Toata Vremea Si Are Vreme Vol 1

Calinic
Arhiepiscopul
Toată
vremea-şi
are vreme
Vol. I
1944 - 1971
Ediţia a II-a
2 Calinic Arhiepiscopul
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CALINIC, arhiepiscop al Argeşului şi Muscelului
Toată vremea-şi are vreme / Calinic Arhiepiscopul ;
ed.: Gligore Daniel. - Ed. a 2-a, rev. - Curtea de Argeş :
Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, 2013
4 vol.
ISBN 978-606-8181-26-4
Vol. 1. - 2013. - ISBN 978-606-8181-23-3
I. Gligore, Daniel (ed.)
821.135.1-97
© Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului,

2013
B-dul Basarabilor, nr. 23,
Curtea de Argeş, 115300,
Judeţul Argeş, România
Tel./fax. 0348/401956
0721492070
e-mail: episcopiaargesului@yahoo.com
www.eparhiaargesului.ro
Tehnoredactor: Ovidiu Vlăsceanu
Corector: Prof. Constantin Voiculescu
Lectori: Caliopie Cristian Ichim,
Valentin Retevoi, Alin Mircu
Editor: Daniel Gligore
Coperta 1-4: Imagine cu satul Cracăul Negru.

Toată vremea-şi are vreme 3
Calinic
Arhiepiscopul
Toată
vremea-şi
are vreme
Vol. I
1944 - 1971
Editura
Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului
„Critica
vreau să fie
amuzantă şi
poetică,
nu rece şi
algebrică.”
Baudelaire
„Bine-ar fi
să scrii
copilăria
şi
să vorbeşti
despre oamenii
pe care
îi cunoşti!”
Ioan Alexandru
Plângea
descărcându-şi
oful
Fiecare dintre noi îşi aduce aminte de cele mai
importante momente din viaţa sa. Dacă ar scrie tot omul
cum a învins greul drumului prin viaţă, cred că ar fi cea
mai frumoasă şi mult gustată literatură personală.
Astfel ne-am împărtăşi unii altora frumuseţi nespuse.
Am fi mai bogaţi şi mai apropiaţi între noi, evadând din
egoismul întunecat ce ne cuprinde adesea aria vieţii.
Aşa mi-a venit gândul de a începe cu amintirile de
demult.
Acasă exista o mică bibliotecă. Nimeni nu
îndrăznea să se atingă de dulapul din scândură de brad
care mirosea a răşină. N-aveam voie să deschidem uşile
şi nici să luăm vreo carte fără consimţământul tatei.
Când a văzut că iubesc „cetitul” cărţilor, îmi dădea câte
una pe săptămână. Acolo am găsit şi broşurile lui
Nicodim Măndiţă din Buneştii Argeşului. Erau cele mai
căutate şi iubite cărţi, de format mic şi prezentau câte o
temă anume, cum ar fi: Beţia, Desfrânarea, Fumatul,
Jocul de cărţi, Înjurăturile, Hoţia, Necredinţa…
Cea mai mare bucurie era când mi se orânduia
ascultarea de ciobănaş cu mioarele. Îmi luam „averea”
într-o trăistuţă şi citeam ziulica toată. Mioarele păşteau
nu prea departe de mine şi când rădeau iarba de parcă
era cosită, mă mutam în alt loc. Şi tot aşa până seara
târziu.
Într-o zi aud croncănind un corb. Era semnul că

lupii erau pe aproape. Dintr-o dată o aud pe mama:
- Costică, vin lupii pe coastă! Hai repede cu mieii
acasă!
Vă imaginaţi spaimele ce mă cuprindeau? N-am
văzut atunci niciun lup. Dar ajungând acasă, văd pe
coasta muntelui, în „şir indian”, o droaie de lupi. Erau
peste 20. Mama îi număra din cerdacul casei, iar eu
dârdâiam de-mi clănţăneau dinţii.
Mă mai liniştea mama spunând că Dumnezeu le
încleştează dinţii lupilor şi nu-şi pot deschide gura ca să
te mănânce. Iar când povestea că pe drumuri de iarnă,
mai ales când le este foame lupilor, dacă ai „noroc” să
dai bot în bot cu ei, te mănâncă de-ţi rămân doar
picioarele cât le-a cuprins încălţămintea. Aşa mare
înfiorare m-a cuprins că, atunci când mergeam iarna
singur prin pădure, vedeam doar picioare de oameni
rămase în cizme, opinci sau şoşoni.
Cel mai tare mă impresionau desele povestiri
întâmplate aievea. Când îmi spunea mama că Ioana lui
Buzduc a fost mâncată de lupi, mă apuca un plâns
straşnic, aşa ca din senin.
Într-o zi, tot mama mi-a povestit că o familie
din împrejurimi mergea de sărbătorile Crăciunului să-şi
viziteze neamurile dintr-un sat la care ajungeai trecând
printr-o pădure deasă. Dintr-o dată iese din desişuri o
haită de lupi flămânzi care au tăbărât pe cai şi pe
oamenii din sanie. De frică, mama şi-a aruncat copilul
înfăşat în calea lupilor, crezând că se vor mulţumi doar
cu atâta. Copilul a rămas înfăşat în drum, iar părinţii lui
şi caii au fost mâncaţi. S-au găsit doar oasele lor, sania
şi copilul plângând în drum.
Nu se mai auzise de aşa nenorociri! S-a început
decimarea lupilor. Eram tare bucuros. Tata nu-mi
povestise niciodată întâmplări înfiorătoare. De atunci
m-am întâlnit, deseori, cu lupi pe două picioare, care au
Certificat de Botez, Buletin şi Diplomă de oameni
cumsecade!
Mama n-a dorit niciodată să fie fotografiată.

Aceasta este singura imagine făcută după film de către
profesorul Dan Dănescu din Câmpulung Muscel
Într-o primăvară eram la prăşit cartofii „pe

Tisa”, cum i se spunea locului cultivat. Cred că nu
aveam mai mult de 8 ani. Mama mă lua mereu cu ea.
Tot prăşind, a început să-mi povestească din copilărie.
Mi-a spus că mama ei, Elena Ursu, a murit la două
săptămâni după ce a născut-o. Era în anul 1918,
noiembrie, 21. Tatăl ei, Ion Popescu, oltean de neam, a
stat cinci ani ca să crească pruncul orfan. Mătuşa
mamei, Varvara, cu un soţ înfometat după moştenire,
pe nume Ion Avram, au luat-o în grija lor cu tot dreptul

de avere, iar „olteanul” a primit un toc de bătaie ca să
nu uite, arătându-i-se drumul pe unde a venit.
Auzeam mereu pe mama oftând. Pomenea de
mămuca ei, pe care n-a cunoscut-o, dar şi de tătuca
izgonit, de care abia dacă-şi mai amintea.
Copilul de cinci ani şi-a continuat viaţa în cele
mai dure condiţii. Creştea încet. Varvara, mătuşa
mamei, a început să aibă prunci mai mulţi. Mama a
trebuit să-i crească pe toţi. Atunci când nu mai putea
era certată cu cuvinte grele, iar adesea primea şi câte-o
bătaie. Mătuşa Varvara o apăra uneori, dar brutalitatea
bărbătească era mult mai mare.
Dintr-o dată mama s-a oprit din povestire. M-am
uitat atent la ea. Deja plângea descărcându-şi oful
adunat de atâta vreme şi nemărturisit cuiva până atunci.
Zăpodea
Cracăului Negru
Mama era o femeie tăcută. Doar când mi se
destăinuia, avea un debit verbal necunoscut mie până
atunci. Îşi descărca amărăciunile adunate din primăvara
vieţii.
Până să se mărite, mi-a povestit că „noii părinţi”
au pus-o la munci grele şi nesfârşite. Iarna, mai ales,
când se potoleau cu treburile, mama îşi primea porţia
„fericită” de a merge în Tisa, la casa şi gospodăria mare
unde stăteau oile, caprele, caii, porcii, câinii ca să
păzească, iar ceilalţi ca să se îngraşe, fânul adunat
servind drept nutriment pentru averea pe patru picioare.
Din octombrie şi până în aprilie, mama era
îngrijitoarea şi gospodina harnică în ograda unor
stăpâni nemiloşi. Mi-a povestit despre năvala lupilor în
stâna de oi. Salvarea oilor din gura lupilor era o vitejie,
aş putea spune şi chiar un meşteşug. Nu se scăpa de
încăierare decât atunci când săreau câinii, iar mama le
înfigea între ochi un lemn care avea la capăt cărbuni
aprinşi. Se vede că Dumnezeu a ocrotit-o de n-a fost
mâncată de lupi, de porci sălbatici sau atacată de urşi.
Prin anii aceia, zăpada era mult mai mare acolo, în
munţi, iar fiarele mişunau peste tot flămânde, umblând
pe deasupra zăpezii îngheţate. Când îşi termina
povestirea, mama izbucnea într-un straşnic plâns de mi
se rupea inima.
Cum anii treceau, a venit şi vremea măritişului.
Mi-a povestit că nu-i plăcea să meargă la dans, la „joc”
cum i se spunea la Cracăul Negru. Avea o sfială
naturală, chiar cam sălbatică, după o viaţă de

singurătate şi batjocură necurmată.
Când a mers un flăcău să o ceară în căsătorie, a
primit o bătaie de a plâns o săptămână, iar îndrăzneţul
mire, o fugăreală de nu a mai cutezat să se apropie de
casa unde mama slujea de pomană, cu viaţa ei şi cu
averea moştenită.
Părinţii adoptivi doreau să-şi mărite „slujnica”
după cum credeau ei. Aşa cum se ştie, vecinii joacă un
rol deosebit în viaţa celor din jur. Vecinul Barbu avea o
fată frumuşică şi se adunau la casa dintre meri flăcăii
din sat, la joc şi glume tinereşti. Mama mergea, de
asemenea, fiind singurul loc unde ieşea în „lume”.
Haralambie Argatu
poză în curtea Mănăstirii Curtea de Argeş
în timpul serviciului militar, între anii 1932-1934
Printre feciorii de acolo era şi Haralambie, tatăl
meu de mai târziu. El a văzut pe mama cea sfielnică şi a
mers să o ceară în căsătorie de la părinţii ei adoptivi.
Tatăl meu era agreat în familia lui Ion Avram şi astfel
mama a primit poruncă să se mărite cu el. Când a auzit,
a fugit de acasă şi s-a ascuns mai multă vreme. Venind
mai târziu, a primit din nou o mamă de bătaie şi
porunca hotărâtă să se mărite cu tata.
Era în luna ianuarie a anului 1941. Zăpada se
urcase până spre streaşina casei. O nuntă pe aşa vreme
era un risc asigurat. Cu toate acestea lucrurile au mers
înainte.
Până la data nunţii, mama mai mergea la familia
vecină, pe nume Barbu, pentru că avea acolo o prietenă
„bună” pe nume Mărioara. Ea era încrezătoare că va fi
luată în căsătorie de tatăl meu. Mama o asigura că va
respinge orice hotărâre de a se mărita cu cel poruncit de
părinţii adoptivi.
Într-una din zile, stând de vorbă, ba de una, ba
de alta, gazda se duce în camera vecină şi, prin uşa
întredeschisă, s-a văzut cum a luat de după dulap o
sticlă plină. Văzând astfel de lucru, mama s-a gândit
fulgerător că poate fi o băutură otrăvitoare. Aducându-o
în cameră, îi toarnă un pahar, zicând:
- Hai, tu, Ileană, bea un păhăruţ! Am pregătit-o
pentru tine că n-ai fost de Anul Nou la noi. Mama,
cuprinsă de fiorii morţii, îi spune cu curaj:
- Beţi voi din casă câte un pahar şi ce mai
rămâne în sticlă, voi bea eu. După oarecare stăruinţă şi
după refuzul categoric de a bea, mama Mărioarei pune
băutura din pahar în sticlă şi o duce după dulapul de
unde a luat-o, zicând:
- Dacă n-ai vrut să bei, am pus-o după dulap, ca

nu cumva să o găsească şi să bea careva dintre copii.
Mama mulţumea mereu lui Dumnezeu că a
putut refuza băutura, care după cum se vedea, avea
„proprietăţi” dinainte gândite. Când a sfârşit episodul
de povestit, era galbenă la faţă şi s-a aşezat jos pentru a
nu cădea din picioare. Mă luase şi pe mine frica. Multă
vreme nu a mai scos niciun cuvânt. Săpa la cartofi într-o
absenţă totală. Nu mai avea putere. Pe la apusul
soarelui ne-am îndreptat spre casă. Tot drumul nu a mai
scos nicio vorbă.
A doua zi, mergând spre locul de praşilă, pe
drum, mama mi-a poruncit să nu spun nimănui despre
cele povestite. Nici n-am spus până azi. Cred că m-a
dezlegat din „Ţara de peste veac”, unde a plecat la 15
iunie 1993.
Mama şi-a început povestirea. Se oprea adesea.
Nu îndrăzneam să mă uit spre dânsa. Parcă mă temeam
să nu o supăr cu ceva. Am auzit-o spunând că părinţii
adoptivi au ameninţat-o că, dacă nu se mărită cu tata, va
fi dezmoştenită şi alungată de acasă. Până la urmă s-a
învoit să se mărite cu un om pe care nu-l iubise până
atunci. Când mă gândesc bine, cred că mama, ştiind-o
cât era de distantă şi hotărâtă, nu i-a spus niciodată că l-ar
iubi, ceea ce nu pot afirma despre tata.
Doar el o alesese!
După nunta în ger de crăpau pietrele şi pe o
zăpadă cum nu se mai văzuse de mulţi ani, mama
mergea cu câţiva paşi în urma tatei spre gospodăria
„argaţilor” de neam „popesc” din părţile Transilvaniei,
după cum mi se povestise cu mândria neascunsă de
ardelean.
Casa visurilor mele
Când să intre pe poartă, mama s-a oprit. Rugile şi

insistenţele tatei erau disperate. Nu a avut încotro.
Mama s-a întors la cei care nu au iubit-o niciodată,
nevrând să-şi croiască vatră gospodărească alături de un
om pe care nu-l cunoştea îndeajuns.
După câteva zile de rugăminţi, tata îşi aducea
mireasa în curtea sa de sub Zăpodea Cracăului Negru.
Mi-a spus că s-a gândit că nu-i putea fi mai rău ca în
anii înduraţi în casă străină şi că şi-a schimbat doar
locul şi nu se aştepta la ceva mai bun. N-a mai scos
nicio vorbă toată ziua. Mă uitam la dânsa cu iubire şi
milă fără sfârşit.
Eram totuşi bucuros că mama m-a ales pe mine
ca să-şi depene firul amintirilor dureroase de altădată!
Salvat
de la moarte
Era în primăvara anului 1944. Al Doilea Război
Mondial îşi semăna moartea şi asupra satului Cracăul
Negru. Pe Muntele Giurca, din zona Hangului, nemţii
şi-au instalat tunurile, de calibru maxim, care-şi
trimiteau obuzele pline de moarte.
Mama anunţa, îngrijorată, pe moaşa Anica lui
Cojoc, că-i vine sorocul naşterii de prunc. Când a auzit,
moşica a sărit ca arsă:
- Vai de mine, Ileană! N-am timp să-ţi fiu
moaşă la naşterea copchilului. E vremea coasei. E
război mare. Fă cum poţi. Cheamă pe Sultana. Doar
sunteţi neamuri.
- Este prea departe, moşică! Mata eşti aici, în
vecini. Nu mă lăsa singură. Nu pot să rezist. Mai am un
copchil de doi ani.
- Nu pot, Ileană, iartă-mă!
- Nu mă lăsa, moşică Ana! Vai de mine, sunt
gata să nasc!
Mama deja căzuse jos. Moşica o ridică şi o duce
în casă. Peste puţină vreme m-a născut. Moşica mi-a
tăiat buricul şi a avut grijă de mama, cu pruncul ei,
peste opt zile de lăuzie.
Fiind bombardamente peste sat, nu s-a putut
merge în comuna Crăcăoani pentru a mă înscrie în
Registrul Născuţilor. Ceva mai târziu, mama a trimis pe
cineva să declare naşterea pruncului Constantin! Numai
că, uitând ziua când am fost născut, s-a înregistrat 6
iunie.
Satul Cracăul Negru

Paradisul în care m-a adus Dumnezeu pe lume
Uitându-mă în calendarul din 1944, am găsit

data în care am văzut lumina zilei. Era ziua de 4 iunie.
Am venit pe lumea asta, aşadar, pe 4 iunie 1944, de
Duminica Mare, sau a Pogorârii Duhului Sfânt, la ora
cinci, după masă.
Oricum, mare importanţă nu au neapărat ziua,
luna şi anul când ne naştem. Cel mai important este să
ne naştem sănătoşi, nepunând în pericol sănătatea
mamei.
Într-una din zile, mama, înainte de a pleca să

aducă apă, m-a lăsat cu fratele meu, Haralambie, care
nu avea mai mult de doi anişori, dar care a învăţat, pe
cât putea el, să mă legene. Când se întorcea, cu apa
acasă, imediat ce a trecut de poarta deschisă, de la
ograda Moşicăi Ana Cojoc, un obuz a explodat. Poarta
s-a făcut praf. Mama a scăpat ca prin minune, fiind
aruncată la pământ de suflul exploziei.
Speriată, a ajuns acasă. Eu zăceam, răsturnat în
odaie. Eram umflat şi vânăt de plâns. Fratele
Haralambie plângea, încercând să mă suie în leagănul
din care căzusem.
Uşor, uşor, am început să cresc. La numai doi
anişori, cu o cămăşuţă de la genunchi în jos, mergeam
de unul singur prin grădină, pe uliţe, pe drumuri.
Plecam pur şi simplu de acasă. Adesea apucam pe
cărarea bătătorită, care ducea la fântâna lui Ursu. Era
plină ochi, cu apă lină şi bună de băut, ca agheasma. De
acolo mama aducea apă pentru casă. De cele mai multe
ori o însoţeam. Ştiam drumul.
Într-o zi, am luat-o spre fântână. Iarba era înaltă.
De abia mă vedeam. Mama se tânguia că am dispărut şi
nu ştia unde sunt. Auzind-o, Moşica Ana îi zice mamei:
- Ileană, fugi spre fântână! Costică mergea
repede într-acolo. Vezi să nu se înece. Mama a luat-o la
fugă. Când eram deja pe buduroiul de piatră al fântânii,
întinzând mânuţele ca să ajung la apă, sunt luat de
cămăşuţă, din dreptul spinării. Doar câteva clipe mai
trebuiau ca să cad în fântână şi să mă înec. Mama m-a
luat în braţe şi m-a dus acasă.
Era tare bucuroasă!
Aveam atunci, ca şi acum, dorinţa de a mă uita
în fântână şi a ajunge la apă. Apa fascinează! Vedeam
în oglinda apei cerul albastru, nori, soare. Totdeauna
aveam în minte că apa, cu oglinzile ei albastre, mă va
duce într-o lume a fericirii.
Palatul Arhiepiscopal de la Curtea de Argeş
Peste ani, când a venit mama la Palatul

Arhiepiscopal din Curtea de Argeş, ceea ce mi-a
povestit după atâta vreme, cu deosebire, au fost
spaimele ce le-a tras când am dispărut de acasă şi m-a
găsit la fântâna lui Ursu, gata să mă înec.
- Vai, Costică! Parcă ieri a fost. Şi acum am

spaimele de atunci. N-am să uit, cât voi trăi.
Înseamnă că n-a fost glumă. Biata mamă! Mult s-a
mai necăjit din cauza mea. Aşa sunt toate mamele
adevărate din lume.
Pentru că tot mergeam pe drumuri, când mai
crescusem puţin, având peste 3 ani, de Învierea
Domnului Iisus, mama şi tata ne-au luat pe mine şi pe
fratele Haralambie, la slujba cea mai mare a Bisericii
Ortodoxe.
Biserica din Cracăul Negru în care am fost botezat

Felul cum ne-am pregătit, ţinuta curată şi aleasă,
darurile aşezate într-un coş mare şi frumos, ouăle roşii,
cozonacul, pasca, pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie,
toate la un loc făceau asupra mea cele mai mari
impresii.
Eram fascinat!
Cimitirul ardea în flăcări, iar cei duşi în Ţara de
peste veac se sculau la rugăciune. Biserica în care m-am
botezat era toată în lumină.
Venise Ziua Învierii!

Toţi mergeam tăcuţi! Eram învăluiţi în taina
plină de lumină. Biserica, împodobită de pruncii aduşi
de părinţi, clopote anunţând sfărâmarea porţilor iadului
şi Învierea lui Hristos, Atotbiruitorul, nu se mai puteau
uita niciodată.
Bucuria de atunci îmi însoţeşte şi azi paşii prin
„frumuseţile acestei lumi văzute”.
A fost prima mea întâlnire cu Iisus!
Să înveţe
carte
mai întâi!
Dacă mama mă tot lua cu dânsa pe la lucrările
gospodăreşti, încet-încet am început să devin
confidentul dânsei. Orice pas îl făcea, orice lucrare,
orice vorbă şi atitudine, lăsau în sufletul şi inima mea
de prunc amintiri de neuitat. Acum îmi dau seama,
mai bine ca oricând, de sfiala mamei, discreţia şi
simplitatea ei exemplară. Aşa, de pildă, nu-i plăcea să
se împopoţoneze cu haine deosebite şi luxoase. Nu-i
plăcea să meargă la nunţi şi ospeţe. Fugea de mulţime.
Poate se inhiba, trăind mai mult retrasă în sihăstria
munţilor.
Mi-a rămas de neuitat, pentru totdeauna, dacă
pot spune aşa, prima drumeţie la mănăstire. Eram mic,
aveam probabil 5-6 ani. În plină iarnă, de Sfântul Ioan
Botezătorul, am pornit împreună la Schitul Horăicioara,
care era sub ascultarea Mănăstirii Horaiţa, având, în
vecini, peste munţi, chiar satul Cracăul Negru în care
m-am născut.
Drumul a fost cumplit. Zăpadă mare. Urmă nu
se vedea, dar mama ştia cărarea care ducea la chinovia
din munţi. Bocancii cu talpă din piele (opinci nu voiam
să port!) alunecau cu mare sprinteneală. Urcam zece
metri şi alunecam cinci.
Mama mă încuraja ducând greutatea unei traiste
pline cu daruri, pentru schitul din munţi. N-am mai
putut urca. Am început a plânge în hohote. Deodată o
aud pe mama, săraca, zicând cam şoptit:
- Taci, nu plânge că te aude lupul!
- Poate să mă audă! Am strigat eu printre
sughiţuri.
- Vino la mine în traistă! Nu mai plânge, aud
glasul mamei. Şi m-a luat în traistă. Nici acum nu uit,
cum ducea într-o traistă darurile pentru schit, iar într-o
altă traistă pe nevolnicul de Costică. De câte ori îmi
vine aievea episodul în faţa ochilor, şi aceasta destul de
des, mă osândesc că nu am ştiut să am milă de mama şi
cum am îndrăznit să mă las ca să fiu cărat în spinare.
Încet-încet, am pornit la drum. Printre brazii
plini de promoroacă zăream turlele mănăstirii. Bucuria
m-a cuprins irezistibil. Uitasem cu desăvârşire
greutatea drumului parcurs. Mama era veselă. Îşi
dusese la capăt gândul de a mă urca spre sihăstriile din
munţi. Ne înţelegeam fără vorbe. Doar privirile erau de
ajuns.
Slujba începuse mai de dimineaţă. Când am
intrat în bisericuţa Schitului Horăicioara, din Munţii
Neamţului, era deja începută Sfânta Liturghie. Lume
era cam puţină şi tăcută.
M-am aşezat într-o strană, ghemuit. Am adormit
dus. Când am deschis ochii, în faţa Altarului, între
Uşile Împărăteşti, pomenea de zor, la Sfintele Daruri,
Părintele Gherasim Vasiliu. Era un călugăr în vârstă, cu
păr alb şi barbă lungă, parcă ar fi fost chipul unui sfânt
desprins de pe pereţii bisericii. Privirile ochilor de
culoarea cerului îi mişcau precum bobul de lumină din
candelele ce ardeau la icoanele împărăteşti. M-a
impresionat chipul călugărului slujitor. Mă cuprinsese o
pace adâncă intrând din nou într-un somn adânc,
vegheat de sfânta mea mamă, răbdătoare ca piatra din

drum călcată în picioare.
La terminarea slujbei am fost chemaţi la trapeza
schitului. Era o încăpere sărăcăcioasă. Stareţul
mănăstirii, bătrânul slujitor, m-a chemat lângă dânsul.
Mi-a pus borş în strachina de lut şi cu o bucată de mălai
(un fel de pâine coaptă în cuptor din făină), sorbeam cu
lingura din lemn de plop. Deodată aud vocea bătrânului
preot:
- Cum te cheamă, băiete?
- Costică, adică Constantin al lui Haralambie
Argatu din Cracăul Negru, i-am răspuns pe nerăsuflate,
de parcă eram nu ştiu ce fiu de prinţ.
Biserica de la Schitul Horăicioara,

din Munţii Neamţului, unde am fost prima oară
dus în traistă de mama, în anul 1950
- Bine, băiete, adică Constantine, aud cuvântul
calm al bătrânului sacerdot. Nu vrei să rămâi aici la
Schitul Horăicioara?
- Da! i-am răspuns pe nerăsuflate şi m-am
apropiat mai mult de moşul monahal. Eram fericit! Nu
mă mai gândeam la nimic, nici chiar la mama care mă
născuse şi mă adusese cu atâta greutate la schitul din
vârful muntelui.
- Va veni, Părinte, după ce termină şcoala.
Acum este prea tânăr şi trebuie să înveţe carte mai întâi,
se aude vorba mamei care despica aerul rece ca o sabie
necruţătoare. Atunci n-am înţeles hotărârea straşnică a
mamei. Regreta mereu că nu a putut să meargă la
şcoală. Singură a învăţat să scrie şi să citească. Iar acum
nu voia să-şi scape pruncul fără învăţătură. N-a mai
spus nimic Părintele Vasiliu, dar nici eu n-am mai
îndrăznit să insist pentru a rămâne în sihăstrie.
Ne-am luat rămas bun de la părintele cel blând,
chip de icoană şi azi după o jumătate de secol. Întorsul
acasă a fost mult mai uşor şi vesel. Din vârful coastei
am mers pe câteva crengi de brad făcute ca o mătură.
Mama tot striga din urmă să am grijă să nu cad în vreo
prăpastie. Dintr-o dată mă simt luat pe sus şi n-am avut
timp nici să strig. Nimerisem într-o râpă. Norocul meu
că golul n-a fost prea adânc şi m-am trezit în vârful
brazilor, pe deasupra hăului, în care am căzut printre
cetini până jos, aşa cum cad în valuri mari bucăţi de
zăpadă.
Fiind prăbuşit la pământ, auzeam strigătele şi
bocetele mamei ca şi cum aş fi murit. Din fundul
prăpastiei am răcnit cât am putut zicând că n-am nimic.
Încet-încet, am încercat să ies la lumină. Un picior nu-l
mai puteam pune în pământ. Deja nu-l mai simţeam din
şoldul care ardea ca focul. Bucuroasă că n-am murit,

mama m-a luat în spinare şi aşa am ajuns acasă până la
apusul soarelui, cu dese opriri pentru a se odihni câte
puţin.
Săraca mama!
Când mă gândesc îmi vine să plâng în hohote.
Adevărată
sărbătoare
N-am să uit nici ofurile mamei din timpul celui
de-Al Doilea Război Mondial. Când venea vremea
cositului, prin dumbrăvile munţilor, pe unde aveam noi
pământuri, pe Tisa, în Borci şi în Obcina de unde se
vedea Ceahlăul, lucrurile se agravau până la dramă.
Cine ştie ce înseamnă să angajezi cosaşi la
treabă va înţelege mai bine cum stau lucrurile, mai ales
când este război şi lipsurile sunt dintre cele mai mari.
Mama îmi povestea cum a angajat câţiva tineri
să cosească. De dimineaţă le-a dus de mâncare pentru
câteva zile. Mâncarea era greu de rostuit. A plecat
acasă liniştită că lucrurile vor merge bine. După câteva
zile, mama s-a dus să strângă fânul cosit şi să le
plătească cosaşilor, după buna înţelegere, că vor primi
cât vor cosi. Când s-a apropiat, bucuria mamei s-a topit,
văzând că nu s-a cosit nimic, iar cosaşii dispăruseră.
Mâhnirea a fost peste măsură. Timpul trecea.
Cosaşii au plecat cu mâncarea pentru trei zile. Alţii erau
greu de găsit, războiul lăsând vetrele pustii.
Graiul mamei, ostenit de atâta supărare, se
auzea din ce în ce mai stins. Credeam că se prăbuşeşte
la pământ. Pe şoptite mi-a spus că doi-trei ani la rând a
cosit singură hectare întregi de iarbă spre uimirea
vecinilor şi a trecătorilor. Aşa înţelegeam de ce are
mama o atât de mare pricepere la cosit.
Din când în când îşi vărsa oful pe verişorii pe
care i-a crescut mari şi acum nu săreau în ajutorul
mamei rămasă singură, aşteptând cu speranţă venirea

tatei acasă de pe front.
După ce se punea fânul în stoguri mari, iarna
mergea cu sania să-l aducă acasă pentru nutrimentul
bovinelor şi ovinelor. Era mare primejdie! Drumul era
accidentat. Mulţi mureau, răsturnându-se sania peste ei.
De multe ori am fost şi eu la adus fânul din
munţi. Era o mare bucurie pentru noi, copilandrii.
Drumul era îmbrăcat în plăpumi de omăt, iar sania
mergea trasă de caii care aveau atârnate clopote la gât.
Mi se părea că mergeam în convoi de nuntă.
Mergând după fân, iarna, cu sania
Ne gândeam mereu la întoarcere. Ajunşi acasă,

descărcam fânul din sanie în podul grajdului. Din când
în când, prin dreptul nasului, venea mireasma bucatelor
care se pregăteau. Era o mare bucurie pentru că ştiam
ce va fi pus pe masă: o tigaie mare cu jumări, slănină şi
cârnat făcut la ţară cu mult dichis, peste care se
adăugau vreo zece ouă proaspete. Din ceaun, mămăliga
aştepta să pornească la drum spre gura flămânzilor.
Murăturile se apropiau cu repezeală. Începutul era cu o
ţuică de prune, din grădină, continuând cu vin adus din
vreme de la podgoriile Vrancei, ca şi acum, de altfel.
Moda-i veche pe la noi, deh, doară veşnicia s-a născut
la sat, vorba lui Lucian Blaga.
Caii deja odihneau depănându-şi amintiri, iar
peste noi se aşternea o dulce oboseală care îndemna la
somn.
Ce vremuri! Adevărată sărbătoare!
S-au împlinit
patruzeci
de zile
Prin Munţii Neamţului, animalele sălbatice
zburdau în voia lor pe întinse văi şi dealuri, adăpându-se
din izvoarele cu apă rece şi mătăsoasă.
Prin anii ’50 ai secolului al XX-lea, noi aveam
în gospodărie cam de toate: oi, vaci, purcei, galiţe de tot
felul şi doi boi mari, de se mira lumea de ei. Se chemau
Bujor şi Căprior.
Când nu era de lucru prin pădure, de cărat
lemne mai ales, tata, ca şi alţi gospodari, lăsa boii în
poienile din munte în voia lor, păscând şi bând apă lină
de izvor. În amiaza mare se odihneau la umbra brazilor,
iar spre seară se adunau mai mulţi pentru a se uni
împotriva lupilor care-şi clănţăneau dinţii a poftă de
mâncare pe la marginea poienii.
Cam peste două săptămâni, tata i-a spus mamei
să se ducă în Ciungi, în poienile unde a lăsat boii şi să-i
aducă acasă. Ziua trecea, iar mama nu mai venea.
Îngrijorat, tata şi-a luat felinarul şi a pornit la drum.
Când s-au întâlnit, mama plângând i-a spus tatei:
- N-am găsit decât pe Căprior, boul alb şi
voinic. Bujor nu-i nicăieri. L-am căutat peste tot. N-am
găsit nici urme că l-ar fi mâncat lupii.
- Trebuie să-l găsim, Ileană! Simt că trăieşte,
zise tata cu încredere. Hai să mergem pe locurile unde
i-am dus eu să bea apă. Să nu fie în râpă pentru că era
prea greoi la mers. S-au întors în pădure amândoi. Au
urcat şi coborât pe la toate locurile unde aveau boii vad
să se adape. Dintr-o dată, la strigătele tatei s-a auzit un
muget prelung dinspre vale. Au coborât. După gemetele
lui Bujor, au reuşit să-l găsească răsturnat în râpă între
două pietre mari de unde nu mai putea ieşi. Cu mare
greutate l-au scos. Urcând pe povârniş, Bujor şchiopăta
de piciorul drept. Când s-au uitat mai bine, au văzut că
şoldul era străpuns de un fier. Umflătura era mare cât o
pâine. Curgea uşor sânge din rană.
- Măi! Măi! Cine să fi lovit pe Bujor aşa de
straşnic? zise tata, plin de amărăciune. Fierul ajunsese
la os şi cangrena se întindea peste tot. Veterinari nu
erau pe la noi. Fiecare zidire a lui Dumnezeu era
îngrijită după „ştiinţa” de la ţară. Se puneau comprese
cu apă rece peste umflături. Mierea de albine
amestecată cu esenţe de plante, numite iruri, - un fel de
miruri – se folosea drept unsoare mângâietoare şi
tămăduitoare.
Bujor n-a mai scăpat. L-au tăiat, făcându-l
pastramă şi dându-l de pomană la tot satul. Din când în
când, mama jelea moartea lui Bujor. Uneori era sfâşietor.
Când începea jelania, noi, pruncii, ne ascundeam. O lăsam
singură pe mama cu bocetele ei aruncând blestem asupra
celui care a lovit pe Bujor.
Într-una din zile îmi zice:
- Gata, Costică! Nu mai jelesc. Du-te la Sihla şi
dă un pomelnic la Sfânta Liturghie să văd semn de la
Dumnezeu în patruzeci de zile. M-am dus şi am povestit
Părintelui Paisie năpasta ce s-a abătut asupra casei

noastre.
Schitul Sihla din Munţii Neamţului
Părintele Paisie de la Sihla

Timpul trecea. Fără să se ştie, număram şi eu

zilele până la patruzeci. În miez de noapte, mama mă
trezeşte, zicând:
- Scoală! S-au împlinit 40 de zile. Casa lui Ion
Coştei a luat foc. El ne-a omorât pe Bujor!
Treceam pe departe de casă. Mergeam să vedem
cum se face scrum. Gospodarii erau doborâţi de
supărare. S-a auzit că mama mă trimisese ca să dau
slujbă la Schitul Sihla. După o vreme au mărturisit că ei
au lovit pe Bujor cu un cârlig de fier!
Coasa
bătută strâmb
De mici copii, tata ne făcea o educaţie straşnică.
Munca şi şcoala! Nu se putea comenta niciodată. Erau
ascultări sacre.
Vara, când începea fânul, tata ne ducea la
locurile noastre, pregătindu-ne pentru o lună şi ceva.
Luam cu noi ceaunul, o, ceaunul fermecat, cratiţe, tigăi,
tacâmuri de tot felul, saci cu mălai pentru mămăligă în
burta cărora se aşezau un coş cu ouă pentru a nu se
sparge pe drum, cofă pentru apă, căni, chibrituri,
prosoape şi cele de toată trebuinţa.
Acum începea cositul. Fratele meu mai mare era
meşter la bătut coasa. Eu nu am învăţat nici azi cum ar
trebui. Îl rugam să mă ajute. Şi o făcea cu drag, dar
coasa o bătea strâmb ca să nu am niciun spor la cosit,
mai ales că mă punea să încep cu prima brazdă, iar el
venea din urmă zicând: păzea, că-ţi tai picioarele.
Adevărate pozne în Munţii Neamţului!
Tata ne arăta cum să cosim. Dădea o brazdă.
Era perfect cosit. Pământul era ras. Când l-am întrebat
de ce face aşa, l-am auzit zicând:
- Cosiţi ras! Să nu rămână niciun fir. Aşa se
regenerează iarba pământului. Se întăreşte pentru la
anul.
Nu l-am crezut. Văzându-mi îndoiala, mi-a zis:
- Cosiţi aşa cum v-am spus. Când vor veni oile
să nu aibă ce paşte, iar pe pământul nostru când ajung,
să o ia la fugă. Apoi zâmbea şiret ca să înţelegem ce
vom putea din poruncile lui de gospodar nemilos. Aşa a
fost vreo cinci ani. Când venea tata în inspecţie, ne
spunea:
- Bravo! Stogul este bine clădit, iarba este cosită
aproape ras, dar are coamă între brazde. Nu sunt prea
mulţămit. Noi tăceam mâlc şi gândul ne zbura aiurea.
După ce ne trăgea câteva ameninţări că ne va
dezmoşteni, pleca bombănind spre casă.
Fratele meu Haralambie era cătrănit foc. Nu mai
putea să rabde atâta nemulţumire arătată ani de-a
rândul. Îl aud cu năduf zicând:
- Costică! Anul acesta mai facem fân. Apoi îl
învăţăm noi minte. Ştiu că tu eşti prieten cu tata. Sper
să nu spui nimic.
- N-am să scap niciun cuvânt. Chiar mama mi-a
spus că n-a mai văzut aşa om strâns la inimă, necruţător
şi nemulţămit. Chiar a zis ca să-l lăsăm singur şi să
plecăm în lume. S-a săturat până în gât, că de patru ani
aude aceleaşi vorbe de supărare.
- A! Mă bucur de mama! Este dreaptă, dar nu-i
va fi uşor, că toată greutatea va cădea pe spinarea ei,
zise fratele mai luminat la faţă.
Am mers din Obcină, unde am primit mai multe
ocări, în Borci, alt loc de coasă, cu relieful frământat ca
într-o covată uriaşă de pâine. Ne-am apucat de lucru.
Într-o săptămână şi ceva totul era orânduit. Stog mare,
făcut după legea locului. Gardul era solid şi înconjura
frumuseţea de strânsură pentru a nu fi pradă cerbilor,
oilor şi iepurilor.
Tata nu a mai venit atunci. Noi am plecat acasă.
Deja trecuse de Sântămăria Mare. După vreo două
săptămâni, plecând cu mama pe la locurile unde am
cosit şi făcut fânul, tata făcea mereu observaţii. La
întoarcere, mama ne-a spus că nu e bine să mai mergem

la anul ca să muncim degeaba la fân.
- Mergeţi, copii, şi munciţi în lume, iar tatăl
vostru să facă fânul cum va crede că-i mai bine.
Ne-am bucurat de sfatul şi curajul mamei.
Aşteptam cu nerăbdare anul viitor. După ce am
terminat şcoala, fără să spunem nimănui, decât mamei,
eu am plecat la stâna din Antăleni, unde aveam oile, iar
fratele la pădure cu alţi flăcăi, ca să facă metri steri.
A venit vremea coasei. Noi dispărusem fără
urmă. Tata o întreba pe mama:
- Bre, femeie, unde-s copchiii noştri? Nu cumva
i-ai încurajat să plece de acasă?
- Vom face amândoi fânul, că cinci ani nu ai
fost mulţămit. S-au săturat şi ei.
Câine să fii şi tot pleci de acasă.
Ne-am căpătat independenţa. Zburam cu

propriile aripi. Erau primii bani pe care-i strângeam
pentru şcoală şi internat. Nu mai auzeam nemulţămirile
tatei. Dar nici fratele meu, Haralambie, n-a mai bătut
coasa strâmb în gură!
În tinda
Paradisului!
În Munţii Neamţului, după cum am mai spus,
noi aveam pământ de coasă în trei locuri: Obcină, Borci
şi Tisa. Era o fericire să mergem la coasă în Obcină. De
acolo vedeam Ceahlăul, în superbia lui, strălucind în
soare! Apa era lină şi limpede ca boabele de cristal şi
cu gust de agheasmă mare. Soarele ne îmbia să ne
tolănim pe brazda proaspăt cosită, auzind cântec de
greieri neodihniţi. Păsările cântau altfel. Ciocârlia îşi
ducea în tăriile zării trilurile ei făr` de pereche.
În Tisa, locul ca o şa de cal uriaş, bătut de vânt
neodihnit era îngrădit cu gard de răzlogi (scânduri de
fag, tăiate din bardă), pentru a nu intra nicio jivină. Era
loc domesticit. Tata era gospodar mare. Dorea ca acolo,
în munţi, să aibă livadă, să semene grâu, să facă un
schit.
Eram bucuros să vin adesea în Tisa. Cositul era
lucrul cel dintâi. Am primit de la tata câte o postată pe
zi de coasă. Coseam din răsputeri. Deseori îmi porneau
din nas şuvoaie de sânge. Trebuia să fim în norma
impusă. Fratele meu Haralambie râdea de mine cât îl
ţinea gura.
Într-o zi tata şi mama vin la strâns fânul de
curând cosit să-l pună pe prepeleci. Seara venea ca o
binecuvântare. În coliba făcută din răzlogi înalţi,
scânduri late de vreo 30 de cm. şi lungi până la cinci
metri, stăteam ca în palatul de cleştar, pe care nu-l prea
vedeam din cauza fumului care ne „răsfăţa” întru
usturime de ochi şi tuse duduitoare.
Într-o noapte, când toţi dormeau aşezaţi pe un

pat de cetini şi fân uscat din brazdă, cu un cărbune am
desenat o biserică mare cu trei turle. Am scris dedesubt
„mănăstire”. Era prima oară când făceam un desen.
Eram fericit. Făcând focul, care lumina „palatul” din
fag, având singurul tablou cu mănăstirea, desenată cu
cărbune, mi-am aşezat capul spre odihnă. Era prima
noapte de veghere, uitându-mă la turlele bisericii care
se prelungeau spre înaltul Cerului.
Ivirea dimineţii era o bucurie pe care numai

acum mi-o desluşesc. Să te trezeşti pentru încă o zi! Ce
minune! Câtă binecuvântare de la Dumnezeu! Să te
trezeşti în cântec de păsări şi în murmur de zefir. Eram
în tinda Paradisului! Razele soarelui anunţau venirea
Mirelui. Roua strălucea în mii şi milioane de
mărgăritare. Păşeam pe roua dimineţii cu picioruşele
goale. Luam cu palmele boabe de rouă şi mă spălam pe
faţă pentru a mă trezi şi a rămâne ca şi Făt-Frumos din
Lacrimă.
După ce gustam câte ceva, se pornea la lucru.
Fiecare ştia ce are de făcut. Nimeni nu scotea nicio
vorbă. Vorba, spunea mama, este pierdere de vreme.
Sau tata, mai arţăgos, zicea: Să-ţi meargă lioarba, dar să
se facă şi treabă!
*
Tata mi-a spus mai încetişor, să nu se prea audă:

- Hai cu mine să tăiem un fag gros. Vreau să te
învăţ cum se taie un copac; unde i se dă tapa, pentru a-i
dirija direcţia. Vreau să fii om destoinic. Văd că ai
pricepere la desen.
Bucuros, am luat toporul ascuţit brici şi am
început precum îmi arătase tata, dând mai întâi tapa.
Aşchiile săreau când în ochii mei, când în ochii tatei.
Dintr-o dată, izbind mai cu putere, toporul a alunecat la
câţiva centimetri de glezna piciorului stâng. Când a
văzut, a strigat înfricoşat:
- Aoleu! Era cât pe ce să-ţi tai piciorul. Repede
ia-ţi bagajele şi pleacă acasă. Acum! M-a apucat bătaia
de inimă. De azi vei fi bucătar. Gata. Pleacă acum, că mor
de spaimă! N-am ştiut ce s-a întâmplat. Răcnetele tatei
m-au înspăimântat aşa de rău încât n-am ştiut când am
făcut drumul jumătate spre casă. Mă tot uitam înapoi
spre coliba din Tisa. Eram alungat din cauza spaimei.
De acum începea vremea celor cinci ani de
ascultare la bucătărie. Avea să fie bucuria mamei şi
mereu supărare tatei. Aşa s-au separat apele. Toporul
mânuit aiurea speriase pe tata, care dorea să facă din
fiul lui un tâmplar iscusit.
Păşeam acum agale spre casă! Era în dricul
amiezii. Oamenii coseau! Femeile adunau fân, iar fetele
hăuleau de răsunau munţii.
Pază
la groştior!
Aşadar, iată-mă şi bucătar!
Hotărârea tatei era absolută. Nimeni nu mai
putea schimba nimic. Mi-am luat lucrul în serios. Aveam
în jurul a zece ani. M-am apucat de curăţenie mare, cum
făceam cu mama de multă vreme. Nu mi-a fost greu. Am
orânduit cratiţe, tigăi, oale, farfurii, străchini, linguri de
lemn, blidarul, prepeleacul unde se puneau oalele de lut
după ce se spălau, în aer liber pentru oxigenare şi
eliminare de orice mirosuri. Am văruit soba. Plita a fost
curăţată, masa spălată cu leşie şi câte altele.
Ce mai turte din făină de
grâu făceam, coapte pe plita făcută
lună! Dar turtele din tigaie, cu
brânză de oi amestecată cu ouă şi
împodobite cu mărar, peste care se
adăuga smântână proaspătă pe
care o făceam cu mare grijă şi din
care mâncam cu mare spor! O!
Doamne! Ce de smântână am mâncat ani în şir. Să ai pe
mână toate bunătăţile bucătăriei nu-i un lucru de ici-colea.
Am să povestesc păţania cu oalele cu smântână,
că Doamne, tare bună ai mai făcut-o! Sărut mâna şi
picioarele Sfinţiei Tale!
Credeţi că a fi bucătar este una cu a fi împărat?
Niciodată! Peste capul meu trona ca o împărăteasă, cine
credeţi? Mama! Nu-i scăpa nimic din ochi. Ştia tot. Îmi
spunea să am grijă de lapte. Era mult. Gospodăria avea
câteva vaci la care mulgeam de zor şi plângeam în
hohote. Ţâţele ugerelor erau tari şi vacile nu slobozeau
laptele. Trebuia să le cânt. Uşor-uşor slobozeau laptele
şi se uitau cu mare blândeţe la mine. Îmi aduc aminte că
în Maramureş, bivoliţele (pentru cine nu ştie, un fel de
vaci mari trase prin hornul casei sau scăpate din iadul
plin cu smoală, aşa erau de negre), nu dădeau lapte
decât dacă le mulgea o singură mână şi le cântai să-ţi
treacă focul. Un vecin de-al meu îşi bătea cu parul
bivoliţa ca să-i dea lapte. Îi murise nevasta care singură
mulgea. N-a scos-o la capăt. A bătut ce a bătut, până
când într-o zi gospodarul atârna într-un par de la gard.
Era deja mort. Bivoliţa îl luase în coarne şi îl azvârlise
acolo, dintr-o aruncătură.
Bivoliţele cu cel mai bun lapte din lume

Să ne întoarcem la smântână! Vreo douăzeci de
oale de mărime mijlocie erau înşirate pe o scândură
pusă jos, în casă, pe lângă perete, la răcoare. Era o
frumuseţe. Pline ochi cu lapte aşteptau să fie smântânite

pentru a se face unt de vacă. Ce bunătate, Doamne!
Când mi-a spus mama că cineva ar cam umbla pe la
oale, eu n-am rămas mirat.
- Să ai grijă Costică de oale, ca nu cumva cineva
să se apropie şi să încerce groştiorul că nu se mai
prinde laptele şi se zăruieşte.
- Bine mamă, am zis eu! Fii fără grijă că nu se
va apropia cineva de oalele pântecoase cu lapte
proaspăt şi groştior bun ca mana cerească.
Grija dată de mama mi-a mărit atenţia şi am
început să prospectez locul. Totul era în ordine. Când
îmi ridic ochii spre tavan, văd pe perete un săculeţ pe
care nu-l mai zărisem. Uşor îl iau din cui. Îl desfac la
gură şi văd zahăr cubic. Bucuria mea. Nu ştiam ce are
săculeţul, drăguţul de el. Am luat câte o bucăţică şi am
început să umblu la groştior. Gustul era extraordinar.
Nu mai încercasem niciodată. Am uitat de paza oalelor
şi am tot mâncat până mi s-a tăiat, cum se spune. Am
pus săculeţul la loc. Mi-am început lucrul obişnuit.
Vine mama şi mă întreabă:
- Ce fac oalele cu lapte, dragul mamei?
- Bine, mamă! spun eu, neştiind ce va urma.
După ce merge în casă şi mai trebăluieşte, iese
frumuşel şi fără să spună niciun cuvânt, mă înhaţă de
piept, zicând:
- De unde ai pe cămaşă urmă de groştior? Nu
ştiam ce să spun. Picăturile albe ca fulgii de nea, căzuţi
din graba gustatului, dădeau mărturie că eu eram
poznaşul şi nu pisoii pe care dădeam vina cel mai
adesea.
Fără să scot niciun cuvânt, mă trezesc cu lapte
pe cap, pe ochi, pe umeri, peste tot! Aud pe mama,
zicând:
- Poftim lapte, pisoiule, şi te satură! De azi
înainte să nu mai strici groştiorul de pe lapte, auzi?
Degeaba!
Şi astăzi când văd oalele, mai ales la Mănăstirea
Robaia, mă apropii, ca pisoiul din poveste şi admir
frumuseţea de lapte ce se odihneşte sub groştiorul
ispititor.
Ce bunătate de lapte ne-a dat Dumnezeu!
El răsare din lumina aşternută din zori şi până-n
noapte pe pajiştea unde se ospătează, vara, vaca
dătătoare de lapte!
Gândul
la fugă
Într-una din zile, tata m-a chemat afară lângă un
trunchi de copac, pe care se crăpau lemnele. O bardă
stătea înfiptă cu coada oblic. Am început să mă
îngrijorez. Dintr-odată îl aud zicând ritos:
- Băiete! Cum sunt pătrunjelul, mărarul, cartofii,
fasolea, ceapa, usturoiul şi celelalte legume făcute de
Dumnezeu?
- Bune sunt toate, răspund eu aproape
tremurând!
- Bine, atunci! Dacă strici ce a făcut Dumnezeu
şi nu iese mâncarea bună îţi voi tăia capul cu barda,
auzi?
- Aud! Am îngăimat abia ţinându-mă pe
picioare. De atunci am căpătat o mare sperietură. Mă
gândeam să fug de acasă. N-am scos niciun cuvânt
câteva zile. Norocul meu era că tata mergea la lucru.
Făcea case din lemn cu vărul lui, Ion Acatrinei. Tot
lucrând case în sat, ei mâncau felurit şi bucate iscusit
gătite, iar eu nu mă puteam număra printre meşterii
bucătari.
Nu aveam tăria să fug de acasă. Mă străduiam
să fac tot felul de combinaţii culinare ca să nu mai aud
reproşuri, dar nici să mai văd barda înfiptă-n buturugă a
ameninţare.
Ca să ştiu cam ce mănâncă pe la locul de
muncă, pe unde lucra tata, într-o zi m-am apropiat de
bucătărie, chiar în timpul mesei. Îl aud pe Ion Acatrinei
zicând printre pufăiturile ţigării aprinse, fornăind pe
nas:
- Bre, Haralambie, eşti un tiran cu Costică! De
ce faci mofturi la mâncare?
- L-am speriat puţin ca să nu uite. Nimeni nu
face borşul mai bine ca el. Nu ştiu ce pune, ce adaugă,
ce foloseşte pentru acrit. E un iscusit la bucătărie. Ne
ajută. Mamă-sa e fericită, că poate să facă şi alte
treburi. Cu gătitul mesei e o greutate mare şi nici nu se
cunoaşte că faci ceva şi e mare pierdere de timp.
- Păi vezi, vere! Mai uşor cu aspreala că o să
fugă de acasă.
Când am auzit şi laude şi profeţii nu am mai stat
o clipă. Am şters-o uşurel pe coastă în jos şi am fugit
spre casă. Eram fericit. Nu mă mai temeam. M-am
aşezat pe lucru. Bucatele ieşeau din ce în ce mai bune.
Ceva mai greu era când trebuia să duc mâncarea
în oale mari, tocmai la munte, când se lucra la fân. Se
iubeau bucatele calde şi nu încălzite de două sau trei
ori. Se pierdea gustul şi osteneala era cumva pe
degeaba.
Îmi aduc aminte de bunătăţile făcute din cartofi
noi cu unt de oaie. Doamne! Ce bucurie să guşti aşa
minune! Borşul de cartofi acrit cu zarzărele ce dau în
pârgă. Omleta cu unt de vacă împănată cu muşchi şi
cârnat tăiat rotiţe, dat prin mărar bătut cu lapte. Varză la
cuptor cu costiţă de purcel. Fasole păstăi prăjite în oloi
din sămânţă de cânepă. Dar plăcintele făcute cu brânză

la cuptor? Acum îmi dau seama ce vremuri de criză
erau. Şi totuşi… aveam de toate în gospodăria noastră,
numită săracă. Iarna, garniţa era la mare putere. Scoteai
repede şi puneai în cratiţă untură de purcel, care
cuprindea, colea, muşchi tăiat felii, cârnat scurtat,
slănină făcută jumări la care adăugai zece ouă sau mai
multe, după mâncători, bătute cu lapte şi câteva fire de
făină. Cu murături şi mămăligă caldă era un deliciu
desăvârşit. Şi toate din gospodărie! Nici nu am ştiut
vreodată ce înseamnă cumpărăturile.
O, Doamne! Dar cozonacii la care frământam de
mă dureau mâinile două săptămâni? Ce să mai spun de
pască, ouă roşii, friptura de miel ce se usca uşurel pe
bucăţi de şiţă în cuptor potrivit de fierbinte, sarmalele şi
zeama de găină în oalele de lut!
Dacă aş sta să scriu despre bogăţia şi iscusinţa
cu care făceam bucătărie nu o să credeţi mare lucru.
Scriu pentru a lăuda pe gospodinele, soţiile şi mamele
noastre sfinte, care zilnic, fără odihnă şi încetare fac
aceste lucrări, pentru a ne duce în timp existenţa noastră
în această lume văzută. Fiecare strachină de lapte cu
mămăligă şi un pahar cu apă e încă o zi!
Să ne întoarcem acasă! La brazda cu ceapă,
usturoi, cartofi, fasole, pătrunjel, varză, mărar, la ouă,
lapte, la izvorul din luncă, la florile de pe prispă, la
cântec de ciocârlii, la untul de vacă şi de oi şi câte altele
din grădina noastră care ne aşteaptă bosumflată că am
părăsit-o!
Spovedanie
la Popa Dobre
Când era iarnă, mama torcând fir din fuior de
cânepă, iar eu depănând la gheme, îmi povestea câte
ceva despre popa Dobre, cum i se mai zicea Părintelui
Nicolae. Era un preot ticluit. Se purta sobru, cu barbă
mare şi pălărie cu boruri late ca ale lui Calistrat Hogaş.
Mergea ţeapăn de drept pe drum şi în costumaţie
preoţească, fără niciun cusur.
Părintele Nicolae Dobre
Copiii îl aşteptau să-l întâlnească. Avea

Părintele Nicolae o geantă mare, plină cu biscuiţi, zahăr
şi bomboane. Toţi se apropiau cu sfiiciune, sărutându-i
mâna dreaptă după care primeau doritele daruri din
geanta burduhănoasă.
Într-una din zile, mama şi cu alte fetiţe s-au dus,

pâş-pâş, pe lângă gardul uliţei din grădina popii şi se
uitau printre scânduri să vadă ce este dincolo. Pe un
scaun stătea bătrânul preot Nicolae şi culegea cânepă,
făcându-o snopi pentru a fi dusă la topit. Din când în
când îşi ştergea sudoarea cu mâneca suflecată.
Mai târziu, când s-a dus la spovedanie, se uita
de sub epitrahil la mâna popii Nicolae şi a văzut
degetele galbene de tutun precum şi mustaţa. Dintr-o
dată aude:
- Spune, Ileană, lapte ai mâncat?
- Am băut câteva căni, Părinte, şi-mi pare rău!
- Ia spune-mi, vaca ce mănâncă?
- Fân mănâncă, Părinte!
- Bravo, Ileană! Atunci laptele-i de post şi l-a
făcut Dumnezeu ca tu să-l mănânci.
- Spune-i lui mumă-ta să-mi aducă un picior de
porc să-l fac săpun, auzi?
- Aud, Părinte! Şi-a luat-o tot într-o fugă spre
casă. Era Ajunul de Crăciun. Când Părintele Nicolae
mergea cu icoana, se auzea pe drum cântând: Naşterea
Ta Hristoase, Dumnezeul nostru… Mama, de frică s-a
urcat în podul casei şi s-a ascuns după hornul sobei.
După ce s-a sărutat icoana de către cei ai casei,
zice părintele Dobre:
- Ei, Varvară, unde-i Ileana cea micuţă şi
isteaţă?
- O fi pe aici, Părinte, pe undeva, îi zise mama
vitregă.
- Ţi-a spus ca să-mi aduci un picior de porc
pentru săpun?
- Mi-a spus, Părinte, dar încă n-am tăiat purcel
anul acesta.
- Bine, ai să aduci la anul şi primind un fuior de
cânepă se îndepărtă de casă.
De după coşul sobei, coboară mama încă plină
de frică, auzind glasul baritonal ce se pierdea pe uliţă la
vale.
Era prin anii ’50 ai secolului trecut, când
priveam din depărtare convoiul ce însoţea sicriul cu
popa Dobre, aşezat în carul cu patru boi. Se îndrepta
spre cimitirul din dealul bisericii.
Clopotele sunau a jale. Babele grele de picioare,
stăteau pe bancă lângă poarta casei şi povesteau cât de
bun şi darnic a fost Popa Dobre.
Una dintre ele, cu glas pios, zicea:
- Vai, ce bun popă a fost! N-om mai avea noi
niciodată aşa Părinte. Câte cârmoji mi-a dat ani de-a
rândul. Nici de săpun nu am dus lipsă. Bun săpun!
Făcut de doamna preoteasă Ileana, că deh, noi femeile
nu prea ştim să facem săpunul aşa de bun. Doar de gură
nu ne întrece nimeni!
Bucătar,
ce să spun …
Sâmbăta se făceau toate pregătirile. Nimic nu
lucram duminica. Toată lumea era obligatoriu la
biserică. La noi era o mare bătălie pe mersul la slujbă.
Când se lipsea de la Sfânta Liturghie se socotea cel mai
mare păcat. Era o mare supărare să lipseşti două
duminici la rând.
Ca să nu fie război, s-a făcut sfat ca fiecare
dintre noi, copiii, să facem cu rândul la rămas cu grija
casei şi a gospodăriei. Văzând dragostea fraţilor, le
făceam şi lor de rând ca să meargă mai des la biserică.
Într-una din duminici am făcut o încercare. După ce am
aşezat masa şi am lăsat la foc calm bucatele, închizând
uşile şi porţile, am plecat, pe furiş, la biserică, de-a
dreptul peste gardurile din cale ca să nu fiu văzut că nu
sunt acasă.
Mă strecuram printre oameni şi mă urcam la
locul meu, direct în cafas. De acolo ascultam slujba.
Vedeam de sus pe creştinii evlavioşi. Îl vedeam pe tata
stând dus în văzduhuri sfinte, tocmai în faţa Altarului,
iar pe mama undeva, tocmai la ieşire din biserică. Îmi
vine să râd şi acum: tata în frunte şi mama în coadă.
După predica hotărâtă şi măreaţă a părintelui
Gheorghe Savin, coboram iute din cafas şi fugeam spre
casă. Toate au fost păzite de Dumnezeu, spre marea
mea bucurie. Grabnic orânduiam totul, ca atunci când
vin părinţii şi fraţii să fie numai bucurie. Se aşezau la
masă cu rugăciune şi se lăudau bucatele făcute de
Costică al mamei. Tata nu prea spunea nimic.
Dintr-odată îl aud zicând:
- Haralambie, spune ce ai înţeles din predica
Părintelui Savin?
- A fost frumoasă predica, dar nu ştiu cum să
încep, zise fratele meu, rămânându-i bucătura în gât.
- Apăi, băiete, nu prea eşti atent în biserică şi
nu-i frumos, auzi?
- Am să fiu, mai îngăimă fratele meu două
vorbe, roşindu-se ca racul. Se aştepta la ceva palme.
Tata era darnic cu el, fiind cam încăpăţânat.
Neavînd de lucru, am început să spun câte ceva
din predică. Tata se uită fix la mine şi mă întreabă:
- De unde ştii tu ce a spus Părintele Savin la
predică, azi?
- L-am auzit cu urechile mele. Mata stăteai
drept în faţă, nemişcat, iar mama stătea mai la uşă. Eu
am stat în cafas şi după predică am venit să vă aştept
acasă.
- Aşa! Ai lăsat casa singură? De ce ai făcut asta?
Cum ai îndrăznit? Şi în loc să fie pălmuit fratele meu că
nu ştia nimic din predică, am încasat eu vreo două
perechi de palme.
Curată dreptate!
Am fugit de la masă şi m-am ascuns în podul
grajdului plin cu fân. După o vreme am adormit. Când
m-am trezit, tot pe zi, aud pe mama strigându-mă pe
nume:
- Costicăăăăă! Unde eşti? Ieşi de unde te-ai
ascuns. A plecat tatăl tău de dimineaţă la lucru. Mi-am
dat seama că am dormit până a doua zi spre amiază.
- Bine că te-am aflat. Te-am căutat toată

noaptea cu felinarul. Du-te la mătuşa Eufrosina la
Văratic şi stai acolo o vreme, până-i trece mânia. M-am
săturat. Nu mai pot de atâta scandal. Mi-am zis în gând:
- Adio blide, ceapă, mărar şi alte legume, adio
unt de oaie, garniţă cu untură de purcel şi alte străchini!
N-am să mai fac mâncare niciodată. Îmi luam rămas
bun de la tigăi, cratiţe, linguri şi farfurii, de la satâre, de
la buturuga cu barda înfiptă oblic.
Mănăstirea Văratic
Locul iubit de Eminescu
Mătuşa Eufrosina de la Văratic
Cu traista-n spinare, plină cu lucruşoarele

adunate repede de mama, am plecat singur, tăind în
linie dreaptă, drumul spre Văraticul văzut de mic, dus
de mama, când în spinare, în traistă, când pe jos, până
mă dureau picioarele.
Spovedania
cu omletă
Când veneau, mai ales posturile, noi ne
pregăteam cu mare grijă. Dacă scăpai pe gât o picătură
de lapte era mare necaz. Pregătirea începea cu strictă
rânduială. Era un adevărat război printre oale, tigăi,
cratiţe şi linguri, mese, funduri de lemn, oale de lut,
căni, feţe de masă şi câte altele. Leşia era la înălţime şi
la mare căutare. Totul era spălat cu peria de rădăcină,
că nu erau ca acum fineţuri de soluţii care spală rapid şi
curat.
Toate erau spălate şi răs-spălate şi clătite de zor
de parcă ar fi fost otrăvite şi aşa erau puse în câteva lăzi
curate şi în podul casei aşezate.
Din întristarea lor, acum erau scoase blidele din
care se va servi mâncarea de post. Este adevărat că erau
mai puţine, dar mult mai solide.
Aşadar, începerea posturilor era ca o mare taină
ce se lăsa peste întreaga fire a satului. Noi, copiii, dar şi
ceilalţi săteni, ne pregăteam de mers la spovedanie. Era
o adevărată bucurie şi sărbătoare! Ce păcate mari
puteam avea noi, până în zece ani? Ne simţeam ca
îngerii şi zburdam în bucuria cea mare.
Când o porneam la Părintele Savin ca să ne
spovedim parcă ne pregăteam de o escapadă. Ne
grupam şi intram pe uliţă la Părintele. De obicei era
după-amiază, spovedania ţinând până peste miezul
nopţii. Noi eram mulţi, iar Preotul Gheorghe Savin nu
dădea rasol la slujbe.
Înainte de a pleca spre spovedanie, prima grijă
era să fim curaţi şi frumos îmbrăcaţi. Pe urmă, nu uitam
să dăm iama prin cuibare pentru a strânge ouă de găină
ca să le dăm la spovedanie drept răsplată pentru
osteneală.
Frumuşel, luam câteva ouă, cinci de obicei, le
puneam în buzunarul de la suman, un fel de surtuc, şi
mergeam cu grijă să nu le facem omletă. Părintele
Savin spovedea într-o bucătărie de vară. Eram mulţi la
rând, pe vârste şi noi nu ne prea îngrămădeam. Ne
plăcea să ne mai zbenguim. Dintr-o dată mă trezesc cu
un pumn direct în ouăle din buzunar. Câteva s-au spart.
Când am văzut halul în care a ajuns buzunarul, mi-am
pregătit şi eu ofensiva şi scoţând omleta cu coji cu tot
l-am spălat pe faţă pe îndrăzneţul jucăuş.
Tot trecând vremea şi fiind încă multă lume la
spovedanie, unul mai apucat pe pozne ne-a zis câtorva
dintre noi:
- Cine ocheşte, colea sus, la grajd, pe gaură, cu
ouăle pentru spovedanie?
Părintele Gheorghe Savin

Atâta a trebuit. La rând, cu grijă, fiecare

azvârleam cu ouăle direct în spărtura de sus. Eu
niciodată nu am nimerit la ţintă atunci când aruncam
pentru ochire, într-o direcţie oarecare. Aşa mai erau şi
unii dintre colegii mei. Luai o ţintă şi nimereai aiurea.
Când s-a aprins lumina în curte era o frumuseţe de ţinte
luate. Ouă sparte din plesnitură peste tot: pe grajd, sus
spre spărtură, pe uşi, pe geamuri, unele nimeriseră chiar
pe uşa bucătăriei unde spovedea Popa Savin. Un
adevărat tablou cu gălbenuşuri şi albuşuri de ouă
prelinse pe perete până jos.
Când a ieşit bietul Părinte Savin să oprească
ostilităţile, a primit direct în cap un ou care s-a prelins
peste chelia şi umerii lui voinici. Ca prin minune, ne-am
risipit, făcându-ne nevăzuţi în întunericul de seară.
A doua zi, pe la amiază, intră în curtea noastră
Popa Savin, supărat oarecum, şi-i zice tatei:
- Bre, Haralambie, unde a fost Costică aseară?
- La spovedanie, Părinte! răspunse tata plin de
bucurie, neştiind de papara, atârnată pe pereţii casei,
din seara trecută.
- Auzi, bre Haralambie, s-au bătut cu ouă aseară
în curte şi au uns toţi pereţii casei, ba am primit şi eu un
ou drept în frunte. Nu cumva, Costică al tău a făcut una
ca asta?
- Vai, Părinte, nu se poate! Costică nu face din
astea. Dacă a făcut el, îl omor şi gata!
- Lasă, bre Haralambie, nu te mai crămălui,
aflăm noi cine este capul răutăţii.
- Deh, Părinte, aşa-i când ai copchii, trebuie să
tragi năpaste. Dar nu-i nimic, îmi cer eu iertare pentru
el şi mâine venim să spălăm pereţii de scrob (aşa se
zice la omletă pe la noi, prin Moldova).
Tata nu m-a întrebat nimic. Dimineaţă mi-a zis
scurt: Costică, ia o găleată cu apă, o mătură, o perie şi
un coş, că mergem undeva. Când am ieşit în drum, mi-a
spus să ne îndreptăm spre casa Părintelui Savin. Şi aşa
am spălat cu tata toată omleta de pe pereţi, eu aruncând
doar cu două ouă şi nici azi nu ştiu, în care direcţie au
luat-o.
De atunci tata a rămas prieten cu Părintele
Savin. Iar când mă întâlnea pe mine, îl apuca râsul în
hohote.
Poarta
bătută în cuie
După anul ’50 al secolului trecut, se înrădăcina
deja „ciuma roşie”, cum se mai numea de unii tragedia
care a cuprins o parte a omenirii. Se poate spune că
lucrarea Anticristului îşi are drumul precis fixat.
Imperfecţiunea bate la inima noastră şi niciodată nu
putem fi stăpâni pe vremi, ci sub vremi, care uneori ne
joacă renghiul. Istoria ne stă mărturie. Să citim aşadar
cu mai multă atenţie.
Având doar câţiva ani pe atunci, am prins
vremea când Religia era măturată din şcolile de Stat, cu
icoane, profesori, preoţi şi tot ce mai avea şcoala
românească, împodobită cu ştiinţă şi bunăcuviinţă.
Eram proaspăt elev în clasa întâi. Preotul Savin
a venit la şcoală, direct prin grădina lui, având o portiţă
mică ce dădea în curtea şcolii.
Câteva sute de elevi, de toate mărimile, ne-am
plecat genunchii pe pământul plin de praf şi am ascultat
rugăciunile spuse tare de Părintele Savin, dăruit de
Dumnezeu cu talent oratoric şi bună cântare
bisericească. Impunea şi prin statura lui uriaşă şi faţa
limpede ce îi arăta inima bună de părinte.
Când a început a întreba elevii, laolaltă adunaţi,
ca să răspundă la întrebările simple ce se pun copiilor
pentru spovedanie, se auzea cam aşa:
- Aţi furat ceva în viaţa voastră?
- Da, nu, da, da, nu, nu, nu, da, şi tot aşa, era un
murmur de da şi nu, de te apuca veselia.
- Aţi ascultat părinţii?
- Da, nu, da, da, da şi nu, răspundeau copiii de
răsuna valea.
- Aţi copiat la extemporale şi teze?
- Nu! se auzi, ca un tunet, glasul pruncilor.
- Aţi fost la biserică în fiecare duminică?
- !?!
De data aceasta nu s-a mai auzit nicio şoaptă.
Parcă au amuţit. Părintele Savin Gheorghe şi-a întins un
epitrahil lung peste capetele pruncilor şi a rostit
rugăciunea de sfântă iertare. A fost prima şi ultima
spovedanie la şcoală. N-am mai văzut pe preotul satului
intrând pe portiţă în curtea şcolii.
A doua zi poarta a fost bătută în cuie…

Pe uliţele României „ciuma roşie” îşi arăta
mutra hidoasă! …
Bătaia
pentru Stalin
În luna martie a anului 1953, când eram în clasa
a doua şi aveam nouă ani, de pe lumea aceasta pleca
Stalin. Ce jelanie! Ce durere! Ce plânsete pe la şcoală!
Profesoarele, mai ales, plângeau în hohote. Trăgeau
clopotele de sunau văile. Se făceau rugăciuni pentru
cine a distrus bisericile, prefăcându-le în cluburi şi săli
de dans!
În cartea de citire, pe o pagină din dreapta, pe la
jumătate, era o fotografie a lui Stalin. Când am auzit că
a murit, cu un creion roşu i-am făcut o însemnare în
dreptul gâtului, un fel de semicerc sub bărbie. Când a
văzut profesoara de română, mi-a tras câteva palme
peste cap şi m-a trântit cu faţa peste capacul băncii de
m-a umplut sângele.
Speriat de viteza cu care am primit potopul de
palme şi alte izbituri cu capul de bancă, am fugit spre
casă ca să mă plâng tatălui meu.
- Lasă, Costache! asta-i rânduiala lui Dumnezeu
ca să murim. Pământul nu face mofturi şi nici nu are
greaţă ca să ne primească în sânul său. Ne-a scăpat
Dumnezeu de o nenorocire. Bine că te-a bătut. Ai să ţii
bine minte păţania aceasta. A avut dreptate. Nu se
vede?
În ziua înmormântării lui Stalin, ne-am aliniat
tot doi câte doi şi am pornit, întreaga şcoală, spre
biserică pentru a asista la slujbă şi a face parastasul
celui dispărut în pământ. Pe drum s-a plâns, s-a oftat şi
s-a bocit de mama focului. Peste garduri şi pe la porţi,
de-a lungul drumului era mulţime îndurerată. Pe ici-
colea auzeam:
- Aoleu! A murit tătuca Stalin, ce ne facem,
Doamne! Doamne! să vezi că acum ne omoară
americanii!
Când am ajuns la poarta bisericii, sus pe arcadă,
am văzut scris: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”
(Ioan 14, 6). Am rămas ţintuit locului, uitându-mă la
literele albe scrise pe fondul negru al scândurilor. Era
pentru prima oară când am intrat pe poarta principală a
bisericii. Deodată, stând priponit cu privirea asupra
slovelor, mă trezesc cu un pumn în spate de mi-a sărit
căciula de pe cap. Era aceeaşi profesoară de română.
În biserică, lume multă. Lumânările ardeau cu
lumina lor molcomă şi izvorâtoare de speranţe.
Directorul şcolii omagia, între ofuri şi sughiţuri,
personalitatea marelui dispărut. Încetişor, cu grijă să nu
fiu văzut, am ieşit afară din biserică şi mi-am grăbit
paşii spre casa părintească.
Am luat-o drept peste grădini sărind gardurile
ca să ajung mai repede şi să nu uit cele scrise pe arcada
porţii de la intrare în curtea bisericii. Ajuns acasă, intru
direct în camera unde era ţinută Biblia învelită cu un
ştergar de cânepă şi cu o ramură de busuioc pusă
deasupra. Nimeni nu avea voie să pună mâna pe Marea
Carte decât tata, din care ne citea la toţi, o dată pe
săptămână, duminica pe la apusul soarelui.
Mă apropii cu sfială! O deschid pentru prima
oară şi caut la Ioan, capitolul 14, versetul 6. Citesc
aceleaşi cuvinte: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Eram fericit! Am uitat toate pe rând: bătaia de la şcoală
pentru semiluna trasă la gâtul lui Stalin, pumnii primiţi
în spinare, când citeam pe arcada porţii de la biserică,

de la profesoara de română, care mi-a zis:
- Ce stai cu gura căscată la poartă, mişcă-te,
boule, din loc!
Acum îmi dau seama de marea rânduială a lui
Dumnezeu. Noi am fost îndoctrinaţi de mici. Pe pereţii
claselor din şcoală au fost date jos icoanele sfinte şi au
apărut puşi, la rând, cei patru „dascăli” ai omenirii:
Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Noi, copiii, stăteam,
uneori, în faţa lor şi ziceam în cor, cu grijă, să nu ne
audă învăţătoarea:
- Barbă albă – pentru Marx, barbă neagră –
pentru Engels, barbă cioc – pentru Lenin şi barbă deloc
– pentru Stalin. Se transformase într-un cor omofon şi
ziceam vârtos cele de mai sus pentru a „omagia” pe noii
„sfinţi” ai lumii.
Săracii!
Plecând spre casă, pe pârâul Tisa, slobozi de
privirile învăţătorilor speriaţi de noua întorsătură, noi
strigam de răsuna valea, iar eu pe deasupra tuturor,
bătut pentru moartea lui Stalin:
Barbă albă,
Barbă neagră,
Barbă cioc,
Barbă deloc!
Sau cum se spune la Câmpulung-Muscel:
Două bărbi,
O ţăcălie,
Şi-o mustaţă
Cenuşie!
Traista
lăcuită
Tata a dorit ca în primul an de şcoală să-mi facă
şi mie o geantă sau cufăr elegant, din lemn lăcuit, ca o
vioară, pentru a purta cărţile. N-a voit să merg încălţat
în opinci şi nici să-mi duc cărţile în traistă – taşcă
numită – când mergeam la şcoală.
Era o bijuterie. Mergeam ţanţoş cu „diplomatul
meu”, aşa cum m-a învăţat tata. Voia să ştie toţi cine
este Costică, fiul lui Ciocârlan, că aşa era poreclit tata,
din satul Cracăul Negru.
În clasă l-am pus ritos pe bancă şi-mi orânduiam
caietele, cărţile, creioanele, radiera, condeiul, cerneala.
Colegii mei se uitau la minunea de „geantă
diplomatică” şi erau curioşi să vadă mai de aproape
podoaba de „traistă” lăcuită.
Se uitau lung la mine. Unii fluierau a mirare.
Alţii a batjocură. Când să plec spre casă, un coleg mi-a
înhăţat geanta şi fugind a trântit-o de gard până au sărit
bucăţi şi cărţile s-au împrăştiat pe drum. Mi-au tras o
bătaie ca să ţin minte.
Rămas singur să-mi strâng ce a mai rămas din
prăpădul abătut asupra capului meu, am plâns în hohote
până acasă. Când m-a văzut tata cu geanta bucăţi,
amestecată cu cărţi, aducându-le în braţe, speriat m-a
întrebat:
- Dar ce s-a întâmplat, băiete? Cine te-a bătut?
Ce-ai păţit cu geanta ta de lemn? Printre sughiţuri i-am
spus păţania şi cum m-au lecuit colegii de mersul ţanţoş
de dimineaţă spre şcoală şi cum m-au bătut măr,

făcându-mi praf frumuseţe de geantă.
L-am auzit, după câteva clipe:
- Costache! de azi înainte să nu mai intri în
ograda asta dacă te mai bate cineva. Auzi?
- Aud! Aşa va fi! De altfel nu ştiam ce spun.
Am avut mari înfruntări, dar tata n-a auzit decât de
plângerile părinţilor, că n-am putut fi învins de
încăierările copilăreşti, care n-au fost deloc puţine.
Îngerul
păzitor
În vacanţele şcolare eram obligaţi să plantăm

puieţi. Era o mare bucurie să mergem prin păduri, chiar
dacă eram mici, doar în prima clasă. Eu căram apă cu
cofa pentru a o pune la rădăcina noilor puieţi care aveau
să devină pădure mare, aşa cum o văd acum după
aproape o jumătate şi mai bine de secol.
Pădurile s-au tăiat ras, nemairămânând niciun
arbore în picioare. Când am văzut cum se taie pădurile
şi rămân munţii golaşi am început să plâng şi să strig a
disperare. Tata m-a luat deoparte şi mi-a zis, şoptind:
- Taci! Opreşte-te! Nu mai striga. Or să spună
oamenii că te-am învăţat eu să urli ca un nebun.
Potoleşte-te că se va pune altă pădure şi va creşte mare.
Noi nu putem face nimic.
Am auzit mai târziu de ministrul Silviculturii,

