,
Ammodytes, Ursini si la care spermatocitogeneza este vernală, acuplarea este unica
si are loc primăvara târziu, (întodeauna după năpârlire) si tipul aspis unde
spermatocitogeneza este continuă. La acest tip, spermiogeneza are loc la sfârşitul
verii în luna a treia si a noua si există două acuplări, una toamna si alta primăvara la
ieşirea din hibernare. Pentru reproducerea viperelor în natură este necesar un raport
dintre masculi si femele de 5/1. In literatura de specialitate studiată nu am găsit date
referitoare la această
problemă. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femelele stând mai mult timp la soare
în timpul verii, probabil că sunt supuse agresorilor mai mult decât masculii. În
perioada aprilie si începutul lui mai, au loc jocuri nupţiale urmate de împerechere si
fecundare a femelelor adulte. Perioada de acuplare se întinde între sfârşitul lunii
martie si sfârşitul lui mai, continuându-se până la începutul lunii iunie în funcţie de
condiţiile climatice. În această perioadă au loc jocurile nupţiale care de fapt sunt
lupte rituale între masculi. Femelele reproductive lasă pe sol substanţe aderente care
atrag masculii. Acesta este modul de formare a „ghemelor”de şerpi.
Ovulatia la femele se produce independent de condiţiile de mediu si se petrece la
începutul lunii mai, sfarsitul lunii, iunie. Acuplarea este variabilă, actul putând dura
de la 15-20 minute la una două ore. Gestatia are o durată determinată de
temperatura mediului. în natură acest proces durează la Vipera aspis între 97-133 de
zile, iar la Vipera berus între 85-121 zile. În acest timp femela asa cum s-a mai spus
caută locuri însorite unde stă nemişcată timp îndelungat. Proporţia de femele
gestante la o populaţie de viperă aspis este de 34% iar la o populaţie de viperă berus
este de 50%. În unele regiuni nordice, acest procent poate fi şi mai mare. Condiţiile
de mediu nu acţionează asupra numărului de pui si nici asupra greutăţii puilor, ci
numai asupra duratei de gestaţie si a perioadei dintre gestatii. Femelele europene de
vipere îsi rezervă un an pentru vitelogeneza şi gestaţie si un an sau doi pentru
refacerea rezervelor de lipide.
Biologii au constatat că temperatura corpului unei femele gestante de viperă este cu
2°C mai mare decât a celorlalţi indivizi. Naşterea puilor are loc între sfârşitul lunii
august si începutul lui octombrie. După naştere, puii sunt înveliţi într-o membrană pe
care o îndepărtează imediat. Numărul
de pui depinde de specie, astfel Vipera monticola 1-2, Vipera ammodytes 9-10. Puii
au majoritatea funcţiilor vitale, active imediat după naştere (excepţie făcând funcţia
sexuală), iar rezervele lor de hrană sub forma grăsimii le conferă acestora o
autonomie de câteva luni de zile.
Puii de viperă. Mortalitatea puilor după naştere diferă în funcţie de greutatea lor. Din
acest punct de vedere puii de Vipera ammodytes, în greutate de mai puţin de 5 g, au
o mortalitate de 60%, pe când cei cu o greutate de peste 9 g au procentul de
mortalitate după naştere, 0%. Odată veniţi pe lume, puii de viperă îsi încep propria
activitate independent de părinţii or, căutându-si propriul teritoriu. Dacă naşterea a
avut loc toamna târziu, puii nu vor mânca decât în primăvara anului următor. Acesta
este motivul pentru care greutatea la naştere a puilor este determinantă pentru
supravieţuire. Lungimea la naştere este cuprinsă între 13-15cm. Coloritul si desenul
dorsal este complet, puiul ştiind să-si caute hrana şi să o vâneze. El posedă
capacitatea de a secreta venin, cu toate că acesta este la început în cantitate mică si
mult diluat. Comportamentul puilor este dezinvolt, curajos, mişcările lor find rapide si
neprevăzute. Dacă este deranjat, puiul sâsâie puternic. Asa cum s-a mai arătat
ciclurile de hrânire la juvenili, sunt mai dese decât la adulţi, hrana jucând un rol
major în creşterea si dezvoltarea acestora. Timpul de maturizare a unui pui de viperă,
până ajunge la prima reproducere, este de 2-3 ani.

ADAPTABILITATEA ÎN CONDIŢII DE CAPTIVITATE


Se cunoaşte că reptilele au supravieţuit marilor schimbări climaterice, datorită
posibilităţii remarcabile de adaptare. Aceste modificări majore ale climei s-au produs
totuşi, într-un interval mare de timp care nu a solicitat individul, ci specia. În
concluzie, pentru menţinerea în captivitate a viperelor trebuie creat un microclimat
specific. După scopul propus; imitarea condiţiilor de mediu natural în terrarii sau
incinte de creştere este diversă. O singura idee trebuie subliniată înainte de a
dezvolta acest capitol si anume că oricât ne-am strădui în a imita natura, rezultatul
nu poate fi decât o copie, cu neajunsuri mai mari sau mai mici. Animalele sunt
constrânse să-si modifice comportamentul, dar nu departe de limitele naturale ale
acestora. Deoarece majoritatea spatiilor de creştere artificială suferă cam de aceleaşi
inconveniente, vom sistematiza acest capitol după unii factori si unele elemente de
mediu ce trebuie să intereseze pe crescător.

Temperatura. În funcţie de temperatură se derulează majoritatea activităţilor


fiziologice ale animalului. Variaţiile de temperatură, se desfăşoară pe trei perioade de
timp: una anuală (anotimpuri), una zilnică (ziua
cald, noaptea rece) si una diurnă (dimineaţa rece, la amiază cald şi seara rece).
Deoarece reptilele au un sistem de termoreglare primitiv, limitele de temperatură
trebuiesc cât mai riguros păstrate. Suprimarea variaţiei anuale de temperatură
alterează: ciclul de hibernare, ciclul sexual, ciclul de năpârlire. Vipera aspis pusă să
aleagă între a-si petrece iarna într-un terariu cu condiţii optime si un terariu exterior
cu adăpost pentru hibernare, a ales hibernarea. Prin repetarea experienţei s-a ajuns
la concluzia că in 85% din cazuri, animalul alege hibernarea. Viperele europene îsi
încep locomotia la 4°C, digestia la aproximativ 20°C iar activităţile specifice legate de
reproducere se desfăşoară normal de la 20°C. Sunt de remarcat anumite exigente
proprii unor specii. Temperaturile din timpul zilei ajută viperele să-si ridice
temperatura corpului până la o anumită valoare, apoi rămâne oscilantă în jurul
acestei valori pe tot parcursul zilei. Noaptea temperatura animalului scade, fiind cu
puţin mai mică decât temperatura substratului. Temperatura joacă un rol
determinant în procesul digestiei. în prima zi după ingerarea prăzii temperatura
trebuie să fie de 32,4°C
(medie) si apoi aceasta trebuie să scadă treptat până la 30,5°C, când stomacul este
gol. Temperatura maximă suportată spontan este cuprinsă între 35-36,5°C; peste
această temperatură, viperele regurgitează hrana, pentru că altfel aceasta ar
fermenta si ar conduce la moartea animalului. Majoritatea speciilor europene de
vipere încep să mănânce doar la 25°C, singură Vipera berus acceptă hrana la 15°C si
o digeră la 10°C. Primavara în vederea desfăşurării în bune condiţii a ciclurilor
sexuale (atât la masculi cât si la femelă) este indicat să se menţină o temperatură
constantă mai mare de 20°C.
Umiditatea. Acest parametru trebuie menţinut între 60-80% si de el depinde starea
generala de sănătate a animalului. O umiditate anormală provoacă o năpârlire
discontinuă si conduce în timp la diferite boli. Din acest punct de vedere reptilele
sunt rezistente si pot suplini lipsa umidităţii atmosferice prin folosirea vaselor de
adăpat.
Iluminarea. Lumina nu este absolut necesară. La hrănire funcţia de orientare către
prada este preluată de
simţul olfactiv şi de aparatul Jacobson. În zilele cand viperele se însoresc practic ele
folosesc numai radiaţia
termică, fiindu-le indiferente radiaţiile din spectrul vizibil. Este ştiut de alt fel că
reptilele în general au simţul văzului destul de slab.
Substratul. Numim substrat materialul pe care îl aşezăm în interiorul terariului ca
asternut. Chiar dacă nu organizăm un substrat care să semene cu cel de pe care am
recoltat animalul, totuşi este bine să respectăm unele reguli. La năpârlire, şerpii, în
general se ajută de elemetele de decor pe care le găsesc în apropiere. Un spaţiu care
este lipsit de pietre sau un substrat pe care învelişul animalului nu aderă, poate
influenţa năpârlirii. De asemenea trebuie avute în vedere şi măsurile de zooigienă
(curăţirea fecalelor, de exemplu) care nu pot fi puse uşor în practică în cazul unui
substrat necorespunzător. Este bine să se folosească pietrişul de râu, nisipul de râu şi
cu precauţie, talazul de brad care de multe ori se agaţă de şoarecele dat ca hrană,
împiedicând îngurgitarea acestuia.

