Parcul Natural Apuseni

1 Relieful

Parcul Natural Apuseni din punct de vedere geomorfologic este situat în Provincia
Carpatică, subprovincia Carpaţii de SE, Regiunea Carpaţii Apuseni, subprovincia Munţii
Apuseni. Cea mai mare parte a PNAp este situată în Munţii Bihorului, iar partea de la nord
de Văile Someşului Cald, Aleului şi Crişului Pietros face parte din Masivul Vlădeasa. Rocile
calcaroase şi dolomitice predomină în Munţii Bihorului, cu subunitatea Platoul Padiş (1.250
m).
Relieful se caracterizează printr-o succesiune de culmi prelungite şi domoale, pe
alocuri apărând chiar mici platouri, ca rezultat al unei eroziuni îndelungate, formate în mai
multe etape geologice.
Munţii Vlădesei din partea de nord a Parcului Natural Apuseni, au o structură
geologică relativ complexă, fiind constituiţi predominant din roci magmatice şi formaţiuni
cristaline şi mai puţin din roci sedimentare. În Munţii Vlădeasa platforma este mult mai bine
păstrată, din care cauză caracterul dominant al reliefului este dat de culmile foarte lungi,
aproape plane, cu relief şters. Ele sunt mărginite de văi puternic adâncite, ai căror versanţi
sunt accentuat înclinaţi. Roca dură, vulcanică se manifestă pe alocuri prin abrupturi, cu
enorme grohotişuri şi rupturi de pantă în albia râurilor, care generează cascade, cea mai
reprezentativă fiind cascada Răchiţele.
În Bihorul nordic predomină calcarele masive ce alternează cu pachete mai subţiri
de conglomerate, gresii şi şisturi violacee. În nord (în Muntele Măgura Vînătă) apar astfel
conglomerate şi gresii; mai la sud se dispun calcare şi dolomite (zona Padiş—Scărişoara),
apoi urmează, şi mai la sud, o a doua fîşie de gresii şi şisturi (Groapa de la Barsa, Valea
Cetăţilor, valea Gîrdişoara) şi, în sfîrşit, o a doua fîşie de calcare (valea Sighiştel, valea
Galbena, Cetăţile Ponorului, valea Gîrda). Toate acestea înclină de la nord spre sud, stratele
fiind, de la nord spre sud, din ce în ce mai noi.

1
 Fig.2 Gârda

Zona de izvoare a Someşului Cald reprezintă un larg graben în care formaţiunile

geologice (ale autohtonului) s-au prăbuşit pe falii paralele cursului Someşului. Depozitele
mezozoice ce formează acest sector sînt reprezentate prin roci sedimentare foarte variate,
în care predomină calcarele jurasice şi cretacice inferioare. O excepţie la această structură
obişnuită pentru Bihorul nordic o reprezintă zona de la vest de puternica fractură ce
urmăreşte valea Galbena, de la izvoare spre nord pînă dincolo de confluenţa cu Crişul
Pietros, precum şi zona de la vest de creasta Masivului Vlădeasa. Cu milioane de ani în
urmă această zonă vestică s-a prăbuşit pe falii lungi de zeci de kilometri. Stivele de depozite
încălecate anterior pe autohton (pânzele) au ocupat astfel o poziţie inferioară, fiind afectate
mai puţin de eroziune, din acest motiv ele se păstrează şi astăzi constituind masive ca
Tătăroaia, Păltineţul, Dealul Munţilor, Măgura Ferice, Glăvoiu şi Ţapu.
Parcul Natural Apuseni cuprinde 80% din totalul suprafeţei rocilor carstificabile din
Munţii Bihor – Vlădeasa. Complexitatea litologică şi tectonică a regiunii a creat premisele
necesare formării unui relief carstic deosebit, în care se regăsesc practic toate formele de