Mihai Suder, mare gospodar, care a împădurit toată
România, pădure care acum se taie, cum se zice, într-o
nebunie.
Într-una din zile, ne-am dus în grup mare la pus
de brazi în Tisa. Acolo lucram de zor, făcând gropi şi
plantând viitoarea pădure. Pădurarul, care mergea cu
noi, se numea Constantin Mihuţ.
Ce om minunat! Ca un brad! Mereu verde! Era
de o mare delicateţe. Se îmbrăca impecabil. Bunătatea
inimii întrecea orice măsură, iar zâmbetul lui te
tămăduia la inimă. Mai rar văzusem până atunci un
astfel de om.
La prânz, ne-am aşezat toţi la masă, în semicerc,
pe un dâmb potrivit. Era o mare bucurie. Pădurarul
Constantin Mihuţ s-a aşezat între noi. L-am rugat să-mi
dea şi mie voie să trag cu arma de vânătoare cum au
mai făcut şi ceilalţi colegi ai mei. Nu s-a lăsat rugat.
Imediat s-a ridicat şi a aşezat arma în furca unui băţ mai
grosuţ şi mi-a zis:
- Vezi gaura aceea din copac?
- O văd, spun eu cuprins de emoţii. Nu mai
văzusem o armă de vânătoare şi nici nu mai pusesem
mâna pe aşa ceva.
- Ţine strâns la umăr patul armei şi tragi cu
degetul de aici, arătându-mi locul. Ai grijă că te aruncă
dacă nu o ţii bine şi strâns pe umăr. Eram pe alte lumi.
Am uitat tot ce mi-a spus Constantin Mihuţ.
Fără să-mi explic, atunci şi nici azi, m-am rotit
cu arma spre colegii care stăteau la o depărtare de vreo
zece metri. Aud strigând pe Bondrea, socrul lui Mihuţ:
- Îndreaptă arma spre fag, Ciocârlane! Aoleu!
Nu ne împuşca. Eram uluit! Nu ştiam de ce strigă.
Stăteam cu degetele pe cocoaşele trase asupra celor
două cartuşe ce erau deja pe ţeavă. Îngerul îmi
încremenise mâna.
Dintr-odată, mă simt cuprins de umeri şi, uşor-
uşor, întors cu arma spre gaura fagului. Aud glasul,
tremurat, al lui Constantin Mihuţ, că el era cel care m-a
îndreptat cu faţa spre copac:
- Costache, apasă acum pe trăgaci! O mare
bubuitură şi n-am mai ştiut nimic. Am crezut c-am fost
împuşcat. Din bubuitură şi reculul armei, că n-am ţinut-o
strâns la umăr cum mi s-a spus, am ajuns la câţiva metri
cu picioarele în sus. N-am mai ştiut nimic. Leşinasem.
Mai târziu, m-am trezit udat cu apă din cap până în
picioare. Lângă mine stătea Constantin Mihuţ care
plângea, zicând:
- Slavă Domnului! că a fost doar atât. Dacă se
descărca arma asupra cuiva, mâine eram băgat la
închisoare. Nu trebuia să dau arma unui copil.
Cu greu mi-am revenit. Nu puteam merge pe
picioare. De acolo din munţi, Constantin Mihuţ m-a dus
în spinare, cale lungă, până acasă. Vreo două săptămâni
am bolit de spaima trasă în munţi. Cred că atunci am
căpătat o hibă la inimă, hibă pe care au descoperit-o
medicii după mai bine de cincizeci de ani.
Şi acum, când scriu, încerc spaimele de atunci.
Mare cumpănă!
Aşa se zice pe la noi!
Am scris pentru ca nimeni să nu se joace cu
focul!
Am înfipt
condeiu-n grindă
Printre învăţătoarele cu inimă de aur amintesc
pe Elena Mihăilă, Raveica Ghineţ, Maria Nuţu şi
Mariana Vodă. Directorul şcolii a fost o vreme
profesorul Mihăilă. Era ştraşnic. Nicio urmă de zâmbet.
Aşa era şi cu soţia sa, o femeie de o mare delicateţe.
Era bolnavă. Am plâns când am văzut-o cât de mult
suferea. Era greu atunci cu tratamentele medicale, iar
înţelegere şi milă nu avea de la nimeni. Aşa m-am
priceput eu a înţelege lucrurile.
Raveica Ghineţ, bună ca o mamă, era suferindă
uneori şi lipsea de la ore. O înlocuia soţul său, care era
sever şi necruţător cu indisciplinaţii. Eram la o oră.
Colegul meu strănută cu putere, stropind pe cel din faţă.
După puţină vreme l-a apucat un căscat şi un oftat de
viţel pe pajişte. Crezând că-i fac un bine, i-am pus
palma peste gură, uşurel. Aşa am crezut că trebuia să
fac, şi-i civilizat. Dintr-odată sunt apucat de perciuni şi
tras în răspăr, fără nicio milă. Aud glasul aspru al
profesorului:
- De ce ai tras de nas pe colegul tău?
- Nu l-am tras de nas! I-am pus doar palma la
gură pentru că a căscat, răspund profesorului Ghineţ,
care mă trăgea în continuare de păr. Când mă gândeam
s-o rup la fugă din clasă, m-a lăsat zicându-mi
ameninţător, cu degetul ridicat:
- Să nu îndrăzneşti să mai tragi de nas pe
cineva.
- Nu m-a tras de nas, sare cu gura colegul meu
de bancă. N-aţi văzut bine. L-aţi tras degeaba de
perciuni. Trebuie să vă batem pentru asta. Când a auzit
profesorul Ghineţ, s-a îndreptat spre banca noastră. Nici
nu ştim când am ieşit buluc pe uşă. Până acasă nu ne-am
oprit. Am crezut că fuge după noi. De atunci nu l-am
mai văzut. Cred că a murit de mult. Şi acum îmi este
milă de Raveica Ghineţ. Nu o uit la rugăciune. Tare mai
era bună la inimă. Era ca o mamă.
Învăţătoarea Maria Nuţu

Când îmi aduc aminte de Maria Nuţu,
învăţătoarea de matematică, mă apucă plânsul. Era o
minune de femeie. Avea o bunătate ruptă din cer şi toţi o
iubeam din inimă. Aveam deja 11 ani. Examenul de
sfârşit de an se apropia. Dădeam teză la matematică. Toţi
colegii mei scriau de zor, doar Hortensia Ciudin, fiică de
profesor, mai primea câte-o vizită pe la bancă pentru a
vedea cum merge cu lucrarea. Când am văzut, am strigat
că nu-i drept ce face. Condeiul a ajuns în grindă, iar
lucrarea zbura pe jos. În aceeaşi zi am plecat la stâna de oi
din Antăleni, de unde se vede Ceahlăul ca în palmă.
Fiind cu situaţia şcolară neîncheiată,

învăţătoarea Maria Nuţu, de curând operată, a urcat
munţii, în Tisa, unde făceam fânul. Acolo s-a odihnit
nemaiputînd merge. A rugat părinţii să mă aducă la
şcoală să-mi dau examenul. Fratele meu Haralambie a
venit într-un suflet la Antăleni, unde eram la oi, şi m-a
luat la drum. Când am văzut pe Doamna Maria Nuţu,
m-am bucurat, uitând toată supărarea. O aud zicând:
- Hai la examene, Costică! Lasă supărarea. Ai
să-ţi aduci tu aminte de ceea ce fac eu acum pentru tine.
Am început coborârea pe cărările din munţi. O duceam
de braţ pe învăţătoarea Maria Nuţu şi mă bucuram aşa
de mult. Din vreme în vreme ne aşezam jos pe câte-o
buturugă pentru a se odihni. Mă temeam să nu moară
cumva din cauza operaţiei. Încet-încet, am ajuns acasă.
A doua zi am mers la examene. După teza dată, m-a
pupat şi mi-a dorit spor bun şi să nu mai fac mofturi
niciodată.
Doamna Nuţu Maria avea o fată de vârstă
apropiată mie, pe nume Păpuşa. Era frumoasă şi albă ca
zăpada. Îmi trecea prin minte că mi-ar fi bună de soţie.
Aşa gândeam atunci.
Învăţătoarea Maria Nuţu şi fiica, Păpuşa

De multe ori văd aievea chipul învăţătoarei
mele, Maria Nuţu, cu soţul ei, Virgil, care era şi el ca o
pâine proaspătă, scoasă din cuptor. Bun învăţător, blând
şi mare iubitor de biserică.
Învăţătorul Virgil Nuţu
Într-o vreme, Maria Nuţu a venit cu mama la

Curtea de Argeş. Au dorit cele două mame să-şi vadă
odrasla năbădăioasă de altădată. Am povestit din
copilărie. Ne-am adus aminte de câte toate. Lacrimi
mari se rostogoleau pe obrajii celor două mame care m-
au născut: una din fiinţă în fiinţare şi alta din iubirea
multă de carte.
Că tot trăgeam eu în munţi, la stâna cu oi, dacă
nu o trimetea Dumnezeu pe Maria Nuţu să mă aducă la
şcoală, acum eram un baci bătrân, păstorind oile prin
Munţii Neamţului … dar aşa, am ajuns prin Munţii
Argeşului, frumoşi şi înmiresmaţi!
Suveica-n
cap …
Când veneam în vacanţele de iarnă, de primăvară
şi de vară, mă aştepta tata cu nerăbdare. De mama ce să
mai zic! Nu ştia fiecare unde să mă mai pună la lucru, în
ce loc să mă mai trimită şi la care treabă aş fi mai de folos.
Trebuia, de bună seamă, ca vreme de câteva
săptămâni să mergem să plantăm puieţi de brad, molid şi
alte conifere. Căram cu găleata apă să udăm noii răsădiţi
în rânduri desăvârşite. Aveam nevoie de adeverinţă la
şcoală. Fără acel act nu ne înscria nimeni în anul următor.
Norma era precisă. Ni se dădea un snop de puieţi
pe care să-l punem într-o zi. Săpam, plantam, udam.
Vedeam că eu rămân mereu la urmă. Colegii mei se
zbenguiau de mama focului, râzând de mine. Când mă uit
bine pe rândurile din vecini văd plantaţi brazii, mai răriţi
decât ai mei. O parte din puieţi erau îngropaţi în pământ,
li se vedeau dor crenguţele. Le zic mâniat:
- Aţi îngropat puieţii? Nenorociţilor! Ne vede
Dumnezeu, le zic eu.
- Taci, Ciocârlanule! Te crezi deştept. Ţi-arătăm
noi ţie! şi s-au năpustit cu sapele spre mine. Doar fuga
m-a scăpat de la bântuială. Câţiva colegi vedeau povestea
şi se amuzau, cum sunt copiii. A doua zi, pădurarul, de
dimineaţă, mă pune să număr toţi puieţii de brad şi să-i
împart egal. După aceea trebuia să verific dacă sunt toţi
plantaţi. Mă pusese un fel de băgător de seamă.
Dintr-o dată aud răcnete. Pădurarul bătea cu o
joardă pe cei care au ascuns ieri puieţii în pământ. Nici azi
nu ştiu cine a spus povestea. Colegii mei credeau că eu
sunt pârâciosul, pentru că am fost pus un fel de observator
al lucrului silvic.
Când nu mergeam la plantaţie şi mai era vreme,
tata mă lua în pădure la făcut metri steri. Plecam cu cele
necesare. Ceaunul fermecat nu lipsea niciodată. Făina de
mămăligă în săculeţi de cânepă era împodobită cu zeci de
ouă ca să nu se spargă la drum, cofa cu apă, linguri de
lemn, sarea, zarzavaturi, ştergare albe de cânepă,
tacâmuri, garniţa cu untură de porc şi alte scafe de lemn şi
străchini de lut.
Bucătarul eram tot eu! La terminarea mâncării, o
vreme trăgeam la joagăr şi stivuiam lemnele tăiate în
lungime de un metru. Când era vremea mesei mai
răsuflam. Scăpam de tăiatul lemnelor. După ce se mânca,
spălam totul şi iarăşi la lucru. Din când în când, tata grăia:
- Hai! Tăiaţi lemne! Dacă nu învăţaţi bine, în
pădure o să staţi! Se aude?
- Cine are carte, are parte, îşi termina tata
discursul patetic. Prin minte îmi treceau gânduri multe.
Mă mânia vorba: cine are carte, are parte! Nu ştiam ce
poate să însemne aceasta.
Tot în vacanţe, mama mă trimetea la moară. Îmi
punea un săculeţ cu boabe de porumb în spinare şi mă
duceam de unul singur, trecând peste Dealul Bisericii.
Drept să spun îmi era cam ruşine să mărşăluiesc o
jumătate de sat cu sacul în spate.
Morăriţa, o babă măruntă, când mă vedea îmi
măcina de îndată pentru că eram un client vechi. Ba,
uneori, când măcinam mai puţin, nu-mi mai lua uium.
Acum nu mai este moara. Au luat-o apele. A rămas doar
să macin amintiri.
Cel mai mult mă bucuram când adunam păpuşoi,
încă necopţi îndeajuns. Era lipsă de mălai şi grăbeam
coacerea ştiuleţilor în cuptorul încins ca pentru pâine. Era

cea mai gustoasă mămăligă din lume. Avea şi o mireasmă
de te săturai, fără să mănânci. Încercaţi şi gustaţi. Veţi vedea!
Dar ce să mai spun de povestea cânepii?
O culegeam în snopi, o legam şi după ce o băteam
de sămânţă, o aduceam la tocilă, loc cu apă dulce pentru a
se mura, a se topi – cum se spune pe la noi. Noaptea o
păzeam singur în luncă, pe malul apei ca să nu vină hoţii
să o fure. Paznic mare! Mă culcam şi dormeam sub
veghea stelelor. Noroc cu îngerul meu păzitor, că altfel
eram de mult mâncat de lupi. Şi acum, când scriu, mă
apucă înfiorarea.
Când aduceam cânepa acasă, se usca bine şi
tăbăram cu meliţa. Se scoteau nişte fuioare ca mătasea
galbenă şi catifelată. Iarna torceam cu mama. Răsuceam
firele, le urzeam, le dădeam prin spată şi prin iţe, făceam
ţevi cu sucala dănţuitoare, ţeseam cu spor, bătând cu
vătalele ca să iasă pânza deasă.
Ce bucurie să o ducem la înălbit! O puneam în apă
şi apoi pe prundiş sau iarbă verde pentru a se usca şi tot aşa
până se făcea albă ca omătul. Apoi croiala şi bucuria
cămăşii de cânepă sau in care ne împodobea făptura.
Odată, mama venind acasă de la lucru, mă
întreabă:
- Ai ţesut cumva la stative?
- N-am ţesut, mamă, zic eu cam spăsit.
- Uite, colea, un dinte de spată. L-ai ţesut la
jumătate de metru. Cum de nu recunoşti? Până să mai zic
ceva am primit o suveică drept în cap.
De atunci nu m-am mai amestecat în treburile
mamei.
Sânul lui
Dumnezeu
Când să începem clasa a V-a la Şcoala din
Cracăul Negru, auzim că s-a desfiinţat ciclul II, cum se
numea atunci. Ni s-a spus, dacă cineva vrea să meargă
mai departe la şcoală, să se îndrepte, fie spre Crăcăoani,
fie spre Bălţăteşti.
Mare mi-a fost mâhnirea. Odată cu plecarea
noastră, au plecat şi unii dintre învăţători. Printre ei era şi
domnişoara Mariana Vodă, care venise doar de un an.
Era o fetişcană frumoasă, faţa dantelată cu pistrui şi cu
ochii blânzi ca de căprioară. Avea o pieptănătură perfect
armonizată cu mărimea feţei şi un mers ca de gazelă.
Mare bunătate avea! Dar scrisul? Era învăţătoare de
limba română şi făceam dese concursuri „Cine scrie mai
frumos!” Să mă laud puţin?
Totdeauna am fost întâiul. De atunci, Mariana

Vodă, cred că a început să mă vadă cu alţi ochi. Drept să
spun, şi eu, mic, doar de 11 ani, am început să o iubesc cu
înfocare. Mi-era dragă, pur şi simplu. Nu aţi păţit la fel?
Când mă duc la Bălţăteşti, ce să vezi? Mariana
Vodă, profesoară, începând din clasa a V-a. Cum
credeţi că a făcut inima mea? Zdrang! Şi de atunci n-am

mai uitat-o. Iubirile platonice, îngereşti, nu se sting
niciodată. Sunt din sânul lui Dumnezeu!
Era o mare bucurie să auzi pe Mariana Vodă
predând limba română! Scria frumos pe tablă. Se purta
ca un înger. Eu credeam chiar că este!
Aş fi foarte nedrept dacă nu aş aminti de
Domnişoara Profesor Verona Duţu, fiica unei familii de
negustor înstărit din Târgu-Neamţ, care după venirea
comuniştilor avea să sufere mari nenorociri, că erau,
dragă Doamne, chiaburi. Când rosteai cuvântul „chiabur”
erai deja osândit. Urma doar ispăşirea pedepsei.
Cu greu am îndurat cu Verona Duţu starea de
lucruri ce se iveau la orizontul roşu. Tânără cum era,
pregătită în şcoli unde se învăţa carte multă, înzestrată
intelectual şi cu o severitate de dascăl, aş zice,
înnăscută; se simţea de la distanţă că era un cadru
didactic căruia nu i se reproşa nicio stângăcie.
Venea la ore îmbrăcată impecabil. M-a
impresionat de la prima vedere. Era înaltă, cu chip
atletic, îmbrăcată toamna, iarna şi primăvara cu
pardesie de culoare bej care-i veneau perfect. Ciorapii
erau de culoare alburie şi pantofii din piele de ultimă
modă. La gât purta o eşarfă de un albastru egiptean cu
picăţele albe, care se asorta minunat cu bogata podoabă
a părului negru ca şi pana corbului, tunsă scurt … cam
ştrengăreşte.
Mersul era hotărât. Privirile ochilor negri ca mura
se roteau cuprinzând totul în jur şi schiţând doar un
discret zâmbet, cum ar fi, spre exemplu, cel din
fotografia din 26 iulie 1956, în faţa Castelului Peleş.
Verona Duţu avea un aer de superioritate, ca să nu spun
de sfidare a celor din jur. Oricum, noi simţeam că este greu de
egalat de către colegi, iar pentru directorul Gheorghiţă
Munteanu avea o aversiune profesională explicabilă.
Predarea la ore era impecabilă. Nu erai lăsat până
învăţai logic şi chiar din clasă. Bâjbâiala şi inexactitatea
nu le putea admite sub nicio formă. Pe lângă Biologie
preda şi alte obiecte cum ar fi Geografia, Botanica şi
Zoologia.
La Geografie eram obligaţi să desenăm din
memorie statele lumii cu capitalele şi principalele
oraşe. Era o mare frumuseţe. Chiar dacă mă laud puţin,
pot spune că eram printre cei dintâi care desenam
repede şi frumos colorat. Colegii mei stăteau la rând ca
la moară pentru a le desena şi lor hărţile.
Scrisul profesoarei Verona Duţu era impecabil, ca
şi al învăţătoarei Mariana Vodă.
Verona Duţu-Sferdinski
Domnişoara noastră, aristocrată înnăscută, s-a

căsătorit cu inginerul Sferdinski şi n-a mai venit la noi
la şcoala din Bălţăteşti. Deşi era aşa de severă, noi
copiii am iubit-o pentru că ne-a învăţat carte şi nu ne-a

lăsat să răsuflăm în nebuniile noastre şcolăreşti, eu fiind
un fel de campion.
A fost o straşnică profesoară!
N-am mai întâlnit aşa dascăl exigent. N-o uit la
rugăciune!
Venind de la Şcoala din Cracăul Negru cu situaţia
şcolară, însoţit de tata, la noua şcoală din Bălţăteşti, ne-
am dus la directorul Gheorghiţă Munteanu. Locuia într-
o casă frumoasă, chiar lângă drum. Era un om voinic,
roşu la faţă, cu ochii mari, în care se vedea limpezimea
cerului.
Directorul Gheorghiţă Munteanu

la festivitatea de 1 mai
Când am auzit că sunt aprobat, m-am bucurat din

adâncul inimii. Şcoala era într-o comună mare, umblată
de lume multă, nu ca satul meu sihastru.
Învăţătoarea Mariana Vodă cu elevii

în drumeţie documentară
Casa lui Gheorghiţă Munteanu din Bălţăteşti

Ne-am înscris la internat. Cei care aveau note

mari şi bună purtare primeau bursă. M-am bucurat în
toţi anii de acea bursă care te ajuta foarte mult în
sărăcia de atunci. Şcoala şi internatul erau clădiri vechi
boiereşti, aşezate frumos pe un deal de unde se vedeau
plaiurile frumoase şi împodobite cu case şi pomi de tot
felul. Acolo aveam să învăţ, dar să mă şi joc cum nu am
mai făcut-o până atunci. Era lumea mea. Mi-a venit
totul ca o mănuşă: locuri, oameni, colegi, şcoală,
profesori, jocuri şi voie bună.
Noaptea citeam, la lumina focului, poezii de
Eminescu. Era o adevărată bucurie. Dacă cineva ne
supăra ziua, năbădăioşii care dormeau duşi, erau udaţi
cu apă în paturile făcute ca o covată pentru că aveau
arcurile slabe şi ruginite.
Şcoala din Bălţăteşti

A doua zi, pârâciuni cu carul. Când s-a cam

întrecut măsura, directorul Carp a intrat în dormitor şi
poc, pac, zdup, buf, trosc, a împărţit pumni şi picioare
la rând, întrebând cine este capul răutăţilor. Când să
ajungă la mine, cu pumnul ridicat, a strigat:
- Cine pune la cale năzdrăvăniile?
- Eu! am răspuns repede, ca să nu-şi sloboadă
pumnul în chipul unei mănuşi de box.
- Dar talpa de papuc cu noroi pe tavan?
- Tot eu, răspund pe nerăsuflate!
- Cine a stricat şaltărul de la lumină? Tot tu?
- Tot eu! răspund ca un papagal.
- Dar becurile cine le-a stricat?
- Noi toţi, răspund, ştiind cam cine le stricase şi
restul le furase.
- Aşa! Ieşiţi afară în curte, nenorociţilor, că vă
arăt eu. Era iarnă. Aşa cum ne-a găsit, sumar îmbrăcaţi,
am făcut câteva marşuri, broasca, salturi pe diferite
distanţe. Nu mai puteam respira.
Văzând starea noastră a răcnit la noi:
- Fuga marş, în dormitor, huliganilor. Vă învăţ eu
minte! A fost prima şi ultima bravură a lui Carp. Nu
după multă vreme a şi plecat definitiv.
Ştiam că este un mare profesor de matematică.
Ne-a părut rău după el!
Gelos de
mama focului
Când primeam bursa, plăteam datoriile la
şcoală, internat şi masă. Îmi mai rămâneau bani pentru
o uniformă şcolară. Îmi plăcea să mă îmbrac curat şi
frumos. Aveam şi tenişi albi pe care-i făceam cu creta.
Păşeam impecabil, spuneau unii, iar alţii, că merg prea
drept şi o să cad pe spate de-atâta băţoşenie.
Înainte de a începe şcoala mergeam la
Alexandrina, croitoreasa. Era o femeie căsătorită cu
prunc şi soţ gelos. Când legănam la copil, ca să-mi
poată coase uniforma, vorbeam şi mă adresam cu
„dragă” în sus şi „dragă” în jos. Bărbatul a observat
aceasta şi-mi face un perdaf de-l ţin minte şi azi. Îl aud
stropşindu-se la mine:
- Ce tot zici soţiei mele „dragă”? E soţia ta?
Învaţă să vorbeşti, că de nu, o încasezi de te saturi. Am
amuţit. Nu credeam că se poate interpreta astfel. Eram
doar un copil de doisprezece ani. Aveam vârstă de
însurat?
Tot aici, la Alexandrina cea frumoasă, venea şi
preoteasa Ciordăniţa, femeie robustă şi cu ceva mustăţi
mărunte. Se ştie că la croitori, tâmplari, pietrari, fierari,
trece fel de fel de lume. Unul aduce povestea, altul o
duce şi tot aşa, ca la perpetuum mobile. Dintr-o dată
zice:
- Fă Alexandrino, a mai murit cineva?
- N-am auzit, cucoană preoteasă, zice
Alexandrina.
- Vai, că de mult n-am mai mâncat o găină
friptă.
Ca să auzi! Ca să vezi! Găina friptă. Şi azi, după
50 de ani, sunt uluit de Ciordăniţa. A mâncat-o ţărâna
de multă vreme.
Pe lângă casa Alexandrinei era un drum care
venea tocmai de la cimitirul din deal. Pe vremea aceea
era iarnă, nu glumă. Scârţâia zăpada sub păpuci. Era aşa
de sticlos drumul de aveai o poftă nebună de săniuţă.
M-am perfecţionat aşa de bine că m-am dat cu sania cu
toţi profesorii mei. A fost o bucurie mare că se lăsau în
voia saniei mele. Acum înţeleg ce mare curaj aveau să
rişte la aşa săniuş şi cu aşa jucăuş.
Colegii mei ar fi vrut să mă dau cu sania şi cu
ei, dar erau la rând profesorii. Şi apoi nici nu legam eu
prietenie cu cineva. Nu mi-am pus problema vreodată.
De aceea cred că voi muri singur ca şi Gulliver. Se ştie
că nu se îngroapă nimeni cu noi ca pe vremea
faraonilor. Moare fiecare, singur, în dreptul său.
Deşi mic, aveam doar 12 ani, inima de prunc
este cea mai sensibilă. Din când în când, văzând câte o
fată frumoasă - toate sunt frumoase – inima începea
zvăpăiala. Aşa a fost cu Maricica lui Bogdaproste.
Parcă era un înger! Ochii erau senini de culoarea
cerului, faţa albă ca zăpada şi părul bălai ca spicele de
grâu. Era o fată perfectă. Nu suportam să fie atinsă de
cineva. Şi nu o făcea decât unul Axintoaia, care o ducea
de braţ acasă.
Când am văzut că se repetă, m-am suit într-un
măr stufos din livadă, pe drumul ce ducea spre casă. Ei
veneau grăind de toate. Când s-au apropiat de locul
unde eram ascuns, ca Păcală, am sărit drept în capul lui.
El s-a speriat căzând la pământ, iar fata a rupt-o la fugă.
După o chelfăneală i-am spus să nu mai atingă fata. El

mi-a zis aproape plângând:
- Este doar verişoara mea! Nu am de gând să mă
însor cu ea. Tu o poţi face! De atunci nu am mai avut
ieşiri de om gelos. Mă gândeam că mi-ar fi fost o
minunată soţie. Nu a fost să fie. Când ne-am mai văzut,
ne roşeam până-n vârful nasului, iar privirile scoborau
la vârful botinelor…
Că tot era internat, la Şcoala din Bălţăteşti, noi
băieţii stăteam toţi la un loc, iar fetele separat. Într-o
noapte, colegii mei mai mari aveau răfuială cu fetele.
Deseori s-au încins bătăi. Fetele ne biruiau întotdeauna.
Ofticoşii de noi nu uitam. Peste miezul nopţii, cu un
furtun şi o motopompă, au băgat apă în dormitorul
fetelor, udând mobilierul, iar apa s-a împrăştiat peste
tot, prin sălile de curs şi prin cancelarie. Până spre ziuă
am tot scos apa, dar în cancelarie au rămas bălţi de
treceau peste pantof. Dimineaţa, directorul Gheorghiţă
Munteanu întreabă plin de mânie:
- Cine a făcut măgăria asta?
- Eu, domnule director! Am crezut că a luat foc
clădirea!
- Tu să pleci imediat acasă. Eşti eliminat. Să vii
cu părinţii la şcoală. Părinţii au aflat ce am făcut şi mai
ales ce n-am făcut. Nu aveam nicio vină de apăria
împrăştiată prin clasă şi cancelarie.
A doua zi merg cu mama la şcoală. Directorul îi
spune:
- Fiul dumneavoastră învaţă bine, dar nu-l mai
putem stăpâni. Alţii fac măgăriile şi minte spunând că
le face el. Cine l-a învăţat aşa?
- Domnule director, zice mama hotărâtă, de azi
înainte aveţi voie să-l bateţi măr. Eu spun aceasta. Nu mai
vin niciodată la şcoală să-mi pierd vremea cu trăsnăile lui.
Aşa a fost de mic. M-am săturat. Stăpâniţi-l.
M-am temut de vorbele mamei. Directorul se
uita râzând la mine, vânturându-şi pumnii prin aer.
Nu i-am dat ocazia să-i folosească!
Credinţa
Luciei Melinte
Înainte de a încheia „amintirile” de şcolar la
Bălţăteşti, voi arăta un episod aparte. La şcoală se
pomenea mereu că nu este Dumnezeu. La biologie se
clama că ne tragem din maimuţă şi că a fost o lungă
evoluţie. Noi ascultam cu veselie poveştile auzite din
gura unor profesori care nici pe departe nu credeau în
ceea ce spuneau. Unii dintre ei, când ridicau tonul
pentru a ne face să înţelegem, se uitau la noi şi ne
făceau cu ochiul. Noi pricepeam şi nu comentam. După
ora de biologie, se iscau anumite dialoguri, spre hazul
celor din jur:
- Auzi, bă cimpanzeule, ce a spus doamna
profesoară?
- Am auzit, bă, gorilă urâcioasă.
- Taci, maimuţoiule, strigă unul cu glas subţire
din fundul clasei. Eu mă trag din porcule de câine!
- Profesoara este o maimuţă flocăită, se aude o
voce plină de haz, iar directorul este un urangutan bălos.
Printre profesoarele de la Bălţăteşti se distingea,
cu o eleganţă aristocratică, doamna Lucia Melinte. Era
o matematiciană înnăscută. Auzeam că a luat premiul
întâi la toate concursurile.
Era înaltă, albă ca zăpada şi cu o împletitură a
părului blond făcut ca un colac pus peste creştetul
capului, iar când preda la oră avea un zâmbet superb,
dar niciodată nu am văzut-o râzând în hohote sau
rânjindu-se.
Profesoara Lucia Melinte
Deseori, fiind chemat, mă duceam acasă la

dânsa. Stătea în gazdă şi avea prunci măricei. Într-o
vineri îmi spune:
- Costică, să vii mâine dimineaţă să mă ajuţi să
duc coliva până la biserică. Era prin Postul Paştelui al
anului 1955, după câte îmi aduc aminte. Profesoara
Lucia Melinte, îmbrăcată frumos, îmi pune în braţe
coliva şi-mi spune, cu o blândeţe aparte:
- Ai grijă cum mergi! Uită-te pe unde calci să nu
cazi şi să-mi strici coliva.
- Am grijă! răspund eu, mândru foarte, că mi s-a
făcut bucuria să duc coliva şi mai ales să merg la câţiva
paşi în urma profesoarei mele. Parcă eram în
procesiune, zic eu acum. Era un drum solemn. Afară
era soare şi se auzeau păsările cântând în sunetul de

clopot ce se ridica în văzduh ca roua dimineţii.
Biserica din Bălţăteşti unde duceam coliva

profesoarei Lucia Melinte
La biserică, lume multă. Stăteam la Sfânta
Liturghie, lângă profesoara mea, plină de credinţă şi
evlavie. Se închina cuviincios şi nu-şi ridica ochii din
pământ. Semăna cu mama ca două picături.
Preotul Diaconiţa, înalt şi sobru, tămâia prin
biserică înainte de heruvic. Mergea calm, în nori de
fum de tămâie, cu felonul făcut ca o covată, în faţă,
unde creştinii puneau pomelnicele cu cei plecaţi în Ţara
de peste veac. Era ceva nou pentru mine.
După slujbă ne întoarcem acasă şi mă aşază la
masă. A fost examenul cel mai greu. Nu am avut
prilejul niciodată ca să fiu servit de profesoara mea. O
bucată era în mână, alta îmi stătea în gât. A doua zi sunt
chemat la cancelaria şcolii, în biroul directorului. Îl
aud, cu vocea lui sonoră, baritonală:
- Ai fost la biserică ieri cu tovarăşa Melinte
Lucia?
- Da! i-am răspuns liniştit, văzând pe profesoara
mea stând deoparte, ca în boxa acuzaţilor.
- Cine te-a învoit să mergi la biserică, strigă
directorul, umflându-şi venele de la gât de parcă era
înconjurat de şerpişori.
- M-am învoit singur! răspund eu, văzând pe
Lucia Melinte că zâmbeşte imperceptibil.
- Aşa! Eşti eliminat din şcoală.
Când am auzit de eliminare gândul mi-a zburat
la tata şi mai ales la mama, care-i dăduse voie
directorului să mă „instruiască” la nevoie. Dintr-o dată
aud pe director, care umflându-şi bojocii, a zis aproape
răcnind:
- Tovarăşa Melinte! dumneata nu ştii că nu este
Dumnezeu? Cum de faci colivă şi ţi-o cară elevii la
biserică?
- Dumnezeu există, domnule, iar de credinţă nu
mă las niciodată. Eu am luat pe elevul meu să mă ajute
să duc coliva. Faţa directorului s-a făcut stacojie şi
ochii i s-au umflat ca două cepe.
- Tovarăşa Melinte, ştii că poţi fi dată afară din
şcoală? Bătând cu pumnul în masă se ridică de pe
scaun. Se face o pauză lungă. Aud peste câteva clipe,
cu un calm desăvârşit, vocea profesoarei Melinte Lucia:
- De azi nu voi mai călca în şcoala aceasta unde
se urlă ca în codru. Iar de credinţa în Dumnezeu nu mă
voi lepăda niciodată!
Cu stăpânire de sine şi un firesc nemaiîntâlnit se

ridică de pe scaun şi luându-mă de mână ieşim din
biroul directorului.
A doua zi, profesoara Lucia Melinte ne scria pe
tablă formulele matematice cu aceeaşi linişte şi zâmbet
caracteristic. Nu peste multă vreme, furtunosul director
a părăsit şcoala. A fost promovat la Târgu-Neamţ.
Profesoara Lucia Melinte mi-a rămas ca o
icoană.
După o vreme, directorul Gheorghiţă Munteanu
a revenit la şcoală. Când mi-a eliberat diploma, m-a
întrebat:
- Unde vrei să mergi mai departe la şcoală?
- La Seminarul Teologic, i-am răspuns pe
nerăsuflate!
- Dacă mergeai la o şcoală mai bună aveai nota
zece la purtare, dar pentru că mergi la şcoala de popi, ai
doar nota opt. Era nota care te oprea să fii primit la
orice şcoală superioară. Şi aşa am plecat, din iubitul
Bălţăteşti, cu inima plină de îngrijorare. Îmi ieşeau pe
nas toate „apucăturile” mele de elev ţâfnos, plin de
evlavie şi purtător de colivă, călcând ţanţoş pe urmele
profesoarei Lucia Melinte!
Directorul şi
Ciobanul
Iar ca ultim episod bălţăteştean voi aminti, că
nu prea mi-au fost la inimă, directorii de şcoală. Cei de la
Bălţăteşti, că au fost vreo trei-patru în trei ani, erau
măcinaţi de ideologia ateo-comunistă, care se aşeza
pentru multă vreme pe faţa României.
Că n-am fost uşă de şcoală, cum s-ar spune,
paralel cu uşă de biserică, s-a văzut şi din faptul că mama
a fost chemată la şedinţa cu părinţii. A dorit ca pruncul ei
să înveţe carte. De aceea şi veghea mai mult ca tata la
mersul meu şcolar.
Spunându-mi-se că sunt eliminat – episodul cu
coliva – am plecat acasă, la Cracăul Negru. Am stat
câteva zile. Mama s-a întristat. Mi-a tras o chelfăneală.
Apoi m-a pus la treabă. Cel mai urât lucru era să te duci la
moară cu sacul în spinare. O aud pe mama plină de năduf:
- Mergi la moară, Costache, dacă la şcoală nu-ţi
place! Şi aşa luam sacul, aproape mai greu decât mine şi-l
duceam în spinare, câţiva kilometri, până la moara
Varvarei. Ajuns acolo, uitam de supărare şi de greutatea
sacului care se mai uşura cu vama luată şi parcă sacul cu
făină era mai uşor la întors acasă.
Uneori, luam cu mine şi câinele, pe nume
Ciobanul. Era un uriaş, lăţos şi cu labe de urs. Avea o
voce sonoră de bas-bariton. Când lătra te înspăimânta.
Atât oamenii, cât şi jivinele stăteau departe. De obicei
era legat de coteţ. Când erau primejdii sau venea vreun
lup, Ciobanul urla şi fugea cu coteţ cu tot după el. Era o
adevărată comedie. Mama mă punea, adeseori, să scot
coteţul de pe râpă şi să-l aduc la locul lui. Şi aşa m-am

împrietenit cu Ciobanul la cataramă, cum s-ar spune.
Ciobanul pe care l-am dus la şcoală

ca să-l mănânce pe director
Când plecam la moară sau să pasc oile,

Ciobanul era prezent. Ce mai joacă! Ce mai bucurie!
Nu mai văzusem aşa câine. Zilele treceau. Tata
primeşte veste de la directorul Şcolii din Bălţăteşti ca
să-şi ducă „podoaba” la studii. Bucuros m-am pornit la
şcoală. Ciobanul a simţit că am devenit „intelectual” şi
a început să urle de ţi se sfâşia inima.
Mergeam îngândurat. Trecând peste deal, din
satul Magazia la Bălţăteşti şi aşezându-mă să mă
odihnesc puţin, am adormit dus. Când mă trezesc,
Ciobanul era lângă mine. Se bucura, sălta, se da de-a
dura. Era numai veselie. Ne-am jucat, am alergat pe
coastele dealului. Am uitat de supărare şi mergeam cu
mare bucurie spre şcoală.
Ajungând, am închis pe Ciobanul în magazia cu
lemne. I-am spus să stea cuminte, să nu latre şi să mă
aştepte. Am intrat la oră. Directorul tocmai preda, cu
ton ridicat, iar noi stăteam încremeniţi, fără să mişcăm
careva. Dintr-odată uşa clasei se deschide şi Ciobanul
vine direct la mine unde stăteam, sărind peste celelalte
bănci. Când a văzut directorul dihania lăţoasă a tunat:
- Ieşi afară cu potaia, măgarule! În clipa aceea,
Ciobanul a început să latre cu vocea lui joasă şi
hotărâtă, îndreptându-se spre directorul şcolii. Îl aud
zicând, dându-se spre catedră:
- Te rog, ia-l şi pleacă! Du câinele acasă.
- Nu pot să-l duc. N-am zgardă şi nici curea. A
venit de acasă şi m-a ajuns pe drum, îi spun speriat.
- Ia cureaua mea, îl aud zicând cu vocea
tremurată, scoţându-o de la pantaloni, cu iuţeală şi
întinzând-o în lătratul sonor al Ciobanului, care se
răcăduia către catedră.
Am luat cureaua, l-am legat pe Ciobanul de gât şi
am ieşit din clasă. De data aceasta plecam rugat acasă.
Trecând pe lângă magazia de lemne unde-l lăsasem pe
Ciobanul, am văzut uşa trântită la pământ. Biruise
încuietoarea şi tăbărâse în clasă unde ascultam cu
înfricoşare lecţia profesorului marxist-leninist.
Ciobanul era foarte bun, credincios şi fidel.
Deh, ca toţi câinii!
Împotriva
valului
Îmi iau rămas bun de la Bălţăteşti. Colega mea,
Maria Munteanu, cu pretenţii literare şi edilitare, îmi
spunea:
- Bălţăteştiul nostru este un colţ de Bucureşti,
nu ca satul tău plin de sălbatici!
- Aşa! Dacă satul Bălţăteşti este un colţ de
Bucureşti, atunci şi Cracăul Negru este un colţ de Paris.
Nu ştiu ce a mai zis că a luat-o la fugă şi s-a ascuns
după fusta doamnei Coşofreţ Sanda, profesoara de
limba română, la care ne pâra pe toţi.
Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ

Drumul meu se croia spre Seminarul Teologic.

Mama, fără să ştie tata şi nici eu, s-a dus la Mănăstirea
Neamţ, unde mergea adesea la hramul de Înălţarea
Domnului. Acolo a căutat pe directorul şcolii care era
profesorul Ioan Ivan. Nici azi nu ştiu cum a decurs
convorbirea între un director de şcoală şi mama mea
coborâtă din Munţii Neamţului. Ştiu doar că i-a spus să
facă o cerere pentru dispensă de vârstă la Arhiepiscopia
Iaşilor. Eram mai mic cu un an faţă de Regulamentul
impus şi trebuia împlinită formalitatea.
Venind acasă, discret a mers la preotul
Gheorghe Savin şi l-a rugat să facă demersul la Iaşi
pentru dispensă şi cu recomandare pentru a urma şcoala
la Seminarul Teologic. Doar nota opt pusă la purtare de
Gheorghiţă Munteanu, pentru că i-am spus că merg la
şcoala de „popi” mă strângea de gât a disperare. Putea
fi un impediment, desigur.
Cu documentele pregătite, am aşteptat
înscrierile pentru examenele de admitere. Părintele
Savin m-a chemat la el acasă şi mi-a spus cu vocea lui
hotărâtă:
- Bre Costache, mă bucur că vrei să mergi la
Seminar! Pentru pregătire trebuie să înveţi din cartea
aceasta. O citeşti toată şi după aceea vii să te ascult, să
văd ce ştii. Iau cartea şi plec spre casă. Pe drum am citit
pe copertă: Hristos în şcoală de Dumitru Călugăr. Era
pentru prima oară în viaţă când puneam mâna pe o
astfel de carte. Bucuria mea era peste măsură de mare.
M-am apucat de învăţat. Nu mai pierdeam o
clipă. Mergeam cu cârlanii (mieii mai măricei) pe
Zăpode şi toată ziulica, de dimineaţa până seara, citeam
din învăţătura despre Dumnezeu şi rânduielile Bisericii.
Cu creionul în mână, pe un caiet făceam însemnările

precum mi-a spus părintele Savin. Tata mă asculta în
fiecare seară ca să-mi vadă progresele. Îi trecuse
supărarea că nu am vrut să merg la Liceul Militar din
Câmpulung Moldovenesc.
La sorocul împlinit, merg la examenul
preliminar, la casa Părintelui Savin.
- Ia să vedem, Costache, ce ispravă ai făcut? Şi,
pe sărite din cartea dolofană, începea să mă întrebe. Îmi
mai dădea sfaturi şi acum îmi dau seama cât de
folositoare mi-au fost.
Mănăstirea Neamţ
Când a venit vremea potrivită pentru înscrieri,

cu toate actele ne-am dus la Seminar. Pentru mai multă
siguranţă la drum, cu mine a mers tata şi Părintele
Savin. Era ultima zi de înscriere. Sute de părinţi erau cu
pruncii lor. Când ne-am dus la Cancelaria Seminarului,
ni s-a spus de către secretarul Chiril Arvintie:
- S-au încheiat înscrierile! Avem deja 300 de
candidaţi, pe 30 de locuri. Când am auzit parcă se
învârtea cerul cu mine. Tata insista. Preotul Savin a
plecat, văzând mulţimea candidaţilor şi mai ales
ciorovăiala de la Secretariat. Când era gata să fim
învinşi, mi-a venit în gând să-i zic secretarului, cu faţa
isihastă, îngropată în barba albă spilcuită:
- Înscrie-mă şi pe mine, Părinte, că nu se ştie de
unde sare iepurele. Se vedea că eram din pădure. Când
a auzit vorba, s-a uitat la mine, m-a măsurat cu privirea
lui obosită de ziua grea a înscrierilor şi a zis scurt:
- Iată că te înscriu. Dar tot degeaba, că este greu
concursul. N-ai să intri la şcoală. Şi aşa am trecut cel
mai greu prag spre Seminarul Teologic din Mănăstirea
Neamţ.
Tata m-a lăsat singur, plecând acasă pentru că
examenele ţineau aproape o săptămână. Parcă l-am
văzut bucuros că n-am să iau niciun examen,
tămăduindu-şi supărarea că nu l-am ascultat să merg la
Liceul Militar, focul inimii lui şi pentru că acolo erau
toate gratuite de la Stat.
Luna septembrie a anului 1958 a fost o
binecuvântare pentru mine.
Ateismul se întindea peste tot ca o cangrenă, iar
eu dădeam examene la o şcoală unde se învăţa despre
Dumnezeu.
Am început să merg împotriva valului!
Iisus
îmi arată
subiectul în vis
Lăsat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi a

Maicii Domnului care vegheau asupra mea, pe timpul
examenelor mă rugam vârtos în Paraclisul Seminarului
– mai ales noaptea – şi făceam mătănii de duduia
duşumeaua.
Cel care mi-a fost mereu aproape era Vasilică
Ungureanu, un tânăr robust şi inteligent. Mergeam
împreună la rugăciune, încurajându-ne. După masă
eram liberi ca să învăţăm. Fiindu-ne foame, am mers în
grădina Seminarului şi m-am urcat într-un păr. Eram ca
Tarzan. Mai mult pe sus decât pe jos. Când culegeam
pere, paznicul a venit şi harşt! mi-a luat pălăria de pe
cap, pe mine de ureche şi m-a dus la directorul
Seminarului. Am primit o chelfăneală de la Ioan Ivan,
iar pălăria a dus-o la cancelarie.
Urma examenul la Cunoştinţe Religioase. La
Vechiul Testament nu prea mă descurcam. Era mult
material şi foarte stufos. Confundam profeţii cu
patriarhii, pe David cu Macabeii. Şi tot aşa, speriat m-am
apucat de rugăciune în Paraclis şi i-am spus lui Iisus:
- Doamne! Eu nu mă prea pricep la Vechiul
Testament. Este prea greu pentru mine. Te rog să-mi
arăţi în somn subiectul ce va cădea mâine la examen.
Noaptea am visat subiectul. Bucuros, când m-am trezit,
am mulţumit lui Iisus şi m-am dus cu Vasilică la
rugăciunea obişnuită. După rugă, i-am spus să ne
concentrăm asupra unor subiecte. Am ales cinci, printre
care era şi subiectul arătat de Iisus în somn. După aceea
am zis:
- Hai să alegem din cinci, trei mai importante,
dintre care nu lipsea subiectul visat. Au urmat
examenele. Dintre cele trei subiecte „tocite” de noi, a
căzut chiar cel pe care mi l-a arătat Iisus în vis. Mi-am
întors capul să-i văd faţa lui Vasilică. Radia de bucurie.
Am scris lucrarea cu grijă, mulţumind lui Iisus că m-a
scos teafăr din Vechiul Testament. Vasilică, gură
spartă, a spus prietenilor lui că eu aş fi ştiut subiectul
dat la examene. Vestea s-a dus degrabă şi la urechea
directorului. Sunt chemat într-o cameră şi-l aud, după
ce a închis bine uşa:
- Spune-mi, de unde ai ştiut subiectul?
- Nu am ştiut niciun subiect, mă apăr eu cu
vehemenţă.
- Spune drept, că de nu spui eşti eliminat din

examene. Trebuie să oprim întreg concursul. Şi începe
să-mi răsucească perciunii şi să-i tragă în răspăr. Când
mă gândeam să-i trag un pumn în burtă, m-a slobozit
uşurel şi a insistat să-i spun drept de unde am ştiut
subiectul.
- În vis, astă-noapte, Iisus mi-a arătat subiectul
pentru care m-am rugat. Eu n-am spus la nimeni. Doar
lui Vasilică Ungureanu i-am şoptit să învăţăm cinci
subiecte, apoi trei între care era şi cel ce ne-a căzut la
examene. Am început apoi a plânge, zicând că acesta-i
adevărul. S-a uitat la mine bănuitor. Mi-a spus:
- Bine! Aşa să fie. Nu mai vorbi nimic, la
nimeni. Când se citeau rezultatele, cei care se auzeau
admişi strigau de bucurie de nu se mai auzea nimic în
curte. Neauzind ce a spus despre mine, m-am urcat pe
cerdac unde era directorul şi trăgându-l de mânecă,
l-am întrebat:
- Părinte Director, eu sunt admis?
- Cum te cheamă? sunt întrebat.
După ce i-am spus numele, mi-a răspuns că sunt
admis şi că mă aşteaptă să-mi iau pălăria de la
cancelarie.
Din trei sute de candidaţi, au reuşit doar 30 de
inşi, 20 pentru Iaşi şi 10 pentru Roman, cele două
Eparhii care susţineau Seminarul. Ne-au chemat pe cei
30 de elevi reuşiţi pentru a ne spune care sunt condiţiile
de îndeplinit. De la nota 8 în sus era bursa întreagă. Eu
având nota 7,33, al nouălea din 30, am avut semibursă,
doar în primul an. În ceilalţi ani am avut note de la 8 în
sus, fără să excelez la învăţătură, cu orice preţ, sau să
plâng când alţii mă întreceau la note.
Mi-am luat pălăria de la cancelarie. Parcă-l văd
pe părintele Ivan Ioan cum se uita la pălăria mea verde,
tot învârtindu-o în mâini. Mi-o pune pe cap şi-mi spune
apăsat:
- Să fii cuminte! Ai o mamă minunată. Să o
asculţi. Să nu o superi. Mi-am luat zborul prin munţi
spre casă. Am tăiat-o de-a dreptul, trecând Ozana,
mergând pe la poalele Mănăstirilor Agapia, Văratic şi
drumul lui Ferdinand, prin pădurea cu miros de răşină.
Când m-am apropiat de casă am strigat-o pe
mama:
- Mamăăăă! E acasă tata?
- Nu-i acasă. Vino repede. Ai reuşit la şcoală?
N-am răspuns nimic. Într-o fugă am ajuns în
braţele mamei, bucuroasă că fiul ei a luat examenele la
şcoala pe care a dorit-o.
Mi-a spus că tata se ruga să nu intru la Seminar,
că-i scump şi că nu avem bani. Mama se ruga să intru la
şcoală, că bani dă Dumnezeu. Mătuşa Sultana profeţea
că va veni Costică acasă cu examenele luate. Vecinii se
bucurau. Colegii mei mă invidiau, iar alţii mă huleau şi
mă luau în râs.
Aşa am întâmpinat succesul din vatra Mănăstirii
Neamţului, unde era Seminarul Teologic în care voi
învăţa cinci ani, având iluştri profesori, printre care
Ioan Ivan strălucea ca diamantul!
Drum
cu peripeţii
Când m-am dus acasă cu lista lungă şi lată cu
cele ce trebuiau pregătite pentru începerea anului întâi
la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi am
arătat-o mamei, tata a început a face toate calculele
posibile. Nu i-a scăpat nimic. Din când în când îl
auzeam:
- Dacă mergea la Liceul Militar, acum nu mai
aveam de făcut un întreg inventar. De unde vom lua
atât de multe şi chiar la început? Şi apoi începea:
- Ileană, ce spui tu că trebuie făcut?
- Nu-i prea mare beleaua la care ne înhămăm.
Ia, colea, 30 kg. de cartofi, 5 kg de fasole, săpun, ceapă,
un jambon de porc, o bucată de slănină, untură, usturoi,
nuci vreo două sute, ştergare de cânepă. Se mai adaugă
lenjerie de pat – 2 rânduri, cămăşi – cinci bucăţi,
ciorapi – 5 perechi, 2 pijamale, pernă, costum, uniformă
şcolară, şapcă şi număr la mână, palton de iarnă,
căciulă, 2 rânduri de ghete, cremă de făcut pantofi,
pastă de dinţi, perie şi multe altele trebuitoare
„savantului” de la Seminarul neamţean.
Era o întreagă tevatură să le strângi la un loc, să
le faci bagaj şi să porneşti la drum. Auzeam întreaga
poveste. Cu greu m-am abţinut ca să nu plec pe furiş,
adică să fug şi să nu mă mai întorc niciodată. Nu voiam
să fac niciun fel de problemă, nimănui şi mai ales
părinţilor mei săraci de la ţară.
Când toate au fost gata, tata a închiriat o căruţă
cu cal pentru a merge la şcoală, cei aproape 40 de
kilometri nefiind o distanţă prea mare când este vorba
de pasul calului. Noi aveam boi mari şi voinici, dar cu
căruţa am fi făcut două zile bune, cu odihnă cu tot.
Mama a dat soluţia cu calul. Şi aşa a rămas. Ne-am pornit
la drum cu căruţa prea mare pentru calul cam mârţoagă,
după câte am priceput eu a face comparaţie între boi şi
cai.
După miezul nopţii, ca să nu vadă lumea că
plecam cu o căruţă ticsită cu tot felul de zestre, am
pornit încetişor cu felinarul atârnat pe partea stângă,
legănându-se şi scoţând fum uşor.
Trecând pe lângă casa cântăreţului Ghiţă Nuţu,
om de carte şi fost mare capitalist, cu acţiuni în Elveţia,
dar ajuns în sapă de lemn de cum au venit comuniştii, a
strigat pe tata:
- Măi Haralambie, ia-mă şi pe mine cu căruţa.
- Vino, domnule Nuţu, îl aud pe tata. Acum
eram 4 inşi în căruţă cu tot calabalâcul. Cu greu trăgea
la drum, bietul cal, care şi tuşea pe deasupra, având
picioare scurte şi destul de rebegit.
Codiţă căruţaşul plesnea cu biciul ca un nebun
pe biata mârţoagă, trăgând tutun şi mai slobozind câte o
înjurătură. Stăteam speriat în căruţa care se hurduca,
roţile intrând şi ieşind de prin gropile drumurilor care
erau numai şleauri şi bălţi cu apă.
Spre ziuă ne apropiam de Târgu-Neamţ, oraş
prăfuit cu dughene, cu şandramaua până la pământ.
Când să o luăm spre stânga, drum ce ducea spre
Mănăstirea Neamţ, pe dreapta am văzut şcoala mare
care avea în grădină statuia lui Ion Creangă. Eram
emoţionat! Vedeam pentru prima oară o şcoală mare
închinată povestitorului humuleştean. Mă gândeam la

plecarea lui la Broşteni unde şi-a făcut şcoala primară,
la Fălticeni, la Şcoala de Cateheţi, sau mai târziu la
Seminarul Socola din Târgul Ieşilor.
La Humuleşti, domnul Nuţu s-a dat jos,
îndreptându-se spre Târgu-Neamţ. Parcă se mai uşurase
căruţa pentru bietul cal. Intrând în Vânători-Neamţ, la
un hop mai mare, partea din spate a căruţei se desprinde
răsturnându-se şi împrăştiindu-se toată zestrea mea de
„însurăţel” cu noua şcoală din vatra Mănăstirii Neamţ.
Şi apoi să auzi pe Codiţă:
- Luate-ar dracu de căruţă, cu cal cu tot!
- Dracul să te ia pe tine, nenorocitule! dar fără
cal, că nu are nicio vină, îi zise tata, răcăduindu-se către
el cu pumnii ridicaţi în aer.
I-am lăsat să-şi spună vorbe „bune” şi
îndepărtându-mă la câţiva metri de căruţă stăteam şi mă
rugam să nu-l bată pe Codiţă. Deodată văd că vine încet
spre noi un camion abia înotând prin gropi. Fac semne
disperate ca să oprească. Tata îmi strigă:
- Stai locului! Nu avem bani de maşină. Am
plătit căruţa. Dregem stricăciunea şi mergem cum vom
putea.
- Să încărcăm bagajele în camion şi să te întorci
acasă. Calul este slab şi nu mai poate merge. Te rog, ai
milă de dobitoc. Bani am eu de drum. Am economii de
când am mers la plantaţie în pădure.
Camionul a oprit în drum, iar şoferul îşi ciulea
urechile auzind convorbirea mea cu tata. Deodată se dă
jos din cabină şi apucă sacii şi bagajele transferându-le
din căruţă în camion. Eram bucuros. Scăpam de mila
calului din care ieşeau aburi. Scăpam de tata mâniat
care se înjura cu Codiţă, ca la uşa cortului. Când m-am
văzut în „burta” camionului cu întregul calabalâc eram
fericit!
Am ajuns la Seminarul cel frumos. Îmi trecuse
spaima de pe drum. Şoferul m-a ajutat să descarc toate
alimentele la magazie. Părintele Calist scria cu grijă
totul eliberându-mi un bon de intrare, document absolut
necesar la înscriere în anul I la Seminar. La dormitor nu
erai primit dacă nu aveai bonul Părintelui Calist şi nici
de garderobă nu te puteai apropia. Până seara târziu
eram deja internat cu acte în regulă şi puteam merge la
masă, la dormitor şi la clasă. Pedagogul te trecea în
catastif. Mergea cu toate dovezile la contabilitatea
şcolii. De acolo, se dădea oficial actul că ai devenit elev
cu frecvenţă la ore şi încartiruit în cel mai aspru internat
din viaţa mea.
„Învârtecuş”
bun de bătut
Cine nu-şi aduce aminte de prima zi de şcoală?
Când devii elev la un liceu sau mai ales la o şcoală
specială, numită Seminar Teologic, bucuriile cresc şi
inima îşi măreşte ritmul şi emoţia. Aşa mi s-a întâmplat
şi mie. Aveam un sentiment deosebit, chiar dacă eram
luat peste picior şi ironizat fără niciun fel de îndurare:
- Băi, feciorul lui Ciocârlan! Vrei să ajungi
popă? îmi strigă ciobanul Ilie, roşu ca racul şi voinic ca
un taur de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Eu urcam la
munte cu spor, iar când am auzit vorba măscăriciului,
am tăcut mâlc şi m-am făcut nevăzut într-un huceag de
arbuşti.
Cu vorbele de ocară, cu iz de ironie, am ajuns la
Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ. Cu uniforma
ţeapănă şi cu şapcă, un fel de caschetă militară, mergeam
în fiecare săptămână, sâmbăta, la vecernie în Biserica lui
Ştefan cel Mare. La mânecă aveam pus un număr şi cu
sigla Seminarului pentru a fi mai uşor de identificat. Mă
cam ruşinam, crezându-mă din start un infractor, iar mai
târziu când am citit Fabrica morţii, m-am îngrozit, cum
deţinuţii de la Auschwitz primeau un număr, singura
identitate, fără identitate …
La biserică se făceau cele mai frumoase slujbe
din lume. Marii protopsalţi executau cântările într-o
evlavie nemaivăzută şi nemaiauzită. Noi, cei din prima
clasă, eram orânduiţi în biserică după potriveala
înălţimii. Când am fost aşezat de către pedagog, chiar la
capul mormântului marelui stareţ Paisie, am avut o
mare bucurie. Eram fericit. Parcă eram cuprins de o
taină pe care o voi desluşi mult mai târziu. Aproape
patru ani am vegheat întru rugăciune în locul cel mai
drag din lume pentru sufletul meu de copilandru
coborât din sălbăticia munţilor.
Biserica Înălţarea Domnului din Mănăstirea Neamţ,

ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare
Cursurile au început cu o precizie de ceas.

Directorul Ioan Ivan era profesor de Studiul Vechiului
şi Noului Testament. Când am văzut cu cine aveam de-a
face ne-am speriat. Era atât de sever! Nu l-am văzut
zâmbind. De râs nici vorbă. Dar l-am văzut plângând o
singură dată în cei cinci ani cât am şcolărit.
Chiar din clasa I, direcţiunea şcolii ne-a
orânduit ca diriginte pe Gherasim Cucoşel. Era un
călugăr sever. Se îmbrăca impecabil. Avea hainele

ţesute în stativele moldoveneşti. Vedeam pentru prima
oară o culoare aparte a hainelor. Am aflat ceva mai
târziu că la vopsitul stofelor călugăreşti se foloseau
cojile de ceapă amestecate cu cojile de arini, punându-se
un fel de substanţă chimică, numită calaican, pentru a
se fixa culorile. Era o stofă de mohair, cum ar fi stofa
englezească.
Mă uitam cu admiraţie la acest călugăr sobru,
iute ca argintul viu şi cu o privire ca a ghepardului.
Pasul era măsurat, negrăbit, cu o uşoară rotire a capului
împodobit cu un păr castaniu bogat, ascuns sub rasa
protocolară şi cu o barbă neatinsă de iuţimea oţeloasă a
foarfecei.
Într-o zi, la o oră de dirigenţie, vorbindu-ne
despre Dumnezeu, am ridicat mâna ca să pun o
întrebare, după ce ne-a lămurit, că tot ce vedem în lume
este făcut de Dumnezeu.
- Spune, „Învârtecuş” – că aşa îmi spunea,
având un vârtej în frunte – ce nelămuriri ai?
- Părinte profesor, aţi spus că tot ce este pe lume
este făcut de Dumnezeu! Dar pe Dumnezeu, cine l-a
făcut? Era întrebarea pe care o puneau mai mulţi pe
atunci şi o pun şi azi şi o vor mai pune-o cât va mai fi
lumea!
- Ieşi afară, Învârtecuş! Cine te-a învăţat să pui
asemenea întrebări?
- Ies afară imediat, am spus vesel, dar la
întrebare nu răspundeţi, că nu ştiţi!
- Stai, Învârtecuş! Nu este greu să dovedeşti
existenţa lui Dumnezeu şi cine l-a făcut pe El. Cel mai
greu este să dovedeşti inexistenţa lui Dumnezeu. Mai
târziu vei înţelege. Dar te întreb şi eu:
- Cine te-a făcut pe tine?
- Cine? Mama, pe care a făcut-o bunica, făcută
de străbunica şi tot aşa până la Adam, pe care l-a zidit
Dumnezeu!
- Bravo, Învârtecuş! Acum să-L întrebi tu pe
Dumnezeu cine L-a făcut şi într-o zi vei afla. Pentru
aceasta ai venit la şcoală.
De atunci, profesorul-diriginte se uita la mine cu
o severitate care mă înspăimânta. Doar o singură dată
l-am văzut zâmbind, lăudându-mă că am scris, la
Gazeta de perete, un articol frumos de ziua lui
Eminescu.
Aşa mi-am început viaţa de elev la cel mai
auster Seminar Teologic din România.
În taina
rugăciunii
Odată cu venirea la şcoala cea tainică din vatra
Mănăstirii Neamţului, mi-am reluat rugăciunile şi
mătăniile în Paraclisul Seminarului. Cu Vasilică
Ungureanu nu prea mă mai întâlneam în taina
rugăciunii. Lui îi plăcea foarte mult să joace volei şi
fotbal.
După cursuri, între masă şi meditaţie, mergeam

la rugăciune şi citeam din Psaltire. Era o mare bucurie.
Mă simţeam în paza lui Dumnezeu, despre Care, de
altfel, nu ştiam aproape nimic, dar mă bucuram de
binecuvântarea Lui!
La început dispăream la Paraclis, singur. Într-o
vreme s-au mai adăugat, unul câte unul şi grupul s-a
mărit. Era o bucurie nemaiîntâlnită. Ne-am orânduit cu
citiri, cântări, mătănii, meditaţie. Mă apucase, aşa subit,
evlavia, spuneau unii colegi, pedagogul şi chiar unii
profesori. Deja au început şi unii dintre colegi să ne
strige: misticii!
Părintele Vasile Ignătescu, profesorul cel drag
tuturor colegilor din orice clasă, ne-a povestit despre
viaţa sa pastorală. Eram fascinaţi de misiunea în satul
Vlădeni, de unde era Dumitru Stăniloae. Cum văruia
biserica legat cu funii şi făcea slujbe în fiecare zi spre
bucuria vlădenilor, după o zi anevoioasă de muncă.
Uşor-uşor, povestirea Părintelui Vasilică s-a
apropiat de Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Spunea că
Părintele Arsenie Boca şi Părintele Stăniloae au pregătit
tipărirea Filocaliei şi că au ieşit de sub tipar patru
volume foarte valoroase, cărţi care nu mai erau pe
nicăieri, dar pe care le avea în biblioteca personală.
La auzirea acestor lucruri, l-am rugat să-mi
aducă şi mie câte un volum pentru a-l citi şi copia pe
caiete. Vesel, Vasilică Ignătescu, a doua zi, mi-a adus
în geantă primul volum din Filocalie.
Părintele Dumitru Stăniloae,

autorul celor patru volume din Filocalie, până în 1948
Era prima oară când vedeam Filocalia!