AMENAJAREA UNEI CRESCĂTORII DE VIPERE

1.AMPLASARE ŞI DOTARE
Amplasarea spaţiului de creştere. Zona în care se poate amenaja o crescătorie de
vipere în vederea colectării veninului acestora, trebuie aleasă în concordantă cu
scopul propus si ţinând cont de tot complexul de factori de ordin general şi local.
Pentru o bună încadrare de ansamblu si pentru asigurarea microclimatului
corespunzător, este necesar să se ia în considerare factorii de ordin topografic.
Pentru realizarea acestui deziderat, crescătoriile de vipere se vor amplasa cât mai
izolat de localităţi. Crescătoria trebuie să aibă posibilităţi de acces cu mijloace auto.
Alimentarea cu energie electrică a crescătoriei permite utilizarea aparaturii necesare
procesului de producţie. Dimensionarea crescătoriei trebuie să fie în deplină
concordanţă cu volumul de muncă ce se va desfăşura în el pe tot parcursul anului.
Încălzirea spaţiului este una din cerinţele de bază pentru buna desfăşurare a
activităţii zilnice în camera de creştere a şoarecilor, a viperelor, de reproducere a
acestora şi în spaţiul unde se face extragerea şi prelucrarea veninului. Sistemul de
ventilaţie trebuie prevăzut cu filtre pentru a nu permite vehicularea in laborator a
agenţilor patogeni.
Materialele de construcţie, mai cu seamă acelea din interiorul laboratorului, trebuie
să permită o spălare şi dezinfectare, uşoară. Prin construcţie, crescătoria trebuie să
aibă cel puţin trei zone de activitate: spaţiul de creştere a şoarecilor, spaţiul de
creştere a viperelor şi spaţiul de extragere şi prelucrare a veninului. Compartimentele
si dotările aferente depind de volumul zilnic a activităţii precum şi de numărul
de vipere.
Instalaţii. Instalaţiile sanitare sunt compuse din chiuvetă pentru spălarea cu apă a
vaselor şi instrumentelor
utilizate. Iluminatul şi, circuitele de alimentare cu energie electrică se vor realiza
astfel încât să se prevină accidentele de muncă şi incendiile. În spaţiul de creştere a
viperelor se va elimina pe cât posibil utilizarea aparatelor alimentate prin cabluri şi
prelungitoare. Se vor optura găurile, fantele, crăpăturile existente în
pereţi şi în pardoseală. Se vor elimina spaţiile de sub mobilier astfelîncât animalele
ce pot ajunge accidental pe sol, în încăpere să nu poată evada sau să se ascundă. În
spaţiul de creştere se vor utiliza numai obiectele de mobilier strict necesare şi dacă
este posibil acestea să fie suspendate de pereţi. Ferestrele vor fi prevăzute cu plase
de protecţie iar pragurile uşilor vor fi înălţate cu cel puţin 60 cm. încăperile se vor
păstra închise şi se vor afişa anunţuri de avertizare atât în interior cât şi în exterior.
Organizarea spaţiului. După scopul urmărit (producţie de venin, reproducere,
expunere) spaţiul trebuie să asigure animalului minimul necesar locomoţiei. Viperele
pot fi ţinute individual sau în comun. Deoarece pentru producţia de venin, exigentele
legate de eficientă intră de cele mai multe ori în conflict cu preferinţele animalului, se
optează pentru o densitate mare şi o întreţinere uşoară. Terariile din sticlă cu
suprafaţa de 1, 2, 4, 6 mp sunt bune pentru expunere si observarea activităţii de
reproducere, dar ridică probleme de menţinere a curăţeniei.

Terariile din sticlă sunt casante şi nu asigură o securitate corespunzătoare. Cutiile din
plastic (plexic) au avantajul că sunt mai puţin casante, materialul putându-se lipi,
nefiind nevoie de rame din cornier terariul va deveni mai uşor. Plasa montată lateral
împiedică observarea, îngreunând construcţia, în schimb îi conferă un plus de
securitate. Cutiile cu colturi sunt greoi de curăţat si dezinfectat. Terariile mari sunt
greu de stivuit. Din aceste considerente au rezultat soluţii tehnice mixte care răspund
mulţumitor cerinţelor.
Hrana. Un alt factor, important ce contribuie la menţinerea animalului în condiţii
artificiale este hrana. Meniul unei vipere chiar în condiţii naturale, nu este prea
diversificat si de aceea nu, sunt multe posibilităţi ceea modifica. Un alt aspect este
faptul ca vipera îşi ucide prada înainte de a o consuma, prin înveninare, din acest
punct de vedere, veninul este totodată o "amprentă", a individului. De exemplu, un
şoarece muscat de o vipera devine "proprietatea" acesteia. Este posibil ca
înveninarea să fie un stadiu pregătitor al alimentului (deocamdată acest aspect poate
fi privit ca o ipoteză). Cert este că prada este refuzată de alt individ, în afara celui
care a muscat-o. O altă constatare, de data aceasta confirmată ştiinţific este că
proprietăţile fizico-chimice ale veninului depind în mare măsură de hrană.
Viperele în captivitate pot fi hrănite cu şoareci albi de crescătorie, şoareci sălbatici,
pui de hamsteri, pui de o zi de găină; încercările de a hrăni viperele cu sopârle, pui
de broască, ouă de găină nu au dat rezultate. Şoarecii albi (albinosi) sunt o soluţie
optimă de hrânire deoarece aceste animale cu modificări genetice induse voluntar de
cercetători, au un comportament blând. Creşterea în laborator a şoarecilor albi va fi
tratată într-un capitol separat.
Asigurarea cu apa. Apa este un element vital pentru orice animal. În condiţiile
naturale viperele îsi găsesc cu uşurinţă apa; în captivitate aceasta trebuie asigurată
de îngrijitor. Apa potabilă este suficient de pură pentru a satisface exigentele viperei.
O mică problemă apare la distribuirea porţiei si la înlocuirea apei stătute. Vasul
trebuie să fie suficient de stabil pentru ca animalul să nu-l verse în mişcare. În unele
crescătorii am văzut tăvi din plastic care au o buna stabilitate, în altă parte am văzut
folosite pahare fixate de rama terariului. De reţinut este faptul că apa trebuie
schimbată de fiecare dată cind îngrijitorul observă că animalul a transportat
involuntar impurităţi sau fecale în aceste vase.
Confecţionarea terariilor. Terariile pentru vipere pot fi confecţionate din diverse
materiale si în diferite modele, în funcţie de scopul urmărit. În literatura de
specialitate sunt date două tipuri de terarii: unul de laborator, de dimensiuni mai mici
(suprafaţa de 0,25 - 0,50 mp) dotat cu instalaţii de: încălzire, iluminare, umiditate si
aerisire si unul exterior (de 2 - 4 - 6 mp), cu pereţii de sticlă si/sau plasă de sârmă,
amenajat într-un mediu care să imite condiţiile naturale.
Pentru studiul nostru prezentăm trei variante care au fost deja experimentate. Terarii
confecţionate din P.A.L. de 18 mm grosime, de dimensiuni: L=50 cm, 1=50 cm.
Fiecare terariu a fost dotat cu o lampă (reflector foto), care asigură cu ajutorul unui
transformator cu cursor, prin intermediul unui bec normal de 40 W, o temperatură
reglabilă, între 15 si 33°C; au fost folosite în cadrul Muzeului de Ştiinţe Naturale
Deva. Substratul (nisip, pietriş) a fost aşezat pe o folie de plastic pentru ca eventuala
umezire a lui să nu degradeze P.A.L.-ul; în fiecare cuşcă există un vas Petri
cudiametrul de 15 cm, pentru a asigura necesarul de apă si umiditate în interiorul
terariului. Aerisirea se asigură printr-o serie de orificii, făcute în jumătăţile superioare
ale pereţilor cuştilor (anterior si posterior). Accesul la animal se face prin intermediul
unei uşi, care corespunde cu jumătatea superioară a peretelui anterior, s-a ales
această soluţie pentru ca terariile să poată fi suprapuse, economisindu-se astfel mai
mult spaţiu în
laborator. Temperatura este verificată cu ajutorul unor termometre, care sunt
instalate în interiorul terariilor. Înregistrarea temperaturii si a umidităţii în terarii se
face cu ajutorul unui termohidrograf, care poate fi instalat în interiorul cuştilor. .
O altă variantă, aplicată, în cadrul crescătoriei experimentale din Vistea - judeţul Cluj,
constă din bazine
având h = 100 cm ,L = 200 cm şi l = 100 cm realizat din profil metalic cu pereţii din
sticlă si protejaţi cu plasă metalică la exterior. Capacele au fost realizate tot din profil
metalic, fiind montate pe un sistem culisant pe role. Suprafaţa de asezare a fost
realizată din tabla, peste care s-a aşezat un substrat format din pietriş si roci de
calcar. Încălzirea s-a realizat cu lămpi tip foto aşezate pe trepiede înalte de 30 cm si
echipate cu becuri normale de 40-60 W. În interiorul acestui spaţiu pot fi crescute
cca. 30-35 de vipere. Vasul de administrare a apei constă dintr-o tavă din material
plastic de dimensiuni 25/40/3 cm. Hrănirea viperelor se face în comun, la perioade
regulate de timp. Avantajul metodei este că animalele au spaţiu suficient pentru
locomoţie, îşi pot alege o zonă de temperatură corespunzătoare, dar exista si un
dezavantaj
prin faptul că nu mai poate fi făcută o urmărire individuală a viperelor.
A treia variantă, experimentată; în Braşov, constă din baterii de creştere individuală a
viperelor. Animalele un fost izolate în cutii confecţionate din material plastic având
capacele din plexic transparent. Suprafaţa de aşezare de 255 cm2 fiind rotundă,
permite animalului să ia o poziţie comodă. În cutie se aşează un substrat de nisip sau
talaj de brad si un vas mic cilindric fixat de cutie printr-o brăţară pentru apa. Cutiile
se aşează în lăzi confecţionate din PAL gros de 2 cm, pe două rânduri, sub ele
aşezându-se rezistente electrice , de mică putere si cu o suprafaţă, radiantă mare.
Aceste rezistente au fost confecţionate în laborator si au fost calculate încât să se
încălzească până la o temperatură maximă de 35°C, în regim continuu de
funcţionare. Într-o ladă cu dimensiunile 122/480/430 cm se pot aşeza până la 20 de
cutii. Pentru controlul riguros al temperaturii am folosit un termostat electronic care a
permis reglarea acesteia cu o tolerantă de +/- 0,5 °C. Avantajul acestei metode de
creştere este că permite o observare individuală a viperelor si o întreţinere bună a
spatiilor, dar există si un dezavantaj prin faptul că metoda implică multă manoperă
pentru întreţinere.

