Pe cuprinsul întinderii munților Parâng se găsesc un 

vârf muntos de peste 2.500 de metri, și anume

vârful Parângul Mare, cu 2.519 m și trei vârfuri de peste 2.400 de metri: Gemănarea, cu 2.426
m, Stoinița, cu 2.421 m și Cârja cu 2.405 m și aproximativ 15 vârfuri de peste 2.300 m.  Masivul
Parâng este cel mai tipic nod orografic al Carpaților Românești – dominat de vârful Parângul Mare
(2519 m) din care se desprind, divergent lanțurile montane: spre est Munții Căpățânii, spre NE
Munții Lotrului (Ștefleștilor), Latoriței și Cindrel, iar spre NV Munții Șureanu.
Munții Parâng situați în partea sud-vestică, rămân partea cea mai înaltă a grupei. Din culmea
principală se desprind o serie de ramificații sudice prelungi și bine împădurite. Astfel, din Vf.
Parângu Mare se desprind Vf. Mândra (2360 m) și Moldivișul (1758 m) care se desface apoi în trei
culmi cuprinse între Jiu și Gilort. Din apropierea Vf. Mîndra se desface spre SV culmea cuprinsă
între Vf. Țapu (2110 m) și Vf. Recii (1468 m).
Din punct de vedere geomorfologic, culmea principală a Munților Parâng poate fi împărțită în două
sectoare: sectorul vestic mai înalt, marcat predominant de relief glaciar și sectorul estic cu altitudini
reduse.
Sectorul vestic, care delimitează depresiunea Petroșani, include vârfuri de peste 2300 m, în care au
fost sculptate mai multe complexe glaciare axate pe sistemul de văi ce alcătuiesc obârșiile
Jiețului (Pârleele, Silvei, Roșiile, Ghereșu). Alte complexe glaciare sunt: Mija, Cârja, Parângu
Mare, Ieșu, Coasta lui Rus, Setea Mare.
Circurile glaciare au versanți îmbrăcați de mase de grohotiș, creste secundare zimțate și abrupte,
numeroase lacuri glaciare,  praguri glaciare pe care se dezvoltă cascade. Circurile glaciare au o
distribuție alternativă de-a lungul crestei principale fiind mult mai dezvoltate în partea nordică unde
sunt etajele Roșiile, Cârja, Gâlcescu. Văile glaciare au o mare extindere pe versantul nordic, una
dintre cele mai lungi fiind Jieț (circa 8 km). Cele mai spectaculoase circuri glaciare s-au format între
vărfurile Cârja și Mija (Șaua Custurii), între Vârful Gemănarea și Silveiu sau la sud de vârful Setea
Mare. Microrelieful de eroziune glaciară cuprinde: berbeci glaciari (roci mutonate), formațiuni din
căldările glaciare Zănoaga, Găuri și Gâlcescu, Roșiile, Sliveiu; suprafețe structurale șlefuite de
ghețari (căldarea Gâlcescu), striații glaciare în căldarea Ieșu. Prezența calcarelor pe rama sudică a
determinat apariția unor forme carstice: peșteri, chei, doline și polii. Cele mai spectaculoase
sunt Peșterile Muierii și Polovraci, Cheile Oltețului și Galbenului.

 Cheile Oltețului sunt săpate de râul cu același nume, între Masivul Parâng și Munții
Căpățânii și sunt deosebit de spectaculoase în special datorită apropierii foarte mari
între cele două masive. Astfel, în unele porțiuni distanța dintre pereți este 3-4 m în
partea inferioară și de 10-20 m în partea superioară.

 Cheile Galbenului, au fost săpate în masivul calcaros Polovraci Cisnădie. Au o lungime

de 2 km și deși nu sunt foarte înguste pereții abrupți le fac spectaculoase. Pârâul Galben
a săpat și Peștera Muierii cu o lungime de aproximativ 3600 m și dispusă pe patru
nivele. În apropiere se găsesc câteva peșteri mai mici: Peștera corbului, Pârcălabului și
Iedului, ceea ce indică un nivel ridicat de carstificare a zonei.

  Cheile Polatiștei au o lungime de peste 5,5 km, fiind sculptate în calcare și sunt foarte
înguste.

 Cheile Cutresei, cu o  lungime de aproximativ 800 m,  sunt tăiate în calcare și apar în
cursul inferior al văii Cutreasa, nefiind de fapt decât o continuare a cheilor Polatiștei.

