Delta Dunării

Sectorul românesc al fluviului Dunărea, prin poziţia sa geografică şi geopolitică, poate

să devină, printr-o politică europeană şi amenajări corespunzătoare, un coridor economic
între vestul şi estul Europei, un model de cooperare transfrontalieră şi regională. Intrarea
României în Uniunea Europeană, oportunităţile pe care ea le oferă, atrag după sine
oficializarea acestui coridor paneuropean, care pe termen scurt va realiza racordul dintre
zona bogată în resurse a Mării Caspice cu piaţa centrală şi vestică europeană, iar pe termen
mediu şi lung conturează o nouă rută comercială de transporturi care va traversa întreaga
zonă continentală euroasiatică, de la Atlantic la Pacific.
Dintre toate formele de cooperare ale ţărilor riverane Dunării, turismul se detaşează
ca o formă prioritară şi de avangardă. În acest context, resursele naturale şi antropice,
bogate şi variate, aferente Deltei Dunării constituie argumente incontestabile pentru o
dezvoltare susţinută activităţii de turism în această zonă, din păcate prea puţin valorificată
până în prezent. În contextul integrării europene, rezolvarea multiplelor probleme legate de
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării se regăseşte în instituirea unui ansamblu organizat,
interdependent, de cooperare economică regională europeană, al cărui impact depăşeşte
limitele României.

Capitolul I

1.1. Noţiuni introductive

Deşi ocupă locul II ca lungime şi debit, după Volga, prin poziţia geografică şi resursele
economice de care dispune, Dunărea este cel mai important fluviu al Europei, şi are "şansa",
prin competiţie cu primul, de a avea o "origine" occidentală. Numeroase legende i-au zămislit
istoria, artiştii i-au imortalizat frumuseţea, poeţii i-au închinat ode, iar "apele ei albastre" i-au
inspirat pe muzicieni.

1
 Recunoscută ca arteră fluvială încă din antichitate, utilizată pentru prima oară, cu circa
1000 ani î. Hr. de către fenicieni, apoi de romani, bizantini, greci şi turci, capătă cu timpul şi
un rol strategic. Primele mărturii despre Delta Dunării le avem de la "părintele istoriei"
Herodot (484-425 î. Hr.), care scria despre existenţa a 5 braţe ale Dunării. Polybiu (sec II î.
Hr.) pomeneşte în lucrările sale despre 7 braţe şi de mari acumulări de nisip la gurile Istrului.
Cea mai veche hartă este schiţa întocmită de Strabon (63 î. Hr. -19 d. Hr.). Cea mai amplă
descriere a deltei în care sunt trecute şi coordonatele ei geografice, latitudinea şi
longitudinea le avem de la Claudiu Ptolemeu (90-168 d. Hr.). Din secolul al XV-lea şi până
în secolul al XIX-lea Dobrogea şi gurile Dunării vor fi stăpânite de Imperiul Otoman.
Rolul strategic şi militar al Dunării a fost evidenţiat încă de pe vremea imperiului
macedonean şi accentuat ulterior de imperiul roman, care a încercat pentru prima dată să
facă din acest fluviu o axă de integrare a spaţiilor răsăritene şi centrale ale Europei.
La începutul secolului al XIX-lea interesele puterilor europene faţă de Dunăre vor
creşte, cele economice şi comerciale având o pondere tot mai mare, iar fluviul va cunoaşte
un proces de integrare în circuitul internaţional. Finalizarea legăturii navigabile între
Rotterdam şi Constanţa, prin Magistrala Transeuropeană de Navigaţie Rhin-Dunăre,
conectează la reţeaua navigabilă 13 ţări europene. Dezvoltând ideile lui Grigore Antipa se
poate spune că Dunărea reprezintă astăzi un element esenţial în strategiile economice care
vizează ideea de integrare europeană, dar şi aceea de conexare la Europa a unor importante
regiuni din Aşia şi Orientul Apropiat.
În acest context, al integrării europene, rezolvarea multiplelor probleme legate de
Artera navigabilă a Dunării se regăseşte în instituirea unui ansamblu organizat,
interdependent, de cooperare economică regională europeană, al cărui impact depăşeşte
limitele ţărilor riverane, înscriindu-se ca un factor de strategie la nivel european şi chiar
mondial.
În acelaşi context, Delta Dunării, binecuvântată cu un potenţial turistic de excepţie,
favorizată de poziţia sa la Marea Neagră şi de un cadru legislativ armonizat la cel european,
trebuie să susţină integrarea mai rapidă a României în structurile europene, în condiţiile unei
dezvoltări durabile. Noile reglementări privind circulaţia pe Dunăre, cuprinse în convenţii,
conferinţe, acorduri, semnate la nivel regional sau european, vor contribui la cooperare
transfrontalieră, protecţie şi utilizare durabilă a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, urmate
de elaborarea unor programe, investiţii şi strategii comune, pe termen mediu şi lung.

2
 Rolul rezervaţiilor biosferei: "Nu numai de a fi zone umede unde se realizează un
echilibru între factorul uman şi natură, dar trebuie să contribuie la nevoile societăţii în
general, arătând calea de urmat pentru un viitor durabil."(Strategia de la Sevilla privind
rezervaţiile biosferei).

1.2. Prezentarea zonei

1.2.1. Delimitarea geografică a regiunii

Coordonatele geografice ale Deltei Dunării sunt între 44 047'25" şi 45037'30" latitudine
nordică şi între 28044'25" şi 29046'00" longitudine estică. Prin deltă trece paralela de 45 0,
care are semnificaţii climatice asociate cu un teritoriu de o mare diversitate (predominant
amfibiu) influenţat de Marea Neagră. Suprafaţa Deltei Dunării (a doua din Europa după delta
fluviului Volga) este de 4 170 km2 din care 3 445 km2 (82%) se găseşte pe teritoriul României,
iar restul de 18% în Ucraina.

1.2.2. Relieful

Configuraţia geografică păstrează caracteristicile deltelor, Delta Dunării fiind o

regiune plană (o câmpie aluvionară în formare) cu o înclinare mică de la est la vest (0.006%;
între Tulcea şi Sulina este o distanţă de aproximativ 60 de km rezultând o diferenţă de nivel
de 3.6 m). În raport cu nivelul Mării Negre, 20.5% din teritoriul deltei se găseşte sub acest
reper, iar 79.5% deasupra acestuia. Cea mai mare întindere o au suprafeţele situate între 0
şi 1 m (54.5%), după care urmează cele între 1 şi 2 m (18%). Cele mai mari înălţimi se
găsesc pe grindurile marine (Letea 12.4 m, Caraorman 8 m). Altitudinea medie a deltei este
de +0.52 m.
Formarea Deltei Dunării a început în urmă cu aproximativ 13.000 de ani. Într-un fost
golf, datorită unei impresionante cantităţi de aluviuni transportate de Dunăre şi datorită unui
flux şi reflux extrem de mic (aproximativ 50 cm) s-au creat condiţiile formării deltei. Vechiul
golf a fost închis cu un cordon de nişip, transformându-se într-o lagună. Colmatarea lagunei
duce la formarea unei suprafeţe mlăştinoase în care Dunărea îşi sapă primul braţ: Sfântul
Gheorghe. Cu aproximativ 7000 ani în urmă, un nou braţ va străpunge cordonul litoral,

3
actualul braţ Sulina. Colmatarea braţului Sulina obligă Dunărea să caute altă ieşire spre
Marea Neagră,cordonul fiind străpuns spre nord, în urmă cu 2000 de ani, luând naştere
braţul Chilia. Aluviunile aduse de Chilia vor duce la formarea unei delte secundare, pe
actualul teritoriu al Ucrainei. În interiorul deltei, colmatarea lacurilor şi formarea unor noi
grinduri este un proces natural ce continuă şi azi.
Grindurile constituie principalele forme de relief ale deltei. Sunt aluviuni depuse de-a
lungul vremii fie de apele fluviului (grinduri fluviale), fie de cele ale marii (grinduri maritime)
sau reprezintă fragmente de şes rămase între ape. Letea, cel mai reprezentativ grind maritim
(20 km lungime, 15 km lăţime maximă, 17.000 ha, 13 m alt. maximă), triunghi isoscel cu
baza către braţul Sulina. Sol nisipos în dune unde vieţuiesc broaşte ţestoase, şopârle
galbene şi verzi, alături de peste 1.800 de specii de insecte (unele rare) şi o specie de fluture
nocturn (Rhyparioides metelkana) unică pe continent. Caraoman, grind maritim aflat în sudul
braţului Sulina, are tot forma unui triunghi isoscel, cu baza în vecinătatea braţului Sf.
Gheorghe (18 km lungime, 1 km lăţime maximă, 7.000 ha, cca. 7m alt. maximă). Dune cu
vegetaţie şi faună specifice.
Stipoc, uscat predeltaic înălţat de aluviuni fluviale aproximativ între localitatea Pardina şi
sudul grindului Chilia (30 km lungime, 2,5 km lăţime maximă, 3.500 ha, 3 m altitudine
maximă). Crasnicol, în sudul comunei Sf. Gheorghe, complex mai mult mlăştinos de unde
uscatul poate apare şi dispare peste noapte (18 km lungime, cca 3.500 ha).
Pe grindurile Letea şi Caraorman, se află dune de nisip foarte fin, care pot fi întâlnite
doar în trei locuri în Europa. Aceste dune de nisip sunt aşezate transversal pe direcţia de
curgere a Dunării, reprezentând porţiuni din cordonul iniţial ce a blocat golful originar. Dunele
de nisip de origine marină au înălţimi de până la 7-9 m şi sunt semimobile, vântul
transportând nisipul şi grupându-l în jurul plantelor mai puternice.

1.2.3. Clima
Delta Dunării se încadrează în spaţiul cu climat temperat semiarid specific stepelor
pontice. Spaţiile acvatice plane şi foarte întinse, acoperite în diferite grade cu vegetaţie,
întrerupte de insulele nisipoase ale câmpurilor marine, alcătuiesc o suprafaţă activă specifică
deltei şi lagunelor adiacente, cu totul diferită de cea a stepelor pontice. Această suprafaţă
activă reacţionează faţă de radiaţia totală recepţionată şi de circulaţia generală a atmosferei
rezultând un mozaic de microclimate. Radiaţia totală variază între un minim de 3,5 Kcal/cm 2
înregistrat în lunile de iarnă şi un maxim de 17 Kcl./cm2, in luna iulie. In funcţie de intensitatea
4
activităţii centrilor barici principali se instalează condiţii specifice de vreme : zile de iarnă
blânde (când activează centrul baric nord-est european), zile de iarnă geroase, cu vânturi
puternice (când acţionează anticiclonii nord-atlantici), zile de vară calde şi uscate (când
acţionează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vară ploioase (când interacţionează aerul
din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei). Durata de strălucire a soarelui
este mare, media multianuală fiind de 2250 ore, dar poate ajunge la 2600 ore în anii cu
nebulozitate redusă. Temperatura se distribuie neuniform pe suprafaţa deltei. Mediile
multianuale indică creşterea temperaturii de la vest spre est. La nivelul vârfului deltei
(Tulcea) temperatura medie multianuală este de 10,94 C, în delta fluvială (Gorgova), de
10,96 C, pe ţărmul mării (Sulina), de 11,05 C, iar în largul Mării Negre (Platforma Gloria), de
11,86 C. Amplitudinile medii zilnice reflectă diferentele mari datorate naturii suprafeţei active
: la Gorgova variază între un maxim de 9 C (în iulie) şi un minim de 3,8 C (in decembrie), la
Sulina între 2,8 C (în iulie) şi 1,4 C (în noiembrie), iar la staţia Gloria între 2,3 C (în iulie) şi 1
C (în decembrie şi februarie). Sumele anuale ale temperaturilor medii zilnice efective se
apropie de 1600 C. Umezeala aerului înregistrează cele mai mari valori de pe teritoriul
României. Umezeala relativă a aerului variază iarna între 88 - 84% la Gorgova şi 89 85% la
Sulina şi Sfântu Gheorghe, iar vara, între 69 ? 71% la Gorgova şi 80%, la Sulina şi Sfântu
Gheorghe. Precipitaţiile sunt reduse cantitativ şi scad de la vest spre est datorită efectului
suprafeţei active specifice deltei, precum şi al Mării Negre. La intrarea în Delta Dunării
(Tulcea) se înregistrează o cantitate medie multianuală a precipitaţiilor de 450 mm, iar la
Sulina, de 360mm. În cea mai mare parte a deltei cad între 350 şi 400 mm ploaie, iar pe
litoralul deltaic şi cea mai mare parte a lagunelor, sub 350 mm. Stratul de zăpadă este subţire
şi se menţine perioade scurte de timp, numai în iernile mai aspre. Vânturile dominante bat
din sectorul nordic alternativ cu sectorul sudic, cele mai intense accelerări de vânt
înregistrându-se iarna şi în sezoanele de tranziţie.

1.2.4. Solurile
Solurile predominante sunt solurile aluviale, solurile hidromorfe (lăcovişti), nisipoase
(pe grinduri) şi, pe mică porţiune (grindul Chilia), cernoziom. Pe ansamblu, învelişul de soluri
este relativ sărac, predominând solurile cu fertilitate redusă, parţial inundabile.