2.APARATE, DISPOZITIVE SI INSTRUMENTAR

Instalaţia de ambalare în vid. Păstrarea veninului, după ce acesta a fost uscat, este
bine să se facă în fiole din sticlă închise sub vid si care se etichetează corespunzător.
Această instalaţie se poate astăzi procura relativ uşor interesându-ne la agenţii
economici care utilizează acest procedeu în tehnologia lor. Majoritatea
întreprinderilor de medicamente au în dotare astfel de instalaţii. De asemenea,
industria alimentară utilizează frecvent astfel de procedee. Instalaţia de uscare a
veninului în mod curent - uscarea
veninului se poate efectua absorbind apa, prin procedee chimice, la temperaturi
scăzute. Este de remarcat faptul că probele de venin analizate de către I.C.C.F
Bucureşti si a căror rezultate le prezentăm în acest material, au fost uscate la
temperatura de 25°C printr-un procedeu chimic si apoi păstrarea s-a făcut într-un
frigider obişnuit.
Liofilizator. Acest aparat permite uscarea veninului prin tehnica vidului, conferind,
produsului calităţi superioare. În principiu veninul este transformat din stare lichidă în
stare solidă prin evaporarea apei datorită scăderii temperaturii punctului de fierbere
într-o instalaţie de vidare.
Congelatorul. Menţinerea caracteristicilor veninului timp îndelungat, depinde de
existenta în laborator a unui congelator capabil să coboare temperatura cel puţin
până la 0°C. In acest congelator se mai păstrează si serul antiviperin pe care-fiecare
crescătorie trebuie să-l posede.
Etuva. Pentru extragerea veninului si prelucrarea acestuia sunt necesare vase
sterile . Realizarea sterilizării sticlăriei într-un laborator cu volum redus de activitate,
o simplă oală de presiune si o etuvă sunt suficiente.
Balanţe si vase de măsurat. Pentru cântărirea veninului trebuie folosită o balanţă de
mare precizie. Substanţele în stare lichidă se porţionează cu ajutorul vaselor de
măsurat din sticlă sau din material plastic. Ele pot fi de diferite forme si mărimi.
Printre acestea se pot menţiona: sticlele, carafele, vasele Erlenmeyer, cilindri, pahare
Berzelius, eprubete, pipete, siringi gradate.
Dispozitiv electronic de termostatare. Cei care au cunoştinţe de electronică îsi pot
concepe singuri un termostat care să satisfacă exigentele de încălzire a spatiilor de
creştere a viperelor. Complexitatea acestor scheme poate pleca de la utilizarea a trei
tranzistori si până la folosirea unei scheme bazate pe un microprocesor. În acest caz,
pe lângă funcţia de bază, aceea de a menţine o temperatură constantă într-o incintă,
se pot monitoriza mai multe puncte de citire a temperaturii. Este posibil să se
introducă praguri de alarmare si avertizare şi chiar se pot crea electronic cicluri
diurne, zilnice si anualele temperatură. Noi am obţinut rezultate mulţumitoare (o
mortalitate anuală de sub 5%) cu o schemă elementară de termostat. Nu trebuie
neglijat nici comerţul cu astfel de aparate care pune la dispoziţie o diversitate de
termostate cu afisaje electronice de temperatură, care mai de care mai sofisticate;
inconvenientul rămâne preţul.
Băt herpetologic folosit în teren. Un mâner de lemn de 40 - 50 cm. , în vârful căruia
este pusă o sârmă de otel dreaptă, lungă de 30-40 cm., iar pe ultima porţiune (8 -
10cm) îndoită în unghi drept. Peste cârligul din sârmă este indicat să se aşeze un tub
din PVC sau cauciuc, pentru a atenua zgomotul (pe stâncă ) si pentru a proteja
animalul.
Băt herpetologic folosit în laborator. În realitate este o tijă metalică cu diametrul de 5
mm şi în lungime de 450 mm, cu capătul îndoit ca şi la băţul utilizat în teren. La
capătul de prindere se ataşează un mâner scurt din lemn. Acest instrument este mai
uşor de manevrat si foloseşte la fixarea animalului pe masa de lucru.
Pensa herpetologică mică. Se aseamănă cu o pensă chirurgicală cu o lungime de 200
mm şi cu capetele braţelor turtite pe o lungime de 50 mm. Acest instrument se
foloseşte pentru imobilizarea viperelor cu dimensiuni mici, a puilor si a juvenililor.
Pensa de teren. Lungimea acesteia este de 450 mm, şi spre deosebire de pensa mică
are capetele îndoite într-un unghi de 45° fată de planul braţelor. Acest unghi permite
fixarea animalelor în teren cu mai multă uşurinţă fără să ne aplecăm.
Pensa de laborator. Are o lungime de 320 mm , capetele de fixare îndoite la un unghi
de 45° dar si răsucite
faţă de planul braţelor cu un unghi de 90°. Acest instrument este foarte des utilizat
pentru fixarea animalului pe masa de lucru, permitindu-ne apoi prindera acestuia cu
mână.
Penseta mica. Este utilizată, pentru diferite operaţii de lucru cu puii, pentru curăţat,
resturile după năpârlire,
sau, de exemplu, atunci când trebuiesc extraşi colţii care se mai rup în timpul
operaţiei de "mulgere". Lungimea pensetei este de 120mm.
Penseta mare. Are o lungime de 180 mm si este folosită la prinderea şoarecilor.
Deoarece uneori este necesar să se stimuleze interesul viperei pentru hrană, cu
acest instrument îngrijitorul poate balansa provocator şoarecele până când vipera îl
muşcă.

3.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE VIPERE


Colectarea viperelor din teren. Deplasările în vederea colectărilor trebuiesc făcute în
grup de cel puţin două persoane. Manevrarea animalelor proaspăt capturate fiind
dificilă pentru o singură persoană. Materialele necesare recoltării sunt: saci de pânză
groasă, pense de teren, băţ herpetologic. Persoanele trebuie să poarte
încălţăminte adecvată : bocanci de munte sau cizme de cauciuc. Una din dificultăţile
în ceea ce priveşte recoltarea viperelor, constă în identificarea biotopurilor specifice
si a perioadei optime pentru recoltare. Referitor la biotipurile specifice, trebuie să
amintim că pe un masiv calcaros, viperele se vor găsi cu preferinţă în părţile expuse
spre sud, iar în număr mare,doar în locurile ferite de vânt. În majoritatea cazurilor
acestea coincid cu locurile de hibernare. În ceea ce priveşte perioada optimă pentru
recoltare, putem afirma că după ieşirea din hibernare, avem cele mai mari şanse,
pentru că deşi sunt slăbite, ele vor începe să mănânce imediat. În apropierea
locurilor de hibernare, am reuşit să colectăm 12 exemplare, pe o suprafaţă de 25 m
pătraţi, în 4 ieşiri consecutive. Lipsa vegetaţiei este un avantaj mare pentru noi,
întrucât le putem descoperi mult mai repede. Perioada de reproducere (aprilie - mai),
este caracterizată la vipere prin deplasări în teren în căutarea partenerului, urmate
de acuplare. Deşi am efectuat multe ieşiri în teren în aprilie - mai 1990 (Turnu
Severin , Moldova Veche , Pescari - jud. Caras - Severin , Govajdie, Balsa ,Cheile
Crivediei, Munţii Retezat , jud. Hunedoara), nu am reuşit să colectăm decât puţine
exemplare într-un
singur loc, la Balsa în nişte chei foarte abrupte , din calcar, am reuşit să cuprindem o
aglomerare de 5 vipere ( patru masculi si o femelă ), adunaţi pentru împerechere.
După această perioadă, în care nu prea se hrănesc,
viperele încep să vâneze intens , pentru a-şi putea reface rezervele de lipide .
Femelele sunt cele mai des observate, pentru că stau mai mult la soare, unde
gestează.
Colectarea propriu-zisă constă din : imobilizarea animalului cu băţul herpetologic,
direct cu pensa (în acest caz: cât mai aproape de cap ) sau poate fi prinsă de vârful
cozii (cu atenţie) pentru a nu se întoarce să muşte. Apoi va fi pusă într-un loc mai
accesibil, potecă, drum sau loc drept. Aceasta manevră, se face cu mâna îndepărtată
de corp si miscând-o încontinuu, pentru a dezechilibra, animalul, care altfel poate
musca.
Următoarea,etapă este imobilizarea capului, care se face cu ajutorul pensei, cu multa
atenţie , pentru că vipera poate sări să muşte. În sfârşit, odată imobilizat capul,
animalul nu mai prezintă pericol, putând fi prins cu mâna, imediat de după cap . O
greşeală de câţiva milimetri îl poate costa viata pe cel care nu se conformează,
pentru că vipera are gâtul foarte mobil, colţii veninoşi si poate foarte uşor să muşte
de deget. Odată prinsă de după cap,ea poate fi studiată si pusă în sacul de pânza
care fiind de culoare închisă o tine în întuneric si ea nu va musca. Poate rezista fără
apă câteva zile, dacă temperatura este scăzută, iar fără hrană, câteva luni de zile.
Lucrul cu viperele. Întreţinerea viperelor nu necesită un efort atât de-mare ca în cazul
şoarecilor. Odată asigurate condiţiiie de mediu, este necesar hrănirea lor în funcţie
de dimensiunea, starea fiziologică şi apetitul fiecărui individ. De exemplu, înainte de
năpârlire, animalul refuză hrana, pe când, în primele zile după năpârlire este foarte
lacom si înghite imediat şoarecele. În perioada de reproducere, de asemenea nu prea
mănâncă. La puii de viperă si la indivizii tineri este necesar să li se asigure o hrană
corespunzătoare dimensiunii lor (pui mai mici şau mai mari de şoareci). Îndepărtarea
excrementelor din fiecare cuşcă se face
prin punerea animalului într-o altă cutie închisă. Manevrarea animalului se face cu
ajutorul băţului herpetologic sau cu mâna înmănusată, cu precauţie, fără a-l brusca.
Pentru extragerea veninului este nevoie de două persoane: una prinde animalul de
după cap si cu cealaltă mână îl pune să muşte cu colţii veninoşi într-o eprubetă sau
un alt vas de sticlă. Cealaltă persoană tine de corpul animalului pentru a nu se zbate.
Extragerea veninului presupune masarea glandelor veninoase dinspre înapoi spre
înainte, cu degetul mare si cu cel arătător. O mică neatenţie poate determina
schimbarea poziţiei capului animalului care, având colţii scoşi (si putându-i mişca
independent), poate destul de uşor să muşte degetele celui care extrage, veninul
Imunizarea naturală. În toate cazurile în care se manevrează viperele, este necesar
să se lucreze cu foarte mare grijă fără a se face mişcări bruşte sau a le lovi. Unele
dintre ele, din fericire un procent scăzut, ramân agresive mult timp după capturare.
Până în prezent nu există ser antiviperin ,în ţară si o muşcătură poate fi fatală.
Singura modalitate de a preîntâmpina o eventuala înveninare a fost aceea că
personalul care lucrează direct cu animalele să se lase muscat; la intervalul de 6 luni,
de pui de viperă nou născuţi sau de câteva luni. Este cunoscută în literatura de
specialitate această practică, dar nu o recomandăm.
S. Bruno consideră (Retili d'ltalia, 1977 ) că sunt necesare 7-15 doze pentru ca un
individ să devină imun. În cadrul laboratorului una dintre persoane a fost muscată de
un adult de viperă ammodytes; având la activ 5 muşcături de pui a aceleaşi specii; a
scăpat fără prea mari urmări (o zi spitalizare, datorită exigentei medicilor de a o tine
sub observaţie, pentru că ser antiviperin nu aveau). Mâna muşcată sa umflat, până la
umăr, au apărut unele simptome generale (greaţă, vărsături, transpiraţie) care au
dispărut a doua zi.
Raportul cu omul. Poveştile, superstiţiile, frica si ignoranţa manifestată de popoarele
occidentale si în special cele de origine latină, faţă de vipere, justifică abundenta
tratatelor referitoare la acest subiect.
În general şerpii, sunt considerate în Orient, simboluri falice de virilitate, sau
prudentă, înţelepciune,
nemurire transcendentă , etc. Uneori vipera este mâncată pentru a fi dobândită
imunitatea împotriva veninului ei. Medicina homeopată utilizează frecvent venin de
viperă, în special de Vipera aspis, în dilutii de la 1/100 (sau mai mici), contra
epilepsiei, hemoragiei la menopauză, cangrenelor, ulcerelor, anginei difterice,
icterului, hemofiliei, pneumopatiilor, etc : Veninul de viperă ammodytes a fost
experimentat cu succes contra holerei, tetanosului, leprei, elefantiazisului etc.