2
relief din regiunea cu climă temperată. Exocarstul include forme de referinţă precum bazinul
endoreic Padiş – Cetăţile Ponorului, câmpuri de lapiezuri (Bătrâna – Călineasa), platouri
dolinare haotice (Lumea Pierdută, Groapa de la Bârsa), uvale de mari dimensiuni (Bălileasa),
văi carstice (Gârdişoara – Gârda), chei (Ordâncuşa), defilee (Arieşul Mare), şi nu în ultimul
rând două dintre cele mai mari ponoare din Europa: Cetăţile Ponorului şi Coiba Mare.
Endocarstul cuprinde peste 1.500 de peşteri şi avene cu caracteristici morfogenetice aparte
pentru fiecare dintre cele 3 unităţi geomorfologice majore care includ roci carstificabile:
Platoul Padiş – Scărişoara, grabenul Someşului Cald şi zona piemontană (spre Depresiunea
Beiuşului).
În zona Padiş - Scărişoara predomină cavităţile puternic descendente (avene şi
ponoare), care ating în profunzime adesea nivelul piezometric al apelor freatice, accesul fiind
oprit de sifoane lungi şi profunde. Este cazul avenelor din Lumea Pierdută, Şesuri sau a
peşterilor Cetăţile Ponorului, Sistemul Zăpodie. O notă aparte o reprezintă bazinul Gârda
Seacă care adăposteşte o serie de superlative precum Peştera Hodobana (cea mai
labirintică peşteră a României) – 22,1 km dezvoltare, Izbucul Tăuz (cea mai adâncă peşteră
subacvatică - 85 m) sau Peştera Zgurăşti, care adăposteşte cel mai mare lac subteran din
peşterile României – 85.000 m3 de apă.
Grabenului Someşului Cald îi sunt asociate peşteri de mari dimensiuni, cu spaţii
interioare colosale, relativ orizontale (denivelările în general nu depăşesc valoarea de 150
m). Este cazul peşterilor Humpleu (fără Avenul Poieniţa), Cerbului, Rece etc. Sunt
remarcabile cele două străpungeri hidrologice accesibile realizate de peşterile Humpleu şi
Cerbului, ambele având o a doua deschidere (Avenul Poieniţa, respectiv Avenul cu Vacă) în
zona de platou din care se alimentează acviferele.
Zona piemontană cuprinde relieful de măguri cuprinsă între Budureasa şi Băiţa
Bihor. În acest perimetru intensa fragmentare a reliefului nu a permis formarea unor sisteme
hidrocarstice de mari dimensiuni, dar în zonă există un număr mare de peşteri deosebit de
importante, atât peisagistic, cât şi paleontologic precum Peştera Urşilor, Micula, sau Măgura.

3
 Fig.4 Peştera Urşilor
Parcul Natural Apuseni adăposteşte peste 10 gheţari subterani mai importanţi.
Celebrii sunt Gheţarul Scărişoara (amenajat turistic) şi Gheţarul Focul Viu, alături de gheţarii
Borţig, Barsa, Zăpodie, Vârtop (din zona Casa de Piatră – a nu se confunda cu Peştera de
la Vârtop), din Poiana Vârtop (din Vl. Ponorului) etc.

Fig.5 Peştera Scărişoara

4
 Un fenomen unic în peisajul românesc îl constituie Groapa Ruginoasă, o ravenă cu
un diametru de cca. 450 m şi o adâncime de 100 m, creată de eroziunea torenţială în
straturile de gresii şi argile roşii violacee de vârstă permo-werfiană, ale Muntelui Ţapu. Fiind
un martor de eroziune activ, morfologia Gropii Ruginoase evoluează foarte rapid, în anii
ploioşi ravena mărindu-se cu câţiva zeci de metri. În timpul ploilor apa antrenează din
Groapă fragmente de rocă provocând în deplasare un zgomot care se amplifică datorită
ecoului şi creează spaimă turiştilor. Datorită substratului litologic apare o nuanţă ruginie, de
unde şi denumirea de Groapa Ruginoasă.

Fig. 6 Groapa Ruginoasă

2. Clima

Clima este tipică de munte, în general umedă şi rece pe culmile înalte, cu atenuare
treptată spre regiunile joase. Etajarea pe verticală se manifesta în toţi factorii determinanţi
ai climei.
Temperatura medie anuală a aerului este de 2°C în masivele Biharia şi Vlădeasa, 4°C
în zona platformei calcaroase şi ajunge la 10°C în Depresiunea Beiuş. În luna ianuarie

5
temperatura medie a aerului este de -7°C în munţii înalti şi de -3°C în depresiune, iar
temperatura medie a aerului în iulie este de 10°C în zona montană şi 20°C în depresiune.

O consecinţă directă a circulaţiei maselor de aer predominant vestic este cantitatea

de precipitaţii căzută aici, extrem de ridicată. Media anuală în zonele înalte depăşeşte 1.400
mm, cantitate maximă pentru ţara noastră, care se găseşte doar în munţii mult mai înalţi
(Rodna, Retezat şi Făgăraş). Spre poalele munţilor, în special spre Depresiunea Beiuş,
precipitaţiile scad la 800 mm.
Vântul este adaptat liniilor mari ale reliefului. Astfel, în zona montană predomină
circulaţia vestică, în timp ce pe culoarele de văi direcţia vântului urmează traseul acestora.
Particularităţile climatului crează ambianţa pentru activităţile turistice, dar constituie
în acelasi timp şi un important factor natural de curp (climatoterapie). Unele dintre elementele
climatice se constituie chiar în factori indispensabili practicării turismului (de exemplu zăpada
pentru sporturile de iarnă) reprezentând în acelaşi timp şi un important potenţial turistic,
interesând activitatea de turism, atât în sezon, cât şi în extrasezon.