1.2.5. Hidrografia
5
 Zonă relativ plană, cu o inclinaţie de 0,006 0/00, este acoperită cu apă permanent ori
temporar în proporţie de 70-80%. La un debit de 5.000-9.000 m3/sec., transportă anual, în
medie, 50 de milioane de tone de aluviuni (aproximativ de 8 ori mai mult ca Tibrul şi de 20
de ori mai mult ca Rinul). Temperatura apei (ora 13): iunie 20° iulie, august 22°, septembrie
18°.
Principalele cursuri de apă sunt cele 3 braţe de vărsare ale Dunării în mare. Chilia -
cel mai nordic braţ şi cel mai activ, cu două grupări de ramificaţii şi o microdeltă proprie.
Lungime: 105 km până la Periprava; lăţime maximă: 1.000 m; adâncime maximă: 39 m.
Transportă cca 60% din totalul apelor fluviului; coeficient de sinuozitate: 1,56. Navigaţie de
interes local. Sulina - cel mai scurt, mai drept şi mai amenajat braţ de vărsare. Lungime: 64
km; lăţime maximă: 250 m; adâncime maximă: 18 m. Transportă cca 22% din apele fluviului;
coeficient de sinuozitate: 1,03. Canal de trafic fluvio-maritim (la adâncimea minimă
obligatorie de 7,32 m, pot circula nave de 7.000 t). Sfântu Gheorghe - cel mai vechi braţ de
vărsare a Dunării în mare. Lungime: 64 km; lăţime maximă: 550 m; adâncime maxima: 26
m. Transportă cca 22% din apele fluviului; coeficient de sinuozitate: 1,60. Navigaţie de
interes local.

Fig.1 Navigaţia pe braţul Sfântul Gheorghe

Reţeaua hidrografică secundară a Deltei Dunării are, în linii mari, 4 componente:
sahale (foste braţe ale Dunării, în curs de colmatare), gârle (sahale de mici dimensiuni),
canaluri (sahale rectificate şi dragate), periboine (spărturi de litoral, guri pe unde se face
schimb de ape).
Ghiol este numele dat de locuitorii Deltei pentru lacuri. Ghiolurile din deltă, deşi au
suprafeţe întinse nu au adâncimi mari 1-3 m, excepţie făcând lacul de meandru Belciug (7m).

6
Cele mai mari lacuri din deltă, exceptând Razim sunt: Dranov (21,5 Km 2), Roşu (14,4 Km2),
Gorgova (13.7 Km2), Lumina (13.6 Km2), Isac (11 Km2).
Japşele sunt ochiuri de apă cu suprafaţă şi adâncime mică, cu o bogată vegetaţie
acvatica, care atrag în mod deosebit păsările. În timpul revărsărilor este populată de peşti,
dar în perioadele mai secetoase apa se poate retrage total din aceste depresiuni. În Delta
Dunării acestea se formează prin colmatarea lacurilor mai mici sau prin aglomerarea
plaurilor.
Se alătură acestora limanuri (la gura unor mici râuri), lagune (vechi golfuri marine),
mlaştini (ape puţin adânci, pot seca). Hidrografia deltei cuprinde totodată cordonul litoral
corespunzător, zona maritimă situată în lungul ţărmului, lată de 10-15 km, cu o adâncime
mai mică de 25 m, influenţată de vărsarea apelor dulci.

1.2.5. Vegetaţia
Cercetările recente au dus la identificarea a 955 specii de cormofite spontane,
reprezentând elemente eurasiatice (28%), estice (24%), europene (14%), cosmopolite si
adventive. Din punct de vedere ecologic numai un sfert dintre specii (26%) sunt legate de
mediul acvatic (hidrofile, higrofile si higromezofile), restul fiind mezofile, xerofile, eurifile,
halofile, psamofile. Nota dominantă o dau stuful, papura, sălciile, plantele plutitoare (nuferii,
cornacii, cosorul). In deltă îşi găsesc refugiul o serie de specii rare, cum sunt : Ephedra
distachya, Carex colchica, Nymphaea candida, Convolvulus persicus.
În Delta Dunării predomină vegetaţia de mlaştină stuficolă, care ocupă cca. 78% din
suprafaţa totală. Principalele specii stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitică si
numeroase alte specii. Vegetaţia de sărături ocupă 6% din deltă. Specificul este dat de
prezenta speciilor : Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti.

7
 Fig.2 Pădure inundată
Zăvoaiele sunt păduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile,
sunt periodic inundate si se dezvoltă pe 6% din totalul suprafeţei. Sunt specifice deltei
fluviale, unde dau nota caracteristică peisajului. Întâlnim patru tipuri de zăvoaie : zăvoaiele
care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului si sunt
formate mai ales din Salix alba şi Salix fragilis; pe grindurile mai înalte cresc zăvoaiele
formate din Salix alba, Populus alba, Populus canescens; pe grindurile fluviatile cele mai
înalte cresc zăvoaie foarte rar inundate formate din plop (Populas canescens si P.alba), la
care se adaugă speciile plantate : plopul negru hibrid, arţarul american si frasinul de
Pensilvania ; un tip de zăvoi mai rar este arinişul (predomină Alnus glutinosa) care apare pe
grindurile fluviatile din delta marină.
Vegetaţia pajiştilor de stepă nisipoasă este extinsă pe 3% din totalul deltei,
dezvoltându-se mai ales pe câmpurile marine Letea, Caraorman si Sărăturile. Sunt specifice
speciile Festuca bekeri, Secale sylvestris, Carex colchica, Ephedra distachya. Vegetaţia
pajiştilor mezofile de grind se dezvoltă pe cca. 3% din totalul suprafeţei deltei, în special pe
grindurile fluviale supuse inundării periodice. Predomină Glyceria maxima, Elytrigia repens.
Vegetaţia acvatică din ghioluri, bălti si japşe ocupă 2% din totalul deltei.
Pentru vegetaţia submersă sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum,
Myriopyllum verticillatum, Potamogeton sp., Helodea canadensis.Vegetaţia plutitoare este
mai variată. Predomină Lemna minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides
peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans.

8
 Fig.3 Nuferi
Plaurii sunt insule plutitoare formate dintr-un amestec de rădăcini, ierburi, stuf, resturi
organice şi sol. Foarte importanţi în constituirea plaurilor sunt rizomi de stuf (tulpinile
subterane), în care se acumulează gaze ceea ce duce la ridicarea stratului respectiv şi
ruperea lui în urma acţiunii valurilor. Grosimea lor variază între 0,5 şi 1,5 m. Plaurii ocupă în
Delta Dunării o suprafaţă întinsă, în funcţie de nivelul apei şi de grosimea lor aceştia pot fi:
- mobili, deplasându-se pe lacuri la voia întâmplării sub acţiunea vântului şi a curenţilor de
apă;
- împotmoliţi, în zonele mai puţin adânci, atunci când nivelul apei este mic;
- fixaţi de alţi plaurii împotmoliţi, sub aceştia însă existând un strat de apă, care reprezintă
un excelent habitat pentru anumite specii de peşti cum ar fi: somn, crap, caras, etc.
Vegetaţia emersă este dominată de stuf (Phragmites australis), papură (Typha
latifolia si T. angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris). Vegetaţia tufişurilor dezvoltate
pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe ţărmurile marine active se extind numai
pe 1% din totalul suprafeţei deltei şi sunt dominate de Tamarix ramosissima, Elaeagnus
angustifolia, Hippophae rhamnoides. Pădurile de câmpurile marine Letea şi Caraorman sunt
şleauri de silvostepă, numite local haşmace, cu stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora),
stejar pedunculat (Q. robur), frasin (Fraxinus angustifolia), plop tremurător (Populus
tremula), ulm (Ulmus foliacea), şi cu plantele agăţătoare Periploca graeca, Vitis silvestris,
Hedra helix. Reprezintă numai 0,8% din totalul suprafeţei Deltei Dunării.

9
 Fig.4 Peisaj cu stuf
O mare curiozitate sunt lianele (Periploca greaca de origine mediteraneană cu o
lungime de 25 de m - unică în Europa) care atinge aici limita nordică de răspândire. Aceste
liane împreună şi cu alte plante agăţătoare cum ar fi: viţa-de-vie sălbatică, iedera, hameiul
şi curpenul conferă acestei păduri un aspect subtropical. În Delta Dunării au fost observate
un număr de peste 1615 specii de plante, reprezentând circa o treime din totalul speciilor
cunoscute în flora României. Dintre arborii din Pădurea Caraorman putem enumera: stejari
seculari de peste 25 de m înălţime, ulmi, sălcii, plopi albi şi negri, arini, frasini pufoşi, aceştia
din urmă fiind o raritate botanică. Aici cuibăreşte vulturul codalb.
În 1940 Pădurea Caraorman şi Letea au fost declarate monument al naturii, fiind
considerate zone stric protejate.

1.2.6. Fauna
Delta Dunării este un adevărat paradis faunistic. Aici vieţuieşte 98% din fauna
acvatică europeană, întreaga faună de odonate, de lepidoptere acvatice sâşi de moluşte
gasteropode de Europa si tot aici îşi găsesc refugiul mamifere rare cum sunt Mustela
lutreola, Lutra lutra şi Felis silvestris. Vertebratele care, prin prezenta lor, dau nota specifică
faunei deltei. Amfibienii sunt reprezentaţi prin 2 specii de caudate si 6 specii de anure, iar
reptilele prin 8 specii, majoritatea şerpi (4 specii). Peştii sunt prezenţi prin 65 specii, cei mai
mulţi de apă dulce (60%), restul migrând primăvara din Marea Neagră. Între aceştia din
urmă, sturionii şi scrumbiile au rol important, atât ştiinţific, cât şi economic.

10
 Păsările sunt cele care au creat faima deltei, cunoscută, încă de la începutul secolului
ca un paradis aviar. Renumele se datorează celor 327 specii pe care le putem întâlni în deltă
si care reprezintă 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibăresc 218 specii, restul de
109 specii trecând prin deltă si rămânând diferite perioade de timp toamna, iarna şi
primăvara. Păsările acvatice sunt cele mai numeroase : cuibăresc 81 specii şi trec prin deltă
60 specii, în total 141 specii, ceea ce reprezintă 82% din avifauna acvatică europeană.
Avifauna acvatică din Delta Dunării este alcătuită dintr-un nucleu de specii vechi, bine
adaptate la mediul acvatic, la care se adăugă, speciile accesorii şi speciile cosmopolite.
Nucleul avifaunei este format din 75 specii a căror viaţă este legată de prezenţa apei.
Acestea se grupează în 5 tipuri ecologice principale : specii strâns legate de apă, strict
stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani, unele anatide), specii de
stufării (toate speciile de paseriforme acvatice), specii de ţărmuri (stârci, lopătari, ţigănuşi,
unele anatide), specii de pajişti hidrofile cu vegetaţie bogată continuate cu stufării (ralide),
specii de ţărmuri marine (unele laride). Multe specii, mai ales dintre rate, gâşte, pescăruşi,
apar frecvent în diferiţi biotopi. Zăvoaiele sunt populate de silvii, muscari, filomele, piţigoi,
cinteze, la care se adaugă, în timpul cuibăritului, raţe, cormorani şi stârci.
În pădurile de pe câmpurile marine Letea şi Caraorman cuibăresc 64 specii tipice
avifaunei pădurilor nemorale (silvii, mierle, ciocănitori, măcăleandru, piţigoi, graur, precum
si codalbul (Haliaetus albicilla), gaia brună, acvila pitică, vulturul pescar etc. Fazanul
(Phasianus colchicus) a fost introdus prin colonizare populaţia dezvoltându-se rapid. În
pajiştile de stepă nisipoasă sunt specifice potârnichea, prepeliţa, ciocârliile, pasărea ogorului
(Burchinus oedicnemus). În satele deltei, pe lângă gospodării, sunt frecvente guguştiucul,
vrabia de casă, rândunica, barza, lăstunul.
În Delta Dunării se găseşte cea mai mare colonie de pelicani din Europa.
Pelicanul este o specie protejată şi reprezintă simbolul Deltei Dunării. Fiind un oaspete de
vară, pelicanul trăieşte în colonii numeroase, la începutul toamnei migrând spre locuri mai
calde.