4.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE ŞOARECI


În vederea alcătuirii biobazei de şoareci sunt necesare următoarele: animale vii, (care
pot fi procurate de la Institutul V. Babes din Bucureşti si de la Institutul de Igienă Cluj
Napoca), borcane cu diametrul de 25 cm si cu înălţimea de 30 cm, talas, rumeguş de
conifere, procurat de la atelierele de tâmplărie si hrană pentru şoareci.
Comportament. Şoarecele este un animal activ la întuneric, chiar dacă ciclurile unei
zile de întuneric si lumină sunt artificial inversate. El îşi va petrece o parte din timp
făcându-şi toaleta. Acesta trebuie considerat comportamentul lui normal si nicidecum
o consecinţă a infestări cu ectoparaziti. Stresul rezultat din deranjarea animalelor
pentru a fi prinse, sau când animalele se bat între ele, influenţează negativ asupra
ritmului biologic de creştere.
Manifestările agresive pot apărea fie între doi masculi sau doua femele cât si în
cadrul cuplurilor de diferite sexe. De regulă masculii se încaieră în prezenta femelelor
aflate în călduri, dar si femelele, mai ales cele cu pui, introduse în aceeaşi cuşcă, se
bat adesea între ele destul de aprig. De asemenea femelele, se arată mai liniştite
când sunt gestante si mai fricoase când se află în perioada de lactatie sau înainte de
fătare.
Şoarecele se adaptează relativ repede dacă temperatura încăperilor, lumina, liniştea,
aşternutul si hrana sunt în limitele corespunzătoare si se menţin astfel mereu
constante.
Monta, gesţatia si fătarea. Monta poate avea loc în grup, sau individual. Astfel, unii
autori recomandă tipul de monta în grup de doua trei femele si un mascul, care sunt
introduşi într-un borcan. Aici se menţin 9 zile, respectiv două cicluri oestrale, după
care femelele se separă în câte un borcan de maternitate, iar masculii se folosesc
pentru alte monte. Gestatia la femelă durează între 15-17 zile, de regulă 16 zile.
Prezenta fetusilor în uter poate fi sesizată prin simplu examen clinic (vizual) sau prin
palpare începând din a 7-a zi după montă. În orice caz, în a 9-a zi fetusii se simt la
palpare fiind bine dezvoltaţi, iar abdomenul femelei este
mult mărit. Actul fătării se realizează în circa 30 de minute, ori mai mult. Expulzarea
fetusilor se produce ritmic, la intervale scurte, de câteva minute, timp în care femela
îsi aranjează culcuşul din talas si se adapă din când în când. Numărul puilor nou
născuţi diferă, fiind de 4 -10 la o fătare. Femela rămasă fără pui intră în călduri în cel
mult 4-5 zile.
Creşterea si înţărcarea puilor. Puii nou-născuti ai şoarecelui sunt depuşi în culcuş de
mama lor, care îi adună cu gura de prin diferite locuri ale borcanului. La această
vârstă ei nu au pâr pe corp, ochii sunt lipiţi, dar se întrezăresc ca două pete sub
pielea transparentă. În a 8-a zi părul începe sa crească pe corp pentru ca după 14 zile
blana să fie formată. Tot acum le apar ochii si li se poate determina sexul; masculii
prezintă testicule sub forma unei pungi bilobate sub coadă, iar femelele, două rânduri
de puncte albe pe abdomen care indica locul viitoarelor mamele. S-au semnalat
cazuri cînd femela si-a mâncat puii în perioada de alăptare, în special în primele două
săptămâni. Se pare că acest lucru se datorează unor stări patologice, deficiente în
alăptare etc. După 15 zile puii devin vioi si atunci când sunt luaţi în mâna sunt destul
de greu stăpâniţi, căci se zbat si adesea alunecă printre degete, sărind în gol fără nici
o precauţie.
Înţărcarea are loc de regulă, la 24 - 25 de zile ( uneori si mai târziu ) când puii se
separă complet de mama,
fiind introduşi în spatii separate de creştere pentru tineret. Apoi, după 4 -5 zile,
femela intră în călduri si se dă la montă.

EVOLUŢIA CREŞTERII ÎN GREUTATE A ŞOARECELUI


la naştere.......................................................................1,5 g
la 4 zile......................................................................... 2,2 g
la 7 zile........................................................... ..............2,9 g
la 19 zile...........................................................................8 g
la 25 zile ............................................. ..........................12 g
la 30 zile.........................................................................22 g
la 40 zile.........................................................................27 g
la 50 zile.........................................................................33 g
Împerecherea animalelor bătrâne între ele a dus în multe cazuri la gestatii aparente
si adesea condiţionate, cu rezultate slabe (34%), ca urmare a tulburărilor în
conţinutul hormonal. Împerecherea femelelor tinere cu masculi bătrâni este cea mai
nerentabilă (26% fecunditate). Dimpotrivă, împerecherea femelelor bătrâne cu
masculi tineri ridică proporţia fecundităţii la 53%. Cele mai bune rezultate le
asigură înmulţirea şoarecilor tineri între ei (58%). De regulă, şoarecii masculi se
menţin în stare de
procreare până la vârsta de 1,5-2 ani, deşi s-au semnalat cazuri de monte reuşite si
după vârsta de 2 ani, evident ca excepţii.
Lucrul cu şoarecii de laborator. Întreţinerea şoarecilor de laborator constă în
asigurarea hranei, temperaturii si curăţeniei lor. Hrana este administrată odată la 24
ore si nu necesită manevrarea animalelor. Temperatura, pe timpul iernii se poate
asigura cu ajutorul unei sobe de teracotă. Curăţenia este asigurată prin schimbarea
stratului de talas periodic (odată la 4-6 zile ), urmată de spălarea si dezinfectarea
fiecărui borcan. Este necesar ca puii născuţi să nu fie atinşi de îngrijitor, pentru că
femelele nu-i vor mai îngriji. Un pui ajunge la reproducere în 2 luni.