Am fost înfiorat! Am citit pe nerăsuflate întreg
volumul. Am început să scriu cu râvnă. În câţiva ani,
am scris în nenumărate caiete cele patru volume. Şi
acum îmi aduc aminte că Maxim Mărturisitorul mi s-a
părut cel mai greu de înţeles. Aşezam cu grijă în
garderobă caietele umplute cu înţelepciunea Sfinţilor
Părinţi, scrise noaptea în Paraclisul şcolii.
Ca să pot scrie în pace, m-am mutat din
Paraclisul de la parter în Paraclisul de la etaj, fără să
ştie careva dintre colegii mei. Doar pe un singur coleg
care era paracliser şi avea cheia de la biserică l-am
rugat să mă încuie înăuntru, ca să mă pot ruga şi să
scriu în pace din Filocalie.
Filă din caietul de lecturi personale – decembrie 1962

Până la urmă s-a auzit unde sunt. Într-una din

zile, când mă pregăteam să scriu, aud zgomot şi
tropăială pe scări. Încep bătăile în uşă. N-am scos un
cuvânt. Dintr-odată, cu bătăi mari, colegul meu de
bancă, Păun Gheorghe, strigă:
- Dă drumul la uşă, cărturarule şi fariseule! Nu
te mai ruga. Nu are cine să te mai asculte. Dumnezeu a
plecat în concediu! Mi-a venit să râd pe înfundate. Îmi
plăcea îndrăzneala lui, dar nu zeflemeaua.
Arhim. Arsenie Boca, sihastrul şi ctitorul-editor al

Filocaliei româneşti
Ca să scap de furtunoasele strigăte mi-am

schimbat tactica. Foloseam fereastra paraclisului de la
altar, care dădea pe cerdacul care împodobea întreg
etajul şcolii. În fiecare seară, după rugăciune, elevii
mergeau la dormitor. După ce adormeau, deschideam
fereastra şi intram în Altar, după care o închideam la
loc, fără zgomot.
Mă rugam în Altarul Paraclisului. Era o bucurie
fără margini. O parte din noapte scriam din Filocalie.
Tot de acolo, timp de trei ani am adresat o serie de
scrisori Arhiepiscopului Teofil de la Cluj.
Aceasta era bucuria sufletului meu de şcolar,
când aveam 14-15 ani!
Un munte
de profesor
Profesorul celibatar, Ion Serafimceanu, era un
personaj aparte. Om delicat, cu pas şi comportare
aristocratică, ne impresiona prin garderoba lui curată şi
spilcuită. Se îmbrăca numai în nuanţe de gri. Niciodată
nu l-am văzut altfel. Cămăşile erau impecabil călcate,
iar butonii dădeau o notă plăcută, finuţi şi nu mari ca
potcoava de cal. Faţa era albă ca şi părul, iar de sub
frunte te priveau doi ochi negri ca două mărgele mari
de sticlă, fără să le citeşti în clipiri vreun sentiment
oarecare.
Se povestea pe şoptite că ar fi doctor în ştiinţe şi

că ar fi păţit o poznă făcând experienţe chimice,
arzându-şi faţa şi mâinile, care, de altfel, aveau uşoare
pete în urma arsurilor. Mai era şi doctor în Teologie.
Ştia limbi străine, precum franceza, germana, greaca,
latina, ebraica. Ceilalţi profesori parcă erau copiii lui
întru ale ştiinţelor. De aceea, după discuţii cu ei se iscau
păreri contradictorii care sfârşeau:
- Mă rog, mă rog, sunteţi nişte pezevenghi! Iar
alteori, tonul era ridicat, mustrător. Delicatul profesor
îşi părăsea o vreme confortul intelectual pentru a pune
la punct îndrăzneala tinerilor profesori.
La ore aveam bucuria să ne aflăm în faţa unui
profesor universitar care preda studenţilor. Aşa era el şi
aşa ne credeam şi noi. Dacă ştiai sau nu, el avea acelaşi
aer imperturbabil în faţa noastră, iar notele le punea
după o metodă pedagogică încă neştiută de noi. Lucru
sigur era că ne temeam de el, dar nimeni nu rămânea
corigent.
Tezele trimestriale erau o spaimă pentru noi.
Nimeni nu vorbea. Nimeni nu trăgea cu ochiul la
lucrarea vecinului. Profesorul Serafimceanu preda şi
Dogmatica. Era cam greu să pricepi ceea ce încurcau
alţii. Când porneam pe scris, el se plimba printre bănci.
Dintr-odată, când nici nu gândeai, se întorcea brusc,
făcând o piruetă ca la periniţă. Dacă te apucai să
copiezi, erai prins la ţanc. Tot plimbându-se şi făcând
gesturi legănate ca barca pe valuri, vede lângă o bancă,
jos, căzută o fiţuică. Probabil că era una dintre cele
câteva pe care le avea elevul învăţat cu furtişaguri
„intelectuale”. Se opreşte în dreptul elevului. Îl bate
uşor pe umăr. Îi arată corpul delict căzut şi-i face semn
să-l ridice şi să-l bage în buzunar. Am rămas uimit! Nu
mai văzusem o comportare asemănătoare a vreunui
profesor. Şi nici măcar nu a pus vreun semn pe teza
„infractorului”. La cei mai mulţi ne era ruşine să
copiem.
Ion Serafimceanu era un munte de profesor!
Deseori, primăvara mă culcam pe pământ, în

parcul din faţa Seminarului. De la etaj, Ion
Serafimceanu, cu fereastra deschisă şi aplecat pe
jumătate până la brâu peste pervaz, striga către mine,
mai ales:
- Mă rog, mă rog, măi pezevenghiule! ridică-te
imediat de la pământ că răceşti. Culcă-te pe bancă,
auzi? Mă sculam de jos şi mă aşezam pe bancă.
Fereastra se închidea. Crezând că s-a culcat sau scrie,
iarăşi mă trânteam la pământ, obicei pe care îl am şi
azi. Când era să adorm, aud:
- Măi, măi, mă rog, mă rog, scoală-te de jos că
vin cu un ciomag la tine, auzi, pezevenghiule? Mă
sculam ruşinat şi plecam spre clasă, la meditaţie. Mă
bucuram că se îngrijeşte de noi, elevii. Erau semne că
suntem preţuiţi şi că are cineva grijă de noi. Într-una
din zile, stând, de data aceasta pe bancă, într-o vizibilă
cuminţenie, mă strigă din acelaşi loc, din camera de la
etaj:
- Vino până la mine sus, mă rog, mă rog, să te
întreb ceva. Era o mare onoare ca un profesor să te
cheme la el. M-am dus repede. Urc la etaj. Nu mai
fusesem niciodată la chilia lui sobră şi curată, cu un
minim de mobilier. Totul era în ordine absolută. Când
m-a poftit în casă am crezut că-mi va da câteva palme
că nu-l ascultasem.
Deodată, îl aud:
- Mă rog, mă rog, vezi tu borcanele cu miere de
colea?
- Da, răspund liniştit că nu-i vorba de oarecare
muştruluială.
- Mă rog, mă rog, nu cumva este stricată? Mă
aplec, iau un borcan dintre cele câteva aşezate în şir pe
lângă peretele camerei. Mă uit la el cu atenţie.
- Cred că este cam stricată, domnule profesor,
zic eu plin de cunoaştere în apicultură, că doar tata avea
vreo cincizeci de stupi cu albine.
- Mă rog, mă rog, ia te uită şi în garniţa aceea!
Ridic capacul şi văd vreo 20 de kilograme de miere,
galbenă ca ceara. Ca şi în borcane, mierea se
solidificase şi mai rămăseseră ici-colea bule de aer.
Acelea erau problema. Îi spun profesorului meu, de
data aceasta cam speriat, după cum m-a văzut că
analizez mierea, de care nu mai auzisem că s-ar strica.
- Mierea este toată stricată! Dar am spus-o cu o
jumătate de gură.
- Mă rog, mă rog, ia-o şi arunc-o imediat la
gunoi. Mă duc şi iau un coş măricel şi mai chem un
coleg şi încărcăm toate borcanele şi garniţa. Erau cam
30 de kg de miere în stare solidă. Profesorul nostru
savant nu ştia că mierea se întăreşte uneori. N-am ştiut
că-i ignorant întru ale apiculturii, dar nici eu nu prea
ştiam exact ce se întâmplă.
Pe drum, mergând spre groapa cu gunoi îmi
vine în minte că ar fi potrivit să facem o încercare. Îi
spun colegului:
- Hai la bucătărie! Maica Partenia – bucătăreasa
şefă – trebuie să ştie mai bine dacă mierea este stricată
sau nu. Intrăm cu povara dulce şi o punem la examenul
priceputei monahii. Se uită la fiecare borcan, se uită la
garniţă, apoi se uită la noi şi începe a râde, zicând:
- Măi, măi, ce-i şi cu profesorii ăştia! Ei nu ştiu
că mierea nu se strică niciodată? Ia să o punem noi la
„dezgheţat”. Într-o cratiţă mare cu apă fierbinte aşază
borcanele pe rând. Stăteam curioşi să vedem cum

devine mierea solidă în stare lichidă. După câteva zeci
de minute, mierea era o frumuseţe intrată în
normalitate, gata să fie pusă pe pâine şi mâncată cu ceai
de tei sau mentă, cum ni se servea la masă mereu, că
lapte nu prea vedeam cu lunile.
Câteva luni de zile, toţi elevii, profesorii şi chiar
însuşi „donatorul” fără să ştie, au mâncat bucuroşi
mierea cea bună care nu se stricase. Din când în când
mă îngrijoram. Mă temeam să nu audă savantul nostru
teolog de întorsătura ce luase bunătate de miere în
drumul hotărât spre gunoi.
Când mi-aduc aminte şi azi mă apucă hazul!
Suferinţele
Tânărului Werther
Pe lângă învăţătură ordonată şi consistentă, noi,
elevii din primele două clase eram programaţi să facem
cu rândul, nu numai la bucătărie, ci şi la porci! Când se
pomenea cuvântul porci, ţi se ridica părul măciucă.
Toată lumea vorbea cu mare spaimă despre „rândul la
porci”.
De abia aşteptam să văd ce este şi cu povestea
aceasta. Ne-a venit rândul. Făceam ascultare, tot doi
câte doi. Unul pregătea mâncarea pentru dihănii – erau
foarte mari şi fioroase – iar celălalt făcea curăţenia
necesară, lucrare anevoioasă pentru că erau peste două
sute de lighioane de diferite vârste.
Tăiam lemne, făceam focul, pregăteam cartofii,

dovleceii, tărâţa şi cazanele duduiau sub focul care
scotea scântei şi lumina bojdeuca în care pregăteam
bucatele porceşti. La gura sobei citeam pe nerăsuflate
„Suferinţele tânărului Werther” de Göethe.
Odată, fiind cuprins de suferinţele tinereşti ale
lui Werther, am uitat să duc prânzul la neamul porcesc.
Fără să ştiu sau să aud, grohăiala râmătorilor a ajuns la
urechile directorului Ioan Ivan. Pe uşa bojdeucii intră
tiptil şi, luându-mă de perciuni, îl aud:
- Nu auzi cum grohăie porcii? De ce nu le-ai dus
de mâncare? Aruncându-şi ochii pe o băncuţă, vede
cartea. O ia, se uită, o răsfoieşte şi întreabă:
- De unde ai cartea, băiete? Cine ţi-a adus-o? De
când citiţi voi cărţi de dragoste?
- Am cumpărat-o din Târgu-Neamţ, când am
mers în vacanţa de iarnă. Sârghie Vasile, colegul meu,
avea cea mai mare poftă de citit cărţi, aduse din lumea
laică. Cu el făceam concursul „Cine citeşte cele mai
bune cărţi!”
Ceea ce nu ştia părintele director Ioan Ivan era
obiceiul nostru de a citi la gura sobei, când ceilalţi
colegi dormeau, sforăind de duduia dormitorul.
Făcusem un „cenaclu” şi eram câţiva inşi care citeam
diferite cărţi, după care urma convorbirea pe seama
celor citite. Ion Canciuc şi Sârghie Vasile erau cei mai
harnici. Încercam să mă ţin şi eu de ei.
Până la urmă, pedagogul a reuşit să ne taie pofta
de a mai citi noaptea la gura sobei. Nu aveam voie să
citim la lumina becului, de la ora 10 seara. Toată lumea
trebuia să doarmă la comandă.
Cel mai delicat profesor cărturar, cu două
doctorate – Ion Serafimceanu – când făcea de serviciu,
păzindu-ne noaptea, nu dormea nicio secundă. Cu o oră
înainte de a se da semnalul de trezire, intra în dormitor
şi tuşind semnificativ zicea:
- Somn, somn, ce să-i faci! Şi închidea repede
uşa. Atunci noi ne trezeam. Ne apuca râsul, apoi intram
într-un somn greu ca plumbul.
Se da semnalul de sculare. Elevul de serviciu
mergea cu clopoţelul pe la toate dormitoarele. Dacă în
zece minute nu se mişca nimeni, profesorul
Serafimceanu venea şi deschidea iute uşa zicând:
- Mă rog, mă rog, sculaţi-vă, pezevenghilor!
Ne bucuram de felul cum ne trezea. Elevii îl
iubeau tare mult. Mai târziu s-a făcut călugăr la Cernica
primind numele de Iulian. Avea obiceiul să se
învelească iarna, în loc de plapumă, cu ziarele Scânteia,
cusute unul de altul.
Mai târziu, fiind stareţ la chinovia Sfântului
Calinic, profesorul meu nemţean vine să se plângă de
anumite neînţelegeri pe la bucătăria mănăstirii.
Încercând să împac lucrurile, îl aud, spre uimirea mea:
- Mă rog, mă rog, şi ce dacă eşti stareţ! Dacă
nu-mi dai dreptate îţi trag vreo două palme de te învăţ
eu minte. Se vedea că profesorul meu, mai la bătrâneţe,
se săturase de atâta delicateţe. Urma să încasez palmele
pe care trebuia să mi le dea atunci când l-am păcălit cu
mierea de albine că ar fi stricată.
Ca şi
îngerii
La Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ
am avut două rânduri de colegi. În primii doi ani de
Şcoală de Cântăreţi, când se dădea o Diplomă, colegii
mei au fost: Alinei Constantin, tăcut şi harnic,
Antonescu Valerian, silitor la carte, Canciuc Ioan,
mare cititor de cărţi şi un bun şahist, Chelaru Valerian,
fiu de preot, de o mare delicateţe, Chişcă Gheorghe,
harnic misionar de zeci de ani în America, Dragomir
Nicolae şi Ferchiu Ioan, preoţi ostenitori, Frunză Ion
şi Iacob Constantin, Malanca Victor, misionar în
America, Palade Vasile, misionar la Bruxelles, Perju
Octavian, liniştit şi meditativ, Radu Vasile, preot în
Bacău şi fost în lucrări administrative eparhiale,
Sârghie Vasile, coleg de citit noaptea, la gura sobei,
Tunaru Ioan, care nu tulbura pe nimeni, Ungureanu
Vasile, colegul de rugăciune şi mătănii de duduia
podeaua paraclisului, Toma Constantin, harnic preot
prin Olt şi Trifu Cornel, băiat de treabă.
În clasa care mi-a luat-o înainte cu un an,
Bogdaproste Gheorghe s-a adăugat, păţind şi el ca
mine, că eram prea mici, potrivit regulamentului şcolar.
Când terminai Seminarul, trebuia să ai 20 de ani, vârsta
legală pentru a îndeplini stagiul militar.
Un an a trebuit să stau acasă pentru a creşte.
Atunci am citit cele mai multe cărţi din viaţa mea.
- Costică, mai lasă cărţile că înnebuneşti! Mai
treci la treabă, îmi spunea mama de câte ori mă vedea
aplecat asupra cărţilor, citind şi noaptea la lumina
lămpii cu gaz, iar alteori la sâmburele licărind al
lumânării.
Aveam o poftă, chiar nebună, de a citi mereu.
Mă obişnuisem la seminar. Ne concuram pe titluri de
cărţi, pe mărimea volumelor şi mai ales pe rezumatele
şi prezentarea liberă a personajelor şi a momentelor mai
importante.
Când m-am înscris în anul al III-lea la seminar,
am găsit o nouă clasă. Noi feţe, noi caractere. Printre ei
eram o apariţie bizară. Îmi venea greu să mă acomodez.
Îi cunoşteam pe cei mai mulţi dintre ei. Am fost doar un
an coleg de seminar.
Mă întâmpinau Argatu Ştefan, de la Boroaia,
care susţinea că este un fel de văr cu mine, Arsenie
Jorj, un găligan de la Gumăzeşti, silitor şi zgârcit foc.
Am fost colegi de bancă. Bălan Vasile, amarnic pe
învăţătură şi cu priviri superioare, mai ales când venea
Ioanichie Bălan, arhimandritul sihăstrean, Cerbu
Enăcache, cam tot singur, cu nasul mereu în carte,
Florea Vasile, cu umor şi talent poetic, azi preot în
Germania, Radu Gheorghioasa, fiu de preot răsfăţat
din Sabasa, Goreţchi Mircea, falnic precum prinţii
slavi, cu voce înaltă şi pe tot atât ca maniere, Holban
Ştefan, sincer şi, precum îi spunea profesorul Mircea
Păcurariu, mămăligarul, Ichim Dumitru, sensibilul
poet, acum misionar în America.
Cu oarecare particularitate, Constantin Mosor,

humuleşteanul, franţuzit de mic şi cu logică de oţel, a
avut o mamă superbă, pe nume Ecaterina. Am cunoscut-o
bine mai ales când venea la seminar şi-i aducea lui
Costică plăcinte cu brânză de oaie, coapte pe vatra de
cărămidă. Se bucura că sunt prietenul lui Costică. Mă
iubea ca pe propriul fiu şi mă chema să ospătez la masă.
Acasă făcea cele mai bune şi gustoase dresele din lume.
Ecaterina şi Vasile Mosor

De câte ori am fost la Humuleşti, la casa
părintească, pe malul Ozanei, îl întâlneam pe Vasile
Mosor, tatăl său cu chip de aură coborând din
calendarul vremii.
Când mă vedea, îi spunea feciorului său:
- Costică, tu eşti … de către om, iar prietenul
tău de la Cracău este … din brazdă. Am înţeles că eu aş
fi un bou care trage greu în jug. Eram bucuros să aud
cuvânt bun de la un om zdravăn, care nu prea glumea
cu vorba.
Fiul preotului Constantin Munteanu din Piatra
Neamţ, Dragoş, era un zvăpăiat. Nu se ţinea cu nasul
pe sus, că – dragă Doamne – el era orăşean, iar cei mai
mulţi, copii de la ţară. Când îi venea dor de ducă acasă,
se prezenta cu biletul de voie ca să fie semnat de
dirigintele, Vasile Ignătescu.
- De ce vrei să mergi acasă, Dragoş?
- Mi-i tare dor de mama! grăia cotropit, Dragoş
cel isteţ.
Era argumentul suprem. I se semna de îndată
biletul. Dragoş zbura spre casă, făcându-se nevăzut.
Greoi la pas şi tacticos în glas, Pădureţ
Gheorghe, un munte de om, era numai zâmbet. Nu
l-am văzut niciodată supărat. Răspândea un optimism
dinamic. A luat-o spre Ceruri înaintea mea!
Păun Gheorghe, de o sârguinţă ieşită din
comun, a dat examene de cinci ori la seminar. A şasea
oară a luat. Nu s-a lăsat! Era un mare iubitor al
Sfântului Apostol Pavel. Acum este la Vaslui, preot în
oraş, cu prunci teologi.
Roibu Valerian, alt fiu de preot, era de o
naivitate angelică. Ne bucuram când ne cânta din
cobză. El mi-a zis Costică de zahăr. Dacă eram aşa,

până azi mă topeam!!!
Cu o faţă de înger şi părul negru ca pana
corbului, Stănuleţ Constantin, din Dărmăneştii
Comăneştiului băcăuan, ne privea cu superioritate
copilărească. Era sever cu colegii dar şi la studiu. Acum
e preot bucureştean.
Cei doi Vrăjitoru, Vasile şi Ionel, încheiau
clasa care a absolvit, în anul 1964, Seminarul de la
Mănăstirea Neamţ.
Cu o parte dintre colegii mei m-am zărit!
Sper să ne mai revedem, cât vom mai fi pe aici,
prin dumbrăvile lumii văzute.
Copist
la Primărie
Primăriile de acum 50 de ani aveau acelaşi rol
ca şi astăzi. Administraţia nu se schimbă din rădăcină.
Doar mlădiţele diferă de la caz la caz.
Se ştie că primăria orăşenească sau sătească,
atunci când nu vrea primarul, spunând că orice
aprobare stă în pixul lui, devine o instituţie locală ce
adăposteşte mici dictatori. Aşa era pe vremea dictaturii,
mai ales.
Când plecam la Seminarul Teologic, asupra mea
trebuia să am o adeverinţă de la Primăria Crăcăoani, de
care aparţinea şi satul nostru, Cracăul Negru. Fără acel
document nu erai înscris în anul următor. Doar anumite
stări de lucru te puteau salva: să mergi la plantaţie, să
aduni fructe de pădure şi să le vinzi la stat, să faci
prestaţie la drumuri, sau, în mod norocos, să ai vreun
funcţionar binevoitor ca să te salveze.
Bucuria mea a fost că din satul Cracăul Negru,
zeci de ani, la Primăria Comunei Crăcăoani, a fost
secretar, Ursu Ionel, om de distincţie aleasă, cult şi
omenos. Ca să-mi uşureze drumul spre adeverinţa
miraculoasă şi deschizătoare de uşi şcolare, mă chema
la Primărie pentru a face, o vreme din vacanţă,
ascultare de copist.
Familia Ionel Ursu
Zile întregi aveam normă de copiere în

registrele cancelariei. Era anevoios, oarecum, pentru că
nu se admiteau greşeli. Îmi aduc aminte de Registrele
agricole şi de cele cu Roluri, unde exactitatea datelor
trebuia să corespundă cu realitatea.
Mă bucuram că aveam prilejul unic de a
cunoaşte anumite lucrări, pe care cei care trec prin
Primării, în audienţe, nu le ştiau. Îmi aduc aminte şi
acum că trebuia să păstrezi tăcerea asupra lucrului pe
care îl făceai şi să nu-ţi porţi limba târâş pe uliţă.
Toate lucrările le făceam sub ascultarea şi

supravegherea lui Ionel Ursu. Avea ceva părintesc,
apropiat. Lucram cu tragere de inimă şi el se arăta
mulţumit, lăudând scrisul frumos pe care-l aveam, iar soţia
sa mă invita să gust câte ceva la prânz pentru întărire.
De câte ori trec pe lângă Primăria Crăcăoani am
oarecare emoţie, amintindu-mi de tinereţea şi lucrarea
mea de copist. Şi nu doar de atât. Ne-au rămas până azi
în minte primarul şi secretarul care s-au opus
colectivizării. Aşa a rămas comuna necolectivizată şi
oamenii nebatjocoriţi. Au scăpat cu identitatea şi
independenţa nedistrusă, când aproape întreaga
Românie era o jale colectivă.
Atitudinea nefricosului primar şi a secretarului
Ionel Ursu, care au îndrăznit să înfrunte glorioasa
colectivizare a rămas în istorie. M-am bucurat de
verticalitatea lor. Pentru aceasta au plătit cu destituirea.
Cred că nu le păsa. Ca atitudine, erau de dreapta,
pentru că mai ales primarul scria frumos şi iute cu mâna
stângă!
Minunile
„sfintei” măsline
Câteva ore pe săptămână, când căpătam învoire,
cu bilet de la pedagog sau de la profesorul de serviciu,
mai mulţi elevi adunaţi porneam în câte o escapadă prin
Mănăstirea Neamţ. Din grup, făceau parte Mosor
Constantin, Munteanu Dragoş, Gheorgheasa Radu şi
Păun Gheorghe. Nu ne-a rămas nicio biserică nevăzută
şi niciun turn în care să nu ne suim. Orice cotlon nu mai
era o taină pentru noi.
În faţa Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ.

De la stânga la dreapta: Mosor Constantin, Munteanu
Dragoş şi Argatu Constantin
Am văzut Schitul Vovidenia, casele din jur,

Casa Mitropolitului Visarion Puiu, mai târziu Casa de
Creaţie în care stătea Mihail Sadoveanu, locul în care
pescuia scriitorul de romane istorice. Mergeam la
fabrica de cherestea, proprietatea Mănăstirii Neamţ,
bolniţa unde se retrăgeau bătrânii călugări bolnavi care
se întăreau să nu moară prea curând. Acolo era şi
tipografia cea vestită, care a tipărit ani în şir cele mai
valoroase cărţi ziditoare de suflet.
Printre călugării „celebri” pe care i-am văzut,

trecându-le pragul, îmi aduc aminte de Gamaliil
Păvăloiu. Era tăcut. Pioşenia lui se citea pe faţă. Avea
portul modest şi nu-şi ridica ochii de la pământ. A scris
şi a tipărit multă literatură religioasă. Se spunea pe
acolo că-i evreu încreştinat, ca mai târziu Nicolae
Steinhardt de la Rohia.
Când mergeam la Părintele Mina Prodan era o
mare bucurie. Ne primea cu drag în casă. Ne arăta
paşapoartele – avea vreo câteva – cu vizele ce umpleau
paginile până la refuz. Începea povestirea, după ce ne
ospăta cu dulceaţă şi un pahar cu apă. Ne aşezam pe
câte un scaun. El se aşeza ritos într-un fotoliu. Era
rotofei, îmbrăcat frumos şi cu priviri ca de vulpe
îmbătrânită. Îl auzeam fornăind pe nas:
- Sunt hagiu! Voi ştiţi ce înseamnă asta?
- Nu! răspundeam pe un ton, ca la comandă.
- Ia să vă spun eu, fiilor! Hagiu vine de la
aghios, cuvânt grecesc, ce se traduce cu sfânt, adică se
numeşte hagiu acela care a fost în locurile sfinte la
Ierusalim. Aţi înţeles?
- Da! răspundeam noi cu gura până la urechi.
- Iată, aici am adus de la Ierusalim frunze de
finic, palmieri, lemn de chiparos, moaşte de sfinţi,
măsline din Grădina Ghetsimani. Am şi niţel pământ
din Ţara Sfântă şi uite, colea, o sticluţă cu mir din care
Maria Magdalena a spălat picioarele lui Iisus.
- Aţi înţeles ce vă spun eu?
- Da! răcneam noi, că moşul Mina Prodan nu
prea auzea.
- Ia veniţi voi la taica să vă miruiască şi să
ajungeţi şi voi la Ierusalim. Pupaţi colea şi măslina din
Grădina Ghetsimani, de unde a mâncat şi Iisus!
Primind binecuvântarea şi ieşind veseli din
chilie, am pornit să vedem pe Părintele Veniamin, cel
cu barba până la vârful picioarelor. Mergând cu veselie
mare, unul dintre colegi ne arată măslina Părintelui
Mina pe care o şterpelise de pe măsuţa pe care se
odihnea de atâta bătrâneţe. Ne-am uitat la ea. Era mare
ca o prună, dar uscată şi tare ca piatra.
- Du măslina înapoi, măgarule! Ne va spune la
director şi nu o să mai vedem învoire un an de zile.
Radu Gheorgheasa, pentru că el era furătorul, a luat-o
la fugă pe Poiana Vovideniei. L-am ajuns din urmă.
L-am trântit la pământ şi căutam măslina pe care o
pitise.
- Unde este măslina, neisprăvitule? Hai să o
ducem înapoi!
- Nu am nicio măslină, arătându-ne buzunarele
şi mâinile goale. Dar de cum a zis am înţeles că măslina
o avea deja în gură. Încercând să-l prindem, din nou,
ne-a spus:
- Degeaba! Am înghiţit măslina.
Nu ne-am mai dus nicăieri. Gândul era numai la
măslina înghiţită. După câteva zile, directorul şcolii
întreabă:
- Cine a furat măslina Părintelui Mina Prodan?
- Noi! am strigat toţi trei.
- Da? Un an de zile sunteţi consemnaţi pentru
măslina furată şi înghiţită. Aveţi şi câte o sută de
mătănii pe zi.
După cum treceau zilele în canon, am început să
ne simţim şi noi hagii!
„Tortura”
cu peniţa de aur
Printre profesorii severi pot aminti şi pe
Sebastian Barbu Bucur. Era un călugăr extrem de
elegant, curat îmbrăcat, haine de mohair, cămăşi
impecabil călcate, butoni de aur la mânecuţele albe ca
zăpada luate de la Sadoveanu. Atât era de îngrijit încât
călcătura uşor legănată, din cauza unei suferinţe la un
picior, nici nu se observa.
Când asculta la Muzică Psaltică, materia
predilectă, mai ales că făcea şi Conservatorul, era ceva
înspăimântător pentru mine. Ne punea la tablă să
scriem propoziţii muzicale. Eram printre cei care
încurcam notele psaltice. Vedeam înaintea ochilor beţe
culcate pe jos, beţe cu cârjă, arcuri ovale, două beţe
alăturate, înclinate oblic şi alte sucite şi răsucite arătări
încârligate. Când m-a pus să scriu, dictându-mi, le-am
amestecat în aşa fel încât mi-a pus un trei, clar şi
limpede.
A doua zi, arătându-mă tot aşa de priceput, îmi
mai trânteşte un trei. Mă uitam la frumosul stilou de aur
care era batjocorit scriind cu el note slabe. Mă
înspăimânta privirea ochilor negri precum cărbunele
aşezaţi pe o faţă netedă şi cu o barbă tot atât de neagră,
fasonată la şapte ace.
M-am trezit deodată că urăsc pe profesorul de
muzică psaltică. Mă uitam urât la el. Dar o întâmplare
hazlie m-a făcut să uit tortura cu peniţa de aur.
Într-una din zile, ne-am dus cu clasa la muncă
patriotică în pădurea de lângă fabrică, pentru a săpa la
plantaţie. Am mers cu profesorul nostru plin de
eleganţă. S-a întâmplat atunci să vină şi sora lui,
călugăriţă spilcuită care-i făcea întreaga garderobă.
Părintele Sebastian Barbu Bucur
După ce am lucrat o parcelă, trebuia să trecem

un şanţ cu apă. Lungimea şanţului era mare. Câţiva
colegi au trecut prin apa adâncă până la brâu.
Profesorul nostru se tot uita, se tot codea cu o prăjină în
mână de vreo trei metri. Dintr-o dată îl vedem pe
Sebastian Barbu Bucur cum îşi ia avânt şi sare de pe un

mal pe celălalt folosind prăjina, ca un adevărat
campion. Am auzit cum îi fâlfâia dulama prin aer. Nu
mai văzusem aşa ceva. Am rămas înţepenit locului şi
fără grai. Eu am mers până am găsit o punte. N-am avut
curajul să fac săritura profesorului meu, sprinten ca un
cerb.
L-am avut un an şi ceva dascăl sever cu cei care
sunt leneşi sau nu voiau să înveţe. Era un profesor care
nu se juca, aşa cum se mai poartă, cu lucrurile serioase.
Avea un cult pentru munca de profesor. Pe atunci nu
era parşivenia de azi.
În octombrie 1959, regimul comunist a dat
Decretul 410 care a decimat întreg monahismul
românesc. A fost reactivat Decretul lui Alexandru Ioan
Cuza când a secularizat averile mănăstireşti. Mii de
călugări au trebuit să părăsească tagma monahală şi să
plece în lume să se angajeze. Mitropolitul Iustin l-a
chemat şi i-a spus, cu ton părintesc:
- Părinte Sebastian, mergi la Forţele de Muncă
şi te angajează. Şi mai târziu vom mai vedea. Deşi era
licenţiat în Teologie a trebuit să-şi ia bocceluţa şi să
pornească pe drumul fără întoarcere.
Iar noi, elevii am rămas „orfani” de profesor.
Până în anul V al Seminarului am avut un cârd de
profesori care făceau muzica doar de ocazie.
Ne era dor de Profesorul Sebastian Barbu
Bucur, dar şi de stiloul de aur care scria nota trei!
Totul era
în beznă
Din primii ani de şcoală am învăţat să fim ca la
armată. Trezirea era la oră fixă. Prunci fiind, nu ne prea
bucuram când suna clopoţelul la ora cinci dimineaţa.
Ne trezeam pe rând ca să ne putem spăla, neavînd
internatul mai mult de opt lavoare, iar iarna erau
îngheţate şi trebuia să aducem apa de la fântână. Era un
adevărat vacarm. Cei mai isteţi îşi aduceau apa de cu
seară într-un borcan mai măricel, punându-l cu grijă la
capul patului, lângă piciorul de fier.
Cei mai leneşi, dar cu ochi buni, vedeau cam pe
unde-s borcanele cu apă. Încetişor, pe la orele 3-4, spre
dimineaţă, se trezeau fără a face zgomot, luau borcanele
aduse de alţii şi mergeau la spălător. Când se trezeau,
ceilalţi vedeau că nu mai era apă în borcane. Nimeni n-a
aflat cine sunt autorii, oricât vegheam cu rândul ca să-i
prindem. Dormitorul era foarte mare, având peste
şaizeci de paturi de spital, din fier, vopsite frumos în
alb, şi era mai greu să-ţi dai seama pe unde se umblă,
mai ales că totul era în beznă.
Într-una din dimineţi s-a întâmplat o mare
hărmălaie. Unul dintre elevi, striga cât îl ţinea gura:
- Cine mi-a luat borcanul cu apă? Vecinii au
început a primi pumni în disperare. Întreg dormitorul
s-a transformat într-o mare de perne care zburau pe
deasupra capetelor. Când era bătaia mai cu foc intră
pedagogul, care primeşte şi el câteva perne peste cap.
Striga şi el din răsputeri:
- Staţi, nenorociţilor! Afară cu voi din dormitor.

La terenul de sport de pe coasta Vovidenia. Un ceas
întreg, aşa cum eram în pijamale, am făcut fuga marş de
ne-au apucat durerile de piept, mai ales că era iarnă
geroasă.
Terenul de sport din faţa Seminarului
Unul dintre elevi, mai slăbuţ la trup a început a

plânge, rămânând mai la urmă, căzând pe jos.
Pedagogul arunca zăpadă pe el, lovind cu vârful
bocancului în stratul de omăt. De jos, elevul îngăima:
- Iertaţi, domnule pedagog, cineva mi-a luat
borcanul cu apă de sub pat. S-a spălat la chiuvetă şi
apoi l-a pus gol la loc. Când m-am sculat şi am mers să
mă spăl pe dinţi, am observat că nu este apă. Şi apoi ne-am
bătut cu pumnii şi cu pernele aşa cum ne-aţi prins.
- Aşa? tună pedagogul.
- Staţi! Pe loc repaus. Stânga-mprejur! Sunteţi
consemnaţi un an de zile dacă nu se află făptuitorul.
Fuga, marş la dormitor, măgarilor! Nici azi nu s-au
aflat făptuitorii. Când era criză de apă şi mai ales iarna,
când îngheţa totul bocnă, îmi umpleam o sticlă şi o
puneam frumuşel în pat. Dimineaţa, apa era călduţă.
Colegii mei mă invidiau şi unii au adoptat metoda pe
care o foloseam eu. Mă învăţase maica Agnia, o
călugăriţă micuţă de statură, dar cu inimă mare de
mamă, care era îngrijitoare şi făcea curăţenie în
internatul şcolii.
Glasul
nevăzutului
din păr
La unele seminarii teologice, pe vremea aceea,
se povestea cum era orânduiala „tradiţională”. Anii
întâi şi doi erau obligaţi să se adreseze cu „domnule
elev” celor din anii trei, patru şi cinci. Noi, cei mititei,
veniţi proaspăt la şcoală, auzeam şi alte „minuni”, cum
că cei mai mari obligau pe cei mici să-i ducă în spinare,
să le aducă de mâncare, să facă de serviciu în locul lor
şi multe alte înfricoşări. Nu am prea văzut astfel de
manifestări.
Se mai întâmpla ca, din când în când, cei mai
mari să plesnească pe cei mici aşa, ca din întâmplare,
cu câte o palmă. Ba, se mai îndrăznea şi la câte o
bătaie. Eu nu am suportat să fiu bătut. Dar nici să
îndrăznesc a bate pe cineva fără un anume motiv mai
serios, după judecata copilărească de atunci.
Fiind în ultimul an de seminar, mai mulţi elevi
din clasele mici veneau şi mă rugau să-i apăr împotriva
celor mai mari care-i batjocoreau până la bătaia
de-adevăratelea. Azi aşa, mâine aşa, poimâine altfel, m-
am gândit să curm apucăturile celor puşi pe scandal şi
bătaie.
Zis şi făcut!
Mi-am format o echipă de colegi, bine făcuţi şi
spornici la isprăvi abrupte. Ne-am făcut un plan de
luptă pentru a tămădui pofta războinicilor. Ne alegeam
bătăuşii, care erau deja avertizaţi să nu mai facă abuz
de putere. Dacă se repeta, bătăuşul, după masă era
chemat de unul dintre colegi afară din clasa unde făcea
meditaţie, pentru a se prezenta la directorul Ioan Ivan,
în spatele şcolii. Elevul, neştiind nimic, răspundea
repede la chemarea adresată. Era un loc potrivit, ferit şi
tare liniştit, cu un şanţ mare plin cu pietre şi urzici,
umbrit de meri, peri şi mulţi nuci.
Costică, numit „Cavalerul Dreptăţii”
Când apărea, vinovatul era înhăţat ferm de

câţiva colegi. Dacă striga era legat rapid cu o batistă la
gură şi cu mâinile la spate. I se făcea judecata cu

învinuirile dovedite de agresiune şi bătaie asupra
anumitor elevi mai mici. Nevăzut, din vârful părului
stufos unde amenajasem un scaun potrivit pentru
hotărâri drepte, stătea „Cavalerul Dreptăţii”, că aşa
eram poreclit de unii şi de alţii. La un semn se auzea
sentinţa:
- Descălţaţi-l! Cu picioarele goale şi cu
pantalonii suflecaţi până la genunchi, de zece ori să
meargă prin şanţul „împodobit” cu urzici şi cioburi din
cărămidă. Era un adevărat spectacol. La fiecare tură era
pus să-şi arate tălpile. Fluierele picioarelor erau brodate
cu broboane roşii de la urzici. Pedepsitul făcea gesturi
disperate. După câteva ture era dezlegat şi auzea, ca
avertisment, glasul nevăzutului din păr:
- Dacă mai baţi pe cineva îţi va fi şi mai rău!
Eliberat, dispărea, fugind de-i scăpărau picioarele.
Bătăuşii aveau zile potrivite când îşi primeau
răsplata. Niciodată nu erau doi pedepsiţi într-o singură
zi. Treceau câteva zile ca să se uite şi apoi începea din
nou rânduiala specială, după tipicul original.
După câteva zile intrase spaima în răzvrătiţii
bătăuşi ai şcolii. Plângeri nu mai erau. Şanţul a rămas
pustiu. Urzicile aşteptau în zadar noi clienţi. Iar din
vârful părului stufos nu se mai auzeau sentinţe
usturătoare de picioare şi tălpi. Nimeni nu s-a mai plâns
de vreun abuz.
De atunci mi s-a scos vorba, cu care mă cam
lăudam, că-mi plăcea la auz şi spirit, întru numirea de
„Cavaler al Dreptăţii!”
Vino
să mă ajuţi!
Chiar dacă profesorul şi fostul director Ioan
Ivan era de o severitate exemplară, fără să zâmbească
vreodată – personal nu l-am văzut – pe lângă lecţiile
predate cu mare măiestrie la Noul şi Vechiul
Testament, ne scotea pe Coasta Vovideniei pentru
exerciţii fizice, mai ales dimineaţa la deşteptare.
Eram câţiva colegi care ne jucam de-a războiul.
Ca să vedeţi! În plină pace noi ne pregăteam de război.
Ore în şir ne ascundeam prin pivniţe, cămări, dulapuri,
magazii cu lemne, poduri. Din ascunzătoare, când
vedeam colegul, strigam din răsputeri:
- Te-am prins! Predă-te! Exact ca pe front. De
cele mai multe ori eram biruit. Ca să-i fac pe amicii de
joacă să mă caute mai mult, m-am suit pe scara care
ducea în podul şcolii şi m-am ascuns după un coş mare
de fum. Am stat degeaba. Nimeni nu m-a găsit. S-au
lăsat păgubaşi.
După câteva zile am pornit din nou pe „front”.
Mă strecuram din nou în podul şcolii şi mă ascundeam
după coşul sobei. Când auzeam paşii că se apropiau,
uşurel am ieşit pe acoperiş, lucarna fiind mare şi fără
geam. M-am ascuns după turnul Paraclisului. Când
stăteam bucuros că nu mă găsesc prietenii de joacă, aud
de jos, glas strigând:
- Argatule, vino, te rog să mă ajuţi la cancelarie,
la nişte lucrări. Ai grijă să nu aluneci de pe acoperiş!
Uşurel, sprijinindu-mă de pătratul de la turlă, m-am
coborât în pod şi de acolo pe scări, la director, într-o

răsuflare. Când ajung, fără întârziere, primesc două
perechi de palme însoţite de vorbe dulci:
- Măgarule! De ce te-ai suit pe şcoală? Vrei să
intru în puşcărie din cauza ta? Dacă tu cădeai, ce mă
făceam? De unde să te dau întreg părinţilor? Pleacă
acasă! Să nu te mai văd în ochii mei! Şi-mi mai
trânteşte vreo două palme pe nerăsuflate. Aşa am fost
întâmpinat de aprigul director Ştefan Alexe, care nu
glumea cu disciplina. Voia, poate, să se arate mult mai
sever ca directorul de pomină, Ioan Ivan! Dar şi spaima
lui era justificată.
Profesorul Ştefan Alexe
Iar palmele primite erau un dar binecuvântat de

la Dumnezeu!
Un voinicel
tras prin inel
Printre profesorii nou-veniţi, Mircea Păcurariu
era apropiat de elevi, deşi sobrietatea pe care o afişa te
ducea cu gândul că ar fi distant şi cu nasul pe sus.
Eram la scos de cartofi, prin luna octombrie a
anului 1959, în grădina Seminarului Teologic. Elevii
erau înşiruiţi pe rânduri şi supravegheaţi din scurt ca să
nu tăiem cartofii.
Mircea Păcurariu apărea pe răzor cu pantofii

lustruiţi, iar pantalonii erau călcaţi cu o dungă de se
vedea de la distanţă. Un balonzaid de culoare bej-gri,
legat la mijloc cu o curea din acelaşi material,
desăvârşea eleganţa tânărului profesor de numai
douăzeci şi şapte de ani. Pe cap purta o pălărie de fetru
de culoare gri cu boruri înguste.
Aşa şi-a făcut apariţia noul profesor de Noul

Testament şi alte discipline cum ar fi Istoria, în care
excela spre marea noastră bucurie.
Înainte de a veni la Seminarul Teologic de la
Mănăstirea Neamţ, tânărul teolog, care era la cursurile
doctorale la Bucureşti, a fost scurtă vreme bibliotecar la
Episcopia Romanului, unde era vicar eparhial
Arhimandritul Emilian Birdaş, despre care va mai veni
vorba.
În lumea aceasta, simpatia este o forţă căreia nu
i te poţi opune. Este ca fulgerul. Unde loveşte, lasă
urme. Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul nostru delicat,
elegant şi tras prin inel. Cei mai mulţi elevi îl iubeau,
învăţând cu toată dragostea.
La ore preda impecabil. La ascultat elevii, era
sobru şi căuta să dăruiască notele meritate. Nu făcea
nedreptate nimănui. Aşa l-am cunoscut pe cel care m-a
preţuit, luându-mă ca un fel de ucenic. Făceam curat
prin cameră. Focul din lemne, mai ales iarna, duduia în
sobă şi făcea o căldură minunată. Când nu era apă,
aduceam cu găleata, proaspătă şi limpede precum
cristalul.
Îmi aduc aminte, cu mare bucurie, că Mircea
Păcurariu, atunci când pleca la Bucureşti să-şi susţină
lucrările de cercetare ştiinţifică, la întoarcere îmi
aducea portocale şi bomboane fondante. Neştiind să
mănânc portocale, singur pregătea fructul exotic,
tăindu-l şi îndepărtând coaja sub formă de rozetă.
De obicei, nouă, elevilor nu ne ajungea pâinea
la masă. Era tare bună, făcută din făină măcinată
integral, fără trei nule ca acum. Ca să-mi potolesc
foamea, mergeam la Părintele Calist, magazionerul, şi-i
duceam un bon ca de la Mircea Păcurariu, pentru un
sfert de pâine, imitându-i scrisul. I-am spus Magistrului
că multă pâine a plătit, făcând pomană fără să ştie,
elevilor flămânzi care erau în creştere.
Cum şi noi eram copii, năstruşnici de mama
focului, când am văzut că avem trei profesori burlaci:
Ştefan Alexe, Ilie Georgescu, Mircea Păcurariu, în
fruntea cu al patrulea, Ion Serafimceanu, am început a
face pe seama lor glume de tot felul.
Profesorii călugări, Gherasim Cucoşel,
Sebastian Barbu Bucur şi Nicodim Grosu au fost
îndepărtaţi din învăţământul teologic, prin Decretul 410
din 1959. Şcoala parcă rămăsese pustie. În locul lor,
prin grija Mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei,
şcoala avea să se împodobească cu o echipă nouă de
profesori, după cum am spus, unii fiind chiar foşti
studenţi de teologie înaltă. Ceva mai târziu avea să vină
şi sfielnicul profesor, Vasile Bria, tot de la Bucureşti,
de asemenea şi el necăsătorit.
Profesorul Vasile Bria

Dintre toţi profesorii, doar Mircea Păcurariu şi

Ion Serafimceanu stăteau în şcoală cu noi, având
chiliile la etajul Seminarului, cu faţa spre drumul care
ducea în Mănăstirea Neamţului. Aveau vedere superbă
spre munţii luminaţi de soarele dimineţii.
Când l-am văzut pe Mircea Păcurariu, gândul
meu a zburat direct la Mariana Vodă, profesoara mea
de limba română, despre care am mai amintit, de la
Cracăul Negru şi Bălţăteşti. Nici acum nu-mi explic ce
s-a întâmplat cu mine. Mă ardea grija ca profesorul
meu, Mircea de la Neamţ, să nu rămână cumva
neînsurat şi Mariana Vodă, acum profesoară la Târgu-
Neamţ, să nu rămână nemăritată.
Am făcut rost de un plic frumos şi hârtie de
scris. Aşezat spre ultimele bănci din clasă, chiar la ora
lui Mircea Păcurariu am început scrisoarea. Mă uitam
atent la „candidatul” meu la însurătoare. I-am făcut un
portret numai în lumini, fără umbre, decât doar spunând
că este ca un voinicel tras prin inel. După cât pricepeam
eu, spuneam că este persoana cea mai potrivită ca să-i
devină soţ pentru întreaga viaţă. Deja îi vedeam mire şi
mireasă. Eram fascinat de mic atunci când vedeam la
biserică, în faţa Altarului cele mai frumoase făpturi din
cer şi de pe pământ, pereche plină de frumuseţe şi
dragoste. Îi socoteam ca îngerii îmbrăcaţi împărăteşte,
iar de mireasă ne îndrăgosteam cel dintâi, mai ales
atunci când noi ne uitam vrăjiţi, iar ea ne făcea cu
ochiul.
Scrisoarea a plecat la drum prin poştă. Eram
fericit că am reuşit să termin o treabă care nu-mi lăsa
loc de linişte. Aşteptam acum să văd ce se va întâmpla.
În mintea mea de copil se aşeza pacea, că Mircea şi
Mariana vor fi perechea pe care am văzut-o şi visat-o,
cu marea dragoste, zile şi nopţi de-a rândul.
Nu după multă vreme lucrurile au luat o
întorsătură neaşteptată şi nedorită niciodată pentru
mine.
Fata
din mormânt
Încă din toamna anului 1958, când primeam
învoire, duminica după masă, fiind doar în anul întâi,
grupaţi pe simpatii, mergeam prin Mănăstirea cea
vestită a Neamţului muşatin. Doream să nu-mi rămână
nimic necunoscut.
Duminica dimineaţa mergeam la Biserică, tot
doi câte doi, într-un şirag de mărgele negre, având
uniformă şcolară de culoare închisă. Când intram pe
sub clopotniţa ctitorită de Alexandru cel Bun, vedeam
cum Biserica Sfântul Gheorghe, din incinta generoasă
ca spaţiu, se demolează cărămidă cu cărămidă. Mai
încolo, în zidul de răsărit al mănăstirii se făcuse o
spărtură mare. Mai târziu am înţeles că biserica mult
mai nouă – de prin secolul al XIX-lea – trebuia să-şi
mute locul.
Ctitorul, se vede, n-a ales tocmai bine spaţiul
potrivit. Nu se putea admite în vederile Mitropolitului
Iustin al Moldovei şi Sucevei, o alăturare a celor două
secole: al XIV-lea şi al XIX-lea. Diferenţa de stil şi
valoare era prea mare. Şi aşa, după câţiva ani, am intrat
cu sfială în biserica „plimbată” câţiva zeci de metri,
care acum stătea între zidurile cetăţii, prinsă ca-ntr-un
cleşte.
Odată cu „împingerea” Bisericii Sfântul
Gheorghe în zidul voievodal al Mănăstirii nemţene,
toate mormintele au luat drumul Cimitirului Bogoslov,
loc aşezat spre răsărit, în afara incintei monahale.
Înainte de a fi strămutate mormintele, mă
duceam de unul singur să mă uit cine sunt cei
înmormântaţi pe lângă biserica ce se demola de zor. Pe
una dintre crucile de marmură am văzut imaginea, în
relief, a unei fete, sculptată de o mână măiastră. Era de
o mare frumuseţe. Se vedea că a murit de tânără. Părul
ondulat se cobora pe umeri în valuri.
Curiozitatea de copil mă ducea mereu să văd,
dacă atunci când va fi scos sicriul din pământ, imaginea
de pe cruce este asemănătoare cu fata din mormânt.
Mintea mă făcea să gândesc la o nostimadă: baba în
mormânt, iar fata pe cruce!
Iscoditor cum eram atunci, nu m-am lăsat. Tot
trecând pe lângă mormintele care dispăreau, unul câte
unul, am auzit un lucrător zicând:
- Mâine vom muta mormântul cu fata frumoasă.
A doua zi, după cursuri, am mers cu paşi repezi spre
mănăstire. Când am ajuns, deja scoseseră grilajul de
fier cu lampadar frumos ce atârna în stare de veghe
deasupra bogatului mormânt. Am fost de faţă când au
ridicat piatra, tot de marmură, împodobită cu flori şi
inscripţie. Dintr-o dată aud pe unul dintre lucrători:
- Măi, măi, dar bogaţi au mai fost părinţii fetei!
Uşurel, cu multă grijă au scos sicriul de plumb şi l-au
aşezat la suprafaţă. În sicriu se odihnea de peste o sută
de ani fata a cărei imagine era exact ca şi aceea
sculptată pe cruce. Nu a avut şansa să ajungă babă, cum
gândeam eu. Fata a fost foarte tânără. Părul se revărsa
în valuri, aşezat pe pieptul împodobit cu un veşmânt
ţesut din borangic şi fir de aur. Era un mormânt care
adăpostea o făptură princiară.
Totul era pregătit pentru mutarea osemintelor,
iar stareţul mănăstirii, Dionisie Velea, a rânduit să se
tragă clopotele. Era pentru prima oară când urcam în

clopotniţa uriaşă a Mănăstirii Neamţ. Scara din piatră
era în spirală. Ajunşi sus, s-a început trasul clopotelor
după un tipic special, de la cele mai mici până la cel
mai mare.
Clopotniţa Mănăstirii Neamţ

Sunetele se îngânau unele cu altele într-o
armonie perfectă, luându-şi zborul spre înaltul cerului.
Clopotul cel mare, cântărind multe tone, avea un sunet
puternic. Vibra întreaga clopotniţă cu pământ cu tot.
Cei doi călugări care trăgeau cu putere la clopot,
ţinându-se de funii erau ridicaţi la câţiva metri de la
pământ. Priveam înmărmurit.
A fost pentru prima şi ultima oară când vedeam
un astfel de mod de a se trage clopotele.
Însurătoarea
burlacilor
Bucuria cea mai mare era atunci când, după
masă, pe la ora trei, se începea programul obligatoriu
de meditaţii intensive. Nu existau lipsuri de la ore. Nici
măcar nu intenţiona cineva să se motiveze că ar fi
bolnav, spre exemplu.
Mai era câte unul care, subit, clama temperatură
şi cerea să meargă la infirmerie. Îmi aduc aminte de un
coleg care avea temperatură mai des. Îmi era milă de el.
Mă temeam c-o să moară. Cu învăţatul stătea cam pe
sponci. Era şi unul la părinţi şi mofturos în toate cele.
Într-o zi, în sala de meditaţie, îl auzim:
- Aoleu! Săriţi că mor! Şi dintr-o dată cade la
pământ. Îl luăm pe braţe şi-l ducem la izbăvitoarea
infirmerie. De la pedagog am primit poruncă să-l
supraveghez pe „muribundul” de ocazie.
Veghind pe bolnavul proaspăt, deodată deschide
ochii şi începe a râde. Mare mi-a fost mirarea. Juca
perfect pe „bolnavul închipuit”. L-am întrebat:
- De ce faci astfel de „figuri”, Radule?
- M-am plictisit de meditaţie şi vreau să stau
câteva zile să dorm la infirmerie. Prea ne scoală de
dimineaţă nenorociţii ăştia!
Nici prin cap nu-mi puteau trece astfel de
şiretlicuri şcolăreşti, a! golăneşti, am vrut să zic.
- Dar cum ai temperatură la comandă, Radule?
- Păi, cum să am, bă, ţapinarule! îmi spune el.
Ca fiu de intelectual, înghit cu apă o bucată de cretă.
Uite, am în buzunar porţiile pe mai multe zile.
Am rămas blocat. Nu ştiam ce să mai zic. M-a
rugat să nu spun nimănui această poveste cu
îmbolnăvirea subită.
- Nu spun la nimeni, doar ţie că e bine să nu mai
mănânci cretă niciodată. Să-mi promiţi, sub cuvânt de
onoare. Dacă nu încetezi, te vei îmbolnăvi cu adevărat,
îi spun eu cu toată convingerea, mirându-mă de
procedeul folosit.
- N-am să mai iau cretă, dar eu tot o să am
temperatură. Voi pune termometrul în ceaiul fierbinte.
Voi păcăli pe infirmier. Doar n-oi fi prost să mă scol cu
noaptea în cap. Asta-i şcoală de huhurezi. Mie îmi place
să mă scol pe la 8-9 dimineaţa, nu la ora 5. Cine-a mai
văzut aşa rânduială?!?
La meditaţie se perindau „şefi” din clasele mai
mari. Unii erau tot ca noi. Uitau de „şefia” impusă de
direcţiunea şcolii. După o vreme de meditaţie,
începeam să cântăm Sfânta Liturghie. Era o bucurie
fără seamăn! Deschideam uşile la toate clasele, ş-apoi
să auzi cântare!
Când ajungeam la „Sfinte Dumnezeule”, vocile
luau un volum de se zguduiau ferestrele. Ş-acum parcă
trăiesc acele vremi minunate. Nu ne temeam de nimeni.
Cu mintea şi inima treceam peste graniţele impuse de
disciplina şcolară.
Fiind în toiul cântării, intră furtunos directorul
Ştefan Alexe.
- Cine face aici astfel de neorânduială?
- Eu, Domnule Director, sar imediat, ca de
obicei, arătându-mă totdeauna capul răutăţilor.
- Tot tu? Mereu tu? Ia vino cu mine la
cancelarie.
Clasele de meditaţie au intrat într-o linişte de

mormânt. Aşteptau să vadă ce mi se va întâmpla.
Mergeam în urma lui Ştefan Alexe. Nu scotea niciun
cuvânt. Atunci era mai rău, gândeam eu. Mă aşteptam
la o chelfăneală, la o „cheleală” sau o eliminare mai
scurtă din şcoală.
În cancelarie, mă pofteşte să stau pe un scaun
aşezat mai lăturalnic. Văd că scoate o scrisoare din
buzunar, de culoarea celeia pe care o trimisesem
Marianei Vodă, cu măritişul.
- Cine a scris scrisoarea asta, trimisă Marianei
Vodă?
- Eu am scris-o, răspund bucuros că-mi văd
„opera” care nu s-a pierdut. Eram prea tânăr să înţeleg
gravitatea unui asemenea gest copilăresc, făcut din
dragoste şi grijă pentru profesorii mei ca să nu rămână
neînsuraţi.
Profesorul Mircea Păcurariu

- Cine te-a învăţat, măgarule, să scrii aşa?
- Eu m-am gândit că-i potrivit, ca Mircea
Păcurariu să se însoare cu Mariana Vodă!
- Treaba ta este să înveţi, că pentru asta ai venit
la şcoală, nu să însori profesorii şi să măriţi
profesoarele. Vei fi eliminat din şcoală. Fă-ţi bagajele.
Ş-acum, ieşi afară!
N-am mai scos un cuvânt. Eram bucuros că plec
din şcoală. Nu aveam atunci judecăţile de acum. S-a făcut
consiliu profesoral. S-au amuzat, o parte din profesori, că
elevii se ocupă de însurătoarea burlacilor. Erau cinci:
Ştefan Alexe, Ilie Georgescu, Ion Serafimceanu, Mircea
Păcurariu şi Vasile Bria. Eu începusem cu Mircea
Păcurariu. Ucenicul-elev dorea să-şi însoare profesorul
care se apropia de treizeci de ani.
La vot, în consiliul profesoral, n-am fost
eliminat, ci doar priponit, în internat un an întreg – fără
nicio învoire. Ivan Ioan dorea să fiu eliminat definitiv
din şcoală. Nu putea admite o astfel de comportare. Dar
n-a trecut nici peste iertarea celorlalţi flăcăi neînsuraţi.
Trebuia să-mi aplice personal o pedeapsă ca să mă
usture multă vreme.
Învăţătoarea Mariana Vodă

- Nărodule, îmi zice Mircea Păcurariu, trăgându-mi

o palmă de la cot până-n vârful degetelor, de ce te-ai
apucat de prostii? S-a supărat Mariana Vodă, care acum
e măritată şi soţul i-a găsit scrisoarea cu însurătoarea.
M-ai băgat la necaz. Se crede că eu te-am învăţat să
scrii. Vezi ce prostie ai făcut?
- Să mă iertaţi, domnule profesor, n-am ştiut că
s-a măritat Mariana Vodă. N-am să mai fac una ca asta.
- Ai făcut-o, deja. În casa mea să nu mai calci.
Să nu te mai văd în ochii mei.
Mai târziu, după 50 de ani, întrebând pe
profesoara mea, Mariana Vodă, dacă a primit scrisoarea,
mi-a spus că nu-şi aduce aminte. Mai mult ca sigur,
directorul şcolii avea grijă să nu plece nicio scrisoare de
la poştă fără s-o cenzureze. Drumul scrisorii a fost din
clasă la poştă şi apoi în buzunarul lui Alexe. Furtuna cu
scrisoarea de amor era doar în curtea şcolii.
Şcoala vuia de povestea cu scrisoarea. Îmi era o
mare ruşine. Nici acum nu-mi dau seama cum de am
rezistat. Suportul meu, totuşi, era că n-am făcut nimic
rău şi că „tomnaticii” trebuiau să se însoare.
Vin examenele de diplomă pentru doi ani de
cântăreţi bisericeşti. La muzică, examina diaconul
profesor Ioan Ivan. Atunci mi-am zis: gata! Voi fi picat.
Presimţirea a fost adevărată. Intransigentul Ivan m-a
pus să cânt Axionul Schimbării la Faţă. Ştia el că toată
lumea se va încurca între oligoane şi elafroane cu
chendime şi petasti.
M-a lăsat corigent în diplomă. A dorit să-mi dea
o lecţie de ţinut minte. Aici nu se mai putea face nimic.
Rugăminţile „neînsuraţilor” au rămas fără rezultate.
Trebuia să merg la Bucureşti pentru reparaţie. Aşa am
văzut Bucureştiul în luna septembrie a anului 1960,
băiat de 16 ani, îndrăgostit de însurătoarea altora şi
autorul scrisorilor de amor.
Tata nu m-a certat. Mama s-a crămăluit mereu,
până am luat examenele la Bucureşti, iar preotul
Gheorghe Savin a suferit cel mai mult, ţinând să merg
neapărat la examene. El m-a dus la Piatra-Neamţ şi m-a
suit personal în tren spre Bucureşti, ca să fie sigur că n-
o iau în altă parte.
Doamne! când mi-aduc aminte câte inimi am
mâhnit şi cât am fost sprijinit în drumurile mele prin
viaţă, mă îngrijorez că n-am mulţumit nici lui
Dumnezeu şi nici oamenilor că m-au ajutat cu atâta
iubire!
Balena şi
mântuirea
Orice şcoală cu profesori şi administraţie
inteligentă îşi orânduieşte activitatea înăuntrul şi în
afară după normele înaintate, în domeniul
învăţământului şi al activităţilor extraşcolare.
N-am să uit că şi la Bălţăteşti, colţul de
Bucureşti, după imaginaţia colegei mele, Maria
Munteanu, care nu văzuse niciun Bucureşti în viaţa ei,
se orânduiau, pe lângă un învăţământ sever şi alte
activităţi de împodobire şi completare a celui teoretic.
Îmi este vie în minte drumeţia la Târgu-Neamţ,
trecând mai întâi în pas pios prin casa părintească a
scriitorului diacon Ion Creangă din Humuleşti. Trecând
Ozana, vedeam oraşul de sub Cetatea Neamţului care
avea cea mai mare clădire, Spitalul înfiinţat de
Mănăstirea Neamţ, prin secolul al XIX-lea.
Casa Veronicăi Micle din Târgu Neamţ

Luându-o spre Cetate, pe stânga drumului,
vedeam o căsuţă mititică prin apropierea căreia erau
plopii fără soţ, unde locuia Veronica Micle, pe care-i
cânta Eminescu în cunoscuta poezie, care a devenit şi
romanţă binecunoscută.
Urcând drumul pieptiş, în faţa ochilor apărea
Cetatea Neamţului, probabil, fiind numită aşa pentru că
la temelia dintru început stătea osteneala Cavalerilor
Teutoni, aduşi din Germania, care se numeau de către
autohtoni, nemţi.
Impresia era copleşitoare. Era pentru prima dată
când vedeam de-aproape o zidire mai mare. Cetatea se
surpa mereu. Era neglijată total. Pustiul era ca la el
acasă. Noi, elevii, ne-am împrăştiat peste tot. Fiecare
aveam de acasă, în trăistuţă, câte ceva de-ale gurii.
Bietul Juncu Gheorghe a început să plângă, atunci când
din fundul traistei lui curgea lapte. Un năzdrăvan îi
lovise sticla cu preţiosul conţinut.
Această excursie de documentare mi-a adus
aminte de o altă ieşire a seminariştilor nemţeni la
Piatra-Neamţ. Au mers doar cei care aveau cu ce plăti
drumeţia. Obiectivul principal era vizitarea unei balene
uriaşe, conservată, adusă din alte zări ale lumii. Şi acolo
se plătea la intrare.
Nu mai văzusem aşa dihanie lungă, neagră şi
dată cu unsori ca să nu se strice. Avea o gură mare şi un
gât foarte strâmt de putea intra doar un pui de găină.
Ni se spunea istoricul. Auzeam o înregistrare
dinainte făcută. Ne-am bucurat mult. Poate era singura
ocazie să vezi aşa monstru marin, plimbat prin ţări ca
să-l vadă lumea.
Dihania marină plimbată prin România

Cum era şi firesc, vestea cu balena s-a împânzit
peste tot. Acolo erau ca să vadă uriaşa arătare şi trei
călugăriţe de la Mănăstirea Văratic. Veniseră fără
aprobarea stareţei Pelaghia Amilcar. Erau tare curioase.
Se uitau cu mare atenţie. Le-am văzut impresionate.
Una dintre ele şi-a îndreptat degetul ca să pipăie
dihania. În clipa în care a pus degetul, s-a declanşat din
întâmplare banda înregistrată şi auzim:
- „Această balenă …” şi călugăriţa căzu leşinată.
Au luat-o şi au dus-o la spital. Şi de aici mare tărăboi.
A urmat judecarea lor în Consiliul Duhovnicesc

al Mănăstirii Văratic, conduse de maica stareţă
Pelaghia Amilcar.
- De azi înainte veţi fi dezbrăcate de hainele
călugăreşti şi veţi face ascultare la porcii mănăstirii, că
tot vă plac dihăniile.
- Vă rog, maică stareţă, iertaţi-ne. Nu vom mai
pleca fără binecuvântare.
- Ba mai mult, am să vă spun că nici n-o să vă
mântuiţi.
Disperarea lor era mare. Din întâmplare erau
vecine cu casa unde stăteam la maica Eufrosina. Când
le-am întâlnit, m-au întrebat îngrijorate:
- Frate Constantine, oare nu ne vom mântui
pentru că am văzut balena?
- O să vă mântuiţi dacă o veţi mai vedea-o încă
o dată. Ce are balena cu mântuirea? Trebuiau să meargă
toate maicile, cu stareţa în frunte, ca să vadă dihania
lustruită cu cremă.
Le-am stârnit un râs sănătos. Au priceput cum
stă povestea cu balena şi mântuirea.
I se umfla
guşa ca la acordeon
Am mai amintit că în vacanţele de iarnă şi vară
mai zăboveam în casa maicii Eufrosina de la Văratic,
atât de primitoare şi cu un aer proaspăt, cum rar mi s-a
dat să respir în vreo casă omenească.
Casa maicii Eufrosina din Mănăstirea Văratic,

unde mi-am petrecut o parte din copilărie
Maica Eufrosina era de o mare hărnicie. Totul era

numai curăţenie şi prospeţime. Rânduiala slujbelor de
la biserică era mai mult decât o obligaţie oarecare.
Totul plutea într-o ordine şi o mare sfinţenie. Mult mai
târziu am înţeles ce înseamnă să fii mare tipicăreasă.
Credeam că e ceva mai mult decât o stareţă de
mănăstire. Tipicul este inima slujbei. E curată
matematică. Nu este de glumă, mai ales atunci când
trebuie să respecţi, în literă, Tipiconul Sfântului Sava şi
mai ales să împaci aceasta cu sintagma, cum hotărăşte
cel mai mare!
Când auzi: cum hotărăşte cel mai mare, e gata!
Nu mai încap discuţii, chiar dacă tipicarii mai vorbesc
încetişor ca să nu se audă năduful că nu s-a respectat
tipicul, întocmai.
Când nu este timp prea lung pentru slujbe, se
aplică iconomia în desfăşurarea rânduielilor bisericeşti.
Maica Eufrosina nu voia să audă niciodată, cum vrea
cel mai mare. Cea mai mare era dânsa! Să fi îndrăznit
cineva să se abată de la tipic!
La gospodărie, era neîntrecută. Din puţin, făcea

minuni! Ţesea covoare cu o mare măiestrie. Punea
suflet ca şi la slujbă. Bucatele, săraca, le făcea numai

într-o rugăciune şi voie bună. Eram aşa de bucuros că
mă poftea la masă!
N-am să uit niciodată bucuria pe care o vedeam
citindu-se pe faţă, când mâncam cu o poftă de lup. Îmi
era foame şi pentru că eram în creştere. Te săturai
repede că era totul făcut cu binecuvântarea lui
Dumnezeu.
De cele mai multe ori o ajutam pe maica

Martiniana, mama duhovnicească a maicii Eufrosina.
Depănam la gheme, torceam fir de mohair din cea mai
pură lână. Nu trebuia să faci niciun nod, dar nici să
subţiezi firul cumva. Trebuia aceeaşi grosime pe toată
lungimea. După ce se răşchiau firele toarse strâns –
adică răsucite bine – răschitoarele se legau cu o sfoară
şi se coborau în fântână cu apă bună de băut. Acolo
stăteau două săptămâni pentru a se obişnui firele întinse
ca struna de vioară. Urma vopsitul cu coji de nucă şi de
ceapă. Coaja de arin şi calaicanul definitivau culoarea.
După ce se usca urzitura, se depăna în gheme,
firul fiind bine întins. Din aceste fire se ţesea cel mai
frumos şi durabil mohair – stofă ţesută în patru iţe –
care lăsa în urmă mult lăudata stofă de Flandra.
Când venea Vinerea Mare, pentru mine, ca şi
pentru mulţi alţii, era o mare emoţie. Ceea ce mă
fermeca era corala Mănăstirii Văratic. Cântau peste o
sută de măicuţe în cafasul catedralei monahale.
Mănăstirea Văratic
N-am mai auzit nici până atunci, dar nici până

acum, un cor pe şase voci, de femei. Şi acum sunt
emoţionat când scriu! La Prohodul Domnului aşa
cântau de frumos şi cu adâncă pioşenie încât credeam
că Dumnezeu a trimis o ceată de îngeri în biserica
Mănăstirii Văratic. Cred că aşa a şi fost!
Era fascinant!
Ceea ce m-a trezit, totuşi, din frumuseţea fără
seamăn a glasului coralei monahale a fost pedala de
bas-bariton, care vibra văzduhul.
- Ce bărbat, oare, s-a amestecat printre călugăriţe
în corul din cafas? m-am întrebat eu plin de copilăroasă
curiozitate.
Dirijoarea Antonia Borş

Gândul, dar şi sunetele în notă joasă, îmi dădeau
brânci să merg în cafas şi să văd minunea. Uşurel, urc
scăriţa ce ducea la cor. Dirijoarea, Antonia Borş, era
numai ochi şi mai ales urechi. Vedeam pentru prima
oară o dirijoare călugăriţă şi un puhoi de măicuţe
cântând din răsputeri.
Maica Sofia Apintei, baritonul coralei Mănăstirii

Văratic
Mă strecor, aplecat ca să nu fiu văzut şi, ajungând
lângă maica bas-bariton, am rămas uimit. Scotea
sunete melodioase. I se umfla guşa ca la acordeon.
Nu-mi venea a crede. Când să mă întorc spre plecare,
nefiind atent, am răsturnat un sfeşnic. Bocănitura a
speriat dirijoarea. Corala a amuţit! În biserică au
răsunat câteva palme, pe care le-am primit peste cap şi
doar în câteva secunde, cântul funebru se ridica spre
Cer în nori de tămâie bine mirositoare.
Am ascultat Prohodul lipit de zidul bisericii.
Însuşi Iisus asculta minunea de cântare!
Îmi pare rău că n-aţi fost cu mine!
*
I-am purtat o mare preţuire maicii Antonia Borş.
Îşi crescuse din vreme o bună urmaşă, pe Onufria
Nechifor, care la rândul ei, nelăsându-se mai prejos, a
lăsat pe maica Elefteria Balcoş, care se străduia să cânte
pe psaltichie mai mult.
Cum îmi era obiceiul din Munţii Neamţului,
nelăsând nici un loc necercetat cu de-amănuntul,
plecam de la casa maicii Eufrosina să văd livezi,
muzeul, clopotniţa care avea un ceas uriaş, arătând
orele şi bătând clopotul mai ales la ora douăsprezece.
Mormântul Veronicăi Micle

La Biserica Sfântul Ioan, în cimitirul
împrejmuitor până sub straşină, privirea mi-a fost atrasă
de o cruce suplă. Mă apropii… Citesc versurile săpate
în marmură, scrise de Veronica Micle. Fotografia ei, cu
părul bogat ca florile de cireş din luna mai, era aşezată
ca şi acum, în priveghere aşteptând izbăvirea:
Şi pulbere, ţărână din

tine se alege
Căci asta e-a lumii
Nestrămutată lege
Nimicul te aduce
Nimicul te reia
Nimic din tine-n urmă
Nu va mai rămânea
Veronica Micle
4 august 1889
Maica Fevronia Sârbu, în casa căreia a murit

Veronica Micle, mărturisea adesea vizitatorilor care
treceau pragul Mănăstirii Văratic: „Veronica, în durerea
ei a băut toată sticluţa cu medicamente. A început să
verse sânge. Sânge mult... S-a chinuit o zi. Cu zece ani
mai înainte, în ziua de 4 august 1870 murise Ştefan
Micle. În noaptea zilei de 4 august 1889, în a cincizecea
noapte de la moartea lui Eminescu, moare Veronica
Micle”, cum notează Augustin Z.N. Pop.
După ce am memorat cele două strofe de pe
cruce, ca să le ţin minte şi să mă arăt, uneori, că am
memorie poetică şi să mă trufesc puţin, am pornit la
vale spre Vatra Mănăstirii Văratic.
Schimonahia Safta Brâncoveanu

Broderiile Saftei Brâncoveanu

M-am bucurat să văd turnul clopotniţă şi chiliile
văruite în albul imaculat ce străluceau în razele
soarelui. Statuia Saftei Brâncoveanu, scăldată în
lumină, ctitorul Mănăstirii Văratic, dar şi aceea care a
brodat veşmintele Sfântului Calinic de la Cernica, parcă
te poftea să-ţi îndrepţi paşii spre Casa Domnului.
Cele câteva sute de călugăriţe erau conduse în duh

de pace şi rugăciune de Pelaghia Amilcar, stareţa din
neam boieresc, econoama Gligheria Mănăstireanu,
având asociată în administraţie pe egumena Nazaria
Niţă, care peste vremi avea să-i urmeze în ascultarea
monahală de superioară a mănăstirii.
Maica Pelaghia Amilcar- stareţa,

Stavrofora Nazaria Niţă-egumena şi
Maica Gligheria Mănăstireanu- economa
Casa în care găzduia, în tinereţe, Mihai Eminescu

Mai spre marginea satului monahal, o casă

bătrânească găzduia, uneori, pe Mihai Eminescu.
Spunea adesea maica Evghenia Ermoghen că
însinguratul Eminescu, de cele mai multe ori, cutreiera
potecile munţilor cu brazi şi poieni însorite. Dormea în
grajdul cu fân. Scria pe o măsuţă săracă din scândură, la
lumânarea din ceară de albine, uitând să mănânce
ziulica-ntreagă. După masă se întindea pe o băncuţă să
se odihnească, fluierând şi imitând cântecul păsărilor.
Sătul de umblat pe uliţele satului monahal, mă

întorceam în vatra casei maicii Eufrosina. Pe o piatră
mare din curte, mă aşezam ca să-mi odihnesc picioarele
şi să-mi limpezesc gândurile.
Sufletul lui Eminescu şi al Veronicăi Micle se
aşterneau în veghere de vecernii, aşteptând ispăşirea de
la Dumnezeu!
Păcat că
a murit şi el
Câteodată, când rămâneam singuri la meditaţie
şi profesorul de serviciu lipsea, iar pedagogul întârzia,
noi mai făceam câte-o ispravă cât o zi de târg. Şeful de
meditaţie, uneori, avea şi el temperatură şi se ducea să
se lecuiască, iar noi rămâneam de capul nostru. Şi apoi
să vezi!
Una dintre grijile colegilor de an şi a celorlalte
clase era că o duceam rău la capitolul dans. Ori, să nu
ştii a dansa era o ruşine şi o neputinţă. Unii încercau să
danseze în clasă vals sau tango. Colegul Ferchiu Ioan se
aşeza la catedră şi bătea tactul transformând-o în tobă
sau contrabas. Cei mai ruşinoşi încercau să joace tango
după tabla de scris cum făceam eu ca să-l învăţ pe
Stănuleţ Constantin, băiat cuminte şi silitor la
învăţătură.
Odată însă m-am gândit să pregătim clasa, adică
să o transformăm în sală de dans. Am ridicat băncile pe
lângă perete şi m-am apucat de lucru. Eu, fiind bun de
picior, învăţasem de la tatăl meu toate dansurile şi
horele din sat. Acum îmi arătam iscusinţa de la Cracăul
Negru. Cei care ştiau romanţe cântau, iar noi ne
legănam în paşi cadenţaţi păstrând ritmul dansului.
Câteva ore de tango, vals, hore şi sârbe au făcut în clasă
un nor de praf.
Dintr-odată, se deschide uşa şi apare directorul
Ştefan Alexe. Toţi am rămas încremeniţi. Era în
noiembrie şi focul duduia în sobă. Îl auzim strigând
după obiceiul ştiut:
- Cine a făcut focul în sobă?
- Eu, am sărit ca ars, recunoscând isprava.
- De unde ai luat lemnele, măgarule? tună vocea
directorului.
- Din magazie, mai zic eu cu o jumătate de gură.
- Cine ţi-a dat voie?
- Eu am luat singur voie că era frig, răcim şi ne
îmbolnăvim.
- Da? De azi înainte, tu eşti directorul şcolii. Şi-n
clipa următoare, un maldăr de chei au zburat pe lângă
urechea mea. Noroc că m-am ferit într-o parte, că altfel
aveam o droaie de „broaşte” pe cap. Directorul a ieşit
izbind uşa de a căzut tencuiala de pe lângă toc.
Am luat cheile de pe jos şi bucuros am zis
colegilor care rămăseseră nemişcaţi:
- Iată, de acum sunt directorul vostru. Vom avea
lemne la timp pentru foc, apă caldă la baie, mâncare
mai bună, învoiri mai dese şi dans din belşug. Când
colegii au izbucnit în aplauze şi într-un râs zgomotos,
uşa se deschide din nou. Directorul, fără să strige, a zis
calm, arătând cu degetul către mine:
- Vino la cancelarie! Am ieşit din clasă cu
cheile în mână şi am mers în urma directorului la câţiva
metri. Mă gândeam că va urma o bătaie pe cinste sau o
eliminare din seminar. Oricum eram pregătit pentru
amândouă, fie ce-o fi. Mă invită să stau. El s-a aşezat la
birou tacticos şi cu faţa veselă, cum nu se prea
întâmpla. Îl aud calm şi hotărât:
- Să-mi spui, Constantine, cine te-a învăţat să iei
lemne fără aprobarea mea?
- Nimeni, domnule director.
- Absolut nimeni? repetă puţin mai nervos

directorul, care-şi ţinea calmul, după cum observam eu
printre întrebări.
- Cine a pus la cale dansul din clasă în timpul
meditaţiei?
- Eu, domnule director, răspund oarecum spăsit
a părere de rău.
- Tot tu? Bine. De azi înainte nu mai ai învoire
întreg anul şi te tunzi zero. Aceasta era cea mai mare
pedeapsă. Eram bucuros, totuşi, că am scăpat doar cu
atât. Când gândeam astfel, directorul se ridică de la
birou, ia maşina de tuns şi-mi face din frunte spre
centrul capului o dâră în chipul literei V. Deşi eram
flăcău de acum, am început a plânge cu spor, în hohote.
Îl aud, calm glăsuind:
- Constantine, nu plânge părul! El va creşte. Să
plângi apucăturile de care trebuie să te tămăduieşti.
N-am mai zis nimic. Am ieşit din cancelarie şi m-am
dus la tuns. După o vreme, întâlnindu-mă prin curtea
şcolii, exclamă:
- O, Constantine! dar ce băiat frumos eşti cu aşa
tunsoare. Ironia m-a durut mai rău ca pedeapsa dată.
La ore, profesorul Ştefan Alexe era tot aşa de
ferm. Nu glumea niciodată. Mă gândeam că ce-or fi
având profesorii de la Seminar de le plouă în gât? aşa
cum era expresia pentru cei posaci şi trişti mereu.
Lecţiile erau predate matematic ca timp şi cu
multă bogăţie de cunoştinţe. Notarea era corectă,
indiferent dacă făceai vreo boacănă. Cartea era carte,
joaca era joacă, iar pedeapsa era pedeapsă. Nu
confunda planurile niciodată. Pentru aceasta era iubit de
elevi. Îl admiram – iată ce sentiment sănătos – şi pentru
că era un muzician superb şi un dirijor înnăscut. Corul
Seminarului de la Neamţ mergea strună. Când l-am
auzit cum îi răspundea profesorului său de la Bucureşti,
Orest Bucevschi, preşedinte de Comisie la examenul de
Diplomă, admiraţia a crescut şi mai mult.
Îmi aduc aminte cu drag de Ştefan Alexe,
eminentul dascăl, profesor de Seminar şi Facultate de
Teologie, scriitor cu har şi preot sârguincios.
Păcat că a murit şi el!
„Domnilor elevi,
aţi scris cuvinţi?”
Ar fi păcat să nu scriu şi despre Părintele
Ignătescu Vasile, profesor şi mare misionar, zidind
biserici şi făcând misiune în stilul său propriu.
Bunătatea inimii sale şi a soţiei erau recunoscute de toţi
elevii. Era o bucurie să-i vezi pe amândoi. Parcă era
perechea desăvârşită.
Biserica Mănăstirii Pocrov
Tânărul Ilie Georgescu, profesorul de istorie

universală, nu era numai de o eleganţă desăvârşită în
îmbrăcăminte, dar şi în modul cum ne preda la ore. Era
tânăr şi mereu numai într-un zâmbet. Îmi amintesc de
un drum la Pocrov în Munţii Neamţului. Nu prea era
obişnuit cu mersul pe jos şi se oprea mereu, gâfâind şi
înroşindu-se ca racul. Îmi era milă de Iliuţă Georgescu,
neînvăţat cu pripoarele.
Profesorul Ilie Georgescu
Slab la trup ca o libelulă, Bria Vasile ne preda la

clasă cu precizie de ceasornic. Niciodată nu ne-a spus
pe nume şi se adresa totdeauna cu: Domnilor elevi şi
Domnule elev! La note era cam zgârcit ca şi la forma
scrisului. Nu dădea note mari din principiu. Şi apoi
trebuia să ştii carte pentru a lua o notă pe merit.
Mereu morocănos şi cu privirea fixă în tavan,
Părintele Irina Vasile preda limba română, mişcându-şi
mustăţile în sus şi jos. Se purta în haine maro, aşa cum
îi era culoarea feţei. Îi citeam şi în inimă nefericirea

sufletului său şi parcă era mereu într-un doliu nesfârşit.
Mergeam adeseori cu el în căutare de ghebe, hribi şi
alte ciuperci prin poienile şi Munţii Neamţului. Îi
plăcea cum învăţ şi scriu la limba română, mai ales
după ce i-am făcut o lucrare mai originală la una dintre
tezele date, apreciată cu cea mai mare notă: 9.
Părintele Irina Vasile
Făcusem o compunere!
Când venea profesorul Opaski, de la cancelarie
spre clasă, te apuca hazul de-a binelea. Era un moşulică
simpatic, cu ochelari mari pe nas, şchiopătând de un
picior. Orele se desfăşurau într-un vacarm de nedescris.
Era numai un râs, iar la limba rusă predată de el nu s-a
învăţat mai nimic. Nimeni nu rămânea corigent. El
însuşi provoca veselia. Când ieşea din clasă, aşa era de
mare îngrămădeala încât unii dintre colegii mai
obraznici îl trăgeau de urechi şi-i luau ochelarii de pe
nas.
Profesorul Nicolae Bivolaru
De la Buzău a venit Nicolae Bivolaru, ocupând

catedra profesorului Mircea Păcurariu. Se silea cu toată
seriozitatea să predea academic, pentru a nu fi mai
prejos ca înaintaşul său. Se învăţa bine şi notarea era
corectă. Aveam numai zece. Îl auzeam câteodată:
- Domnilor, nu-i pot da mai mult de zece. Dar şi
eu învăţam pe rupte pentru a-i demonstra lui Mircea
Păcurariu, care a plecat la Sibiu, că era un mare zgârcit
la note.
Cu totul atipic era profesorul Turcu, înaintaşul
de limba rusă al lui Opaski. Te impresiona prin statura
lui. Era un fel de Dostoievski. Pe faţa lui citeam o mare
suferinţă. Se pare că era bolnav, ca şi soţia lui.
Era obligatoriu să avem carnete de cuvinte la
toate limbile străine: rusă, franceză, greacă, latină.
Profesorul vedea carnetul şi te întreba din el ca să vadă
cum ţi-ai însuşit lecţia.
Îl auzeai pe profesorul Turcu, după ce făcea

prezenţa:
- Domnilor elevi, aţi scris cuvinţi?
- Da, strigam cu toţii în cor!
- Cine-mi aduce carnetul de cuvinţi ca să-l
ascult?
- !?! …
Muţenia ne apucase pe toţi.
- Azi predăm o nouă lecţie, domnilor elevi.
Ascultarea o facem spre sfârşitul orei. Urma o lecţie la
care nimeni nu era atent. Profesorul era absorbit de cele
ce preda, singur ascultându-se doar pe sine. Suna de
recreaţie. El preda fără să audă pe nimeni şi nimic.
Doar când venea următorul profesor se oprea. Îşi cerea
scuze şi ieşea din clasă. Aşa l-am avut profesor câteva
luni. Mitropolitul Iustin Moisescu mătura tot ce era
vechi şi preînnoia totul.
Un profesor cu totul bizar era Nicodim Grosu.
Stătea la catedră ca Eufrosin Poteca pe soclu. Îşi
sprijinea capul mare înfipt într-un comănac călugăresc
din lână de oaie, iar barba neatinsă de foarfeci îi
ajungea până la brâu. Niciodată nu a coborât de la
catedră, ca şi ceilalţi profesori, să se mai plimbe printre
bănci. Vocea lui baritonală era ca din alte lumi. După
câteva săptămâni n-a mai rămas nicio urmă din
prezenţa lui. Era alt candidat la mazilire, potrivit
Decretului 410 din 1959.
Peste capetele noastre de elevi treceau furtuni
pe care noi nu le pricepeam atunci!
Absorbit
doar de taină
Când a venit mitropolitul Iustin Moisescu de la
Sibiu la Iaşi, în ianuarie 1957, a intrat toată lumea în
sperieţi. N-am ştiut atunci din ce cauză. La şcoală, în toate
clasele, pe perete, am văzut pentru prima oară tabloul alb
negru al marelui ierarh, la propriu şi la figurat.
Noi, elevii îl admiram. Nu mai văzusem un
personaj aşa de zvelt şi frumos. Îi spuneam: Zeus din
Olimp! Se vorbea de deşteptăciunea sa şi că ar şti foarte
multe limbi clasice şi moderne. Mai târziu toate se
adevereau. Când venea la Mănăstirea Neamţ, trecea pe
lângă Seminarul Teologic fără să intre. Prin anul 1962,
într-o toamnă ploioasă şi cu noroi, limuzina imperială
înota spre Mănăstire. Noi am fost scoşi afară în drum,
pe malul şanţului, pe iarbă, înşiruiţi în linie dreaptă pe
vreo sută de metri. Când a văzut Mitropolitul Iustin
şirul indian, cred că l-a impresionat. Deodată se opreşte
convoiul cu delegaţia Consiliului Mondial al
Bisericilor. Se deschide uşa şi din maşină se arată întâi
piciorul drept, apoi cel stâng, ieşind la suprafaţa
noroiului cel mai pedant, deştept şi făţos mitropolit din
multe vremuri. Îi auzim vocea lui baritonală, sacadată:
- Dumnezeu să vă binecuvânteze! Felicitări! La
mulţi ani! Şi ridicând ambele mâini, a tăiat văzduhul în
patru părţi a binecuvântare apostolică, venind peste noi un
val de parfum mirosind a rozmarin. Apoi, ridicându-şi
picioarele cu pantofii încărcaţi de câteva kilograme de
noroi, le-a băgat în luxoasa maşină cu mici covoraşe
aşezate pe jos, ţesute de maicile de la Văratic sau Agapia.
Patriarhul Iustin Moisescu

când era Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
A fost pentru noi o întâlnire impresionantă,
inedită. Convoiul motorizat se îndepărta uşor în Imnul
arhieresc, cântat din toţi bojocii. Directorul Ştefan
Alexe, studentul şi doctorandul profesorului de altădată,
Iustin Moisescu, zâmbea fericit de izbândă. Mi-au
rămas în amintire papucii lui Iustin înecaţi în noroi,
prezenţa ameţitoare de frumuseţe şi parfum,
binecuvântările care tăiau văzduhul ca săbiile de oţel şi
vocea care-ţi îngheţa sângele în vene.
Directorul Ioan Ivan ca şi ceilalţi profesori,
atunci când se anunţa vizita Mitropolitului Iustin, intrau
în panică. Starea aceasta morbidă, spun eu acum, nu mă
afecta câtuşi de puţin. Îmi spuneam doar mie, în gând,
că toţi suntem oameni. Diferă statura, rostul social şi
religios şi greutatea în kilograme, mărimea stomacului
şi înţelepciunea. Şi apoi cu toate aceste diferenţe, toţi
suntem la fel.
Cu toată spaima la vederea impetuoasă a
persoanei Mitropolitului Iustin Moisescu, de cum i-am
văzut imaginea în tabloul aşezat pe peretele clasei, l-am
citit a fi un om tare bun.
La Înălţarea Domnului, hramul Mănăstirii
Neamţului, din când în când, venea la slujbă însuşi
Arhipăstorul Iustin al Moldovei şi Sucevei. Înaltul
ierarh nu era un mare pios, cum nu sunt nici azi
consătenii din Cândeştii musceleni din Ţara Argeşului.
Nu suporta ignoranţa, prostia şi oamenii pitici la trup.
Avea oroare. Se manifesta, uneori, chiar vizibil, arătându-
şi nemulţumirea. I-am înţeles aversiunea împotriva
ignoranţei şi a prostiei, dar cu atitudinea împotriva
piticoşeniei trupeşti, nu sunt de acord nici azi.
Stătea la slujbă nemişcat, ca un faraon pe tron,
îmbrăcat în porfiră şi vison. Din vreme în vreme,
arhidiaconul Ioan Ivan, uşor apropiindu-se îi şoptea ce

urmează a zice la Sfânta Liturghie. Iustin Mitropolitul
era cu totul absorbit de misterul dumnezeieştii slujbe şi
se dorea netulburat, absorbit doar de taină!
M-au dat afară

din mănăstire
Decretul 410 din anul 1959 a apărut după ce
Hruşciov a vizitat România şi a avut loc marea minune:
retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul ţării noastre.
A fost un act deosebit al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
Emil Bodnăraş care era un mare strateg. Ei i-au adus şi
tot ei i-au scos pe cei care au venit cu tancurile,
aducând noua ideologie care avea să cuprindă, ca un
cancer uriaş, întreaga Europă de Răsărit.
Ce a însemnat oare Decretul 410 din anul 1959?
Mii de călugări au trebuit să părăsească mănăstirile:
bărbaţii până la 55 de ani, iar femeile până la 50 de ani.
Era repus, după aproape o sută de ani, în lucrare,
Decretul lui Cuza prin care secularizaseră averile
mănăstireşti. S-a făcut doar o reactualizare.
Tot tineretul părăsea vatra monahală, iar
bătrânii şi bătrânele, priveau din pridvorul mănăstirii în
bocete, cum pleacă fără întoarcere, puterea
mărturisitoare a credinţei în Hristos Domnul!
Multe mănăstiri şi schituri s-au desfiinţat. De
lângă satul Cracăul Negru, Schitul Almaş de călugăriţe
a devenit parohie, aşa cum au devenit şi mănăstirile
argeşene şi muscelene: Negru Vodă din Câmpulung
Muscel, Văleni, Cotmeana, Glavacioc, Valea
Mănăstirii, Aninoasa, Bascovele, transformându-se,
multe dintre ele, în aşezăminte sociale cu handicapaţi
care au distrus totul în calea lor.
În octombrie 1959, săpând cartofi în grădina
Seminarului Teologic de lângă Mănăstirea Neamţului,
văd pe lângă gard trecând un om îmbrăcat civil, cu o

bocceluţă în spinare, plângând în hohote. Deodată îl aud:
- Costică, m-au dat afară din mănăstire comuniştii,
arză-i-ar focul iadului. N-am decât hainele de pe mine
după o muncă de 40 de ani. N-am putut scoate niciun
cuvânt. Era călugărul bătrân, cu barba până la brâu,
care slujea mănăstirea ca ajutor de econom. Dacă nu mi
se adresa trecând pe drum, mergând spre Târgu-Neamţ,
pe jos, niciodată nu l-aş fi cunoscut.
Mi-am adus aminte, ceva mai târziu, când am
trecut pe la Mănăstirea Dragomirna, cum Miropia
Gheorghiu, fosta stareţă de la Schitul Almaş, desfiinţat,
îmi povestea plângând despre tragedia îndurată odată
cu plecarea în forţă din frumosul schit, unde
îmbătrânise deja. Iar rudenia noastră de la Mănăstirea
Văratic, monahia Eufrosina, când a fost scoasă din
mănăstire, jelea dimpreună cu suratele sale monahale
de vuiau codrii de aramă.
Văzând pe călugărul, acum îmbrăcat civil,
părăsind vatra monahală de la Mănăstirea Neamţ, mi-
am zis în inima mea: Mă voi face călugăr, ca să
împlinesc lipsa celui plecat pe drumul fără întoarcere!
Era prima răzvrătire din inima mea împotriva unor
rânduieli care zguduiau ţara din temelii.
N-am realizat atunci cât rău se făcea Bisericii
străbune!
Când am venit la Seminar, toamna, o scară
lungă era pusă până sub streaşina şcolii, la intrarea
principală. Un văruitor dădea cu bidineaua peste
frontonul pe care scria Seminarul Monahal Superior.
Directorul Ioan Ivan împlinea poruncile straşnice.
Lucrarea Securităţii şi a samsarilor de la Culte
cotropeau totul!
Puţin mai târziu, colegii mei de seminar au
dispărut unul câte unul: Iachint Unciuleac, Gherontie
Ştefan, Dima Stamate, arhidiaconul Laurenţiu Boran şi
alţi mulţi de care nu-mi mai amintesc. De asemenea,
profesorii noştri din vatra monahală: Gherasim
Cucoşel, Sebastian Barbu-Bucur, Nicodim Grosu,
despre care am mai amintit, s-au dus fiecare pe unde a
putut, la ascultările ce s-au impus, iar unii au fost
trimişi direct la Forţele de Muncă pentru angajare în
viaţa civilă, cum a fost şi bietul Sebastian Barbu-Bucur.
Acum se căleau în focul ispitelor şi suferinţelor,

cei care se lepădaseră oarecând de lumea care acum îi
primea înapoi ca să-i huiduie sau să le fie milă de ei!
Prima întâlnire
cu Emilian Birdaş
În vara anului 1960, dorul de muncă şi de a fi
angajat pentru a lucra undeva, ca să fac ceva parale
pentru şcoală, m-a dus la Episcopia Romanului, în
oraşul cu strada Alexandru cel Bun, numărul 5. Am
rămas impresionat de aşezarea Episcopiei, unică în felul
ei. Vicar eparhial era Arhimandritul Emilian Birdaş. Un
maramureşean harnic şi iute foc. Se îmbrăca la şapte
ace, cum s-ar spune. Culoarea gri, mai ales vara era de
mare distincţie.
Emilian Birdaş
Spre seară se plimba prin faţa bisericii mari. Dă
semn ca intendentul său, Epifanie Bulancea, un călugăr
fercheş, cu care semăna aproape leit, să-i aducă pantofii,
că era în papuci. Când vine cu ei în mână, îi spune:
- Copile, cum să mă încalţ eu în faţa Altarului?
Pleacă de aici cu pantofii! Atunci mi-am zis că Emilian
Birdaş este un adevărat călugăr şi cleric, cu mare temere
de Dumnezeu.
Ca ascultare, m-au pus să scot iarba de pe aleile
care înconjurau lacul frumos împănat cu peşti de toate
felurile. Când m-a văzut, mi-a luat sapa din mână. Izbea
cu ea de-i sărea pietrişul cu iarbă cu tot peste sandalele
lustruite. Plin de năduf strigă:
- Copile, ai văzut cum se sapă?
- Da, i-am răspuns!
- Nu te uita cu capul strâmb la soare, că aşa fac
doar neghiobii, auzi?
- Aud, Părinte Vicar, răspund repede ca să nu se
înfurie mai tare, că deja se înroşise ca racul, şi se
umflaseră venele la gât.
- Până deseară, copile, să fie aleile gata că mâine
am altă treabă cu tine. Altfel nu iei niciun ban.
A doua zi m-a pus la fân. Era de încărcat carul iar
calul, pe nume Ioşca, azvârlea din picioare şi răsturna
căruţa cu fân cu tot. Încercând să-l potolesc, m-a muşcat
de mână, rupând o bucăţică din palmă. După ce m-am
pansat, m-a văzut Vicarul Episcopal, cu mâna bandajată
spânzurând. Îl aud strigând:
- Prostovane! Eşti un nemernic! Ai băgat mâna
în gura calului ca să te muşte? Nu vrei să munceşti? Te
voi da afară, nenorocitule. N-am scos niciun cuvânt.
Doream să nu supăr pe nimeni. Nemaiputând să lucrez
am fost orânduit să ajut pe maica Iustina la bătut
covoarele de la cancelarie, după masă când pleca
personalul angajat. Eu ţineam covoarele, iar maica
Iustina le bătea cu mătura ca să iasă praful. Când ne
mai odihneam puţin, mai vorbeam câte ceva.
După contrafortul Catedralei, văd că apare un cap

acoperit cu fes şi cu barbă albă, care-i ajungea până la
brâu. Era duhovnicul, slujitor la Catedrală. Îi spun maicii
Iustina:
- Maică, părintele se uită de după contrafort! La
auzul cuvintelor, capul a dispărut cu barbă cu tot. Am
gândit atunci că va fi ceva rău. A doua zi, Părintele Vicar,
mă cheamă la cancelarie şi-l aud zicând subţire şi tăios:
- Copile, ce vorbeai cu maica Iustina, ieri când
băteai covoarele?
- Nu-mi aduc aminte ce vorbeam. Eu ascultam
mai mult!
- Dar Iustina ce vorbea, dobitocule încălţat? Nu-ţi
aduci aminte?
- Nu-mi aduc aminte, că mă uitam cum părintele
Creţu pândea de după contrafort.
- Fă-ţi bagajele şi azi vei pleca de la Episcopia
Romanului. Casier, fă-i plata pe zilele lucrate.
Clopotniţa de la Episcopia Romanului