11
 Fig.5 Pelicani
În Delta Dunării, în cei peste 25 de km2 de lacuri şi canale trăiesc peste 110 specii de
peşti, 75 de specii de peşti de apă dulce, 36 fiind specifice deltei. Cel mai are potenţial
piscicol al ţării se găseşte evident în Delta Dunării, aici se obţine 50% din producţia de peşte
de apă dulce a României. Dintre speciile de peşti întâlnite în Delta un loc aparte îl ocupă
sturionii marini: păstrugă, morun, nisetru, de la care provin vestitele icre negre (caviarul),
precum şi sturionii de apă dulce: cega şi viza. Dintre peştii migratori amintim scrumbia, care
primăvara urcă pe Dunăre câteva sute de km pentru a-şi depune icrele.
Braţele Dunării, gârlele şi canalele din deltă reprezintă în general un loc de refugiu
pentru peşti în perioadele dificile; vara în zile călduroase şi când nivelul apei este scăzut.
Zonele mlăştinoase, cuprinse între 0 şi 1 metru faţă de nivelul mării reprezintă 55% din
suprafaţa deltei şi sunt căutate în perioadele de inundaţie de anumite specii de peşti: ştiuca,
crap, caras, lin, etc. Atunci când apele se retrag toţi peştii din aceste locuri migrează spre

12
 Fig.6 Pescuitul în Delta Dunării
zone mai adânci: acestea fiind canale şi lacuri. Canalele din deltă, în general, străbat
suprafeţe inundabile întinse şi au legături cu multe lacuri. Multe specii de peşti îşi schimbă
arealul, trecând dintr-un lac în altul prin canale, gârle şi braţele Dunării. Aceasta migraţie se
produce din diferite cauze: căutarea unor noi locuri de hrănire, slaba calitate şi nivelul scăzut
al apei, etc.

1.3. Rezervaţii ştiinţifice

1.3.1. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării

Ideea necesităţii protecţiei naturii deltei nu este nouă. În anul 1938 o parte din pădurea
Letea (52,73 Ha.) a fost declarată monument al naturii. La începutul anilor 1950 Comisia
Monumentelor Naturii întocmeşte primul plan de înfiinţare a unei reţele de rezervaţii şi refugii,
care a devenit funcţională în anul 1961 şi care era formată din 7 rezervaţii cu o suprafaţă
totală de 41.500 ha (9,4% din suprafaţa deltei), cele mai importante fiind Roşca-Buhaiova
(14.500 ha), Perişor-Zătoane (14.200 ha), Periteasca-Leahova (3900 ha), Caraorman 3000
ha). Proiectul de valorificare complexă a resurselor naturale din Delta Dunării realizat în anul
1975 prevedea înfiinţarea unui parc naţional cu o suprafaţă totală de cca. 200.000 ha, din
care 90.000 ha să reprezinte rezervaţii ştiinţifice strict ocrotite. Din păcate această prevedere
a proiectului sus menţionat nu s-a aplicat.
Natura Deltei Dunării trebuie protejată datorită biodiversităţii şi peisajelor sale unice
în Europa, datorită rolului său de reglare a echilibrelor din mediul costier, datorită fragilităţii

13
sale, datorită obligaţiei morale de a transmite urmaşilor acest spaţiu mirific, datorită faptului
că ne face să înţelegem mai bine structura şi funcţionarea naturii. Delta oferă numeroase
resurse, dar acestea sunt limitate. Nu se poate pescui oricât şi nici oricând fără riscul de a
distruge fondul piscicol. Orice activitate umană este limitată în spaţiu şi în timp, deoarece
capacitatea de suport a deltei este limitată iar dereglările care pot apare riscă oricând să
devină ireversibile. De aceea înfiinţarea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării a reprezentat
singura soluţie raţională pentru supravieţuirea deltei şi locuitorilor ei.
Rezervaţiile biosferei au fost definite ca forma de conservare a unor spaţii întinse,
terestre, costiere, marine sau îmbinări ale acestora, caracterizate prin biodiversitate şi
geodiversitate recunoscute internaţional, în care se desfăşoară activităţi variate după un
program care respectă anumite norme şi se află sub suveranitatea statului respectiv.
Rezervaţiile biosferei reprezintă chintesenţa celei mai largi filosofii a conservării, în sensul
că protejează natura fără a exclude prezenta societăţii umane şi a formelor tradiţionale de
utilizare a resurselor. Rezervaţiile biosferei au trei funcţii majore : conservarea diversităţii
naturale şi culturale, dezvoltarea economică şi socială , suportul logistic pentru cele mai
diverse activităţi. În prezent sunt în Lume 324 rezervaţii ale biosferei care formează o reţea
mondială.
Rezervaţia Biosferei Delta Dunării a fost înfiinţată prin HG nr. 983/1990 şi prin
Legea nr. 82/1993. Modul de desfăşurare a activităţilor umane, delimitarea zonelor
funcţionale şi constituirea Consiliului Ştiinţific al Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta
Dunării a fost stabilit prin HG nr. 284/1994. Rezervaţia se extinde pe o suprafaţă totală de
580.000 ha.
Rezervaţia este mai întinsă decât delta în sine. Complexul lagunar Razim-Sinoie
este a doua componentă a rezervaţiei, situată în sudul Deltei Dunării şi ocupă o suprafaţă
totală de circa 1.015 km2, din care suprafaţa lacurilor este de 863 km2. Cea mai mare parte
a complexului o constituie zona depresionară (vechiul golf Halmyris) ocupată iniţial de
apele mării şi care a fost compartimentată ulterior, prin formare de cordoane şi grinduri. În
ultimele decenii complexul a suferit foarte mari modificări datorită acţiunii umane fiind
transformat în rezervor de apă dulce pentru alimentarea sistemelor de irigaţii amenajate în
jurul complexului.
Dunărea maritimă este o altă componentă deltaică dispusă între Ceatalul Ismail şi
limita vestică a rezervaţiei – Cotul Pisicii.

14
 Zona inundabilă Isaccea-Tulcea este situată în amonte de municipiul Tulcea.
Zona are aspectul unei depresiuni şi constituie un sector de luncă neîndiguit, fapt ce
determină ca în timpul apelor mari de primăvară să fie inundat, alimentând lacurile şi zonele
mlăştinoase acoperite cu stuf şi plaur.
Zona Sărături-Murighiol Lacul Sărături, situat pe terasa Dunării, are o lungime de
2 km şi o lăţime de 500 m. Apele lacului sunt puternic salinizate, caracterizate prin marea
bogăţie de zooplancton şi fitoplancton.
Pe această suprafaţă, în concordanţă cu prevederile internaţionale şi cu legile în
vigoare, au fost delimitate trei categorii de zone funcţionale : zone cu regim de protecţie
integrală care au suprafaţa totală de 50.600 Ha. (8,7% din total), zonele tampon cu suprafaţa
de 223.300 ha (38,5%) şi zonele economice care au suprafaţa de 306.100 ha (52,8%).
Sunt 18 zone strict protejate. Acestea sunt protejate în mod obligatoriu şi reprezintă
eşantioane foarte puţin deranjate, reprezentative pentru ecosistemele naturale, terestre şi
acvatice din rezervaţie. Accesul în aceste perimetre este strict interzis, cu excepţia
cercetătorilor ştiinţifici sub supervizarea ARBDD.
Zonele tampon au fost stabilite în jurul zonelor cu regim de protecţie integrală. Ele
au fost desemnate pentru atenuarea impactului antropic asupra zonelor protejate. Aici este
permis accesul pe baza unei autorizaţii emise de ARBDD, cu respectarea unor norme de
comportare : se interzice camparea, aprinderea focului, producerea de zgomote, tăiatul
arborilor.
Zonele economice cuprind o mare varietate de terenuri : poldere agricole, piscicole
sau silvice, sectoare de reconstrucţie ecologică, culturi agricole, păşuni, aşezări omeneşti.
Ele cuprind terenuri aflate în regim liber de inundaţie, terenuri îndiguite pentru folosinţă
agricolă, piscicolă şi silvică şi terenuri pe care sunt amplasate aşezări umane. Zonele de
reconstrucţie ecologică sunt suprafeţe de teren în cadrul cărora Administraţia Rezervaţiei
desfăşoară activităţi de refacere a echilibrului ecologic şi de renaturare a zonei afectate,
folosind mijloace tehnice şi tehnologii adecvate.
Zonele strict protejate sunt situate majoritatea pe amplasamentul vechilor rezervaţii
înfiinţate la începutul anilor 1960 de către Comisia Monumentelor Naturii din Academia
Română. Acestea sunt : Roşca-Buhaiova, Letea, Răducu, Nebunu, Vătafu-Lungulet,
Caraorman, Sărături Murighiol, Erenciuc, Popina, Sacalin-Zătoane, Periteasca-Leahova,
Doloşman, Grindul Lupilor, Istria-Şinoe, Grindul Chituc, Rotundu, Potcoava, Belciug.

15
 Roşca- Buhajova ( 9 625 ha) include o mare diversitate de biotopuri
reprezentative pentru delta fluvială (plauri plutitori şi fixaţi, mlaştini stuficole, lacuri, grinduri
fluviale, gârle naturale, terenuri inundabile, zăvoaie de sălcii, etc.). Fauna prezintă o
remarcabilă diversitate, fiind reprezentată de mamifere: vidra (Lutra lutra), nurca (Mustela
lutreola), hermelina (Mustela erminea), bizamul (Ondathra zibethica), câinele enot, vulpea,
mistretul, şi păsări: prezenta celei mai mari colonii de pelican comun (Pelecanus
onocrotalus) din Europa, a coloniilor mixte de ardeidae, majoritatea speciilor de anatidae şi
paseriforme caracteristice deltei precum şi de nevertebrate. Aceeaşi bogată diversitate este
prezentă şi sub aspectul lumii vegetale. Bazinele acvatice stagnante sunt invadate de specii
de nufăr (alb şi galben), piciorul cocosului, Hydrocharis morsus ranae, Limnanthemum,
Trapa natans, Stratiotes aloides. În apele sărace în nitrati din unele japşe sau ochiuri de apă
dintre plauri apar plantele carnivore Utricularia vulgaris şi Aldrovanda veşiculosa. În
stufărişurile compacte se întâlnesc specii ca: Dryopteris thelipteris, Solanum dulcamara,
Euphorbia palustris, specii de Carex, dar şi specii rare cum ar fi Acorus calamus sau Calla
palustris.
Lacul Răducu ( 2 500 ha ) cuprinde lacuri cu apă dulce alimentate din ultimul braţ al
marelui "M", situate într-o zonă tipică de dezvoltare a grindurilor fluvio-marine dintre Chilia şi
Sulina. Bazinele acvatice sunt înconjurate de grinduri marine cu soluri sărace, mobile sau
slab fixate cu Elymus sabulosus, Carex ligerica şi Agropyrum elongatum; pajişti stepizate cu
Salix rosmarinifolia şi Euphorbia palustris sau arii depresionare cu apă temporară
caracterizate de tufe cu Juncus gerardii. Ghiolurile Răducu şi Răduculet găzduiesc o
ihtiofaună specifică zonei, bine reprezentată şi protejată prin izolarea bazinelor respective.
Vătafu -Lunguieţ ( 1 625 ha) cuprinde forme diverse de relief: grinduri, japşe,
depresiuni, formaţiuni de plauri plutitori şi fixaţi, pajişti halofile şi este caracterizată, în
principal, prin existenta biocenozelor adaptate la condiţiile de viată eurihaline. Complexul de
lacuri şi grinduri fluvio-marine reprezintă un important loc de cuibărit pentru stârcul pitic şi
cormoranul mic, în colonii mixte de ardeidae.
Apele lacului Sărături Murighiol sunt puternic salinizate de tip cloruro- sulfatic, fiind
caracterizate prin marea diversitate a zoo- şi fitoplanctonului. Complexul salmastru
găzduieşte colonii de sternidae, aici cuibărind şi piciorongul (Himantopus himantopus),
împreună cu cioc–întors(Recurvirostra avosetta), rata cu ciuf (Netta rufina) şi prundărasul de