VENINUL, PRODUCERE SI VALORIFICARE

1. APARATUL VENINOS
Dinţii si aparatul veninos. Maxilarul, fiind legat mobil de osul prefrontal, de fiecare
dată când arcul format din osul transvers si pterigoid, se deplasează înainte, execută
o rotaţie în jurul propriei axe, determinând erecţia dintelui. Acesta formează atunci
cu palatinul, un unghi drept sau optuz, si iese în afara extremităţii interioare a
botului. Când şarpele închide gura, maxilarul descrie o mişcare de rotaţie în sens
invers si dintele revine la poziţia iniţiala, asezându-se de-a lungul palatinului. Dinţii
viperidelor sunt acoperiţi cu un: strat gros de smalţ si nu sunt implantaţi în alveole
separate ci sudaţi cu osul.
Rareori pe maxilar se găseşte un singur colt, în mod normal se pot observa 2, 3, sau
chiar 4 colţi, din care primii sunt funcţionali, iar ceilalţi, din ce în ce mai mici dinspre
fată înspre spate sunt destinaţi ai înlocui pe primii. Chiar si dinţii care în timpul
prinderii si ingestiei prăzii se rup si se desprind de os cu relativă uşurinţă, pot fi
substituiţi. O ramificaţie a mucoasei bucale formează în jurul coltului veninos o teacă,
o membrană, care îl maschează în parte. Această teacă este destul de mare pentru a
acoperi tot coltul
veninos atunci când acesta este în poziţie de repaos, de-a lungul palatinului. în
această teacă se termină canaliculul care provine de la glanda cu venin, si veninul
poate, fără a exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă în canalul
coltului veninos si de aici în rana.
La viperide trecerea veninului din canalul glandei în cel al dintelui veninos se produce
perfect datorită tensiunii la care este supusă membrana în jurul dintelui veninos când
acesta se află în erecţie.
Musculatura si glanda veninoasă. Glanda veninoasă, care se găseşte adăpostită
aproape complet în faza postorbitală este menţinută în situ în unele ligamente:
----cel mai puternic, de ligamentul superior care, făcând parte din fata internă si
superioară a glandei este prins de articulaţia osului pătrat cu squamesal;
----de ligamentul posterior care uneşte extremitatea posterioară a glandei cu
articulaţia pătratului cu mandibula.
----de ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalul glandular, se uneşte cu
osul posterior frontal si cu fata anterioară si: externă a maxilarului.
Osul pterigoid se divide, în partea,anterioară în două ramuri: una de care se fixează
sub maxilar si alta care se înfige în partea externă şi inferioară, sub membrana
coltului veninos.
Osul temporal anterior, este divizat în două : o parte care: comprimă, curbată si una
dreaptă. Prima, contractă fata interna a glandei si o presează de la interior spre
exterior (deşi funcţia sa principală este de a ridica mandibula ), adoua dimpotrivă
exercită o presiune asupra întregii suprafeţe a glandei, si are deci un rol foarte
important în mecanismul de inoculare a veninului.
Glanda cu venin. Această glandă are o formă aproximativ triunghiulară si ocupă
partea posterioară si laterală, găsindu-se în spatele si dedesuplul ochilor. Este
înconjurată de un strat de ţesut conjunctiv, este enervata de ramura maxilară a
nervului trigemen si are legături strânse cu musculatura. Acinul este de obicei mai
înalt spre mijloc si se restrânge brusc spre partea anterioară, devenind subţire si
formând un canal excretor care se continuă până la baza colţului veninos, unde se
deschide printr-o singură pereche de pori. Glanda este constituita din lobi subdivizati
în lobuli care la rândul lor sunt separaţi unii de alţii prin septuri destul de subţiri.
Împreună, aceste elemente dau glandei aspectul interior al unui canal lung, aproape
cilindric. Tubulii glandulari sunt foarte ramificaţi, iar lumenul lor este acoperit de un
epiteliu, constituit dintr-un singur strat de celule, care produce veninul; de fiecare
dată când aceste celule îsi completează secreţia, sunt înlocuite de celule noi.
Caracteristica glandei cu venin la Viperide este umflătura care se găseşte în partea
distală a conductorului în apropierea punctului de eliminare, la baza coltului veninos.
Această umflătură care a fost incorect denumită camera de rezervă a veninului, este
formată în partea anterioară, din celule mucoase, si în cea posterioara din tuberculi,
al căror epiteliu se aseamănă cu cel al celulelor excretoare cu care este în
comunicare. Veninul, produs de celule, epiteliale ale tubulilor, este înmagazinat în
lumenul diferitelor conducte colectoare situate în, spatele glandei mucoase. Aceasta
glandă are probabil, o funcţie valvulară.
Glanda cu venin a viperidelor este deci de tip mixt: seroasă, seinul (glanda
principală) si mucoasă (glanda secundară umflătura caracteristică). Mecanismul
muşcăturii si inocularea veninului în condiţii fiziologice optime , Viperidele iau o
poziţie de apărare care constă îri a menţine corpul cât mai adunat, capul în poziţie
ridicată si cu prima parte a corpului dispusă în "S" aproximativ orizontal . Când o
viperă se aruncă să muşte printr-o mişcare fulgerătoare , aceasta se produce nu
numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori ai mandibulei care deschid
larg gura ei , ci si prin contractarea muşchilor protractori ai, palatului, prin care este
determinată deplasarea înainte a arcului pterigo-palatino-transvers deplasare care
provoacă mişcarea de rotire a maxilarului în jurul prefrontalului si erecţia colţilor
veninoşi. Tensiunea puternică a membranei , care face să se unească cele două
canale, cel al dintelui si cel al glandei, face ca mecanismul de injectare a veninului la
Viperide să fie mai perfecţionat decât la toate celelalte familii de şerpi veninoşi .
Veninul este injectat sub presiune prin acţiunea muşchiului temporar anterior care
apasă puternic pe fiecare parte a seinului. Ridicarea maxilarului si a coltului veninos
nu se produce în mod automat, în timpul coborârii mandibulei, ci doar cu voinţa
animalului, care poate deschide larg gura, fără sa
ridice colţul veninos întreaga fază de atac muşcătura si introducerea veninului se
producem aproximativ 1/40 dintr-o secundă .

2.VENINUL
Primele note despre veninul Viperidelor europene au fost găsite la medicul grec
Kikandros din Colofone (Kojophon actualul Degirmendere în Lybia, Asia Mică , prin
anii 200 -130 î.e.n.), care le-a transmis prin lucrarea sa Theriska e Alecsipharmaka.
Dintre cercetătorii care au efectuat cercetări în ultimii ani, în acest complex domeniu
al veninului şerpilor si în special al viperidelor, amintim: D.A. Bellairs, C.Bruno,
P.Boquet, J.Detrait, R.Duguy, L.Donatelli, G.Livres, C.J.Hanut, E.Kochva, N.Muic, G.
Mangili,
M.Marcacci, C. si M. Phisalix, E.Pozio, A.Sella, H.Schlossberger, G.Schwick,
H.W.Raudonat, T.Reuss si
mulţi alţii.
O picătură de venin poate fi recoltată din vârful coltului veninos al animalului viu,
după ce glanda este comprimată dinspre înapoi spre înainte . Veninul este un lichid
limpede de regulă incolor, inodor, cu gust uşor acid, foarte vâscos, care se usucă
rapid la temperatura camerei. După ce este uscat, este parţial solubil în apă distilată
si complet solubil în ser fiziologic. Veninul în soluţie, oricare ar'fi concentraţia, se
alterează rapid. Pentru a nu-si pierde proprietăţile este necesar să fie liofilizat
(uscat,sub vid) în acest mod poate fi păstrat timp îndelungat, chiar ani de zile, fără,
ca acţiunea temperaturii scăzute sau ridicate să-i modifice calităţile. Cu privire la
compoziţia chimică, se ştie că veninul are un conţinut ridicat de proteină. Aceasta
constituie de fapt 90-92% din greutatea uscată (după colectarea veninului din
glanda, conţinutul de apă. este de aproximativ 70%, la Vipera ammodytes), restul
este reprezentat de compuşi chimici de natură neproteică, în special cu fosfor si de
ioni metalici si nemetalici. Analiza componentelor anorganice a veninului la mai
multe specii de vipere, printre care Vipera ammodytes si Vipera aspis, a demonstrat
prezenta unei cantităţi crescute de sodiu, în raport cu alte elemente care există în
cantităţi mult mai scâzute: Ca 10-1 %, Zn si Mg de la 10-1 la 10-2 %, P 2x10-2 %, Si
10-2 %,.Cu de la 10-2 la 10-3 %, Ag 10-5 % .
Studiul analitic al diferitelor fracţiuni, facilitat de folosirea tehnicilor moderne si
perfecţionate (electroforeza, qromatografie, filtrare pe gel de dextroză etc.) a permis
identificarea unui mare număr., de enzime care sunt responsabile de acţiunile toxice
ale veninului.
Putem spune că efectul veninului asupra organismului este deosebit de complex,
fiind rezultatul
acţiunii concomitente a diferitelor principii active. Un simptom determinat poate fi
datorat, însumării diferitelor actiuni. De exemplu, scăderea presiunii arteriale
sistolice, care iniţial era atribuită acţiunii veninului asupra sistemului nervos, se
datorează cu certitudine acţiunii directe asupra miocardului cu eliberare de
histazine . Veninul este în general, caracterizat prin acţiunea toxică asupra funcţiei
unei structuri determinate, sau a unui organ; sau aparat. O clasificare a veninurilor
poate, fi făcută pe baza unor actiun.i specifice care, la rândul lor sunt legate de
prezenta în: venin .arbifentelor substanţe (vezi tabelul).

STUDII FARMACOLOGICE SI ANALITICE PRIVIND VENINUL DE VIPERĂ AMMODYTES

Studiul s-a efectuat la comanda Nr.3317 din 16. 11. 2001 lansată de S.C. "VENOM
PROD" S.R.L. către
Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti. În urma acestui studiu s-au
tras unele concluzii privind calitatea produsului si s-a obţinut primul buletin de
analize oficial la veninul de viperă ammodytes în tara noastră.
În continuare prezentăm aceste rezultate:
" S-a primit de la S.C.'VENOM PROD" S.R.L. o probă de venin:de viperă pentru care s-
au efectuat următoarele studii:
--toxicitatea acută '
--influenta veninului asupra rezistentei globulare a hematiilor de şoarece
--electroforeză proteinelor în gel de poliacrilamidă.
Toxicitatea acută a fost.determinată pe şoareci si şobolani.
S-au folosit şoareci albi masculi, în greutate de 18-22 g, cărora li s-au administrat
intraperitoneal venin de viperă în doză unică. DL 50, determinată pe baza
probiturilor, cu ajutorul unui program pe calculator, a fost
de 1,88 mg/kg, cu limite cuprinse între 1,51 si 2,35 mg/kg. S-a remarcat faptul că
letalitatea a apărut în primele 24 de ore de la administrare si s-a manifestat până la
48 de ore. La şobolani, veninul a fost administrat intraperitoneal. S-au folosit şobolani
albi, masculi si femele, în loturi omogene, cu greutatea cuprinsă între 80 - 120 g.
Intervalul de doze administrate a fost cuprins între 3,5 si 9 mg / kg. DL a avut
valoarea 6,16 mg / kg, cu limite fiduciale cuprinse între 5,58 si 6,79 mg /kg. Si la
şobolani letalitatea s-a manifestat în general în primele 24 de ore de la administrare
si nu a depăşit 48 de ore. Animalele au fost ţinute sub observaţie 14 zile. S-au făcut
observaţii, anatomo-patologice si s-au prelevat probe de organe pentru observaţii
histo-patologice atât la şoareci cât.si la şobolani. Observaţiile s-au făcut la câteva
minute de la administrare, la animalele, care au murit în primele 48 de ore si Ia
animalele care au supravieţuit după perioada de observaţie de 14 zile. La animalele
sacrificate după 30 minute de la administrare se evidenţiază faza incipientă a
intoxicaţiei. Se observă prezenta sângelui în cavitatea peritoneală, iar participarea
renală este remarcabilă din primele minute ale inoculării.
La examenul microscopic, rinichii au prezentat capsula glomerulară îngroşată, tubii
proximali cu distrofie vacuolarâ, multiple citonecroze pe tubii distali, cu necroza
fibrinoidâ, frecvenţi cilindri hialino-granulosi si lumen vascular dilatat, cu rare hematii
si cu mase hemolizăte. La nivelul ficatului s-a observat intumescentă clară cu zone de
necroză fibrinoidă, vasodilatatie intensă, rare hematii în lumen si masă sanguină
hemolizată. La animalele moarte la 24-48 de ore se remarcă un hemoperitoneu cu
cheaguri in zona pelvianâ. Hemoperitoneul este prezent si la 14 zile de la injectare,
cu depozite fibrino-hematice pe drepţii abdominali si capsulele organelor abdominale:
ficat, rinichi, splina, vezicula
seminală si prostată.