Am pornit la drum. Luam calea spre casă,
bucurându-mă că am scăpat teafăr din frumoasa curte a
Episcopiei Romanului. Din depărtare vedeam doi tineri
care văruiau, legaţi cu frânghii, pe scări de lemn, uriaşa
clopotniţă care străjuia oraşul liniştit de câmpie, cu
dropii, ciocârlii şi mii de greieri, care cântau într-o
fericită neodihnă.
Bunătate
înnăscută
Cât am stat la Episcopia Romanului am
cunoscut câteva personaje aparte. Ilie Murăraşu era
secretar eparhial. Zvelt şi îngrijit îmbrăcat, isteţ ca un
proverb, cum se spune, era mai apropiat de cei
zvăpăiaţi. Mă bucuram de o oarecare preţuire. Într-o
seară îmi spune:
- Băi, Constantine, hai la o bere în parcul
oraşului. Nu mai băusem bere niciodată. Când am auzit
poftirea, m-am bucurat. Am pornit pe jos spre frumosul
parc. Muzica era în toi, iar berea dispărea de pe masă în
cântece şi jocuri de veselie. Spre miezul nopţii îi spun
secretarului:
- Domnule Murăraşu, să mergem acasă că mi-i
tare rău. Se învârte cerul cu mine. Am pornit la drum.
- Cad jos, domnule secretar, aoleu! Mor! Mor!
Nu mai pot. Mă urcă în spinare şi mă aduce la
Episcopie. Poarta la clopotniţă era încuiată. Am mers
apoi la uşa de fier prin care se intra la garaje. Trece el
întâi, apoi mă trage şi pe mine sus, ca să pot intra. Cu
greu am ajuns la camera orânduită. Înainte de a ne
despărţi, mi-a zis:
- Ai grijă, Constantine, să nu afle nimeni de
isprava cu berea. N-am pomenit la nimeni până acum.
*
Părintele Epifanie, râvnitorul slujitor al
Altarului ca ierodiacon era de o bunătate proverbială.
Stăteam adesea de vorbă cu el pe malul lacului.
Povestea cu mare bucurie şi eram fericit că întâlnisem
un om cu inimă mare. Când am plecat la şcoală
primeam prin poştă, adesea, câte 50 de lei. Erau bani pe
atunci. Se scuza că nu are mai mult. I-am purtat o
preţuire aparte, nu pentru bani, ci pentru bunătatea
înnăscută. Acum este la fel. L-am revăzut la Mănăstirea
Măgura din Târgu Ocna, unde a ctitorit o catedrală şi
unde este duhovnic iscusit la monahiile, mult
ostenitoare.
Ierodiaconul Benedict! Ce bucurie, răbdare şi

uitare de sine! Când venea de la biserică, pe aleea
dreaptă şi lungă de la Catedrală spre turnul clopotniţei,
eu udam florile şi gardul viu de buxus cu furtunul de
incendiu, având la capăt un ştuţ de aluminiu. Jetul de
apă ajungea cam la douăzeci de metri. Când a prins a
zâmbi, am îndreptat furtunul spre el şi l-am udat din
creştet până-n tălpi. I-a zburat pălăria de pe cap. S-a
oprit locului şi râdea de-a binelea.
- Udă-mă, Costică, dacă asta îţi place!
M-am ruşinat. Am lăsat furtunul şi am fugit în
grădina cu lacuri. De atunci îi port o bună amintire şi-l
pomenesc în rugăciuni.
Mă biruise cu răbdarea lui.
„Dispariţia”
Episcopului Teofil
Totuşi, vara petrecută la Episcopia Romanului
avea să-mi aducă, din mila lui Dumnezeu, o bucurie şi
binecuvântare cu totul şi cu totul deosebită.
Se povestea cu mare pioşenie că Teofil
Herineanu, fost Episcop al Romanului până în 1957,
plecat apoi la Cluj, era de o mare evlavie cuprins. În
fiecare zi, la ora cinci după masă, mergea la biserică şi
se ruga timp de peste o oră. După slujbă, paracliserul
încuia uşile bisericii. Pe la miezul nopţii mama
Episcopului Teofil, Ludovica, speriată, striga:
- Unde-i Teofilică al meu, unde-i Teofilică al
meu? Vai, ce s-o fi întâmplat cu el? Căutaţi-l peste tot.
O noapte întreagă au mărşăluit, negăsindu-l. N-a rămas
niciun cotlon nevăzut.
Se face dimineaţă. Paracliserul intră în biserică.
La uşă aştepta Episcopul Teofil. Când îl vede, cade în
genunchi şi îşi cere iertare, cu umilenie adâncă, zicând:
- Iertare, Preasfinţite, v-am încuiat în biserică
fără să ştiu că aţi rămas înăuntru!
- Bine! Bine! Bine! Te iert! Te iert! Te iert!
M-am simţit bine în biserică. M-am rugat toată noaptea.
Fii liniştit, fii liniştit, fii liniştit, repetă Episcopul, după
obiceiul său ştiut.
Dacă vestea că dispăruse Episcopul Teofil s-a
întins cu mare repeziciune, aflarea lui în biserică, vesel
şi nevătămat, s-a dus cu o viteză greu de atins. Bucurie
mare peste toţi şi peste toate. Eparhia Romanului şi
întreaga Moldovă vuia de dispariţia şi apoi de apariţia
piosului ierarh venit din Transilvania cea bântuită de
multe rele. Dar fiinţa care s-a bucurat cel mai mult a
fost Ludovica, mama sa, văduvă de mulţi ani. Când l-a
văzut întreg şi voios, l-a îmbrăţişat şi a început a plânge
în hohote. Printre suspine, se auzea liniştitor glasul
fiului ei, Teofil:
Episcopul Teofil Herineanu al Romanului şi Huşilor

(1949-1957)
- Nu mai plânge, mămică, nu mai plânge că sunt

viu, nu mai plânge, că m-am rugat mai mult în biserică,
o noapte întreagă. Aşa a intrat în legendă moldavă şi
chiar mai departe Episcopul Teofil Herineanu, despre
care voi mai reveni, viaţa mea clericală fiind legată de
baierele inimii sale arhipastorale.
Am rămas până azi cu o amintire neştearsă
despre vremea petrecută la Episcopia Romanului.
Acolo am cunoscut oameni blânzi şi aparte după
comportament şi caracter. Frumuseţea calmă a locului,
cu flori şi cânt de păsări, adăugau culoare culeasă din
razele soarelui, care coborau peste cupolele împodobite
cu cruci poleite în aur.
Dacă se spune că Dumnezeu ne ocroteşte paşii
pe pământul acesta, pot spune şi eu, că paşii spre
Roman au fost dăruiţi de Dumnezeu. Acolo aveam să
cunosc pe ierarhul căruia i-am scris trei ani la rând, din
vatra Seminarului de la Neamţ, gândurile mele şi
admiraţia că este un episcop rugător la Dumnezeu. Nu
i-am ascuns faptul că doresc să merg în Transilvania, la
Cluj, pentru a fi preot misionar, în Ţara de unde
străbunicii mei au venit în Moldova, fugind de prigoana
celor care muceniceau Ortodoxia.
Mare bucurie aş avea să mă întâlnesc cu
scrisorile mele trimise la Cluj. Dar şi răspunsurile
venite cu o punctualitate de ceasornic de la
Arhiepiscopul Teofil, care semna la expeditor: Arsenie
Purdea.
Şi ca să-mi iau rămas bun de la Roman, cei care
au văzut, mărturiseau că într-o vară era o secetă
cumplită. Ierarhul romaşcan îndemna:
- Mergeţi şi faceţi rugăciuni pentru ploaie! După
o vreme, seceta bântuind fără milă, zicea celor din jurul
său:
- Mergeţi la rugăciune! Voi veni şi eu. Să
credem că Dumnezeu ne va trimite ploaie. Nu ştim care
a fost biserica unde s-au ridicat rugi la Ceruri pentru
ploaie. Când au ieşit de la rugăciune, peste tot erau bălţi
cu apă. Ruga a fost ascultată. Aceasta m-a emoţionat.
Nici azi n-am uitat acest episod, mai ales când se fac
rugăciuni şi plouă.
Episcopul Teofil Herineanu, era un om al
rugăciunii!
Cu fruntea-n
soare
A venit şi sfârşitul anului. Studiile la seminar s-au
încheiat. S-au dat examenele de diplomă. A fost o
bucurie că vom pleca în largul lumii. Regimul de
internat era o mare povară pentru elevi, dar pentru
administraţia şcolii era şi mai mare.
La terminarea grijilor şcolare, dirigintele din cei
cinci ani organiza o excursie pentru rămas bun. Mare
ne-a fost bucuria, când profesorul, directorul şi
dirigintele nostru Ioan Ivan ne-a adus vestea mare şi
îmbucurătoare că vom face o drumeţie pe Ceahlău.
Muntele Ceahlău
Pregătirile erau în toi. Vedeam marile frumuseţi
semănate de Dumnezeu pe pământ. Acum aveam să urc
pe muntele Ceahlău, pe care, atunci când mergeam la
coasă în Obcină, îl vedeam trufaş cu fruntea aşternută
spre soare.
După o noapte de aşteptare, mai mult decât de
somn, am început urcuşul muntelui. Era pe la începutul
lunii iulie – mi se pare – soarele strălucind cu veselie
neastâmpărată. Noi mergeam unul după altul,
hârjonindu-ne pe pieptişul muntelui. Dirigintele nostru
nu ne pierdea din ochi. Era ca o cloşcă grijulie cu puii
ei răspândiţi pe cărările care urcau în zig-zag pe panta
muntelui.
După câteva ore de urcuş, auzim vocea
baritonală a Părintelui Ivan:
- Să facem un popas. Poate-i nevoie şi pentru o
pană de tufiş. Era prima oară când auzeam astfel de
vorbă. Cu atât mai zglobiu suna din vocea unui om
bisericaş care nu glumea niciodată.
Cu mari opinteli am ajuns la Vârful Toaca. Are
1904 metri, după cum îmi aduc aminte. Priveliştea de
pe vârful Ceahlăului este năucitoare. Nu-ţi venea să
crezi ochilor. Era o zi superbă. Zarea era limpede şi fără
niciun nor. Ne făcuse Dumnezeu o mare bucurie. Cred
că a dorit şi El să-i vedem frumuseţile zidite.
Noaptea am dormit într-o cabană cu paturi
aşezate în comun şi suprapuse. Seara, rugăciunea, s-a
făcut la lumină de opaiţ. Ne-am schimbat straiele şi
ne-am aşezat pentru odihnă. Când a început să se
pregătească spre somn, la dirigintele nostru cu purtări
de monah convins, am văzut o cruce de lemn ce o purta
la gât. Am adormit cu imaginea aceea unică. Se făcuse
ca noi elevii, fără niciun ifos didactic sau de şefie la

minunata drumeţie.
Absolvenţii Seminarului Teologic de la Mănăstirea

Neamţ cu dirigintele Ioan Ivan, pe Muntele Ceahlău
Dimineaţa auzim din nou vocea cam răguşită a

Părintelui Ivan:
- Sculaţi-vă să vedem răsăritul de soare! Iese
direct din Marea Neagră. Am sărit din paturi. Ne-am
spălat şi, îmbrăcându-ne în fugă, am urcat iarăşi la
Vârful Toaca. Răsăritul de soare a fost uimitor. Un
bulgăre uriaş de aur ieşea din Marea Neagră, spălat pe
ochi şi râzând lumii trezite din somnul de noapte.
Ne-am rugat! Am mulţumit Domnului! Am
chiuit! Am hăulit! Era o veselie nemaiîntâlnită. Pe faţa
directorului Ivan s-a aşezat un uşor surâs de mulţumire.
Se bucura de bucuria noastră, izbăvit şi el de faţa sobră
când preda elevilor, de la catedră.
Uşor, s-a început coborârea pe la Duruitoarea.
Grija cea mare a Părintelui Ivan era ca nu cumva să
călcăm strâmb sau în gol. Era o cărăruie îngustă.
Primejdia era mare. Aşa am ajuns la Mănăstirea Durău
unde era stareţ Părintele Pimen Zainea, Arhiepiscopul
de mai târziu al Sucevei şi Rădăuţilor.
Fără să vrei te izbea în privire chipul sobru de
sihastru, slăbuţ la trup ca şi acum, cu părul negru şi
privirea ageră. Era îmbrăcat impecabil. Ne-a povestit de
Toniţa pictorul. Pictura, unică în ţară, este în tehnica
encaustică, adică făcută cu ceară de albine. Era o
noutate pentru noi şi nu înţelegeam mare lucru.
După ce s-a îndepărtat puhoiul tineresc, m-am
apropriat de Părintele Pimen şi l-am întrebat:
- E bine, oare, Părinte, să mă fac călugăr?
- E bine, băiete! Dar să nu uiţi: dacă ai pornit-o
pe călugărie să nu glumeşti. Drum de întors nu mai
este. Auzi?
- Aud, am îngăimat eu văzând degetul
sihastrului ridicat a ameninţare în formă de semilună.
De atunci nu l-am mai uitat.
Dorul
de Iisus
Cred că ar fi potrivit să mai arăt doar câteva
întâmplări din viaţa de elev din Seminarul de la
Neamţul Moldovei.
Când luam vacanţă, adeseori mergeam la
schiturile şi mănăstirile din jurul satului meu. Sihla şi
Sihăstria erau pentru mine locuri de inimă. Când
mergeam la aceste vetre de sfinţenie, mama îmi punea o
desagă mare în spinare cu alimente, pomelnicul şi ceva
gologani.
Ajungând la mănăstire, prima grijă era să scap
de povara desăgii. La magazia sihăstrească se predau
alimentele. Dacă erau voluminoase, primeai un bon
ştampilat cu care mergeai la trapeza mănăstirii după
terminarea slujbei, ca să te întăreşti puţin pentru drumul
de întoarcere. Apoi la biserică se ducea pomelnicul cu
viii şi morţii pentru pomenire.
Mama îmi spunea la plecare:
- Costică, duci alimentele, dai pomelnicul, stai
la slujbă şi apoi drumul spre casă. Ai înţeles?
- Am înţeles, spuneam repede pentru că mama
nu avea timp de vorbă multă.
- Să mănânci din traistă! La mănăstire nu se
merge să primeşti, ci să duci, aud vorbele mamei
răsunând în timp ce eu eram deja la poarta care ducea
spre Tisa, Metocul lui Bălan, Ciungi, Sihla, Sihăstria.
Nici acum nu înţeleg de ce plecam la mănăstire
de unul singur. Ba, înţeleg! Mă gândeam mereu la dorul
de a-L întâlni pe drum, singur pe Iisus. Îmi doream să-L
văd pe Iisus cum mă ia de braţ ca să trecem mai repede
munţii în zbor.
Mergeam cu spor. Mă odihneam. Cântam
singur. Mă rugam plin de fericire dar şi de frică să nu
mă mănânce lupii şi urşii. Spre seară eram acasă. Mama
era tare bucuroasă că nu mi s-a întâmplat nimic. Şi
acum mă gândesc cum de mă lăsa mama, aşa mic şi de
unul singur, să umblu prin Munţii Neamţului!
Venind de la Seminar spre casă, mai ales în
vacanţa mare, o tăiam de-a dreptul pe drumul care era
mai scurt. Odată, pe Valea Secului, văd un călugăr care
se apropia ca o umbră. Repede m-am urcat într-un fag
stufos. Când se apropia, am auzit cum zicea cu glas
încet: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Copacul dintre Mănăstirile Secu şi Neamţ în care mă

ascundeam când trecea Ioanichie Bălan
Depărtându-se m-am dat jos şi mi-am văzut de

drum. Era Ioanichie Bălan, casierul Mănăstirii Sihăstria
care mergea, tot singur, rostind rugăciunea care-i scurta
drumul şi-i mărea nădejdea.
Arhimandritul Ioanichie Bălan,

sihastrul cercetător de la Sihăstria
Odată asistam la Sfânta Liturghie. Stăteam la

strană, Ioanichie Bălan slujea ca diacon. Era predicator
iubit de credincioşi. Vorbea simplu şi pe înţelesul
tuturor. În biserică era lume multă. Mai lângă Sfântul
Altar era un om între două vârste, cu pantalonii
suflecaţi până la genunchi şi cu tălpile goale, pline de
noroi. Stătea cu faţa cuprinsă în palmele făcute căuş.
Când începea predica, omul cu tălpile de peste
60 de centimetri de lungi, începea să-şi sufle nasul.
Auzind pe oratorul Ioanichie Bălan, smiorcăielile se
înmulţeau. Vecinii lui nu se lăsau mai prejos. În câteva
minute întreaga biserică era un plâns de te apuca râsul.
A început veselia pe capul meu. De abia începuse
predica şi nici nu spusese mare lucru şi gata, plânsul era
în toi. Din când în când, văzând comedia, m-a apucat
un râs pe înfundate.
Evlaviosul predicator s-a uitat peste mulţime şi
m-a văzut hlizindu-mă. Doi ochi mânioşi se îndreptau
spre mine. Finalul predicii a fost cu vai! ah! oh! şi
aoleu!
Am ieşit uşurel din biserică. Am auzit că
Părintele Ioanichie Bălan, purtătorul de barbă neatinsă
de foarfecă şi cu o rasă elegantă din şiac colorat cu coji
de ceapă, ar dormi cu capul pe o cărămidă, aşezată pe
nişte scânduri acoperite cu un lăicer din cânepă. Se
spunea că nu încuie niciodată uşa de la chilie.
M-am uitat, ba în stânga, ba în dreapta şi am
intrat. Uşa era într-adevăr deschisă şi putea intra
oricine. Am rămas surprins de marea simplitate a chiliei
mici şi curate cu un aer proaspăt şi înviorător. Candela
ardea molcom pe masă. Soba micuţă era într-un colţ iar
un mic cuier atârna pe peretele scund, al cărui tavan îl
atingeai cu mâna. Câteva cărţi stăteau pe marginea
mesei, iar lângă pat o pereche de papuci săraci în
podoabe trecătoare. M-a apucat o mare milă. Vedeam
cea mai săracă chilie din lume.
Când eram cuprins de farmecul sărăcuţei chilii,
aud paşii cadenţaţi şi hotărâţi pe cerdacul casei ce se
îndreptau spre camera de vieţuire a sihastrului lepădat
de lume. Mă dau imediat după uşă. Ioanichie Bălan
intră în cameră, îşi descoperă capul coborându-şi

camilafca pe umeri şi spune: Cuvine-se cu adevărat…,
după rânduiala veche monahală. Face câteva
închinăciuni, mulţumind lui Dumnezeu. Eu stăteam
smirnă după uşă, neputând ieşi.
Întorcându-se, mă vede preacuviosul părinte, de
care râsesem la slujbă, încercând să stoarcă lacrimile
creştinilor. Se apropie de mine şi harşt! îmi trânteşte o
palmă peste obraz, zicând plin de obidă:
- Aici eşti, obraznicule? Fără să spun nimic, am
şters-o pe uşă, luând-o la fugă, pe coasta muntelui spre
casă. De atunci, de câte ori mă întâlnea, pentru că venea la
Seminar să vadă pe fratele lui Vasile Bălan, se uita
chiorâş fără să-mi zică niciun cuvânt. Îi răspundeam cu
acelaşi sentiment de „preţuire”.
Mai târziu, când eram stareţ la Cernica, mă ruga
să-i culeg date despre părinţii îmbunătăţiţi pentru a
pregăti Patericul românesc, o carte acum de referinţă.
Supărările au trecut. A scris mult, a alergat peste
tot în ţară, culegând nectarul duhovnicesc care a
împodobit obştile monahale din toate timpurile. Când
l-am văzut, după multă vreme, nu mai cunoştea pe
nimeni. Prea mult muncise! Acum i se odihnea mintea
cea ageră şi mult căutătoare. După o vreme, a plecat în
Ţara de peste veac să se întâlnească întru bucurie cu
sfinţii despre care a scris cu atâta râvnă.
Întru
veghe neadormită
Amintiri despre viaţa de seminarist ar mai fi o
droaie. Înainte de a părăsi frumoasele depresiuni ale
Neamţului, de care nu m-am săturat niciodată, voi
aminti despre serile de meditaţie duhovnicească pe care
le făceam, mai ales, cu profesorul şi directorul Ioan
Ivan.
Mitropolitul Nicodim Munteanu
Fiind vară eram adunaţi, seara la rugăciune,

afară în faţa Paraclisului, care împodobea marele
Seminar Teologic, ctitorit de Mitropolitul Nicodim
Munteanu al Moldovei şi Sucevei, iar iarna, înăuntrul
Paraclisului unde încăpeam toţi. Uneori se făceau

meditaţii şi în clase, separat.
Cuvântul eruditului profesor era fascinant. Ne
copleşea cu modul de a ne prezenta câte o temă. Parcă
tăia din granit cuvintele sale apăsate pe tonuri
baritonale. Greu îmi vine să uit acele momente unice
din viaţa noastră.
La sfârşit de an şcolar şi mai ales la terminarea
celor cinci ani de învăţătură, se făcea o mare serbare.
Absolvenţii anului cinci erau strânşi într-o clasă, pentru
a ne lua rămas bun de la dirigintele nostru, care a fost în
toţi anii de şcoală cu adevărat un Părinte sever, dar şi
încărcat de bunătatea ce se arăta cu multă discreţie, aşa
cum îi era şi viaţa care-i încerca puterile de a răbda
suferinţe pe care noi nu le ştiam.
Dându-ne ultimele sfaturi de adevărat părinte,
dintr-odată a început a plânge. Nu ne aşteptam. Ne-a
impresionat atât de mult încât am început să plângem şi
noi. Îl auzim:
- Iertaţi-mă! N-am putut să mă abţin. Îşi ştergea
lacrimile cu batista şi încerca să se întărească. Spre
finalul întâlnirii de adio, unul dintre colegi a spus câteva
cuvinte, mulţumind purtării de grijă a directorului,
profesorului şi dirigintelui pe timpul celor cinci ani de
învăţătură şi bucurii şcolăreşti în Seminarul de prestigiu,
de lângă Mănăstirea Neamţ.
Ne-am dus fiecare în drumurile noastre.
Profesorul şi directorul Seminarului Mănăstirii Neamţ,

Arhidiaconul Ioan Ivan
Chipul Părintelui IOAN IVAN ne-a rămas ca o

icoană. El ne aminteşte de un sfânt părinte care şi-a trăit
viaţa ca un sihastru, în studii şi scris cărturăresc, dăltuit
întru veghe neadormită.
Vino la
Cluj să te văd
Ultima scrisoare primită de la Teofil Herineanu,
arhiereul dăruit de Dumnezeu cu zel apostolic şi evlavie
multă, mi-a adus o mare bucurie. Ceea ce m-a făcut să-mi
întăresc nădejdea au fost doar câteva cuvinte şi un
îndemn hotărât:
- Vino la Cluj să te văd!
Episcopul Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului şi

Clujului
Am luat trenul Paşcani – Timişoara, care trecea
prin metropola Clujului. Când am trecut graniţa din
regiunea Suceava în regiunea Cluj, am avut o mare
emoţie. Intram pentru prima oară în Transilvania. Cele
învăţate din istorii se derulau în capul meu: Biserica lui
Ştefan cel Mare de pe Feleac, de lângă Cluj, Biserica
din Vad, luptele lui Mihai Viteazul, şiretlicurile lui
Petru Rareş, revoluţiile şi răscoalele, dramele şi
tragediile martirilor români din cele aproape zece
secole de supravieţuire prin Credinţă în Dumnezeu şi
Iubire de brazdă românească.
Ajuns la Cluj, am mers la Episcopie. Teofil
Herineanu m-a primit imediat ce am ajuns în
anticamera biroului. Vedeam în sfârşit pe Episcopul
Teofil Herineanu, căruia îi adresasem scrisorile în cei
trei ani de viaţă şcolară. Îl aud zicând:
- Ia loc! Ia loc! Ia loc în fotoliu! S-a aşezat şi el,
între noi fiind o masă rotundă. Şi aşa a început
interviul:
- Spune-mi drept! Spune-mi drept! Cine a scris
scrisorile pe care mi le-ai trimis?
- Eu le-am scris, îl asigur pe nerăsuflate.
- Bine! Bine! Bine! Ia tocul şi scrie. Îmi întinde
un stilou şi câteva coli. M-a poftit la biroul lui. Am
început a scrie, Episcopul dictându-mi din Amintiri din
copilărie de Ion Creangă. După jumătate de pagină, îmi
cere foaia ca să vadă cum am scris. Dintr-odată trage
sertarul din dreapta biroului. Văd cum scoate un
mănunchi de scrisori. Mi le arată una câte una şi mă
întreabă:
- Chiar tu le-ai scris? Nu ţi-a dictat nimeni, cum
am făcut eu acum?
- Le-am scris noaptea în Paraclisul şcolii, ca să

nu mă vadă nimeni. S-a uitat lung la mine clipind din ochi
şi poftindu-mă să stau din nou în fotoliu. Îmi spune apoi
să merg la Mitropolitul Iustin la Iaşi cu o cerere ca să-mi
dea drumul să plec din Moldova pentru a primi înfierea
în Ardeal. Îmi plăteşte drumul până la Iaşi şi înapoi la
Cluj, pentru a-i aduce rezultatul.
Eram fericit. Vedeam, în sfârşit, pe omul care
m-a fascinat din povestirile de la Roman. În el îmi
pusesem nădejdea hirotonirii mele ca preot celibatar.
Am luat drumul Iaşiului. Când am ajuns la
Catedrală, era în anul 1964, Iustin Mitropolitul
preînnoia pardoseala în curtea Centrului Mitropolitan,
îndrumând pe ingineri şi arhitecţi. Înaltul ierarh era
izbitor de elegant şi cu acelaşi parfum de rozmarin.
Când m-am apropiat, Episcopul Irineu
Crăciunaş mă prezintă cine sunt şi ce doresc. Îl aud pe
Iustin Moisescu, ondulând gutural şi în note baritonale:
- De ce vrei să mergi în Transilvania? Este greu.
În sate sunt noroaie mari, iar salariul este mic.
- Vreau să merg acolo, de unde-s veniţi
străbunii mei prigoniţi din cauza Credinţei, îi răspund
pe nerăsuflate, ca să mă arăt că-s sigur în dorinţa mea
de a primi ieşirea din Eparhie.
- Băiete! te sfătuiesc să mergi la Bucureşti, la
Facultate.
- Nu am bani ca să plătesc, zic rapid, sperând că
nu va mai avea şi alte împotriviri. Când credeam că l-am
convins, făcând o pauză, măsurându-mă, cu ochii lui
mari de după ochelarii cu lentilele groase, îl aud:
- Îţi dăm noi bursă. Nu primeşti ieşirea din
Moldova pentru Ardeal. Fă-i hârtia ca răspuns la cerere,
îi zice lui Irineu Crăciunaş, care nu a scos niciun
cuvânt. I-am sărutat mâna şi coboram val-vârtej pe
scări. Dintr-odată aud aceeaşi voce inconfundabilă.
- Măi băiete, stai puţin! Armata ai făcut-o?
- Am livret militar, Înaltpreasfinţite, răspund
aproape strigând de bucurie că poate s-a răzgândit şi-mi
dă drumul spre Transilvania.
- Bine, mergi şi vom vedea.
Eram ameţit, nu doar de foame, dar şi de
audienţa mijlocită de Episcopul Irineu Crăciunaş, de
care m-am despărţit, cu sfatul său, ca să mă rog lui
Dumnezeu pentru a-mi îndrepta cărările după voia Lui.
Părăseam Iaşiul, într-o după masă de iulie
dogoritor, întorcându-mă în Munţii Neamţului, atât de
dragi inimii mele.
Un munte
de duhovnic
De la Iaşi am pornit spre Mănăstirea Agapia.
Acolo era marele duhovnic al Moldovei, pe lângă
Paisie Olaru şi Ilie Cleopa. Un triunghi duhovnicesc în
cele trei vetre de credinţă: Agapia – Sihla – Sihăstria,
vetre despărţite doar de codrii păstrători de taine
adânci.
Despre el am auzit de multă vreme. Cred că a
scris cel mai mult în secolul al XX-lea. Am citit
broşurile sale cu nesaţ. Era monumental nu numai ca
alcătuire de la Dumnezeu, dar avea şi o aşezare de
erudit şi duhovnic îmbunătăţit.
Nicodim Măndiţă din Buneştii Argeşului avea
mulţi fii şi fiice duhovniceşti. Când am fugit de acasă
ca să nu mă bată tata că am reuşit la seminar, m-am dus
întins la Văratic. Acolo mă bucuram de găzduirea rudei
noastre, Eufrosina monahia.
După câteva zile mi-a zis să mă spovedesc şi să
merg la Sfânta Împărtăşanie. De cu seară m-a pus să
citesc rugăciunile pentru a doua zi. Când citeam despre
păcatele grele, m-a apucat un oftat nestăpânit.
- Ce ai acolo de oftezi, Costică?
- Maică, dar sfinţii ăştia au avut păcate mari. Ia
uite ce scriu aici.
- Taci, neruşinatule! Sfinţii au scris rugăciuni şi au
amintit de păcatele despre care au auzit că sunt în lume.
Cum să păcătuiască sfinţii? Ieşi afară din casa asta şi du-te
la maică-ta-n bătătură. Mi-a luat traista cu lucruşoarele pe
care le aveam şi mi-a aruncat-o în drum, trăgându-mi
câteva cozi de mătură pe spinare.
Arhimandritul Nicodim Măndiţă,

povăţuitorul meu din tinereţe
Unde să mă duc? mi-am zis în gând. Acasă nu

puteam merge. La maica Eufrosina am stricat
orânduiala. Atunci, m-am gândit să merg la uceniţele
Părintelui Nicodim Măndiţă. Îndată m-am dus la
biserică. În curte era o casă frumoasă din lemn cu
cerdac vopsit în culoarea cerului.
După ce le-am spus tărăşenia, m-au primit în

casă şi m-au aşezat într-o cameră plină de icoane. Doar
pe tavan nu erau. Înainte de a merge la biserică, unde se
făcea privegherea de miezul nopţii, m-au sfătuit zicând:
Casa de la Mănăstirea Văratic în care vieţuiau

uceniţele Părintelui Nicodim Măndiţă.
Aici am găzduit o vreme.
- Noi mergem la slujbă. Poţi veni şi tu. Te
odihneşti şi apoi vom mai vedea. Nu avem voie să primim
pe nimeni în chilie. Aceasta este porunca Părintelui
Nicodim de la Agapia. Am mers la biserică o vreme, după
care m-am dus în odaie să mă culc. M-am aşezat pe
podea, cu faţa în sus. Mi-am zis că nu-i frumos să stau cu
spatele la vreo icoană. Şi aşa am adormit.
La o vreme, mă trezesc. Un damf venea pe la
nasul meu. Fiind din ce în ce mai persistent, am luat-o
după miros. Am ajuns în bucătărie. Acolo, pe plită, un
ceaun mare fierbea, aburii săltând capacul. Am luat
coada măturii. Am ridicat capacul şi am văzut ceaunul
plin de ciolane care fierbeau de mama focului. Am
părăsit bucătăria şi m-am dus să-mi reiau somnul.
Dimineaţa măicuţele m-au întrebat:
- Constantine, ai fost cumva în bucătărie?
- Am fost. Am mers pe urma mirosului şi am
văzut ceaunul plin cu ciolane. Am zis, hotărât, că poate
au văzut urme… Poate nu am aşezat mătura la loc cum
au lăsat-o ele sau uşile deschise.
- Să nu te sminteşti cumva. Ştii că nu folosim
carne de nici un fel. Am postit mai mult de cât ne-a
spus Părintele Nicodim. Ne-am îmbolnăvit din lipsă de
calciu. Medicii ne-au dat reţetă cu ciolane fierte şi să
luăm câte o cană pe zi, pentru întărirea oaselor.
N-am uitat povestea, dar nici numele Părintelui
Nicodim de la Agapia. Acum mă duceam să-i cer
sfatul. Nu ştiam cum să procedez. Era o vreme de
răscruce din viaţa mea.
Ajuns la Agapia, după slujbă, mă apropii de
muntele de duhovnic, având înfăţişarea unui patriarh
biblic. Îi spun povestea mea. Mă îndeamnă:
- Faci patruzeci de acatiste şi paraclise! Citeşte

la psaltire trei zile şi trei nopţi, cu gândul la drumul
ce-ţi doreşti să-ţi croieşti. Încredinţează-te Maicii
Domnului şi vei vedea minunea! Tămâia, lumânarea şi
candela să nu-ţi lipsească.
Am urcat cu mari speranţe la Schitul Sihla
pentru a împlini sfatul dat de Nicodim Măndiţă.
Cinci zile
la rugăciune
Drumul spre Schitul Sihla era de-o rară
frumuseţe. Păsările cântau zburând în slavă. N-am ştiut
când am ajuns la frumoasa chinovie sihăstrească.
Sub o stâncă uriaşă era o chiliuţă şi o bisericuţă
dintr-un lemn. Părintele Martinian, călugăr vesel şi plin
de evlavie pustnicea în căsuţa lui sărăcuţă de mai multe
zeci de ani. I-am spus rostul meu pe acolo. M-a găzduit
într-o cămăruţă cu un pat, făcut dintr-o scândură lată,
acoperită cu un covoraş de lână.
Biserica dintr-un lemn - Schitul Sihla

din Munţii Neamţului
Ziua întreagă citeam canonul prescris de

duhovnicul Nicodim Măndiţă, în miros de tămâie,
lumânare şi candelă aprinsă. Îmi făcusem un mic cotlon
cu un altăraş din stânci, mai jos puţin de peştera Sfintei
Teodora.
Acolo am stat trei zile şi trei nopţi. După
terminarea orânduielii am coborât la Mănăstirea
Secului nemţean, stareţ fiind Gherontie Ştefan, fostul
coleg, izgonit de Decretul 410/1959. Nu puteam sta mai
mult de trei zile la mănăstire.
Bordeiul în care am locuit

în timpul sihăstriei de la Sihla
M-a primit cu bucurie. Speram să fie mai viteaz
şi să mă ţină mai mult de trei zile, împotriva
dispoziţiunilor primite cu poruncă înfricoşătoare, că nu
are ce căuta tineretul în mănăstire. Era o adevărată
vânătoare, fiind doar cinci ani de la monstruosul decret.
Plecând de acasă, doar mama ştia unde am

mers. Am plătit pe poştaşul Vasile Maftei, ca să-mi
îndrepte orice scrisoare la Mănăstirea Secului, unde
aveam domiciliul provizoriu. Tata, plătise şi el pentru
a-i duce corespondenţa care ar putea veni. Părintele
Savin nu s-a lăsat mai prejos. A dat şi el bani pentru a i
se duce scrisorile venite pe numele meu. Erau cu toţi
îngrijoraţi să nu mă fac cumva preot celibatar, cum se
cam auzise la Seminarul de la Neamţ. N-am avut de
lucru şi mă lăudasem.
Către Sihăstria Sihlei din Munţii Neamţului
Dispariţia misterioasă a dat de bănuit. Poştaşul,

cu banii luaţi de la toţi trei, îmi punea doar mie
scrisorile într-un plic mai mare şi le îndrepta spre
mănăstirea unde aveam domiciliul tainic şi ferit de

ochii iscoditori ai prea multor oameni.
Aşteptând în rugăciune şi lucrări la câmp, într-o zi
soseşte vestea cea mare. Teofil al Clujului îmi trimitea
telegramă să mă prezint pentru hirotonie întru preot
celibatar. Am aflat cum a intervenit de mai multe ori la
Mitropolitul Iustin pentru a-mi aproba plecarea la Cluj.
Reuşise în cele din urmă şi mă chema cu bucurie să-mi
rostuiască un loc pastoral, din cele multe vacante ale
Eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului.
Singur prin pădurile pline de sihăstrii

Pregătit de drum, din nou plec spre Clujul care
mă fermecase. Ajung într-o sâmbătă, spre apusul
soarelui. Seara Teofil Herineanu îmi spune:
- Să te rogi! Să te rogi! Să te rogi, până îmi arată
mie Dumnezeu şi Maica Domnului că am dezlegare să
te hirotonesc preot celibatar! Auzi? Auzi? Auzi?
Catedrala Schimbarea la Faţă din Cluj

Acum începea calvarul. Din Munţii Neamţului

am ajuns între munţii de blocuri ai Clujului, fără verdeaţă
ca şi astăzi. M-am dus să caut un loc de rugăciune mai
retras. Din biserică în biserică, prin Clujul încins de
căldură, am ajuns la Schimbarea la Faţă, fosta
Catedrală Episcopală a greco-catolicilor, devenită
ortodoxă, după cum aveam să aflu ceva mai târziu.
Cinci zile la rând am mers să mă rog în biserica
pusă tocmai în calea drumeţilor. Păşind în Biserică, pe
dreapta, am văzut pe Sfântul Anton de Padova cu
Pruncul Iisus în braţe. Pe lângă icoană se aflau zeci de
plăcuţe din marmură pe care scria cu litere săpate
adânc: Mulţumesc! cu numele persoanei şi data
împlinirii rugăciunii adresate.
Spre stânga era o icoană imensă a Maicii
Domnului. Şi acolo, pe perete, erau atârnate plăcuţe
săpate tot cu Mulţumesc!
Încurajat de atâţia Mulţumesc! m-am apropiat
sfielnic şi m-am aşezat în genunchi în faţa icoanei
Maicii Domnului. La atingerea pragului împodobit cu
un covoraş, pentru a nu te durea genunchii, se
aprindeau zeci de beculeţe. Te impresiona, oarecum.
Eu, învăţat cu lumânări şi candele, eram surprins
văzând că Dumnezeu şi Maica Domnului primesc ca
„ofrandă” şi lumină electrică.
Trecând peste aceste detalii, s-au scurs cele
cinci zile de rugăciune intensă. Nu mă mai rugasem
niciodată ca până atunci. Vineri, pe la amiază, am simţit
că mă învârt cu biserica. Uşor – uşor, deja ameţisem,
căzând lângă icoană. Mi-am revenit, fiind udat cu apă
din belşug. Probabil că se obişnuiau pe acolo şi astfel
de manifestări şi ştiau cum se iese din situaţia creată.
Cred că programul prelungit de rugăciune şi
foamea de care sufeream mi-au slăbit puterile. Când
m-am văzut scăpat de ameţeală, mi-a venit o mare pace
în suflet. Nu mai doream nimic. Mă simţeam luat în
grija Maicii Domnului. Ajuns la Centrul Episcopal,
m-am dus la cămin unde eram cazat şi aşezându-mă pe
pat, am adormit cu gândul la Maica Domnului şi la
foamea care îmi bântuia stomacul de mai multe zile.
Stând aşa, între somn şi trezvie, intră în dormitor
părintele Onisie Moraru, consilier administrativ pe atunci,
şi, clătinându-mi uşor piciorul, mi-a şoptit cu un zâmbet
triumfător:
- Frate Constantine, sunt nădejdi bune.
Preasfinţitul Teofil te cheamă la ora cinci în audienţă.
- Poate să mă cheme. Acum nu mai doresc
nimic. Cum va dori, aşa va face, îi spun ca din alte
lumi, intrând într-un somn adânc.
Când dormeam mai bine, la margine patului
stătea însuşi Episcopul Teofil, zicând repetat:
- Scoală, somnorosule! Scoală, leneşule! Scoală
şi vino la birou! Ai auzit? Ai auzit? Ai auzit?
După câteva minute eram sus la etajul clădirii
unde se afla biroul simplu al evlaviosului vlădică.
Repeta mereu licărindu-i ochii de după ochelari:
- Am avut semn! Am avut semn! Am avut semn
de la Maica Domnului ca să te hirotonesc preot
celibatar. Mergi la Părintele Mircea Tomuş, duhovnicul
de la Catedrală şi te spovedeşte. Duminică te hirotonesc
diacon şi marţi, de Naşterea Maicii Domnului, preot.
De atunci, Maica Domnului mi-a rămas cea mai
duioasă apărătoare şi ocrotitoare sub Sfântul Ei
Omofor.
Fântâna lui
Nestor Ureche
Cine se putea gândi vreodată, că George Bălan,
muzicologul, profesorul universitar şi scriitorul
consacrat, om de multă carte, absolvent al şcolilor din
Piteşti, avea să joace un oarecare rol în viaţa celui care
avea să ajungă, peste ani, arhiereu chiar în spaţiul
argeşean.
Se poate vorbi de întâlniri inspirate de Sus.
La Mănăstirea Secu din Depresiunea Neamţ,
într-o duminică, după slujbă, când scoteam apă din
fântâna ce se afla în faţa bisericii, ctitorită de vornicul
Nestor Ureche, mi s-a cerut o cană de apă, de către cel
care s-a recomandat scurt, uitându-se peste rama
ochelarilor: George Bălan.
Era în vacanţă universitară. De la Agapia, unde
stătea de mai multă vreme, George Bălan colinda pe la
vetrele de sihăstrie moldavă. Asistase la slujbă. Îmi
spunea că am voce bună şi că trebuie să merg la
Conservator. Mi se păreau glume vorbele binevoitoare
ale profesorului.
Ca să mă determine să merg la Conservator, m-
a rugat să-l ajut, ca tahigraf, la istoria vieţii lui Richard
Wagner. Era un mare cunoscător al tainelor muzicii,
tălmăcind, cu o precizie uimitoare gândurile ascunse ce
izvorau din opera celebrului compozitor. De cele mai
multe ori nu puteam ţine pasul cu debitul său de
inspiraţie. Cu toate că era nemulţumit de prestările mele
tahigrafice, ne-am continuat drumul pe la vetrele de
sihăstrie: Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Pătrăuţi,
Putna. Vedeam în ctitoria lui Ştefan cel Mare cea mai
frumoasă sărbătoare de Adormirea Maicii Domnului.
Curtea Mănăstirii Putna era plină de mii de oameni
îmbrăcaţi în cel mai frumos strai naţional popular.
Am rămas fascinat. Nu îndrăzneam să intrăm.
Eram singurii îmbrăcaţi în haine nemţeşti, adică civile.
N-aveam haine de nuntă.
Pe drum i-am povestit ce gânduri mă stăpâneau
în legătură cu pastoraţia din Transilvania şi că aştept un
răspuns la solicitările mele adresate Episcopului Teofil
Herineanu al Clujului. După o scurtă vreme de pelerinaj
pe la vetrele monahale, am mers fiecare în drumurile
noastre. La despărţire şi-a exprimat dorinţa ca să
participe la hirotonia mea, pentru că n-a văzut în viaţa
lui asemenea rânduială.
La sorocul potrivit i-am spus data hirotoniei: 6
şi 8 septembrie 1964. Mare mi-a fost bucuria când l-am
văzut la slujbă în Catedrala ortodoxă din Cluj. Cu el
mai erau doi însoţitori pe care-i numea prieteni.
S-au recomandat:
- George Buş - profesor universitar din Cluj.
- Ioan Alexandru - poet naţional, la care George
Bălan adaugă:
- Este cel mai mare poet român al zilelor
noastre. Este mai mare chiar decât Eminescu. L-am
măsurat bine din cap până-n picioare şi mi-am dat
seama de gogoaşa umflată. Simţeam că, atunci când
este vorba de poezie şi poeţi, nu-i potrivit să rosteşti
grade de comparaţie. Fiecare este unic. Timpul va
lămuri care-i mai mare sau mai mic. Uneori, rămânem
doar prizonieri ai himerelor.
Drept să spun, m-au acrit poveştile cu „mai

mare decât…”. Cu ce se ocupau oamenii! Doream să
nu-i mai văd pe lăudăroşii care, totuşi, m-au bucurat cu
prezenţa lor la cel mai frumos moment din viaţa mea.
Erau de altfel singurele mele cunoştinţe ocazionale.
După o vreme, prin primăvara anului 1965,
m-au vizitat la Parohia Tioltiur, bucuroşi că au un
cunoscut, proaspăt preot într-o parohie transilvană.
Iustinian cu Ion Alexandru

Erau înfometaţi de adevăr. Doreau să ştie multe.
Mai multe decât ştiam eu. Trebuia să găsesc o soluţie.
M-am gândit la colegul meu de la Facultatea de
Teologie din Sibiu, Justinian Chira, iscusitul stareţ de la
Mănăstirea Rohia Maramureşului.
Cu o scrisorică de recomandare, le-am îndreptat
paşii spre chinovia rohiană. Aşa vor rămâne prieteni cu
Justinian stareţul şi, mai târziu, Arhiereul lui Hristos.
Omenia
nu are confesiune
Aşteptând să-mi vină rândul la hirotonie, la
Căminul Preoţesc a fost găzduit şi un părinte, însoţit de
feciorul său, cu care venise să dea examen la
Universitatea din Cluj. Chipul părintelui se remarca
prin ţinuta preoţească impecabilă şi cu o barbă mare
până la brâu, de culoare neagră, lucitoare.
Peste puţină vreme aveam să aflu că
monumentalul părinte nu era altul decât Constantin
Galeriu. În tot Clujul n-am mai văzut o asemenea fiinţă
ortodoxă, la credinţă şi la port. Ajungea numai să-l vezi
şi înţelegeai Ortodoxia de la prima vedere şi dacă aveai
pricepere, intuiai şi partea lăuntrică a celei mai
frumoase credinţe de pe pământ.
Am avut bucuria să schimbăm câteva vorbe. De
la un timp nu l-am mai văzut. Lăsase în urmă chipul
făpturii sale. Şi azi mă gândesc: câtă bucurie şi ce
impresie poate lăsa asupra cugetului omului, chipul
unui preot în veşmântul său zilnic, purtat cu
nepământeană modestie.
Că tot vorbim despre oameni aleşi, voi aminti de
doamna Ileana, o venerabilă făptură care stătea într-o
căsuţă din ograda reşedinţei episcopale de atunci. Am
intrat adeseori acolo, în cămăruţele mici care abia că
puteau adăposti pe acea doamnă, tare voinică şi mult
ştiutoare despre tot ce se preumbla prin eparhia care
cuprindea cele trei judeţe: Cluj, Bistriţa-Năsăud şi
Maramureş. Era o eparhie cât o Elveţie ca întindere, dar
şi ca frumuseţe.
Când intrai în casă sau stăteai pe bancă afară,
lângă căsuţa mititică, erai luat la tot felul de întrebări.
Până să-ţi dai seama, sacul cu poveşti era golit în
întregime. Primeai, după caz, tot felul de poveţe. Se
arăta aşa de binevoitoare şi de egală cu toată lumea,
încât am gândit deseori că doamna Ileana era bună de
artistă, care ar fi jucat toate rolurile, de la comedia de
două parale la scene pline de tragism.
N-aş crede acum că era un fel de ştiutoare pusă
chiar în calea tuturor celor care intrau pe poarta
Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. Oricum,
vorbea aşa de frumos, cu iz ardelenesc, încât o
îndrăgeai de la prima vedere. Doamna Ileana era cam
tot atât de cunoscută ca şi Ierarhul Teofil Herineanu. S-
ar putea să fi fost vorbă exagerată, dar pe acolo aşa se
spunea de către cei care o cunoşteau mai demult.
Personal, îi sunt dator să-i mulţumesc şi să nu o uit în
rugăciuni, pentru că atunci când aveam necazuri, ea era
cea dintâi care ştia tot şi care mă încuraja în lucrarea
mea pastorală.
Mult mai târziu, se vorbea că mama Vlădicului
Teofil, Ludovica, era tare prietenă cu doamna Ileana,
care se înţelegea că-i picta întreaga curte dimpreună cu
audienţele pe care le lua ea mai întâi şi apoi le tria spre
urechile ierarhului, care nu avea alte mijloace de
priveghere, mai la îndemână, după cum se şoptea prin
unghere.
Mi-a rămas în minte, printre altele, şi sărăcia de
prin Cluj. Dacă acasă, la părinţi, chemam trecători când
prânzul era în toi, la Cluj aveam să rabd de foame,
neavând decât foarte puţini bani. Drămuiam totul cu
mare grijă. Îmi îngăduiam să mă bucur de un prânz mai
modest, servit la o pensiune ungurească, mai sus de
biserica Schimbarea la Faţă. Acolo m-am bucurat de pace

şi loc liniştit. La masă mă servea o doamnă pe nume
Erika. Se purta impecabil. Avea şi un suflet minunat.
- No, domnule dragă, azi avem o muncare tare
faină. Ce doreşti să serveşti? No, priveşte la meniu şi
degrabă aştept comanda.
Era pentru mine o mare noutate. Nu mai
fusesem la o pensiune. Nu ştiam de meniu şi că trebuie
să comanzi ceea ce vrei să mânci. M-am uitat să văd
bucatele. Auzeam pentru prima oară de porodici
umplute, de gulaş de oaie, de slănină împudrată cu
paprika, supă cu tăiţei, pui la ceaun, ficaţi de gâscă şi
multe altele.
- No, domnule dragă, cu ce vă putem servi?
- Cu porodici umplute cu orez înfrăţit cu carne
şi cu smântână pe deasupra, zic eu mai sfielnic,
aducându-mi aminte de smântâna din oalele pe care le
păzeam altădată.
- Apăi, domnule dragă, este prea puţin pentru
dumneata, care eşti destul de mare, no!
După puţină vreme, soseşte Erika voioasă cu o
tavă mare, în care mi-a pus de toate, bune de mâncat.
- No! Domnule dragă, serveşte de aici tot ce
doreşti şi plăteşti când se termină luna de zile.
Mă abonasem o lună întreagă doar pentru masa
de prânz. După hirotonie am mers îmbrăcat în uniformă
preoţească. Surpriza a fost peste măsură.
- Ioi! Ioi! Ioi! Istenem, Istenem! Istenem! Doar
nu cumva eşti tisteleteşur. În traducere aceasta ar
însemna: Vai! Vai! Vai! Dumnezeul meu, Dumnezeul
meu! Dumnezeul meu, doar nu cumva eşti preot!
Erika a făcut nişte ochi mari ca porodicile,
numite roşii de noi românii. Se lăuda la cei de faţă,
fiind bucuroasă că are la masă un preot ortodox.
- No! Domnule Părinte, sunt onorată să vii la
noi la masă. Poţi să vii dimineaţa şi seara, nu numai la
amiază. Masa este cadou de la mine.
Încă două săptămâni m-am bucurat de atenţia
deosebită a doamnei Erika. Masa a fost un răsfăţ. Încet-
încet, mă dregeam de atâta drămuire la mâncare.
De atunci am iubit Clujul şi mai mult. Omenia
nu are confesiune!
Izvorăşte din inima lui Dumnezeu!
Dorul
inimii mele
Mult mai târziu aveam să aflu de ce Episcopul
Teofil m-a pus la rugăciune mai îndelungată. Cu câteva
zile mai înainte, un alt candidat la celibat a cerut să fie
hirotonit. L-a îndemnat la rugăciune şi după câteva zile
a dispărut. Au încercat şi cu mine acelaşi procedeu.
Pe parcursul săptămânii pline de rugăciune şi de

foame eram chemat la cancelarie, în fiecare zi, de câte
un consilier eparhial. Vicarul Florin Geamoleanu, un
ardelean îndesat, de înălţime mijlocie, mă întreba:
- De ce vrei să te faci preot celibatar, bă băiete?
Urât nu eşti, prost nu prea eşti, ce-ţi lipseşte? În altă zi,
consilierul administrativ bisericesc, Onisie Moraru, mai
cu simpatie, zice:
- Frate Constantine, este grea viaţa de unul
singur. Fete sunt destule. De ce nu te căsătoreşti? Mai
delicat ca alţii, Inspectorul eparhial, Gheorghe Simu,
mă sfătuia:
- Să ai grijă că ispite sunt multe. Să nu cazi în
păcate care să-ţi ruineze viaţa. Se bucura că am gândul
de a fi celibatar. Cu totul parcă din alte lumi, pe
consilierul economic Simion Coman, cu ochelari în
cercuri ca undele pe ape, îl auzeam:
- Gândeşte-te bine! Să nu regreţi mai târziu! Iar
ultimul pus pe capul meu a fost Secretarul eparhial,
Iosif Butuc, un bihorean voinic, cu priviri de vultur.
Degajat şi fără înconjur, mi-a zis:
- Dacă tu vrei să fii preot celibatar este foarte
bine. Eu te felicit. Îmi strânge mâna şi-mi urează
succes. Am aflat după aceea că el era celibatar şi slujea
ca arhidiacon. Cred acum că Teofil Episcopul a pus la
cale toată povestea asta. Probabil că am trecut
examenul. De aceea m-a şi chemat pentru hirotonia
întru preot celibatar. Dorinţa mea era mărturisită, planul
tainic pe care mi-l doream împlinit: intrarea în
monahism, atunci când va fi îngăduită de Bunul
Dumnezeu.
Scrisori a primit Episcopul Teofil de la Preotul
Savin, îndrumătorul meu de la Cracăul Negru, Ştefan
Alexe, directorul Seminarului şi chiar de la tatăl meu.
Ei se exprimau împotriva celibatului pe care doream să-l
îmbrăţişez. Înaltul Ierarh al Clujului era în dilemă.
Trebuia să cumpănească între cei care se îngrijorau de

mine, amestecându-se în viaţa mea şi dorinţa de a sluji
în Biserică, în ipostaza dorită, gândită şi cerută cu
insistenţă.
Catedrala Arhiepiscopală din Cluj în care am fost

hirotonit diacon şi preot în 6 şi 8 septembrie 1964
Eram bucuros. M-am spovedit, după porunca

Episcopului Teofil Herineanu, la Mircea Tomuş, în
Catedrala Ortodoxă a Clujului, unde aveam să fiu
hirotonit peste câteva zile. Se vede că din mila
Domnului şi a Maicii Sale, rugăciunile au fost primite.
Lucrurile au început să meargă bine. Între timp venise
şi binecuvântarea de ieşire din Moldova şi intrarea în
Transilvania mult dorită. Am auzit că Teofil, superbul
prelat al Clujului, a dat de mai multe ori telefon
Mitropolitului Iustin pentru a mă „libera” în bună pace.
Am aşteptat Ziua Domnului cu mare emoţie. Nu
închideam bine un ochi, că-l deschideam şi mă rugam
până aţipeam. Am început să pricep somnul greu, de
plumb, al ucenicilor lui Iisus din Grădina Ghetsimani.
Dis-de-dimineaţă m-am dus la Catedrală pentru
a-mi face rânduiala Sfintei Împărtăşanii. Lăcaşul
Domnului m-a impresionat. Mai târziu am aflat cine a
trudit la aşa frumuseţe ecleziastică. Nicolae Ivan, micul
Episcop la statură, a făcut o biserică uriaşă. Se învăţase
de la Sibiu unde-şi făcuse începutul lucrării glorioase,
la Catedrala Mitropolitană.
Mare este Dumnezeu care dă omului astfel de
puteri!
Hirotonia întru diacon a fost fără incidente, la 6

septembrie 1964, zi de toamnă însorită. La slujbă
participase Ioan Alexandru – poetul, George Bălan -
muzicologul şi profesorul George Buş. După sfârşitul
Sfintei Liturghii, cei trei m-au condus până la Căminul
preoţesc. Mi-au spus că vor veni şi la hirotonia întru
preot, George Bălan promiţându-mi că îmi va aduce şi
un magnetofon pentru a înregistra slujba.
Marţi, 8 septembrie, ziua Naşterii Maicii
Domnului, a fost şi ziua naşterii mele în ierarhia
Bisericii Străbune. Totul era un mister şi o bucurie.
Aşteptam ca Duhul Sfânt să vină a doua oară pentru a
mă sfinţi ca preot, prin rugăciunile şi punerea mâinilor
evlaviosului Arhiereu al lui Hristos, Teofil Episcopul.
Acum se împlinea dorul inimii mele de a fi

hirotonit de Episcopul pe care-l credeam ajuns arhiereul
lui Hristos, fără intervenţii omeneşti. Nu ştiam că Teofil
Herineanu a ajuns Episcop la Roman când avea doar 38
de ani şi când m-a hirotonit, 53. Mă temeam să nu
moară şi să rămân nehirotonit. Îmi legasem, fără să ştiu,
în mod tainic, viaţa mea de viaţa celui care mi-a devenit
arhirereul hirotonisitor pentru totdeauna.
S-a uitat
la mine rugător
Când totul era pregătit pentru Sfânta Liturghie,
urmând să fiu hirotonit întru preot, Episcopul Teofil,
dintr-o simplă ochire a văzut pe o măsuţă un aparat de
înregistrare – magnetofonul promis de George Bălan –
şi, după obiceiul său, acrit peste măsură, zice în şoaptă,
să se audă doar de cei din apropiere:
- Cine a pus povestea asta aici? Scoateţi-o afară!
Acum! Acum! Acum! Mă apropii de Vlădica Teofil, şi-
i spun că-i aparatul pus de mine pentru înregistrarea
hirotoniei şi să mă ierte de îndrăzneală.
- Bine! Bine! Bine, îl aud, oarecum împăcat!
M-au trecut toate năduşelile. Îmi părea rău să tulbur
lumea înainte de începerea slujbei. Era o linişte
desăvârşită. Se slujea impecabil. Disciplina era impusă
de Înaltul Ierarh. Fiecare ştia exact ce are de făcut şi
nimeni nu scotea vreo şoaptă. M-am bucurat aşa de
mult. Duhul Sfânt venea în linişte, cu limbi ca de foc.
Am citit Mărturisirea pentru hirotonia întru
preot. M-am silit ca nu cumva să greşesc vreun cuvânt.
Totul era solemn. Hirotonia a decurs în pace şi bucurie.
Episcopul Teofil Herineanu, pentru care mă temeam să
nu moară, acum implora Cerul, ca Duhul Sfânt să vină
peste mine. Parcă-l aud pe piosul Ierarh, cu glasul său
aparte: „Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele
neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le
împlineşte, rânduieşte pe prea cucernicul diacon
Constantin, întru preot! Să ne rugăm dar pentru acesta,

ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh!”
Maica Eufrosina de la Văratic, cu surata ei,

Xantipia, mă sfătuia, înainte de plecarea la Cluj, ca la
hirotonie să-I cer lui Dumnezeu, printre altele, doar un
lucru mai aparte. Stând lipit de Sfânta Masă, cu mâinile
Episcopului Teofil pe capul meu, mă gândeam să-I cer
două lucruri lui Dumnezeu, dar mă temeam ca nu
cumva să-L supăr. Dintr-odată mi-a venit în minte să-L
rog pe Dumnezeu, ca să-mi răspundă atunci când voi
face rugăciuni ca să reverse ploaie peste întreaga fire în
vreme de secetă. N-am îndrăznit mai mult. Mi-am
amintit de Episcopul Teofil când se ruga pentru ploaie
la Episcopia Romanului.
La strană cântau absolvenţii Seminarului de la
Cluj, care erau angajaţi în vacanţa mare cu grija
slujbelor: Simeon Felecan, Dragoş Grigore, Florin
Gârlionţa şi Mihai Sămărghiţan. Aveau voci superbe.
Se armonizau perfect. A fost o adevărată bucurie
duhovnicească. Nu mai auzisem o astfel de slujbă cu
desăvârşiţi cantori. Cu ei am rămas prieten până azi. Şi
pot spune că prietenia cu ardelenii este ca o taină. Când
te prinzi prieten cu ei trebuie să fii extrem de atent. Ei
nu glumesc cu lucrurile serioase.
Ieşind din Catedrală, Episcopul cel iute de
picior, mi-a spus cu stăruinţă:
- Auzi! Auzi! Auzi! Să nu mă faci de ruşine!
Doar eu singur am fost de acord ca să fii hirotonit întru
preot celibatar. Toţi s-au împotrivit. Să juri că nu mă
faci de ruşine!
- N-am să vă fac de ruşine niciodată. Dumnezeu
este mare şi ajută pe cei neputincioşi, dintre care cel
dintâi sunt eu. S-a uitat la mine rugător. Nu mai
întâlnisem o astfel de abordare. M-a apucat o mare milă
de Episcopul Teofil, dar şi de mine. Era doar o singură
soluţie: ajutorul lui Dumnezeu!
Am săvârşit două săptămâni Sfânta Liturghie în
Paraclisul de la Reşedinţa Episcopală şi apoi am dat
slujba de probă. Dacă nu greşeai erai liber. Mi-a fost
greu să-l văd în jilţul arhieresc pe Teofil, aţintit cu ochii
spre mine. Ştiam că va pedepsi orice greşeală, oricât de
mică ar fi fost. Era necruţător şi supărat pe leneşi şi
ignoranţi.
Proba a fost cu succes. Din Paraclisul lipit de
reşedinţa sa episcopală m-a poftit la masă. Micul dejun
era sărăcăcios. Mai bogate au fost prânzul duhovnicesc
şi sfaturile date cu mare grijă şi temere ca nu cumva să
fac vreo boacănă.
- Ai grijă să nu cazi în ispite. Am păţit multe

pozne cu preoţii frumoşi. Auzi! Auzi! Auzi! Era pentru
prima oară când auzeam că cineva mă considera între
preoţii frumoşi. Dacă până atunci nu băgam în seamă
oglinda, după aceea mă uitam, din când în când, pe
furiş, să văd ce anume a remarcat piosul arhiereu la
noul preot hirotonit şi trimis în lucrare pastorală, la
parohia Tioltiur cu filia Bârlea, cu noroi până la
genunchi, nu ca azi drum pietruit, dar cu oameni
minunaţi.
A doua zi, de la cancelarie mi s-au dat hârtiile
către Protoieria Gherla, unde era protopop Roman
Răzlog. Am plecat cu traista plină de cărţi, printre care
şi cele ale Părintelui Andrei Buzdug. Erau predici la
duminici şi sărbători, la înmormântări şi botez. De la
Cluj am luat trenul până la Gherla, ca să mă prezint
oficial, cu hârtiile puse în ordine de Episcopia Vadului,
Feleacului şi Clujului.
Când m-a văzut protoiereul că mă uit cam de
sus la el, m-a poftit să stau. I-am dat documentele. S-a
uitat la ele. S-a uitat la mine, apoi la acte şi iar la mine.
I s-a părut că stând şi pe scaun, tot mă uit de sus la el.
Nu ştiu cum arătam.
Mi-a spus ce am de făcut. M-a încredinţat

fostului preot de la Tioltiur, Covalciuc Vasile, care
acum era în centrul comunei Lujerdiu, pentru a mă duce
la parohia cu drumuri pline de gropi cu apă şi noroi
cum n-am mai văzut în viaţa mea.
Înainte de a ne despărţi, mi-a zis:
- Ce te uiţi de sus la mine? N-ai vrea să-ţi pup
mâna? Te şi crezi episcop? Vezi, nu-ţi purta nasul în
prăjină, că nu-ţi merge.
- Aud pentru prima oară astfel de vorbe, părinte
protopop. Mă surprind. Nu m-am gândit. Dar n-ar strica
să fie şi aşa. Este o idee, închei eu dialogul.
Poiata şi
târnaţul din Tioltiur
Cu oarecare mâhnire, am ieşit din casa
Protoiereului Roman Răzlog, om aspru în administraţie.
Printre uşi am zărit-o pe soţia lui, albă-galbenă la faţă.
Gândul m-a dus că viitorul meu protoiereu era aspru şi
prin casă…
Când pe jos, când pe sus, în câteva maşini de
ocazie, m-am îndreptat spre Tioltiur, noua parohie la
care am fost numit. Când am fost agreat de a fi preot
celibatar în Transilvania, mi s-au oferit trei parohii, pe
care să le văd şi să mă decid. La aşa mare deschidere,
am răspuns:
- Nu merg nicăieri. Nu vreau să văd nicio
parohie dinainte. Am venit să lucrez acolo unde hotărâţi
să mă trimiteţi.
Merg în cea mai săracă şi amărâtă parohie.
Atunci, consilierii au zis în cor:
- La Tioltiur! că acolo nu-i biserică pentru
slujbă. Auzeam pentru prima oară de aşa numire. Mai
târziu aveam să aflu că a fost un sat pe nume Tötör, cu
populaţie maghiară, cu preponderenţă, dar acum,
nemaifiind niciun creştin, Biserica lor reformată a ajuns
în cea mai amară ruină.
Aşa aveam să văd, într-o zi de toamnă cu soare
şi însoţit de Părintele Covalciuc Vasile parohia Tioltiur
şi ruinele bisericii de piatră. Rugăciunile se făceau într-o
bisericuţă de lemn afară din sat, la vreo trei sute de
metri. Românii nu aveau voie să aibă biserica în
mijlocul satului, ci doar la o oarecare depărtare pe o
coastă abruptă.
Mergând prin colb, întrebam pe însoţitorul meu,
mic şi îndesat:
- De unde începe parohia Tioltiur?
- De aici, Părinte, arătându-mi cu mâna dinspre
stânga drumului şi tot aşa până la dealul Cherit, de unde
veneau furtunile mari cu apă multă.
- Apoi de unde numele râului biblic Cherit,
tocmai aici în această fundătură, întreb eu puţin cam
intrigat?
- Aşa se numeşte. Iar atunci când un sătean se
burzuluia peste măsură, auzeai pe cei din jur:
- Feriţi-vă, fârtaţilor, că s-a înnorat de către
Cherit!
Am ajuns la casa parohială, casă în care locuise
Părintele Covalciuc Vasile, de unde plecase cu ani în
urmă, dar tot el fiind lăsat să suplinească parohia până
la venirea noului preot. Eram atent la fiecare pas, la
fiecare casă, uliţă, fântână, troiţă, garduri de nuiele.
Când ne-am apropiat de locul unde era casa parohială,
preotul paroh Vasile, cu glas piţigăiat, sfâşie pacea
inimii mele:
- Aici este casa Parohiei Tioltiur. Fântâna are
apă, florile sunt cam ofilite, că nu am avut timp să vin
să le ud. Colea-i coteţul pentru câine, iar mai încolo
este poiata.
- Care poiată, părinte?
- Adică grajdul, sare rapid popa Vasile. La noi,
pe aici, grajdul se numeşte poiată. Mă gândeam la
coteţul de găini din Moldova, care în Ardeal se numea
poiată pentru vite.
Apropiindu-ne de casă, pusă cam spre râu, aud:
- Acesta este târnaţul.