  Cheile Jiețului au o lungime de 7,5 km, fiind cele mai interesante din zona nordică a
Munților Parâng. Cu o orientare est-vest, cheile sunt spectaculoase datorită verticalității
 versanților calcaroși care le străjuiesc și a prezenței cascadelor în partea centrală a lor
(Muncelu, Spânzurata).
 Rețeaua hidrografică foarte bogată este orientată spre nord și sud față de culmea
principală, aparținând bazinelor hidrografice ale Jiului, Oltului și Mureșului. Se
remarcă Jiul de Est și Lotru care au trasee longitudinale urmând vechi deformări
tectonice. De asemenea Oltul și Jiul au reușit să străpungă lanțul Meridionalilor pe
trasee preexistente (lăsări axiale). În masiv pe latura nordică, rețeaua este orientată
pe trasee rectangulare, iar în nord-est se remarcă prezența rețelei semicirculare.
Alimentate mai ales din zăpezi dar și de ploi, râurile au o scurgere ridicată: 35-40 %
primăvara când se topesc zăpezile, 25-35 % vara când ploile sunt cele mai abundente și
15 -20 % toamna și iarna. Râurile de pe rama sud-vestică sunt colectate de Jiu format
prin unirea Jiului de Vest cu Jiul de Est la Iscroni.
 Din grupa Parâng izvorăște Jiul de Est ce se formează la 820 m altitudine, prin unirea
apelor Voievodului cu ale Sterminosului. Se consideră că are obârșia la 1430 m
altitudine, la sud de culmea Șureanului (2061 m altitudine). Acesta colectează afluenți
importanți atât de pe stânga dinspre Parâng, cât și de pe dreapta dinspre Șureanu: Taia,
Jiețul, Aușelul, Loloaia, Sterminosul, etc. Gilortul, cel mai important  afluent al Jiului,
adună apele de pe versantul sudic al Munților Parâng. Izvorăște de sub Parângul Mare
la 2340 m altitudine și are numeroși afluenți: Pleșcoaia, Romanul, Blahnița,
Cărpinișul, Alunișul și Galbenul. Acesta din urmă și-a sapat în calcare jurasice un
frumos sector de chei. Lacurile naturale sunt un element hidrografic de interes turistic,
fiind predominante cele glaciare, urmate de lacurile nivale și cele de origine carstică.
Cele mai numeroase lacuri glaciare din Munții Parâng se află în complexul glaciar
Roșiile, situate pe etajele treptelor glaciare: Lacul Lung (Tăuțul Roșiilor), Zănoaga
Stânei (Tăul Stânei), Lacul Oglinda Mândrii (Lacul Mândra). Lacul Găuri este cel mai
însemnat din mica familie a ochiurilor de apă din căldarea Găuri., Lacul Mija, Lacul
Cârja (Tăul Custurii), Lacul Înghețat sau Tăul Adânc și Lacul Ghereșu. Pe marginea
sud-estică, în etajul inferior al căldării Sliveiului sunt dispuse trei lacuri: Tăul Verde
(Lacul Verde), Lacul Slivei (Lacul Verde III) și Lacul Mic Verde (Lacul Verde II). Pe de
altă parte însă, în Munții Parâng există și lacuri de origine carstică de dimensiuni mici,
fiind cantonate în doline. Două lacuri carstice se găsesc pe marginea platoului de la sud
de pârâul Coasta lui Rus, deasupra limitei superioare de molid. Apele subterane - sunt
răspândite inegal, în funcție de structura geologică, litologie, climă. Chiar dacă în Grupa
Montană Parâng, ca și în celelalte zone muntoase, precipitațiile sunt bogate, depozitele
litologice, capabile să acumuleze apa, sunt restrânse și discontinue (în general datorită
prezenței granițelor). În sudul masivului, acolo unde se găsesc roci calcaroase, sunt
condiții de acumulare a apelor subterane

Istoric în mișcarea turistică[modificare | modificare sursă]