16
sărătură (Charadrius alexandrinus). În timpul iernii, îngheţul tardiv al luciului de apă
determină o mare concentrare a limicolelor care găsesc aici adăpost şi hrană abundentă.
Insula Popina reprezintă un loc de popas important pentru păsările migratoare şi de
cuibărit pentru călifarul alb (Tadorna tadorna). Primăvara, în această zonă se pot întâlni
păsări de mlaştină, păsări de pădure: privighetoarea roşcată (Luscinia megarhynchos),
ciocârlia de Bărăgan (Melanocorypha calandra) etc. Fauna de nevertebrate cuprinde rarităţi,
ca păianjenul veninos "văduva neagră" (Lactrodectus tredecimguttatus) şi miriapodul gigant
(Scolopendra cingulata).
În Periteasca- Leahova (4125 ha) caracteristice sunt biocenozele dezvoltate pe
nisipurile uscate ale grindurilor, pe nisipurile scăldate de apele mării sau ale lacului Razim
precum şi biocenozele adaptate la variaţii mari ale salinităţii. Este o zonă predilectă pentru
cuibăritul speciilor limicole, a călifarilor (Insula Bisericuţa) ca şi a laridaelor şi sternidaelor
(grinduri halofile) constituind un important refugiu de popas şi hrănire pentru oaspeţii de
iarnă. De asemenea, este refugiul preferat în timpul migraţiei diurne pentru populaţia de
gâscă cu gât roşu (Branta ruficollis).
Grindul Lupilor ( 2075 ha) reprezintă un important refugiu de cuibărit şi hrană pentru
păsări. Îndeosebi în perioada migraţiei de toamnă, zona devine o impresionantă concentrare
a ornitofaunei şi, în special, a oaspeţilor de iarnă (gâşte, rate). Datorită cotelor reduse şi a
condiţiilor favorabile, zona are o mare importantă pentru reproducerea naturală a peştilor din
speciile: crap (Ciprinus carpio), şalău (Stizostedion lucioperca), plătică (Abramis brama).
Grindul Chituc ( 2300 ha) este valoros pentru configuraţia morfologică caracterizată
de succesiunea de cordoane, dune, lacuri, cu predominarea acestora din urmă, orientate pe
o direcţie piezişă pe linia actuală a ţărmului şi având o dispoziţie în evantai. Vegetaţia este
caracteristică zonelor litorale cu sol nisipos sărăturat şi are importantă pentru migraţia
păsărilor şi pentru iernatul acestora.
Lacul Potcoava ( 625 ha) se caracterizează prin existenta unei colonii mixte de stârci,
ţigănuşi, egrete, cormorani mici. Constituie un loc de cuibărit pentru stârcul pitic (Ixobrychus
minutus), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), rata pestriţă (Anas strepera), raţa cu ciuf
(Netta rufina), corcodelul cu gât roşu (Podiceps griseigena), vulturul codalb (Haliaeetus
albicilla) precum şi loc de hrănire pentru cufundaci, corcodei, cormorani mici, stârci, egrete,
rate lingurar, soim dunărean, etc. Zona constituie loc de refugiu pentru vidre, nurci,
hermeline, mistreţi. Fauna piscicolă este reprezentată de o serie de specii periclitate:
caracuda (Carasşius carassius carassius), linul (Tinca tinca).
17
 Pădurea Letea, care se dezvoltă în spaţiul interdunelor sub forma unor fâşii late de
10-250 m (haşmacuri) despărţite de spinările dunelor, este alcătuită, în principal, din: stejarul
de luncă (Quercus robur), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), plopul alb (Populus alba),
plopul negru (P. nigra), frasinul de luncă (Fraxinus angustifolia), frasinul de baltă (F.
pallişiae), părul (Pyrus pyraster), teiul alb (Tilia tomentosa), ulmul (Ulmus foliacea) şi foarte
rar arinul negru (Alnus glutinosa), completată de un subarboret bogat (Crataegus monogyna,
Ligustrum vulgare, Evonymus europaeus, Cornus mas, C. sanguinea, Rhamnus frangula,
R. cathartica, Viburnum opulus, Berberis vulgaris, s.a.). O caracteristică a zonei o constituie
abundenta plantelor căţărătoare (Periploca graeca, Hedera helix, Vitis şilvestris, Humulus
lupulus, Clematis vitalba) care conferă pădurii un aspect subtropical. În covorul vegetal se
întâlnesc şi alte specii rare: volbura de nisip (Convolvulus perşicus), brânduşa de nisip
(Merendera sobolifera) şi cârcel (Ephedra dystachia). Fauna este reprezentată de codalb
(Haliaeetus albicilla), soimulet de seară (Falco vespertinus), pupăza (Upupa epops),
dumbrăveanca (Coracias garrulus), câteva rarităţi herpetologice (Eremias arguta, Vipera
urşinii renardi) şi cca. 1600 specii de entomofaună identificate până în prezent
Lacul Nebunu şi împrejurimile sale reprezintă o zonă lacustră de mică întindere,
caracteristică deltei fluviale ce găzduieşte biocenoze specifice, adaptate la amplitudini mari
ale undei de viitură. Sunt asigurate în această zonă condiţii bune de cuibărit pentru anatidae
şi pentru hrana limicolelor în lunile de vară. Datorită izolării sale, lacul asigură condiţii optime
de reproducere şi creştere pentru ihtiofauna specifică lacurilor de întindere redusă şi
adâncime mică.
Pădurea Caraorman (2250ha) este dezvoltată îndeosebi în partea sudică a grindului.
Alături de un variat arboret de luncă format din plop, frasin şi stejar se poate întălni
subarboret de zălog, Salix, Tamarix, etc. Extremitatea sudică a pădurii păstrează exemplare
monumentale de stejari cu circumferinţa între 4,20 -4,70 m. Asociaţiile vegetale găzduiesc
animale nevertebrate (îndeosebi insecte) şi vertebrate (mamifere). Ca avifaună, în pădure
se întâlneşte vulturul codalb (Haliaeetus albicilla) şi corbul (Corvus corax
Arinişul Erenciuc ( 50 ha) este singura zonă forestieră din deltă în care arinul negru
(Alnus glutinosa) se dezvoltă compact. În ariniş uneori cuibăreşte vulturul codalb (Haliaeetus
albicilla).
Lacul Sacalin oferă condiţii ideale pentru cuibăritul lebedei mute şi pentru hrana
speciilor limicole, abundente şi pe insula Sacalin unde se află şi cea mai mare colonie de
chire de mare (Sterna sandvicenşis). Atât luciile de apă cât şi grindurile şi plaja litorală sunt
18
locuri de maximă concentraţie a ornitofaunei în timpul migraţiei de primăvară-toamnă. Insula
Sacalin reprezintă zona cea mai importantă de cuibărit, premigraţie şi migraţie, un cartier de
iernare important, iar o serie de circa 30 de specii cuibăresc aici.
Capul Doloşman ( 125 ha) este important pentru conservarea vegetaţiei xerofite,
pentru cuibăritul drepnelei negre (Apus apus), pietrarul negru (Oenanthe pleschanka)
precum şi pentru protecţia dihorului pătat (Vormela peregusna), a şarpelui rău (Coluber
jugularis) şi a şarpelui de apă (Natrix tesselata). Zona are şi o importantă arheologică,
existând aici vestigii ale vechilor civilizaţii.
Istria- Sinoe ( 400 ha) prezintă o mare varietate de specii de păsări: călifarul alb
(Tadorna tadorna), diferite raţe, gâşte şi foarte multe limicole. Din herpetofaună regăsim
aici ţestoasa de uscat (Testudo graeca), şarpele rău (Coluber jugularis) şi foarte numeros
şerpi de apă (Natrix tesselata). Zona prezintă şi o valoare arheologică deosebită
Lacul Rotundu este un lac tipic din lunca inundabilă a Dunării, complexul lacustru
Somova- Parches fiind ultima zonă de acest fel neafectată de îndiguiri. Zona lacului Rotundu
prezintă interes deosebit, fiind reprezentativă pentru studiul şi conservarea biocenozelor
adaptate la amplitudini mari ale undei de viitură, precum şi pentru producerea ciprinidelor
Lacul Belciug ( 110 ha), datorită izolării şi adâncimii mari (circa 7 m), constituie un loc
deosebit de favorabil conservării unor specii ale faunei piscicole în pericol de dispariţie
(caracuda, linul, văduvita). Zona este şi un important loc de hrănire pentru numeroase specii
din fauna ornitologică reprezentate de stârci, egrete, rate, etc. În stufăriile înconjurătoare s-
a semnalat cuibărind cocorul (Grus grus), specie ameninţată cu dispariţia.
Zone tampon sunt: Matita-Merhei-Letea (22.560 ha), Sontea (12.500 ha),
Caraorman (13.830 ha), Lumina - Vătafu (13.460 ha), Dranov (21.760 ha), Sărături-
Murighiol (5 ha), Lacul Rotundu (1.240 ha), Insula Popina (260 ha), Capul Doloşman (28
ha), Zmeica-Şinoie (31.510 ha), Lacul Potcoava (2.937 ha), Periteasca-Leahova (210 ha),
Zona tampon marină (103.000 ha).

1.3.2. Presiunea umană asupra mediului

Una dintre problemele de mediu cu care se confruntă Delta Dunării o reprezintă

poluarea apei fluviului. De asemenea, colmatarea braţelor secundare ale Deltei poate
produce în timp inundarea unei mari părţi a suprafeţei de uscat din Deltă şi distrugerea
acestui ecosistem.

19
 Mult timp presiunea umană asupra deltei a avut caracter conservativ datorită, atât
modului tradiţional de utilizare a resurselor, cât şi numărului redus de locuitori. Primul impact
dur a avut loc la sfârşitul secolului trecut, când a fost amenajat pentru navigaţie canalul
Sulina. Tăierea meandrelor şi consolidarea malurilor a rupt unitatea deltei şi a modificat
regimul scurgerii. Al doilea impact dur a fost declanşat de Grigore Antipa la începutul
secolului în vederea creşterii productivităţii pescăriilor şi s-a materializat prin tăierea a zeci
de kilometri de canale pentru asigurarea circulaţiei apelor între braţele Dunării şi ghioluri. A
treia intervenţie de proporţii s-a desfăşurat în perioada 1950 - 1970 şi a avut ca scop
exploatarea stufului. Ca urmare au fost ridicate diguri, au fost tăiate canale noi, au fost
construite numeroase staţii de pompare pentru controlul nivelului apelor din incintele
îndiguite. La gura braţului Sulina digurile care protejează intrarea în canal înaintează cu 250
- 300 m pe an provocând schimbarea întregului regim litoral. In acelaşi timp sunt distruse
coloniile de cuibărit ale pelicanilor, cormoranilor şi stârcilor, şi sunt împuşcate sute de mii de
păsări. Dacă la începutul secolului erau în deltă cca. 10 - 15 milioane de păsări, după cel de
al doilea război mondial se ajunsese la cca. 7 milioane, iar în anii 1970 la cca. 500.000. Este
perioada în care activităţi umane foarte agresive afectează întreaga suprafaţă a deltei
provocând cele mai intense transformări din istoria acesteia. A patra etapă de artificializare
a deltei a avut caracter agricol si s-a desfăşurat în anii 1980. Atunci au fost îndiguite şi
desecate marile poldere Sireasa şi Pardina, precum şi alte 22 incinte cu suprafaţa totală de
53.505 Ha. Alte amenajări cu caracter piscicol sau silvic au impus construcţia de noi diguri,
astfel încât la sfârşitul anilor 1980 suprafaţa totală îndiguită din interiorul deltei era de
103.385 ha.
Formele presiunii umane asupra deltei au caracter conservativ prin pescuit tradiţional,
păşunat, turism sau destructiv prin amenajări pentru transporturi, piscicultură, agricultură,
silvicultură, stuficultură, precum si prin combaterea unor specii considerate dăunătoare.
O altă problemă de mediu o reprezintă canalul Bîstroe. Experţii Comisiei ONU au
apreciat ca proiectul ucrainean va avea un efect nociv asupra vegetaţiei şi faunei din deltă.
Se va distruge habitatul unor peşti şi păsări migratoare din zona protejată şi le-ar perturba
reproducerea. Mai mult, operaţiunile de dragare vor cauza depuneri de sedimente sau
împrăştierea acestor materii în largul marii, cu riscuri pentru fundul mării. Specialiştii şi-au
prezentat concluziile anchetei lor şi Ucrainei. Verdictul ONU obligă Ucraina să iniţieze
consultări cu România pe acest proiect cu participarea populaţiei locale. După aceea, vecinii
de la nord-est trebuie să transmită autorităţilor române decizia finală. Ancheta a fost solicitată
20
de autorităţile de la Bucureşti, printr-o sesizare din 2004. România a reproşat atunci
autorităţilor de la Kiev că nu au anunţat începerea acestor lucrări, deşi erau obligate, conform
Convenţiei transfrontaliere pentru evaluarea efectelor asupra mediului.