- Care cârnaţ? Eu nu văd aşa ceva!
- Târnaţ, părinte! nu cârnaţ. Este pridvorul casei.
Aşa se numeşte pe la noi. Mai învăţam ceva numiri
locale. Când deschid uşa şi văd casa pustie, goală
puşcă, doar cuiele arătau că a fost ceva pe pereţi, iar în
mijlocul camerei o movilă de pământ, l-am întrebat:
- Aşa ai lăsat casa, Părinte Vasile, la plecare?
Parcă au fost barbarii pe aici. M-a apucat o mânie mare
şi mă sileam să nu-i trag un toc de bătaie.
A ieşit repejor din casă. L-am văzut puţin grăbit
şi mai mult speriat. I-am spus răspicat, drept consolare:
- Pe aici să nu mai calci de azi înainte fără ştirea
mea.
- Nu am să mai calc, dar înainte de a pleca să-ţi
fac cunoştinţă cu domnul prim-corator, David David.
Auzeam pentru prima oară de un nume şi prenume aşa
de frumos - şi unde? - tocmai în buricul Transilvaniei,
într-un sat sărac şi cu glod până-n gât.
Când mă prezintă, coratorul se uită sec şi fără
nicio tresărire a bucurie, dar nici a sfială. Dintr-o
ochitură l-am cântărit. Îl aud sacadat şi cu fum pe nări
dând:
- Apăi, dumneata eşti răgăţean. După câte văd
eu, pe la noi n-ai să faci prea mulţi purici. În casa
parohială nu poţi sta. Trebuie să facem curăţenie. Până
atunci vei sta la noi, în gazdă. Vino cu bagajele după
mine. Eram surprins de mersul lucrurilor. Fără să
observ, popa Covalciuc Vasile, însoţitorul meu,
dispăruse fără să mai dea bineţe.
Aşa îmi începeam noua lucrare bisericească
după care am năzuit atât de mult.
Răbdare
de diamant
Se apropiau examenele de admitere la
Facultatea de Teologie. Atunci se dădeau toamna.
M-am repezit la Sibiu ca să fiu în calendarul zilnic al
examenelor. Nu ştiu, dar acolo la Sibiu, lucrurile se
petreceau tainic. A fost cel mai liniştit examen din câte
am dat vreodată în viaţa mea de până atunci.
Sibiul m-a impresionat. Eram ca în satul meu de
munte. Parcă însuşi oraşul năştea în taină acea linişte
care se aşeza în firea ta odată cu respiraţia. Vedeam pe
anumite străzi şi străduţe, că de bulevarde nu poate fi
vorba nici acum, după 45 de ani, aşezate anumite
plăcuţe care vesteau despre oameni şi vremuri care nu
se vor mai repeta niciodată.
Rămâneam emoţionat, cu gâtul întins, citind
despre Eminescu care a trecut în tinereţe prin Sibiu şi a
locuit chiar în spaţiile Mitropoliei Ardealului. Cred că
Şaguna a avut prilejul, ca şi Eminescu, de a sta
împreună, la gura sobei, gândind şi grăind despre
necazurile românilor robiţi în propria ţară.
La Sibiu aveam să mă bucur de cei mai buni
profesori de Teologie. Rectorul Sofran Vlad, preda
Istoria, dar era specialist şi în Noul Testament.
Profesorii şi doctorii în teologie de la Sibiu, dar şi cei
de la Bucureşti, puteau preda la toate disciplinele.
„Greii pământului”, cum îi numeam noi erau: Ioan
Belu, profesorul care ne preda ca un desăvârşit pedagog.
Suferea enorm. Îi murise fata. Suferea şi pentru cei care
nu învăţau şi plecau nepregătiţi în lume. Grigore T.
Marcu, specialistul fără egal în Noul Testament, redactor
şef la Telegraful Român, scriitor de precizie şi talent,

gospodarul Revistei Teologice; Milan Şesan, profesor de
mare cuprindere în Istoria Universală, poliglot recunoscut,
fiul marelui Valeriu Şesan, profesorul şi rectorul Facultăţii
de Teologie de la Cernăuţi, cu care se lăuda pe drept;
Nicolae Mladin, scriitorul şi profesorul de morală
creştină, savant teolog, apoi mitropolit nefericit al
Ardealului din 1967, care a ajuns surghiunit la Mănăstirea
Sâmbăta de Sus; Neaga Nicolae, profesor de Vechiul
Testament, stil de om aparte, care s-a însurat cu regina
balului, dintr-un concurs: Cine ştie mai multe limbi
străine. La el mi-am luat lucrarea de diplomă universitară,
cu tema: Lupta profeţilor împotriva formalismului,
inspirată de Arhiepiscopul Teofil al Clujului. El ne
povestea multe întâmplări. Voi aminti doar una: călătorea
cu autobuzul de la Sibiu la Răhău, satul său natal. Printre
călători era şi un miliţian. Cum era pe atunci şi azi pe
alocuri, miliţianul, la vederea preotului, îl întreabă:
- Părinte, ce deosebire este între un măgar şi un
popă?
- Popa poartă crucea pe piept, iar măgarul pe spate
- a fost răspunsul prompt al profesorului, iritat oarecum de
întrebarea îndrăzneţului miliţian, în faţa multor călători.
Toţi cei din autobuz au izbucnit în râs. După o vreme,
întreabă acum, profesorul Neaga pe miliţian:
- Domnule miliţian, poţi să-mi spui şi dumneata,
ce deosebire este între un miliţian şi un măgar? Întreg
autobuzul era plin de hohote. Miliţianul încurcat a
răspunde la aşa întrebare, tot ruga pe profesorul Neaga
să-i spună care ar fi deosebirea.
- Mai gândeşte-te, poate găseşti răspunsul - îl
îndeamnă mucalitul universitar de la Sibiu. Se apropia
staţia Răhău unde trebuia să coboare Nicolae Neaga.
Câţiva dintre călători îl rugau pe profesor să dea el
răspunsul, văzând pe miliţian în încurcătură. Doreau să
audă din gura profesorului care este deosebirea dintre
măgar şi miliţian.
Înainte de a coborî, îi zise miliţianului cuprins
de nerăbdare ca să afle răspunsul:
- Auzi, domnule miliţian, nu te mai gândi. Între
miliţian şi măgar nu este nicio deosebire. Întreg
autobuzul a izbucnit în râsete. Uşa s-a deschis.
Profesorul a coborât râzând şi el cu gura până la urechi.
Printre marile personalităţi universitare era şi
Dumitru Călugăr. Într-o zi, trecând prin gangul
Institutului Teologic Universitar, tuşea de mama
focului. Profesorul Mladin, şi el călugăr, fiind în
apropiere, îi zice uşor flegmatic:
- Măi Dumitru, de ce tuşeşti ca un măgar?
- Aşa tuşim noi călugării, răspunde profesorul,
servindu-i mingea inteligenţei la fileu.
Profesorii Institutului Teologic de grad Universitar

Sibiu din perioada studenţiei
Isidor Todoran, înfricoşătorul dascăl de

Dogmatică făcea ravagii nu doar cu severitatea de oţel,
ci şi cu privirea care te săgeta pe deasupra ochelarilor
traşi pe nas. Nu râdea niciodată.
În anul III şi IV se studia Dogmatica. Spaima
era aşa de mare încât mulţi studenţi făceau anul I şi II la
Sibiu, iar ultimii doi ani se transferau la Bucureşti, ca o
mare izbăvire. La examene se trecea greu. Trebuia să
ştii carte. Dacă rămâneai corigent era o catastrofă. Unii
dintre studenţii care aşteptau la uşă cădeau jos leşinaţi,
fiind duşi cu targa la spital.
Se vorbea că pe colegul meu, mai mare cu un
an, Justinian Chira, stareţul Rohiei, l-ar fi încolţit la
examene. Aceasta m-a îndârjit şi m-am pregătit să-l
înfrunt, cu orice preţ. Îmbrăcat în gri-albastru, nici eu
nu am mai văzut aşa culoare şi material, numit „tuş
turcesc”, cu sandale maro şi cu ciorapi albi, cu lanţ şi
ceas de buzunar ca-n secolul al XIX-lea şi stilou pus în
buzunarul de sus, i-am dat lista cu subiectele, după ce
strigase catalogul cu glasul lui de bariton gutural.
Când am spus prezent, s-a holbat la mine
coborându-şi ochelarii ca să mă vadă mai bine. Mă
aşteptam să mă poftească afară să mă îmbrac ca
oamenii. Acum nu aş mai avea acea îndrăzneală. L-am
privit şi eu gata de atac. N-a scos niciun cuvânt. S-a
uitat pe lista subiectelor pe care le-am scris. Deodată
am auzit:
- Cine te-a pus să împarţi lecţia în două
subiecte? Acum să-mi spui titlul întreg ca în carte. M-a
prins în ecuaţia în care doream să înving. Nu mă
aşteptam. Am înţeles de ce fugeau studenţii la
Bucureşti.
- Lecţia era lungă, Părinte Profesor şi m-am
gândit că ar fi mai bine să fie împărţită în două. Îşi
ridică ochelarii pe frunte şi zice:
- Bă, da’ ce minte ai! Auzi la tine! Să mă pui la
încercare? Ia să vedem acum ce ştii. M-am bucurat din
inimă de dialogul cu înăspritul profesor, spaima
Sibiului universitar. Am escaladat zidul. Era altfel în
sinea sa. Trebuia să ai curaj. Am simţit că agreează
această stare.
- Ia să-mi spui bibliografia nemţească,
englezească, franţuzească, grecească şi latinească, la
lecţia pe care ai tăiat-o în două. Norocul meu că tăind
lecţia am zărit şi bibliografia şi am fotografiat-o cu
memoria mea vizuală. I-am spus vreo şapte cărţi, pe
care le nota pe coala de hârtie pe care i-am dat-o cu
subiectele. Când credeam că-mi spune să ies afară, aud:
- Primeşti nota opt. Eşti liber. Nu-mi venea să
cred. Colegii mă socoteau un „erou” că am scăpat,
învingând la examenul de Dogmatică.
La studiul limbilor clasice şi moderne era
Mircea Păcurariu, fostul meu profesor de la Neamţ, pe
care n-am reuşit să-l însor cu Mariana Vodă. A fost
adus la Sibiu de Şofron Vlad pentru a-l lăsa urmaş la
catedra de Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Până
atunci preda de toate. Era sobru, erudit, serios şi drept
cu notările. Îţi era ruşine dacă nu ştiai. Şi lui i se făcea
ruşine când te nota pe cât ai merita şi nu cât ar fi dorit
el.
Secretarul binevoitor era Constantin Voicu! Nu
rămânea nicio problemă nerezolvată. Era mereu vesel.
A dorit să rămână diacon, dar asta nu l-a oprit să fie
profesor şi decan răzbătător şi conducător de doctorate,
mai recent.
La casieria Institutului Teologic, de după

ghişeu, te privea, ca un ghiduş, Ică Ioan. Pe masa
casieriei vedeam dicţionare dolofane de nemţească, mai
ales. Rar s-a văzut un ins cu voinţă întru a se realiza ca
om de carte înaltă. Ceea ce a şi reuşit, predând
Dogmatica în „stil propriu”, ca prezentare şi gestică
hazlie.
Figura cea nostimă, care aducea cu chipul lui
Einstein, Corneliu Sârbu, profesor, tobă de carte, avea o
mare răbdare să te asculte ce ştii şi mai ales ce nu ştiai
din Teologia Fundamentală. Era un mare pelerin şi tare
hazliu.
Săracul Floca Ion se ocupa cu şefia la cantina
şcolii. El avea să ajungă profesorul cunoscut de Drept
Bisericesc şi internaţional. Mi-a fost mereu milă de el.
Nici azi nu ştiu de ce.
Muzicianul, muzicologul, dirijorul şi
compozitorul Gheorghe Şoima era de o delicateţe
angelică. Îl ajuta şi chipul său aproape serafic. Se
simţea în el Duhul lui Dumnezeu năvălind pe portativ şi
în cânt coral desăvârşit. Avea o răbdare de diamant.
Cu pas molcom păşea Spiridon Cândea,
profesorul de Teologie Pastorală. I-am trecut pragul.
Îmi povestea despre studiile în Grecia, când l-a avut
coleg pe Iustin Moisescu. Când l-a întrebat Petru
Groza, după ce s-a vacantat Scaunul de Mitropolit al
Ardealului, în anul 1955:
- Spiridoane! cine crezi că poate fi urmaş în
Jeţul Arhieresc al Transilvaniei?
Colegul atenian din tinereţe recomandă:
- Cel mai bun nu poate fi altul decât Iustin
Moisescu, colegul meu de doctorat de la Atena.
Aşa a ajuns Iustin Moisescu Mitropolit al
Ardealului, recomandat de colegul său din tinereţe,
Spiridon Cândea. Se vorbea că Justin Moisescu n-a
prea fost încântat de această perspectivă, dar a acceptat
totuşi înalta ascultare bisericească.
Doamne! Ce păcat că mulţi nu mai sunt fizic
printre noi!
Colegii
nu se uită
Din vremea studenţiei se pot povesti multe.
M-am bucurat de multă preţuire, nedeclarată. Iubirea se
simte, cum simt păsările, ghioceii şi întreaga natură că
vine primăvara.
După patruzeci de ani, îmi vin în minte chipurile
colegilor mei sibieni. Şi acum aud cântarea liturgică a
celor patru colegi, care mi-au bucurat inima la hirotonie
în Catedrala ortodoxă a Clujului: Simion Felecan,
Gârlonţa Florin, Grigorie Dragoş şi Mihai
Sămărghiţan.
Cu prezenţa lui de „conte”, Lazăr Marius îşi
dregea glasul sonor, precum erau paşii hotărâţi,
cadenţaţi ai lui Victor Miţiga, iar cu zâmbet, Petru
Rău, întâmpina pe Doru Vasiu şi Dumitru Popa, cel
sfielnic ca o fată mare.
Ca mai mare şi cu experienţă, Preotul Teodor
Irimia, sfătuia cu răbdare pe Gheorghe Pop, Remus
Găvruş, Octavian Turtoiu şi Gheorghe Enache. Nici
eu nu eram părăsit de grija lui părintească.
Cu ochii ca albastrul cerului, cu pas liniştit şi
voie bună, Paisie Tinca, cel cu vorbă puţină şi dojeni
duhovniceşti, când era cazul, trecea ca umbra
binefăcătoare prin curtea Institutului Teologic.
Arhimandritul Paisie Tinca,

duhovnicul meu din anul 1964
Aproape fără glăsuire şi mereu cu aură tainică,

Ioan Bârsan şi Ioan Ciociu, ca şi Moise Vuici, Eugen
Şerban, Gheorghe Cornea, Ilie Mariş, Gheorghe
Stroe, Teodor Bej, Marian Ioniţă, Vasile Ramfu şi
Neofit Man, cu preocupare învăţătorească, nu
îndrăzneai să-i tulburi din meditaţia lor.
Mai volubili, din când în când, Aurel Crăciun,
Victor Făgăraş, Mihai Popescu, Aurel Puşcaş, Iosif
Bogdan, Ioan Bălăi, Gheorghe Pop, Andrei Vlaica,
Simeon Creţa, Victor Pop, Alexandru Câmpeanu,
Simeon Fărcuţ şi Dumitru Farcaş te binedispuneau,
păstrând o bună delicateţe cu prezenţa lor de spirit.
Parcă şi acum văd pe Vladimir Marcovici şi Al.
Mihailovici, doi preoţi sârbi, care aveau un
comportament model, fără să demonstreze aceasta prin
vorbe şi priviri.
Dar Ion Moraru, ca mai subţire intelectual, se

impunea prin mersul şi mai ales poziţia şi privirea lui
de sfinx. Pentru asta avea să sufere mai ales, că ideile lui
din licenţă, referindu-se la Shakespeare, nu se potriveau
cu ale Episcopului Teofil Herineanu. Mare durere şi
deziluzie pentru întraripatele lui idei!
Cu o poftă nemaivăzută până atunci, de a citi
psalmi, Ioan Iuraşcu, sanitarul şcolii, era totdeauna
vesel ca şi acum când sihăstreşte prin Episcopia
Giurgiului, ctitorind Altare printre ape.
De câte ori mă gândesc la Dan Dumitru, acum
arhimandritul Dionisie, fostul vicar arhiepiscopal, am în
faţă un om de o sinceritate debordantă.
Ca mai la urmă, am lăsat pe Preotul Adrian
Cărăuşu. Cazul lui m-a impresionat şi n-am uitat
drama şi tragedia din familia sa.
Era student la Teologie, proaspăt logodit. A fost
arestat. A făcut închisoare din 1946 până în 1964,
aproape 20 de ani de suferinţe nemeritate. Logodnica,
precum Penelopa, l-a aşteptat să se întoarcă.
Ieşind din puşcărie, în 1964, s-a căsătorit cu
logodnica lui, care aşteptase cu nădejde atâta amar de
vreme.
I-am cunoscut, fiind colegi de protopopiat la
Târgu Lăpuş. Era un model de familie! Unic! M-am
bucurat de prietenia lor şi i-am văzut cum gândesc şi
cum lucrează în ogorul Domnului Iisus.
Mă consideram vinovat dacă nu aminteam de
minunaţii colegi din Cetatea Sibiului, care înfruntau
vremile adverse, mărturisind credinţa în Dumnezeu.
Toată vremea-şi
are vreme
Cu examenele luate la Sibiu, m-am întors la
Parohia Tioltiur. Creştinii mă aşteptau, chiar dacă nu
prea credeau că fac mulţi pureci prin satul lor. La
propunerea coratorului David David, am pornit-o pe
jos, prin sat. M-a dus la locul vechi de biserică unde s-a
turnat o temelie prin anii ’40 ai secolului al XX-lea de
către preotul Todea.
- Apăi, popa Todea, n-a mai putut spori, că ne-a
părăsit plecând într-o parohie mai bogată şi noi am
rămas fără besearică. Iar dacă e să spun drept, a plecat
cu bani cu tot, iar materialele au fost furate. L-am
ascultat în linişte. Era greu să-l întrerupi. Şi am văzut că
nu are nevoie de părerile mele. Avea nevoie doar de
părerile lui.
Mergem prin sat. Îmi arată un loc potrivit pentru
biserică nouă.
- Acesta este, domnule Părinte, locul potrivit
pentru besearica nouă. Temelia pe care am văzut-o este
prea la vale. Oamenii nu sunt de acord. Coborând,
lângă şcoală, văd o ruină şi-l întreb:
- Dar cu ruina aceasta ce se va întâmpla?
- Este o besearică reformatuş care s-a dărâmat
de multă vreme şi aici nu mai este niciun ungur care să
o îngrijească. Ţine de parohia preotului reformat din
Stoiana. În taină, mi-am zis că acela este locul pentru
biserica ortodocşilor. N-am spus nimic despre gândul
meu ascuns. Nu era încă vremea potrivită. Toată
vremea-şi are vremea ei, zicea mătuşa Irina, baba
mucalită, cu casa bătrână, acoperită cu stuf şi târnaţ
înclinat să cadă, acoperişul fiind îmbrobodit cu stirigie
şi fum ieşind alene din podul fără aerisire.
Seara mergeam la David David să găzduiesc şi
să gust câte ceva. În casă era curăţel. Fata lui, Mariana,
măritată, avea un prunc mic în leagăn care plângea
întruna. Trebuia legănat vârtos. Când toţi plecau de
acasă îmi spunea:
- No, Domnule Părinte, te rugăm să ai grijă de
băiată – adică de fată – că noi plecăm la câmp. Era
toamnă şi mult de lucru. Eram oarecum bucuros să nu-l
mai văd pe David David fumând în casă.
Într-o zi, m-am hotărât să-i zic de la obraz, să nu
mai fumeze:
- Domnule prim-corator, vă rog să nu mai
fumaţi în casă. Băiata e mică şi-i atacaţi plămânii. Mă
plângeam şi pe mine. Mă durea capul de fumul de
ţigară proastă.
- Să comanzi la mumă-ta în casă, nu la mine,
veneticule de răgăţean! Eram gata să-l potolesc…
M-am abţinut. Dar am părăsit imediat casa birăului
(primar la unguri, pe vremea stăpânirii maghiare). Se
ţinea băţ. Se spunea, de către săteni, că a cam asuprit pe
români când a fost pus birău. Se şi vedea de pe mutra
lui slăbănoagă şi afumată de ţigară.
Scăpasem de legănat, hrănit şi îngrijit copilul.
Cu bocceluţa sumară, m-am dus în casa parohială şi am
început lucrul: curăţenia pe dinăuntru, pe afară, iarba
cosită, gardurile reparate, casa văruită. Pe drum trecea
lumea şi mă saluta cu îndemnul:
- Spor la lucru, Domnule Părinte! ziceau mai
ales femeile, care se uitau cam lung la mine. Aveam
spor mare. Doream să le arăt celor care-mi spuneau cu
dispreţ „veneticule de răgăţean”, că-s harnic şi că n-am

venit să mi se slujească, precum milogului din poveste.
Se apropia prima duminică din proaspăta viaţă
de preot paroh în buricul Transilvaniei, aproape de
Bobâlna istorică. Vestea că duminică va sluji popa cel
nou, se dusese pe toate uliţele. Doream să fac faţă. Se
spune că prima impresie este cea cu care rămâi o viaţă
întreagă, mai ales că prim-coratorul, tot amintea:
- Popa Todea era un mare predicator. Nimeni nu
a mai fost ca el. Era un preot greco-catolic deştept.
- Da, răspundeam eu, a fost foarte deştept, după
cum aţi spus, mai ales că a plecat şi v-a halit bănişorii
şi n-aţi mai făcut biserica.
Ca să fiu şi eu deştept, mai mult ca popa Todea,
m-am apucat să pregătesc predica duminicii. N-am tocit
niciodată până atunci. A fost lucrul cel mai greu şi
anapoda pentru mine. După eforturi de câteva ceasuri,
aproape că puteam spune pe de rost cuvântul de
învăţătură. Am aşteptat cu mari emoţii duminica fatală
sau plină de biruinţă.
Gherasim, fătul bisericii din Tioltiur

Fătul bisericii, pe nume Gherasim, paracliserul
nostru sau omul de serviciu al bisericii, orânduise totul.
Era cucernic şi plin de bună-cuviinţă. Cred că era cel
mai evlavios şi înţelept om pe care l-am întâlnit în viaţa
mea de până atunci. Cântăreţul era cam stropşit de
mândrie. Cânta puternic de-ţi ţiuiau urechile, fără nicio
simţire duhovnicească. Totdeauna, cât am stat acolo,
i-am simţit palmele mele pe obrajii lui plini de roşeaţă
şi tupeu.
Slujba a mers strună. A cântat toată biserica. La
sfârşit am ţinut predica. Am spus-o de la cap până la
coadă, pe nerăsuflate. Mă temeam să nu uit şirul. După
aceea le-am spus cine sunt, de unde vin şi ce caut la ei
în bătătură. Le-am citit decizia episcopală de numire în
Parohia Tioltiur. Le-am spus:
- Azi, mă instalez singur, ca preot paroh, aici, la
dumneavoastră. Părintele Protopop n-a vrut să vină că-i
parohia săracă şi prăpădită. Îl învăţăm noi minte ca să
nu ne mai jignească niciodată, termin eu triumfal în
răpăitul din palme al creştinilor din biserică.
Şi aşa mi-am început prima zi de păstorire, într-o
parohie fostă greco-catolică. Creştinii se arătau a fi de
treabă şi inimoşi. Cu ei aveam să birui întru construirea
bisericii noi, dorită de atâta vreme.
Mi-au
clănţănit
dinţii
Vrând să fac pe democratul într-o dictatură
comunistă-atee, le-am spus creştinilor care au venit la
biserică pentru a-l vedea pe popa nou-venit, că-s rugaţi, la
sfârşitul slujbei, dacă are cineva vreo nemulţumire, să o
spună direct. Dintr-o dată un tânăr, pe nume Iosif, zice:
- Domnule Părinte, iertare, dar prea repede ai zis
predica. Parcă te fugărea cineva. Să predici mai rar şi
nu grăbit ca o moară stricată! În gândul meu mi-am zis:
ce-am crezut şi ce am auzit despre mine, în prima
duminică de păstorire ardeleană. M-am bucurat de
francheţea transilvanului, mai ales că eu i-am rugat să-
mi arate hibele pentru a mă îndrepta.
După miruire, i-am rugat să stea afară că vom
vorbi despre biserica nouă a satului. Când am intrat în
biserica cea veche, la care mă adusese coratorul David
David, cu o săptămână înainte, nefiind atent, chiar în
pridvor, mi-am izbit capul de tavanul jos ca la o
tavernă, de mi-au clănţănit dinţii. M-a apucat plânsul.
Veneam din Moldova lui Ştefan cel Mare. Cinci ani
văzusem superba biserică de la Mănăstirea Neamţ, unde
ne-am rugat cu toată râvna tinerească.
Vehement, la sfârşitul predicii, arătând enoriaşilor
lumina de afară care se vedea prin tavanul şi acoperişul
bisericii, am zis plin de obidă:
- La anul, la Sfântul Ilie, să trăsnească direct în
taverna aceasta! Doar atunci ne vom apuca de biserică.
Am simţit trecând prin mine fulgerul poftit la anul.
Creştinii au amuţit. Aud, totuşi:
- No, Domnule Părinte, dar dumneata ne
blestemi bisericuţa?
- Nu o blestem, ci doar am zis, să o trăsnească
Dumnezeu, dacă nu ne apucăm de lucru la biserica
nouă. Eu nu am văzut nicio bisericuţă. Asta-i o tavernă.
Un culcuş de animale. Voi aveţi grajduri mari şi
împopoţonate, nu ca biata bisericuţă. Le-am văzut prin
sat. Ba, aveţi case şi curţi frumoase, iar biserica aţi
lăsat-o în paragină. Mai mare ruşinea, mi-am terminat
eu discursul apucat spre scandal.
- Să ieşim afară din biserică, dacă ziceţi că asta-i
biserică. Să punem la cale lucrul nou de acum. Chiar de
azi, strig eu, uitând că sunt în biserică, chiar dacă era
prăpădită, cum nu mai văzusem alta în viaţa mea.
- No, să auzim, Domnule Părinte, ce ne spui
dumneata nouă azi despre noua biserică ce se va zidi la
noi în sat?
- Vă spun, că aveţi gospodării frumoase. Sunteţi
oameni harnici, dar o biserică nu poate face tot satul?
Uitaţi-vă la bisericuţa de lemn! Vă place? Plouă
înăuntru! Acoperişul s-a stricat, iar temelia s-a surpat.
- No, doar noi vedem aceasta. Cum să pornim
acum la drum?
- Am aflat că tot satul şi-a făcut casele şi
grajdurile cu piatră din Dealul Stoianei. Adevărat este?
- Aşa este! au răspuns toţi, neştiind unde voi
ajunge cu povestea.
- Nu-i aşa că biserica nouă trebuie să o
construim din piatră?
- Da, domnule Părinte.
- Şi acum facem un program, zic eu. Casierul

Sandu va face o listă şi se vor da până la Anul Nou câte
50 de lei pentru cap de familie. Cu banii strânşi se vor
plăti meşterii care scot piatra şi transportul până la noul
loc de biserica, pe care-l vom găsi a fi cel mai bun şi pe
dorinţa tuturor.
- Bine, bine, cu prima propunere suntem de
acord. Dar cu locul de biserică, ba. Auzeam pentru
prima oară acest BA, folosit de ardeleni ca o hotărâre
absolută. Îmi venea să râd, dar nu era locul potrivit şi
timpul era prea scurt ca să-i cunosc cu adevărat.
- Locul de biserica l-am găsit! le spun eu bucuros,
că poate îi voi învinge. De zeci de ani căutau locul. Cei
din partea de sus a satului o voiau acolo, cei din jos, nu se
lăsau. Chibzuind eu cu mintea mea de copil încă, mi-am
zis că soluţia de mijloc ar fi cea mai bună.
- Care-i locul? strigară toţi într-un glas, bărbaţi şi
femei urcaţi pe muşuroaiele din faţa bisericuţei de lemn.
- Aţi văzut ruinele bisericii de piatră din
mijlocul satului?
- Da! au răspuns pe nerăsuflate.
- Ce părere aveţi? întreb eu.
- No, Domnule Părinte! dar este besearică
reformatuş! Noi nu putem face nimic. În secunda
următoare au început strigătele: unii că nu se poate, alţii
că se poate, iar cei mai conservatori, să rămânem pe
deal, în bisericuţa de lemn, din moşi strămoşi.
Dacă până ieri erau două partide, acum aveam
trei grupuri care se certau pe locul nou de biserică.
M-am bucurat să-i văd pe aceşti ardeleni, dintr-un sat
de piatră, cum îşi dispută părerile, cam unde-ar fi locul
cel mai potrivit pentru biserica nouă.
- Oameni buni! le strig eu, urcat pe un muşuroi
mai mare, vă rog să mă ascultaţi! Săptămâna viitoare
gândim cam unde ar fi locul cel mai bun, iar eu voi
vorbi cu părintele reformatuş de la Stoiana pentru locul
lor din centrul satului. Este păcat să rămână o ruină, iar
noi să ne certăm.
- Aşa rămâne, Domnule Părinte, alduiască-te
Dumnezeu, strigară cei mai mulţi.
Ne-am despărţit. Fiecare mergea îngândurat.
Din când în când se auzea:
Bisericuţa de lemn din satul Tioltiur,

aşezată pe o coastă la 300 de metri de sat, pentru că
românii, sub stăpânire străină, nu aveau dreptul să
aibă biserică în mijlocul satului. Din interiorul
bisericii, vedeai prin acoperiş albastrul cerului
- Bă, dar afurisit este răgăţeanul ăsta. Poate

acum să începem biserica, zicea altul. Este bună şi
ideea cu ruina reformatuş, îşi dă cu părerea unul mai
conciliant.
Eram deja fericit. Lucrul începuse în mintea lor,
dar şi în mintea mea. Mai târziu aveam să înţeleg ce a
vrut să spună Brâncuşi: „Nu lucrurile sunt greu de
făcut, cel mai greu este de a te pune în stare de a le
face”.
Zece pari
la un car cu oale
Întors la casa parohială, vecina de mejdă, adică
de hotar, mătuşa Irina, a început să mă ajute. La început
mai sfielnic, apoi cu mai mult curaj. Eram nou-venit şi
nu ştia cam ce poamă acră sunt. Aşa micuţă cum era,
aproape o jumătate de femeie, avea o minte vie,
sprintenă precum ochii, mâinile şi picioarele. Era o
furnică de zile mari, cum s-ar spune.
Am fost bucuros că este o vecină bună. Aşa s-a
arătat cugetului meu şi am găsit că va fi de mare folos
la zidirea bisericii, mai ales că nu cunoşteam pe nimeni
din sat. M-a invitat să-mi ofere primul prânz după ce
m-am instalat singur ca preot paroh.
M-am apropiat de castelul mătuşii Irina Iuşan,
văduvă de multă vreme, cu patru copii. Cei mai cuminţi
au plecat la rosturile lor în lume. Acasă a rămas, mereu
făcându-i probleme, „dragul mamei Ionaş.”
Casa era din lemn, de peste două sute de ani, din
bârne afumate şi cu stuf acoperită ca o colibă uriaşă. Pe
jos era pământ lipit, complet gol, adică fără vreun preş.
Sobă nu avea. Un horn mare, cu o vatră pardosită cu
cărămizi din alte vremi, avea un lanţ gros în care se
agăţa ceaunul, pururea folositor pentru toate trebuinţele
vieţii. În colţurile odăii mari – casa având doar două
încăperi – erau două paturi înalte, de ajungeai cu mâna
la tavan. Cergile ţesute de mână, iar prosoapele din fir
de cânepă şi in atârnau deasupra icoanelor pe sticlă.
Câteva farfurii aşezate pe pereţi, cu câte un cocoş mare,
cântând Ioreghelt, adică bună dimineaţa, în melodioasa

limbă maghiară, împodobeau sărăcuţa casă din poveşti.
Nişte dulapuri, numite credenţ, nu ştiu pe ce
limbă, adăposteau rufele necesare acestei vieţi amărâte
şi trecătoare.
Mătuşa Irina, veselă şi binevoitoare, m-a poftit
să stau:
- Stai locului, Domnule Preot – îmi zicea aşa,
pentru că era oleacă de martoră a lui Iehova, după cum
o cârâiau vecinele – la noi e sărăcie, nu ca la găzdacul
de David David. Mult rău ne-a mai făcut, nenorocitul,
când a venit stăpânirea ungurească şi l-a pus birău peste
sat. Numai noi ştim. Vai de păcatele noastre! N-am
spus nimic. Tăcerea este bună, când nu cunoşti oamenii
şi este mai bună când îi cunoşti, că nu ştii de unde-ţi
vine răul.
M-a poftit la masa ei curată şi aşezată cu grijă.
Am făcut rugăciunea. Tavanul era cam jos şi nu puteam
sta în picioare. Cu ochiul căutam să văd dacă mătuşa
Irina îşi face vreo cruce. La urmă a făcut una mare şi a
început să râdă în hohote. Observând privirea mea
îndreptată asupra ei, a zis:
- Ţi-a spus afumatul de David David, că-s
baptistă? De mult mă ocărăşte, ca să nu aibă popii
încredere în mine. Mi-au spus că-s penticostală,
reformatuş, catolică, baptistă, martoră a lui Iehova. Dar
ei nu ştiu că sunt ortodoxă mai bună ca toţi cârtitorii
mei, de când mă ştiu, de parcă le-aş fi mâncat mălaiul
din lingură.
Am gustat bucatele mătuşii Irina. Era prima
oară când stăteam la masă într-o casă atât de veche,
singura rămasă în sat şi chiar în împrejurimi.
Din vorbă în vorbă, aud pe baba Irina:
- Domnule Preot, să ai grijă! Nu-i bine să fii
hiretic. Pe aici oamenii sunt supărăcioşi. Te poţi aştepta
la ceva neplăcut. Am auzit în premieră expresia de
hiretic şi nu pricepeam cum ar veni.
- Dar ce înseamnă hiretic? întreb eu nelămurit.
- Cam cum te-ai purtat cu oamenii la biserică.
Odată-i lăudai, apoi îi criticai, alteori ne blestemai
biserica de parcă ar fi o şură, să ardă de Sfântul Ilie, la
anul.
M-am uitat lung la baba înţeleaptă. S-a făcut
tăcere. După o vreme, o aud din nou:
Mătuşa Irina Iuşan
- Dacă mai cerţi lumea, au spus că te-or scoate

afară din sat. Că doar n-or fi batjocoriţi de un răgăţean
venetic. Mă gândeam ce aiurea sună răgăţean şi mai
ales venetic. Asta durea cel mai tare. Eram doar în ţara
mea. Cum să-mi spună venetic?
Gândindu-mă la vorbele sincere ale Irinei din
Tioltiur, am întrebat-o:
- Dar acum ce să fac? Cum să mă comport ca să
le placă oamenilor din Tioltiur?
- De acum nu le mai zici nimic. Ajung zece pari
la un car cu oale. Eu am să fiu mereu printre ei şi am
să-ţi spun cum merge valul, ca să ştii cum este mai bine
ca să învingem şi să facem biserica nouă. Când am
auzit vorbele bătrânei înţelepte, m-am gândit că
Dumnezeu mi-a scos-o în cale: un înger păzitor. M-am
bucurat. Aveam acum un mare ajutor. Cunoştea satul şi
melicurile sătenilor. Puteam mai uşor pătrunde în
judecata şi vrerea lor.
I-am mulţumit din inimă pentru masa gătită în
specificul ardelean cu rântaş gras şi gustos. I-am
mulţumit, mai ales, pentru sfaturile date, masa cea mai
preţioasă.
Eram deja pe drumul cel bun.
M-aş fi
bucurat să am
o sută de inimi
Cu gândul la ruina fostei biserici reformate din
Tioltiur, m-am hotărât să-mi îndrept paşii către Stoiana,
unde era preot paroh Banyay Bella. Am întrebat unde-i
satul. Mi se arăta o cărare care trecea peste Dealul
Stoienii, de unde aveam să scoatem piatra pentru noua
biserică.
Pastorul reformat Banyay Bella
Ajuns în sat, am fost îndreptat la casa parohială.

Am bătut la poartă. De pe cărarea curţii, se îndrepta
spre mine un om bine legat, de statură mijlocie, cu
pălărie de paie pe cap, cizme de cauciuc în picioare şi
un halat nu tocmai nou. M-a poftit în curte. După ce

i-am spus cine sunt şi cum mă cheamă, mi-a zis:
- Intră în curte, fiule, şi mă iartă că-s la lucru.
Scot cartofi în grădină. Când am auzit cum îmi spune
eram gata să plâng. Un preot reformat îmi spune fiule,
iar românii mei mă gratulează cu veneticule.
Anapoda treabă.
M-a poftit să stau. I-am spus că vreau să merg
în grădină şi să scoatem împreună cartofii. Cum am zis,
nu a mai fost cazul să negociem. Ne-am îndreptat spre
locul cu cartofi şi ne-am apucat de lucru. M-a întrebat
de toate şi cum am ajuns tocmai la Tioltiur, venind din
Moldova. După ce i-am povestit cum stau lucrurile,
i-am zis că doresc să zidesc o biserică nouă, dar nu am
un loc potrivit.
- Cred că cel mai bun loc este acolo unde avem
noi biserica în ruină, îl aud pe preotul Bella, rostind
totul într-un firesc care m-a uluit de-a binelea. Nu-mi
venea a crede. Mă uitam fericit la făptura lui bonomă şi
de o firească simplitate.
- Mă voi duce la Episcopia Reformată din Cluj.
Acolo voi vedea ce-mi vor spune. Nu are rost să stea
locul pustiu, iar noi nu mai avem niciun creştin
reformat acolo, îl aud din nou pe preotul reformat.
Inima îmi creştea într-o iubire nestăvilită. Tot vorbind
s-a terminat de scos cartofii.
- Hai să gustăm ceva! Cine munceşte are dreptul
şi la masă.
Nu ştiam pe ce lume mai sunt. Întâlnisem, fără
doar şi poate, pe cel mai mare om din Transilvania. Îmi
răspundea la amarurile mele cu locul pentru biserica
nouă din săracul Tioltiur. Nu ştiam cum să mai
mulţumesc lui Dumnezeu. Chiar şi când gustam cele
puse pe masă, gândul meu era la izbânda neaşteptată.
Când eram pe terminate, preotul Bella zice:
- Să mulţumim Domnului pentru masă şi pentru
că ne-am întâlnit. Voi stărui să capeţi locul pentru
biserică. De mult aşteptam această zi fericită. Iată că a
sosit vremea! I-am mulţumit din toată inima. M-aş fi
bucurat să am o sută de inimi ca să-i mulţumesc din
toate, dintr-odată.
Familia pastorului Banyay Bella
Ne-am dus în biserică să ne rugăm. Aceeaşi

sobră simplitate, acelaşi preot egal cu sine şi cu cei din
jur. Acolo am învăţat primele cuvinte în graiul maghiar:
Către Tine, Doamne, îmi ridic sufletul meu! Aceasta era
ruga şi ziua cea mare a vieţii mele de până atunci. Mă
bucuram şi pentru fiul său, Laslo, student la Teologie,

pe care-l iubea ca pe ochii din cap, considerându-mă şi
pe mine ca pe al doilea fiu al său.
Biserica Reformată din Stoiana unde slujea

Părintele Banyay Bella, prietenul nostru de inimă
Era deja spre seară. Ne-am despărţit cu nădejdea

că totul va fi aşa cum am vorbit. Când m-am văzut pe
uliţa care ducea spre Dealul Stoienei, parcă aveam
aripi. Nici n-am ştiut când am ajuns la Tioltiur. M-am
oprit direct la „palatul din stuf” al mătuşii Irina. Era
afară la focul ce fierbea mâncarea pentru purcel.
- Am veşti mari! mătuşă Irina. Vino în casă să ţi
le spun. Irinuca cea isteaţă, saltă de pe scaun şi în
bordeiul ei tainic puneam la cale cele pentru ziua de
mâine.
- Ştiam eu că nu te laşi. Niciun loc nu este mai
bun ca acela din mijlocul satului, cu ruina bisericii
maghiare. Bella e un popă bun. Iubeşte pe toată lumea.
Nu face diferenţe. Sigur se va rezolva problema. Să ne
rugăm lui Dumnezeu. Dintr-o dată, văd pe micuţa Irina
căzând în genunchi şi cu mâinile ridicate, spune:
- Acum, Doamne, a venit vremea bisericii
noastre. Ajută-ne să o facem cât mai repede! N-am avut
vreme să mă aşez şi eu în genunchi, că baba Irina s-a şi
ridicat în picioare. Avea ochii plini de lacrimi. Am
rămas uimit. Cele ce se petrecuseră, doar într-o zi erau
din taina minunilor. Credeam şi eu că a venit vremea
bisericii noi din Tioltiur.
- Să nu spui la nimeni, mătuşă Irina! Să ştim
numai noi. Toate la vremea lor.
- Dar nici dumneata, Domnule Preot, să nu spui
şi mai ales cele ce te învăţ eu. Nu trebuie să avem
supărări cu oamenii. Nu-i cunoşti cine sunt.
- Da! am asigurat pe bunicuţa cea isteaţă şi iute
ca argintul viu. Nu voi spune nimănui nimic. Şi apoi
ştim numai noi. Nici preotul Bella, încă nu va spune
până nu avem actul încheiat.
- Eşti tânăr, continuă mătuşa Irina! Să nu uiţi,
cât trăieşti, că o tacă plăti o vacă.
Pe cer licăreau stelele ca luminiţa în candele.
Toamna se arăta ploioasă. Cerneau norii mărunt, iar
ceaţa împodobea dealurile până spre satul înecat într-un
noroi negru şi clisos. Mi se părea totul sinistru. Doar
izbânda cu locul nou de biserică îmi lumina nădejdea şi
eram bucuros ca un copil care primeşte daruri de la
părinţi. M-am îndreptat spre casa parohială, fericit că
Dumnezeu nu mă lăsase singur.
Bucurându-mă de cele dăruite de Dumnezeu,
după câteva zile, primesc veste de la Protoieria Gherla ca
să mă prezint cu actele contabile şi inventarul parohiei
Tioltiur, la controlul obişnuit, anual. Practic, nu luasem

niciun document în chip oficial şi nici nu făcusem vreo
operaţie în registrele parohiei. Cum nu se putea glumi,
nici întârzia de la ziua şi ora chemării, mi-am luat
cizmele, haina de ploaie, geanta cu hârţoagele contabile,
făcute de alţii şi, la drum băiete! Trecând dealul Stoienei,
am bătut din nou la poarta părintelui Bella, rugându-l
să-mi găzduiască cizmele până mă întorc de la Protoieria
Gherla, unde eram chemat pentru verificări gestionare.
Casa parohială reformată din Stoiana

unde mi se găzduiau cizmele de cauciuc
- Lasă-le aici, fiule! îl aud din nou pe bunătatea

de om, scoasă în cale de Atotbunătatea lui Dumnezeu.
Mă încalţ cu pantofii scoşi din sacoşă. Cu autobuzul am
ajuns la Gherla, cam târziu, de altfel, din cauza
drumurilor groaznice.
- Te-ai cam boierit, Părinte Argatu! Te scoli
târziu, ca boierii, nu? Cine te crezi dumneata? mă ia la
beţe Roman Răzlog, care nu-mi agrease figura de la
prima întâlnire.
- Am plecat cu noaptea-n cap de acasă. Am
schimbat trei autobuze pentru că am rămas în pană. Iată
dovada, arătându-i trei bilete pe ziua şi orele respective.
Se uită la bilete, se uită la mine, se uită la geanta plină
de noroi.
- Scoate actele, aud vocea de metal a lui Roman
Răzlog, nume frumos, de altfel. După vreo două ore de
verificări şi proces-verbal făcut rapid, mă avertizează că
nu ştiu contabilitate şi că am datorii către protoierie o
sumă de bani pe întreg anul 1964.
- N-am ţinut eu contabilitatea şi nu mi-a dat
nimeni nimic în primire. Să plătească cine a suplinit
parohia Tioltiur, până la 1 octombrie.
- Eşti colţos. Nu ai să ajungi departe. Iată
chitanţa cu datoriile ce trebuie să le plăteşti. Aşa am
ajuns să plătesc, din banii de la tata din Moldova,
datoriile parohiei din Tioltiurul Transilvaniei. Frumos
început! Mi-am spus doar mie, de data aceasta. Am
renunţat să-i trântesc geanta cu actele drept în cap, celui
care-mi va face multe greutăţi, cât am stat preot în
Tioltiurul cel iubit.
La întoarcere spre casă, pe drum, îmbrăcat în
uniformă preoţească, tot făceam semne disperate să fiu
luat şi eu de vreo maşină de ocazie pentru că autobuze
nu mai erau, trecând vremea lor din orar. Mergeam pe
jos plângând şi hotărât să plec pentru totdeauna din
Transilvania, pe care mi-am dorit-o cu atâta ardoare.
Ajuns la Iclod, drumul peste deal către Tioltiur
era de vreo nouă kilometri. Îl făcusem pe ziuă şi pe
vreme uscată. Acum era ploaie densă de câteva zile şi
nu ştiam cum ar mai arăta drumul plin de cărări şi
hăgaşe adânci, făcute de căruţe încărcate, trase de

bivoli, mai mult decât de boi, vaci sau măgari, cum am
văzut prin alte părţi.
Mi-am luat inima în dinţi. M-am pornit pe
drumul luminat doar de stelele cerului. Am mers cale
de vreo două ore. Un picior îl băgam şi altul îl scoteam,
cu mare grijă să nu-mi fie smuls din picior pantoful cel
legat cu şnur. Jeleam că nu am avut cu ce să ajung la
Stoiana Părintelui Bella, pentru a-mi lua izbăvitoarele
cizme din mocirla groaznică de pe drum.
- Doamne, Dumnezeule! De ce m-ai adus pe
lumea aceasta? Nu mai pot merge. Izbăveşte-mă!
Urcând cu greu şi ridicând pantoful cu câteva
kilograme de noroi, am început să număr paşii pentru a
şti cam câte tone de glod am purtat pe picioare. Îmi
găsisem de lucru. N-a fost în zadar.
Tot numărând, mi-a ieşit piciorul din pantoful
îngropat în năclăială. Orbecăind să-mi găsesc pantoful
pierdut, mi-a ieşit şi celălalt din picior, împovărat de
afurisitul de glod, cum nu mai întâlnisem în viaţa mea.
Degeaba mi-am căutat pantofii. Pe întuneric, mi-am
pierdut direcţia drumului. Doar cu ciorapii în picioare
am ajuns pe culmea dealului. De acolo am văzut
Tioltiurul. Era prima dată când iubeam satul amărât,
aşezat într-o fundătură de deal.
Eram hotărât.
Nu voi pleca până nu voi face biserica nouă.
„Veneticule”
de popă
Ascultând sfaturile înţelepte ale mătuşii Irina,
mi-am cam pus pavăză la „pupăză”. Orice cuvânt era
măsurat şi mi-am propus să nu zâmbesc sau să râd
vreodată cu cineva. Slujbele la biserică mergeau bine.
Lumea venea în număr mare. Întrebau din când în când:
- Domnule Părinte, ce mai facem cu biserica
nouă? Noi am dat câte 50 de lei de familie. Când
începem să scoatem piatra din Dealul Stoienii? Am
încercat o mare bucurie. Lucrurile începeau să intre pe
făgaşul normal. Poate că tăcerea mea – potrivit sfatului
Irinei – poate dragostea lor de biserică, ne arătau acum
că Dumnezeu binecuvântează hotărârea noastră.
- Mă bucur de întrebare. După Bobotează
începem scosul pietrei pentru biserică. Mulţumesc din
inimă. Faţa celui care întreba s-a luminat şi un zâmbet
s-a aşezat peste firea lui. Era un început bun de
respectarea codului bunelor maniere. Am înţeles că nu
se poate face nimic prin strigăte şi urlete. Trebuia să uit
definitiv comportamentul meu de la Seminarul de la
Neamţ şi umbletele prin munţi, crezând că-s stăpân
peste întreaga fire. Nu era uşor, dar era necesar!
De Crăciun nu se umbla cu Icoana, ca în Regat.
Se umbla însă cu Crucea. Adică de Ajunul Bobotezei,
cu câteva zile înainte. Trecând pe drum, lângă un pod
unde era aşezat cazanul de ţuică pe firul apei, aud o
voce băloasă, hârbuită:
- Bă, popo venetic, ai venit aici flămând ca să te

hrănim noi? Ha! Ha! Ha, popo venetic! Când am auzit
„frumuseţea” de vorbe, i-am spus cântăreţului:
- Acum părăsesc acest sat nenorocit şi fără
biserică. Mi-am îndreptat paşii spre casa parohială.
Lumea aştepta să mergem cu agheasma. Cântăreţul se
ruga să iert pe techergheul de beţiv, că aşa face şi celor
din sat. Iar eu, una şi bună, că voi pleca definitiv din
Tioltiur.
Povarna unde se distilau prunele

şi unde un chefliu mi-a zis:
- Bă, popo venetic, ai venit aici flămând
ca să te hrănim noi!
La rugămintea diacului – că aşa se numesc

acolo cântăreţii – glăsuind molcom, că este bine să
mergem cu Crucea prin sat, după care mă pot duce
unde vreau, am iertat vorba beţivanului de la gura
podului. Era prima încercare mai amară. Era greu de
răbdat.
Şi era doar începutul.
Părintele Nicolae Lungu din Berindeştii Argeşului
Pe la case mergând, uşor-uşor, lămuream lumea

pentru ajutorul ce trebuie să-l dea bisericii noi. Când se
apropia Ajunul Bobotezei, terminam şi noi cu cruciada
prin sat, cum îi zicea, Nicolae Lungu, preotul din Suciul
de Sus, născut în Berindeştii din Corbenii Argeşului.
Seara târziu, aud un bătut uşor în uşa casei
parohiale. Ies să deschid. Stăteau afară prim-coratorul,
David David şi Consiliul Parohial. I-am poftit în casă.
Refuzând să intre, aud:
- Domnule Părinte! iartă pe cel ce v-a jignit la
gura podului, la cazanul de ţuică. Să ne ierţi şi pe noi.
Drept iertare noi îţi dăm câte doi litri de vinars – aşa se
numea palinca acolo – de la toţi cei care fierb prunele.
- Nu primesc nimic. Eu nu beau vinars. Iertaţi-mă

de refuz.
- Apoi, no, Domnule Părinte, dacă nu primeşti
înseamnă că nu ne-ai iertat. Şi apoi, noi nu plecăm de
aici până nu spui: DA.
- Primesc! am spus încurcat peste măsură,
aducându-mi aminte de sfaturile Irinei, ca să nu mă pun
în beţe cu tiolturenii, că nu-i bine.
Până-n martie s-au adunat sute de litri de vinars
sau horincă, cum se zice în Maramureş. L-am pus în
damigene de 50 de litri. În două ierni s-au strâns peste o
jumătate de tonă de băutură, de primă mână. Neaşteptat
dar. Nimeni nu cârtea că la popa s-au strâns sute de litri
de ţuică. Eu tăceam mâlc şi aşteptam o bună zi ca să le
mulţumesc.
- Nu mai avem bani la biserică, Domnule
Părinte. Ce ne facem oare?
- Avem bani destui, le ziceam, zâmbind.
- Unde avem bani destui? Deschizând uşa
cămării le arăt peste zece damigene de câte 50 de litri,
pline de ţuica pe care mi-o dăruiseră în cele două ierni
cât am stat la ei.
- No, noi nu primim ce am dăruit. Asta nu se
poate. Doamne feri! Înseamnă că nu ne iubeşti,
Domnule Părinte.
- Tocmai că vă iubesc pe voi şi biserica, luaţi
damigenele şi vindeţi ţuica şi cu banii adunaţi să lucrăm
că trece vremea. Sărăcia ne-a făcut să ne cunoaştem
mai bine.
Am simţit şi eu şi ei că suntem dintr-acelaşi sat
fără biserică.
Ora bucuriei
Nu ştiu cine a spus de înţelegerea mea cu
preotul Bella din Stoiana. Sătenii din Tioltiur aşteptau
minunea în taină. Nu voiau să mă mai supere cumva.
Luna martie avea să ne aducă şi nouă,
muritorilor din satul sărac din piatră, dar cu oameni de
inimă, o mare bucurie. Rugăciunea mea se împlinise.
Episcopia Reformată din Cluj, la cererea noastră şi
recomandarea frăţească a celui ce acum este în ceruri,
Bella – preotul reformat, aprobase cumpărarea locului
cu ruina bisericii şi intabularea pe seama Parohiei din
Tioltiur.
Judecătoria Oraşului Gherla unde s-au perfectat actele

de vânzare-cumpărare a terenului pentru
Biserica din Tioltiur,
care a aparţinut Episcopiei Reformate din Cluj
Numai Dumnezeu din Cer ştie câtă fericire am

avut când, pe 24 martie 1965, am semnat documentul
de proprietate la Judecătoria din Gherla. Nu ştiam cum
să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Dumnezeu a întins
întreaga Sa mână. El putea, pentru că Biserica este Casa
Lui. Noi, doar casnicii.
Vestea a cuprins întreg satul. Era o bucurie de
nedescris. Crescusem foarte mare în inima şi ochii
creştinilor din Tioltiur. Acum credeau că vor avea şi ei
– în sfârşit – biserică nouă ca şi celelalte sate din
împrejurimi.
Cu mai mare spor, acum participau tiolturenii la
scos piatră pentru biserică din Dealul Stoienei. Eram
mereu printre ei. Era greu să despici piatra mare în felii,
potrivite pentru o zidire trainică.
Din 26 martie, după cele două Bune Vestiri, s-a
început scosul şi căratul, cu atelajele gospodăriei
colective, piatra cea aleasă pentru Casa Domnului. Ce
mare iureş! Ce voie bună! Ce entuziasm descătuşat!
Din deal la vale, vedeam cum înoată boii prin făgaşe
adânci, veseli şi ei că poartă pe grumaji frumuseţea
bisericii care se va zidi.
Munţi de piatră se ridicau împrejurul ruinelor
bisericii reformate, care acum va deveni ortodoxă.
Eram într-o mare bucurie că lucrările au început să
meargă pe drumul cel bun. Ca să împărtăşesc bucuria
cea mare, m-am dus la Cluj, la Episcopul meu
hirotonisitor, Teofil Herineanu.
M-a primit frumos. M-a poftit să iau loc.
- Ascultă! Ascultă! Ascultă! Nu ţi-am răspuns la
scrisoarea plină de pesimism, plină de pesimism, plină
de mâhnire. Te-am lăsat fără răspuns. M-am rugat la
Maica Domnului să-ţi răspundă. Că noi suntem
neputincioşi. Auzi? Auzi? Auzi?
Eram copleşit de vorbele spuse ca drept
întâmpinare. Uitasem de scrisoarea trimisă, după ce mă
batjocorise ameţitul de la cazanul de ţuică. I-am descris
toate întâmplările şi împlinirile cu demersurile pentru
locul de biserică.
- Sunt frapat! Sunt frapat! Sunt frapat de
bunăvoinţa preotului Bella de la Stoiana şi de aprobarea
Episcopiei Reformate din Cluj! Îţi urez spor
binecuvântat la ridicarea bisericii noi din Tioltiur.
Acum aveam binecuvântarea de a începe biserica nouă.
Nimeni nu-ţi dădea aprobare oficială. Era o restricţie
absolută. Înainte de a părăsi biroul, Episcopul Teofil
mi-a spus în şoaptă:
- Îţi aprob să faci biserică nouă, dar să nu ştie
nimeni, auzi, auzi, auzi? Să nu spui nimănui, dar
nimănui. N-am priceput atunci mare lucru. Mai târziu
aveam să înţeleg temerile ierarhului, hăituit de
autorităţile comuniste.
Era prin luna mai. Întors acasă, am început
pregătirile pentru noua biserică. Zidurile căzute le-am
curăţat şi îndreptat. Interiorul, de asemenea, a fost
degajat de prăbuşiri, iar pe dinafară s-au îndepărtat toţi
bolovanii căzuţi timp de sute de ani din trupul bisericii
reformate.
Pentru a respecta dorinţa Episcopiei Reformate
de la Cluj, de a se proteja ce a mai rămas din zidurile
vechi, noi am croit biserica nouă tocmai ca o continuare
a bisericii dărâmate de intemperiile vremii. Exact pe
acelaşi contur s-a început mult aşteptata lucrare.
Temelia noii biserici din Tioltiur
Bucuria era de nedescris!

Rugăciunile de începere s-au făcut la 10 mai
1965. Doar eram răgăţean, adică din Regatul României.
Hramul era acelaşi ca al bisericii vechi de lemn: Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Mătuşa Irina era numai zâmbet şi voie bună.
Tiolturenii erau într-un entuziasm dezlănţuit cum nu am
mai văzut pe nimeni, niciodată.
Le sunase ora bucuriei.
Era bun la ceva şi răgăţeanul venetic.
Sinistrul
rămăşag
Ca la început, nu ştiam de niciunele. Trebuia să ai
cunoştinţe de arhitectură, rezistenţă, fierărie, tâmplărie.
M-am dus în târg la Gherla şi mi-am cumpărat: Cartea
Zidarului, Cartea Lemnarului, Cartea Fierarului, Cartea
Betonistului. Mă mir şi acum, cum de au fost astfel de
cărţi.
M-am apucat de studiu. Noaptea citeam şi mă
instruiam, iar a doua zi le puneam în aplicare, lucrând
cot la cot cu salahorii şi meşterii zidari. Nisipul şi
balastrul le aduceam de la 40 de kilometri. Mergeam cu
maşina şi încărcam ziua întreagă pentru a încuraja pe
muncitori la lucru, înainte de a auzi autorităţile locale,
mai ales. Lemnele şi scândurile au fost aduse din
Munţii Apuseni, trecând prin Cluj, unde erau dese
controale. Toate aceste transporturi veneau prin
comuna Lujerdiu, unde era preot „amicul” meu
Covalciuc Vasile. El nota cu grijă orice transport şi
raporta celor în drept. Îl aveam ca „prieten” chiar de la
venirea mea în Tioltiur. Nu-i convenea că se face
biserică nouă unde el slujise ani în şir, fără să ridice un
pai de jos. Nu întâmplător ziceau cei din Tioltiur, cu
oftat adânc:
- Popa Covalciuc a venit cu pantalonii rupţi în
… şi a plecat de la noi cu nouă căruţe de strânsură.
Grija cea mai mare o aveam ca lucrările să
meargă fără întrerupere. Primarul Vasile de la Lujerdiu
venea adesea şi îndemna, pe furiş:
- Grăbiţi-vă! vă rog, până nu vin cei de la Cluj

să vă oprească. Mi-au spus să vă amendez pentru lipsa
autorizaţiei de construcţie.
Partenie, preşedintele de colectivă, într-o seară,
vine pe neştiute să-mi arate nasul rupt din bătaia ce a
primit pentru că a ajutat biserica dând atelajele: căruţe,
cai, boi şi muncitori colectivişti.
Viman, şeful miliţiei comunale, mă sfătuia să
grăbesc lucrarea, că va fi mare bai. Era silit să alunge
pe meşteri şi să aresteze pe împotrivitori.
Nu era de glumă.
Chiar cu astfel de stări alarmante eram nelipsit
de pe şantier. Zidurile se ridicau cu mare spor. Bucuria
era aşa de mare încât nimeni nu se mai gândea la
ameninţări şi primejdii. Grija mea era ca să facem cât
mai repede turnul clopotniţă şi să-l acoperim. Aveam
spaima că vom rămâne cu el pe jumătate făcut, aşa cum
stăteau de zeci de ani, cele două turle de la biserica din
Apahida, din drumul Clujului.
Creştinii din Tioltiur lucrau cu râvnă la noua biserică

Unii creştini din satul Bârlea, filiala Parohiei
Tioltiur, având biserică frumoasă, îmi spuneau plini de
vânjoşenie:
- Tiolturenii în veac nu vor face biserică. Pun
rămăşag. Au încercat de multă vreme, dar nu au reuşit.
Degeaba te strădui, Domnule Părinte. Ei nu sunt uniţi la
lucru.
- Îmi pare rău de vorbele astea, fătule, îi zic
paracliserului bisericii, care avea mustaţa galbenă de
tutun şi duhnea a cocină. Vei vedea de data aceasta
biserică la Tioltiur.
Lucrările mergeau de zor

Vorbele duhnite a ţigară mă săgetau la inimă.
Mă rugam lui Dumnezeu să nu fie pe voia lor. Nu după
multă vreme a venit şi ziua să le arăt turnul clopotniţei,
de pe locul unde punea rămăşag fătul că nu se va face
biserică.
Zidurile ajungeau spre turla bisericii
- Ce mai zici, fătule, arătându-i turnul clopotniţei!

Îl vezi, sau nu?
- N-am crezut în minunea asta! Ce să mai zic ...
Au biserică acum. Să se roage sănătoşi! îşi termină
vorba amărâtă şi abia auzită.
Biserica din Tioltiur ctitorită între anii1965-1966
De atunci, de câte ori ne întâlneam, nu se mai

uita în ochii mei.
Neruşinatul!
Se mai numea şi creştin. Bine că nu-i mai ţin
minte numele. Satele erau foste greco-catolice şi ar fi
trebuit să ne ajute.
Am înţeles că invidia, prostia şi răutatea nu au
niciun soi de confesiune.
Adevărată
comédie
Că veni vorba de greco-catolici, mă bucur să
spun că am fost trimis preot tocmai în parohia care
trecuse, în 1948, la Biserica Ortodoxă. Erau doar 16 ani
de atunci, iar eu prea tânăr ca să înţeleg toată ţesătura
acelui fenomen religios şi istoric.
Oricât n-aş fi băgat în seamă, vedeam că
rânduiala, pe alocuri, se deosebea de cea pur ortodoxă.
Ceea ce era însă demn de laudă, slujba
înmormântării o făceau exact ca la carte, adică nu lăsau
deoparte absolut niciun stih şi nicio cântare. Slujba dura
două ore, iar viersul – ghiersul, cum zic ei, vreo
jumătate de oră. Cât despre iertăciuni, ce să spun? Erau
un adevărat calvar pentru mine.
Oricât am încercat să mai modific stările de
lucru, mi-a fost imposibil. Dacă nu ziceai iertăciunile,
nu erai un popă adevărat. Am scăpat teafăr, chemând la
înmormântări pe unii preoţi vecini, care făceau o
adevărată comédie. Dar plăcea la lume.
- Ăsta da popă, nu ca al nost’. Nu ştie a lua
iertăciuni. E răgăţean venetic. Săracul! Iar eu plăteam
bine pe preotul care făcea cum i se dicta în parohie,
pentru a nu mai avea neplăceri cu iertăciunile care sunt
şi acum la mare cătare, cum zic ei.
Mai era la mare modă, la înmormântări şi porţia
bocitoarelor care jeleau doar din gât. În căruţă cu
mortul, cele patru gaiţe îmbrăcate în negru, se boceau
de mama focului. Nu se mai auzea nicio slujbă,
cântările erau cotropite de glasul sfâşietor al
cotoarbelor plătite gras de familia înfumurată a
mortului. Mare prostie şi cu povestea asta. Teatru de
prost gust.
Când să citesc Sfânta Evanghelie, cârâitoarele,
care probabil băuseră nişte ţuici mai mari, au început să
urle cât le ţinea gura. Fără să se aştepte, strig şi eu:
- Încetaţi odată, nenorocitelor! că se sperie
lumea. Subit au încetat din bocete. Doar aşa am putut
citi Sfânta Evanghelie în pace. După ce a fost îngropată
mult jelita persoană, sătul de mersul pe jos cu cizmele
afundate în noroi, m-am dus direct acasă. Mă supărase
toată povestea cu bocitoarele:
A doua zi vine soţul moartei şi bate la poartă.
- Domnule Părinte, îmi eşti dator cu 400 de lei.
- Cum aşa? zic eu, neştiind despre ce este vorba.
- Păi, ai oprit bocitoarele. Eu le-am dat 400 de
lei, iar acum trebuie să-mi dai banii, că le-ai oprit ca să
cânte; aşa se numea bocetul pe acolo.
- Poftim banii, dacă atâta au costat. La cei 50 de
lei pe care i-am primit pentru slujbă am mai pus 350 ca
să mă învăţ minte să nu mai merg la înmormântări cu
bocitoare, că nu ştii ce păţeşti după aceea.
Cât am stat preot în Transilvania, niciodată nu a
fost dus decedatul în biserică.
- De ce nu lăsaţi să mergem cu mortul în
biserică? întreb eu pe careva din familie.
- No, pe la noi aşa îi. Doar se spurcă biserică şi
trebuie de fiecare dată sfinţită. Din casă se scoate
mortul în curte şi i se face toată slujba afară, iar de
acolo, direct în cimitir. Nu am fost de acord, dar nu am
avut încotro.
Când am avut prilejul să constat o altă poveste

cu înmormântările, m-am supărat rău de tot. După
slujba de afară, capul familiei zice:
- Îl înmormântăm pe tata, aici, după casă, în
grădină.
- Vai de mine, cum aşa? zic eu de-a dreptul
surprins şi nemaiauzind astfel de poveste. Când mă duc
şi mă uit, am mai văzut vreo trei cruci învechite de
vreme, aşezate în spatele casei la o distanţă de vreo
zece metri. Am rămas blocat. Groapa era deja făcută.
Îşi aştepta clientul.
Aşa au rămas până azi şi aşa or mai rămâne.
„Călugărul”
de la Tioltiur
Când este vorba de sinceritate, cu ardelenii nu
este de glumă. Aşa i-am cunoscut, mai ales pe cei din
Tioltiur. La slujbele din sărbători şi duminici, toţi
creştinii veneau la biserică să se roage, să stea în
rânduială şi să cânte de se zguduiau ferestrele. Era o
mare bucurie să fii în mijlocul lor. Dacă mă mai
supăram, la biserică mă vindecam.
Era obiceiul bun, ca tinerii care mergeau la
armată să vină să se spovedească şi să se împărtăşească,
stând la Sfânta Liturghie în genunchi, tot timpul. Modul
sincer de a se spovedi unii tineri m-a uimit. Nu mai
văzusem şi auzisem astfel de oameni. M-am gândit că
se mântuiesc, fără nicio îndoială.
Eram fericit că sunt pe lume astfel de oameni.
Cu mirii şi miresele era o bucurie să-i vezi
înainte de nuntă, cum vin dimpreună să se spovedească
la duhovnic. Cele trei Sfinte Taine: Spovedania,
Împărtăşania şi Cununia sunt trei forţe spirituale ale
Duhului Sfânt, care întăresc pe cei doi la drumul plin de
greutăţi.
Aşadar, mirii spovediţi stăteau la Sfânta
Liturghie, se împărtăşeau şi se cununau. Adevărată
aşezare spirituală. Sănătate deplină la suflet şi la trup.
Tot făcând slujbe mai des, adică în fiecare zi,
s-a auzit de „călugărul” din Tioltiur.
Eu nu auzisem. Eram mirat de vorbele ce se
spuneau şi de care am auzit mult mai târziu. Şi ca să nu
uit, voi povesti un episod din cele multe. Într-una din

zile vine la Tioltiur o femeie din Aluniş, un sat de peste
dealuri, la vreo zece kilometri. La întâlnire mi-a spus că
fata ei, de vreo 8-9 ani este mută din naştere.
- Va vorbi de n-ai să te mai înţelegi cu ea! Nici
n-ai să-ţi mai aminteşti că a fost mută, am încurajat-o pe
biata femeie care plângea în hohote. Am făcut Sfânta
Liturghie şi am citit la urmă toate rugăciunile pentru
sănătate, inclusiv cele de la Sfântul Maslu. Am sfinţit
hainele, sarea şi făina pentru casă. Le-am miruit,
plecând în pace.
Pe drum, fata a început a vorbi, ca şi cum n-ar fi
fost mută niciodată. Bucuria mamei, dar şi a fetiţei au
fost fără margini. Satul întreg vuia de vestea vindecării
fetei mute. Aşa au aflat şi satele din jur, că la Tioltiur
este un „făcător de minuni”, fără să se pomenească de
credinţa mamei îndurerate.
Drept urmare, nu peste multă vreme, în satul din
fundătură, veneau bolnavi cu căruţele pentru a se vindeca.
M-au apucat spaimele. Am văzut bolnavi care m-au
speriat.
- Doamne, Dumnezeule! Scapă-mă de această
nenorocire! Ce să fac cu aceşti bolnavi? Te rog
vindecă-i înainte de a pleca de acasă! Nu pot spune câţi
bolnavi am văzut şi în ce stare jalnică erau. Credeam
că-i un vis urât. Uşor-uşor, Dumnezeu m-a izbăvit de
venirea bolnavilor la Tioltiur, pe care sigur îi vindeca
Dumnezeu, înainte de a porni la drum.
Când cineva se vindecă la Sfântul Maslu, sau cu
alte rugăciuni, nu ştii cine s-a rugat mai mult, mai bine,
cine a crezut mai puternic, sau cine este mai curat în
faţa lui Dumnezeu. Taina rămâne taină în faţa
oamenilor pentru a nu cinsti creatura mai mult decât pe
Creator.
Cel mai uşor lucru este să te crezi sfânt şi mare
făcător de minuni. Şi mai periculos este atunci când au
şi alţii părerea ta. Astfel, înşelăciunea se furişează, pe
nebăgare de seamă, în sufletul naiv şi nematurizat
duhovniceşte.
„Şarlatanul”
care ne-a stricat piaţa
Lucrările înaintau la biserică, iar lumea era într-un
entuziasm fără margini. Când s-a pus centura de acum
începută pe ruinele cele vechi ale bisericii reformate,
s-a lucrat o noapte întreagă şi o zi. Cu rândul făceam
betonul manual, îl căram cu targa şi-l puneam peste
fierul aşezat frumos într-un cofrag de scândură bine
construit. Şi acum am oasele întinse ale mâinilor de
atunci când n-am lăsat pe nimeni să care cu targa.
Doream să fac o jertfă după atâta gâlceavă cu biserica
ce acum creştea frumos spre cer.
Etapele de lucru la biserica nouă din Tioltiur

Pârâcioşii îşi făceau „datoria”. Nu ştiam de unde
se primesc veşti despre mersul lucrărilor la biserica din
Tioltiur. Într-una din zile sunt chemat la Raionul
Gherla. Când am intrat în holul mare, privirea mi s-a
oprit la etaj, unde pe cerdac mergea, ca la el acasă,
Vasile, consilierul parohiei de la Tioltiur.
- Ăsta-i Iuda! mi-am zis cu inima strânsă de
spaimă. Trădătorul este chiar unul dintre casnicii din
Tioltiur. Întors acasă, am spus sătenilor pe cine am văzut
la Raion, plimbându-se ca la el acasă. Doar atât. Restul
l-au înţeles ei.
- Să pleci din sat, Iuda Iscarioteanul! îl
apostrofau sătenii pe Vasilică trădătorul. N-a scăpat de
un toc de bătaie administrat de câţiva găligani, lucru
nedorit de mine pentru că el devenea mult, mult prea
periculos, ceea ce s-a şi adeverit pe parcurs. Printre
supărările de tot felul, se mai ivea şi câte-o fază
nostimă.
- Vai! zicea o babă, care spunea că îi este rău
când mă vede, iar într-o altă zi mă întreabă, aproape
plângând:
- Domnule Părinte, ai nevastă sau nu ai? ca să
ştiu.
- Am nevastă foarte frumoasă. Studiază la
Londra şi vine în iulie, în vacanţă, răspund babei
plângăcioase.
- Dar nu-i prea târziu? Ce te faci singur? Mă
gândeam, ca omul, ce griji o macină pe baba Eleonora.
Într-o dimineaţă, femei multe din Bârlea, filiala
Parohiei Tioltiur, au umplut curtea casei parohiale.
Aveau coşuri şi paporniţe cu raţe, gâşte, găini, cocoşi,
bibilici şi câte un curcan ţeapăn, cu capul pe sus şi
moţul spânzurând. Baba Eleonora le îndemna să-şi

răstoarne orătăniile într-o poiată mare cât ziua târgului.
- Ţi-am adus galiţe, Domnule Părinte, ca să ai
ce să mănânci, că eşti tare singur, alduiască-te
Dumnezeu!
- Vă mulţumesc, le spun tare şi cam râzând. Dar
cu ce hrănesc puhoiul ăsta păsăresc?
- Aducem şi boabe imediat. Nu duce grijă. Peste
două ore suntem cu sacii aici. Mare mi-a fost mirarea
când am văzut un car cu saci plini de boabe pentru a da
la galiţe. În câteva zile am numărat vreo cinci sute de
păsări de toate felurile şi mărimile. În poiată era o
vânzoleală şi o bătaie între noroadele înaripate încât te
apuca mila, dar şi hazul.
Cu mătuşa Irina la sfat, am hotărât să vindem
toate păsările aduse între vaiuri şi ofuri băbeşti. Zis şi
făcut. Am chemat pe Sandu, consilierul parohial şi i-am
spus:
- Sandule, te-am chemat să ne ajuţi. Adu şi pe
fiul tău Alexandru şi să facem cuşti pentru păsări ca să
le ducem grabnic la piaţă în Cluj, ca să le vindem.
Avem nevoie de bani la biserică. Au venit la ţanc.
Babele mele iubitoare au fost inspirate, alduiască-le
Dumnezeu!
Era marţi. Până seara totul a fost gata. În zorii
zilei de miercuri, orătăniile, pe categorii şi vârste au
fost aşezate în cuşti. Încărcătura era bogată. Uşor,
maşina s-a desprins din curte. Scăpasem de povara
darului. Cu o maşină de pripas am ajuns la Cluj,
înaintea încărcăturii. Am testat piaţa. Am văzut
preţurile cum se poartă. Soseşte maşina. Piaţa s-a
umplut de cuşti. La tarabe au început vânzările. Le-am
spus că este bine să lase cu 2-3 lei mai ieftin decât
ceilalţi ca să putem vinde şi pleca imediat. Nu puteam
sta cu săptămânile în piaţă şi să purtăm galiţele pe
drum.
În câteva ore, toate orătăniile de la Tioltiur s-au
vândut. Eu supravegheam de la distanţă. Când mă uit
mai bine, un găligan, cu un par mare ridicat în aer,
striga venind spre mine:
- Ăsta-i şarlatanul care ne-a stricat preţurile. Pe
el, nenorocitul de popă negustor. Am luat-o la fugă,
ieşind din piaţă şi m-am îndreptat spre Tioltiur.
Era o mare bucurie. Banii din vânzarea galiţelor
se adăugau la cei câştigaţi din ţuică. Acum aveam cu ce
cumpăra lemnul, că deja se ajunsese la acoperişul
bisericii.
Ne descurcam. Nu ne plăcea să întindem mâna
la cerşit. Simţeam aripile ocrotitoare ale Sfinţilor
Arhangheli Mihail şi Gavriil.
Luna mă
ţinea de mână…
În tot vacarmul administrativ şi al zidirii de
biserică în Tioltiur, am avut şi un gram de bucurie. Şi
tocmai de unde? De la Argeş fraţilor! Era în luna
februarie, a anului 1966. După examenul de la Institutul
Teologic de grad Universitar din Sibiu, am cunoscut pe
Marinescu Vasile, coleg de Facultate, fiul Preotului
Gheorge Marinescu din Cărpenişii Cepariului argeşean.
Biserica din Cărpeniş

Mi-a povestit d`a fir a păr, cum tatăl său a zidit
o biserică mare, împletindu-se în arhitectură stilul
transilvănean cu cel muntean. Când a ajuns cu
povestitul la prăbuşirea turlei de pe naos, îi răsăreau
lacrimi pe obrajii feciorelnici. Am înţeles drama. Îmi
doream să-l cunosc pe eroul care zidea biserică în
vremea cea amară a sărăciei.
Ctitorul fericit al acestei zidiri a fost profesorul
medic Ştefan Minovici, care şi-a zidit sieşi casă lângă
biserica dragă sufletului său.
Dându-mi sfatul cum să ajung la Cărpeniş, m-

am dus spre Argeşul fermecat, despre care nu ştiam
prea mult, dar care-ţi făcea, oarecum, emoţii atunci
când îl pronunţai. De la Sibiu am plecat cu trenul până
la Vâlcea şi de acolo cu autobuzul până la Tigveni.
Deci, de la Tigveni, pe drumul plin de zăpadă şi
cu râul Topolog îngheţat bocnă, am ajuns la casa
parohială din Cărpeniş, potrivit desenului făcut de
Vasilică al Părintelui Marinescu.
Vasilică al Părintelui Marinescu
Bătând la uşă, pe la miezul nopţii, iese afară un

om uriaş îmbrăcat într-un cămeşoi de cânepă până la
vârful picioarelor. Apariţia m-a fermecat. Era ca şi
Creangă, nu numai ca voinicie, dar şi ca înfăţişare.
- Vin cu o vorbă bună de la Vasilică al matale
de la Sibiu. Sunt colegul lui de la universitate, zic
repede că era tare frig, iar pe uşă ieşeau, în valuri,
aburii care învăluiau pe sacerdotul de la Cărpeniş.
Părintele Gheorghe Marinescu
- Intră în casă, Părinte. Nu-i lucru uşor şi nici

prea bine nu este să se umble noaptea pe drumuri şi mai
ales când e frig de se crapă ouăle sub cloşcă.
Am înţeles de la capul locului că are dreptate.