3. Apele

Reţeaua hidrologică din Parcul Natural Apuseni aparţine bazinelor Crişului Negru
la vest, Someşului Mic spre nord şi Văii Arieşului Mare la sud. Nodul hidrografic este
constituit de Platoul Padişului, faţă de care apele curgătoare se orientează radial. Unele ape
au atât un curs de suprafaţă normal, cât şi sectoare de curs subteran. Structura rocilor,
respectiv caracterul permeabil al rocilor calcaroase şi impermeabilitatea şisturilor, gresiilor
şi argilelor, constituie elementul determinant al configuraţiei reţelei hidrografice, mai ales al
celei subterane.
Bazinul râului Crişul Negru situat în partea de vest a Parcului Natural Apuseni are
ca principali colectori Crişul Pietros şi Crişul Băiţa cu direcţia generală de scurgere spre vest.
Crişul Pietros are ca principali afluenţi: Valea Aleului, Valea Sebişelului, Valea Boga, Valea
Galbenei, Valea Luncşoara. Crişul Băiţa are ca afluenţi principali: Hoanca Moţului, Valea
Mare şi Valea Sighiştelului. Aceste ape au în general debite constante şi nu produc eroziuni
ale solului, mai ales în zonele împădurite.

6
 Bazinul Someşului Mic este reprezentat prin două mari cursuri de apă: Valea
Someşului Cald şi Valea Belişului care converg în lacul de acumulare Fântânele. Someşul
Cald izvorăşte din zona Piatra Grăitoare – Cârligatele, un bazin de formă palmată cu
numeroase pâraie care încă de la obârşie au un debit apreciabil. Afluenţii Someşului Cald
sunt Valea Seacă (Alunul Mare), Alunul Mic, pârâul Ponor, Valea Firii (pe partea stângă). Pe
partea dreaptă primeşte Valea Izbucului care colectează apele pârâului Tomnatec şi Valea
Călineasa, pâraiele Barna şi Terpeş, Giurcuţa, Porcului, Răchiţele. Se varsă de asemenea
în lacul de acumulare Fântânele. Valea Belişului îşi are obârşia sub Dealul Roşu (jud. Alba).
Principalii afluenţi sunt pârâul Roşu, Valea Călineasa, pârâul Fulgerata, pârâul Ciurtuci şi
pârâul Potrii. De pe partea dreaptă colectează Apa Caldă, Valea Vijanului, pârâul Olteanu şi
pârâul Monoşel. Apele nu au caracter torenţial şi nu produc pagube datorită faptului că pe
porţiuni însemnate circulă în subteran.
Al treilea bazin hidrografic din PNAp este bazinul Arieşului Mare. Râul Arieşul Mare
izvorăşte din Şaua Vârtop şi are ca afluenţi mai importanţi: Cobleş, Gârda Seacă, pârâul
Popasului şi râul Albacului.
Lacul de acumulare Fântânele situat la 1.050 m altitudine are o suprafaţă de 826
ha şi s-a format în urma barării Văii Someşului Cald în aval de confluenţa sa cu pârâul Beliş.
Are un volum de 225-250 milioane m3 de apă. Din lacul de acumulare, apa este deviată
printr-un tunel de 8.475 km, până la turbinele Centralei Hidroelectrice Mărişel.
Apele de adâncime, reprezentate în majoritate de cele din zona endocarstului,
reprezintă o rezervă importantă şi sunt o sursă de alimentare / realimentare a reţelei de
suprafaţă. Platoul Padiş – Cetăţile Ponorului constituie, din punct de vedere hidrologic, un
bazin endoreic (închis la exterior), drenat pe cale subterană. Cea mai mare parte a apelor
se scurg în bazinul Crişului Negru şi o foarte mică parte în cel al Someşului Cald. Platoul are
o suprafaţă de 36 km2. Platoul Ocoale – Scărişoara este suspendat la peste 100-200 m
faţă de văile din jur (Gârda şi Ordâncuşa) şi are o suprafaţă de 16 km2. Apele platoului circulă
pe căi subterane şi apar la suprafaţă prin Izbucul Coteţul Dobreştilor din bazinul Văii Gârda
Seacă.