Capitolul 2
Obiectivele turistice

2.1. Obiective turistice naturale

Delta Dunării-caleidoscop al unor peisaje mereu inedite, paradisul păsărilor şi
trestiilor, al puzderiilor de peşti, este un loc în care se pot efectua o gamă largă de activităţi
de relaxare şi agrement: se pot face plimbări cu barca cu vâsle sau cu şalupa pe canalele şi
lacurile din deltă; se pot petrece seri în sălbăticie pe insule izolate la lumina focului de tabără;
se pot practica sporturi nautice; se poate pescui şi vâna; se pot organiza expediţii şi excursii
în pădurile din deltă; se pot vizita dunele de nisip; se pot admira specii unicat de faună şi
floră; se poate face plajă, (la Sfântul Gheorghe şi Sulina se pot face băi în mare ).
Zestrea naturală a Deltei Dunării este foarte diferită, deţinând câteva valori originale,
care s-au impus prin valenţele lor estetice, recreative şi educative.
➢ sub aspect peisagistic, teritoriul deltei cuprinde un relief de grinduri joase, cu aspect
de câmpie;
➢ dune de nisip fin;
➢ plajele de pe litoralul marin deltaic (de la Sulina la Sfântul Gheorghe), cu nisip fin şi
pantă de imersiune redusă;
➢ condiţiile climatice favorabile pentru turism, de primăvara până toamna târziu, cu un
număr mare de zile senine pe lună şi precipitaţii reduse;
➢ oglinzile de apă (braţele Dunării, gârlele şi lacurile) care reprezintă atât locuri pentru
excursii, cât şi căi de acces sau de circulaţie turistică în deltă
➢ ghiolurile cu reale premise pentru agrement nautic, pescuit sportiv;
➢ pădurile de stejar de pe grindurile Letea şi Caraorman, zăvoaiele de sălcii şi de plopi;

21
 ➢ avifauna (circa 280 specii variate ca origine geografică şi interes ştiinţific), cu valoare
estetică şi cinegetică (lebăda cântătoare, egreta, lebăda mută, marele cormoran, raţa
mandarină, bâtlanul alb, pelicanul, piciorongul, vulturul cu coadă albă ş,a),
➢ fauna piscicolă, cu importanţă ştiinţifică, economică şi cinegetică (cega, morunul,
păstruga, heringul, crapul, plătica ş,a),
➢ fauna pădurilor, de interes cinegetic (vidra, bizamul, iepurele, mistreţul, vulpea ş.a);

2.2. Obiective turistice antropice

Prin bogăţiile sale naturale şi poziţia sa geografică, Delta Dunării cu relieful său
variat şi roditor, cu clima sa văratică şi cu diversitatea de bogăţii naturale, a atras prezenta
omului. Pentru timpurile preistorice, vestigiile arheologice sunt singurele izvoare care ne
vorbesc de vechimea şi formele de cultură şi civilizaţie ale omului care a trăit aici. Tot
litoralul de la Sinoie şi până la insula Popina din nordul lacului Razim a fost vatra de formare
si evoluţie a civilizaţiei neolitice de tip Hamangia (azi Baia) – 5000- 3000 a.Chr. Figurinele
de lut ce aparţin acestei culturi sunt exprimări ale unei vieţi spirituale cotidiene, iar cele
două statui de lut, cunoscute cu numele de “Gânditorul” şi “Femeia şezând”, reprezintă
familia pereche şi sunt considerate capodopere ale artei neolitice universale.
Fortificaţiile cu şanţuri şi valuri de pământ de pe promontoriile de la Sinoie, Enisala,
Babadag, Tulcea şi Somova, etc. şi movilele răzleţe de-a lungul fluviului sau pe creasta
colinelor de la Dunăre la Razim, sunt vestigiile rămase din organizarea comunităţilor din
epoca civilizaţiei fierului (1200- 500 a.Chr.).
Tezaurul princiar descoperit într-un astfel de mormânt tumular la Agighiol, la care
se alătură bogatele necropole de la Murighiol şi Enisala, ca şi marea cetate de refugiu de
la Bestepe, sunt documente şi afirmări ale unei civilizaţii sedentare creată de autohtoni
geţi, după cum i-am cunoscut din izvoarele greceşti, sau daci, după cele romane. Urcând
spre nord descoperim un mare centru economic în perioada romană, oraşul Halmyris (azi
Murighiol). După Dinogetia (de pe insula Bisericuţa din satul Garvăn), Halmyris este cel
mai cunoscut din punct de vedere arheologic dintre toate cetăţile: Salsovia (Mahmudia),
Talamonium (Nufăru), Aegyssus (Tulcea), Noviodunum (Isaccea), sau altele al căror nume
s-a pierdut în timp, cum sunt cetăţile romane de la Enisala, cea de pe dealul Parchesului,
etc.
Portulanele si hărţile genoveze, ca şi izvoarele bizantine vorbesc foarte mult de
pescuitul şi de comerţul cu tot felul de produse în sec. X- XV în porturile dunărene la Solina
22
(Sulina de azi), Licostoma (Periprava), Vicina (ipoteze incerte asupra vetrei sale).
Războaiele ruso-turceşti din sec. al XVIII-lea si al XIX-lea, ca şi administraţia rusească în
Delta Dunării de până la 1856 au distrus tot ce-a putut exista aici din perioada existentei
Dobrogei la Ţara Românească şi la Moldova şi mai ales din perioada stăpânirii turceşti.
Cele două mari centre comerciale din inima Deltei Dunării: Chilia şi Sulina, au renăscut
după războiul Crimeei. În perioada de la 1856 şi până la 1940, Sulina a cunoscut o
dezvoltare economică, urbanistică şi spirituală, nu atât prin amploare, cât mai ales printr-
un specific care a reuşit să o individualizeze între toate oraşele dunărene din ţara noastră.
Din toată zestrea sa spirituală şi urbană, astăzi mai dăinuie câteva clădiri, în frunte cu
Palatul Comisiei Europene a Dunării, farurile ei vechi si noi, iar bisericile si cimitirul său îi
dau cu prisosinţă imaginea oraşului cosmopolit de altădată.
Muzeul Deltei Dunării, Tulcea - cuprinde următoarele secţii: Ştiinţe naturale
(înfăţişează flora fauna deltei; include un acvariu ce prezintă diferite specii de peşti din Delta
Dunării dar şi exemplare exotice);istorie şi arheologie (valoroase exponate privind trecutul
zonei);etnografie şi arta populară, artă plastică (include o colecţie grafică modernă şi
contemporană).

Fig.7 Muzeul Deltei Dunării

Monument de arhitectură, clădirea muzeului a aparţinut armatorului grec Alexandru
Avramide, care sosea în oraşul Tulcea pe la mijlocul sec.XIX animat de o ambiţie şi o
tenacitate ce aveau să facă din el unul din cei mai înstăriţi oameni din regiune. În jurul anului
1890 Avramide aduce doi meşteri italieni şi le îincredinţează constructţia unei case, pe care
şi-o dorea a fi un simbol al prosperităţii familiei sale. În scurt timp, casa amplasată în centrul
oraşului Tulcea va deveni pentru localnici cea mai frumoasa clădire din oraş. După anul 1944
casa Avramide devine sediul Comitetului Democratic Grec.
În data de 14 Noiembrie 1949 se semnează actul de naştere al Muzeului "Delta Dunării",
a cărui deschidere va avea loc la 1 Mai 1950, şi va ocupa două camere din actuala clădire,
având în patrimoniul său 872 obiecte şi materiale complementare. Anul 1957 este anul

23
primei reorganizări a muzeului, după care, în 1959, se dă în folosinţă demisolul, unde se
deschide o secţie de arheologie şi una de etnografie (ce vor funcţiona până în 1962). La
începutul anului 1964 începe construcţia la demisol a bazinelor pentru acvariu.
Cu o colecţie formată din 1500 de piese biologice şi un ierbar voluminos, din 1964 casa
funcţionează în totalitate ca muzeu de ştiinţe ale naturii. în prezent patrimoniul cultural al
muzeului cuprinde colecţii de botanică, entomologie, malacologie, preparate umede,
ornitologie, mamologie şi mineralogie, care însumează peste 65.000 de piese muzeale.
Piesele prezentate în actuala organizare expoziţională provin din colecţiile muzeului.
În prezent instituţia activează pentru protejarea şi
conservarea patrimoniului natural existent în Delta Dunării şi
partea de nord a Dobrogei.

Capitolul 3
24
 Turismul în Delta Dunării

3.1. Potenţialul turistic

Turismul reprezintă călătoriile de plăcere, pentru recreere. Aceasta a fost extinsă în ultimii
ani pentru a include orice călătorie în afara zonei în care cineva trăieşte sau munceşte, de la
călătorii de o zi până la vacanţe în străinătate. Turismul se numără printre cele câteva fenomene
ce s-au impus în epoca contemporană, dezvoltarea sa spectaculoasă constituind o trăsătură
caracteristică secolelor XX şi XXI.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “turism” provine din termenul englez “tour”
(călătorie), care a fost creat în Anglia în jurul anilor 1700, pentru a desemna acţiunea de a voiaja
în Europa, în general, şi în Franţa, în special. Acest termen a fost ulterior preluat de majoritatea
limbilor europene, cu sensul de călătorie de agrement.
Turismul a fost, în timp, obiectul a numeroase studii, mulţi autori încercând să-l
definească. În 1905, R. Guyer-Freuler arăta că “turismul, în sensul modern al cuvântului, este
un fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi
schimbarea mediului de viaţă, pe naşterea şi dezvoltarea sentimentului de receptivitate pentru
frumuseţile naturii”. Profesorul elveţian W. Hunziker a elaborat în 1940 o definiţie a turismului,
acceptată pe plan mondial: “Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din
deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu
sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi o activitate lucrativă oarecare”. (Cocean, 2002)
Dicţionarul Enciclopedic Român propune următoarea definiţie a turismului: “Activitate cu
caracter recreativ sau sportiv, constând din parcurgerea, pe jos sau cu diferite mijloace de
transport, a unor distanţe, pentru vizitarea regiunilor pitoreşti, a localităţilor, a obiectivelor
culturale, economice, istorice, etc.”
Aşadar, prin turism se înţelege, în primul rând, ansamblul de activităţi prin care omul îşi
petrece timpul liber călătorind în altă localitate sau ţară pentru a vizita oameni şi locuri,
monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele generale, pentru a se distra şi a face
sport, pentru odihnă sau tratament etc., iar în al doilea rând industria creată pentru satisfacerea
tuturor serviciilor solicitate de turişti la locul de destinaţie, la un înalt nivel calitativ, şi în condiţiile
protecţiei şi conservării resurselor turistice, în special, şi a mediului înconjurător, în general. Pe
plan internaţional turismul a devenit o afacere de miliarde de dolari, cu multe economii naţionale
care depind de el. În ţările dezvoltate creşte anual mai rapid decât creşterile medii ale economiei.

25
 Potenţialul turistic este un indicator de maximă importanţă, fiind sinonim cu oferta
turistică. El este rezultatul asocierii spaţiale a fondului turistic (totalitatea elementelor atractive
ale unui teritoriu) cu baza tehnico-materială. Cele două componente ale potenţialului turistic pot
fi considerate localizarea şi realizarea. Premisele de localizare, respectiv fondul turistic, au
funcţie de atracţie, de polarizare a cererii. Premisele de realizare permit transformarea
premiselor de localizare într-un factor activ al turismului, respectiv exploatarea fondului turistic.
În acţiunea de estimare valorică a potenţialului turistic, problemele cele mai dificile le
ridică fondul turistic, a cărui atractivitate este un element ce aparţine sferei subiective,
dependentă de opţiunea fiecărui turistic. Dimpotrivă pentru baza tehnico-materială lucrurile sunt
mai simple, gradul ei de dezvoltare oferind posibilitatea unei aprecieri mai riguroase. Deci,
agenţiile de turism sunt cele care trebuie să pună în valoare fondul turistic.
Componentele ofertei turistice sunt:
• factorii naturali: aşezarea geografică, relieful, peisajul, vegetaţia, fauna şi clima;
• factorii generali ai existenţei şi activităţii umane trecute şi prezente: limba, mentalitatea,
ospitalitatea, obiceiurile, folclorul, cultura (religia, arta, ştiinţa), politica, economia;
• elementul uman - atitudinea populaţiei locale faţă de turişti, a prestatorilor,
administraţiei şi reprezentanţilor pazei şi ordinii publice etc.;
• infrastructura generală: transporturi şi comunicaţii, structura şi imaginea aşezărilor,
aprovizionarea cu apă şi energie, canalizarea, telecomunicaţiile etc.;
• echipamentele turistice: transporturile turistice, mijloacele de cazare, de alimentaţie, activităţile
sportive, distracţiile, informaţiile etc.
În ultimii ani tot mai mulţi specialişti din lumea turismului în special, dar şi din lumea
comerţului (fie el intern sau internaţional) acordă o tot mai mare atenţie motivaţiilor de cumpărare
ale consumatorilor. Din acest punct de vedere turismul în Delta Dunării poate fi considerat:
• adevărată terapie anti-stress,
• un loc de întâlnire cu natura sălbatică,
• poarta de intrare în lumea tradiţiilor şi datinilor populare,
• reîntoarcerea la origini,
• cu adresabilitate directă şi în mod precis segmentelor de turişti din marile aglomerări urbane,
din ţările puternic industrializate, care prin multitudinea şi densitatea preocupărilor duc o viaţă
stresantă şi din ce în ce mai lipsită de elemente de reverie sau posibilitatea de a ieşi în mijlocul
naturii.