Fără vorbe multe m-a pus la masă şi a început povestea
vizitei. A fost o desfătare să-l aud pe preotul ctitor de
biserică şi de obşte creştină, după toate rânduielile
bisericeşti.
Părintele Gheorghe Marinescu, păstorul care a

vieţuit şi a slujit o viaţă întreagă în Cărpeniş şi Morăşti,
avea o sfântă preţuire nu numai din partea creştinilor
păstoriţi, ci şi din împrejurimi, nelipsind niciodată din
parohia unde-şi avea casa, familia şi gospodăria cea de
toate zilele.
- Înţeleg, că ai greutăţi, Părinte Costică! Te vom
ajuta la biserica nouă din Tioltiur. Voi apela şi la creştinii
din Cărpeniş şi Morăşti. Sunt iubitori de biserică. Suma o
vom trimite la parohia din Ardeal.
E bătrână!
Ani de-a rândul a fost frecventată de inimi greu asuprite de
grijile vieţii. Aici oficiază prietenul Dvs. Este de cca. 300 de
ani. A fost adusă din alt sat (Sic – Gherla). Aşa cum este -
îmi este dragă - pentru că dragă îmi este şi suferinţa.
P.C. Părinte Marinescu
Din prietenie,
Preot Argatu Const.
19. III. 66
Fără să dau semn că aş avea nevoie de ajutor,
singur a intuit ceea ce era de făcut. M-am bucurat de
atenţie părintească. Parcă eram din casa lor, dintotdeauna.
Bucuros de primire şi de vederea bisericii
impunătoare, mi-am luat drumul spre Tioltiurul
Transilvaniei.
Nu după multă vreme, am primit suma de peste
5.000 (cinci mii) lei. A fost unicul ajutor primit, de
bunăvoie, de la un preot cu sătenii păstoriţi din zona
Argeşului.
Era ca un fel de arvună plătită de argeşeni, pentru

a mă prezenta la lucru peste ani şi ani! Cine ar fi gândit
atunci, că voi veni ca arhiereu al spaţiului argeşean, plin
de mistere?
Formidabilă poveste!
Un detaliu adânc grăitor.

Cele spuse de mine, acum se adeveresc!
Indiscutabil, sunt mult mai nefericit decât cum eraţi
Dvs. cu bis. avută.
Vă dăruiesc detaliul acesta cu inima mea care e ca şi
şindrila de pe acoperiş.
19. III. 66
preot Argatu Const.
După primirea obolului de creştinească
dragoste, am scris o scrisoare de mulţumire Părintelui
Gheorghe Marinescu şi Protoiereului Curţii de Argeş,
Constantin Tiţa. Era prima corespondenţă oficială cu
locul unde aveam să vin întru ascultare bisericească
după douăzeci de ani.
Din anul 1985, am mers mereu la hramul
Sfântului Arhidiacon Ştefan, patronul bisericii din
Cărpeniş. Mă simţeam dator pentru bunătatea
vrednicului Preot Gheorghe Marinescu şi pentru
delicateţea cu care înţelegea amarurile din vremurile
vitrege.
În umbra codrului din parcul Bisericii Cărpeniş,

Argeş, iunie 1966
Şi aşa, mă bucur şi acum, de prima venire la

Argeş, în făurar 1966; de încurajare şi primul ajutor
bănesc pentru biserica din Tioltiurul transilvan şi de
noaptea cu lună plină ce mă ţinea de mână pe Valea
Topologului!
Dragoste la
prima vedere
Într-una din zile, o creştină din Tioltiur, dis-de-
dimineaţă vine la casa parohială şi mă roagă să-i fac o
slujbă doar pentru casa ei.
- Am o fată, pe nume Cornelia şi dă bacul. Fă o
slujbă ca să reuşească. Este fată bună şi frumoasă, ai s-o
vezi când vine acasă. Femeia era chipeşă şi îndrăzneaţă.
N-am ştiut atunci unde bate cu vorbele ei. M-am gândit
la preotul care a fost solicitat de o creştină pentru o
rugăciune, care îi dă în grijă:
- Să citeşti, părinte, biletul!
- Da, voi citi biletul, dar şi fata să înveţe. La
examene, fata pică. Mama ei se duce val-vârtej, la popa
şi-i spune indignată.
- Nu ai citit biletul, părinte, pentru fata mea.
- Ba l-am citit. Fata matale nu a citit. Pentru
aceasta nu a reuşit. Aşa se povestea şi-n alte părţi.
Şi că tot veni vorba de şcoală şi examene, voi
arăta aici episodul cu stărostia mea. La şcoala nemţeană
aveam, printre alţi colegi, un bun prieten de la
Săcăluşeştii Târgului-Neamţ, pe nume Bălan Gheorghe.
Era foarte serios şi silitor la carte. Fiindu-i dor de
însurătoare, îmi spune într-o zi printr-o scrisoare:
- Nu găseşti pe acolo prin sat vreo ardeleancă?
Vreau să mă însor. Am auzit că-s harnice tare şi
gospodine mari. I-am scris că voi căuta şi-i voi da de
ştire cum voi găsi vreo „fătucă”, aşa cum se numesc
fecioarele în prag de măritiş. Gândul îmi zburase deja la
Cornelia din pomelnicul pentru reuşită la bacalaureat.
Mergând prin sat cu doi consilieri pentru a mai
aduna bani pentru biserică, am intrat într-o casă de
găzdac – adică un gospodar mai răsărit, pe nume Rus
Iosif şi soţia sa Marta. Ne uitam cum gospodina lucra la
croitorie. În faţa mea era o oglindă mare cu ramă aurită,
atârnată pe perete cu o uşoară înclinare din partea de
sus. Deodată, în spatele meu zăresc o fată care se
strâmba ca pe scenă, imitându-mă când vorbeam. Mă
întorc rapid şi o prind făcând semne ca o ghiduşă din
poveste. S-a roşit ca floarea de mac. Şi-a lăsat capul în
jos. Pe chipul ei am citit trăsăturile mamei care a venit
cu pomelnicul.
- Cum te cheamă pe dumneata?
- Cornelia Rus, a fost răspunsul pe loc al
fetişcanei frumoasă foc. Gândul m-a dus la colegul meu
Bălan din Moldova. Credeam că ar fi cea mai bună
pereche, după prima impresie:
- Nu ai vrea să te măriţi cu un viitor preot din
Moldova?
- Nu ştiu. Este o surpriză. Să mă gândesc.
Vorbesc şi cu mama. N-a trecut prea mult şi mama
Corneliei a venit cu fiica, să-mi spună că este de acord
să se mărite cu un popă moldovean.
Bucuros, am scris colegului meu, spunându-i că
am găsit mireasa pentru el şi că o cheamă Cornelia.
L-am chemat urgent ca să o vadă, pentru că este isteaţă
şi frumoasă şi o pot fura şi alţi pretendenţi la mariaj.
Peste o săptămână, Bălan Gheorghe a venit cu
aripi la picior şi cu inima zvăpăiată. Grija mea era,
dacă, la vederea Corneliei, o să-i placă, adică: dragoste
la prima vedere.
I-am întâlnit la casa parohială şi i-am lăsat

singuri să se înţeleagă. După o vreme, au ieşit în târnaţ
spunând că se vor căsători. A fost, aşadar, dragoste la
prima vedere. Eram fericit de izbândă. Şi aşa a venit
Bălan în Transilvania, la Parohia Ciocotiş din Ţara
Maramureşului, unde a lucrat cu mare sârguinţă,
ctitorind biserici şi alte instituţii ecleziastice la Baia
Mare, mai ales. Cornelia s-a dovedit a fi o profesoară
de excepţie, soţie ideală şi mamă a celor doi prunci
minunaţi.
Familia Gheorghe Bălan cu fiii săi Milan şi Emilian,

precum şi soţia Cornelia din satul Tioltiur
pe care i-am stărostit
Ca fapt divers, familia Bălan avea şi oi la o
mică stână. Când venea vremea tunsului de oi şi a
facerii caşului şi urdei, o auzeai pe Cornelia:
- Mă duc la stână. Vreau să tund eu oile, să fac
cu mâinile mele caşul şi urda. Nu vreau să se amestece
nimeni. Îmbrăcată în strai de cioban şi cu toate cele de
trebuinţă, ciobăniţa Cornelia lua munţii în răspăr,
uimindu-i pe ciobani când o priveau cum tunde şi
mulge oile, cum pregăteşte caşul, jintiţa şi urda cea
gustoasă.
Creşteam împreună cu Milan, cel dintâi fiu născut

al familiei Cornelia şi Gheorghe Bălan
Eram bucuros de această femeie vitează şi

harnică. Mă bucuram că n-am dat greş cu stărostitul
mea, găsindu-i prietenului Bălan o soţie pe măsura sa.
Însurătoare
cu Psaltire
Câte eforturi nu face omul ca să-şi împlinească
toate gândurile, sau barem o parte din ele. Îmi amintesc
cum Sandu, consilierul blând şi mare preţuitor al
lucrurilor bine făcute, într-o zi, parcă mai amărât ca altă
dată, vine la casa parohială şi-mi spune oful său:
- Am un flăcău, Domnule Părinte, pe nume
Alexandru. Este fain. Ştie lucra. Dar nu prea le are cu
însurătoarea. Cred că i-a legat cineva cununiile. No, ce
ziceţi? O fi aşa?
- Dezlegăm „cununiile” împreună. Feciorul
matale, Alexandru citeşte 10 Psaltiri şi eu tot pe atâtea.
Gândul îl punem pentru însurătoare. Lăsăm să fie voia
Domnului. Noi nu putem face nimic.
Au trecut vreo şase luni. Nimeni nu venea cu
nicio veste. Eu am citit Psaltirea de nu ştiu câte ori. N-am
numărat. Într-una din zile, nea Sandu ne calcă-n
bătătură, numai voie bună şi veselie.
- Domnule Părinte, ţucu-ţi tălchile, minunea s-a
făcut. Feciorul meu este gata de nuntă. A citit cele zece
Psaltiri. Când ne-am dus la moară să măcinăm, din
vorbă în vorbă, nea Cocârlă se plângea ca şi mine că are
şi el o fată ţâfnoasă.
- Nu-i place de nimeni, nea Sandule. Orice
peţitor a ieşit cum a venit. Are ceva ani. N-aş vrea să
împletească la bătrâneţe coadă albă. Tot depănând
povestea cu ofurile ce le are, nea Sandu îi spune de-a
dreptul că şi el are un băiat, care tot alege până culege,
vorba noastră românească.
- Unde-i băiatul, întreabă în grabă Cocârlă.
Vreau să-l văd, poate că îi putem orândui.
- Uite-l colea, la ridicat sacii, arătându-l nea
Sandu, cu mâna a lehamite, pe Alexandru cu „cununiile
legate”.
- O, dar este nealcoş, adică frumos. Cred că se
poate împăca la noi în casă cu Marişca noastră. Să
începem chiar azi lucrarea. Pe la amiază, Sandu,
Cocârlă şi Alexandru intrau în curtea gospodarului cu
fata cea frumoasă, dar tot pe atât de ţâfnoasă.
- Marişco, e amiază. Ia să vedem ce ne poţi da
de mâncare. Am venit şi cu Sandu, pe care l-am întâlnit
la moară. Feciorul lui e neînsurat şi umblă în peţit.
Când a văzut fata flăcăul cel chipeş şi bine făcut, îi
mergeau picioarele, tot fuga-n sus şi fuga-n jos. După
masă, cei doi „cuscri” s-au retras la un pahar de vorbă.
Cei tineri au rămas şi ei la strâns masa şi spălat vasele.
- No, mă Sandule, zice Cocârlă, plin de bucurie:
asta se cheamă dragoste la prima vedere. Când îţi face
inima zdrang, gata. Nu mai poţi scăpa. Rămâi cu aleasa
inimii până la moarte.
Era o mare fericire pe bietul om. Acum va scăpa
de grija cea mare şi riscantă a însurătorii. Poate că
cineva ar putea râde de astfel de procedee, găsite
potrivite doar pentru cei ce au credinţă puternică şi
curajul răspunderii.
Vestea însurătorii cu Psaltire s-a dus repede în
lung şi în lat. N-a trecut multă vreme şi aveam să fiu
asaltat de tineri şi tinere pentru a le face rugăciuni de
însurătoare şi măritiş. Plecau bucuroşi, împlinind
canonul cu Psaltirea. Au rămas douăzeci de Psaltiri ca
număr şi un post negru, mai ales vinerea. Ş-apoi

Dumnezeu va hotărî cum ştie El.
Aşa s-a întâmplat şi în Maramureş. Printre atâţia
necăjiţi care veneau la un cuvânt bun, într-o zi trece
pragul bisericii şi o doamnă între două vârste cu o fată
frumoasă ca un înger.
- Domnule Părinte, fata mea e văduvă de zece
ani. Nu vrea să se mai căsătorească. O tot bat la cap,
dar în zadar. Are acum treizeci de ani şi este păcat să nu
se mărite. Fă-i o rugăciune de dezlegare. Cine ştie,
poate a gândit ceva, poate a făcut vreun rău …
- Îmi vine greu să mă mărit, zice Florica,
sfielnică şi cu privirea coborâtă. Soţul meu a fost ca un
înger. Nu mai găsesc nicăieri în lume aşa bunătate şi
frumuseţe. Cred că mă voi duce la mănăstire. Nu are
rost să-mi mai stric inima.
- Să facem rugăciuni şi Dumnezeu va hotărî. El
ştie ce ne este nouă mai de folos, i-am spus Floricăi.
Vei citi douăzeci de Psaltiri şi vei avea semn de la
Maica Domnului. Când a dorit să onoreze pomelnicul
dat, i-am spus:
- Aveţi vreo văduvă bătrână, singură şi bolnavă
în sat acolo la voi?
- Avem una, chiar lângă casa noastră, a fost
răspunsul Floricăi.
- Atunci veţi îngriji pe văduva bătrână cu tot ce
are nevoie, de acum înainte. A plecat cu mama ei spre
casă.
După vreo jumătate de an, văd venind pe uliţă,
spre casa parohială trei persoane: un bărbat şi două
femei. Când se apropiau, recunosc pe cele două: mama
şi fiica.
- Bună ziua, Domnule Părinte! Am venit să-ţi
mulţumim. Iată ce Făt-Frumos i-au adus, Dumnezeu şi
Maica Domnului, Floricăi mele. M-am bucurat aşa de
mult. Au încercat să-mi dăruiască o traistă plină cu de
toate.
- Vă rog duceţi traista aceasta la femeia bătrână
şi banii daţi-i pentru nevoile ei.
- Mai avem o bătrână oarbă în capătul oraşului.
O vom îngriji toată viaţa noastră, mă încredinţează
Florica din Sighetul Maramureşului.
Spre apus de soare, priveam perechea
binecuvântată de Dumnezeu. Iar cele două bătrâne s-au
bucurat de grija celor doi Feţi-Frumoşi din lacrimă.
Mătuşa Irina şi
Moş Alexe
Cum aş putea uita, că la Tioltiur, satul de piatră,
dar cu oameni de inimă, care se spălau cu vinars pe
mâini în loc de apă, era Moş Alexe, vecinul de la trei
case mai încolo.
Lucrările la biserică îmi luau tot timpul, de la
răsăritul până la apusul soarelui şi peste noapte o bună
bucată de vreme. Mergeam cu meşterii la scos piatră în
Dealul Stoianei, până când, într-o zi, se prăvăleşte, din
coastă, un bolovan mare peste picioarele mele.
- Du-te acasă, Domnule Părinte. Vezi că nu te
pricepi la scos piatră pentru biserică? Pe aici să nu mai
dai. Ştim noi ce trebuie făcut. Şchiopătând de picioare,
m-am târât uşurel spre casă, fără să mai scot niciun
cuvânt. Vorba era prea hotărâtă, iar privirile nu te mai
lăsau să rămâi locului.
La vreo patruzeci de kilometri erau nisipul şi
balastrul pentru betoane, zidire şi tencuieli. Cu lopeţile,
adunaţi într-un camion cu remorcă, am încărcat zeci de
tone, fără întrerupere, zile la rând. Nu erau pe atunci
mijloacele tehnice de azi.
Odată, ca prin minune, am scăpat cu viaţă, după
ce ne-am prăbuşit cu camion cu tot într-o prăpastie
adâncă. S-a risipit tot nisipul pe coasta abruptă, dar cei
câţiva lucrători am scăpat teferi. Se defectaseră frânele
la maşină. Nu mai văzusem pe viu o minune ca aceea.
Şi azi slăvesc pe Dumnezeu pentru purtarea Lui
de grijă.
Tot umblând după materiale, pe acasă nu
treceam decât seara târziu pentru câteva ore, după care
iar se începea lucrul. A venit vremea de a face rost de
tablă. Trebuia să aduni sute de găini ca să le dai cotă la
Stat pentru a putea cumpăra. Nu a fost lucru uşor. Prin
sat umblam cu Sandu consilierul, care nu obosea
niciodată şi nici nu avea urechi de auzit ocări de la
oamenii care se săturaseră de atâta milogeală. Peste
toate acestea, bucuria îmi creştea când, întors acasă,
găseam găleata cu apă proaspătă, adusă de la fântână şi
aşezată în pridvorul, zis târnaţ – lângă uşă. Iar alături
stătea coşul cu lemne adunate şi tăiate mărunt, gata
pentru a fi puse pe foc.
Niciodată nu l-am văzut pe Moş Alexe când
făcea acest lucru şi nici n-am apucat să-i mulţumesc
decât prin mătuşa Irina, cu care se mai întâlnea ziua pe
uliţa satului, el aducând apa şi lemnele, iar Irinuca
udând florile care au umplut curtea casei de parfumul
care se ridica în văzduhuri.
Din când în când, Irina cea „baptistă” mă ruga
să vin la masa pregătită după orânduiala ardelenească.
De multe ori strâmbam din nas. Aşa mi se spunea că
fac, văzând cam aceleaşi bucate tradiţionale: supe dulci,
supă de găluşti, gulaş, turtiţe făcute pe plită, că pâine nu
prea era, iar mămăliga nu se mânca niciodată, spunând
că din aceea mănâncă doar porcii.
- Nu-i bună mâncarea, mătuşă Irina. M-am
săturat. Mai fă şi altceva, îi spun cu năduf. Pleacă glonţ
spre casă cu tava acoperită cu un prosop de cânepă ca
să nu se vadă ce este acolo apărând mâncarea de
muştele care umblau peste tot.
După vreo jumătate de oră, mătuşa Irina vine cu
paşi siguri şi spune:
- Domnule Preot, ţi-am gătit altă mâncare. Ia de

mănâncă şi vei vedea singur. Mă apuc să gust. Baba
Irina se uita la mine ca găina la uliu, zâmbind
imperceptibil. Când am gătat de gustat s-a pornit pe un
râs zgomotos.
- Mătuşa Irina, eşti o artistă. Ai făcut bucate
foarte bune. Mulţumesc din toată inima. Printre hohote
de râs îmi spune:
- Domnule Preot, o fost aceeaşi mâncare. Am
adăugat ceva pe deasupra ca să-i schimb aspectul.
M-am bucurat de iscusinţa promptă a babei Irina.
Era o minune de femeie!
Mătuşa Irina era mare econoamă. Din orice şi
oricât de puţin făcea bucate gustoase. Când vedeam că
porţia este prea mare, împărţeam o parte lui Moş Alexe
şi o altă parte o ducea babei Ana, care avea un copil
bolnav de cincizeci de ani. Nu pusese piciorul pe
pământ niciodată. Dar nici în capul oaselor nu a stat
vreodată. Era groaznic. Era de neconceput aşa ceva.
Ana avea peste şaptezeci şi cinci de ani. Mereu
zicea când ne vedeam:
- M-a pedepsit Dumnezeu! Acesta-i semnul Lui.
N-am ce face. Îl rog din inimă să nu mor până nu este
pruncul acesta mai întâi chemat la Dumnezeu. Dacă
mor eu înainte, nu are cine să-l îngrijească.
De la o vreme, s-a dus pruncul Anei la
Dumnezeu, cum a dorit. I s-a ascultat rugăciunea, iar
Ana de la Tioltiur, în pace s-a săvârşit şi ea din
călătoria prin Valea Plângerii.
Ştia Irina Iuşan cu cine să facă milostenie.
„Răscoala”
de la Tioltiur
Vestea că la Tioltiur se face biserică nouă s-a
dus mai repede decât ne aşteptam noi. Nu voiam să se
ştie. Lucram repede şi speram că şi bine. Primejdia era
că nu aveam autorizaţia legală pentru a zidi o biserică
nouă.
Turla bisericii începea să se înfiripe
Pârâcioşii au dus ştirea şi la Protoieria Gherla că

se lucrează în mare iureş. Nu peste multă vreme,
secretarul protopopului Roman Răzlog este trimis să
vadă cum stau lucrurile. Eu am dispărut fără urmă, iar
câţiva flăcăi l-au luat în primire pe nepoftit,
confiscându-i motocicleta. Bietul secretar a fugit cum a
putut şi pe unde nu i-a fost voia. Atunci nu mi-am dat
seama de cele ce vor urma.
Spre seară, pe rând, mergeam cu motocicleta

secretarului protopopesc de-a lungul satului să le
spunem oamenilor că vor fi probleme cu biserica ce se
ridica într-un ritm rapid. Acum deja începeau şi
oamenii să priceapă câte ceva.
Nu mult după aceea, se anunţă că vine în control
primul-secretar al raionului Gherla. Când am auzit
povestea aceasta ne-am strâns cu Consiliul Parohial
pentru a pune la cale un fel de apărare. Astfel: pe
mătuşa Irina la biserică pentru a trage clopotul când va
vedea maşina venind; femeile cu furci, greble şi alte
ciomege şi traiste cu bolovani, pentru a întâmpina pe
Baroiu, că aşa se numea primul-secretar gherlean.
La un semn, se aude clopotul. De pe câmp unde
lucrau, femeile şi bărbaţii s-au coborât la biserica nouă.
Fiecare avea la îndemână obiectul muncii. Apare
maşina lui Baroiu şi în urma lui un mare camion pentru
a lua materialele de la biserică. Când se dă jos Baroiu,
cu mâneca scurtă şi capul descoperit, întreabă cu glas
ridicat:
- Unde e popa vostru?
- Acasă că a murit mumă-sa, strigau femeile în
cor, vânturând greblele pe sus.
- Dar coratorul, David David, unde este?
- La moară, strigară femeile din partea cealaltă.
- Dar diacul bisericii, nu-i pe aici?
- E la doctor, că nu vede bine, se auzi glas
ridicat de femei puse pe scandal.
- Ia încărcaţi lemnele în camion, că nu aveţi
autorizaţie de construcţie, strigă Baroiu, cu ochii
holbaţi. Îndată, o femeie zdravănă, că ele nu au judecată
– se spunea pe acolo – se apropie de Baroiu şi
trăgându-i două palme peste cap, îi strigă:
- No, mă nenorocitule! prim-secretar eşti tu? Te
bucuri la lemnele bisericii, biserica mamii-mătii! Şi-i
mai trage vreo câteva palme peste mâinile goale de la
cot. Atâta a trebuit. Femeile au năvălit cu furcile şi
greblele, iar câţiva bărbaţi cu pari ridicaţi în aer. Speriat,
Baroiu s-a urcat în maşină şi a luat-o spre podul rupt al
satului. Neputând trece, dar nici întoarce, i-au răsturnat
maşina cu roţile în sus, bărbaţii tăindu-i cauciucurile.
Cu greu au ieşit Baroiu şi şoferul din maşina
răsturnată. Când s-au uitat nu mai era nimeni prin jur,
doar ei singuri. Şoferul camionului fugise de mâncase
pământul. Cei doi au dispărut mergând tot peste grădini
ca să nu se întâlnească în cale cu oarecare dintre
tioltiureni. Noaptea a dispărut şi maşina hăcuită ca prin
minune. Femeile erau bucuroase că s-au răfuit cu
Baroiu pentru biserică.
Vestea „răscoalei” de la Tioltiur, de data
aceasta, s-a dus ca fulgerul. Nu se mai întâmplase aşa
bravură. Mă apucase şi pe mine îngrijorarea. Mătuşa
Irina încuraja:
- Nu te teme, Domnule Preot, Dumnezeu nu
doarme! Doar este vorba de biserică. Nu au ce să ne
facă dacă suntem uniţi.
Peste câteva zile se aude că primarul Vasile din
Lujerdiu a fost dat afară. Şeful Miliţiei, Viman, pentru
că nu m-a arestat a fost mutat disciplinar, iar
preşedintele colectivei înlocuit.
Când au auzit sătenii că este vorba de arestare,
s-au hotărât să facă de veghe câte douăzeci de inşi pe
noapte, ascunşi bine pe lângă casa parohială ca să nu fie
văzuţi de cineva. Eram bucuros de pază, dar nu doream
ca oamenii să se lipsească de somn. Eram fericit de

dragostea lor.
Nu am mai întâlnit astfel de fiinţe extraordinare!
Femeile s-au hotărât ca să postească, post negru,
pe rândul satului, începând de la numărul întâi de casă.
Era fantastic. Ele se rugau pentru biserică şi pentru
„popa nost” cum ziceau aşa de frumos. Cum să uiţi pe
aceşti oameni, care pentru mine au rămas pururea vii,
chiar dacă unii nu mai sunt printre noi? Nici acum,
când scriu, nu-mi vine să cred că a fost aşa. Cu adevărat
ca-n poveşti. După aproape 45 de ani se mai găsesc
încă martori, care pot spune cum a fost pe atunci.
După două săptămâni de rugăciuni şi pază
nocturnă se aude că Baroiu, primul-secretar al Gherlei,
a fost demis, dispărând de pe scena politică a locului.
Au venit momente mai relaxante. Se lucra cu un
iureş rar întâlnit. Sătenii au prins mare curaj. Vrednicia
lor era glăsuită peste tot prin împrejurimi, iar eu eram
„mândru de mama focului”.
Un om bizar
În Rohia Maramureşului se născuse un copil,
care mai târziu va deveni un om bizar, un episcop
tumultuos de Alba Iulia, arhiereu al Aradului şi mai
apoi titularul noii Eparhii reînfiinţate a Caransebeşului.
L-am cunoscut la Episcopia Romanului, ca
vicar episcopal sub oblăduirea Mitropolitului Iustin
Moisescu. Am scris despre el când mi-am bucurat
sufletul stând o vreme din vară, lucrând pentru a aduna
ceva parale.
Paşii noştri aveau să se intersecteze după câţiva
ani, când era Superiorul Catedralei de la Alba Iulia, iar
eu eram student la Sibiu. Aflase că lucram la biserica
nouă din Tioltiur şi aveam necazuri cu autorităţile. Într-una
din zile, mă ia de la Sibiu în Moskviciul lui, pe care-l
conducea cu mare abilitate. Înainte de a pleca spre Alba
Iulia, îl ajut să încarce un covor mare, făcut sul. Era
foarte greu. Îl aud zicând tăiat, la note înalte:
- Ridică, băiete! Nu te face! Altfel, nu eşti bun
de nicio para!
După ce am aşezat covorul, ne-am croit drumul
spre Alba Iulia. Când anumiţi şoferi îi cam tăiau calea,
îl auzeam, cu aceeaşi voce ascuţită:
- Boule! Trage pe dreapta! Nu-ţi este ruşine să
mergi prost pe drum? bătându-şi cu degetul în rotundul
obrazului. Tot mergând şi făcând fel de fel de observaţii
de cum conduceau şoferii, motorul se opreşte. Trage pe
partea dreaptă. Fără să se dea jos din maşină, strigă:
- Copile! Dă-te jos! Ridică deasupra motorului
capota. Vezi ce are! Nu mai văzusem un motor de
limuzină.
- Ce te uiţi ca un viţel la poarta nouă? De ce s-a

oprit motorul?
- Nu mă pricep la tehnica motoarelor. Iertaţi-mă!
- Te iert! Mergi vreo 60 de metri mai înainte şi
opreşte pe cineva ca să ne ajute. Poate dăm peste un
mecanic sau cunoscător de ocazie.
M-am bucurat că m-am îndepărtat puţin de
năbădăiosul arhimandrit. Făceam semne disperate.
Maşinile treceau cu spor mare. Dintr-odată, una cu
număr de Polonia opreşte în dreptul meu. Au venit şi
s-au uitat la motor. Săriseră câteva fişe. Le-au pus la loc
şi maşina a pornit.
- Văd, băiete, că te descurci! M-am gândit să te
iau preot slujitor la Catedrala din Alba Iulia. Laşi parohia
în paza Domnului. Îţi dau eu clopot, catapeteasmă,
icoane, policandre şi ce mai ai nevoie. Tot povestind, din
neatenţie, a făcut o triplare şi un blocaj: două limuzine şi
un container lung şi încărcat la refuz.
- Dă-te în lături, boule, cu măgăoaia ta cu tot.
Cine te-a învăţat să încurci circulaţia. De sus, din
cabină, un şofer vânjos, cu ţigara în colţul gurii, îi zice
pe un ton grav:
- Băi, popo, tacă-ţi gura, că acum cobor la tine
cu manivela.
- Eşti un porc! Eşti un măgar! Eşti un dobitoc!
Şi o şterge uşurel pe lângă hardughia pe paisprezece
roţi. Mi-a fost teamă că se coboară şoferul cu manivela
şi i-o aşterne pe spinarea preacuviosului. Nu ştiu cum
aş fi procedat. Asistam la „frumuseţe” de dialog. Nu
mai auzisem astfel de întâmpinări!
- De ce n-ai sărit copile, să mă aperi? Nu cred că
eşti bun să fii preot slujitor la Catedrală. Acolo trebuie
oameni integri, hotărâţi şi deştepţi, auzi?
N-am mai scos niciun cuvânt până la Alba Iulia.
Nu puteam să-i spun ca să oprească maşina pentru a mă
da jos. Intrăm în oraşul Alba Iulia. Cetatea m-a
impresionat. Zidurile parcă vorbeau şi fiecare piatră sau
cărămidă dădea glas vremurilor care nu mai erau
demult. Catedrala şi clădirile înconjurătoare erau de o
mare frumuseţe.
- Copile! Hai să dăm jos covorul şi să-l ducem
în biserică. Cu rapiditate, apucă de un capăt şi eu de
celălalt. Îl aşternem de la uşa din pridvor până la
Sfântul Altar. Era o frumuseţe. Peripeţiile călătoriei nu
mai contau.
Catedrala din Alba Iulia

- Mulţumesc, copile! Iată, o creştină doreşte
nişte rugăciuni de sănătate. Ia epitrahilul şi
Molitfelnicul din Sfântul Altar şi citeşte bolnavei,

colea, lângă stâlp. Pregătit, încep citirea tuturor
rugăciunilor de sănătate. Probabil că întrecusem
măsura. Îmi face semn să termin. Îndepărtându-se
femeia, care mi-a dat 10 lei, pe care i-am pus în
Molitfelnic, aud glasul arhimandritului:
- Copile? Nu se citeşte tot Molitfelnicul! O să
creadă lumea că faci vrăji. Şi să mai ştii ceea ce zicea
Patriarhul Nicodim, că întreaga existenţă se bazează pe
cele cinci operaţii aritmetice: înmulţirea, scăderea,
adunarea, împărţirea şi potriveala, neisprăvitule!
- Cei 10 lei sunt puşi în Molitfelnic. Bună ziua,
părinte arhimandrit! După aşa primire, n-oi pleca eu
niciodată din Parohia Tioltiur.
Am plecat fără să mă uit înapoi. De câte ori se
întâmpla să ne întâlnim, îl ocoleam ca să nu intru în
vorbă cu el. Mare mi-a fost însă surpriza, când primesc
o scrisoare de la Părintele Emilian Birdaş. Pe o singură
pagină, în prima parte îşi cerea iertare de supărarea de
pe drum şi din Catedrala de la Alba Iulia, iar în partea a
doua, mă ruga să-i spun, cam ce zic oamenii despre
dânsul, din zona Maramureşului.
Cu bucurie îi răspund la scrisoare. Cât despre ce
se spune la adresa sfinţiei sale, îndrug câteva cuvinte:
că-i un mare învăţat, că slujeşte frumos, că-i de viitor şi
că are mare trecere la cucoane. Trimit scrisoarea. După
vreo trei luni, mai soseşte un plic. Scrisoarea era scurtă
şi semnificativă.
- Cine te-a învăţat, copile, să scrii aşa? Ai
început să fii diplomat. Bravo! Ţine-o tot aşa!
Mi-a rămas imaginea unui om cu firea de oţel!
Biserica
trebuia salvată
Se apropia secerişul. Scandal mare cu normele
care se atribuiau bieţilor colectivişti din fundătura de
piatră a Tioltiurului. Mătuşa Irina într-una din zile îmi
spune:
- Domnule Preot, oamenii întreabă, ce să facă?
să iasă sau nu, la arie să secere? Se seceră cu mâna.
Normele sunt mai mici ca anul trecut. Noi le vrem mai
mari, o ţâră.
- Să nu ieşiţi până nu primiţi normele pe care le
cereţi. Timpul trecea. Grâul a început să se scuture.
Până la urmă au căzut la înţelegere şi tot satul a ieşit la
seceră.
Vestea că popa se amestecă în Gospodăria
Agricolă Colectivă n-a bucurat pe cei care păzeau
ordinea socială. Autorităţile de Stat locale se gândeau
cum să mă înlăture din Tioltiur, dar fără scandal.
În ziua de 13 iulie, trimişii de la Cluj din partea
Împuternicitului de Culte, Horia Ţepeş Hoinărescu, vin
şi mă somează să le dau întreaga gestiune cu lucrările
de la biserică. Văzând că nu am scăpare, le-am
prezentat un registru special în care notam toate
veniturile şi cheltuielile la zi, lipind facturile şi bonurile
pe filele registrului, numerotat de la prima pagină la
ultima. Pe fila stângă scriam un fel de jurnal al
lucrărilor. Nu lipseau nici dialogurile pe care le aveam
cu Ierarhul Clujului, Teofil Herineanu, în privinţa
mersului zilnic al lucrărilor de la biserică.
Se face un proces-verbal de predare-primire a

întregii gestiuni. De atunci am înţeles că lucrurile pot
lua o întorsătură gravă pentru mine. Îndemnul la lucru
era vehement. Doream să ajungem la acoperiş cu orice
preţ. Trebuia salvată biserica.
Toate documentele ridicate au ajuns la
consilierul economic eparhial al Clujului, Simeon
Coman. El a văzut povestea cum stă şi a transmis
inspectorului financiar Pompiliu Muşteanu să meargă
urgent la Parohia Tioltiur, că acolo este un caz foarte
grav de rezolvat.
Despre Pompiliu Muşteanu se auzea că este un
om înfiorător şi că te bagă, una-două, la puşcărie, chiar
dacă ai probleme şi mai uşoare. Mai mult, se apela la el
doar în cazuri extreme.
Peste câteva zile se prezintă la Oficiul Parohial
Tioltiur, Pompiliu Muşteanu, în persoană.
- Bună ziua, părinte! Dumneata eşti preotul
paroh Constantin Argatu?
- Da! răspund, după întrebarea pusă.
- Dar nu pari aşa de monstru, cum te-au descris
cei de la Culte. Mi-au spus că-i grav. Poţi să-mi arăţi şi
mie, ce anume ai făcut aşa grav?
- Da, domnule inspector. Să mergem la biserică.
Pe drum îi spun cum au decurs lucrurile până la data
prezentă, el ascultând povestea bisericii din Tioltiur.
Ajungem la şantier. Se uită, măsoară cu ochii, mai pune
întrebări la muncitori, zidari şi la cei care lucrau la
acoperiş.
După ce s-a lămurit asupra şantierului, mergând
spre casă, îl aud, ca pentru sine zicând:
- Dar dumneata eşti un preot extraordinar. E o
minune ce se face aici. Cum de s-a produs atâta scandal
şi ură la Centru?
- Din cauza comportamentului meu, răspund
nedumeririlor bietului Pompiliu Muşteanu, care mă
privea de după dioptriile groase, care-i făceau ochii
mari ca de bivol.
- Dar eşti copil, ai doar 22 de ani. Sunt nebuni
de-a dreptul. În loc să te felicite, să te premieze, te
batjocoresc în halul ăsta? Hotărât, de azi înainte, în
mine ai cel mai bun prieten. Vreau să te ajut. Meriţi
acest lucru.
Eram uimit! Spaimele mi-au trecut. Vai de
inima mea. Ajunşi acasă i-am dat un pahar cu apă.
- Nu pot servi nimic. Orice gest se socoteşte
mituire.
În geanta plină cu hârţoage era şi dosarul meu
luat cu hapca, pe 13 iulie 1966. I-am arătat felul cum
am procedat în gestiune şi întreaga sumă care era la
epitropul casier.
După ce a văzut totul, a zis:
- Gestiunea este perfect pusă la punct. Doar un
singur lucru mai trebuia făcut şi anume, să treci totul în
gestiunea parohiei. L-am văzut pe inspector liniştit. Mi-a
spus la ureche:
- Să nu uiţi! Nu faci nimic până nu mă întrebi şi
nu semnezi niciun act de azi înainte. Vreau să ştiu totul
din vreme.
Cu hârţoagele adunate a pornit pe drumul
Clujului. Era vesel. Credea, înainte de venire, că popa
de la Tioltiur este un fel de dinozaur.
Pivniţa din Bobâlna

După plecarea trimişilor de la Cluj, a venit
straşnică poruncă de la împărăţie ca să se oprească
orice lucrare. Se ameninţa cu arestarea tuturor celor
care lucrează la biserică, până vor prinde pe cel care a
ameninţat, că va face o răscoală ca la Bobâlna.
Ca să lucrăm cât de cât înţelept, întregul
acoperiş al bisericii se pregătea, pe porţiuni, în anumite
curţi ale oamenilor, iar tabla se croia în şiruri exacte pe
feţele acoperişului. În două săptămâni a fost gata totul.
Într-o noapte s-au bătut grinzile şi căpriorii, peste care
s-a aşezat asteriala şi s-a pus tabla peste tot.
Dimineaţa când au venit trimişii cu cătuşele în
geantă, au rămas uluiţi.
- Când s-a pus acoperişul? Ieri nu era, întrebau
pe câte o femeie, adusă de spate, din cauza muncii
nenormate.
- Nu ştiu maică, eu nu-s de aici. Ştirile care-mi
veneau în ascunzătoare, aduse de mătuşa Irina, care era
urmărită pas cu pas, nu erau dintre cele mai bune.
Trebuia să fiu arestat pentru împotrivire făţişă faţă de
orânduirea socialistă. I-am spus că plec acasă în
Moldova, punând o hârtie pe uşa casei parohiale.
Fără să spun nimănui despre locul adevărat
unde merg, noaptea am plecat, pe ascuns, peste dealuri,
la Bobâlna. Acolo era preot Vasile Vasilache care ieşise
curând din puşcărie, pedepsit pentru credinţa în
Dumnezeu.
Când cântau cocoşii de ziuă am bătut la
fereastra unde dormea savantul teolog. Îmi fixasem
reperele cu câteva săptămâni înainte, când am fost să-i
cer sfatul şi ajutorul.
Încetişor, uşa se deschide şi apare chipul de
patriarh biblic al marelui cărturar.
Părintele Vasile Vasilache, parohul de la Bobâlna,

care a găzduit în casa parohială
pe „fugarul” de la Tioltiur
(pictură pe peretele din biserică)
- Vino repede să nu te vadă cineva, că-s urmărit

şi eu! Când am auzit, mi s-au muiat picioarele de tot,
obosite de drumul lung de toată noaptea.
- Mă urmăresc să mă aresteze. Am venit peste
dealuri, ca să nu mă vadă nimeni.
- Bine, dar biserica ai acoperit-o cum am vorbit

noi? mă întreabă moşul Vasile cu barba până la brâu.
- E gata acoperită. Biserica este salvată. Are
căciulă acum. În timp ce vorbeam, m-a luat de mână şi
mă duce într-o cameră anume. Dă covorul la o parte şi
ridică o uşă de mărime mijlocie.
- Cobori pe scară. Ai acolo loc de odihnit, apă,
pesmeţi şi puţine fructe pentru două săptămâni. Poate
că urmăritorii îşi pierd cătuşele şi rămâi liber, îşi
încheie discursul hazliu, spre ziuă, Moş Vasile
Vasilache.
Acest om uriaş ca făptură, dar şi cultură, avea o
forţă mare de a te linişti. Spaimele mi-au trecut. În
pivniţa cu geamurile groase şi pline de păianjeni, pe
dinăuntru şi pe din afară, avea un aer curat şi uscat.
Nicio umezeală, de niciun fel.
Casa în care am fost ascuns în timp

ce mă urmăreau autorităţile
Ziua făceam rugăciuni şi citeam la cele câteva

cărţi date de Vasile Vasilache, înainte de a mă „arestui”
în pivniţa lui primitoare. Noaptea făceam mătănii cât
cuprindea. Lumina era interzisă, iar la lumânări nu
aveam voie.
Într-una din zile aud din pivniţă:
- Nu a trecut pe aici popa de la Tioltiur?
întreabă cineva cu vocea înţepată.
- A trecut prin primăvară. E moldovean de al
meu şi m-a întrebat cum să procedeze cu lucrările la
biserică, aud vocea moldovenească a lui Moş Vasile.
Eram deja gata. Aşteptam din clipă în clipă să se ridice
uşa.
- Nu-l arestăm. Ducă-se dracului de venetic. Să
ne lase în pace, cu biserica lui cu tot. Dacă pleacă nu i
se întâmplă nimic, îşi încheie povestea vizitatorul
nepoftit.
- Dacă trece pe aici îl lămuresc să plece din
Regiunea Cluj. Nădăjduiesc că mă va asculta, dă
oarecare asigurare dulcele părinte de la Bobâlna.
Gata, mi-am zis. S-a sfârşit cu regimul de
pivniţă.
Aşteptam cu nerăbdare un semn de la
ocrotitorul meu. N-am mai auzit două zile niciun
zgomot şi nicio vorbă. În mintea mea se războiau
gânduri nenorocite. Credeam că l-au înhăţat din nou pe
bietul Părinte Vasilache: să-l strângă cu uşa, să-l bată,
să-l joace în picioare pentru a le arăta unde mă aflu
ascuns.
Într-o zi, după masă, aud paşi moi deasupra
pivniţei. Uşa se deschide şi apare chipul de Moise al
Părintelui Vasile.
- Vino afară! Poţi să pleci la Vatra Dornei la

Episcopul Teofil Herineanu. Este acolo la băi. Vei avea
aprobare să te duci din Transilvania. Fii cuminte. Nu
mai face scandal. Nu schimbi tu vremile, cum am
crezut şi eu ca naivul. E păcat de tinereţile tale.
Nu ştiu unde a fost Moş Vasile două zile, dar
nici nu l-am întrebat. Sfaturile lui erau bune de urmat.
Am prins curaj să ies afară din casă şi să plec de la
Bobâlna pe care am visat-o mereu în flăcări.
Biserica din parohia Bobâlna unde

mi-am plecat genunchii întru nădejdi de izbăvire
- Bogdaproste, Părinte Vasile. Alduiască-te –

adică miluiască-te Dumnezeu – pentru că m-ai găzduit
şi sfătuit ce să fac şi de data aceasta. După ce gustăm
puţin şi soarele se ducea după Dealul Bobâlna, iar stelele
se arătau pe cer, după ce ne-am rugat în Biserică, am luat
drumul spre Vatra Dornei, pentru a vedea ce spune
Părintele meu hirotonisitor. Se plângea să nu-l fac de
ruşine când m-a hirotonit, că sunt flăcău frumos. Acum
eram sigur că ne-am făcut de scandal.
Turla
zâmbea în soare
Drumul spre Vatra Dornei a fost o bucurie.
Frumuseţile văzute în galopul trenului erau de
domeniul visului. Aş fi dorit să merg aşa până la
sfârşitul lumii!
După-masă am ajuns cu bine în recunoscuta
staţiune balneară, încă din secolul al XIX-lea.
Cu adresa aflată de la Cluj, am găsit casa
Părintelui Olaru, după câte îmi amintesc. Era înainte de
ora 5 după-amiază. Gătit de rugăciune, ierarhul cel
pios, Teofil Herineanu, iute de picior şi clipind din
ochi, zice:
- Bine ai venit! Bine ai venit! Bine ai venit! Nu
te speria, că nu te arestează nimeni. Ai făcut doar
biserică. Fii liniştit! Fii liniştit! Fii liniştit! îşi termină
bineţele repetate, în stilul propriu. Hai să ne rugăm ca
să ne lumineze Dumnezeu mintea, repetă el de trei ori
ca mai înainte.
El intră prin uşa de la Altar, iar eu merg prin
faţa bisericii. Mă uit în pridvor pe pereţi, citesc istoricul
şi apoi trec în pronaos, în strana din dreapta. Încep
rugăciunile. Le făceam mecanic. Nu simţeam nimic.
Închid ochii. Era prea multă lumină. Biserica avea
ferestre mari şi lumina inunda totul.
Când deschid ochii, văd că perdeaua de la uşile
împărăteşti se clatină uşor, ca bătută de vânt. Mă
apropii şi încerc să mă uit în Sfântul Altar. Acolo am
văzut pe Teofil Herineanu, cum făcea de zor mătănii.
N-am mai întâlnit aşa arhiereu râvnitor de cele sfinte.
Nefiind atent, am răsturnat un sfeşnic pentru
lumânări. S-a făcut un zgomot, duduind, mai ales că
biserica era de lemn şi sfeşnicul greu de alamă.
Mi s-a făcut inima cât un purice. Dintr-odată se
dă perdeaua deoparte şi apare chipul lui Teofil, speriat
de-a binelea.
- Măgarule! Măgarule! Măgarule! îmi zice pe
nerăsuflate bietul arhiereu, tulburat în rugăciunile lui
tradiţionale, de fiecare zi, la ora cinci după-masă.
- Roagă-te în linişte! Dacă nu, ieşi afară, ieşi
afară, ieşi afară! Mă duc şi încep să fac şi eu mătănii.
Adică cum? Arhiereul este pios şi harnic duhovniceşte
şi eu să-l tulbur la rugăciune?
După o oră şi ceva, am ieşit din biserica
primitoare, arhaică şi cu duh de rugăciune. Eram trist că
nu m-am putut ruga gândindu-mă la cei care mă
hăituiesc, iar pe deasupra, supărarea Înaltului Ierarh, la
care am venit să cer izbăvirea din încurcătura în care
intrasem şi cu binecuvântarea sa tacită.
M-a poftit să stau în pridvorul casei Preotului
Olaru din Vatra Dornei. I-am povestit despre cele
întâmplate. M-a ascultat cu atenţie. Privirile îi scăpărau
după lentilele ochelarilor aşezaţi bine pe nas.
- Mai ai ceva de spus? Mai ai ceva de spus? Mai
ai ceva de spus?
- Îmi pare rău de cele întâmplate. Plec din
Parohia Tioltiur. Vă mulţumesc că m-aţi hirotonit preot
şi încep a plânge în hohote. Nu mai plânsesem de multă
vreme.
Era un plâns izbăvitor! Printre lacrimi mi-am
dat seama că Vlădica Teofil nu prea era impresionat.
Când credeam că voi auzi un cuvânt consolator, mă

trezesc cu un potop peste mine de:
- Măgarule, de mii de ori. Cine te-a pus să scrii
în jurnalul tău despre convorbirea noastră de la Cluj?
Ştii ce înseamnă confidenţial, sau nu ştii?
Nu mă aşteptam. Consilierul Simion Coman i-a
dus dosarul cu actele ce mi-au fost ridicate pe 13 iulie
1966. Ştia acum totul. Se uita la mine mirat că nu prea
spun nimic. Îmi venea să fug. Deodată am simţit că se
învârte casa cu mine. N-am mai văzut nimic în faţa
ochilor. Am căzut de pe scaun pe duşumea. Leşinasem
de frică, de oboseală, de foame şi mai ales de
muştruluiala arhierească, de care nu mai avusesem
parte niciodată. Căzând, am mai auzit glasul
Episcopului:
- Apă! Apă! Apă! Repede că moare. Probabil că
mi-au ieşit ochii, limba cât un cot şi cine ştie cum mai
arătam.
După o vreme aud:
- Ventilează bine! Ventilează bine! Ventilează
bine, că-şi revine! Fierul rău nu piere! Mi-a venit să râd,
dar nu eram stăpân pe mine. Aş fi dorit să nu-mi mai
revin. Cred că n-ar fi dat o lacrimă Ierarhul meu, pe
care l-am supărat atât de mult.
În cele din urmă, m-am ridicat uşor. Eram tot
ud. Turnase apa cu găleata peste mine.
- Vino să guşti ceva. Lasă, că trece. Eu am
leşinat de multe ori şi ştiu cum e cu povestea asta, mă
consolează, în sfârşit, Vlădica Teofil.
Pe la zece seara era tren la Cluj. M-am ridicat să
plec. Am sărutat dreapta ierarhului intransingent şi am
plecat să-mi fac cererea de transfer, fără niciun fel de
scandal.
Biserica din Tioltiur era deja acoperită. Turla
zâmbea în soare, iar oamenii se puteau ruga fără să-i
plouă la slujbă, ca-n biserica de lemn din afara satului,
de pe coasta plină cu muşuroaie.
Slujbaşul
sistemului
Drumul spre Cluj a fost mai lung ca de obicei.
Nu-mi făcea bucurie să mai văd pe cineva. Eram
supărat pe toată lumea. Pe mine şi mai mult.
Spre dimineaţă ajung în gara de la Cluj. Între
timp primesc poruncă să mă prezint mai întâi la
Împuternicitul Ţepeş Horia Hoinărescu. El avea biroul
în primăria oraşului.
Ţepeş Horia Hoinărescu

M-am prezentat la cel care era colonel de
securitate, pensionat, după cum se grăia în târg, dar
reîncadrat în munca de Culte. Venea din Regat şi îşi
făcea datoria, cu râvnă neostoită. Sfida orice părere.
Ameninţa cu mare uşurinţă.
Când intru, mă ia în primire cu mari vorbe de
ocară.
Chiar dacă nu m-a poftit să stau pe un scaun,
m-am aşezat cu de la mine voinţă.
- Nu te-am poftit să stai jos. Scoală în picioare!
Cum mă vezi că stau eu, zice Ţepeş, încruntându-şi
fruntea şi sprâncenele.
- Stau pe scaun, socotind că aşa era manierat să
mă poftiţi de la început, îi întorc eu vorba. Eram pus pe
scandal. Şi aşa mă sileau cu ameninţări să plec. Era
ultima întâlnire.
- Ce frumoase tablouri aveţi în birou, continui
dialogul, de-a surda! Sunt de valoare, nu-i aşa?
- Cine este în audienţă? Eu sau dumneata? strigă
Ţepeş Hoinărescu.
- Suntem amândoi în audienţă. Ne ascultă câinii
din Giurgiu.
- Ieşi afară, ticălosule!
- Nu ies afară. Nu-i biroul dumitale. E biroul
nostru. Chiar poate fi aici şi Biserica din Tioltiur, că nu
plouă prin tavan, iar dumneata să-ţi muţi biroul în
acolo, ca să te trăsnească Dumnezeu, când va ploua
întâi, în luna iulie.
Cu paşi repezi prin birou se repede la telefon.
Sună pe consilierul administrativ Onisie Moraru,
profesor de limba română şi om de omenie.
- Părinte Onisie, chemaţi pe preotul Argatu
Constantin la Episcopie că nu vrea să iasă din birou
afară. Consilierul cere să vorbesc cu el. Îl aud cu vocea
lui liniştitoare:
- Frate Constantine, vino la Episcopie. Vor trece

toate. Te aşteptăm aici.
- Ies din birou, doar pentru că mă chemaţi
Sfinţia Voastră, nu că mă dă afară „veneticul” de la
Brazii Ploieştiului.
Mă îndrept spre Episcopie fără să spun un
cuvânt. Eram voios că l-am putut înfrunta. Mergeam pe
stradă la o distanţă de câţiva metri unul de altul.
- Puşcăria te mănâncă! Ai învăţat pe oamenii
din Răcătău să fure lemne din pădure pentru biserică.
- Ei fură de mult. N-au avut nevoie de poveţele
mele, îi întorc vorba, fără întârziere. Când se mai
îndepărtau călătorii, îl aud din nou:
- Vei fi dat afară din preoţie, că eşti un
scandalagiu, strigă Hoinărescu în urma mea.
- Scandalagii sunteţi voi care nu lăsaţi oamenii
în pace să lucreze liniştiţi. Până la Cancelaria
Episcopală nu a mai spus nimic.
În capul meu se învârteau lucrurile de nu mai
ştiam ce înseamnă povestea de a avea dialog
contradictoriu pe drumul mare prin Cluj. Eram totuşi
mulţumit. Îi spusesem oful adunat de multă vreme.
Hoinărescu se răzbuna pe mine, pentru că Episcopul
Teofil, întâi te hirotonea şi te trimitea la parohie şi apoi
cerea confirmarea – decizia de recunoaştere – de la
Departamentul Cultelor. Eu eram unul dintre cei care
trebuiau alungaţi din Regiunea Cluj, unde el se credea
stăpânul absolut al Ardealului. Nu m-am dus să mă
prezint, după ce m-a recunoscut ca preot la Tioltiur,
deşi îmi atrăsese atenţia:
- Preoţii celorlalte culte, după ce primesc
Decizia de recunoaştere, vin să se prezinte, să-i
cunoaştem şi noi după ce le-am semnat documentul.
Doar voi, ortodocşii, nu aveţi maniere. N-am făcut acel
gest protocolar pentru că nu ne-a spus nimeni să facem
aşa ceva din partea Episcopiei. Dar nici nu ne făcea
bucurie să ne întâlnim cu astfel de oameni. Aveam, de
la distanţă, un sentiment bizar de respingere.
Când am ajuns la birourile episcopale,
Hoinărescu – ce mai nume! – a urcat la etaj, iar eu am
fost chemat la parter, în biroul vicarului eparhial,
Florian Geomoleanu. Acolo erau: consilierul economic
Simeon Coman, consilierul administrativ Onisie
Moraru, inspectorul eparhial Gheorghe Simu şi
secretarul eparhial, Iosif Butuc. Teofil Episcopul era la
băi la Vatra Dornei.
Uşa se deschide. Intră, cu paşi grăbiţi, Ţepeş
Hoinărescu începând să strige ca la el acasă:
- Acest individ ticălos îndrăzneşte să mă insulte
pe mine, care am luptat pentru orânduirea socialistă din
România, când el era cu colastră pe dinţi.
- Mare luptător! Unde aţi luptat şi împotriva
cui? Cine vă îngăduie să vorbiţi aşa? Ştie
Departamentul Cultelor pe cine a pus împuternicit la
Cluj? Plec la Bucureşti să spun ce teroare se întâmplă în
Biserica din Transilvania.
- El a învăţat pe oamenii din Răcătău să fure
lemne pentru biserica din Tioltiur, zidită fără
autorizaţie.
- Ei ştiau de mult să fure. Nici nu era născut
preotul Argatu Constantin pe atunci, aud glasul în note
joase al vicarului Florian Geomoleanu. L-am simţit om
tare pe picioare. În sfârşit, mi-am zis, este un început
bun.
- A furat banii credincioşilor. S-a plimbat numai

cu avionul la examene, la Sibiu. I s-au găsit biletele la
percheziţie, tună Ţepeş, ca să înfricoşeze lumea.
- Să mergi numai pe jos, de acum înainte, se
arată sfielnic, dar hotărât, Gheorghe Simu, fără să
sesizeze cineva ironia fină. Nimeni nu se mai asculta
decât pe sine.
- Să plece din Transilvania acum. Şi nu va mai
primi niciodată recunoaştere de la Departamentul
Cultelor. Când am auzit de această ameninţare, am
strigat din răsputeri:
- Eu nu părăsesc Transilvania, niciodată. E Ţara
mea aici. Fără voia mea, m-a apucat un plâns sfâşietor,
cum nu am mai făcut-o niciodată. Toţi au rămas miraţi de
trecerea mea de la polemică vehementă, la plânsul de
copil năstruşnic, cum îmi vor spune mai târziu, cei care au
asistat la un duel nemaivăzut de ei.
Cred că plânsul meu a avut efect pozitiv asupra
celor care au hotărât, după câteva minute, noul meu
drum în viaţa pastorală din Transilvania.
- Căutaţi cea mai slabă parohie din Maramureş.

Să se sature de scandaluri, mai adăugă pe alt ton de data
aceasta, vehementul împuternicit. Toţi căutau parohiile
vacante. Găsesc cea mai prăpădită parohie din zona
Lăpuşului maramureşean: Inău, cu cele două filii:
Borcut şi Cufoaia.
- Scrie cererea de transfer, frate Constantine,

aud vocea calmă a Părintelui Onisie Moraru. Ca vrăjit
de bonomia acestui om de aur, mă apuc şi scriu, cerând
transferul, pur şi simplu din Regiunea Cluj în Regiunea
Maramureş, cum era pe atunci.
- Azi să se meargă la Vatra Dornei, ca să fie
aprobată urgent această cerere de către Episcopul
Teofil, îşi încheie „lucrarea”, cel pe care îl voi vedea,
mult mai târziu, chiar la Departamentul Cultelor, când
şi-a cerut scuze pentru cele întâmplate la Cluj. Nu mă
aşteptam! Era slujbaşul sistemului. Poate că nu era aşa
de rău precum se arăta oficial. L-am apreciat pentru
inteligenţă.
Mai puţin pentru tonuri înalte şi răutate.
Limbariţă
funebră
Înainte de a pleca din Tioltiur doresc să mai
scriu câte ceva. În filia Bârlea, am mers la prima
înmormântare din viaţa mea. Mă cam codeam. Nu
voiam să merg. L-am chemat pe preotul vecin să văd
cum este procedeul pe la slujbele de jale.
În casă se făcea slujba scurtă, după carte. Se
ieşea afară în curte unde câteva ore, punct cu punct, se
desfăşura întreaga rânduială fără să se omită niciun
cuvânt. Era pentru mine o mare surpriză. Am rămas
impresionat de seriozitatea lor. Nu se grăbeau, nu se
lungeau la cântări, nu strigau cu voci înalte ca să-şi
arate frumuseţea ştiinţei de carte şi vocea voluminoasă.
La iertăciuni am rămas puţin contrariat. L-am
rugat pe colegul slujitor să zică el iertăciunile, că nu
ştiam obiceiul. Îl aud, într-o limbă piţigăiată:
- Acum, fratele Gheorghe, plecat la Domnul,
prin ghiersul meu, se adresează soţiei sale: dragă soţie,
ne-am iubit aşa de mult încât ne-am căsătorit şi am
făcut trei feciori, frumoşi ca îngerii.
- De ce m-ai lăsat Gheorghiţă, vai de mine, sunt
acum singură. Ce mă fac? Ce mă fac? strigă din
răsputeri soţia sa Ileana.
- Tată dragă, strigau pruncii, de ce ne-ai părăsit
şi n-ai mai stat să ne aşezi pe fiecare la căşile noastre?
Aoleu! Aoleu!
- Fratele Gheorghiţă, continuă oratorul, îşi cere
iertare de la naşi, fraţi, surori, nepoţi şi chiar de la
preotul satului şi de la mine.
- Au! Au! Au! Bade Gheorghiţă cum de-ai
plecat aşa de repede dintre noi? Te rugăm să ne ierţi şi
noi te iertăm pe tine. Dumnezeu să ne ierte!
Să nu se creadă că toţi preoţii fac astfel. Doar pe
ici-colea, câte unul. Cel mai halucinant era un preot din
zona Suciurilor pe care noi îl porecleam „Răcnetul
Ţibleşului”.
Sigur că iertăciunile îşi au rostul lor, dar nici
chiar aşa. Folclorizarea rânduielilor bisericeşti mi se
pare o impietate. Dar ai cui să spui?
- Obiceaiurile, Domnule Părinte, trebuie
cinstite. Din moşi-strămoşi, noi aşa am prins. Nu
schimbăm nimic.
Ne-am dus cu mortul la groapă. Diacul, şi el cu
50 de strofe, făcute de când s-a născut decedatul până
în clipa morţii, le cânta pe nas, socotindu-se mare poet:
Şi-a venit moartea cu coasa,
Şi-a cătat în toată casa.
Pe Gheorghiţă nu l-a aflat,
Că era la spital în pat.
Dacă nu se luau iertăciuni şi nu se zicea
ghiersul, aceea nu era înmormântare. Puteai să fii popă
oricât de bun şi cu multe diplome. Nu făceai două
parale. Într-un fel, ei aveau dreptate. Eu nu luam nici
două parale, pentru că plăteam pe popa care avea
„darul” limbariţei funebre.
Nu condamn. Dar o decenţă s-ar impune, chiar
dacă este un obicei străbun.
Ceea ce n-am putut schimba cu niciun preţ era
spovedania impusă, ca obiceai. Tocmai unde? În
Sfântul Altar, după Sfânta Masă. Trebuia să dezlegi pe

cei spovediţi şi să-i laşi la împărtăşanie. Dacă femeia nu
se împărtăşea ca să o vadă bărbatul, zicea imediat că a
alunecat în cine ştie ce păcate. Şi apoi era vai de capul
ei. Unii preoţi ca să împace şi capra şi varza, în
înţelegere cu cel oprit, se făceau doar că le dă grijania.
La Bârlea am reuşit, totuşi, să orânduiesc un
spaţiu pentru spovedanie chiar la intrare în biserică, pe
mâna dreaptă.
Într-una din duminici, dimineaţa, s-a anunţat că
doreşte să se spovedească o femeie gravidă în ultima
lună. Repede am mers în locul de spovedanie. După
rugăciunile îndătinate, m-am aşezat pe scaun şi cu
epitrahilul peste creştet s-a început spovedania. Dintr-
odată creştina şi-a pus coatele pe genunchii mei.
Probabil ca să se sprijine, săraca. Avea doar povara
sfintei sarcini.
M-am ridicat uşor, aşezându-i mânuţele pe
măsuţa din faţă şi s-a continuat Sfânta Spovedanie.
După ce am citit rugăciunea de dezlegare am ieşit
repede afară. De atunci am învăţat că rânduiala în
Ortodoxie trebuie respectată cu grijă. Spovedania se
face în picioare, în biserică, în faţa icoanei lui Hristos
Iisus, Domnul.
Aşa se scapă mai uşor de ispite, greutăţi şi alte
bănuieli.
Răgăţean
fricos
Cei care au postit s-au rugat şi au făcut de pază
ca să nu mă înhaţe miliţia, aveau să audă acum cea mai
mare veste de dezamăgire din viaţa lor: Preotul Argatu
Constantin şi-a făcut cerere de plecare din satul lor în
care se înfiripase biserica cea nouă. Au ştiut „oficialii”
cum să-mi întindă capcana.
Îmi era ruşine să mai scot capul în lume. Sătenii
erau revoltaţi pe cei care m-au silit să-i părăsesc. Cu
greu am oprit pe mulţi creştini care voiau să se
răfuiască pe faţă cu Episcopul Teofil Herineanu.
- Nu puteţi avea pe Preotul Argatu Constantin şi
biserica nou zidită. Biserica trebuie să rămână. Noi,
preoţii venim şi plecăm. Atâta a fost. Bucuraţi-vă că
aveţi biserică nouă. Dorul de multă vreme vi s-a
împlinit.
Slavă lui Dumnezeu!
- Eşti un laş. Eşti un fricos, aud strigăte de mai
departe. Facem grevă chiar dacă vă bagă la puşcărie la
Gherla. Facem noi toţi greva foamei şi vă scăpăm de
acolo. Deja lucrurile mergeau prea departe. M-am
obişnuit cu ideea că nu mai pot rămâne pe „baricade” la
Tioltiur. A trecut faza cea mai importantă. Mă
săturasem de ameninţări şi spaime.
Întârziind totuşi să plec, am fost chemat la
Comisariatul din Gherla. Fără să bănuiesc nimic din
cele ce aveau să mi se întâmple, am luat buletinul şi
m-am prezentat la ora şi ziua de pe documentul de
chemare.
Comandantul Comisariatului, un om robust şi

vesel la faţă, mă primeşte în biroul său milităresc. Mă
pofteşte să stau şi începe:
- Ştim situaţia prin care treci. Ai făcut o cerere
de transfer pe care trebuie să o onorezi. Vei pleca în
Maramureş. Nu te mai poţi opune. Este păcat. Eşti tânăr
şi nu trebuie să suferi personal şi nici părinţilor să le
faci jale. Dacă nu te linişteşti, te înrolăm în armată şi nu
vei mai face nicio tulburare. Să nu respingi sfatul meu
pe care ţi-l dau ca şi tatăl dumitale. Gândeşte-te bine.
Eşti băiat inteligent.
Nu mă aşteptam la o aşa întorsătură. Aici
găseam un om de duh şi meşter la cuvânt. Mi-a vorbit
părinteşte. Nu puteam să-l refuz, chiar dacă mi-a spus
să-l instalez pe urmaşul meu la Parohia Tioltiur de unde
plecasem.
L-am luat pe Preotul Nifon şi am mers împreună
în satul Tioltiur. Pe drum i-am spus despre toate cele ce
avea de făcut acolo, pentru a continua lucrările ce se
vor mai impune.
Încet şi costeliv, Popa Nifon dădea din cap a
înţelegere. Se părea a fi un om bun, dar prea boieros şi
molatec pentru o parohie cu noroi şi treabă multă.
Ajunşi în sat, sătenii s-au adunat la biserica nouă.
Le-am spus scopul venirii, arătând pe preotul lor nou,
de acum înainte.
- Nu primim niciun popă nou. Trecem cu toţii la
pocăiţi.
- Suntem deja pocăiţi, îi încurajez eu. Este bine
să primiţi pe părintele care va fi mai bun şi mai vrednic
ca mine. Plec şi nu mai pot reveni. Am cerut eu lucrul
acesta. Dacă mă iubiţi, primiţi pe noul preot. Dacă nu,
voi fi arestat imediat. - Îl primim, strigară toţi. Pleacă,
laşule, din parohia noastră. Eşti un răgăţean fricos.
M-am bucurat de ocară. Am luat-o la picior
imediat, lăsându-le pe noul preot în grija lor.
Nu m-am mai uitat înapoi. Eram bucuros că l-au
primit.
Nici nu mă gândeam ce se va întâmpla în lunile
următoare.
„Oleacă”
de petrecere
Potrivit cuvântului dat şi mulţumit că mi-am
făcut din plin datoria, am pornit spre o nouă lume… a
Maramureşului de bucurie şi legendă.
Cu un camion, de la Gâlgău, unde ajunsesem cu
o rablă de autobuz care băga praf cu carul, am pornit
spre Ţara care mă va fascina. Cu 40 de kilometri / oră,
camionul pufăia, urcând serpentinele drumului cu gropi
pline cu noroi şi apă.
Când am intrat în Vălenii de Lăpuş, cu o
biserică zveltă de lemn, în zare am văzut un munte
zdravăn. Şoferul mi-a spus că se numeşte Şatra lui
Pintea Viteazul. Nu ştiam că la poalele lui era Parohia
Inău, unde am fost numit preot.
Cu greu am ajuns la Târgu-Lăpuş. Ca şi în
1964, acum, după doi ani, a trebuit să mă prezint la
protopopul Şuteu Petru. Era un om de vârstă medie,
voinic, fără să se formalizeze de faptul, că sunt sau nu
preot celib. Mi-a urat bun venit. Imediat mi-a dat
gestiunea parohiei pe care a ţinut-o în timpul vacanţei.
Noua parohie avea trei filii: Cufoaia, Borcut şi
Inău, pe o arie de 40 kilometri pătraţi. Am început să
merg să văd satele. Eram întâmpinat de epitrop sau de
corator, cum se numesc în Ardeal.
Bucuria era mare! De multă vreme nu au mai
avut preot slujitor, pentru că parohia nu era căutată de
nimeni, fiind săracă şi împrăştiată peste dealuri.
În satul Cufoaia, fost greco-catolic, cu peste 50
de familii, am fost primit cu entuziasm.
- Să facem mâine un botez! Domnule Părinte,
zice o femeie voioasă. Aşa, ca să rămâi pe aici, să nu
mai pleci de la noi. Se spunea că, dacă faci un botez sau
cununie când vii pentru prima oară în parohie, rămâi
multă vreme în locul acela, iar dacă faci înmormântare,
nu stai mult. De aceea femeia dorea să se facă un botez
la sosirea mea în Maramureş.
Lumea a fost bucuroasă. Botezul unei fete le
dădea lor speranţa că nu voi mai pleca. Se vedea
îngrijorarea creştinilor. Preoţii pe acolo nu prea făceau
pureci, stând prea mult într-un loc, iar ei erau mereu
văduviţi.
- Veniţi acasă la noi, că facem oleacă de
petrecere. Auzeam cu bucurie cuvântul oleacă folosit
ca în Moldova. Vedeam obiceiurile locale, bucatele,
îmbrăcămintea şi vorbele calde, spuse din inimă. Casele
erau sobre. La icoane atârnau şterguri, adică prosoapele
ţesute din in curat şi cusute cu flori vesele, multicolore
ce împodobeau icoanele lui Iisus răstignit şi a tânguirii
Maicii Domnului. Am remarcat că fiecare casă avea o
mică bibliotecă aşezată în camera de curat.
La Liturghia de duminică am slujit la Cufoaia.
Ca şi la Tioltiur, m-am instalat singur, spre hazul meu,
pe dinăuntru, că nu mă puteam arăta nemulţumit că nu
a venit protopopul Şuteu Petre, pe care de altfel, nici
nu-l chemasem.
Cum era şi cazul am anunţat programul
slujbelor la cele trei biserici, cum nu au mai avut
niciodată. Deci Sfânta Liturghie se va face în fiecare
sat, pe rând, iar Vecernia la orele trei şi şase, la celelalte
două biserici. Astfel în fiecare duminică se ştia
rânduiala şi Evanghelia care era propovăduită spre

marea bucurie a enoriaşilor.
Încet-încet, am început să uit de furtunile de la
Tioltiur. Liniştea pe care o aveau creştinii se revărsa şi
asupra sufletului meu zbuciumat. Dar lucrurile nu
aveau să se aşeze chiar aşa cum aş fi dorit.
La Tioltiur, preotul Nifon nu a făcut faţă. Nu a
ascultat ce i-am spus. L-am sfătuit să nu-mi
pomenească numele în niciun fel. A uitat. Când a hulit
pe înaintaşul său, sătenii l-au scos imediat din sat iar
primul vinovat am fost considerat tot eu.
Chemat la Cluj de Vlădica Teofil, am fost
primit în birou, fiind supărat Dunăre:
- De ce nu laşi creştinii din Tioltiur în pace? Ai
devenit un idol acolo. Îţi place să fii idolatrizat?
Argumentele mele că nu m-am amestecat, nu au avut
niciun succes.
- Cea mai neagră pagină din pastoraţia Sfinţiei
Tale este cea de la Tioltiur. Lumea crede doar în
dumneata. Ai făcut mare sminteală. Să mergi să
instalezi un alt preot. Dacă îl alungă şi pe acela, te
caterisesc, te caterisesc, te caterisesc! cum avea
obiceiul să repete, până te ameţea de-a binelea.
Deci, după câteva luni, spre toamnă, eram din
nou la Tioltiur, cu un alt candidat ca să le fie păstor. Era
un omuleţ mititel. Îţi era milă de el numai când îl
vedeai. Eram sigur că şi el va sfârşi alungat din sat,
dacă nu va asculta sfaturile date ca şi lui Nifon.
- Bine că te vedem, Domnule Părinte! Pe Popa
Nifon l-am alungat că a început să te hulească. Să-l
vedem şi pe acesta ce va zice. Popa mititel când a auzit
vorbele hotărâte ale tiolturenilor, s-a făcut şi mai mic de
statură. L-am lăsat în grija coratorului David David,
luându-mi calea întoarsă în Maramureş.
Prima biserică la care s-au început lucrările a

fost din Borcut, mai săracă şi amărâtă. I-am promis
Episcopului Teofil că la anul, adică în 1967, îl voi
chema la sfinţirea bisericii.
- Doresc să văd şi minunea aceasta, repetând tot
de trei ori, evlaviosul Episcop Teofil, care devenea tot
mai intransigent cu mine.
Nu era cazul?!?
Lucrare în
„stil” propriu
Stând în gazdă la epitropul bisericii din Cufoaia,
au început lucrările de restaurare şi aici. Ei nu se lăsau
mai prejos. Se credeau superiori satelor din jur.
Bel Ioan Bel Valer
Dintre consilierii satului, Bel Ioan era cel mai

blând şi cuviincios. Avea nouă prunci şi pe mine mă
considera a fi cel de-al zecelea. Dintre cei nouă prunci,
lui Bel Valer i-am îndreptat paşii spre Teologie, iar
acum este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din
Cluj. Nu se putea bucurie mai mare.
Aveam şi eu familie în Maramureş!
Pentru toate lucrările, Bel Ioan a fost desemnat
casier. Îşi ţinea cu sfinţenie operaţiile financiare. Când
s-a hotărât în consiliu restaurarea bisericii, sumele erau
măricele.
- Dăm câte o mie de lei în sus, pentru fiecare
familie, zice un cufoian mic de statură, care cânta la
vioară de te ardea la inimă. Când m-am dus în târg, să
văd cum merg lucrurile şi aici, nu numai din piaţa
Clujului, dau de violonistul nostru.
- Dar ce faci aici, artistule? îi zic eu, pentru că
era tare mucalit. Ai lăsat „ţetera” singură acasă?
- Am venit cu un bivol şi un porc la târg să-i
vând şi să dau banii la biserică. N-am spus aşa la
Consiliul bisericesc? De la o mie în sus. Hotărârea lui
m-a uimit. Puteam acum compara puterea economică a
satului Tioltiur cu cea din Cufoaia? Diferenţa era mare.
În Tioltiur se adunau cu mare greutate câte o sută de lei,
iar aici se sărea de la o mie în sus.
Aşadar, îmi începeam şi aici, în Maramureş,
lucrarea pastoral-administrativă în „stil” propriu. În
primele zile ale lunii septembrie, până spre opt,
Naşterea Maicii Domnului, când făceam doi ani de
când am fost hirotonit preot, deja aveam un plan de
lucru la cele trei biserici, care alcătuiau parohia întinsă
între dealuri şi munţi.
Dacă la Cufoaia am făcut un botez, la Inău eram
chemat să fac o înmormântare. Căruţaşul a sosit pe la
ora zece cu o pereche de cai uriaşi şi o căruţă mare cu
pataşcă pentru pus fân. Eram îmbrăcat în bleu-ciel cu
sandale şi pălărie cu boruri mari, atârnându-mi pe nas o
pereche de ochelari de soare. Împodobit ca un cavaler
de vară cu arşiţă, m-am urcat în căruţă, aşezându-mă
pe o băncuţă învelită într-un ţol de lână colorată, ca să
nu mă doară coloana la scuturături.
- Gata, Părinte? Te-ai cocoţat în căruţă?
- M-am cocoţat. Din drumul mare a luat-o pe
scurtătură direct peste muşuroaie, gropi, viroage. Sălta
căruţa în toate părţile. Sălta încăruţatul. Am început a

striga, cuprins de frică:
- Mergi încet, că răstorni căruţa! După strigăt, în
loc să încetinească, căruţaşul dă bice cailor, care
înăspresc galopul. Nu mai păţisem aşa pacoste. Când
gândeam să sar din căruţă, face un viraj la dreapta, că în
faţă îi apăruse o baltă cu apă. Din virajul abrupt, m-am
trezit catapultat direct în mijlocul smârcului, sărindu-mi
pălăria cât colo.
Degeaba strigam şi fluieram din mijlocul bălţii
unde mă afundam încetişor, pentru că era plină de mâl.
Am reuşit totuşi să ies la mal, plin de noroi şi mătasea
broaştei. Îmi recuperez şi pălăria mea frumoasă plină cu
apă tulbure.
Mai la vale era pârâul Borcut. M-am dezbrăcat
şi mi-am spălat toate hainele. Le-am pus la uscat pe
malul plin de nisip curat şi fierbinte, meditând la cele
întâmplate. Mă bucurasem că am nimerit în balta cu apă
şi nu pe pământ tare, că apoi vedeam eu nenorocirea.
Căruţaşul urca acum încet panta coastei care
ducea la Inău. Deodată se întoarce să vadă dacă mă
simt bine. Când vede căruţa goală îşi dă o palmă peste
cap de-i sare pălăria în lături. Opreşte caii îndată şi
întoarce căruţa. Când a ajuns la pârâu unde îmi uscam
rufele, cade în genunchi şi se roagă plângând:
- Iartă-mă, Părinte! N-am vrut să cazi din căruţă!
Iartă-mă. Nu mă ridic până nu mă ierţi.
- Te iert, ridică-te!
- Iartă-mă, iartă-mă, că mor de ruşine!
- Te iert, nu mai plânge!
- Ce mă fac? Ce mă fac? Iartă-mă şi nu mă
spune la nimeni!
- Te iert, ridică-te! Îl prind de umeri şi-l ajut să
se ridice. Când l-am văzut plângând sincer, m-am
bucurat oarecum, că am crezut că a făcut-o în batjocură.
- Am strigat la dumneata să mergi încet. De ce
ai dat bice la cai?
- Ha! Nu aud din copilărie. Nu înţeleg ce spui.
Mi-am dat seama că familia mortului din Inău
mi-a trimis un căruţaş surd şi că puteam striga degeaba.
Acum înţelegeam de ce nu răspundea la strigătele mele
din balta cu apă, învăluit în mâl şi mătasea broaştei.
Hainele puse în căruţă întinse pe pataşcă, s-au
uscat până la intrarea în satul Inău. M-am îmbrăcat. Nu
se cunoştea nicio urmă că înotasem prin smârcuri.
Se face înmormântarea. M-am aşezat în capul
mesei. De-a dreapta stătea preoteasa văduvă a părintelui
Thira, fostul paroh din Inău.
Eram atent la toate obiceaiurile locului. La
astfel de prilej se dădea un gulaş de oaie, cu vreo două
degete de grăsime fierbinte pe deasupra. O femeie cu
şorţ, aducând o cratiţă mare, şi alunecând chiar lângă
mine îmi răstoarnă tot gulaşul pe cap, pe haine,
făcându-mă pestriţ ca o gaiţă. Mi s-a întunecat privirea.
Era prea de „oaie” cu gulaşul lor cu tot. M-a apucat o
mânie cumplită.
Deodată aud glasul preotesei Thira, din dreapta,
zicând sacadat şi hotărât:
- Nu te mânia, Părinte. Îţi spăl eu hainele. A
alunecat, săraca femeie. Nu are nicio vină. Felul cum a
zis, găsind şi soluţia spălării hainelor, mi-a potolit
mânia care mă încerca.
Fără să ştiu gustul mâncării, împodobită cu
grăsime de oaie, numită gulaş, cu hainele spălate şi
călcate repede, am luat-o pe drum, singur, spre Cufoaia.
Mă lecuisem de căruţa cu cai, căruţaşul surd şi pomana

cu gulaş.
Păţania n-aveam s-o mai uit. Gulaşul vărsat pe
cap avea memoria lui bătrână.
Reflectând la cele întâmplate şi uitându-mă cum
eram îmbrăcat, mi-am dat seama că nu era potrivită
costumaţia, prea deschisă, la asemenea momente.
Atunci am înţeles că toate au venit de sus, de la
Dumnezeu, ca să mă lecuiesc de neatenţia cu care mă
înveşmântam la slujbele speciale, cum ar fi şi
înmormântarea.
Luasem lecţia!
La botez, nu-i ca la înmormântare.
Cuvânt bun
ca roua dimineţii
Pe lângă toate acestea, având mare dragoste să
citesc de mic copil, am început să împrumut cărţi din
biblioteca creştinilor din Cufoaia. Credeam atunci şi
cred şi acum, că nu mai este niciun sat ca să aibă o mică
bibliotecă aproape în fiecare gospodărie. Nu degeaba
satul se numeşte: Cu-foaia. Mă temeam să nu fiu
întrebat ceva din cărţile lor – tipărite de Biserica Greco-
Catolică – şi să nu ştiu. Aveai ocazia să-i vezi cum îţi
zâmbesc în faţă cu vădită ironie. Este greu de suportat
astfel de stare.
În câteva luni, printr-un fecior student din sat
am reuşit să mă pun, oarecum, la punct cu „literatura”
cufoienilor harnici şi hotărâţi pe lucruri mari.
Dar grija cea mare era să mă abonez la toate
revistele şi publicaţiile din vremea aceea, când
România era împărţită administrativ în regiuni. Aveam
abonamente pe masă: Tribuna, Steaua, Astra, Tomis,
Ramuri, Familia, Convorbiri literare, România literară,
Luceafărul, Contemporanul, Manuscriptum, Magazin
istoric şi altele, pe care nu le mai înşir.
Citeam tot ce era de citit. Ţineam caiete cu
fragmente mai alese. Cunoşteam tot ce se putea
cunoaşte în fuga şantierelor şi a obligaţiilor religioase
zilnice. În primă grijă erau manualele de Teologie
Ortodoxă. Învăţam ebraica şi mă instruiam în greacă şi
latină.
Dar gogomănia cea mai mare pe care am putut-o
face, uneori zi şi noapte, era grija de a memora
cuvintele din Dicţionarul de neologisme. Doream să mă