4. Vegetaţia, fauna şi solurile

7
 Vegetaţia se diferenţiază pe verticală în următoarele zone: pajişti montane, păduri de
molid (Picea abies) şi păduri de foioase în care se întâlnesc următoarele specii: fag (Fagus
silvatica), carpen (Carpinus betulus), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), ulm de munte
(Ulmus montana), frasin (Fraxinus excelsior), cireş sălbatic (Cerasus avium), jugastru (Acer
campestre), mesteacăn (Betula verrucosa), scoruş de munte (Sorbus aucuparia), salcia de
munte (Salix caprea), nucul (Juglans regia), etc.
Pădurile montane sunt bine dezvoltate în partea superioară a văilor, între altitudinile
de 1.200 şi 1.600 m. În această zonă de vegetaţie predomină molidul (Picea abies) şi bradul
(Abies alba), şi de asemenea se întâlnesc mai rar laricea (Larix decidua) şi tisa (Taxus
baccata). Ca şi o particularitate a platourilor carstice din Apuseni, ca rezultat al inversiunilor
termice, există zone unde etajul coniferelor dispare cu totul fiind înlocuit de păduri de fag
(Fagus silvatica) care se învecinează direct cu pajiştile montane. Limita între pădurile de
foioase şi cele de răşinoase se situează între altitudinile de 600 -1.300 m, în funcţie de relief,
substrat şi microclimat, care duc uneori şi la inversiuni de vegetaţie.
Zonele calcaroase constituie un peisaj special, distinct de cel al platourilor şi al
zonelor stâncoase. Platourile calcaroase Bătrâna, Padiş, Ocoale, Mărşoaia şi Ursoaia în
mare parte sunt lipsite de vegetaţie lemnoasă datorită lipsei apei, fapt care a condus la
apariţia unor pajişti montane a căror prezenţă nu poate fi explicată doar prin factorul
altitudinal. Există de asemenea asociaţii vegetale deosebite găsite în aceste pajişti montane.
Pajiştile montane din platourile carstice sunt mai dezvoltate în zonele centrale, depresionare,
în vreme ce marginile platourilor sunt aproape întotdeauna acoperite de păduri. Ele ocupă
azi locul fostelor păduri de fag defrişate în trecut şi aparţin formaţiei de păiuşcă cu diverse
specii. Datorită inversiunii de temperatură în cadrul acestor depresiuni închise, molidul apare
în zona centrală a depresiunii, în timp ce pădurile de foioase cresc pe vârfurile învecinate,
un exemplu tipic fiind Bazinul Padiş. Pajiştile montane se caracterizează printr-o diversitate
floristică deosebit de ridicată, fiind identificate până în prezent, un număr de 420 specii de
plante.
Datorită condiţiilor specifice în diverse ecosisteme din Parcului Natural Apuseni, un
număr ridicat de specii endemice au fost identificate, cum ar fi: liliacul transilvănean
(Syringa josikaea), omagul (Aconitum calibrotryon ssp. skarisorensis), garofiţa (Dianthus julii
wolfii), vioreaua (Viola josi), multe forme de vulturică (Hieracium bifidum ssp. biharicum, H.
sparsum ssp. porphiriticum, H. kotschyanum etc.), Edraianthus kitaibelii, o plantă descrisă
aici pentru prima dată şi miază-noapte (Melamphyrum bihariense).
8
 Fauna pădurilor cuprinde specii în general comune făgetelor şi molidişurilor montane,
la care se adaugă capra neagră (Rupicapra rupicapra), care a fost colonizată în bazinul
superior al Crişului Pietros – Valea Boghii. Astăzi, este prezentă şi în Groapa Ruginoasă,
Cetăţile Ponorului, Scăriţa. O altă acţiune de repopulare, realizată cu succes între anii 1970-
1980, a vizat cocoşul de munte (Tetrao urogallus), ameninţat din cauza vânătorii abuzive.
Fauna de mamifere mari este bine reprezentată, prin populaţii bine consolidate de lup (Canis
lupus), râs (Lynx lynx), căprior (Capreolus capreolus), cerb carpatin (Cervus elaphus),
mistreţ (Sus scrofa), etc. Tot printre mamiferele carnivore se mai enumeră şi pisica sălbatică
(Felis silvestris), dihorul (Mustela putorius) şi vidra (Lutra lutra).
Peşterile cercetate din punct de vedere chiropterologic sunt: peşterile din Valea
Sighiştelului, Peştera Fânaţe, Peştera Onceasa, Peştera Fagului, Peştera Humpleu etc.,
cele mai importante adăposturi pentru coloniile de lilieci fiind primele patru locaţii.
O atracţie deosebita în cazul Arieşului şi majorităţii afluenţilor săi o prezintă fauna piscicolă,
cu o zonalitate bine evidenţiată:
ˇ zona păstrăvului ocupă o bună parte din Arieşul Mare şi afluenţi, urcând până la 1400-
1500 m. Aici se pot găsi şi alte specii de peşti, precum sunt zglăvoaca sau boişteanul;
ˇ zona lipanului şi moioagei se găseşte pe cursul superior şi parţial al Arieşului; dar
înaintează şi pe gâturile afluenţilor mai importanţi. Predominante sunt specii ca lipanul şi
moioaga, sau mreana de munte.
Principalele tipuri de soluri existente pe teritoriul Parcului Natural Apuseni sunt:
molisoluri, argiluvisoluri, cambisoluri, spodosoluri, soluri hidromorfe, soluri neevoluate şi
trunchiate şi soluri organice.