26
Cunoscute fiind aceste aspecte se poate spera la elaborarea unei oferte cât mai apropiate de
aşteptările clientelei vizate.
După 1990 au apărut şi în România firme cu capital românesc ce activează în
domeniul serviciilor de turism, ce au ca scop satisfacerea cerinţelor cele mai exigente
ale clienţilor. Serviciile turistice oferite in unităţile proprii sunt de cea mai bună calitate şi
respectă cele mai înalte standarde de profesionalism şi calitate. Cu programe turistice
speciale si preturi foarte competitive, aceste firme vin în întâmpinarea celor iubitori de
natură şi inedit. Dincolo de frumuseţea unică a Deltei, aceste firme de turism pun în valoare
tradiţiile şi modul de viaţă al localnicilor, bucătăria din deltă.
Infrastructura turistică a fost mult îmbunătăţită, cu hoteluri plutitoare clasificate la
trei şi patru stele, care au camere duble cu unul sau două paturi. Camerele sunt prevăzute
cu facilităţi proprii- cabina de duş, lavoar şi w.c., aer condiţionat, aparatură împotriva
ţânţarilor, calorifere. Restaurante şi baruri cu meniuri diversificate, din care nu lipsesc
preparatele tradiţionale din peşte. Firmele de turism au flotă proprie de şalupe rapide şi
bărci cu motor, ambarcaţiuni necesare desfăşurării programelor de croaziere, excursii,
birdwatching şi pescuit în Delta Dunării. Serile cu foc de tabără pot completa atmosfera
creată pentru mulţumirea turiştilor.
Oferta turistică a touroperatorilor poate fi foarte diversificată. Mai jos am preluat un
astfel de ofertă de sfârşit de săptămână pentru exemplificare (www.clubafaceri.ro).
„Program de 3 zile şi 2 nopţi în Delta Dunării pe Sulina: Tulcea-Lebăda-Crişan -
Dunărea Veche - Mila 23 - Ligheanca şi Văcaru - Canal Olguţa -Canal Şontea - Lac Fortuna
- Băclăneştii Mari - Lac Nebunu - Canal 36 –Tulcea.
Prima zi (Vineri): Îmbarcare pe hotelul plutitor, servirea cocktailu-lui de primire,
cazare, informare asupra desfăşurării programului şi a traseului turistic. (Se serveşte cina
în timpul desprinderi de la mal), începutul croazierei în Delta Dunării cu plecare pe braţul
Sulina. Program de voie; continuarea traseului cu vizitarea braţului vechi al Dunării la N-E
de Crişan unde vom înnopta pe hotel.
A doua zi (Sâmbăta): După servirea micului dejun, hotelul se va îndrepta către
localitatea Mila 23 (sat de pescari). În acest timp, în sala de conferinţe, se va desfăşura
şedinţa firmei dumneavoastră, iar pentru celelalte persoane (copiii şi soţiile) se vor
organiza excursii pe lacurile Ligheanca, Văcaru, Trei Iezere, Rădăcinosul, unde au
posibilitatea de a fotografia şi filma o mare diversitate de peisaje şi păsări . Apoi in jurul
orei 13.30 se va servi prânzul. În timp ce hotelul plutitor se va îndrepta către gruparea de
27
lacuri Fortuna, Băclăneştii Mari, aici având posibilitatea organizării unui concurs de pescuit
la biban şi ştiuca (pentru aceste 2 specii neexistând prohibiţie) Pentru soţiile angajaţilor
dumneavoastră vom organiza scurte incursiuni cu bărcile cu motor pe lacurile Fortuna şi
Băclăneştii Mari, după care spre seară vom lua cina şi vom rămâne pentru a înnopta pe
canalul Şontea.

Fig.8 Excursie cu vaporaşul

A treia zi (Duminica): Servirea micului dejun. Dis de dimineaţă hotelul se vor îndrepta
lin pe canalul Şontea către lacul Nebunu; aici aveţi posibilitatea de a filma şi fotografia
diversitatea păsărilor, renumitele lebede, şi a peisajelor din împrejurimi; după o scurtă
excursie pe lac ne vom îndrepta pe canalul Sireasa unde vom lua prânzul şi ne vom
continua traseul pe canalul 36 către Portul Turistic.
Transfer autocar.
Notă: Ambarcaţiunile circulă conform normelor in vigoare de la răsăritul soarelui până la
asfinţit în funcţie de condiţiile meteo.
Descrierea unui hotel plutitor: Hotelul deţine grup electrogen (generator de curent electric),
încălzire centrală, tancuri apă potabilă de 10 tone, climatizare în tot hotelul, 9 camere duble
cu băi proprii, restaurant, mini bar, bucătărie proprie, depozit frigorific de alimente, terasă
agrement acoperită, terasă plajă, sală de conferinţe.
Pachetul cuprinde : sejur în Delta Dunării, cazare, apă minerală şi cafea, pensiune
completă, agrement: bărci cu motor, rame, ustensile pescuit, taxe Poliţia de Frontieră, taxe
portuare.

28
 Contra cost:asigurare medicala (opţional), momeli pescuit, deplasări cu rapide (opţional),
băuturi alcoolice pot fi cumpărate de la barul hotelului, meniu dietetic şi vegetarian,
program artistic (opţional), paintball (minim 10 persoane pe durata a 2 zile)
Preţ: 150.00 EUR. Condiţii de plată: OP. Modalitate de plată: BANCA Modalităţi de livrare:
Faleza Tulcea.”

3.2. Tipurile de turism

Resursele naturale şi antropice spaţiului Deltei Dunării în acest sector se creează

premise favorabile practicării unor forme de turism variate, iar prin
amenajări specifice, acestea pot fi dezvoltate şi diversificate.
Turismul de circulaţie:
- turismul itinerant cu valenţe culturale este favorizat de existenţa a numeroase canale şi
lacuri şi se axează pe realizarea unor trasee tematice care includ valori educativ-recreative;
- turismul de tranzit valorifică poziţia geografică în zona de graniţă cu existenţa unor puncte
de frontieră pe unde pot fi dirijate importante fluxuri de turişti.
Turismul ştiinţific se adresează în special specialiştilor care doresc să viziteze rezervaţiile
naturale existente şi celor interesaţi de biotopul aferent Deltei Dunării.
Turismul de vânătoare şi pescuit sportiv se bazează pe un important patrimoniu cinegetic
şi ichtiologic al fluviului şi bălţilor limitrofe.
Turismul la sfârşit de săptămână poate fi dezvoltat prin amenajarea unor structuri turistice
corespunzătoare.
Turismul de odihnă şi recreere este legat de existenţa unui cadru natural cu valenţe
estetice deconectante, cu un microclimat reconfortant şi posibilităţi de practicare a unor
activităţi recreative.
Turismul de reuniuni şi congrese ar putea fi dezvoltat prin amenajări specifice, axat pe
probleme de cooperare transfrontalieră şi dezvoltare durabilă.
Turismul rural poate fi practicat în satele deltei care mai păstrează obiceiuri tradiţionale
legate în special de pescuit.
Ecoturismul, formă de turism care încearcă să păstreze fondul turistic nealterat de
presiunea umană.

3.3. Turismul durabil

29
 Ideea adoptării conceptului de dezvoltare durabilă în turism a apărut la începutul anilor 1990,
luând astfel naştere turismul durabil, o ramură ce a căpătat rapid importanţă atât în domeniile
academic şi de cercetare, cât şi în practica/activitatea/industria turistică. Din principiu, turismul
durabil se disociază de turismul de masă şi se asociază parţial cu forme de turism alternativ,
contemporan (post mase). Cu alte cuvinte turismul durabil este în primul rând opusul turismului
de masă. Turismul durabil se defineşte ca fiind o abordare pozitivă cu intenţia de a reduce
tensiunile şi fricţiunile create de complexitatea interacţiunilor dintre industria turistică, turişti,
mediul natural şi comunităţile locale ca gazde ale turiştilor.
Cercetătorii în domeniu observă că turismul şi infrastructura aferentă, care atât în prezent
cât şi în viitor, operează productiv între limitele capacităţii de regenerare a resurselor naturale.
Se ia în considerare contribuţia adusă de oameni şi comunităţile locale, de obiceiuri şi moduri
de viaţă la experienţa turistică; se acceptă faptul că populaţia trebuie să beneficieze în mod
egal de profitul economic din turism la baza căruia stă dorinţa lor de a fi gazde pentru turişti. În
concluzie, turismul durabil este o formă de turism alternativ care are la bază următoarele
principii:
❖ minimizarea impacturilor activităţii turistice asupra mediului natural în vederea obţinerii
durabilităţii ecologice contribuind la menţinerea şi îmbunătăţirea stării de conservare prin
întoarcerea unei părţi a veniturilor la aria protejată. Practicarea formelor de turism care
nu afectează mediul natural.
❖ minimizarea impacturilor negative ale activităţii turistice asupra comunităţii locale şi a
membrilor ei în vederea obţinerii durabilităţii sociale. Dezvoltarea acelor forme de turism
care nu perturbă şi nu
întrerup viaţa de zi cu zi a populaţiei destinaţiei turistice. Evitarea apariţiei situaţiilor ostile
în relaţie cu comunitatea locală.
❖ minimizarea impacturilor negative ale activităţii turistice asupra
culturii/tradiţiilor/obiceiurilor comunităţilor locale în vederea obţinerii durabilităţii culturale.
Dezvoltarea unui turism capabil să determine menţinerea autenticităţii şi individualităţii
culturilor locale şi care să evite saturarea acestora cu influenţe culturale externe.
❖ maximizarea beneficiilor economice la nivelul localnicilor ca urmare a dezvoltării
turismului în vederea obţinerii durabilităţii economice. Constituie unul dintre cele mai
importante principii ale turismului durabil, pus în slujba protecţiei şi dezvoltării economice
a comunităţilor locale şi ariilor protejate.

30
 ❖ educaţia, pregătirea, informarea turistului pentru o alegere
şi apreciere superioare a impacturilor provocate de acesta în vederea îmbunătăţirii
atitudinii personale în ceea ce priveşte mediul. Include o componentă ecologic educativă
pentru vizitatori, localnici, administraţia locală, populaţia mediului rural, urban etc.
❖ controlul local - principiu de bază în turismul durabil. Comunitatea locală participă şi este
consultată în tot ceea ce priveşte dezvoltarea turistică durabilă, constituind un factor de
decizie activ. Elementul cheie aici este proprietatea locală asupra elementelor de
infrastructură turistică (exemplu structuri de cazare) şi nu numai. Comunitatea locală şi
administraţiile locale sunt implicate şi deţin mai ales controlul financiar.

3.4. Ecoturismul

Dezvoltarea durabilă aplicată la turism nu a dat întotdeauna roade pozitive chiar şi în

condiţiile în care au fost respectate într-o primă fază toate principiile durabilităţii. Trebuie
menţionat faptul că în cele mai multe cazuri cu rezultate negative (de exemplu depăşirea limitelor
de impact la schimbare şi la capacitatea de suport), apare turismul alternativ de masă, adică
exact
opusul obiectivelor de dezvoltare durabilă.
Cu toate acestea, în cadrul formelor de turism alternativ s-a detaşat acea formă de turism
prin care se reuşeşte în realitate atingerea obiectivelor privind protecţia şi menţinerea la nivel
controlabil a dimensiunii impacturilor. Este vorba despre ecoturism. Acesta se detaşează cu atât
mai mult cu cât adepţii lui au ca scop minimizarea impacturilor ecologice. Ei se caracterizează
prin conştiinţă socială, o atitudine responsabilă şi practicarea unui turism cu efecte minime
asupra mediului natural. Atitudinea este cunoscută şi sub denumirea de „greenwashing” şi stă
la baza apariţiei ecoturismului ca formă turistică alternativă ce urmăreşte:
➢ evitarea apariţiei impacturilor negative caracteristice turismului de masă;
➢ caută să demonstreze că dezvoltarea turistică nu duce neapărat la degradarea mediului
natural dacă se bucură de un management profesionist.
Ecoturismul apare în literatura de specialitate şi sub următoarele denumiri:
green tourism/turism verde soft tourism/turism uşor responsible tourism /turism responsabil low-
impact tourism/turism cu impact redus new tourism/un nou turism good tourism/turismul cel bun
.

31
 A defini ecoturismul este în prezent un proces ştiinţific în sine, poate unul dintre cele mai
active şi prolifice. Ca atare, în prezent nu există o definiţie unanim abordată, dar există definiţii
agreate şi predominant acceptate, adoptate şi utilizate. Procesul definirii ecoturismului pare mai
atractiv teoreticienilor decât ecoturismul în sine.
Termenul de ecoturism nici măcar nu exista în dicţionare acum 20 de ani. Definirea lui
distinctivă a devenit cu atât mai necesară cu cât el a fost adesea şi încă mai este utilizat în
sinonimie cu cel de turism alternativ sau turism durabil. După un proces de anvergură în care s-
au implicat nume academice sonore la nivel internaţional: Hawkins, 1994, Carter and Lowman,
1994, Goodwin, 1996, Liddle, 1997, Dowling, 1997, Fennell, 1998, Wearing and Neil, 1999,
Honey, 1999, precum şi Organizaţia Mondială a Turismului (1999), ecoturismul a beneficiat de
apariţia unui criteriu sau mai bine spus de un mod de definire unanim acceptat (Cocean, P.
2002). În concordanţă cu acest criteriu ecoturismul este văzut ca o formă de turism alternativ şi
trebuie să includă spre definire următoarele elemente:
a) produsul are la bază natura şi elementele sale
b) managementul ecologic în slujba unui impact minim
c) contribuţie la conservare
d) contribuţie la bunăstarea comunităţilor locale
e) educaţie ecologică
Astfel ecoturismul poate fi definit ca forma de turism cu cel mai scăzut impact asupra
naturii, ce contribuie la protejarea speciilor şi habitatelor lor fie direct prin conservare fi e indirect
prin generarea de resurse financiare pentru comunităţile locale suficiente pentru a le determina
pe acestea să le aprecieze valoarea şi în consecinţă să le protejeze ca surse de venit. (Cocean,
1996) Este forma de turism durabil la baza căruia stau resursele naturale, care se concentrează
în special asupra aprecierii şi cunoaşterii naturii şi care se bucură de un management etic de
impact redus, opus consumului orientat spre a susţine comunitatea locală (la nivel de control,
beneficii şi dimensiune). Are loc de obicei în spaţii naturale şi contribuie în mod obligatoriu la
conservarea şi protecţia acestora. În concluzie: procesul definirii ecoturismului este unul dinamic
şi flexibil ce dă posibilitatea redefinirii acestuia în funcţie de situaţie, dar în conformitate cu
criteriile unanim adoptate cu ocazia anului mondial al ecoturismului.