„cultiv” şi să nu mai fie nimeni ca mine. Începusem să
scriu şi să vorbesc aşa de „neologistic” încât nu mai
înţelegea nimeni, nimic.
Toate până într-o zi. La conferinţa preoţească
din toamnă, de la Gherla, mi s-a venit de hac. Era prima
mea ieşire în public. Doream să-mi arăt ştiinţa şi
oratoria. Voiam să impresionez. De faţă era şi
Împuternicitul Ţepeş Hoinărescu, vechiul meu
„prieten”. Când li s-a părut că am întrecut măsura cu
„păsăreasca” mea, aud vorbele ţepoase, aruncate peste
capetele preoţilor:
- Unde te trezeşti dumneata, părinte? Ce este cu
limbajul acesta? Nu înţelegem nimic. Stai jos! Ca la
comandă, Popa Ernest Ionescu, trecut peste 60 de ani se
ridică şi-mi face un perdaf de zile mari în legătură cu
rostirea românească, adăugând, că ştie şi el ceva
literatură, că doar a botezat pe poeta Ana Blandiana,
fiind preot în satul unde s-a născut literata de mai
târziu.
Că tot este vorba de carte, la librăriile din
oraşele pe unde treceam, mai ales: Cluj, Sibiu, Gherla,
Baia Mare, cercetam ce noutăţi mai sunt. Toţi banii
erau cheltuiţi pe cărţi. Îmi aduc aminte că prin 1966, a
apărut o cărţulie: Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter
de Matei Călinescu.
Citind-o dintr-o răsuflare, am înţeles mesajul ei
mistic. Că tot nu costa prea mult – doar 3 lei – şi nici nu
era prea voluminoasă, am luat toate exemplarele care
erau în librărie. Librarul s-a holbat la mine, fără să
scoată un cuvânt. După ce le pun în traistă zice:
- Dar ce faci cu cărţile astea?
- Sunt bibliotecarul Protoieriei Gherla şi le dau
tuturor preoţilor, pentru bibliotecile parohiale. I-am
spus să mai aducă, colea, vreo câteva sute. Aşa am
împărţit cărţulia ca pe cartea de rugăciune, dorind să-l
cunosc pe curajosul scriitor, despre care am auzit că
părăsise ţara din cauza prigoanelor „literare”.
Bucuria mea avea să se mărească odată cu
venirea în Inăul Maramureşului. La numai 10 km. era
aşezată frumoasa Mănăstire Rohia. Stareţul Justinian şi-
a terminat studiile cu un an înaintea mea. La Sibiu ne
întâlneam adesea, dar nu am legat niciun fel de dialog
cu dânsul. Mi se părea prieten doar cu sine, ca să mă
înşel şi eu în păreri, bineînţeles. Era mai mult decât la
prima vedere şi altul la înţelegerea lucrurilor prin
apropierea cărora noi treceam grăbiţi.
Îl simţeam înţelept şi om de mare profunzime.
De aceea, atunci când George Bălan şi Ioan Alexandru,
unul profesor, muzicolog şi celălalt poet, au venit la
Tioltiur, crezând că sunt mare avă, i-am trimis de îndată
la Rohia, recomandându-l pe Justinian al
Maramureşului, ca duhovnic şi învăţător făr` de
pereche.
M-au crezut. Şi-au luat tălpăşiţa şi au mers
direct în Munţii Rohiei. De atunci Ioan Alexandru a
rămas prietenul stareţului rohian, mai puţin George
Bălan.
La Cufoaia eram iubit de babe, mai ales. Le
ascultam poveştile şi necazurile cu multă răbdare.
Încercam să nu mă dau în stambă.
- Domnule Părinte, de ce eşti aşa de iubit în
satul meu? mă întreabă Latiş Vasile, profesor la Liceul
din Târgu-Lăpuş. Mă uit la el cu ochi neîncrezători.
Eram surprins de povestea asta. Am stat de vorbă ore în

şir. La urmă, îl aud zicând, bucuros că a aflat secretul:
- Apăi, acum ştim de ce te iubeşte lumea. Oricât
ţi-am repetat poveştile, dumneata m-ai ascultat cu
aceeaşi răbdare. Acesta este secretul. Ai răbdare şi ştii
să asculţi ofurile oamenilor.
Oricând, un cuvânt bun este ca roua dimineţii!
Jocul cu
mărgelele de sticlă
Printre alte şantiere de restaurare şi picturi la
bisericile din Borcut şi Cufoaia, mă apucam serios şi de
carte. Am dorit să scriu şi la maşină. Pe biroul lui
Justinian de la Rohia am văzut un astfel de obiect. Într-
una din zile îndrăznesc:
- Părinte Stareţ, aş dori să învăţ a scrie la
maşină.
- Bine, frate Constantine, ia maşina şi învaţă a
scrie, dar vei avea multe belele de tras de pe urma ei. Să
nu uiţi asta. Nu am ştiut atunci cam la ce se referea
încercatul stareţ din Munţii Maramureşului.
Între timp, când ne vedeam, mă întreba cum
merge cu lucrul. Şi-mi spunea că este timpul să-i aduc
obiectul metalic şi clămpănitor.
- Vi-l aduc, dar să mă iertaţi, i-am rupt vreo trei
litere, că mi-am lăsat prea greu degetele mele de ţapinar
pe fineţea clapetelor, îi spuneam ca să-l tămăduiesc de
supărarea pricinuită.
- Nu are nimic. Le repară meşterul. Şi eu am
păţit la fel. Ai citit cartea pe care ţi-am dat-o acum două
săptămâni? mă întreabă stareţul Justinian, nearătându-se
că ar fi supărat că i-am stricat maşina de scris.
- E complicat, Jocul cu mărgelele de sticlă, de
Herman Hesse. N-am înţeles anumite lucruri. Le-am
subliniat. Când termin de citit, vă aduc cartea şi sper să
aveţi timp pentru lămurirea nepriceputului.
Cu maşina de scris în sac, m-am dus la Rohia.

Stareţul era acasă şi bine dispus. I-am arătat cele trei
clapete rupte şi câteva îndoite.
- Măi, frate Constantine! Doar nu ai scris la
maşină cu picioarele. Cum Dumnezeu s-au îndoit? Doar
sunt de oţel. M-am roşit la faţă ca racul. Nu mai ştiam
ce să spun. Îmi dăduse lucrul bun şi acum îi duceam
maşina de scris de parcă ar fi călcat bivolii pe
claviatură.
- Bine zic românii: să nu împrumuţi lucrul tău
nimănui. N-am ascultat proverbul. Nu eşti vinovat tu, şi
izbucneşte în hohote de râs. Nu mă aşteptam la aşa fel
de răspuns, ce singur îşi dăduse ghiduşul de stareţ
rohian.
Când intram în Casa de Stejar, palatul din lemn,
cu cărţi pe scări, la intrare, pe pereţi acoperiţi cu sute şi
mii de volume, mi se părea că sunt şi pe tavanul casei.
Când vedeam atâta noian de carte, nu ştiam de unde să
încep mai întâi. Era o mare provocare pentru mine.
M-am gândit să nu rămân codaş.
După slujba de dimineaţă, în balconul casei, sub
norul de raze, ne aşezam să povestim, cum zic
moroşănii, care stăteau pe bănci afară pe la porţile
sculptate ca şi colacii atârnaţi de stele.
Păzea, Părinte,
groapa leilor!
Ca să am o situaţie clară a aşezării caselor,
numerotate de la numărul unu, în parohii am făcut harta
cu uliţele trasate în aşa fel ca să pot oricând, zi şi
noapte, să răspund chemării de urgenţă a bolnavilor
pentru rugăciune şi a celor doritori de spovedanie şi
împărtăşanie.
Pentru promptitudine, aveam o mică valiză,
dotată cu absolut tot ce trebuia, de la Crucea pentru
binecuvântare, până la Sfintele Taine, epitrahil,
lumânare, ulei şi carte de slujbă. Când eram anunţat, mi
se spunea uliţa şi numărul casei de către toboşarul
satului, care printre alte însărcinări o avea şi pe aceea
de moaşa nopţii.
Pentru cine nu ştie ce este un toboşar, voi arăta că
el avea atunci şi poate mai are şi azi îndatorirea de a
anunţa veşti importante pentru obşte. După ce bătea toba
de câteva zeci de ori, de pe coasta satului, se auzea:
- Dăm de ştire la tot satul, că azi, la Căminul
Coltoral este adunare ginirală. Să participe tot omul că
este vorba de bisearica cea nouă! După aceea mai bătea
de câteva zeci de ori în tobă pentru a se şti că vestea
dată s-a terminat. Şi tot aşa mergea pe marginea satului,
sus pe coastă şi striga, bătând toba lui şi strigând veştile
pentru obşte.
Când eram anunţat, săream drept în picioare.
Mă îmbrăcam şi mă uitam pe harta satului pentru a
vedea uliţa şi numărul exact. Cu viteză mare, alergam
cu valiza pregătită din vreme, îndreptându-mă spre casa
bolnavului. Nu erai iertat să lipseşti sau să întârzii.
Dacă nu erai om de cuvânt şi caracter, nu aveai ce căuta

în parohie. O singură greşeală şi ieşeai din inima
creştinilor ardeleni. Asta era cea mai mare pedeapsă.
Preotul Constantin Argatu în drum spre Inău

„Constantin de departe înalt
Prin zăpezi uriaşe soseşte
Căciula moldavă loveşte în grinzi
Cu barba înrourată scoate din sân
Inima-candelă şi începe să cânte”.
Poetul Ioan Alexandru, Rohia
De la Inăul, de sub Şatra lui Pintea Viteazul,
spre miezul nopţii, ne-a venit vestea, că un prunc de
câteva zile era gata spre moarte şi să mergem urgent să-l
botezăm. Fără întârziere, îmi iau „trusa ecleziastică” şi
cu diacul Leşe Pavel pornim la drum. Era un noroi
groaznic. Înotam la deal încălţaţi cu cizme de cauciuc.
Intraţi în pădure nu mai vedeam nimic. Se mai lumina
un pic când trăgea diacul din ţigări.
Plesniţi de noroi până în vârful capului, am
ajuns şi am botezat pruncul care nu a mai murit, după
teama părinţilor alarmaţi. Ne-am silit să stăm o „ţâră”
să mâncăm „cevuca” pregătit în grabă. Era o mare
jelanie dacă refuzai. Refuzul însemna cea mai mare
jignire. Nu aveai încotro. Jucai cum era obiceiul.
La întoarcere, după ora trei noaptea, urcam
dealul din Inău spre Borcut. Era la fel de jalnic. Ca să
scurtăm drumul, diacul Leşe Pavel, a pornit-o înainte.
Dorea să-mi arate el că doar proştii merg pe drumul
mare. Când bombănea el de unul singur, luminând noul
drum pe scurtătură, îl aud din fundul gropii, unde deja
ajunsese:
- Păzea, Părinte, groapa leilor! Până să termine
de zis am alunecat şi eu în fundul gropii, plină de
frunze şi de apă. Nu-i cazul să mai descriu vorbele
slobozite cu duhneală de ţigară din icnelele diacului.
Stând chircit, aşa cum căzusem drept în capul lui, mă
încuraja să nu-mi pierd cumpătul, nici să mă tem, că
ieşim minghiar, adică de îndată. Minghiar –
neminghiar, urcam pe peretele abrupt, un metru-doi şi
cădeam la loc în fundul gropii plină cu apă, frunze şi
noroi. Cu umbrela, am încercat să văd unde-i marginea
gropii. Într-un târziu, aflam că groapa avea vreo trei
metri adâncime cu pereţii abrupţi şi cu greu se putea
ieşi de acolo. În cele din urmă, i-am spus diacului să

urce pe umerii mei. Încet a reuşit, împingându-l de
picioare să ajungă la suprafaţă.
- Ţine umbrela ca s-o apuc de capăt şi să mă
tragi şi pe mine sus. Cu greu am ieşit. Când eram sus
mi-am adus aminte de valiza mea, cu cele sfinte, că a
rămas în fundul gropii.
Pe un întuneric, de-ţi băgai degetele în ochi, am
coborât în groapă ca să scot scumpa mea vălijoară. Am
aruncat-o spre marginea gropii. Apoi l-am rugat pe
diacul Leşe Pavel să-mi întindă iarăşi umbrela ca şi
înainte.
Când să mă apropii, diacul s-a descumpănit şi a
ajuns din nou în fundul gropii. Ce a fost la gura lui nu
pot nici să mă gândesc a scrie. L-am scos afară din nou.
Când i-am spus să întindă umbrela îl aud zicând:
- Doar nu-s bolând, Părinte! Ieşi cum poţi că eu
nu mai am putere. Nu vreau să cad iarăşi în groapă.
Lasă-mă să mai fumez o ţigară, că nu mai pot. Ţigările
luaseră apă. Chibriturile la fel. Îl auzeam cum le
trimitea pe toate la origine. Când s-a mai potolit, îi strig
din groapă:
- Diece! Te rog rupe o creangă mai lungă din
fag şi ajută-mă să ies de aici.
- No, mă, că bine zici! Asta trebuia de la
început. Rupe o creangă şi-mi dă capătul mai subţire.
Cu grijă, am ieşit din groapă. Eram cu apa în cizme
până la genunchi, plin de noroi, fără să mai bag de
seamă că fesul rămăsese în fundul gropii.
N-am mai scos un cuvânt pe drum. Dar nici
diacul.
Când ajungem acasă, inspectorul financiar-
contabil de la Cluj, Sergiu Chirilă, venit în revizie şi
control, văzându-mă a rămas uluit.
- Dar ce s-a întâmplat, Părinte? Cine v-a bătut în
halul ăsta?
- M-a „bătut” diacul, în fundul gropii, plină cu
apă, iar dumneata stai aici la căldurică şi dormi fără
grijă.
Aşa se făcea pastoraţie în Maramureş, unde am
fost trimis sub „lege”.
Frumuseţe făr’
de pereche
La Înviere, făceam slujba la ora unsprezece
noaptea la Cufoaia, după care, fugeam prin cheiul
Borcutului, însoţit de un pădurar cu puşcă. O luam pe o
cărăruie de-a coasta, aşa de îngustă că numai la un sfert
de pas greşit erai tocmai în fundul prăpastiei. Nu te
puteai prinde, în cădere, de nimic.
La ora două, după miezul nopţii ajungeam şi se
săvârşea slujba Învierii. Creştinii aşteptau cu emoţie
multă pentru că nu se mai făcuse slujbă de vreo
cincizeci de ani, după cum povesteau inăoanii. După
aceea, încă patru kilometri, tot o fugă peste deal la
Borcut. Acolo se făcea a treia slujbă a Învierii şi se
încheia cu Sfânta Liturghie. A doua zi de Paşti, Sfânta
Liturghie la Cufoaia, vecernia la Borcut şi o altă
vecernie la Inău, după ora şase seara şi tot aşa, prin
rotaţie, la fiecare biserică din cele trei sate. N-a fost
niciodată vreo sărbătoare sau duminică să nu se oficieze
cele trei slujbe, la ore precis puse în programul liturgic.
Prezenţa la biserică era numeroasă, iar tineretul
de la şcoală venea la slujbe, dar şi la lecţiile de Religie.
Era frumos, de folos şi fascinant, mai ales, când făceam
pelerinaje pe la mănăstirile din Ţara Lăpuşului.
Odată, când se trecea din primăvară spre vară,
mergând prin cheiul Borcutului, spre Inău, care acum
are drum cu asfalt, pe la amiază fiind, m-am aşezat într-un
loc cu iarbă, între ape. După ce am citit din Biblie, am
pus-o sub cap, apucându-mă un somn binecuvântat.
Când m-am trezit şi am deschis ochii, eram
înconjurat de zeci şi sute de oi care păşteau în jurul
meu. Altele dormeau sau beau apă cristalină şi
proaspătă din pârâul Borcut. Fără să mă ridic, privind
pe sub burţile oilor care mă înconjurau, auzeam
tălăngile răsunând pe văile Borcutului. Câinii stăteau pe
la marginile turmei, iar vreo doi-trei măgari erau prin
mijlocul oilor, cu botul băgat între lânele lor care
spânzurau aproape până la pământ.
Era un tablou făr’ de pereche. Încet-încet, oile
cu ciobanii tineri, au trecut pârâul şi au luat-o pe coasta
muntelui. Se auzeau doar tălăngile cum se îndepărtează
şi fluieratul spornic al ciobanilor, iubitori de păstoritul
oilor. Am lăudat pe Dumnezeu pentru prezenţa Lui atât
de vie în natură.
Altă dată, venind de la Inău spre Borcut, m-am
aşezat în vârful dealului ca să văd marea frumuseţe ce
se deschidea în faţa ochilor: oraşul Târgu-Lăpuş, satele
din jur şi chiar munţii unde se ascundea sihăstria
Rohiei. După ce am citit, potrivit obiceiului, câteva
capitole din Sfânta Scriptură, m-am întins pe pământ,
privind norii şi cerul de un albastru întunecat.
Stând şi admirând minunea ce ni se arată nouă
mereu, dintr-odată, de la câţiva metri, a izbucnit în
cântec fermecat, ciocârlia, care se înălţa drept spre
ceruri, în triluri nemaiauzite.
Credeam că n-o s-o mai văd niciodată. De sus,
cu o viteză incredibilă, venea un punct care se mărea
foarte repede. Nu ştiam ce ar putea fi. La numai trei
metri de pământ, punctul de sus, ciocârlia, îşi deschise
aripile, continuându-şi drumul pe orizontală.
Am rămas uimit. Inima şi sufletul mi-au spus
să-i mulţumesc lui Dumnezeu, Cel care face multe şi
mari minuni.
Zile pline
de bucurie
De neuitat rămân obiceiurile de sărbători în
zona Ţării Lăpuşului, de unde făceau parte şi cele trei
sate, care compuneau Parohia: Inău, Borcut şi Cufoaia.
Înainte de Crăciun se pregătea lumea preînnoind
totul pe lângă casă şi în casă. Se văruia, se spăla, se
vopsea. Toate hainele de prin casă erau scoase la aer şi
apoi se aşezau pe grindă. Pe paturi erau puse în stivă
pernele cu puf de gâscă în coştei din pânză de cânepă
sau in. Cergile sau ţoalele, din lână de oaie albă, erau
puse, pliate deasupra unei lăzi în care erau de toate:
cămăşi brodate, izmene largi până peste genunchi cu
horbotă albă, şterguri sau prosoape ţesute în război, cu
flori alese şi icoane sfinte. Pe pereţii casei erau atârnate
icoane pe sticlă, iar pe grinzi oale colorate, ulcioare şi
farfurii cu desene locale. Într-un cuvânt, într-o casă
maramureşeană erai ca într-un muzeu.
Se apropia Crăciunul. Bucuria era fără margini.
Ne adunam laolaltă flăcăi, copii de şcoală şi cei doritori
de colindă şi ne pregăteam. Cântam de se zguduiau
ferestrele de la casa parohială. Totul era într-un farmec
sfânt. Ne pregăteam caietele cu colinde mai lungi, de
câte 20 de strofe. Auzeam pentru prima dată colinde
specifice numai Ţării Lăpuşului maramureşean.
În seara de Ajun, colindătorii veneau mai întâi
la preotul satului. Cum s-a întunecat natura, aud în faţa
casei o colindă pe care noi nu o făcusem. Era ceva nou
pentru mine. Am ieşit afară pe trepte. În curte erau vreo
cincizeci de colindători, cu traiste mari pe umeri şi cu
toiege de corn. După colinda prea frumoasă, a urmat o
urare straşnică. Toţi cu voci în cor şi cu lovirea
pământului cu toiege, îmi spuneau că sunt de-al lor şi
că-mi urează să rămân pe veci la ei.
După împărţirea darurilor: colăcei împletiţi,
mere, cozonac şi vin fiert, aud:
- Domnule Părinte, păi cum să stai acasă singur
în Ajun de Crăciun? Hai cu noi la colindat!
N-am stat niciun pic pe gânduri. De îndată m-am
îmbrăcat de drum. Cizmele erau la cătare, pentru că
noroiul era mare, după ce căzuse mai mult lapoviţă. Şi aşa
am pornit-o la drum. Am luat-o de la numărul unu. Ne
primea gazda-n prag. Cântam o colindă doar, pentru a ne
păstra vocea pentru întreg satul.
- Haideţi în casă oleacă, să gustaţi ceva.
- Nu intrăm, că avem noroi pe cizme. Adă-ne în
prag ce crezi că ne dai în casă. Îndată gazda iese cu o
covată de lemn mare în care erau plăcinte calde cu
brânză proaspătă. Eram peste cincizeci de colindători.
La plecare, gazda a mărs cu noi, la numărul doi.
Când eram în toi cu colinda, de pe fereastră,
auzim:
- No, bine, mă, dar a venit tot satul? Ce sărăpani
să vă dau? Numai am nimic. De cu seară am primit
pruncii. Pe voi cine v-a scos pe drum?
- Hai cu noi la colindă, că nu umblăm să te
mâncăm. Ne îndreptăm, câţi vrei, la numărul trei. Şi tot
aşa până la ziua, am fost aşteptaţi toată noaptea. Nimeni
n-a dormit. S-a dus vestea că popa lor e cu colindatul.
Când s-a făcut şapte dimineaţa, ne-am împrăştiat
fiecare pe la case, cu înţelesul, că spre seară mergem, şi
o luăm de unde am rămas, ca să nu se supere nimeni că
n-a fost colindat.
La biserică întreg satul a venit să se roage de

Crăciun, lui Iisus, Cel venit printre noi. Când s-a
terminat Sfânta Liturghie, cântată de toată Biserica,
s-au început colindele cele frumoase. Pruncuţii cu
obrajii îmbujoraţi cântau cu gura până la urechi. Când
s-a gătat programul am fost invitaţi să mergem cu
colinda, cum am promis. Făcuserăm vreo şaizeci de
case. Ne-am adunat iarăşi vreo treizeci de inşi şi am
pornit la drum. Era frumos. Îngheţase bine după ce
ninsese cam o palmă de zăpadă. Să vezi chiote!
Strigături! Bătăi cu zăpadă!
Am ajuns la casa care ne aştepta. Am tras o
colindă şi urături cu mari speranţe că-i va plăcea
gazdei. Era şi speranţa unor gustări dintr-ale purcelului
că doar se terminase Postul Crăciunului.
- Ia luaţi loc, colea, pe băncile de lângă casă. Că
doar şi la noi o fi ceva de gustat. Ne aşezăm frumuşel şi
aşteptăm minunea.
- Hei, Catiţo, pune o palincă şi nişte şorici
proaspeţi, că n-om sărăci. Adă şi un darab de pâine
pentru fiecare, c-om gusta şi slănină bună cu poprică.
Gustarea la casa gospodarului a durat mai mult.
După tratarea omenoasă, ne-am pornit din nou la
colinde şi urări. Vecinii veneau şi se uitau ca la minune.
Copiii mergeau înainte şi anunţau că se apropie
convoiul de colindători. Acum număram vreo patruzeci.
La celelalte case doar colindam, făceam urări şi plecam.
Încet-încet, am început a răguşi. Ne-am înţeles să ne
oprim din colindat şi să continuăm a doua zi spre seară,
până vom isprăvi tot satul.
După slujbele de la biserică, în fiecare seară, am
fost la colindat până spre dimineaţă şi aşa n-a rămas
nicio casă fără cântare de Naşterea lui Hristos. N-au
rămas nici penticostalii şi nici martorii lui Iehova
necolindaţi şi neuraţi. Aşa am reuşit să ne veselim în
cântări duhovniceşti de Sfintele Sărbători de Crăciun,
Anul Nou şi Bobotează.
La Inău, creştinii mai cu voce, au colindat cum
nu mă aşteptam. Într-o noapte, până la ziuă, întreg satul
a fost numai un cântec şi voie bună. La Cufoaia a fost
mai puţină poftă de colindat. Acolo colindau doar
pruncii, mai de cu seară.
Cele trei sate, fiind pe raza oraşului Târgu-
Lăpuş, ne-am gândit să o luăm cu colinda, că doar ne-a
mai rămas timp până la Întâmpinarea Domnului.
Ce drum prin oraş!
Vreo treizeci de colindători cântam cu atâta
râvnă încât se deschideau porţi, ferestre pe la case şi
blocuri, pentru a fi poftiţi înăuntru.
Ne-am oprit la casa unde locuia Părintele Ştefan
Gheţie, un venerabil cleric, fost şi protopop de seamă al
Târgului-Lăpuş. I-am „strigat” cântări şi urări,
ducându-i şi un coş mare cu colaci şi mere.
Centrul oraşului răsuna de colinde. Ne-am oprit
apoi la doctorul Ioan Buteanu, marele creştin ortodox şi
doctor fără de arginţi. Bucuria a fost fără de margini.
Fiind casa mare, am încăput toţi „guralivii” itineranţi şi
puşi pe cântări sfinte.
După trataţia sărbătorească, dimpreună cu
doctorul Buteanu, am mers la Spitalul orăşenesc. Acolo
am cântat colinde. Chiar bolnavii cântau cu noi.
Uitaseră că sunt internaţi pentru diferite hibe.
Familia dr. Ioan Buteanu
Spre ziuă intram în satul Borcut. Eram

mulţumiţi de bucuria ce ne-a făcut-o Dumnezeu, venind
la noi în bătătură. Zile de adâncă taină. În cânt de
colinde, Cerul se răsfăţa pe pământ, iar noi ne umpleam
de negrăite bucurii, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul.
Ierarhul
răbdător
Când am fost transferat de la Tioltiur la Inău, în
Maramureş, m-am dus în cele din urmă la Episcopul
Teofil Herineanu, pentru a-l vedea şi a-mi cere iertare
de supărările pricinuite, fără voia mea.
- Stai jos! Stai jos! Stai jos şi spune-mi oful!
zice tăiat, după obiceiul ştiut de-o lume.
- Nu mai am niciun of. Să mă iertaţi de orice
supărare. N-am dorit să vă supăr niciodată. Şi am
început a plânge în hohote.
- Nu plânge! Nu plânge! Nu plânge! Doar
femeile plâng. După ce m-am ostoit, i-am spus că la
anul, era în 1966, deci, în 1967, îl vom invita să
sfinţească biserica din Borcut.
- Am să şi văd, repetă el de trei ori. Să-ţi ajute
Maica Domnului să răzbeşti.
Am luat trenul de la Cluj până la Dej. De acolo
am ieşit după podul peste Someş să mă ia cineva la
ocazie spre casă. Stând în drum, trece cu viteză maşina
Episcopiei cu evlaviosul Teofil. După câteva minute,
maşina s-a întors şi apropiindu-se de mine, cu geamul
lăsat, aud:
- Vino în maşină! Vino în maşină! Vino în
maşină! Rostind acel vino, îmi mai alina durerea
înstrăinării. Mă urc în limuzina episcopală. Îl aud pe
vlădica Teofil, vorbind astfel:
- Vrei recompensă pentru biserica făcută la
Tioltiur? Vrei o cruce crescută, nu-i aşa?
- Nu ştiu ce înseamnă o cruce crescută, dar ştiu

că la alţi preoţi, pentru că dau cu un var biserica pe
dinafară şi pe dinăuntru, le daţi cruce şi brâu roşu.
- Să mergi la Valerian Zaharia de la Oradea, să-ţi
dea el distincţie, zice ofuscat măritul meu vlădică, pe
care-l iubeam ca pe tatăl meu.
- Dar eu am muncit în Episcopia Clujului şi nu
la Valerian al Oradiei, de ce mă trimiteţi la el, îi
răspund, nedându-mi seama că am întins coarda cam
mult.
- Să nu fii obraznic! Auzi! Auzi! Auzi!
- Opriţi maşina să mă dau jos! strig eu, roşu de
mânie, pe bancheta din faţă. Şoferul încetineşte maşina.
Când să oprească, îi spun:
- Nu mă dau jos din maşină. Merg până la
Gâlgău de unde voi lua o altă ocazie. Maşina asta este a
Episcopiei, cumpărată din taxele de la parohii. Şi
Parohia Inău a contribuit. Am dreptul să merg în ea.
Teofil Herineanu, Episcopul dârz, n-a mai spus
un cuvânt. La Gâlgău s-a oprit maşina. Înainte de a
coborî şi a-i da bineţe la despărţire, urechile mele aud:
- Eşti un neruşinat! Eşti un neruşinat! Eşti un
neruşinat! Auzi! Auzi! Auzi!
- Aud! trântind portiera limuzinei care şi-a
urmat drumul la Baia Mare. Nu ştiu ce a mai zis
Arhiereul Teofil. Inima mea era tristă pentru că am
mâhnit un om al lui Dumnezeu. Mi-a părut rău că mi-a
sărit ţandăra când m-a trimis la Valerian al Oradiei,
care era moldovean ca şi mine, ca să-mi dea distincţie.
Indirect, mă făcea venetic.
După cum i-am promis, în octombrie 1967 l-am
invitat pe Vlădica Teofil, să vină la Borcut, să
sfinţească biserica satului, care suferise prăbuşiri şi alte
stricăciuni în decursul timpului.
Eram îngrijorat că nu va veni, mai ales că era în
delegaţia care a întâmpinat pe Patriarhul Athenagoras.
Dar chiar de la Bucureşti a venit direct la Borcut, spre
marea noastră bucurie, a sătenilor şi a celui care îi
trântise uşa la maşină, cu un an înainte.
Preotul Argatu Constantin împărtăşit de ierarhul său

hirotonisitor, Episcopul Teofil Herineanu
Slujba a decurs minunat. A fost o zi frumoasă

de toamnă. Lumea a venit şi din satele vecine.
Răbdătorul ierarh a cuvântat, urcat pe o masă ca să-l
audă creştinii mai bine. Grija mea era ca să nu-i scape
picioarele de pe tăblia mesei, pentru că spunându-şi
cuvântul, se tot mişca în doime de piruetă şi, din când

în când, se apropia de marginea mesei.
Teofil predicând, sus pe masă,

la sfinţirea Bisericii din Borcut
Ce e drept, e drept. M-a lăudat pentru lucrări,

dându-mă exemplu celorlalţi preoţi – peste douăzeci –
de la parohiile vecine, ceea ce a şi prins, pentru că în
fiecare duminică, a anului 1968, Vlădica Teofil venea
la sfinţiri de biserici în Ţara Lăpuşului.
Într-un fel deschisesem drumul.
Iar eu am rămas doar cu lauda. Aşteptam o
distincţie ca tot omul răpciugos. Dar se vede lucru, că
tot la Valerian Zaharia, la Oradea, trebuia să merg. Şi
aşa am rămas şi de data aceasta cu buza umflată, nu din
cauza Episcopului, ci din cauza Împuternicitului de la
Culte, care nu agrea promovarea recalcitranţilor, dintre
care cel dintâi, pe semne, eram eu.
Aşa credeam atunci!
Aşa mai cred şi azi!
Distincţie
crescută
Lucrările de la Biserica din Cufoaia aveau să-mi
dea mai mult de furcă. Latiş Gheorghe, în casa căruia am
găzduit o vreme şi mai îngrijeam de mama lui soacră, fiind
tare bătrână şi neputincioasă, era un om de mare scandal şi
făcea pe şeful, fiind prim-corator, cum se spune în
Maramureş, sau prim epitrop. Consiliul Parohial era aşa
cum era, doar Bel Ioan, casierul fiind de neînvins prin
cumsecădenia şi blândeţea lui, de toţi cunoscute şi lăudate.
Deşi un sat micuţ, avea creştini cu inimă de aur
şi hotărâţi pe lucru. Erau foşti greco-catolici şi au văzut
pe Episcopul Iuliu Hosu, în carne şi oase. El a vizitat
toate familiile, trecându-le pragul şi lăsându-le, pe
lângă binecuvântare şi fotografia cu chipul lui. În toate
casele, poza era pusă lângă icoană.
Când era vorba de venirea la biserică, la ora
zece punct, erau prezenţi toţi credincioşii şi nimeni nu
se mai fâţâia pe uşă – du-te vino – deranjând slujba şi
pe credincioşi.
Într-o dimineaţă de duminică, magazinul mixt
era deschis şi vânzătorul lucra de zor. Intru şi eu să văd
câtă lume cumpără duminica.
- Să închizi magazinul atât timp cât este slujbă
la biserică, îi spun vânzătorului. După masă, dacă este
cazul, poţi să-l deschizi. N-a fost nevoie să spun de
două ori. Când intram în biserică, de sus, din cafas aud:
- Sunt aici, Domnule Părinte! Am închis
magazinul. N-aveţi nicio grijă. Vânzătorul era croit,
totuşi, din stofă fină.
Înainte de începerea lucrărilor la biserică, s-au
fixat sumele ce vor trebui strânse de la familiile satului.
Casier a fost desemnat Bel Ioan, ireproşabil om şi
creştin de rădăcină. El ţinea toată evidenţa într-un
registru şi dădea seama lunar despre mersul lucrării
financiare.
Biserica prea mare pentru cerinţele religioase
ale creştinilor trebuia acoperită, restaurată pe dinafară şi
pictura pe dinăuntru, iar zidurile de sprijin trebuiau
refăcute din dărăpănarea lor. Toate aceste lucrări s-au
făcut între anii 1968-1971, trei ani de muncă şi scandal
cu autorităţile, pentru că nu dădea nimeni un act de
autorizare nici să-l tai felii. Aşa a trebuit să înfruntăm
opoziţii din casă şi din afară.
Într-o zi, scârbit peste măsură, mergeam de la
Cufoaia spre Borcut pe câmpul neted – aerodromul
local – cu gândurile mele rebele, făcându-mi speranţe.
Mergând cu capul aplecat, am văzut o uşoară umbră
trecând pe lângă mine. După câţiva paşi mă uit înapoi.
Era casierul Bel Ioan, care mergea acasă, spre Cufoaia.
- Vai, casiere! dar cum treci fără să mă vezi? îi
spun cu jumătate de cuvânt împănat cu reproş.
- Nu te-am văzut, Domnule Părinte. Iartă-mă! Mă
rugam lui Dumnezeu să-mi mai scoată în cale un ajutor,
ca să biruim cu biserica. N-am mai întâlnit pe nimeni
până azi, ca acel om, care este sfânt, de bună seamă.
Într-o zi, prim-coratorul Latiş Gheorghe, s-a dus
în biserică şi s-a urcat pe schelă să vadă cum merge
pictura şi dacă se face cum a zis.
- Unde-i Cina cea de Taină, de pe tavanul din
Altar? Dar Sfântul Anton de Padova, unde-i? Cine-i
mai mare aici? Eu plătesc, eu comand. Pictorul
Artemie, călugăr cam dintr-o bucată, îi strigă,

repezindu-se cu o pensulă spre ochii lui:
- Dă-te jos, huliganule, că-ţi rup picioarele! De
azi înainte să nu mai calci prin biserică. Deja scandalul
era în toi. Pictorul s-a baricadat în biserică pentru a
putea lucra. L-am asigurat că facem Cina cea de Taină
pe cupola Altarului, în locul Maicii Domnului, că se va
picta Sfântul Anton de Padova cu Pruncul Iisus în braţe,
în vreo zece locuri, pe care ni le-a arătat el.
S-a terminat pictura. S-a dat jos schela. Vizita
consilierilor s-a anunţat mai furtunoasă, mai ales că se
băuse bine la palincă pentru a se vedea culorile mai
desluşit.
- Unde-i Cina cea de Taină, Domnule Părinte?
strigă cu glas înalt prim-coratorul, Latiş Gheorghe.
- Uite-o colea sus, n-o vezi? i-o arătă pictorul
Artemie.
- Da, bine, o văd. Dar unde-i Sfântul Anton cu
Pruncul Iisus? se ţine de hărţag năbădăiosul prim-
corator.
- Vino să ţi-l arăt, sus în cafas, luându-l de mână,
Artemie ca semn de îmbunare. Mergând în cafasul
mare cât o biserică mai mică, se apropie de Sfântul
Antonie cel Mare.
- Uite, aici este Sfântul Anton de Padova, îl arată,
cu zâmbet Artemie pictorul.
- Păi, nu-i Anton de Padova. El nu avea barbă,
uitându-se mirat, Latiş Gheorghe, pe perete, la Sfântul
cu barba până la brâu.
- Domnule prim-corator, dumneata să ştii una şi
bună: că Sfântul Anton de Padova a îmbătrânit şi de
atunci i-a crescut şi barba, iar Iisus din braţe, nu mai
este prunc, a crescut şi el mare. Iată, acesta este Sfântul
Antonie cel Mare.
- No, no, no, nu mă păcăliţi voi pe mine. Dar
poate că aveţi dreptate. Iisus a crescut mare. Aşa este.
Este mare acum.
Uşor-uşor, legănându-se a coborât. A ieşit din
biserică mormăind. De atunci nu s-a mai legat nimeni de
pictură. Era ceva nou în Ţara Lăpuşului. Pictura ortodoxă
era o noutate pe lângă statuetele din gips vopsit.
Biserica s-a sfinţit în 1971, în plin iulie. Teofil
Episcopul nu a venit seara să-l găzduim la parohie.
- Te scutim, te scutim, te scutim, de găzduire!
Eşti sărac şi n-ai de niciunele. Ajunge c-ai muncit.
Lumea a venit în număr mare. Slujba s-a făcut afară. Pe
masă, sus urcat, Episcopul biblicist a ţinut un răsunător
cuvânt pe-nţelesul tuturor. De faţă a fost şi Justinian
Chira, arhimandritul şi stareţul rohian.
Arhipăstorul Teofil la sfinţirea Bisericii din Cufoaia,

în anul 1971
Ca şi la Borcut, evlaviosul Episcop a lăudat pe

credincioşii harnici şi evlavioşi din Cufoaia. A zis vreo
câteva vorbe, aşa mai sălcii şi despre preotul lor
muncitor, care a tras ca boul în jug.
În sinea mea, credeam, fără să mărturisesc
nimănui, că de data aceasta, îmi va acorda o cruce
crescută. Probabil că trebuia să merg tot la Oradea, la
Episcopul Valerian Zaharia, ca să mă hiritisească
oficial, pentru munca de ocnă, ani în şir în Episcopia
Clujului.
În faţa bisericii din Cufoaia

De la stânga la dreapta: doi copii din satul Cufoaia,
Milan şi tatăl său, părintele Bălan Gheorghe, Bel Ioan,
casierul parohial din Cufoaia, parohul Constantin
Argatu, preotul Leşe Nicolae, originar din Borcut,
pictorul Artemie cu fratele său, preotul Ştefan Liviu, cu
fiul său Cristian
Eram încă o dată lovit în fiinţa mea de naiv şi

credul în oamenii vremii, că îţi vor recunoaşte vreun
merit pentru munca depusă în ogorul Domnului. Aşa
gândeam atunci!
Era cineva mai sus, care vede mai bine şi nu
uită pe grădinarii Săi!
Baba furată şi
colectiva falimentată
M-am gândit ca procedeul de la Cufoaia să-l
aplic şi la Borcut, în privinţa magazinului mixt, care era
deschis în toate duminicile şi sărbătorile. Ba, mai mult,
la Borcut, se servea la tejghea ţuică rafinată cu
păhăruţul.
Cu binoclul, de la casa parohială, mă uitam
direct în magazin văzând şi etichetele de pe sticle nu
numai pe cei care trăgeau la măsea şi din pipă, de ieşea
pe uşă fumul valuri-valuri.
M-am pregătit de drum. Era într-o după masă,
spre seară. L-am luat cu mine şi pe Pop Filip, coratorul
bisericii de la Borcut. Când am ajuns acolo, i-am poftit
pe oameni să iasă din bodegă. Unii au ieşit, cei mai
mulţi, iar câţiva nu se ridicau de pe scaune.
- Ha! Ha! Ha! Uite popa! A greşit uşa bisericii. Ia,
părinte, un păhăruţ cu noi, strigă unul mai ţâfnos că i-am
poftit afară.
- Afară! strig eu, lovind cu bastonul de corn,
lung de vreo doi metri, peste toate paharele, care
căzând s-au spart în cioburi. Cât ai clipi, le-am răsturnat
mesele şi rafturile cu sticle cu tot. Când m-am uitat, nu
mai era nimeni în dugheană. Dispăruseră ca prin
minune. Doar Filip se uita zâmbind la mine.
- Domnule Părinte, să nu uiţi. Bâta are două
capete. Eu n-aş fi făcut una ca asta. A doua zi s-a închis
bufetul pentru totdeauna şi nu s-au mai văzut beţivani
pe uliţi, legănându-se.
Peste o vreme, acelaşi Filip îmi spune:
- I-aţi alungat de la bodegă, dar ei s-au mutat în
podul grajdului, de la colectivă. Acolo joacă la cărţi de
mama focului pe bani şi beau palincă de le ţiuie
urechile. L-am rugat pe Filip să-mi spună când sunt în
pod ca să-i prindem şi acolo.
Când erau în toi cu jocul: preşedintele de
colectivă, miliţianul, directorul şcolii, secretarul de
partid şi alţi ostenitori, am pornit la drum. Ne-am urcat
pe locul unde se dă fân din pod la vite şi m-am repezit cu
toiagul de doi metri către ei:
- Nu mişcă nimeni! Banii se pun în desagă. Cât
ai clipi, Filip a adunat toţi banii, iar eu stăteam cu
toiagul înfipt în mijlocul lor, între bani şi paharele de
ţuică şi sticlele pe jumătate băute. Şi acum mă gândesc,
cum de nu a reacţionat nimeni. Toţi au rămas uimiţi de
apariţia neaşteptată:
- Bravo! Capii satului, joacă aici în grajd, joc de
noroc pe bani. Peste două ceasuri veniţi să vă dau
chitanţa. Banii luaţi sunt pentru lucrările de la biserică.
Am coborât repede. Până să se dezmeticească,
noi eram deja spre casa parohială. S-a tăiat chitanţa.
Domnii: preşedintele de colectivă, directorul şcolii,
miliţianul şi secretarul de partid, donează pentru
lucrările bisericii, suma de 8.500 lei, din joc de cărţi pe
bani, în ziua de… în grajdul colectivei din Borcut.
Pe rând, jucătorii de cărţi m-au rugat să nu spun
nimănui despre cele întâmplate. Nu s-a auzit nimic.
Dar, din când în când, cei prinşi dădeau pe la biserică
să ajute cu câte ceva.
Oricum, spaima cam intrase pe uliţele
Borcutului, mai ales, că erau cam leneşi, unii dintre ei.
Iar ca semn că era aşa, biserica năpăstuită nu avea gard.
De asemenea şi cimitirul.
Într-o duminică, la biserică le-am spus:

- Iubiţi credincioşi din Borcut, văd că nu-i gard
la biserică. M-am gândit să meargă Şofron cu căruţa lui
şi să adune porţile din sat. Cred că vor ajunge pentru
împrejmuit biserica.
- No, Domnule Părinte, dar acesta este gând
bolând, -nebun -, cum să ne iei porţile de la ogradă. Mai
bine strângem scândură şi bulumaci şi facem gard ca
oamenii.
- Bravo! strig eu entuziasmat. Iată că soluţia aţi
găsit-o dumneavoastră. A doua zi, Şofron, cu căruţa lui
de patru metri şi cu doi cai uriaşi, pe rândul satului a
adunat un munte de scândură cu stâlpi cu tot. În
următoarele zile gardul era făcut.
N-am să uit ofurile creştinilor din Borcut, mai
ales. Mereu mi se spunea că se fură din colectiv. Le-am
poruncit tuturor să nu mai vină niciodată la mine cu
astfel de poveşti.
- Unde-i pământul vostru? Dar vitele voastre?
Unde munciţi voi de dimineaţa până seara? Unde sunt
atelajele? îi întreb, spre surprinderea lor.
- În colectivă, Domnule Părinte.
- Când luaţi de la colectivă, nu furaţi. Luaţi ce
este al vostru. Aşa că luaţi tot şi nu spuneţi la nimeni.
Într-o zi, preşedintele colectivei, Todor, vecinul
meu, mă întreabă, pe şoptite:
- Domnule Părinte, aţi învăţat pe oameni să fure
din colectivă?
- I-am învăţat să muncească cinstit şi să ia tot ce
se cuvine, potrivit muncii lor. Iar dumneata să faci la
fel. Ia tot ce ţi se cuvine. Este dreptul vostru la munca
voastră. Şi te mai învăţ: ia probe de pământ şi mergi la
Bucureşti. La analiză va ieşi că pământul nu este
productiv şi aţi scăpat de colectivă.
Nu ştiu ce au mai făcut. Colectiva a fost furată,
am vrut să spun luată, de fiecare în taină şi a dat faliment,
desfiinţându-se. Eram bucuros că biruisem o gospodărie
colectivă care a nenorocit atâţia oameni. Filip îmi
spunea adesea:
- Domnule Părinte, ce voie bună era când aveam
pământul nostru. Din zori şi până-n noapte răsunau
văile şi munţii de cântece şi veselie. De când a venit
colectiva, nimeni nu mai cântă. Ne-au distrus viaţa şi
veselia otrăvurile de comunişti!
În spatele satului Borcut era o babă văduvă.

Nepoţii mai veneau şi o mai furau. Noi o ajutam cu cele
de trebuinţă, fiind şi bolnavă. Într-o dimineaţă aflăm că
baba a dispărut.
- Cine a furat baba, domnule miliţian? strig eu
din răsputeri. S-o căutaţi urgent până nu moare. Speriat,
miliţianul a căutat peste tot. Într-un târziu, îmi spune că
a găsit baba. S-a dus la cimitir să-şi cânte – plângă –
soţul şi în loc să meargă la cimitir a ajuns într-un sat
vecin.
Se umflă
pârâul
Umblând cu ajunul de Bobotează – cu Crucea –
se spune în partea locului, pentru că în ajunul
Crăciunului, cu icoana Naşterii lui Iisus nu se umblă în
Ardeal, de la fiecare gospodar se strângeau fuioare de
cânepă. M-am gândit cum să procedez, ca să nu se
piardă nimic. Zis şi făcut.
- Filipe, să facem o clacă şi femeile să toarcă
această cânepă, să răsucească firele şi să fie pregătite ca
urzeală pentru nişte covoare la biserică.
- Bun gând, Domnule Părinte! ne adunăm şi
începem lucrul.
Cu mare bucurie s-au adunat câteva zeci de
femei la tors fuioarele de cânepă. Ca să mai încurajăm,
luându-mi toiagul „făcător de minuni”, m-am dus cu
Filip la casa cu pricina.
Cu felinarul în mână înaintam pe o potecuţă
strâmtă cât ar călca un picior. Înainte de a ajunge la
casa luminată şi cu cântec vesel, am trecut un mic
pârâiaş, pe un podeţ de scândură.
- Doamne ajută-ne şi bună seara suratelor! zic
eu, intrând cu Filip după mine.
- Bună să vă fie căutătura, Domnule Părinte!
N-am înţeles cum ar veni vorbele femeilor, care se uitau
unele la altele, zâmbind cu subînţelesuri. Lucrul mergea
strună. M-am apucat şi eu de depănat. Din când în când,
unele femei se mai uitau cum depăn la firele de tort. Fără
să ne dăm seama, se apropia miezul nopţii. Dintr-o dată,
un miros de sarmale s-a împrăştiat în toată casa. Pe plită
erau câteva oale de lut care fierbeau mocnit. Stând aşa la
lucru, Filip a dispărut fără să spună vreun cuvânt. După o
vreme venind, îl aud zicând:
- Vai! dar rău mai plouă afară. Este mare
primejdie. Pârâul începe să se umfle şi nu mai putem
trece. Să mergem acasă. Eu auzeam, nu auzeam, dar
mâna-mi mergea la depănat. Filip dispare din nou.
Când intră în casă zice mai speriat:
- Domnule Părinte, să mergem repede! Apa se
ridică şi nu mai putem trece pârâul.
Mă ridic, mă îmbrac, îmi iau toiagul şi ies.
Mergeam repede să nu se umfle apele. După ce-am
trecut pârâiaşul mă opresc mirat şi îi zic lui Filip:
- Dar nu plouă afară. Iar pârâul e ca şi atunci
când l-am trecut. Unde vezi, Filipe, ploaie şi apă
umflată?
- V-am păcălit, Domnule Părinte. Nu vă puteam
scoate din casă altfel. Femeile doreau să mănânce şi
apoi să tragă o horă. Iar de dumneata le era ruşine.
Iartă-mă de data asta.
- Mergi înapoi, Filipe, şi mâncaţi şi horiţi până
dimineaţă, dar cânepa să fie toată toarsă.
M-am bucurat că m-au păcălit. Îmi plăceau
năstruşniciile.
Cu torsul cânepii şi apoi cu torsul lânii care s-a
adunat de prin sat, toate pregătite şi vopsite, s-au ţesut
cele mai frumoase covoare, care au fost puse peste tot
în biserică, pe jos unde se bătuse parchet, cum n-a mai
fost şi nici nu s-a mai auzit în Ţara Lăpuşului.
Ani de-a rândul, m-am îngrijit de curăţenia din
biserică. Era lună peste tot. Creştinii veneau de acasă cu
cizme, când era noroi, iar în sacoşă papuci curaţi. Se
încălţau cu ei şi păstrau cea mai frumoasă curăţenie.
O însurătoare
cu cântec
Un personaj cu totul pitoresc, pe care nu-l uit,
chiar dacă nu mai este fizic printre noi, a fost Părintele
Leşe Nicolae. Era tocmai din Borcut. Mai avea o soră
pe nume Zamfira monahia, dată afară din Mănăstirea
Polovragi, cu Decretul 410/1959.
Părintele Leşe Nicolae
Din copilărie a fost şi el frate la Polovragi. Tot

de pe atunci a păţit o pacoste. Stând sub o poartă mare,
cu acoperiş, ca să se adăpostească de ploaie, a căzut
peste el şi l-a turtit, făcându-i o cocoaşă şi scurtându-i
gâtul.
Aşa a făcut liceul şi a ajuns funcţionar la Baia
Mare, după ce a fost alungat din mănăstire, potrivit
aceluiaşi decret nenorocitor. La Baia Mare a fost ocrotit
de protopopul Carol Pop. La un moment dat s-a auzit că
vrea să se însoare cu sora Mihaela de la Cluj,
îngrijitoarea Episcopului Teofil Herineanu.
Eu credeam că se face călugăr. Nici nu-mi
trecea prin cap căsătoria lui, văzând cum arată: mic de
statură şi cu cocoaşa proeminentă. Chiar că mă amuza
povestea, văzând că s-ar putea şi una ca asta. Viitorii
însurăţei chiar o luau în serios. Când îi vedeam
împreună mă apuca râsul, de năstruşnic ce eram. Poate
că n-ar fi fost o căsătorie chiar nereuşită.
Într-o după masă, Carol Pop îmi transmite, de la
Episcopul Teofil, ca fiind mai apropiat de Leşe Nicolae,
fiind născut în parohia în care slujeam, poate că-l
lămuresc să renunţe la căsătorie în favoarea călugăriei,
cu toate că actele erau depuse. Am încercat, totuşi, să
văd ce se poate face. Ştiindu-l că este la Rohia de mai
multă vreme secretar, am luat o bicicletă pentru a
ajunge mai repede. Plouase mult. Era un noroi vâscos.
Când mergeam pe bicicletă cu roţile înnămolite, când
luam bicicleta în spinare şi fugeam pieptiş pe coastă.
În sfârşit, ajung la Rohia. Mă duc direct la
stareţul Justinian Chira. Îi spun ce doreşte Teofil
Episcopul via Carol Pop, din Baia Mare. Justinian mă
ascultă, se uită la mine fix, după obiceiul său şi-l aud:
- Cine nu se poate învinge pe sine când vede o
femeie, nu-i vrednic să fie preot al lui Hristos.
Înarmat cu astfel de vorbe mă duc să-l întâlnesc
pe Nicolae al nostru, candidat la căsătorie. Când mă
vede, face o strâmbătură la mine, ca semn de respingere
a unui dialog pe problemele care-l privesc doar pe el.
I-am spus dorinţa Clujului de a rămâne călugăr,
transmisă via Baia Mare, inclusiv vorba de „duh” a

stareţului rohian.
- M-am hotărât. Mi-am dat cuvântul Mihaelei,
iar actele sunt depuse de două săptămâni la Târgu-
Lăpuş şi trebuie să iasă.
- Spune-mi, te căsătoreşti că nu poţi trăi singur
în monahism? Simţi nevoia unei familii? îl întreb pe
de-a dreptul.
- Mi-e milă de Mihaela. Vreau să o ajut. Nu are
pe nimeni pe lumea asta, zise el cu suspine negrăite.
- Dar la sora ta, Nicolae, nu te-ai gândit? Ea nu
trebuie adunată de pe drumuri? Dacă tot ţi-e milă, să-ţi
fie în primul rând de ea.
Dialogul a continuat în termeni neamicali.
Stăruind l-am convins că este mai bine să se
călugărească. Dar asta o va hotărî singur, astfel drumul
meu la Rohia fiind încununat de izbândă. Nicolae Leşe
a renunţat la însurătoare, iar Mihaela s-a bucurat la
rândul ei de hotărârea luată.
A urmat sfinţirea întru preot pe seama Parohiei
Luncăceşti din Protoieria Baia Mare, unde am fost de
mai multe ori la slujbe. Era harnic, cuvios, râvnitor,
corect, răbdător, inteligent şi înţelept. Slujea impecabil,
iar bisericile erau lună.
De mai mare dragul!
Pentru Sfânta Împărtăşanie aducea vin de la
Episcopia Catolică de la Alba-Iulia. Era trimis în lăzi de
lemn, sigilate şi cu lacăt. Cheia se trimitea prin poştă.
Nimeni nu i-a băut vinul vreodată. Nu ştiu dacă acum
se mai face vin de slujbă la Episcopia Catolică. Era
bun, alb şi de viţă nobilă, făcut boabă cu boabă, şi fără
alte amestecuşuri.
Părintele Nicolae avea un frate la Borcut căruia

i-a venit sorocul să se însoare. L-a invitat la nuntă şi pe
sacerdotul nostru, la cununie şi apoi la masă.
- Părinte Nicolae la cununie mergi, că-i Sfântă
Taină. Dar la masă n-ai ce căuta. Să asculţi, ca să nu
regreţi. Nu i-au plăcut vorbele mele.
- Am să mă duc şi la masă. E fratele meu. Să nu
te amesteci în familia mea. Îmi plătea poliţa, după cum
se vede de când cu căsătoria. N-a ascultat. S-a dus la
masă. După miezul nopţii bate la uşa casei parohiale.
Când deschid şi-l văd, am rămas crucit. Peste tot era
numai ciorbă, sarmale, pilaf, vin şi ţuică.
- Dar ce-ai păţit, Părinte Nicolae?
- Lasă-mă să intru, să mă spăl şi-ţi spun după
aceea. Parcă era scos dintr-o troacă de porci plină cu
lături. Primenit, Nicolae Leşe, nu mai stătea cu nasul pe
sus. Într-un târziu, ieşindu-şi din starea de amărăciune,
îl aud:
- Eram la masă. Se cânta. Se dansa. Din cauza
unor fete s-a început bătaia. Zburau străchinile, pâinea,
vinul, rachiul. Când am văzut hărmălaia, m-am băgat
repede sub mese şi am ieşit la capătul celălalt cu feţele
de masă în cap şi cu ce m-ai văzut pe mine când am
venit.
M-a apucat un râs sănătos. Eram bucuros de
păţania lui pentru că i-am spus să nu se ducă şi nu a
ascultat.
După o vreme ne-am împrietenit.
Tot fiind hăituit de miliţie, m-am gândit să fug
din România în America prin portul Constanţa. Auzeam
că se poate pleca ascuns prin cala de motoare sau

printre cărbuni. Mi-am pregătit actele parohiale. Voiam
să las totul în ordine şi să-i dau inventarul cu gestiunea
chiar Părintelui Nicolae, el fiind din Borcut.
Biserica din Remetea Chioarului
Ca să-i spun gândul meu, l-am invitat la biserica

din Remetea Chioarului, parohia bunului nostru prieten,
Ştefan Liviu. Ne-am suit în turnul bisericii. Mă
gândeam că acolo nu a pus nimeni aparatură de
ascultat. I-am spus povestea. S-a uitat la mine fix.
După ce am coborât din turnul clopotniţă

cu Părintele Leşe Nicolae,
parohul Ştefan Liviu (în mijloc)
aşteptându-ne liniştit în văzduhul rugăciunii
- Dacă vrei să pleci, acum merg şi te spun la

miliţie. Simţeam că se învârte clopotniţa cu mine. M-
am uitat la el. Nu ştiu ce uitătură voi fi avut. Credeam
că mă denunţă şi pentru a-mi plăti poliţa cu căsătoria.
Când mi se învârteau gândurile în cap haotic, îl aud:
- Nu-i cazul să fugi. Asta o fac doar laşii. Dacă
am fugi toţi, cine ar mai rămâne în ţara asta? Încă
nimeni nu te-a jupuit de viu. Trebuie să stai aici şi să
mori pentru Credinţă. Dacă juri că nu pleci, ai scăpat de
miliţie.
- Jur că nu voi pleca! Şi n-am plecat.
Dar de miliţie tot n-am scăpat!
„Moşul”
de sub pod
Deseori mergeam la Remetea Chioarului să văd
biserica de lemn, monument istoric, răsărită din grinzi
şi bârne de stejar, lucrat de mâini sfinte purtate de
credinţă neclintită în Dumnezeu. Este şi azi aşezată pe
un dâmb, de sute de ani, dând mărturie că sufletele
chiorenilor remeteni se înalţă mereu către tăriile
cerului.
Într-o vreme, după 1968, avea să vină preot
paroh, în Remetea Chioarului, colegul meu mai mare de
la Sibiu, din anii studenţiei, Ştefan Liviu, născut între
Abrud şi Brad, într-un loc frumos, numit Mihăileni. Era
de o mare supleţe artistică. Seara, când luna îşi arăta
faţa, cânta din chitară, acompaniindu-se cu vocea lui de
o rară frumuseţe.
Nu doar noi, studenţii, îl ascultam ca vrăjiţi, dar
chiar şi profesorii erau fericiţi că aud cântece de dor şi
jale. Şi eu eram printre cei care îl admirau pe studentul
cu nume frumos, împodobit cu mare inteligenţă dar şi
cu talent artistic.
La una din întâlniri mi-a povestit că mama lui,
Maria, a dorit să-l avorteze pentru că era începutul
războiului şi se temea pentru viitorul prunc ce avea să
se nască în timpuri nesigure. Tot gândindu-se, s-a
hotărât să meargă la dr. Tisu din Ţebea pentru a lepăda
fătul de câteva luni.
Noaptea a avut un vis deosebit. Se făcea că sub
podul din sat, unde se ducea cu pruncul în poală, pentru
a-l arunca, a văzut un Bătrân cu barbă albă.
- Ce vrei să faci cu pruncul pe care-l ai în poală?
- Vreau să-l arunc. Mă tem de viaţa lui. E război
mare. Decât să moară mai târziu în suferinţă, este mai
bine acum.
- Nu face asta, femeie, pentru că băiatul care se
va naşte, va deveni preot, îi spune Moşul ce i s-a arătat
în vis.
Maria Ştefan, mama pruncului Liviu de mai
târziu, s-a trezit înfricoşată. A doua zi nu s-a mai dus la
doctor pentru a lepăda pruncul.
Ştefan Liviu în tinereţe
La vremea cuvenită, Maria Ştefan naşte un

prunc voinic, de toată frumuseţea. Cu mare grijă veghea
la creşterea lui. Nu uita visul şi vorba „Moşului” ce i

s-a arătat în vis şi mai ales ceea ce i-a spus. Când a
venit timpul şcolii a fost îndrumat spre Seminar şi apoi
spre Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu.
Se căsătoreşte cu Ariana, face nunta şi este hirotonit
preot pentru Parohia Batiz.
De îndată după hirotonie, mama, Maria Ştefan,
povesteşte visul, pe care l-a tăinuit vreme de 24 de ani,
fiului său, Liviu, care ajunsese preot potrivit povăţuirii
„Moşului”, care nu era altul decât Dumnezeu.
Am rămas uimit de purtarea de grijă a lui
Dumnezeu şi pentru viaţa noastră pământească. De
atunci eram bucuros să fiu în preajma lui Liviu Ştefan,
om salvat de la moarte prin arătarea Bunului
Dumnezeu.
El era fructul unei minuni!
Eram bucuros când ne revedeam. Avea un umor
sănătos şi o gândire profundă. Îl ascultam cu atenţie.
Odată eram foarte necăjit. I-am spus necazurile.
Deodată îl aud:
- De ce te superi? Nu poţi face nimic. Există
doar o singură soluţie. Încearcă să te consideri ori în
secolul al XIX-lea ori în secolul al XXI-lea. Uită că eşti
în secolul al XX-lea!
Sfatul m-a amuzat dar m-a şi întărit. Trebuia să
jonglezi cu secolele ca să scapi teafăr din supărările
veacului în care trăiai.
Când mergeam la Remetea Chiorarului şi intram
în casă, dintr-un ţarc de lemn, fiul lor mai mic, Florin,
sprijinindu-se de bară striga:
- Mamăăăăăăăă! a venit „păintele” de la
„Bocut”. Era mic şi nu putea pronunţa pe „r”. Se bucura
strigând cât îl ţinea gura. Îl luam în braţe. El stătea
singur, izolat, oarecum, pentru că fiul mai mare al
familiei Ştefan, Cristian, era cel întâi născut şi se
bucura de o atenţie preferenţială.
Preotul Ştefan Liviu cu pruncii săi, Cristian şi Florin
Am crescut câţiva ani împreună. Azi, Florin este

artist plastic, iar Cristian, profesor de Teologie cu titluri
de vârf academic. Iar cei doi „moşnegi” Liviu şi Ariana
au rămas ca-n floarea vârstei, amintindu-şi de vremuri
ce nu se vor mai întoarce.
Vrem
popa nost’
În Inăul de la umbra muntelui Şatra lui Pintea
Viteazul, m-am bucurat de o mare frumuseţe naturală.
Aducea un pic cu satul unde m-am născut. Biserica din
lemn, de o mare frumuseţe artistică, adusă din Rusul
Băii Mari datează de prin 1778. Iarna era un frig
groaznic în biserică.
Biserica de lemn din Inău din anul 1778,

adusă din Rusul Băii Mare
- La noi nu-i voie să se facă foc în biserică –

Domnule Părinte! Să venim mulţi ca să suflăm aburi şi
să ne încălzim. Aşa mi-a îngheţat apa în sticle şi vinul
în Potir. Le dezgheţam cu mâinile. Iar frigul îndurat,
cine-l poate povesti?
Gândul meu era ca să se facă o biserică nouă în
Inău, s-o păstrăm pe cea de lemn şi s-o ferim de
primejdia focului. Pentru aceasta s-a făcut proiectul nou
şi căutam un loc de zidire. A rămas să o facă urmaşul
meu Horvat Aurel, originar din Inăul cu oameni
gospodari.
Din cauza necazurilor care nu se mai sfârşeau,
doream să pregătesc un preot din zonă. Ei nu mai voiau
„venetici” care veneau şi plecau. Le era greu să tot
schimbe „popi”, cum ziceau ei.
- No, Domnule Părinte, vrem popa nost`. Nu că
dumneata n-ai fi bun, dar găseşte unul de aici, ca să nu
mai plece. Mă bucuram de sănătatea vorbei. Ştiau ei că
aşa se va întâmpla nu peste mult timp, că prea doreau
acest lucru.
Horvat Aurel, viitorul preot din satul Inău

Într-una din zile, umblând prin Inău cu Crucea,

de Bobotează, am intrat în casa familiei Horvat. După
ce am stropit casa, în picioare, drepţi ca la armată, un
tânăr sărută Crucea cu un respect aparte. Atunci mi-a
căzut picătura din cer: acela va fi preot!
La plecare întreb pe tatăl său, care m-a condus:
- Cine este tânărul care s-a închinat aşa frumos?
- Fiul meu, Aurel. A venit de la armată acum.
Se va angaja şi-i vom face curând nuntă.
- Fiul dumitale, Aurel, trebuie să ajungă preot!
Să amâne căsătoria şi serviciul să-l lase pentru a se
pregăti în vederea examenelor. La Curtea de Argeş este
un Seminar vocaţional, special, pentru preoţii din
Ardeal. Îmi dai răspunsul săptămâna viitoare.
Părintele Horvat Aurel slujind

Când ne-am întâlnit, răspunsul a fost afirmativ.
Le-a rezolvat pe toate aşa cum le-am spus. Am plecat
cu fiul său Horvat Aurel la Sihăstria, în Moldova,
pentru a se pregăti serios pentru examene. Bucuria mea
a fost că am întâlnit pe Părintele stareţ al Sihăstriei
Neamţului, Protosinghelul Caliopie Apetri, strănepotul
lui Ion Creangă.
El a primit pe tânărul Horvat Aurel pentru a se

pregăti în vederea admiterii la Seminarul Teologic
special de la Curtea de Argeş. În anul 1971, toamna,
când plecam din Maramureş, Horvat Aurel era admis la
Seminarul de la Curtea de Argeş. Gândul inăoanilor
biruise. Vor avea popa lor, aşa cum au dorit, iar eu
eram fericit pentru că va ridica şi biserica cea nouă, de
la Inău, care stătea ascunsă în proiect.
La ziua Crucii, 14 septembrie, a fiecărui an,
după săvârşirea Sfintei Liturghii porneam un grup mai
restrâns, într-un pelerinaj pe Şatra lui Pintea Viteazul.
Ne luam de mâncare şi făceam drumul întins până pe
podiş, sus, în vârful muntelui.
Acolo, la izvorul rece, aşezam o faţă de masă şi
scoteam bunătăţile. Era o bucurie mare să vezi izvorând
apa rece în vârful muntelui, iar bucatele erau o
binecuvântare de la Dumnezeu. După aceea, ne urcam
pe scări în vârful observatorului, de unde se vedea până
la Baia Mare şi împrejurimi.
Acest munte, drag inimii mele, a fost loc de

refugiu pentru viteazul Pintea, care s-a răsculat
împotriva străinilor care ne asupreau, prin anii 1700. A
murit sub zidurile Băii Mari, cu gândul la dezrobirea
românilor de sub stăpânirile străine.
Mănăstirea Sfânta Cruce de sub

Şatra lui Pintea Viteazul,
ctitorită de Preotul Ioan Cozma
De câte ori urcam muntele, celor prezenţi le
spuneam gândul de a zidi acolo mănăstire. În chip
minunat, imediat după 1990, preotul Ioan Cosma a
ridicat o mănăstire la poalele muntelui Şatra lui Pintea
Viteazul şi un schit chiar sus pe platou, exact unde noi
ne-am întins prânzul de altădată.
La Mănăstirea Sfânta Cruce, acum slujeşte
permanent ctitorul ei harnic şi devotat, Preotul Ioan
Cosma, cu aprobarea şi binecuvântarea specială a
Arhiepiscopului Justinian, conducătorul Eparhiei
Maramureşului şi Sătmarului.
Laud pe Dumnezeu pentru marea Sa iubire de
oameni!
Descătuşare
Când plecam la examene la universitate trebuia
să mă îmbrac adecvat, pe dinăuntru cu ştiinţă de carte,
iar pe dinafară cu ţinută impecabilă.
Pe drum nu se ştia ce ai în cap, decât la
examene, dar cu ţinuta te vedea toată lumea pe unde
treceai. Când plecam mă orânduiam cum se cuvine.
Îmbrăcămintea era curată şi din materiale din mohair,
ţesute la Mănăstirea Suzana, de maica maestră, Emilia
Carabela. Pe cap îmi aşezam o pălărie de fetru, neagră,
cu boruri late, iar pe nas, o pereche de ochelari cu
oglindă, ca să-mi ocrotesc privirea de razele
strălucitoare ale soarelui.
Cu o geantă suplă, cum dă la vestimentaţie, am
pornit la Târgu-Lăpuş să iau autobuzul spre Cluj, de
unde, uneori, cu avionul, plecam spre Sibiul universitar.
O ploaie torenţială a umplut drumurile cu apă,
iar în Târgu-Lăpuş, pe lângă borduri se aflau mari
băltoace. Un camion vine exact pe lângă mine şi roţile
trecând prin băltoaca de lângă bordură, mi-a croit o
pânză de apă cu de toate: frunze, cutii, hârtii şi alte
noroaie cu surcele, drept pe hainele mele, pe ţinuta de
gală universitară. Noroc de ochelari, că astfel ochii au
scăpat. Mi-au prins chiar gura deschisă care s-a umplut
cu apă şi ace din cetină de brad. A fost un spectacol. Nu
mai era nimic din „ilustrissima” mea persoană. Eram o
mocirlă umblătoare pe picioare.
„Împodobit” de zile mari, mă duc repede la
croitorul Covaci, un evreu ungur din Târgu-Lăpuş, om de
mare omenie şi supleţe. Când m-a văzut, s-a crucit. M-am
dezbrăcat de haine şi de tot ce era cuprins de noroiul
lăpuşean. Cu drag şi voie bună, meşterul Covaci a

orânduit toate, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. După
un prânz frugal am pornit din nou la drum. Mă feream de
orice posibilitate de înmânjire cu lături de pe stradă.
Am ajuns la Cluj, la autogară. Peste câteva ore
era un autobuz spre Sibiu. Stând în sala de aşteptare, se
apropie un preot de la Huedin. Din vorbă în vorbă, era
mâhnit de prelucrarea pe care le-a făcut-o Episcopia şi
mai ales Împuternicitul Horia Ţepeş Hoinărescu, prin
care îi avertiza să nu facă vreo abatere de la legislaţia în
construcţii, spunându-le că un anume Preot Constantin
Argatu, din Tioltiur, a făcut o biserică nouă, fără
autorizaţie. Drept urmare a fost băgat la puşcărie.
- Tare aş vrea să cunosc pe omul acela! De ce
oare a riscat? Păcat de el! Am auzit că-i şi tânăr, îşi
depăna povestea părintele, arătându-şi mâhnirea. Mă
uitam la el. Doream să-i spun că are în faţă persoana
despre care vorbeşte.
- Cunosc pe preotul acela. A făcut biserică
pentru că nu era decât una de lemn părăsită şi afară din
sat. Acum e liber în Maramureş. N-a fost la puşcărie,
decât pe la uşă, că l-au sfătuit unii să se cuminţească,
iar cei care au spus minciuni au vrut să vă sperie ca să
nu mai înceapă nimeni nicio lucrare fără aprobare în
construcţie.
Auzind aceste vorbe, m-am bucurat din inimă şi
mândria îmi încerca sufletul. Dar tot atât de repede mi-au
dispărut fumurile. Am auzit că după răfuiala mea, preoţii
de la Cluj, au început vreo treizeci de biserici noi.
A fost un curent de descătuşare şi curaj de a
înfrunta unele bestii comuniste, care batjocoreau
această ţară minunată.
Bunăvoinţă
cu carul
Pornit la drum spre Sibiu, înainte de a intra în
Turda, un autobuz are impact cu un autoturism. Maşina
s-a făcut bucăţi, iar din cei cinci inşi dinăuntru a scăpat
doar femeia. După număr era de la Alba-Iulia. Pe şanţ
stătea şi plângea:
- Vai de noi, ne-am nenorocit! Vai! Maşina
noastră! Că am făcut zece ani economii ca să o
cumpărăm, şi acum, no, uitaţi-vă oameni buni cum au
ajuns.
Salvarea a venit şi i-a luat pe toţi la spital, iar
maşina bocită mai mult decât oamenii dintr-însa, a
rămas turtită-n drum. Mi-a rămas acea imagine mereu
vie în minte.
În cei patru ani de cursuri, la profesori de mare
ţinută academică, cerând carte şi nu găini prăjite şi alte
galiţe, se dădeau note mici. La Noul Testament – nu mă
laud – aveam notă maximă. Profesorul Grigore T.
Marcu mă poftea la plimbare şi pe la el acasă, pe
Tribunii, 24. Din vorbă în vorbă, mi-a propus să iau
licenţa la dânsul. M-a încurajat.
- Doresc să faci Licenţa la mine. Te ajut şi eu.
După aceea poţi lua doctoratul şi te las urmaş la catedra
de Noul Testament. Am şi câţiva metri cubi de
manuscrise, studii pe care nu le-am putut publica până
acum. Ţi le las moştenire şi pe acelea ca să-mi
completezi opera la timpul potrivit.
Nu mai ştiu ce i-am răspuns la aşa
bombardament de bunăvoinţă. Ştiu doar că am gafat
lamentabil. N-am luat nimic în seamă din cele înşirate

cu atâta dragoste de profesor către studentul său. Mai
mult, am luat licenţa în Teologie la Vechiul Testament.
Profesorul Neaga Nicolae nu-mi promisese nimic şi nu
voia să mă lase urmaş la catedra de Studiul Vechiului
Testament.
Aşa am ratat un doctorat.
Voi povesti, în volumul II, cum am mai pierdut
„încă două doctorate”: unul tot în Teologie şi altul în
Litere. N-am avut tăria să accept, necum să mă rog. O
spun despre mine. Nu dau peste nas nimănui. Cum să
îndrăznesc? Este alta viaţa universitară. Un profesor
bucureştean, pe nume Sebastian Duicu, îmi spunea că la
Valea Cascadelor în Bucureşti, se vând la tarabă lucrări
de licenţă şi doctorate, în mai toate ştiinţele.
Incredibil şi fără comentarii!
Când a venit vremea, am luat subiectul de
diplomă la Vechiul Testament. Profesorul Grigore
Marcu a rămas surprins, iar mie mi-a fost ruşine. El n-a
mai zis nimic, dar nici eu. La fixarea temei am cerut
binecuvântarea Episcopului meu, Teofil al Clujului.
Am ajuns la un consens. Lucrarea s-a numit: Lupta
profeţilor împotriva formalismului. Mă ghicise
Arhiepiscopul Teofil, de mai târziu. La baza lucrării a
stat mai ales Scriptura. Atunci am citit profeţii cu mare
atenţie. Parcă luasem din duhul lor. Mă trezeam, de
multe ori strigând cu vehemenţă împotriva relelor care
bântuiau lumea.
S-au fixat examenele pentru Licenţă şi însăşi
susţinerea lucrării într-o ţinută academică. Astăzi, nici
chiar la doctorat nu se mai procedează la fel ca atunci.
Pentru examene am primit o lună de zile pentru
pregătire. În Dumbrava Sibiului învăţam pe rupte.
Trebuia să repetăm toate materiile din cei patru ani de
studiu. Era o enormitate. Simţeam că-mi iau foc
creierii. Nu era de glumă. După o zi de studiu, seara ne
adunam şi între colegi se pornea o şezătoare a
învăţăceilor întru ale Teologiei şi ne limpezeam
materialul pentru examene.
A sosit şi ziua cea mare. Toţi ierarhii din
Patriarhia Română, care aveau studenţi absolvenţi şi în
prag de Licenţă erau rugaţi să participe la examenul
final. Se voia, ca ierarhii să-şi vadă pe viu licenţiaţii,
viitorii păstori în viaţa Bisericii lui Hristos.
Mai întâi se dădea scris la o serie de materii,
considerate capitale. Apoi urma examenul oral. Era
emoţionant. Când mi-a venit rândul, m-am poticnit la
Dreptul Bisericesc. Profesorul despre care nu am
pomenit până acum, Iorgu Ivan, avea o răfuială mai
veche cu mine. Pârâcioşii s-au dus şi m-au spus că aş fi
afirmat, că nu ştie să predea la catedră, iar cursul lui e
otova, de la un capăt la altul şi că mai este şi surd pe
deasupra.
Făceam haz doar când îl vedeam permanent
venind din piaţă, aducând în sacoşă trei cornuri şi două
borcane cu iaurt. Aceea era mâncarea lui zilnică. Era
văduv şi se pare, tare sărac. Îmi era milă de el. Nu l-am
jignit niciodată cu nicio vorbă. Nici azi nu înţeleg cine
mi-a făcut pocinogul.
Când a hotărât să mă cadă la Diplomă, Teofil
Episcopul s-a ridicat în picioare şi a spus că părăseşte
Comisia de Licenţă dacă nu sunt admis. Până la urmă,
profesorul, înşelat de pârâcioşi şi-a înmuiat inima şi
m-a admis numai după ce mi-am cerut scuze, despre
lucruri pe care nu le-am săvârşit asupră-i. Mi-am călcat

pe inimă împotriva obiceiului meu. După ce am depus
jurământul îndătinat, m-am îndreptat spre Maramureşul
meu iubit. Era în vara lui 1968. Aveam o vârstă
superbă, doar de 24 de ani, cum o au şi au avut toţi la
vremea potrivită.
Ce-ar fi să rămânem de 24 sau de 33 de ani,
toată viaţa!?!
Marele Pedagog
şi delirul tineresc
Viaţa studenţească este unică în felul ei. Unii
dintre noi am avut bucuria să fim colegi în internate, la
şcoli normale, licee sau alte medii de învăţământ
universitar.
Nu ştiu cum s-a brodit, dar am avut prilejul să
stau în internat sau în gazdă. În ambele situaţii au fost şi
sunt îndemânări, dar şi lipsuri mai mari sau mai mici.
Câţi dintre noi n-ar putea scrie pagini de mare măiestrie
din viaţa de Seminar, învăţământ preuniversitar sau
universitar?
La Sibiu, în primul an, am stat la internat. Buna
preţuire şi înţelegere se arătau de la început, chiar dacă
unii dintre studenţi erau şi clerici în pastoraţia
duhovnicească, cum am fost şi eu. Vedeai cele două
planuri în chip practic. Nu se aştepta, uneori, peste zece
ani ca să se treacă de la învăţământul teoretic, la cel
practic.
Unii poate se grăbeau, cum am fost şi eu.
Credeam că se sfârşeşte lumea fără lucrarea mea mai
grăbită şi mai bună în pastoraţie. Aşa gândesc unii
tineri. Vor să se maturizeze mai repede. Să intre în
valurile vieţii. Această grabă, dacă merge pe aripile
Duhului Sfânt, atunci este binecuvântată, cu mult spor
şi de folos obştesc.
M-am grăbit mereu. Am muncit mult, dar nu
ştiu dacă şi bine. M-am expus uneori inutil. Dar cine să
te tragă de mânecă atunci când o iei razna, crezând că

alţii sunt înapoiaţi sau troglodiţi, începând chiar cu
proprii părinţi, fraţi şi surori? Delirul acesta tineresc nu
se ostoieşte uşor. Dacă nu vin încercările, prăbuşirea
noastră ar fi iminentă. Ştie Dumnezeu cum să fie
Marele Pedagog cu noi, care ne vedem prea adesea
buricul pământului.
Poate aşa mă gândeam şi eu în câte o
străfulgerare. Dar, precum veneau gândurile tot aşa şi
dispăreau. Nu aş vrea să spun că unii dintre noi
încercăm ipostaze luciferice.
Când mergeam cu avionul de la Cluj la Sibiu şi
înapoi, odată am intrat într-o furtună groaznică. Nu mai
pomenisem să se scuture avionul în sus şi în jos, în
dreapta şi în stânga. Ne-am răsturnat pe podea că nu s-au
putut pune bine centurile, că furtuna a fost subită şi nu
se mai auzea glasul însoţitoarelor de bord. Noroc de
liniştirea furtunii. Mă pregăteam să mor. Lumea se uita
la mine disperată.
- Trebuie să scăpăm. Este şi un preot cu noi.
Doamne, scapă-ne de moarte! Când am auzit astfel de
vorbă m-am încurajat şi după spaima de moarte, toţi
eram bucuroşi. La aterizare, lumea parcă uitase. Rămân
uimit şi azi cât de repede uităm. Este un mare dar şi
acesta al uitării necazurilor şi lucrurilor care ne-au
amărât sau zdrobit viaţa. Cred că am căpia cu toţii dacă
ne-am aminti zilnic de cele întâmplate în viaţă, cu sau
fără voia noastră.
La Sibiu am stat în gazdă la tanti Ana. Era soţia
Pretorului Şandru. Casă boierească, greu de ţinut, mai
ales după ce i-a murit bărbatul, credincios şi trăitor al
celor sfinte. Tanti Ana avea un mare dar, acela al
povestirii.
Seara după oboseala de toată ziua, mai avea
vreme, câteva zeci de minute, să ne povestească din
viaţa familiei.
- Mama mea, povestea cu pasiune, a postit şi s-a
rugat 16 ani ca să am un prunc. În grădină, vară-iarnă,
primăvară-toamnă, pe o movilă de ogrinji – lujeri de
cartofi – cu lumânare aprinsă citea din Psaltire. Eram
uimit de această voinţă şi credinţă straşnică. Să aştepţi
16 ani!?!
Cele două Ane, mama şi bunica.