Examenul microscopic a pus in evidentă următoarele aspecte:


--edem meningocerebral la 24 de ore, ce se estompează la supravieţuitorii de 5-6
zile;
--focare de alveolo-bronsiolită hembragică prezente la toate animalele, cu intensitate
variabilă Insa în funcţie de doza administrata;
--edem interfascicular miocardic;
--ficat cu intumescentă.tulbure, vasele porte dilatate, în lumen rare hematii,
predomina serul sanguinolent, probabil datorită unui proces de hemolizâ;
--splină cu limfadenosinuzită cataraiâ, cordoane Bilroth îngustate prin hiperplazia
pulpei albe;
--stomacul si intestinul prezintă depozite fibrinoide, mucoasă edematiată,
submucoasâ cu marcată stază şi elemente glandulare cu distrofie mucoidâ;
--pancreas cu interstiţiu edematiat, infiltrat cu limfomonocite, acinii edematiati, cu
zone de necroză fibrinoidă;
--rinichiul prezintă edem si nicroze fibrinoide ale arteriolei glomerulare, predominant
la glomerulii din cortical, distrofie si fibrinonecroze ale anselor renle, cilindri hialini
hematici. La animalele sacrificate după perioada de observaţie se conturează
aspectul de glumerulonefroză
--testicolul prezintă puternică stază limfo-spermatică si edem al celulelor spermatice .

În concluzie se poate afirma că produsul testat a determinat aspecte cunoscute din


cazuistica veninurilor. S-a urmărit efectul specific al veninului asupra rezistentei
globulare a hematiilor de şoareci. Pentru aceasta s-a injectat animalelor de
experienţă, şoarecilor albi masculi, în greutate de 20-22 g, doza de 1mg / kg corp.
Administrarea s-a făcut intraperitoneal. în 21 de eprubete s-a ralizat o scală de dilutii
dintr-o soluţie de NaCI, cuprinsă între 0,7 si 0,3% în fiecare eprubetâ s-a adăugat
imediat după recoltare o picătura de sânge venos. Eprubetele au fost agitate si apoi
examinate la 3 si apoi la 24 de ore. S-a notat concentraţia primei eprubete care
reprezintă început de hemolizâ si prima eprubetă la care nu se mai observă sediment
de eritrocite (la care hemoliza a fost totală). Media rezultatelor obţinute a fost de
0,5% NaCI pentru hemolizâ parţială si 0,44% pentru hemoliza totală. Valorile
normale, obţinute pe animale netratate, au fost de 0,44% pentru hemolizâ parţială si
0,36% pentru cea totala. Aceste rezultate demonstrează efectul marcat de scădere a
rezistentei hematiilor la animalele tratate cu venin de viperă, si ele sunt în
concordantă cu efectul hemolitic evidenţiat in experimentul de toxicitate acută.
Analiza proteinelor din venin s-a realizat, prin electroforeză în gel de poliacrilamidă
(c=10%, T=10%,pH 8,3 , fixare cu pricat de sodiu, coloraţie Coomasie Brilliant Blue
R250). În preparatul nativ (N) se evidenţiază 8 benzi proteice, distribuite între 12 000
si 70 000 Da; tratarea proteinelor în condiţii denaturante-reducatoare (SDS-ME);
benzile corespunzătoare maselor moleculare 70 si 66 kDa dispar (sugerând natura
oligomeră a proteinelor respective) si se evidenţiază o fracţie importanta cantitativ,
cu mobilitate electroforetica ridicată.

Utilitatea veninului. Vipera foloseşte veninul pentru uciderea prăzii, pentru a o


"pregăti " în vederea digestiei si, probabil, pentru regăsirea ei după ce a fost
muscată, în mod secundar, veninul îi poate servi ca mijloc de apărare. Stimulul care
determină comportamentul de prădător este mişcarea prăzii, nu si forma ei.
Perceperea vizuală a prăzii este esenţială dar nu fundamentală. Dacă de exemplu, în
laborator un şoarece oferit ca hrană unei vipere aflată în condiţii optime fiziologice,
este înlocuit cu un tampon de vată, şarpele, în ciuda diferenţei de formă, va continua
să-l urmărească atâta timp cât rămâne în câmpul lui vizual . Mirosul este ajutat de
mişcarea ritmică înainte si înapoi si în sus si în jos a limbii care "aspiră" si împinge
mostrele de aer către partea de jos a camerei olfactive unde se găseşte organul lui
Jacobson (cavitate sferică tapetată cu celule senzoriale si conexată prin intermediul
nervilor, cu lobii olfactivi ai creierului). Când un şarpe flutură limba, în realitate el
miroase. Comportamentul prădător al unei vipere este diferit de cel al unui colubrid.
Colubridele în general vânează aproape exclusiv mergând în căutarea prăzii care,
odată localizată prin olfactie, prin văz sau prin propagarea undelor mecanice - este
muscată si concomitent ucisă prin constricţie. Când prada scapă printr-o smucitură,
colubridul reincepe vânătoarea printr-o noua tentativă. La Viperide,dimpotrivă,
vânătoarea are mai degrabă aspectul unei curse; zgomotul unui şoarece care umblă,
se propagă prin sol si avertizează şarpele,care ia imediat o poziţie de alertă. Mişcarea
prăzii si percepţia vizuală determină mişcarea rapidă a şoarecelui, în momentul când
acesta se găseşte destul de aproape.
Dacă vipera este supusă unui stimul trofic intens, prada este imediat apucată cu
botul si înghiţită când este încă agonizată. De regulă, un şoarece, după ce este
muscat, este lăsat liber; în timpul muşcăturii, datorită inoculării veninului, vipera
colectează un stimul chimic, care este analizat de o încăpere specială a organului lui
Jacobson.
Începe acum căutarea şoarecelui, care în acest timp poale fi deja mort, sau,
imobilizat la o depărtare de chiar câţiva metri de (locul muşcăturii. Cu ajutorul
mirosului si al stimulului chimic, viperele urmează traseul prăzii, pe care înaintează-în
zigzag până o găseşte. Acum, servindu-se doar de stimulul
chimic, şarpele "identifică” şoarecele, apoi localizează capul, unde datorită prezentei
vibrizelor, stimulul chimic este mai puternic. Actul de înghiţire de obicei decurge în
10-15 minute.

Cura împotriva învenirării: Viperele noastre au, contrar celor ce se povestesc, un


temperament blând. Sunt
mai curând rezervate, timide si în general fug la apropierea omului. Reacţionează
doar atunci când sunt deranjate sau lovite. Muşcătura unei vipere poate determina
următoarele simptome: durere locală intensă, crampe mai mult sau mai puţin acute,
tumori, înrosirea si cianozarea zonei în jurul locului muscat care se distinge prin două
semne alăturate lăsate de colţi veninoşi. După o perioadă de timp, care poate varia
de la câteva minute la câteva ore, apar simptomele generale : dureri de cap,
somnolentă, vomă, sete, stare acută de slăbiciune. Dacă doza de venin a fost
puternică, simptomatologia se agravează ulterior si
presupune alterări ale funcţiei cardio-respiratorii.
Stadiile terminale se caracterizează prin amorţeală puternica , insensibilitate
generală si pierderea cunoştinţei. Moartea poate surveni după 4-6 ore, dar în general
după 24 ore sau mai mult, prin blocarea respiraţiei. În general veninul celor 2 specii
toxice de la noi (Vipera berus si Vipera ammodytes) mai mult sau mai puţin periculos
pentru oameni, exercită o acţiune redusă sau locala asupra unei persoane adulte în
perfectă stare fizică, dar tot asa de bine poate să fie periculoasă sau foarte
periculoasă (din fericire într:un procent foarte redus din cazuri) pentru copii, debili
fizici sau bătrâni, bolnavi , etc.
În antichitate, împotriva muşcăturii şerpilor veninoşi si a altor animale, era larg folosit
un (antidot compus din aproxirnativ 60 de ingrediente (între care si zeama de carne
de viperă), după Andromaco din Creta, medicul împăratului roman Claudiu Cezar
Nerone. Producerea acestui leac a cărui formulă, scrisă în
bronz, era expusă în apropierea templului lui Esculap din antica Romă, a continuat
până în secolul XIX si era sub tutela Republicii Veneţia .
În medicina populară, asa cum a fost recunoscut de fitoterapia modernă (P.Fournier
1947, H.Leckerc 1954, L. Binot 1964), contra muşcăturii de viperă erau larg folosite
frunzele de brusture (Arctium laposa) care au proprietatea de a modifica prin oxidare
principiile constitutive ale veninului în virtutea unei acţiuni analoge cu aceea a
hipermanganatului de potasiu. Un plasture din flori de Umbra iepurelui (Cytisus
scoparius), sfărâmate între două pietre de exemplu, aplicat pe muşcătură după ce a
fost în
prelabil incizatâ, este foarte util, datorită sulfatului de sperteină, unul din principiile
active ale plantei, care are o reală putere antiveninoasă, hipertensivă si cardiotonicâ.
După J.Valnet (1964) si frunza de lavandă (Lavandula officinalis, Lavandula latifolia,
Lavandula stoschas), mototolite si frecate pe rană, neutralizează acţiunea veninului.
De asemanea frunza de pătlagină (Plantago lanceolata, Plantago major), care are
puterea de a strânge ţesuturile, de a frâna secreţiile si de a calma, are, după P.
Lieutaghi (1966) efecte favorabile împotriva muşcăturii de viperă.
Descoperirea si folosirea metodelor moderne mai eficace împotriva muşcaturilor de
şarpe este relativ recentă. După zece ani de experienţe (1883-1893), M.Kaufman,
C.Phosalix, G. Bertrand si A. Calmotte au reuşit să vaccineze câteva rozătoare,
împotriva veninurilor de Vipera aspis si Naja naja. Doar în 1896 A.Calmette, prepară
primul ser terapeutic antiveninos. În zilele noastre, în caz de muşcătură, măsurile
care trebuiesc luate sunt următoarele :
1. a încerca să nu se intre în panică; prin pierderea controlului propriilor acţiuni si a
evita mişcările care ar
putea duce la oboseală;
2. dacă muşcătura (cum se întimplâ de cele mai multe ori) s-a produs la un membru,
trebuie comprimat membrul respectiv deasupra muşcăturii, pentru a limita
difuziunea rapidă a veninului în restul organismului pe căile intravenoase sau
limfatice (legătura nu trebuie să fie strânsă)
3. necesitatea (în special în lipsa serului antiviperin) de a inciza locul muşcăturii, cu o
lama dezinfectată empiric (în flacără), printr-o tăietura în cruce, încercând să se
elimine prin stoarcere lichidele provenite din rană (rana se poate suge întrucât nu
există pericolul de a fi înveninat prin gură decât în cazurile unor răni ale mucoasei
bucale sau a limbii).
4.dezinfectia dacă este la îndemână, se va face cu permanganat de potasiu 1%, acid
cromic 1% sau hippclorit de calciu 2% (în unele truse cu ser antiviperin se găseşte un
tampon cu dezinfectant pentru a şterge regiunea muscată pe o suprafaţă de 5-7cm
diametru).
5. în sfârşit, procurarea de ser antiviperin , una sau mai multe fiole de 10 ml si de a le
administra subcutanat
sau intramuscular. Este bine ca administrarea să fie făcută astfel: 5 ml în 4-5 puncte
în apropierea muşcăturii si restul la baza membrului muscat. Se recomandă o a doua
doză , după 1-2 ore, care să fie injectată intramuscular în regiunea fesieră sau
subcutanat - în regiunea scapulo-humerală. În cazuri grave, sub controlul medicului,
se pot injecta până la 50 ml ser intravenos, diluând serul cu o soluţie salinoizotonicâ
si luând toate precauţiile pentru a preveni eventualele fenomene anafilactice. Este
bine de amintit că serurile care se găsesc azi în comerţ îsi menţin proprietăţile timp
de 4 ani. Dacă sunt menţinute în frigider (t = 4 - 6 C). Dacă acestea sunt luate de mai
multe ori pe teren (în cazul excursiilor scurte), perioada de garanţie trebuie redusă la
un an.
Pentru ca un ser antiveninos să fie eficace (împotriva toxicităţii maxime a unui tip de
venin), acesta trebuie realizat cu ajutorul veninufui extras de la exemplare diferite, în
condiţii fiziologice optime, capturate din habitate diferite, în fiecare stadiu de
activitate al speciei si aparţinând diverselor populaţii situate în localităţile cele mai
dispersate din tara în care se produce serul.