3.5. Turismul rural

32
 În societatea contemporană, în condiţiile desfăşurării unei activităţi tot mai stresante, a
creşterii gradului de urbanizare, atenţia s-a îndreptat spre un alt mod de petrecere a timpului
liber, generând o formă de turism care îmbină armonios resursele naturale (aşezare geografică,
relief, climă, hidrografie, peisaj, fond cinegetic şi piscicol, fond viticol şi pomicol) cu cele sociale
(obiective cultural-istorice, monumente, muzee, ospitalitate, limbă, mentalitate, obiceiuri şi datini,
etnografie şi folclor, artă şi cultură, etc.), care se desfăşoară în mediul rural, cunoscută sub
denumirea de “turism rural”.
Sate recunoscute ca cu potenţial agroturistic sunt: Murighiol, Mahmudia, Maliuc, Mila
23, Crişan.

Fig.9 Casă tradiţională din Delta Dunării

Turismul rural se caracterizează prin mai mulţi factori determinanţi: calitatea peisajului
natural şi numeroasele obiective turistice de factură religioasă la care se adaugă calitatea aerului
şi a apelor. Un element cheie este ospitalitatea oamenilor, această trăsătură fiind definitorie
pentru ţăranul român. Stă în firea ţăranului român să fie ospitalier cu toţi cei care îi păşesc pragul
casei.
Există o multitudine de factori care determină calitatea prestaţiei turistice rurale şi, de
aceea, definirea noţiunii de calitate are un caracter foarte relativ. Astfel, calitatea trebuie să
satisfacă anumite persoane la un moment dat, în condiţiile unui preţ convenabil, iar pe de altă
parte calitatea este o noţiune filosofică, subiectivă, ea existând în primul rând în mintea noastră
dar şi o noţiune în continuă evoluţie, al cărei echilibru este conferit de armonia componentelor
produsului solicitat de o clientelă bine definită. Afirmarea şi păstrarea unei imagini de marcă a
prestaţiei turistice rurale necesită existenţa unui raport optim între natura ofertei, calitatea
serviciilor şi preţul perceput.

33
 În determinarea calităţii produsului turistic rural, pe lângă componentele aparţinând
cadrului natural şi antropic, sistemul de cazare şi de promovare, un rol major îl reprezintă:
1) – primirea, descoperirea mutuală, animaţia;
2) – calitatea echipamentelor.
1) Primirea tradiţională de bună calitate este o caracteristică indispensabilă a turismului rural şi
în acelaşi timp reprezintă principalul atuu al acestei forme de turism. Primirea în mediul rural
este în mare parte autentică şi ancorată într-un mediu cultural. Turistul trebuie să perceapă
căldura şi personalitatea unei anumite tradiţii, indiferent dacă se află la gazdele sale sau în sat.
Deoarece turistul este, prin definiţie, un oaspete în trecere, asigurarea unei primiri în
conformitate cu aşteptările sale are o semnificaţie importantă. Prima formă de primire este
asigurarea informaţiilor necesare turistului. Informaţia constituie un mijloc de comunicare ce
favorizează menţinerea unei identităţi locale şi este indispensabilă în cadrul oricărui proiect de
dezvoltare a activităţii turistice. Scopul este ca turistul să dispună într-un timp cât mai scurt de
maximum de informaţii referitoare la vatra satului şi punctele sale de atracţie, posibilităţi de
cazare, servicii, semnalizări turistice, etc. Informaţiile pot fi transmise prin materiale
documentare, publicitare şi pot fi distribuite în majoritatea locurilor publice (hotel, restaurant,
magazin etc.).
Calitatea primirii depinde şi de calitatea peisajului, mai exact, de existenţa spaţiilor verzi
accesibile publicului, alei pietonale care facilitează vizitarea siturilor sau accesul în împrejurimi.
Curăţenia, întreţinerea locuinţelor şi a instituţiilor publice creează o ambianţă propice. Toate
aceste elemente exprimă atenţia şi ospitalitatea acordate turiştilor, aspecte la care aceştia sunt
deosebit de sensibili.
Primirea turiştilor poate fi abordată din două puncte de vedere:
a) - primire de la distanţă;
b) - primire la faţa locului.
a) Primirea de la distanţă se bazează pe ideea de a preveni şi de a anticipa toate dificultăţile pe
care turistul le-ar putea întâmpina pentru a accede la destinaţia pentru care a optat, menţinându-
şi totuşi o stare de spirit agreabilă. Clientul potenţial trebuie informat într-o manieră amabilă,
printr-un mesaj concis, despre numele proprietarului, adresa, tipul de cazare şi condiţiile de
confort, facilităţi sau alte detalii. Este ideal ca cel care realizează oferta să posede scrisori
tipizate de prezentare şi confirmare pentru diferite variante de răspuns: neutru, afirmativ,
negativ, oficial, ce pot fi completate operativ cu diversele variabile privind condiţiile necesare,
costul şi modalităţile de plată, etc.
34
 O bună primire începe adesea printr-un răspuns telefonic agreabil şi precis. Trebuie avut
în vedere faptul că este neplăcut contactul telefonic cu o persoană care nu este la curent cu
sosirea, ezitantă sau care dă senzaţia că este deranjată. Pentru anumite produse turistice,
contactul telefonic are o importanţă primordială, de calitatea sa depinzând adesea vânzarea.
Este preferabil să existe un mesaj înregistrat, competent, care să conţină elementele de interes
major pentru a preîntâmpina răspunsul unor persoane incompetente. Primirea de la distanţă
poate fi facilitată prin semnalizarea corespunzătoare a destinaţiei, prin panouri indicatoare. De
asemenea se poate proceda la înştiinţarea vecinilor sau a comercianţilor din apropiere, despre
sosirea unor oaspeţi care, astfel, vor fi contactaţi mai uşor.
b) Primirea la faţa locului este primirea propriu-zisă. Primul contact al turistului cu locul ales
pentru petrecerea vacanţei, se face cu exteriorul clădirii şi cu împrejurimile sale. Un client
potenţial sau anunţat va aprecia pozitiv faptul că în momentul sosirii este întâmpinat de către
gazdă. Aceasta trebuie să aibă o ţinută vestimentară cât mai îngrijită, şi să adreseze formulele
introductive într-o manieră politicoasă şi călduroasă. Calitatea primirii poate fi mult ameliorată
prin acordarea de mici daruri sau oferirea unor mici servicii, ca de exemplu oferirea necesarului
minim pentru cusut, ziarul local, câteva fructe sau alte mici atenţii care nu costă mult dar au darul
de a seduce turistul.
Gazda trebuie să fie în preajma clienţilor, fără ca acest fapt să presupună neapărat
prezenţa sa fizică, ce poate deveni la un moment dat plictisitoare sau chiar stânjenitoare. Este
recomandabil să asculte mai mult decât vorbeşte, să se exprime într-o manieră discretă lipsită
de afirmaţii excesiv de categorice, care pot deveni deranjate şi să intuiască orice dorinţă sau
inconvenient manifestate în comportamentul oaspeţilor.
Pentru succesul primirii şi al prestaţiei turistice în sine, trebuie acordată o atenţie
deosebită calităţii exterioare a casei şi a împrejurimilor imediate, spre a asigura o impresie de
autenticitate şi armonie. O regulă utilă este de a conserva elementele originale ale terenului:
arbori, denivelări, fântâni tradiţionale şi în general orice ţine de tradiţional. O altă condiţie a
primirii de calitate este legată de natura şi varietatea posibilităţilor de distracţie şi recreere care
pot fi oferite de comunitate sau de gazda însăşi. Sărbătorile câmpeneşti, festivalurile populare,
balurile pot fi alternative de recreere şi divertisment pentru cele mai diferite gusturi. Deosebit de
importantă este şi calitatea peisajelor, turiştii dorind o natură frumoasă, îngrijită şi accesibilă.
Calitatea primirii este, în general, o verigă esenţială în orice prestaţie turistică dar în
mediul rural ea trebuie să valorifice la maximum toate posibilităţile de comunicare interpersonală
şi de personalizare a contactelor la toate formele de ofertă turistică. Primirea implică şi invitaţia
35
adresată turistului de a participa la viaţa comunităţii, ceea ce se traduce prin efortul de înţelegere
reciprocă, ospitalitate şi cordialitate.
2) Calitatea echipamentelor constituie baza calităţii prestaţiei turistice rurale, iar exigenţa asupra
calităţii echipamentelor creşte regulat, uzura morală a acestora fiind inevitabilă în timp.
Majoritatea turiştilor doreşte să beneficieze în vacanţă de un nivel de confort echivalent
sau superior celui pe care îl posedă la domiciliu. Această aspiraţie vizează în special camerele
şi spaţiile sanitare. Starea lor de curăţenie şi igienă este decisivă şi este preferabil ca ele să fie
garantate conform unor grile standardizate.
În general, pentru calitatea primirii trebuie satisfăcute criterii calitative precum ambianţa,
farmecul, aspectul călduros al camerelor şi altele.
Un adăpost simplu, autentic, coerent, închiriat la un preţ adecvat, poate satisface pe
deplin o anumită clientelă şi poate deveni profitabil. O cazare de calitate în mediul rural necesită,
de preferinţă, un mobilier tradiţional, în armonie cu arhitectura casei. Lemnul trebuie preferat în
raport cu materialele moderne.
Pentru proprietarii de pensiuni turistice şi pensiuni agroturistice, un sistem de calitate bine
instruit şi certificat corespunzător cu cerinţele standardelor în vigoare reprezintă o şansă reală
de a supravieţui în condiţiile tranziţiei noastre lente la economia de piaţă.
Aplicarea managementului calităţii permite proprietarului pensiunii turistice să ofere
produse care:
• satisfac o necesitate sau corespund unui obiectiv bine definit; satisfac aşteptările
clientului;
• sunt conforme cu standardele şi specificaţiile aplicabile; sunt conforme cerinţelor
societăţii (reglementări, reguli etc.);
• ţin seama de necesitatea protecţiei mediului;
• sunt oferite la preţuri competitive;
• sunt obţinute în condiţii de profit.
Ridicarea calităţii produselor şi serviciilor permite întreprinzătorului din turismul rural
obţinerea unui profit adecvat procesului dezvoltării durabile. Turismul rural se plasează pe un
nivel intermediar între starea de sănătate a individului şi factorii de influenţă. Acest nivel permite
să acţioneze în dublu sens, revenindu-i astfel un rol important în structura calităţii vieţii şi implicit
a creşterii economice. Creşterea calităţii primirii în turismului rural nu se poate obţine decât
printr-o sporire susţinută, continuă şi simultană a calităţii tuturor sferelor cu care se

36
întrepătrunde: starea de sănătate a individului, a mediului natural, a muncii, a vieţii de familie, a
timpului de familie a participării la viaţa socială etc.
Legat de strategia dezvoltării turismului rural în ţara noastră Ministerul Turismului a
promovat creşterea calităţii prestaţiilor. Pentru soluţionarea cu operativitate a problemelor
privind organizarea, dezvoltarea şi promovarea turismului rural în România a fost constituită,
prin Ordinul Ministrului Turismului 59/iulie 1995, Comisia tehnică pentru dezvoltarea
turismului rural. Din această comisie făceau parte specialişti de la ministerele şi instituţiile
care-şi pot aduce o contribuţie în acest domeniu: Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,
Ministerul Tineretului şi Sporturilor, Institutul de Cercetare pentru Turism, Institutul Naţional
de Formare Managerială în Turism, Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi
Ministerul Educaţiei Naţionale.
Urmare firească a interesului general a fost: Legea nr. 145/1994 privind stabilirea unor
facilităţi pentru dezvoltarea sistemului de turism rural din zona montană, Delta Dunării şi
litoralul Mării Negre (Ordonanţa Guvernului nr. 62/24 august 1994), Ordinul Ministrului
Turismului nr. 20/1995 referitor la normele şi criteriile de clasificare a pensiunilor şi fermelor
agroturistice. Nu lipsită de importanţă este existenţa, în momentul de faţă, a unui număr
important de firme ce desfăşoară activitate de touroperatori cu produse turistice rurale.
Apare evidentă necesitatea educaţiei, formarea şi organizarea de cursuri şi
programe intensive cu durata variabilă şi forme diferite pentru populaţia locală, satisfăcând
o gamă foarte diversă de cereri de instruire:
• cursuri de calificare în meserii de bază din domeniul turistic şi hotelier;
• cursuri de specializare profesională pentru diverse ocupaţii şi funcţii din turism: agent
turism/touroperator, ghid naţional de turism, şef recepţie, guvernanta şefă, şef de sală,
bucătar specialist, bucătar şef etc.;
• cursuri de formare managerială pentru toate categoriile de personal cu atribuţii de
conducere în industria hotelieră şi turistică, inclusiv programe de utilizare a informaticii în
activităţile specifice;
• programe de însuşire a limbilor străine de circulaţie internaţională (limbaj uzual şi de
specialitate).
Cursurile şi programele ar trebui concepute pentru a fi derulate în stagii de pregătire cât mai
scurte, cu caracter intensiv, asigurându-se caracterul de proces de instruire integrat prin care
module complexe de pregătire teoretică sunt combinate cu activitatea practică de simulare

37
realizată în laboratoarele institutului şi cu practica efectivă desfăşurată în baza proprie de
aplicaţii şi în unităţi din industria turistică, utilizând mijloace audio-vizuale moderne.
Calitatea forţei de muncă utilizată reprezintă un factor cheie, determinant al calităţii
produsului turistic în ansamblu. Elementul uman prin intermediul căruia se comercializează
şi se consumă produsul turistic are un rol hotărâtor în politica de dezvoltare a sectorului
turism astfel încât nici o dezvoltare turistică nu poate fi concepută fără antrenarea dezvoltării
unei
forţe de muncă corespunzătoare.