Ele s-au rugat 16 ani ca să se nască Mircea.
- După atâţia ani, mama – continuă tanti Ana

Şandru - îşi întărea credinţa că voi naşte un băiat. Şi
minune! Am născut un băiat frumos. I-am pus numele
Mircea. Când l-a văzut tatăl său, l-a luat în braţe, l-a
ridicat în faţa icoanei lui Iisus şi a zis în hohote de
plâns:
- Doamne, Dumnezeule! Te-ai milostivit spre
casa noastră. Ne-ai dat un băiat. Ţi-l închinăm Ţie. Este
al Tău!
Mircea creştea ca unul la părinţi. Bunica îl iubea
la nebunie. Doar văzuse întruparea credinţei ei de atâţia
ani.
- L-am dat pe Mircea la Drept, la Cluj, continuă
tanti Ana. Doream să-l urmeze pe tatăl său în ştiinţe
juridice. Este atât de cuminte şi harnic. Are numai zece.
Dar am dat de o belea. S-a îndrăgostit de o colegă a lui,
pe nume Liliana.
- E sănătos lucru. Se va însura. Nu se va face
călugăr. Dacă are douăzeci şi patru de ani, parcă ar fi
vremea normală, mă bag în vorbă.
- Să se însoare cu oricine, dar cu Liliana
niciodată şi aruncă un spălător umed, stropind oglinda
de cristal deasupra bufetului adus din Austria, spre
finele veacului al XIX-lea. Îmi ferisem capul la timp.
N-am mai scos niciun cuvânt.
Trebuia ales un alt drum.
Mircea
cel blând
La examenele de sfârşit de an, tanti Ana, cu
casa pe strada Lânei, nr. 9, pleca la Cluj ca să
încurajeze pe îngerul ei, că numai aşa îi zicea lui
Mircea.
Trăia cu mare intensitate emoţiile fiului său. Îl

idolatriza. Nimeni şi nimic nu trebuia să-l atingă pe
odorul mamei.
Când pleca, noi studenţii, de vârsta lui Mircea,

ţinuţi în gazdă, rămâneam la bază, adică eram stăpâni
pe casă. Aveam grijă de curăţenie, flori şi mai ales să

facem economie de apă, lumină şi gaz metan.
După ce am făcut curat şi prin curte, culegând şi
vişinele, ne-am apucat de o joacă nemaivăzută. La
modă atunci era joaca de-a v-aţi ascunselea. Trebuia să
te ascunzi aşa de bine ca să nu fii găsit prea degrabă.
Venind rândul colegului Puriş Ioan, l-am lăsat să se
ascundă bine. S-a început căutarea. N-a rămas loc
nescormonit. Tot căutând, din greşeală, am răsturnat un
dulap cu rufe peste uşile care erau închise. Nu ştiam ce
s-a întâmplat cu Puriş al nostru. Dintr-o dată auzim:
- Scoateţi-mă de aici, că mă înăbuş. Mai repede,
strigă Puriş din dulap. Atunci sărim toţi şi punem dulapul
pe picioare. Când a ieşit era roşu ca racul. Începea să se
sufoce. Pe cap purta umeraşele cu bluzele şi fustele lui
tanti Ana. Am râs până am căzut pe jos. El se băgase în
dulap. Nici nu ne-am gândit la aşa posibilitate.
Când vine doamna Şandru de la odorul ei din
Cluj, ne strigă din prag:
- Cred că voi înnebuni! Liliana nu se lasă de
capul lui Mircea. Pe deasupra, mi-am pierdut umbrela
şi sacoul, pe care le-am uitat în tren. Care mai de care o
încurajam şi o mângâiam cu vorbe dulci.
- Liliana m-a nenorocit! Cum să-mi ia pe fiul
meu? Nu-l las nici moartă!
- Bine. Atunci, credem că Mircea e cel mai bun
pentru călugărie. Nu se însoară cu Liliana. Gata cu
supărarea! Îl ai întreg, îi spun eu, conciliant.
- Nu-l las la călugărie. Ieşiţi afară din casa mea.
Eu hotărăsc ce face Mircea, odorul mamei, se apără
vehement Ana Şandru, vânătă de mânie şi cu ochii mari
şi negri ca două prune date-n pârgă.
Nu mai auzisem astfel de vorbe, dar nici nu mai
văzusem o mamă atât de pornită pe o prietenă a
copilului ei. Din aproape în aproape, am aflat adresa
Lilianei pe care doream să o vedem şi să punem la cale
măritişul ei cu Mircea. Ştiam acum poziţia mamei, care
sărea ca arsă când auzea despre însurătoarea lui Mircea
cu Liliana, aleasa inimii lui.
Când am văzut pe Liliana – ce nume superb! –
ne-am bucurat fără să spunem. Era o frumuseţe de fată.
Subţirică şi înăltuţă, cu priviri cuminţi. Zicea cu o oarecare
mâhnire din inimă:
- Ştiu că nu sunt dorită de mama lui Mircea. E
dreptul ei. Nu mă voi căsători cu el. Nu vreau să produc
niciun fel de supărări. Fără învoirea ei, de azi nici nu
vreau să mai am nicio întâlnire cu Mircea, zice Liliana,
cu un ton aşa de firesc şi admirabil în acelaşi timp.
Ne-a plăcut fata. Era modestă şi bine educată.
Ne-am legat că o vom ajuta, dar să asculte ceea ce îi
vom spune şi noi. Măsurând situaţia creată, adică
văzând pe Mircea cel blând ca o Psaltire şi pe Liliana,
cu comportament sincer, ne-am gândit că o pereche mai
potrivită nici nu poate fi.
- Vrem să o vedem şi noi pe Liliana, îi spunem
doamnei Şandru într-o zi când parcă se mai potolise.
Dacă-i urâtă şi neînţeleaptă, nici nu merită să se mărite cu
Mircea. Trebuie văzută cum face mâncare, cum spală,
calcă, face curăţenie, treburi de gospodărie, că doar n-o să
fie pusă la icoană. Vei vedea singură ce fel de fată este.
Singură veţi hotărî apoi ce va mai fi de făcut.
Tanti Ana s-a luminat la faţă. A fost de acord să
vină la un fel de probă. Am anunţat-o pe Liliana despre
cum stăm cu demersurile. I-am spus unde am ajuns şi
că va fi poftită la probă de viitoare gospodină şi soţie

iubită de Mircea.
- Să nu te uiţi la Mircea când vii. Privirea numai
pe tanti Ana şi nu ieşi din cuvântul ei, iar dacă se
supără să nu-ţi faci griji. Este doar vulcanică şi se
moaie mai târziu. O cunoaştem noi, de vreo patru ani, o
dădăceam pe aleasa inimii lui Mircea.
Ne-am pus pe lucru. Eram siguri de izbândă.
Liliana păşeşte în casa viitorului mire. Doamna Şandru
era numai ochi pe biata fată. Îi urmărea orice privire şi
orice mişcare pe la bucătărie.
- Pune aşa zarzavatul, Liliana mamei, taie aşa
ceapa, dragă Liliana şi tot aşa auzim, noi ascultând pe
la uşă, cu mare grijă să nu se descopere planurile
noastre de însurătoare.
Au urmat şi alte întâlniri. Lui Mircea i-am spus
să nu apară, decât din întâmplare şi să nu stea pe
aproape decât dacă tanti Ana va cere aceasta. Iar de
mână nu cumva s-o ia sau s-o pupe de faţă cu mumă-sa,
sau s-o ţină de braţ, sau după umeri, pentru că la Cluj o
făcea de multă vreme.
Liliana şi Mircea Şandru

A trecut vremea. Liliana a fost mai des chemată.
Are loc nunta. Lucrurile au intrat în normal. Într-un an
am dat pe la locul nostru de găzduire din timpurile
academice.
- Vai! Liliana mea este o minune de fată. Este
atentă, harnică, cu grijă pentru toate, săritoare la orice
lucru. Niciodată n-aş fi avut o fată mai bună.
Şi aşa se orânduiră toate. Acum ne aducem aminte
de superba doamnă Ana Şandru, care trăia cu noi emoţiile
examenelor, pentru care se ruga în ziua susţinerilor, ca să
biruim.
Se purta ca o mamă!
Riscul
prieteniei
Nu m-aş putea desprinde de Sibiu, dacă nu aş
pomeni de prietenul meu Liviu Streza. Eram colegi din
extrema anilor de studenţie. Nu mai ştiu exact cum ne-am
întâlnit. Parcă a fost o întâlnire de veacuri! De atunci nu
ne-am mai despărţit.
În casă la tanti Ana mai stăteau în gazdă şi două
fete simpatice: Lavinia, care arăta ca o răţuşcă şi Geni,
care avea să devină soţia lui Liviu.
Seara ne adunam în poveşti cu doamna Şandru

Ana. Veniţi de pe drum, de la locul de muncă, fiecare
îşi depăna întâmplările. Geni Stanciu era volubilă şi cu
un şarm aparte de a povesti, iar râsetele erau aşa de
sănătoase încât se legase între noi o adevărată frăţie.
Nimic păcătos sau ceva rău nu ne trecea prin minte.
Când i-am văzut părinţii lui Geni de la Ucea,
mai ales pe mama, cu care semăna leit, mi-am dat
seama în ce mediu sănătos s-a născut şi a copilărit. Era
de o mare frumuseţe şi bunătate a inimii. Doreai să stai
în preajma ei s-o asculţi cum povestea, mai ales
întâmplările de la Spitalul din Sibiu, unde lucra, fiind
cadru medical.
Nu mai ştiu cum s-a întâmplat idila. Liviu şi cu
Geni – Eugenia au devenit prieteni. Amândoi erau o
pereche ideală.
Cu Liviu Streza am păstrat legătura frăţească tot
timpul. Ne-am înţeles totdeauna ca fraţii.
Mănăstirea Sâmbăta de Sus

Îmi aduc aminte că i-am făcut odată o vizită la
parohia din Lisa. De acasă am mers pe jos, linie dreaptă
până la Mănăstirea Sâmbăta de Sus pentru a-l vedea pe
Părintele Teofil Pârâian, despre care povestea lumea cu
multă bucurie şi entuziasm.
Părintele Teofil Pârâian

Pe tot drumul am vorbit despre Filocalia
apărută în cele patru volume. Eram în patria de unde a
plecat în lume, gospodărită de Dumitru Stăniloae şi
Arsenie Boca. Preotul Liviu Streza aborda probleme de
isihasm şi dorea să ştie cum înţeleg eu rostul rugăciunii
inimii şi nu a lui Iisus, cum se mai spune de obicei.
Rugăciunea lui Iisus este Tatăl nostru şi marea
adresare către Atotputernicul Dumnezeu, din capitolul
17, din Evanghelia după Ioan. Mai sunt şi alte rugăciuni
pe care le-a făcut Iisus în lucrarea Sa dumnezeiască pe
pământ.
Fără să simţim oboseala drumului, prin iarba cu
flori, am intrat pe poarta cea mică a mănăstirii
brâncovene. Acolo am văzut pentru prima oară pe
Părintele Teofil cu care am schimbat câteva idei şi pe
care aveam să nu-l mai uit. Tot acolo era şi colegul şi
duhovnicul meu, Paisie Tinca, bun Părinte, sculptor
migălos şi iubitor de scris şi cărturărie. Totdeauna când
mă uitam în ochii lui albaştri, vedeam cum din adâncul
lor izvorăşte Mureşul cu ape limpezi şi cristaline.
Liviu Streza, viitorul Mitropolit al Ardealului

Nu ştiu dacă, de când ne cunoaştem cu Liviu
Streza, ne-am scris vreo scrisoare. Pentru mine era şi
este o bucurie să am prieteni şi fraţi transilvăneni. Este
o sărbătoare să-i auzi vorbind. Nu-ţi mai este foame, iar
prietenia cu ei nu este o glumă. Este o dramă dacă
trădezi. De aceea, întotdeauna m-am temut de prietenia
transilvăneană, bună ca lumina pentru suflet şi ca apa
de băut pentru trup!
Şi iarăşi, n-aş putea să nu-mi amintesc de Sibiul
tineresc, unde Mircea Păcurariu, fostul meu profesor de
la Seminarul nemţean şi mai apoi profesorul sibian,
preda cu aceeaşi statornică forţă de muncă şi severitate
pentru învăţăceii săi atât de numeroşi.
Cred că venirea mea la Sibiu a fost influenţată
de Mircea Păcurariu, care, deşi îi fusesem ucenic la
Neamţ, totdeauna mi-a dat note mai mici decât

meritam. Aşa consideram eu. Când l-am întrebat odată
de ce îmi dă note mai sărăcuţe, mi-a spus:
- Nu pot să-ţi dau note mari. Va crede lumea că
te protejez, pentru că eşti ucenicul meu. Ăsta-i riscul
prieteniei. Când l-am auzit grăind aşa, nu m-au mai
interesat notele – pe care nu dădeam două parale, de
altfel – ci rămâneam bucuros, că un profesor îi vorbeşte
elevului şi apoi studentului său despre prietenie.
Profesorul Mircea Păcurariu

de la Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu
Şi azi, îl aud pe Părintele Mircea Păcurariu, cum
spune – după cincizeci de ani de când ne cunoaştem – că
dintre toţi elevii şi studenţii săi arhierei, Calinic ar fi
rămas singurul neschimbat, adică fără nas în vârful băţului
– aş traduce eu – şi cu acelaşi fel de a fi, de la prima
întâlnire. Este o mângâiere şi vorba asta pentru că vine de
la un profesor foarte sever.
La Sibiu, în timpul studenţiei, îi vedeam casa
unde locuia. Îi plăcea ordinea în toate. Preţuiam
curăţenia din casa lui şi aerul mereu proaspăt. Ţinea
adesea fereastra deschisă. Sobrietatea spaţiului unde
locuia, ca şi acum, ţinea de firea lui, lepădată de
zorzoane şi fleacuri omeneşti, aşa cum îi stă bine unui
ardelean de la Ruşii Haţegului hunedorean.
Grija mea cea mare, ca şi atunci când eram elev
la Neamţ, a rămas statornică: însurătoarea lui
Mirciulică, aşa cum îl alintau colegii săi, Ilie Georgescu
şi Ştefan Alexe.
Iustin Moisescu, elegantul şi savantul profesor,
Mitropolit al Ardealului şi apoi al Moldovei şi Sucevei
dorea, mai în taină, mai pe faţă, ca Mircea Păcurariu şi
Ştefan Alexe, să se călugărească şi să fie promovaţi ca
arhierei în Biserica lui Hristos. Într-o vreme, Ştefan
Alexe era cât pe ce să ajungă.
Cât despre Mircea, eu nu-l vedeam decât
însurat. Dacă ceda, la un moment dat şi accepta viaţa
monahală, acum era mitropolit al Ardealului şi
prietenul meu, Liviu de altădată îi pupa mâna
respectuos.
Mă sfiam să-l întreb pe Mircea, atunci când mai
stăteam câteodată pe bancă aşezaţi în faţa casei, cum mai
stă cu însurătoarea. Anii se îngroşau ca număr. Iar eu nu
puteam să am linişte, că magistrul meu nu are curajul să
abordeze vreo fată, pentru însurătoare. Spun asta pentru
că Mircea Păcurariu, ca şi acum, nu s-a despovărat de
acea sfială din primăvara vieţii.
Câteodată îl vedeam pe Mircea cum se pregătea
cu grijă. Se îmbrăca impecabil, îşi punea căciula şi
pantofii în galoşi ca să nu alunece pe zăpadă. Şi cu
mănuşile gata de tras pe mâini, pleca de unul singur,
spre seară, prin Sibiul medieval.
- Hai să mergem! îi spun eu colegului meu,

Puriş Ioan, să vedem unde se duce Mircea Păcurariu,
spre seară. Să-l protejăm în plimbarea prin oraş,
neştiind noi, care ar fi rostul ieşirilor sale spre apus de
soare.
La o distanţă potrivită, pas cu pas, eram pe
urmele lui Mircea. Se poartă moda şi în literatură.
Dintr-odată, se opreşte în faţa unei fete voinice
şi frumoase, după cum vedeam noi de la distanţă. Şi-au
dat bineţe, Mircea pupându-i mâna domnişoarei. Au
pornit la plimbare împreună. Nu ne era teamă că vom fi
văzuţi, ba chiar ne-ar fi bucurat.
Mioara Breazu, 1966

Eram siguri că se vor căsători. Peste câteva luni
s-a şi întâmplat minunea. Mioara avea să fie marea
binecuvântare pentru Mircea.
Nu mai aveam grijă!
A ştiut să aleagă!
Cei trei Nicolae:

Bălan,
Colan şi
Mladin
În perioada studiilor din metropola Sibiului,
două au fost evenimentele cu ecou răsunător: moartea
Mitropolitului Nicolae Colan şi întronizarea noului
mitropolit, Nicolae Mladin. Un Nicolae pleca şi un alt
Nicolae venea.
Era la începutul verii anului 1967. Am fost
martor ocular la înmormântarea Mitropolitului Nicolae
Colan. De mulţi ani nu mai mergea pe picioare. Se
slujea de un cărucior automat. Mitropolia, practic era
condusă de vicarul arhiepiscopal, Traian Belaşcu, după
cum se spunea prin partea locului.
La biserică era adus mai rar duminica şi
mitropolitul suferind. Prin Altar era ridicat de câţiva
inşi pe cărucior. Era aşezat în faţa Catapetesmei, pe
solee, ascultând Sfânta Liturghie. Din când în când, se
auzea o bubuitură cu ecou. Probabil că se îneca şi striga
din toţi bojocii, după care se desfundau plămânii. Era
dramatic să vezi o „jumătate” de mitropolit mergând cu
căruciorul. Nu-i de râs. Să ne ferească Dumnezeu pe
toţi!
Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului

(1920-1955)
Nicolae Colan Mitropolitul Ardealului

(1957-1967)
Plecarea din această viaţă a fost pentru el o

mare izbăvire, ca şi pentru însoţitorii nedormiţi de ani
de zile. Lângă mormântul Mitropolitului Nicolae Bălan
se adăuga şi mormântul lui Nicolae Colan, amândoi
foşti rectori, profesori de Teologie înaltă şi mitropoliţi
ai Ardealului şi amândoi cu numele de Nicolae.
Al treilea mitropolit, unul după altul, a fost să
fie tot Nicolae. Parcă s-ar fi mutat Sfântul Nicolae la
Sibiu.
Alegerea noului mitropolit se anunţa furtunoasă.
Printre candidaţi era şi Nicolae Mladin, profesorul de
Morală şi redactorul providenţial al Telegrafului
Român, zeci de ani, fără întrerupere, în vremuri tulburi
ideologic.
Mama candidatului Nicolae Mladin, Letiţia,
văduvă de mulţi ani, era o „ţâră” de femeie, cu nişte
ochelari mari din baga, de culoare neagră, aşezaţi pe
ochii traşi în fundul capului de post continuu şi
rugăciune.
Dacă la Bucureşti se pregătea un nou mitropolit
pentru Ardeal, Letiţia văduva, cu vreo câteva sute de
surate, băteau mătănii, posteau şi se rugau, ca Nicolae
al mamei, să vină de la Bucureşti, mitropolit ales la
Sibiu.
O vedeam pe biata Letiţia, slabă şi adusă de
spate, acum cu ochelarii căzuţi pe vârful nasului de
atâta post negru. Se legăna în paşi mărunţi, de acasă la
biserică şi de la biserică acasă, dusă de braţe, păşind
mărunt. Ţi se făcea o mare milă. Posibil că ea, sărăcuţa,
nu ştia ce avea să însemne mitropolit, şi mai ales al
Ardealului. Rugăciunea sibiencelor evlavioase, a

mamei Letiţia şi poate a ardelenilor, a fost ascultată.
- Vai! Nicolae al mamei este mitropolit.
Mulţumesc, Sfinte Nicolae, că mi-ai ajutat. Nici nu se
putea altfel. Nicolae al meu e cel mai bun şi cuminte,
grăia mama mitropolitului Nicolae, îmbătată de fericire.
N-am mai văzut o bucurie şi o lumină mai mare ca pe
faţa Letiţiei. Am fost, pur şi simplu, copleşit. Parcă
trăiam vremurile patristice.
Nicolae Mladin Mitropolitul Ardealului

(1967-1981)
Ardelenii au primit cu mare bucurie vestea

alegerii. Era un mare triumf. Tronul ecleziastic al
Ardealului a fost slăvit de oameni cu înaltă carte şi
trăire religioasă şi socială, deopotrivă. Adică trebuia să
fii un om deplin, complet.
Cred că era pe la începutul lui iunie a anului
1967. De la Palatul Mitropolitan se îndrepta coloana
oficială ecleziastică şi politicească spre Catedrala din
metropola Sibiului. Noi, studenţii făceam un cordon
dens ca să nu se strecoare nimeni pe drumul destinat
procesiunii.
Prin faţa noastră „trecea”, cu pas calm, dar
ferm, întreg soborul împărătesc, îndreptându-se spre
Altarul străbun. Au urmat: slujba, întronizarea,
cuvântări interminabile pentru aşa moment atât de
important şi festiv.
Ca la început, întreg Soborul s-a îndreptat, acum
în frunte cu noul Mitropolit, Nicolae Mladin, spre
vechea reşedinţă, dând binecuvântări din vârful
treptelor Catedralei Mitropolitane.
Catedrala Mitropolitană din Sibiu

Lucrurile se aşezau încet-încet. Noul mitropolit

avea de adus la zi vremea pierdută de înaintaşul său în
scaunul cu rotile. După 15 ani se îndrepta spre Sâmbătă
de Sus, scos din Jeţul Arhieresc. El trebuia să treacă la
cele veşnice ca profesor şi savant teolog. Administraţia
însă i-a distrus sănătatea şi l-a omorât înainte de vreme.
Odată plecat de la catedră, piciorul lui de
mitropolit nu a mai călcat prin clasă decât de câteva ori.
Nu mai avea timp şi de draga lui lucrare universitară.
Avea alte încercări, mult mai mari şi grabnic de
rezolvat.
Marele Mitropolit Nicolae merită ca opera sa,
atât de multă şi densă, ca şi a celorlalţi mitropoliţi, să se
întrupeze într-o Integrală Mladin. Aceasta o va face,
desigur, urmaşul său în Tronul Arhieresc al Mitropoliei
Ardealului, Vlădica Laurenţiu, prietenul nostru de
demult.
Era cunoscută presărarea de anecdote hazlii ale
Mitropolitului Nicolae Mladin. De pildă, la un
Simpozion, prezenta referatul profesorul Grigore T.
Marcu care, din cauza gâtlejului uscat, cam bea apă
repetat. Gestul său nu a rămas neobservat de mucalitul
Nicolae Mladin. La finalul lucrărilor, Mitropolitul îi
zice:
- Măi Grigore, mi-a plăcut …
- Mulţumesc, mulţumesc, Înaltpreasfinţite, zice
precipitat conferenţiarul, nelăsând loc de a-şi termina
vorba începută.
- …Cum ai băut apă!… îşi termină propoziţia
mitropolitană.
Casa
„tremurătorilor”
Definitivându-mi ostenelile universitare, unde
examenele, din fericire, nu se luau pe claponi, raţe şi
alte paporniţe, m-am întors la lucrarea de pe plaiurile
maramureşene. Gândul efemer de a da la doctorat l-am
amânat pentru altă vreme. Îmi spuneau colegii ce
umilinţe încasau bieţii candidaţi. Nici nu intrăm în
bucătăria doctorală. Ar fi prea riscant.
Mă bucurau drumeţiile, parohia fiind în bună
parte aşezată de la deal spre munte. De la Inău treceam
pe poteci cu piciorul în Parohia Ciocotiş. Acolo
păstorea bunul meu coleg şi prieten, Bălan Gheorghe,
însurat cu fata din Parohia Tioltiur, Cornelia Rusu. Am
ajuns, în sfârşit, şi vecini de lucrare duhovnicească.
M-am bucurat mult pentru acest lucru. El făcea toate cu
maximă seriozitate şi mult spor, ca şi acum, la Baia
Mare, în calitate de consilier economic al Eparhiei
Maramureşului şi Sătmarului, de aproape douăzeci de
ani, în casa căruia a fost găzduit, o vreme, Episcopul
Justinian care nu avea unde să-şi plece capul.
Într-una din zile mă vesteşte că în Ciocotiş va fi
mare adunare a „tremurătorilor”, cu un mare predicator
din America. Mă ruga să merg urgent ca să fim
împreună la adunare, pentru că a fost invitat şi el. Ca să
nu merg singur, am invitat şi pe umoristul poet şi
scriitor, Nicolae Lungu, de la Suciu de Sus.
Cu Bibliile la noi, Învăţătura de Credinţă şi
Sectologia lui Deheleanu, am apărut la ora cinci în
Ciocotiş. Seara, la nouă, s-au adunat într-o casă peste
patruzeci de persoane. Am văzut pe pastorul din America.
Era un român plecat mai de mult şi acum venise să-şi

vadă rudele. S-a gândit, ca între timp, să mai pună de o
„adunare”. Se chema fratele Vasile, cel care conducea
adunarea din care, acum făceam parte şi noi.
Am stabilit rânduiala slujbei ce avea să se ţină.
- Dorim, ca slujba la care participăm noi, la
adunarea dumneavoastră, la care ne-aţi invitat şi vă
mulţumim, să nu fie nimic improvizat, ci doar din
Sfânta Scriptură. Orice abatere nu-i admisă. De acord?
întreb eu în numele invitaţilor.
- De acord, auzim într-un glas unit, rostirea
celor prezenţi şi curioşi cum va ieşi o slujbă comună, cu
„tremurători” şi preoţi ortodocşi. Acum îmi dau seama
că povestea era inedită.
Cei prezenţi s-au aşezat în genunchi cu faţa spre
pereţii camerei şi au început, fiecare, cu glas înalt:
- Doamne Iisuse, iartă-mă, că am greşit anul
trecut când am furat porodici – a se înţelege roşii – de
la vecinul meu, când nu era acasă, striga o femeie cât o
ţinea gura.
- Doamne Dumnezeule! iartă-mă că mi-am
înşelat soţul înainte de a muri, striga plângând o femeie
îmbrăcată în doliu.
- Scapă-ne, Isaia, prorocule şi tu Ilie, de popii
idolatri care sunt aici de faţă.
Era o babiloneală. Laolaltă strigau din răsputeri
toate păcatele de nu mai înţelegea nimeni, nimic.
După ce s-au ridicat şi s-au aşezat pe bănci,
fratele Vasile a zis ritos:
- Cine are cuvânt prorocesc? Să înceapă acum.
- Ioralticov magarilovum, calosumbac critoesul,
bahole drisocom vitatorum, benicusic cericodou
unadocrastor, îşi debitează sora Maria care pretindea că
are legătură cu cerul, prorocia sa misterioasă, adică
bolboroseala bolândă.
- Şi acum, sora Ileana, zice pastorul Vasile, va
tălmăci ceea ce a prorocit sora Maria.
- La noi în adunare sunt trei lupi îmbrăcaţi în
piele de oaie – adică noi preoţii – şi peste şase luni vor
avea o mare nenorocire. Iar celui mai înalt – adică eu –
îi va muri nevasta, căzând cu avionul. Părintele Bălan
Gheorghe avea un prunc pe nume Milan, iar Părintele
Lungu Nicolae, de la Suciu de Sus, două fete. I-am
văzut schimbaţi, oarecum, la faţă, mai ales de comedia
ce ni s-a dat să vedem şi să auzim. Exact ca la casa de
nebuni. În ceea ce mă priveşte, nu aveam nicio nevastă.
Dar când eram întrebat:
- Unde-i soţia, Domnule Părinte? Le
răspundeam:
- La Londra, la studii. Vine în vacanţă, la vară.
Cu aceasta scăpam, oarecum, de întrebările iscoditoare.
- Care este versetul din Biblie care stă la baza
modului cum v-aţi rugat până acum? pun eu prima
întrebare.
- Fraţi şi surori, să deschidem Bibliile la Faptele
Apostolilor, capitolul 4, versetele 24, 29 şi 30. Ia citeşte
frate Ionaş, zice, cu sufletul la gură pastorul Vasile: „Iar
ei, auzind, întru-un cuget au ridicat glasul către
Dumnezeu şi au zis: Stăpâne Dumnezeule, Tu, care ai
făcut cerul şi pământul şi marea şi toate ce sunt în ele… şi
acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă robilor
tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala. Tinde-Ţi
mâinile spre vindecare, şi semne şi minuni săvârşeşte prin
numele Sfântului Tău Fiu, Iisus!”
- E bine ales capitolul din Faptele Apostolilor şi

versetele de asemenea, pentru o altă rânduială, dar nu
pentru ce aţi făcut voi, aici, strigând fiecare, cum l-a
tăiat capul, le spun eu delicat, pe cât mi-a stat în
putinţă, văzând cum îşi acoperă babilonia verbală, cu
versete din Sfânta Scriptură.
- Mai citeşte, soră Catrina, încă o dată versetele
şi spune ce ai înţeles dumneata, din cele citite şi dacă se
potrivesc lucrurile, o îndemn pe creştina care era puţin
mai în vârstă.
- Am înţeles bine! Nu dă cu ceea ce am făcut
noi aici. De azi nu mai calc la nicio adunare. Mă întorc
la biserica de unde am plecat. Se va bucura mama mea,
de acolo, de sus, de unde este cu Maica Domnului.
Catrina se ridică, dă bineţe şi iese afară. După ea se mai
ridică vreo zece surate şi golesc casa. După alte
lămuriri, spre ora cinci dimineaţa, se părăseşte casa
„tremurătorilor”, fiecare luându-o pe cărările lui,
bombănind, că au pierdut noaptea degeaba.
Peste câteva zile, toţi cei trei „misionari”,
suntem chemaţi la Baia Mare, de către Împuternicitul
de Culte, Traian Chilian.
- Aţi fost la adunarea neoprotestantă de la
Ciocotiş?
- Da! Am răspuns noi în cor de trei.
- Pastorul de acolo a spus că nu ştiţi Biblie şi că
aţi făcut bancuri la adresa lui Ceauşescu.
L-am lămurit cum au stat lucrurile cu adevărat
şi ne-am mirat de minciunile croite de pastorul
neisprăvit. Ne-am dat seama că nu-i cazul să mai
mergem pe la adunări în spirit „frăţesc”.
Să fim un
pic şi „ecumenici”
Trăind o vreme în Transilvania, am înţeles că
trebuie să fim un pic şi „ecumenici”. Nu mă oprea nimeni
să intru în sinagogă sau moschee şi cu atât mai mult în
bisericile creştine. Mergeam şi în bisericile romano-
catolice, reformate, luterane, unitariene. De câteva ori am
mers chiar la adunările neoprotestanţilor.
În Transilvania şi în Dobrogea nimeni nu se mai
miră când se vede o înţelegere şi preţuire frăţească.
Acest simţământ normal şi necesar îl aveam noi în
Transilvania. M-am bucurat mereu că Părintele
Gheorghe Bălan avea aceeaşi manifestare şi, poate,
mult mai deschisă.
Într-una din zile îmi spune cu bucurie:
- Am întâlnit un preot luteran la Sibiu, pe nume
Karl Waedt. Cred că este un om deosebit. Vreau să-l
cunoşti. Este la Mălâncrav de Criş. M-a invitat să-i fac
o vizită. Mergi şi tu?
- Merg, desigur, îi spun bucuros prietenului şi
colegului meu, mare iubitor de escapade.
Ne pornim la drum. Bălan Gheorghe nu mergea
niciodată cu trenul, autobuzul sau avionul. Îi făcea o
mare bucurie să iasă la ocazie. De obicei eu nu plăteam
nimic la drum. Singur se gospodărea cu finanţele, iar eu
nu ziceam nimic, pentru că eram invitatul lui.
De câteva ori, tot mergând împreună, după ce ne
dădeam jos din maşina de ocazie, am observat că nu
prea se înţelegea cu posesorul maşinii.
- Domnule, dar drumul de la Baia Mare la Alba
Iulia costă vreo 50 de lei. Cum să-mi dai doar doi lei?
- Ia, colea, doi lei că-s de ajuns. Dacă nu-i

primeşti, este treaba dumitale. Eu stăteam mai la
distanţă, că-mi era ruşine de astfel de discuţie. Când am
încercat să-i dau completare de la 2 lei până la 50 lei,
mi-a luat din mână bancnotele şi punându-le în chimir,
mi-a zis:
- Tu nu ştii valoarea banului şi nici distanţele.
Să nu te mai amesteci.
Şoferul a plecat şi fără cei 2 lei, bombănind de
mama focului.
Am ajuns la Karl Waedt, care, de atunci, a
devenit şi cunoştinţa mea până azi.
Ne-a dus la biserica veche, monument istoric
din bătrâne secole. Avea o viaţă plină de întâmplări
dureroase. Spunea că la începuturi a fost biserică
ortodoxă, după care a devenit catolică, iar acum este
luterană. Se vedeau picturile care erau de o vârstă cu
cele de la Voroneţ.
Familia Karl Waedt

Mai târziu i-am făcut vizită la Manărade-
Daneş, lângă Blaj. Era pastorul unei comunităţi de
creştini luterani într-o parohie mai mare ortodoxă. De la
el am primit un Liturghier greco-catolic, apărut cu
binecuvântarea Mitropolitului Vasile Suciu de la Blaj.
Fără niciun fel de greutate se lega între noi o
bună cunoaştere şi prietenie. Karl Waedt venea la
Mănăstirea Cernica şi apoi la Mănăstirea Sinaia. Stătea
la slujbele ortodoxe, de la Amin la Amin, fără să se
mişte din loc. Era plin de bucurie.
- La voi, la ortodocşi, este purul adevăr. Aveţi
cele mai frumoase slujbe din lume. Îmi pare rău că
Martin Luther nu a cunoscut valoarea ortodoxiei. Poate
că nu era dezbinarea aşa de mare.
Avea şi el multă dreptate!
Într-o vară, Karl Waedt a venit la Ciocotiş, în
vizită reciprocă, fiind însoţit de prietenii săi din
Germania, Ţabel cu casa şi Bibra. Pe atunci era foarte
grav să primeşti străini prin casele româneşti, fără să le
declari imediat prezenţa pe teritoriul României.
Deseori abordam probleme teologice. Karl
Waedt era un mistic. Îl interesa bogăţia de har a
Ortodoxiei. Când m-a poftit să ne rugăm în altarul
bisericii luterane din Mănărade, am încercat să înţeleg
dacă se gândeşte la oarecare convertire. Am stat în
genunchi.
- Karl Waedt, ai toate calităţile posibile pentru
un preot adevărat. Îţi mai lipseşte hirotonia, îi spun eu
după ce ne-am ridicat din genunchi. Fără hirotonie nu
poţi săvârşi Euharistia mântuitoare, potrivit Sfintei
Scripturi din capitolul 6 a Evangheliei după Ioan.
S-a uitat lung la mine. Am deschis Biblia şi
i-am arătat ceea ce nu se respectă de către Biserica
Luterană şi că Martin Luther i-a lăsat fără preoţie

lucrătoare, efectiv.
Era convins în sinea sa că aşa este. A dat însă
vina pe Luther.
- Apoi, Luther nu-i Dumnezeu! El a greşit în
reforma lui, dar noi trebuie să îndreptăm lucrurile, caut
eu să-l lămuresc. Să ieşim din inerţia teologică
secularizată.
Pastorul Johannes Waedt
De atunci n-am mai discutat astfel de probleme

fundamentale pentru mântuire. Cred că s-a întâmplat,
odată, ca fiul său, Johannes să asiste la un astfel de
dialog. Acum el este preot în Germania. Cred că a
înţeles exact cum stau lucrurile. Duhul Sfânt îl
luminează şi mai mult. Este, desigur, pe drumul cel
bun!
„Găzduşagul”
lui Dumnezeu
Mi-au rămas în minte multe întâmplări, care mai
de care mai nostime, din perioada celor cinci ani cât am
stat în frumosul Maramureş, care mi-a umplut inima de
negrăite bucurii.
De pildă, la Borcut, am păţit o poznă, ca la
Cufoaia, aruncat din căruţă în groapa cu mocirlă şi la
Inău cu capul şi hainele pline de gulaşul din carne de
oaie cu seul de un deget.
Când predicam înfocat despre existenţa lui
Dumnezeu, am mutat puţin lumânarea de pe iconostasul
mic, mai spre interior ca să nu o dau jos cu mâinile, pe
care le învârteam prin aer. Deodată se aprinde o
coroană de hârtie îmbibată cu ceară. Flăcările ivite cu
repeziciune, le-am stins cu mâinile. Ceara fierbinte s-a
prins de palme şi degete. Arsura m-a dus repede în
Altar. Mi-am băgat mâinile în oala cu apă. Creştinii din
biserică au început, unora să le pară rău, iar alţii râdeau
de-a binelea. Şi mie îmi venea să râd, aducându-mi
aminte de cele păţite, doar cu o săptămână înainte la
Cufoaia şi Inău.
Mi-am continuat predica, dar cu mai puţină
înfocare şi doream să împărtăşesc cunoştinţele
proaspete ca mierea de albine. Când cuvântam, atenţia
mi-a fost atrasă de un consilier parohial, numit de săteni
Socăciţa, pentru că făcea bucatele la nunţi şi
înmormântări. La sfârşitul slujbei, mă apropii de dânsul
şi-l întreb dacă i-a plăcut predica. Stând picior peste
picior, rezemat de strană, ca şi-n crâşmă, sloboade

înţelepciunea sa năucitoare:
- Domnule Părinte, predica a fost frumoasă. Dar
eu te sfătuiesc, să nu te mai amesteci în găzduşagul lui
Dumnezeu, că nu te prea pricepi.
Vorbele lui au fost ca o măciucă în cap. Nu mai
auzisem aşa ceva, dar nici felul în care au fost spuse.
De atunci, am fost atent la cele grăite.
O „petrecanie”
hazlie
Pentru prima oară am văzut bivoli în
Transilvania. Erau negri, cu coarne mari, evazate spre
gâtul gros şi puternic. Ochii mari şi melancolici parcă te
învăluiau cu iubire. Am văzut cum trag la căruţă. Oricât
ar fi fost de greu şi pe orice drum, chiar pe dealuri, în
urcuş, nu rămâneai în pripor. Am văzut bivoli, care
înjugaţi, urcau drumul în genunchi cu căruţa încărcată,
până peste deal. M-a apucat plânsul. Ei ştiau că trebuie
să ajungă acasă, cu orice greutate. Mi-am adus aminte
de rezistenţa ardelenilor, peste o mie de ani sub
stăpâniri străine. Şi bivolii au învăţat de la ei să rabde şi
să care greul în spinare, fără grai.
La arat, la cărat sacii de la moară, la dus fânul

pentru iarnă, docilul bivol se arăta fără oboseală. Am
văzut, într-o vară cu căldură mare, cum doi bivoli
înjugaţi la căruţa plină cu saci de la moară, când au
văzut apa în cale, n-au mai mers pe pod, ci s-au dus
direct în şteoalnă să se scalde şi să se răcorească de
căldură. Oricât s-a împotrivit gospodarul, nu a putut
face nimic. Bivolii i-au băgat gospodarului sacii la apă.
Am râs cu gura până la urechi. Era un adevărat
spectacol ca şi atunci când alţi bivoli au intrat în apă cu
căruţa plină cu fân. Au băgat bieţii bivoli încălduriţi şi
fânul la apă.
Când se mulgea, bivoliţa dădea laptele cel mai
gras şi bun din lume. Era o mare problemă! Într-o zi,
Domnica, soţia lui Filip Pop, coratorul bisericii din
Borcut, bătea cu un par bivoliţa şi striga la ea de răsuna
uliţa.
- Na! să te saturi. Ia să văd dacă nu dai lapte! N-
a muls niciun strop. Bivoliţa nu suporta să fie bătută,
dar nici suduită. Erau de o mare gingăşie. Doreau să fie
mulse doar de o mână. Aşa se învăţau ele de la început.
Unele nu se lăsau mulse dacă nu le cântai tot timpul cât
le mulgeai. Dimineaţa, pe uliţă, era un adevărat concert.
Fiecare gospodină cânta din răsputeri ca să poată
mulge. Bivoliţele erau şi iubitoare de muzică. O
adevărată sensibilitate. Nu glumesc!
Ceea ce m-a făcut să râd la o înmormântare, a
fost tot o întâmplare cu bivolii, înjugaţi la sanie, în
plină vară, care duceau mortul la groapă.
Plecând preotul din satele vecine, Dumbrava şi
Stoiana, la treburi, pentru mai multe zile, am fost
chemat la înmormântare. După slujbă, văd că pun
mortul într-o sanie. Bivolii stăteau ţepeni la jug cu
prosoapele atârnate în coarne. Un adevărat spectacol.
Dintr-odată, probabil înţepaţi de ceva viespi, au luat-o
la fugă de-a coasta abruptă, ieşind de pe făgaşul
drumului. Nefiind mortul legat, a sărit sicriul cu totul:
capacul într-o parte, sicriul în alta, iar mortul de-a dura
pe coastă. Am leşinat de râs.
- No, Domnule Părinte, nu râde, că-i mare bai.
Acesta e un semn rău. Înseamnă că intră în iad. Bivolii
n-au mers pe drumul drept, iar mortul a luat-o singur,
de-a dura. Mare bai, mare bai. Vai! Vai! Vai!
Bivolii nu s-au mai oprit decât în şura lor cu fân
şi umbră. Nu le plăcea la petrecanie.
- Hai să adunăm mortul de pe jos. Să-l punem în
sicriu şi să-l ducem pe braţe la groapă, mai ales că
cimitirul nu era prea departe, le spuneam eu
împăciuitor, stăpânindu-mă să nu râd de o astfel de
înmormântare hazlie.
Oricum, a fost o zi veselă.
Parcă nici
n-ar fi fost …
Că tot am amintit de înmormântare, cred de
cuviinţă să mai arăt un alt aspect de la o petrecanie din
satul Brebeni, unde am fost invitat, ca şi prin alte părţi
ale Maramureşului.
Cel trecut în Ţara de peste Veac era un biet
şofer, căruia, venind obosit de pe drum, nevasta i-a
poruncit să fie dusă cu maşina la mamă-sa în vizită. Pe
drum a adormit la volan, iar maşina a luat-o pe o râpă
adâncă. Şoferul a murit, iar soţia nu a avut nicio
zgârietură.
Slujba s-a făcut ca la carte. Nu s-a lăsat nimic pe
dinafară. Jelania soţiei era de nedescris. Stătea întinsă
peste sicriu, cu părul despletit şi cu mâinile mângâia faţa
soţului adormit.
Lumea lăcrima, iar câte o femeie, mai zicea în
şoaptă:
- Ticăloasa! mai şi plânge! Ea l-a omorât! A fost
o ipocrită toată viaţa!
- Tare bun era bietul om! Mai bine murea
scroafa care boceşte acum. Ascultam şoaptele din
spatele nostru, stând la înmormântare sub pomii din
grădină, la umbra cărora se desfăşura slujba între
lacrimi, bocete şi şoapte vehemente. Nu era de glumă.
S-a sfârşit slujba. Cuvântările s-au ţinut lanţ.
S-au lungit mai mult ca însăşi slujba înhumării.
Iertăciunile au scos vaiete, strigăte, bocete. Glăsuirea
diacului – ghiersul – cum se zice pe acolo, a fost
dramatic, în accente de imn de laudă a dispărutului şi
urgisire a morţii nemiloase, care umblă prin casele
noastre.
După ofuri şi suflat de nasuri, deşi era vară
toridă şi după sărutarea cea de pe urmă, convoiul a
pornit-o pe o costişă blândă, spre cimitirul satului.
Păşind alene, spre locul de veci, nevasta şoferului,
sprijinită de două femei, glăsuia:
- Vai! Vai! Vai! Dragă Neculai, că bun ai fost,
ca pita. Cum te-am pierdut eu pe tine şi tu pe mine.
Cum au rămas copiii orfani, de prea puţini ani. Vai!
Vai! Vai! dragă Neculai!
Groapa era adâncă. Pământul era reavăn şi
îmbietor.
Groparii au luat sicriul şi l-au aşezat pe
marginea viitorului mormânt. Au aşezat capacul. Cu un
ciocan mare a început bătutul cuielor.
- Vai! Vai! Vai! Nu mai pot! Mor! striga
nevasta dispărutului soţ, care sta pe marginea gropii.
- Linişteşte-te, Marghioalo! Asta a fost voia lui
Dumnezeu. Nu mai plânge, că ţi se face rău la cord.
Auzeam pentru prima oară aşa expresie la nişte femei
din satul Brebenii Maramureşului.
- Aoleu! Nu mai bateţi cuie în copârşeu! Parcă
intră în inima mea. Vai! Vai! Vai de mine şi de pruncii
mei!
Bocind din răsputeri, dintr-odată cade pe spate.
Mai multe femei o culeg de pe jos şi o pun în picioare,
sprijinind-o. Coşciugul se coboară în adâncuri, luminat
de razele soarelui, când Neculai se ascundea sub
brazdă.
După ce se pecetluieşte groapa, până la a doua
venire a lui Hristos, fiecare participant aruncă peste
sicriul lui Neculai, câte o mână de ţărână, neştiind ei că
acest obicei ne aminteşte şi de participarea noastră la

plecare în Ţara de peste veac, dând ceva din pământul
din noi.
Coborând de la cimitir, spre locul unde era
aşezată masa cu pomană pentru Neculai, cel mult jelit,
aud pe nevasta văduvă şi îndoliată:
- Vai! Dar parcă nici n-ar fi fost Neculai.
Am rămas uluit. Nici nu făcuse douăzeci de paşi
de la cimitir, unde Neculai a rămas singur, şi nevastă-sa
îi nega existenţa.
Când am auzit vorbele Marghioalei, am tăiat-o
pe coastă, drept spre drumul care ducea în satul
Cufoaia, lăsând praznicul în grija Marghioalei, să-l
mănânce cu neamurile ei cu tot.
M-am îndepărtat de locul unde unele neveste
erau fără inimă, bucurându-mă, în sinea mea, că nu
m-am însurat.
Cei trei
jălbari
În cei cinci ani de pastoraţie duhovnicească şi
gospodărească în Inău, Cufoaia şi Borcut, am avut dese
supărări din partea Parohiei Tioltiur, de unde plecasem.
Creştinii de acolo nu voiau, cu niciun preţ, să se
obişnuiască în pace cu ideea că preotul lor nu se va mai
întoarce de unde a plecat. Câţiva preoţi numiţi au fost
alungaţi din sat, după două-trei luni.
Într-o zi, vine în vizită la mine un călugăr, pe
nume Justinian Petrinca, trimis de Episcopul Teofil, cu
rugămintea de a-l povăţui cum să procedeze pe mai
departe, ca să nu mai fie şi el alungat ca şi ceilalţi preoţi
din Parohia Tioltiur.
- Părinte Justinian, zic eu, vei avea pace bună,
dacă, în toată lucrarea de acolo, nu-mi pomeneşti
numele sub nicio formă. Iar dacă vrei să zici ceva, la
oarecare provocări, să spui numai lucruri bune, că nu te
doare gura, sau să eviţi orice vorbă despre preotul care
a fost acolo. Aşa nu vei avea probleme. În clipa în care
ai început cu bârfa, vei fi dat afară imediat, cum au fost
daţi şi ceilalţi preoţi care m-au criticat.
Sfaturile au prins. A mers acolo şi a continuat
lucrările. Cu toate acestea, sătenii s-au gândit să mai
facă o încercare, pentru a mă readuce în satul lor.
Sandu, în fruntea altor doi consilieri s-a hotărât:
- No, să mergem la Ioan Gheorghe Maurer,
Preşedintele Consiliului de Miniştri, poate vom birui
să-l aducem pe Părintele Argatu Constantin înapoi.
N-am ştiut atunci şi nu ştiu nici azi, cine i-a sfătuit să

plece la Bucureşti.
Pregătiţi de drum, au ajuns în capitala ţării, unde
nu au mai fost niciodată, mergând cu trenul, de la Cluj
o noapte întreagă. Au fost primiţi, chiar de Ion
Gheorghe Maurer. I-au spus povestea lăsându-i un
memoriu cu problema lor arzătoare.
- Cu ce anume aţi venit de la Cluj? întreabă Ion
Gheorghe Maurer.
- Cu ghezăşul, adică tren, Domnule Preşedinte.
- Pe ce a venit trenul de la Cluj la Bucureşti? fu
a doua întrebare a lui Ion Gheorghe Maurer.
- No, pe linie. Pe ce altceva putea veni?
întreabă în cor cei trei jălbari de la Tioltiur.
- Iată răspunsul meu: mergeţi şi respectaţi legile
Statului, că sunt drepte ca linia trenului, le zice
Preşedintele.
- No, Domnule Preşedinte, dar linia trenului nu-i
mereu dreaptă. Ea mai are şi curbe. Ştiţi, doar aţi mers
cu ghezăşul.
- Bine, aşa-i! Memoriul am să-l trimit
Patriarhului Justinian. El este Şeful Bisericii şi trebuie
să rezolve problema de la Tioltiur.
Bucuroşi că au fost ascultaţi de însuşi Ion
Gheorghe Maurer, au plecat pe Dealul Mitropoliei,
cerând audienţă Patriarhului Justinian. Au fost primiţi
fără să aştepte prea mult. I-a ascultat. La sfârşitul
audienţei, aud:
- Dragii mei, mergeţi acasă. Vom încerca să
rezolvăm problema de la Tioltiur. Aveţi dreptate. Să
sperăm. Să ne rugăm la Dumnezeu pentru reuşită.
Delegaţia din satul cu biserică de piatră se
întoarse cu ghezăşul la Cluj. Sătenii erau fericiţi.
Aşteptau minunea care nu s-a mai întâmplat nici azi.
Patriarhul Justinian a primit jalba de la Ion
Gheorghe Maurer cu rezoluţia de a rezolva problema.
Telefoanele au început să sune. Teofil de la Cluj este
întrebat cum stau lucrurile. Încet-încet, se aflau toate
cum au fost.
Gheorghe Nenciu
Departamentul Cultelor era întrebat ce s-a

întâmplat că Ţepeş Horia Hoinărescu a scris aşa de rău
despre cele petrecute la Tioltiur, că doar s-a făcut o
biserică. Gheorghe Nenciu, director pe atunci, om cu
minte limpede şi sănătos la suflet, întreba Clujul:
- Dar ce rău a făcut Preotul Argatu Constantin?

- A făcut o biserică fără autorizaţie, răspunse
împuternicitul de Culte.
- Dar de ce nu s-a dat autorizaţie? întrebă la
rândul său Gheorghe Nenciu.
- Dar dumneavoastră de la Centru, nu ştiţi că nu
se dau autorizaţii pentru biserici noi? îi replică Ţepeş
Hoinărescu.
- Şi atunci ce vină are omul, dacă a făcut
biserică? îi întoarce vorba cu acelaşi ton, Gheorghe
Nenciu, care mi-a povestit tot dialogul pe tema
construcţiei bisericii noi, mulţi ani mai târziu.
Dumnezeu mai avea îngeri de rezervă!
Ca să ajute la mare nevoie.
Dorul de
Transilvania
„Cazul” meu trebuia închis. Eram monitorizat,
adică urmărit, mai de aproape sau mai de departe. Se
auzea că aş face o răscoală ca la Bobâlna, ba că aş pune
la cale o haiducie ca Pintea Viteazul, bătăuşul legendar
de la Baia Mare, iar culmea, că-mi pregătesc ţepe ca
Vlad cel neiertător, ca să-i aşez pe cei care îmi
urmăresc călcâiul.
Adevărul este că mai glumeam cu colegii mei.
Dar gluma s-a dus, iar oamenii îşi făceau probleme.
Trebuia făcut ceva.
Într-o după masă, în luna septembrie, spre
apus de soare, sunt chemat în drumul care lega Lăpuşul
de Baia Mare, lângă cimitir. Acolo mă aştepta
protoiereul Carol Pop.
- Părinte Argatu, Securitatea mi-a cerut să-i
dau două nume de preoţi recalcitranţi, ca să fie arestaţi
urgent. Printre cei doi, unul eşti dumneata. Mi-ar părea
rău să fii arestat. Mai bine pleci până în zori. Părăseşti
Transilvania, ca să nu mai fii urmărit. Te duci în
Moldova, sau unde vezi că este mai bine. Am vrut să-ţi
spun. Hotărăşti singur, cum crezi că-i mai bine. Dar
trebuie să te grăbeşti.
- Plec definitiv din Transilvania! Chiar acum!
I-am văzut pe faţă o bucurie pe care nu o putea
ascunde. N-am ştiut atunci care ar putea fi adevărul.
Mi-am făcut traista fără să spun ceva, cuiva. Înainte de
a se închide uşa autobuzului i-am zis primului-corator
care mă însoţea:
- Filipe, ai grijă de casă. Plec pentru

totdeauna.
Uşa s-a închis. L-am văzut pe Filip cum
plângea în hohote. Nu ştia ce mi-a spus protopopul
Carol Pop, atunci când m-a anunţat să ies în drum la el.
Eram pentru prima oară fericit că ies din
cazanul de foc. Îmi tremurase destul inima. Nu
dormisem nopţi la rând, de frică. Trebuia să schimb
locul. Era începutul peregrinărilor.
Din Baia Mare, am luat trenul spre Bucureşti.
M-am întâlnit cu George Bălan. I-am spus toată
tărăşenia. L-am rugat să-mi mijlocească o audienţă la
Patriarhul Justinian, prin Ovidiu Marina, fiul său, cu
care era bun prieten.
Mi-a fixat audienţa a doua zi, la ora cinci
după masă, la Palatul Patriarhal. Nu-mi venea să cred
că se merge aşa repede. La timpul potrivit am fost la
uşă. Sun. A apărut Mitrofan Ifrim, umoristul şambelan.
M-a dus în faţa Patriarhului Justinian. Era în anul 1971,
septembrie, 5. I-am spus scopul audienţei solicitate.
- Ştiu că vrei să pleci din Transilvania. Nu te-
au iertat pentru biserica din Tioltiur. Acum câţiva ani,
delegaţia de acolo a venit să te ceară înapoi. Nu s-a
putut face nimic.
Eram uluit. Cum de ştia amănuntele de câţiva
ani?
- De ce vrei să vii în Ţara Românească? Poţi
merge în Moldova, de unde eşti dumneata şi sunt
mănăstiri mult mai mari şi mai frumoase, îşi continuă
discursul agerul Patriarh Justinian.
Patriarhul Iustinian Marina

(1948-1977)
- Doresc să-mi daţi, Prea Fericirea Voastră, un

loc, pe care-l credeţi de cuviinţă, la orice mănăstire din
Arhiepiscopia Bucureştilor. Din Transilvania plec
pentru totdeauna, spunându-i episodul cu Carol Pop, pe

care-l cunoştea foarte bine şi de multă vreme.
- Bine! Dacă aşa hotărăşti tu, eu te primesc.
Faci o cerere pentru închinoviere în Mănăstirea Cernica
şi înfiere în Arhiepiscopia Bucureştilor. Voi cere
transferul oficial de la Episcopul Teofil al Clujului.
- Vă mulţumesc, Părinte Patriarh! Am plecat
după ce m-a ţinut două ore şi jumătate. Am rămas uimit
de câtă deschidere avea şi cu câtă apropiere aborda
problemele Bisericii.
Întors spre Baia Mare, am oprit la Dej, unde
era conferinţa preoţilor de toamnă. Când m-a văzut
Teofil Herineanu, mi-a grăit:
- Eşti un laş! Eşti un laş! Eşti un laş! după cum
îi era obiceiul a zice. Părăseşti Ardealul! Ţi-am dat
aprobare să pleci fără voia mea. Să nu uiţi că ai abandonat
pastoraţia lui Hristos în Maramureş. În glasul ierarhului se
simţea o mare mâhnire. Îmi venea să plâng. Îmi părea rău
că părăsesc Maramureşul, pe creştini, pe colegi şi pe
însuşi Preasfinţia Sa Teofil. Cât am ţinut să ajung să mă
hirotonească! Şi acum plecam ...
Mai târziu am auzit că directorul Seminarului
Teologic din Cluj, Ioan Pop, propunea Episcopului
Teofil să aprobe un schimb cu Arhiepiscopia
Bucureştilor, adică:
- Să meargă, Preotul Argatu Constantin,
profesor la Seminarul Special de la Curtea de Argeş, că
tot îi venetic, iar Veniamin Micle, de-al nostru, să vină
profesor la Seminarul Teologic de la Cluj.
Când am auzit că m-au făcut din nou venetic,
în Ţara mea, m-am bucurat că am plecat din Episcopia
dragă mie, atâta vreme.
N-a fost uşor!

Plecam cu răni în sufletul meu. Dorul de
Transilvania nu avea să se mai tămăduiască!
Aşa s-a încheiat pastoraţia mea timp de şapte ani!
21 mai 2010,
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena
Cuprins
Plângea descărcându-şi oful.........................................7
Zăpodea Cracăului Negru ..........................................11
Salvat de la moarte ....................................................16
Să înveţe carte mai întâi! ...........................................22
Adevărată sărbătoare .................................................27
S-au împlinit patruzeci de zile....................................30
Coasa bătută strâmb...................................................34
În tinda Paradisului!...................................................37
Pază la groştior!.........................................................40
Gândul la fugă ...........................................................44
Spovedanie la Popa Dobre .........................................47
Bucătar, ce să spun ....................................................50
Spovedania cu omletă ................................................54
Poarta bătută în cuie ..................................................58
Bătaia pentru Stalin ...................................................60
Traista lăcuită ............................................................63
Îngerul păzitor ...........................................................65
Am înfipt condeiu-n grindă........................................68
Suveica-n cap ............................................................72
Sânul lui Dumnezeu...................................................75
Gelos de mama focului ..............................................82
Credinţa Luciei Melinte .............................................86
Directorul şi Ciobanul................................................91
Împotriva valului .......................................................94
Iisus îmi arată subiectul în vis....................................98
Drum cu peripeţii..................................................... 102
„Învârtecuş” bun de bătut......................................... 106
În taina rugăciunii.................................................... 110
Un munte de profesor .............................................. 116
Suferinţele Tânărului Werther.................................. 121
Ca şi îngerii ............................................................. 124
Copist la Primărie .................................................... 129
Minunile „sfintei” măsline ....................................... 132
„Tortura” cu peniţa de aur........................................ 136
Totul era în beznă .................................................... 139
Glasul nevăzutului din păr ....................................... 142
Vino să mă ajuţi! ..................................................... 145
Un voinicel tras prin inel ......................................... 147
Fata din mormânt..................................................... 152
Însurătoarea burlacilor ............................................. 156
Balena şi mântuirea ................................................. 162
I se umfla guşa ca la acordeon ................................. 166
Păcat că a murit şi el ................................................ 178
„Domnilor elevi, aţi scris cuvinţi?” .......................... 182
Absorbit doar de taină.............................................. 187
M-au dat afară din mănăstire.................................... 191
Prima întâlnire cu Emilian Birdaş ............................ 194
Bunătate înnăscută................................................... 198
„Dispariţia” Episcopului Teofil................................ 200
Cu fruntea-n soare ................................................... 204
Dorul de Iisus .......................................................... 208
Întru veghe neadormită ............................................ 213
Vino la Cluj să te văd .............................................. 216
Un munte de duhovnic............................................. 220
Cinci zile la rugăciune ............................................. 225
Fântâna lui Nestor Ureche ....................................... 232
Omenia nu are confesiune........................................ 236
Dorul inimii mele .................................................... 240
S-a uitat la mine rugător........................................... 245
Poiata şi târnaţul din Tioltiur ................................... 250
Răbdare de diamant ................................................. 253
Colegii nu se uită..................................................... 260

Toată vremea-şi are vreme....................................... 264
Mi-au clănţănit dinţii ............................................... 268
Zece pari la un car cu oale ....................................... 273
M-aş fi bucurat să am o sută de inimi...................... 277
„Veneticule” de popă.............................................. 285
Ora bucuriei............................................................. 289
Sinistrul rămăşag ..................................................... 293
Adevărată comédie .................................................. 298
„Călugărul” de la Tioltiur ........................................ 301
„Şarlatanul” care ne-a stricat piaţa ........................... 304
Luna mă ţinea de mână ............................................ 308
Dragoste la prima vedere ......................................... 316
Însurătoare cu Psaltire.............................................. 320
Mătuşa Irina şi Moş Alexe ....................................... 324
„Răscoala” de la Tioltiur.......................................... 327
Un om bizar............................................................. 331
Biserica trebuia salvată ............................................ 335
Pivniţa din Bobâlna ................................................. 338
Turla zâmbea în soare.............................................. 344
Slujbaşul sistemului................................................. 348
Limbariţă funebră .................................................... 354
Răgăţean fricos........................................................ 357
„Oleacă” de petrecere .............................................. 360
Lucrare în „stil” propriu........................................... 364
Cuvânt bun ca roua dimineţii ................................... 369
Jocul cu mărgelele de sticlă ..................................... 373
Păzea, Părinte, groapa leilor! ................................... 375
Frumuseţe făr’ de pereche........................................ 380
Zile pline de bucurie ................................................ 382
Ierarhul răbdător ...................................................... 387
Distincţie crescută ................................................... 392
Baba furată şi colectiva falimentată ......................... 398
Se umflă pârâul........................................................ 402
O însurătoare cu cântec............................................ 404
„Moşul” de sub pod ................................................. 410
Vrem popa nost’ ...................................................... 414
Descătuşare ............................................................. 419
Bunăvoinţă cu carul................................................. 421
Marele Pedagog şi delirul tineresc ........................... 425
Mircea cel blând ...................................................... 429
Riscul prieteniei....................................................... 434
Cei trei Nicolae: Bălan, Colan şi Mladin.................. 441
Casa „tremurătorilor”............................................... 447
Să fim un pic şi „ecumenici”.................................... 451
„Găzduşagul” lui Dumnezeu.................................... 455
O „petrecanie” hazlie............................................... 457
Parcă nici n-ar fi fost ............................................... 460
Cei trei jălbari.......................................................... 463
Dorul de Transilvania .............................................. 467
Cuprins.................................................................... 472

Toata Vremea Si Are Vreme Vol 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toata Vremea Si Are Vreme Vol 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calinic

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Gligore, Daniel (ed.)

© Editura Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului,

Coperta 1-4: Imagine cu satul Cracăul Negru.

Într-o zi aud croncănind un corb. Era semnul că

Mama n-a dorit niciodată să fie fotografiată.

Într-o primăvară eram la prăşit cartofii „pe

pe nume Ion Avram, au luat-o în grija lor cu tot dreptul

naturală, chiar cam sălbatică, după o viaţă de

- Dacă n-ai vrut să bei, am pus-o după dulap, ca

Casa visurilor mele

Când să intre pe poartă, mama s-a oprit. Rugile şi

Satul Cracăul Negru

Uitându-mă în calendarul din 1944, am găsit

Într-una din zile, mama, înainte de a pleca să

Palatul Arhiepiscopal de la Curtea de Argeş

Peste ani, când a venit mama la Palatul

- Vai, Costică! Parcă ieri a fost. Şi acum am

Biserica din Cracăul Negru în care am fost botezat

Venise Ziua Învierii!

vegheat de sfânta mea mamă, răbdătoare ca piatra din

Biserica de la Schitul Horăicioara,

şoldul care ardea ca focul. Bucuroasă că n-am murit,

mamei rămasă singură, aşteptând cu speranţă venirea

Mergând după fân, iarna, cu sania

Ne gândeam mereu la întoarcere. Ajunşi acasă,

Părintelui Paisie năpasta ce s-a abătut asupra casei

Schitul Sihla din Munţii Neamţului

Părintele Paisie de la Sihla

Timpul trecea. Fără să se ştie, număram şi eu

întoarcere, mama ne-a spus că nu e bine să mai mergem

Ne-am căpătat independenţa. Zburam cu

Într-o noapte, când toţi dormeau aşezaţi pe un

Ivirea dimineţii era o bucurie pe care numai

Tata mi-a spus mai încetişor, să nu se prea audă:

Bivoliţele cu cel mai bun lapte din lume

frumuseţe. Pline ochi cu lapte aşteptau să fie smântânite

din sămânţă de cânepă. Dar plăcintele făcute cu brânză

Părintele Nicolae Dobre

Copiii îl aşteptau să-l întâlnească. Avea

Într-una din zile, mama şi cu alte fetiţe s-au dus,

- Bine că te-am aflat. Te-am căutat toată

Mătuşa Eufrosina de la Văratic

Cu traista-n spinare, plină cu lucruşoarele

Părintele Gheorghe Savin

Atâta a trebuit. La rând, cu grijă, fiecare

A doua zi poarta a fost bătută în cuie…

în spinare, când citeam pe arcada porţii de la biserică,

de dimineaţă spre şcoală şi cum m-au bătut măr,

În vacanţele şcolare eram obligaţi să plantăm

Am auzit mai târziu de ministrul Silviculturii,

Învăţătoarea Maria Nuţu

Fiind cu situaţia şcolară neîncheiată,

Învăţătoarea Maria Nuţu şi fiica, Păpuşa

Învăţătorul Virgil Nuţu

Într-o vreme, Maria Nuţu a venit cu mama la

coacerea ştiuleţilor în cuptorul încins ca pentru pâine. Era

Totdeauna am fost întâiul. De atunci, Mariana

credeţi că a făcut inima mea? Zdrang! Şi de atunci n-am

Domnişoara noastră, aristocrată înnăscută, s-a

copiii am iubit-o pentru că ne-a învăţat carte şi nu ne-a

Directorul Gheorghiţă Munteanu