ACTIVITĂŢI DESFĂŞURATE SI GRADUL DE OCUPARE A TIMPULUI ÎN CRESCĂTORIE


Pare surprinzător faptul câ într-o crescătorie de creştere a viperelor cea mai mare
parte a timpului să fie ocupat de creşterea şoarecilor, dar aceasta este realitatea.
Menţinerea curăţeniei, hrânirea si adăparea şoarecilor, urmărirea acestora pentru a fi
separaţi pentru reproducere si înmulţire consumă din totalul de timp ocupat peste
40%. Următoarea activitate care solicită timp este aceea de colectare in teren a
animalelor pentru biobaza de vipere, aproximativ 22%.
Din luna mai si până la începutul lui iunie, trebuie să parcurgem trasee dificile în
teren pentru
indentificarea si capturarea animalelor. Nu de puţine ori aceste expediţii sunt
compromise de factorii meteorologici neprielnici.
Multe din activităţile desfăşurate de crescător au un pronunţat caracter de noutate si
asa cum am mai arătat bibliografia de specialitate fiind foarte săracă, soluţiile nu vin
decât după o muncă intensă de cercetare si experimentare. Din acest punct de
vedere crescătorul îsi pierde multe ore în biblioteci sau în fata. terariilor pentru a găsi
răspunsuri la problemele care îl frământă. Aproximativ 13% din timp este consumat
pentru astfel de activităţi.
Întreţinerea viperelor, hrânirea si adăparea acestora, extragerea veninului are o
pondere de 11% din totalul timpului petrecut în crescătorie. Deoarece în momentul
de fată orice activitate trebuie caracterizată din punct de vedere al eficientei
economice, agentul economic care a deschis un astfel de obiect de activitate, se
confruntă cu problema găsirii pieţei de desfacere. Activităţile de marketing si cele
contabile ocupă cea. 7% din timp.
Întreţinerea si repararea aparaturii, executarea prin autoutilare a diferitelor accesorii
se estimează câ pot ocupa un minim de 4% din timp. Restul de timp trebuie folosit
pentru prelucrarea, analiza si ambalarea veninului.

ETAPELE DE DEZVOLTARE ALE UNEI CRESCĂTORII

Etapa de laborator
Pentru.a ajuge la performantele unei mari crescătorii se pleacă de la stadiul de
laborator în care se pot întreţine până la 50 de vipere. Pentru acest număr de
animale este suficient un terariu mare cu suprafaţa de 2 - 3 mz sau 3 lăzi de creştere
individuală în care încap 20 de cutii. Pentru şoareci dacă ne-am hotărât să ni-i
creştem singuri sunt necesare 5 borcane de 10 I, în care se vor pune 10 femele si 3-4
masculi ca reproducători. Recomandăm să se înceapă cu specia de viperă
ammodytes care se adaptează uşor la condiţiile de captivitate.
In acest stadiu nu trebuie să ne intereseze atât de mult producţia, fiind bine să ne
concentrăm asupra realizării unui “optim” în ceea ce priveşte activitatea, timpii
ocupaţi, calitatea produsului.
Producţia anuală poate ajunge la 10 -20 g .
Cheltuielile în această etapă au o variabilitate ce depinde de experienţa fiecăruia dar
nu se depăşeşte suma de 1.000 $ din care 100 $ cheltuieli pentru achiziţionarea
bibliografiei, 450 $ pentru deplasările în teren, în vederea capturării animalelor si 330
$ cheltuieli de amenajare , pentru instrumentar si confecţionarea terariilor.
Considerăm că un spaţiu cu o suprafaţă de max. 12mp poate fi găsit cu uşurinţă.
Este etapa în care se fac cel mai uşor îmbunătăţiri si modificări pentru a realiza mai
târziu o investiţie eficientă. Atunci când considerăm că ne-am însuşit cunoştinţele de
bază, se poate trece la următoarea etapă.

Etapa de fermă mică.


Investiţia este de cuprinsă între 1.500 - 2.000 $; în această etapă se închiriază un
spaţiu în care se separă cele trei activităţi de bază : creşterea şoarecilor, creşterea
viperelor si laboratorul de prelucrare a
veninului. Se consideră că deja stăpânim o metodă de înmulţire a viperelor, asa că în
această etapă nu se mai cheltuie pentru capturare. Trebuie să deţinem 3 - 4 terarii
mari si bateriile de creştere individuală să le folosim pentru creşterea puilor.
Numărul de şoareci reproducători trebuie să crească la 50 - 60.
Având un număr de vipere cuprins între 100 si 200 ne putem concentra pentru
obţinerea unei producţii mari folosind în acest sens exemplarele care dau mult venin,
celelalte mentinându-le pentru reproducere. Atunci când cantitatea de venin este de
100 g, putem apela la un institut farmaceutic pentru analize, sigilare si chiar
păstrare. În acest fel un eventual client are garanţia că în recipientul nostru se
găseşte aceeaşi marfă pe care o arată eticheta si îi putem prezenta un certificat de
analiză .
Datorită relaţiilor de colaborare între ferme se poate realiza o cantitate mare de
venin, mărind atractivitatea pentru clienţii externi.
Este etapa în care cheltuielile unitare scad , la 30 $ / g , în această valoare fiind
inclusă si chiria pe spaţiu. Personalul necesar în această etapă este de 2 îngrijitori, iar
veniturile realizate ca profit net sunt de peste 250.000 000 lei/an.

Etapa de fermă.
Investiţia este de 5000 $ . Este o etapă la care nu s-a ajuns încă în tară si deci
cunoştinţele, noastre sunt depăşite. Există însă ferme în lume care au peste 30.000
de şerpi, acestea găzduind diferite specii de
interes economic. Noi înţelegem prin noţiunea de fermă o crescătorie mai modestă în
care se găsesc la un moment dat între 500 şi 1000 de vipere.
Această fermă are o producţie de aproximativ 250 - 500 g anual si are deja formată o
piaţă
proprie pentru desfacere. Interesant de arătat este faptul că o astfel de fermă poate
fi deservită de numai 4 persoane, din care 3 se ocupă de îngrijirea viperelor si o
persoană se ocupă de creşterea şoarecilor. Cheltuielile unitare scad în acest caz la 15
- 20 $ / g, iar profitul net depăşeşte 1 miliard
de lei / an.

ACTIVITATE COMERCIALA
Asa cum se ştie, preţul unui produs este reglat de cererea existentă pe piaţă la un
moment dat. În cazul veninurilor lipsa tehnologiei de fabricaţie a medicamentelor
specifice, face ca industria farmaceutică românească să nu solicite această materie
primă deocamdată.
Chiar înainte de '"89", în tară existau reţele comerciale de intermediere a veninului si
care sub acoperiri oficiale legau U.R.S.S.-uI de tarile occidentale.
După deschiderea comercială datorată căderii "cortinei de fier", reţelele de
intermediari s-au simplificat.drumul veninului devenind mai scurt. În acea perioadă
am aflat, că veninul, în mare parte sustras din crescătoriile ruseşti era vândut la un
preţ foarte mic (20-30% din preţul oficial), devenind o marfă atractivă pentru
oportunişti, dar lipsa unor documente de însoţire si a unui certificat de calitate a
creat o opinie nefavorabilă, care mai persistă încă.
De aceea va trebui să dovedim prin activitatea noastră productivă o seriozitate
deosebită în-ceea ce
priveşte calitatea produsului si a relaţiilor comerciale, aceasta înseamnă: contracte
ferme cu respectarea
termenelor de livrare, analize făcute după norme occidentale, ambalarea produsului
în. condiţiile cerute, si
documente oficiale de însoţire a produsului.
Plăţile să se facă prin intermediul băncilor, (folosind instrumentele bancare puse la
dispoziţie de acestea pentru garantarea tranzacţiei).
Producera veninurilor (si a celor de albine) este o activitate cu specific agricol în
"Nomeclatorul activităţilor
pentru constituirea obiectului de activitate al societăţilor comerciale",găsim în
capitolul Agricultura, alin. 0128,
"Creşterea animalelor pentru blană-si a altor specii(se vor preciza speciile )"
----- animale de laborator si alte animale neclasificate în altă parte: rozătoare, iepuri,
hamsteri, câini, dihori, albine, broaşte, prepeliţe, reptile.
De activitatea comecială se ocupă societăţile comerciale care au în statut acest
obiect de activitate si se.obligă sa obţină toate: autorizaţiile în acest sens.
S.C.Venom.Prod S.R.L este una din acestea si a început să facă demersurile necesare.
Condiţionarea vamală a veninurilor arată că produsul este permis la export sub două
forme: ca medicament sub formă de doze, aparţinând în acest caz poziţiei 30.04 din
Anexe la Codul Vamal Secţiunea VI sau
prezentat uscat în fulgi aparţinând poziţiei 30.01.