3.6. Turismul şi ariile protejate

Impactul turiştilor asupra mediului rezervaţiilor naturale poate fi catastrofal, dacă

numărul şi modul lor de manifestare nu este ţinut sub control. În funcţie de tipul ariei naturale
protejate, particularităţile cererii turistice intervenţiile sunt fie legate de diversificarea ofertei
în cadrul ariei naturale protejate având drept scop creşterea numărului de vizitatori, fie,
dimpotrivă, de restricţionare a cererii pentru reducerea impactului negativ asupra mediului
natural. De cele mai multe ori, sunt utilizate metode de raţionalizare a fluxurilor de vizitatori.
O primă cale de raţionalizare se referă la limitarea numărului de turişti atunci când
cererea este mai mare decât oferta, astfel:
• eliberarea unui număr limitat de permise pentru vizitare şi campare;
• efectuarea de rezervări prealabile;
• limitarea mărimii grupurilor;
• aplicarea de amenzi pentru vizitatorii care nu respectă traseul stabilit;
• limitarea duratei sejurului la nivelul întregii perioade sau doar pentru anumite zone fragile.
O a doua cale se referă la dispersia turiştilor în timp şi spaţiu, pentru evitarea
aglomeraţiei şi reducerea impactului. Dispersia se poate realiza prin:
• mărirea distanţelor dintre grupuri, în cadrul aceluiaşi sit;
• utilizarea concomitentă şi controlată a mai multor areale din cadrul parcului, prin grupuri de
mici dimensiuni;
• “programarea” vizitatorilor în timp, cu sau fără schimbarea distribuţiei spaţiale.
Toate acestea se pot realiza prin fixarea itinerariilor, controlul accesului printr-o bună
evidenţă la intrare, educarea turiştilor şi impunerea însoţirii grupurilor de către ghizi

38
autorizaţi. Pe de altă parte, aceste măsuri trebuie utilizate cu prudenţă, deoarece se pot
opune obiectivului de creştere a nivelului de satisfacţie al turiştilor.
O altă modalitate de raţionalizare a fluxurilor de vizitatori o constituie limitarea
sezonieră, unele ecosistemele fiind fragile în anumite perioade ale anului, de exemplu atunci
când animalele sălbatice sunt vulnerabile sau când solul e saturat de apă; de aceea,
activitatea de recreere trebuie limitată în astfel de perioade.
Una dintre cele mai utilizate tehnici de gestiune a ariilor naturale protejate este
informarea şi educarea vizitatorilor. Aceasta poate avea loc atât în momentul alegerii
vacanţei cât şi la locul de destinaţie. Mesajele trebuie să fie clare, într-un limbaj accesibil
difuzate prin discuţiile cu personalul, pliantele de vizitare, panourile de la intrarea în parc,
etc. Procesul de informare
cuprinde, totodată, şi serviciile puse la dispoziţia vizitatorilor prin:
- localizarea strategică a serviciilor pentru vizitatori (spaţii de acostare pentru bărci, servicii
de informare turistică, centre pentru vizitatori, locuri de campare şi cazare, spaţii pentru
alimentaţie, etc);
- semnalizarea traseelor pentru plimbări;
- controlul strict al direcţionării traseelor.
O altă tehnică de gestiune utilizată pe scară largă reprezintă introducerea taxelor de
acces, simbolice, în unele cazuri, mai mici primăvara şi toamna, pentru încurajarea practicării
turismului în extrasezon. Scopul principal este acela de a conştientiza vizitatorii în legătură
cu valoarea parcului şi, pe această cale, generarea unui comportament şi interes pozitiv. Tot
în această direcţie se înscrie şi sistemul de încurajare a contribuţiilor voluntare băneşti ale
vizitatorilor şi îndreptarea sumelor de bani spre anumite nevoi locale specifice, îndeosebi
către acţiuni de conservare şi protejare a zonelor vizitate. Aceasta poate avea loc prin
solicitarea unor donaţii, convingerea vizitatorilor să sponsorizeze parcul sau un anumit
proiect, adăugarea la nota de plată a pachetului de vacanţă a unui supliment destinat
conservării, pentru care vizitatorul poate să opteze sau nu, taxarea voluntară pentru un
anumit eveniment sau pentru accesul într-o anumită arie, etc.
Accesibilitatea obţinerii informaţiilor, existenţa unor centre de promovare a produselor
turistice şi a atracţiilor zonei constituie un factor de succes în afirmarea ariilor naturale
protejate ca importante şi atractive destinaţii turistice. În acest context, mesajele transmise
vor influenţa pozitiv atitudinile şi deciziile vizitatorilor prin promovarea zonelor în care este
permisă practicarea turismului şi protejarea ariilor fragile. Transmiterea mesajelor prin mass-
39
media reprezintă un element esenţial pentru comunicarea pe scară largă a obiectivelor
stabilite, grupurile ţintă fiind alcătuite din populaţia locală, touroperatorii locali, operatorii
regionali şi naţionali, investitorii, presa, grupurile voluntare şi ONG-urile.
În aceste condiţii, o deosebită importanţă va prezenta elaborarea unei strategii
turistice comune, parte integrantă a unui plan regional de marketing, în care produsele
turistice regionale să fie prezentate sub forma unei mărci comune. Pachetele informaţionale
trebuie să răspundă astfel unor întrebări de tipul “ce e de văzut”, “ce anume preferă
vizitatorii”, “norme de comportament în interiorul parcului”, “locurile cele mai vizitate”, etc.
Referitor la utilizarea unor tehnici de comunicare, acestea se pot constitui din:
a) reviste, broşuri şi ghiduri turistice care să conţină informaţii educative, informaţii asupra
evenimentelor şi activităţilor, informaţii pentru siguranţa vizitatorilor, acestea putând fi
regăsite şi pe cărţile poştale, postere, insigne;
b) hărţi care să furnizeze informaţii asupra localizării punctelor de atracţie;
c) evenimente programate (expoziţii, expuneri audio-vizuale, programe în locurile de
campare sau ghiduri turistice);
d) seminarii şi conferinţe pentru experţii în conservarea naturii;
e) puncte de informare în interiorul parcului, în magazinele din apropiere, gări, restaurante,
etc;
f) panouri grafice aflate pe trasee şi în punctele de belvedere şi acestea reprezintă doar
câteva dintre metodele utilizate în procesul de management al ariilor naturale protejate.
Toate acestea însă nu s-ar putea realiza decât prin implicarea tuturor celor interesaţi:
agenţii de turism locale şi regionale, autoritatea parcului, colectivităţile locale, populaţia
învecinată, administraţia locală (primării), comunitatea internaţională şi autorităţile publice,
în direcţia coordonării eforturilor în ceea ce priveşte marketingul destinaţiilor şi crearea unei
imagini ce poate fi cu uşurinţă identificată de către vizitatori. În cadrul acestor demersuri, pot
fi antrenate toate grupurile interesate de activitatea din interiorul rezervaţiei (ex: cercetarea
ştiinţifică). Un rol important în acest sens îl vor avea organismele consultative (comitete
ştiinţifice), şcolile, universităţile, muzeele, organizaţiile de cercetare.
Acţiunile de promovare nu pot fi eficiente decât cu participarea unui personal
specializat, bine instruit, care să cunoască preferinţele vizitatorilor. În acest sens, ghizii
interpreţi deţin un rol deosebit de important prin informaţiile pe care le difuzează în cadrul
circuitelor şi demonstraţiilor, pentru a răspunde cât mai bine nevoilor vizitatorilor.

40
 Concluzii şi propuneri

Ariile protejate sunt resurse de bază ale dezvoltării ecoturismului putând fi

transformate în atracţii puternice şi brand-uri. Prioritatea este să se consolideze aceste
resurse, încă proaspete în România, să se îmbunătăţească calitatea mediului lor şi să se
dezvolte o infrastructura şi facilităţi care să permită primirea unui număr mai mare de turişti
români şi străini fără impact negativ asupra mediului. Poate fi utilă combinarea strategiei de
ecoturism cu strategia naţională a turismului rural şi satele din Delta Dunării pot beneficia de
fluxul de turism.
Turismul în Delta Dunării nu este dezvoltat la nivelul cererii pieţei turistice interne şi
internaţionale. Turismul rural se poate practica pe toată durata anului, implică investiţii
reduse şi grad de risc scăzut, reprezintă o alternativă ocupaţională pentru forţa de muncă
rurală, o modalitate de diversificare a activităţilor economice din mediul rural şi un factor de
stabilitate şi stabilizare a populaţiei din zonă. În acelaşi timp turismul rural are şi o puternică
componentă de dezvoltare durabilă şi oferă o cale de integrare în Uniunea Europeană a
societăţii rurale româneşti.
Pentru o mai bună promovare a turismului în Delta Dunării ar putea fi luate în
considerare următoarele propuneri:
41
 ➢ dezvoltarea parteneriatelor dintre administraţia rezervaţiei, autorităţile publice locale
şi touroperatori;
➢ creşterea nivelului de pregătire al ghizilor implicaţi în ecoturismul din Delta Dunării;
➢ dezvoltarea unui sistem educaţional în învăţământul preuniversitar cu accent pe
unităţile şcolare din incinta/apropierea Deltei Dunării;
➢ campanii de informare (instruire, seminarii, conferinţe, filme video) despre unicitatea
mediului Deltei Dunării;
➢ acordarea de priorităţi comunităţilor locale implicate în activităţi de agroturism pentru
infrastructura de mediu : ca strângerea şi îndepărtarea deşeurilor, aprovizionarea cu
apa şi staţii de tratare a apei.
➢ “pachete” specifice de afaceri (inclusiv instruire, asistenţă tehnică şi finanţare prin
micro-credit) ar putea să ajute familiile localnicilor în lansarea afacerilor în agroturism;
➢ dezvoltarea legăturilor între oferta turismului rural şi activităţile de ecoturism ale
pacurilor (ex. cazarea şi ospitalitatea în sate, atracţii culturale, stil de viaţă rural);
➢ amenajarea şi dotarea principalelor artere rutiere de intrare/ieşire din deltă cu dotări
turistice moderne de infrastructură rutieră, parcări, utilităţi publice, centre de informare
turistică, puncte de prim ajutor etc. Se impun drumurile europene magistrale şi
secundare, pe care se canalizează fluxurile turistice internaţionale dar şi cele interne.
Delta Dunării, prin valoarea turistică atestată, poate deveni un “produs turistic” (format
din mai multe subproduse: naturale, culturale, istorice, gastronomice, pensiunea turistică şi
agroturistică, etc.) de mare originalitate şi de marcă pentru turismul românesc.

Bibliografie

42
1) Cândea Melinda, Erdeli, G., Simon Tamara (2001), „România, Potenţialul turistic şi turism”
, Editura Universităţii Bucureşti.
2) Ciangă, N. (2002), „România. Geografia turismului (partea întâi)”, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3) Cocean, P. (1997), „Geografia Turismului Românesc”, Editura Focul Viu, Cluj-Napoca.
4) Cocean, P., Vlăsceanu, Gh., Negoiescu, B. (2002), „Geografia Generala a Turismului”,
Meteor Press, Bucuresti.
5) Ielenicz, M., Comănescu Laura, (2006), „România – potenţial turistic”, Editura Universitară
Bucureşti.
6) Istrate, I., (1996) „Economia turismului şi mediul înconjurător”, Editura Economică,
Bucureşti
7) Minciu, Rodica, (2004), „Economia turismului”. Editura Uranus, Bucureşti
8) Neacşu, N., (2000), „Turismul şi dezvoltarea durabilă”, Editura Expert, Bucureşti
9) Nistoreanu, P., (2003), „Ecoturism şi turism rural”, Editura ASE, Bucureşti
10) Nistoreanu, P., (2002), „Management în turism”, Editura ASE, Bucureşti
11) Stănciulescu Gabriela, (2004), „Strategii şi politici de regionale de dezvoltare durabilă a
spaţiului dunărean”, Editura ASE, Bucureşti
12) ***site www.ase.ro
13) ***site www.deltaromania.ro
14) ***site www.infoturism.ro
15) ***site www.turismdelta.ro

43