Istoric stațiunea montană Petroșani-Parâng
Povestea oficială a Petroșaniului începe în anul 1788, când numele localității este consemnat în
cartea „Călătorie de la Potsdam la Constantinopol”, a ofițerului prusac Gotze. Abia în 1818 numele
localității Petroșani este menționat în acte oficiale, odată cu recensământul care atestă prezența a
233 de locuitori, a căror ocupație principală era păstoritul. După anul 1840, regiunea va cunoaște o
dezvoltare rapidă, întrucât vor începe exploatările la suprafață ale cărbunelui descoperit în zona
care avea să devină cel mai mare bazin carbonifer din România și unul din cele mai importante din
Europa. La 4 ianuarie 1924, comuna Petroșani devine oraș, iar la 1 martie 1968 devine municipiu. în
prezent, pe teritoriul administrativ al municipiului se află Exploatarea Minieră Livezeni, sediul
Complexului Energetic Hunedoara, dar și un muzeu, singurul din țară cu profil de tehnică minieră,
Muzeul Mineritului, iar din anul 1996, Petroșaniul găzduiește una dintre cele mai prestigioase
instituții de cercetare din România, Institutul Național de Cecetare-Dezvoltare pentru Securitate
Minieră și Protecție Antiexplozivă. Aparița turismului montan din arealul munților Parâng este în
stransă legătură cu nașterea Asociația Carpatină Transilvană (SKV), în anul 1893 la Sibiu, cea care
a fost premergătoarea amenajărilor montane din toți Carpații Meridionali, de la deschiderea de
trasee turistice, la amenajare de refugii si cabane montane, înființarea serviciului de salvatori
montani sau ghizi montani. Aceasta a avut mai multe filiale, incluzând și arealul studiat, filiala
Petroșani. Istoria stațiunii Parâng începe de peste 100 de ani. Incă din 1900 se construiește de către
Asociația Carpatină Transilvană (SKV), prima cabană, care a fost denumită ulterior “Cabana arsă” ,
deoarece a ars de trei ori. Cabana se înscria în realitatea refugiilor montane din Carpații Românești
și era destinată drumețiilor ce ajungeau cu rucsacul în spate. A fost construită în anul 1940 iar pană
în anul 1965 avea 95 de locuri, restaurant și bufet. Treptat practicarea schiului amator începe să
câștige teren în zona Parângului. În acea perioadă în care era doar o cabană se schia pe pârtia
Troița și pe Culoarul Porcului pe traseul pe care s-a construit ulterior un funicular. În 1959 ceea ce
denumim astăzi Stațiunea Petroșani-Parâng intră intr-o nouă fază, cea a schiului de masă, a schiului
amator și a celui semi-profesionist.
Principalele repere istorice ale arealului Petroșani-Parâng și a evoluției acestuia:
1959 s-au deschis două barăci de la Uricani ca baze sportive pentru studenții Academiei de
Educație Fizică, IEFS București
1960 a început construcția funicularului care avea ca scop aprovizionarea celor două baze sportive
ale ICF
1960-1970 s-a realizat construcția noii cabane ICF, s-a dat în funcționare partea de cazare și s-a
finalizat în anul 1974
1966-1967 s-a realizat primul teleschi pe pârtia B al IEFS și ulterior doua schi-lifturi pe pârtia SLIMA
și Parângul Mic
1976 începe construcția bazei didactice a Școlii Sportive finalizată în 1982
1978-1984 se construiește un nou teleschi, cel mai lung din țară, 1400m, pârtia B
1980 se construiește Stația de televiziune
1969-1972 se construiește telescaunul cu o lungime de 2.500m
1975 i-a ființa la Petroșani gruparea Salvamont
1984 are loc prima ediție a Cupei Hidronim la schi organizată în Parâng.
Din anul 1992 începe construcția legală a cabanelor particulare. Existau câteva ridicate și înainte de
această dată dar ilegal. Pasiunea pentru turism a locuitorilor din Petroșani a promovat zona Parâng.
Toate investițiile realizate de-a lungul timpului atât de mediul privat cât și prin implicarea autorităților
locale au permis îndeplinirea cerințelor de atestare a stațiunii montane turistice în anul 2009.
Istoric arealul turistic Rânca
Începuturile actualei stațiuni montane Rânca sunt legate de întemeierea la Novaci a Băncii Populare
Gilortul la inițiativa lui Dumitru Brezulescu. La data de 6 ianuarie 1902 este înființată Banca Poulară
Gilortul, scopul acesteia fiind dezvoltarea Novaciului și îmbunătățirea situației materiale a locuitorilor