PRODUCTIA DE VENIN
Intervalul de timp dupa care se efectueaza o recoltare de venin este de 30 de zile.
Sunt crescatori care au experimentat un interval de timp mai scurt (14 zile) însa în
acest caz s-a observat ca ciclurile de hranire, napârlire, repaus nu se mai respecta,
animalul intrând într-un stress care îi grabeste moartea.
Din punctul nostru de vedere recomandam intervalul lunar de recoltare. Cantitatile
prezentate mai jos se gasesc între limitele specifice speciei . Cantitate de substanta
uscata maxima produsa de o vipera ammodytes la o mulgere este:
Cmax. ~ 50 mg venin uscat.
Cantitatea minima : Cmin. ~ 25 mg venin uscat.
Cantitatea medie teoretica, pe care o vom folosi încalcul este:
Cmed = ( 25 + 50 ) / 2 = 37 mg. Cmed = 0,037 g.

ARTICOLE

Protejate prin lege in România, viperele pot deveni


in scurt timp una din cele mai profitabile achizitii pentru
afaceristii cu initiativa. Veninul este foarte cautat de
fabricile de medicamente din Occident, care ofera in jur de
2000 de euro pentru un singur gram. Singura fabrica de
medicamente din România care foloseste veninul viperin
pentru productia medicementoasa se afla la Iasi, insa
achizitioneaza pretiosul lichid din strainatate. Desi exista
mai multi crescatori de vipere in România, numai
timisoreanul Marius Buldur are documentele necesare
pentru a incheia contracte cu fabricile de medicamente din
tarile vestice. Acum este pe cale de a-si construi prima
ferma de vipere din vestul tarii.

Din crescator de gaini, crescator de serpi


Dupa ce cumparase o fosta crescatorie de gaini din
Ortisoara, timisoreanului Marius Buldur i-a venit ideea de a
o transforma intr-o ferma de vipere. Si asta dupa ce, in
primavara anului trecut, a citit un anunt intr-o revista de
specialitate. A discutat apoi cu mai multi specialisti, a citit
tot ce a putut gasi despre vipere si a inceput sa faca rost de
actele necesare pentru a-si incropi o crescatorie de serpi.
Astfel a descoperit ca exista mai multi crescatori de vipere,
care insa nu pot vinde veninul pentru ca firmele occidentale
incheie contracte doar cu crescatorii autorizati. "Exista
persoane care au câteva sute de grame, insa daca ii
pastreaza foarte mult, veninul isi pierde puritatea si nu mai
poate fi folosit", povesteste Marius Buldur. Dupa ce a
razbatut prin "jungla" legislativa si si-a intocmit
documentatia, crescatorul a aflat ca, fiind protejate de lege,
viperele nu pot fi luate din natura si tinute in captivitate.
Prin urmare, pe baza unui contract, a împrumutat zece
vipere si puii acestora ii vor apartine. Legislatia in domeniu
este si ea destul de ciudata. Pentru o ferma e nevoie de trei
incaperi : una pentru vipere, cea de-a doua pentru recoltarea
veninului si alta pentru... cresterea de soareci, sau hamsteri,
hrana principala pentru vipere. De asemenea ferma nu
trebuie sa aiba mai mult de 500 de serpi. Pentru cresterea
celor zece vipere ammodites - cea mai raspândita specie din
România - este insa nevoie de foarte multa migala, reptilele
fiind foarte sensibile, dupa cum spune Marius Buldur. Daca
nu au o temperatura stabila de 25 de grade Celsius, nu se
hranesc si astfel scade calitatea veninului. "Consuma doi
soareci pe luna, cu care se joaca ore in sir inainte de a-i
ucide si, in general, nu ataca omul decât daca sunt atacate.
Am stat nopti in sir in genunchi, incercand sa le inteleg
comportamentul. Perioada de acuplare este in lunile mai -
iunie, iar puii - zece la numar - au aproximativ 2,5 cm
lungime si apar prin octombrie", explica crescatorul de
vipere.

Recoltare de venin cu mâinile goale


Intr-un singur an, o vipera produce doar 1,5 grame
de venin, fiind nevoie de o recoltare pe luna. Dupa
extragere, lichidul trebuie purificat, 75% din substanta
eliminata de vipera fiind de fapt apa. Apoi, pentru pastrarea
puritatii, veninul este cristalizat, fiind pastrat la o
temperatura constanta cuprinsa intre 0 si -5 grade Celsius.
"Merita efortul, chiar daca obtin doar 800 de euro pentru un
gram", mai spune Marius Buldur. Despre echipamentul de
protectie, desi 1-a achizitionat, crescatorul de vipere
marturiseste ca nu ii foloseste. "Prima data când am recoltat
venin a fost mai ciudat. Acum o fac cu mâinile goale si nu
mi-e frica. Stiu un tip care a fost muscat de patru ori de
vipere si nu si-a facut vaccin antiviperin niciodata. De
altfel, vaccinul nu se gaseste decât la Bucuresti. Daca sunt
muscat, veninul isi face efectul in sase ore si am timp sa
merg pana la Bekescsaba, in Ungaria, cel mai apropiat loc
de unde pot achizitiona antidotul", mai spune barbatul. In
urma cu câteva saptamâni Marius Buldur a inceput sa isi
promoveze afacerea dând mai multe anunturi in presa scrisa
si pe internet. A fost deja contactat deja de fabrici de
medicamente din Ungaria, Germania si Italia care doresc sa
semneze contracte cu crescatorul de vipere. "Am fost
contactat si de persoane din tara care sunt interesate de
afacere si astept in continuare noi oferte", a mai spus
Marius Buldur.

Leac pentru cancer


Veninul viperin este folosit de fabricile de
medicamente din întreaga lume ca ingredient principal
pentru productia de medicamente. Veninul este cel mai des
uzitat pentru producerea de vaccinuri folosite in medicina
homeopata. De asemenea, tot pe baza de venin se produc o
serie de medicamente folosite pentru a trata epilepsia,
cangrena, ulcerul, icterul, hemofilia, holera, tetanosul, lepra
si cancerul. Anual, sute de litri de venin iau calea
Occidentului din Ucraina, Rusia si Tadjikistan, tarile cu cea
mai mare productie de venin din Europa. Lichidul se
achizitiona ilegal de catre unele companii din Europa de
Vest si inainte de caderea Cortinei de Fier. Chiar si in 1991,
dupa dezmembrarea U.R.S.S., veninul de vipera era
achizitionat din tarile fostului bloc comunist cu sume
cuprinse intre 20 si 30% din valoarea reala de piata.
Legislatia europeana insa a stabilit insa niste pedepse foarte
dure pentru companiile care achizitioneaza veninul de
vipera, fara contract de la companii autorizate. Exista insa
suspiciuni care planeaza asupra mai multor companii din
Occident, cum ca acestea ar achizitiona si in prezent venin
pe cai ilegale.

Cresterea viperelor, o afacere veninoasa, dar


profitabila
Tot mai multi ieseni se intereseaza de cresterea
acestor serpi, deoarece un gram de venin costa între 800 si
1.000 de euro
Cîstigurile foarte mici, dar si faptul ca multe
persoane au ramas fara slujbe dupa privatizarea
întreprinderilor i-au determinat pe cei mai multi sa înceapa
diverse afaceri. Daca unii s-au apucat de crescut struti sau
melci, altii doresc sa creasca vipere pentru venin, întrucît
afacere se pare ca este deosebit de rentabila. "Tot mai multi
oameni vin sa se intereseze despre tehnologia cresterii
viperelor, pentru ca veninul se vinde foarte scump, iar o
afacere de acest gen nu implica foarte mari cheltuieli", ne-a
declarat dl Marius Stefaniu, medic veterinar la Oficiul
Judetean de Consultanta Agricola Iasi. Timida înca,
afacerea cu vipere începe sa prinda contur în toata tara -
unii vînd vipere matca, altii venin, iar altii tehnologiile de
crestere. "Cu 2.000 de euro se poate începe afacerea cu
30^0 de vipere, iar investitia se scoate în circa doua luni",
ne-a declarat dl Stefan Albu din Iasi, posesorul tehnologiei
de crestere a viperelor. Altii deja au venin de vînzare, iar
gramul de venin se comercializeaza cu 800-1.000 de euro.
"Eu vînd gramul de venin cu 830 de euro, dar numai pe
baza de contract, care sa dureze cel putin 2 ani, iar livrarile
de venin le fac lunar", ne-a spus si dl Eugen Brutaru. Chiar
daca la prima vedere cresterea viperelor pare simpla nu este
deloc asa - trebuie sa li se creeze un habitat propice, trebuie
hranite cu soareci de laborator, care fie pot fi cumparati de
la crescatorii de astfel de animale, fie îi
creste cel care detine viperele. Deosebit de dificila
este recoltarea si conservarea veninului pîna cind este
vindut celor care au nevoie de el, în speta, veninul
fiind folosit la produsele farmaceutice.
Oricum, chiar daca este VENINOASA, afacerea cu viperele este deosebit
de profitabila. (N.C.)