săi.
În anul 1930 Banca Populara Gilortul a pus în practică proiectul lui Dumitru Brezulescu vizând
crearea unei stațiuni montane la Rânca, construind 6 cabane cu câte 5 camere, și în Novaci un
sediu propriu, unde funcționa un hotel și un restaurant. Noua stațiune s-a impus rapid, numai în anul
1934 fiind vizitată de 1052 de turiști. Acest succes a dus la decizia Ministrului Muncii, Sănătății și
Ocrotirilor Sociale în anul 1935 să recunoască localitatea Novaci ca localitate climatică. La 7 august
1936, Prefectura Jud. Gorj a cerut de la Banca Populară Gilortul o suprafață de 1000 m² în muntele
Rânca, unde Oficiul Național de Turism va construi o cabană cu 13 camere în valoare de 1 400 000
lei, arhitect fiind Iulius Doppelreiter. Pe lângă aceasta, Banca a mai donat, la 18 mai 1937, Oficiului
de Educație și Îndrumare a Tineretului Român 2500 m² în muntele Rânca, iar la 8 decembrie 1938 o
suprafață egală a primit și organizația de tineret ,,Straja Țării’’. În anul 1937 a fost dată în folosință
cabana centrală din Rânca, la acest fapt contribuind și primul-ministru de atunci al României,
liberalul Gheorghe Tatarescu. Pe lângă dezvoltarea turistică, Banca Gilortul a acordat o atenție
deosebită și exploatării economice a celor 659 ha pădure de brad și fag și 95 ha gol alpin a muntelui
Rânca, având aici o stână, fabrică și depozit de cherestea, care, în 1938, valorau 190 660 lei.
Instaurarea comunismului în România și naționalizarea băncilor în anul 1948, va duce la trecerea în
proprietatea statului a bunurilor mobile și imobile a Băncii Populare Gilortul, inclusiv a stațiunii
Rânca. În perioada comunistă, Rânca a beneficiat, începând cu anii ’60, de investiții masive în ceea
ce privește infrastructura și serviciile turistice. Astfel, în 1964, se investește în noua stație de
televiziune, pe un teren din muntele Cerbu, care va cuprinde clădirea corpului tehnic, o casă de
pompe, o casă de pază, de rezervoare și o platformă carosabilă împrejurul corpului tehnic. În 1965,
pe un teren în suprafață de 780 m² se începe construirea unui bufet cu terasă la Rânca. Un an mai
târziu au loc reparații capitale la cele 3 cabane și pentru aducțiunea apei potabile. La 31 mai 1966,
Sfatul Popular al Raionului Gilort decide deschiderea stațiunii Rânca la 15 iunie și amenajarea unui
teren de sport ,,și alte instalații care să permită folosirea plăcută a timpului liber”. La 22 iulie 1980
Consiliul Popular al orașului Novaci se adresează Întreprinderii de Transport Auto Gorj ,,întrucât în
această perioadă există o mare afluență de turiști atât din județul Gorj, cât și din întreaga țară spre
stațiunea climaterică Rânca și neexistând un mijloc de transport din Novaci la Rânca vă rugăm să
puneți la dispoziție cât mai urgent un mijloc de transport în comun cu program zilnic până la data de
15 septembrie”.Până în decembrie 1989, la Rânca a mai fost construită o cabană a OJT Gorj, o
cabană administrată de către Universitataea din Craiova și o cabană a sindicatelor miniere din
bazinul carbonifer al Olteniei. După 1989 s-au construit sute de cabane și pensiuni, hoteluri, o
biserică și s-au amenajat pârtii de schi pentru iubitorii sporturilor de iarnă, Rânca devenind, cu
adevărat ,,Perla Olteniei”. Din punct de vedere administrativ ,după 1930, stațiunea montană Rânca a
făcut parte din plasa Novaci , care avea în componență 13 comune. După încheierea celui de-al
doilea război mondial și instalarea regimului communist în România, în septembrie 1950 s-a înființat
la Novaci Comitetul Provizoriu al raionului Gilort, iar ulterior, în 1952 s-a înființat raionul Novaci. În
anul 1960 s-a luat hotararea desființării raionului Novaci, teritoriul său fiind integrat raionului Gilort,
cu reședința la Târgu-Cărbunesti. În 1968, în cadrul noii organizări administrativ-teritoriale a țării și
cu crearea județelor, Rânca a fost integrată județului Gorj. Astăzi, Rânca nu este o localitatea de
sine stătătoare, fiind administrată în comun de primăriile din Baia de Fier și Novaci. Astfel, fiecare
zonă are în acest moment statutul de cartier sau localitate componentă.