T. III.

INCURSIUNE ISTORICĂ ÎN EVOLUȚIA CERAMICII ȘI STICLEI

ARTISTICE

III. 1. APARIȚIA CERAMICII.

Apariția ceramicii a marcat realizarea primelor obiecte produse în întregime de mâna
omului. Aceste obiecte, modelate în scopuri magice, de cult, de o deosebită expresivitate
plastică, fac parte dintr-un ansamblu de manifestări spontane (pictură, muzică, dans) ce
evoluează în paralel cu confecționarea de unelte și dovedesc aptitudinile artistice ale homo
sapiens. Figurinele paleoliticului superior reprezintă primele încercări de a reflecta, în forme
după chipul și asemănarea sa, viziunea omului asupra lumii înconjurătoare. Cele mai vechi
dovezi cunoscute ale acestei îndeletniciri au fost descoperite în zona central-europeană, din care
face parte și țara noastră, la Dolne Vestonice, în sudul Moraviei și au o vechime de 27-29.000
mii de ani. Printre cele mai cunoscute obiecte descoperite, se află o figurină ceramică
antropomorfă, păstrată intactă, legată de practici magice de fertilitate, cunoscută și ca „Venus de
la Dolne Vestonice“, precum și un cuptor ceramic. Până la această descoperire, istoricii
considerau că arderea obiectelor modelate din argilă avea o vechime doar de cca 14 milenii.
Modelarea de vase ceramice a început mult mai târziu. Ea a apărut o dată cu trecerea de
la paleolitic la neolitic, la date și în locuri diferite, după ce omul primitiv a abandonat viața
nomadă și a început să cultive pământul, când nevoia socială s-a îmbinat cu posibilități
economice prielnice. În aceste condiții, la modelarea de forme rituale, inspirate de dorința de a
controla forțele naturii, s-a adăugat modelarea de oale, destinate păstrării alimentelor. Această
îndeletnicire s-a dovedit a fi atât de necesară încât odată stăpânită, a însoțit de atunci omul pe
întregul parcurs al istoriei sale, devenind ea însăși o expresie simbolică a existenței lui.
Cele mai vechi fragmente de vase ceramice descoperite până în prezent provin din
Orientul Îndepărtat (Japonia), având o vechime de peste douăsprezece mii de ani. În mileniul al
VII – lea î.e.n, în Orientul Apropiat ridicarea de mână a vaselor ceramice era deja un meșteșug
bine conturat. Începând cu mileniul al VI-lea î.e.n, suprafețele vaselor încep să fie acoperite cu
decorații pictate cu „pământuri“ colorate. În mileniul al IV-lea î.e.n, descoperirea roții olarului și
utilizarea tiparelor din argilă arsă pentru multiplicarea formelor prin presare au dat un puternic
impuls producerii și răspândirii ceramicii și în alte regiuni ale globului. Pe teritoriul României,
cele mai vechi fragmente de vase ceramice datează din mileniul al VI-lea î.e.n.
Ceramica, prin împletirea dintre meșteșug, artă și știință, este un domeniu al
spiritualității, care însoțește istoria umanității. Sub formă de obiecte de cult, vase utilitare, sau
decorative, ori detalii de arhitectură, ea a străbătut milenii, urmând liniile sinuoase ale diverselor
civilizații. Datorită multiplelor însușiri pe care le are, ceramica a fost alături de om la toate
marile evenimente ale existenței sale: naștere, căsătorie, moarte și adesea și dincolo de moarte, în
mormânt. În jurul ceramicii s-au țesut povești și legende. În concepțiile și credințele populare
străvechi, meșteșugul ceramicii era văzut ca un miracol smuls puterii divine, iar vaselor ceramice
li se atribuiau puteri magice, capabile să ocrotească omul și să îndepărteze duhurile rele. Cu toată
larga sa răspândire însă, ceramica nu a ajuns să fie o îndeletnicire universală. Au existat locuri, în
special în regiunile calde ale globului, unde producerea ei a rămas necunoscută până târziu, în
epoca industrială. În aceste zone, necesitatea practică de păstrare a alimentelor, care a dus în
mare parte la răspândirea ceramicii, și-a găsit rezolvare prin utilizarea pe durate scurte, de
carcase vegetale. Chiar și în regiunile în care ceramica a fost practicată din vechime, nu se poate
vorbi de o singură și continuă istorie a acesteia, deoarece centrele ceramice, tehnicile, formele,
glazurile au apărut și evoluat diferit în timp și spațiu, cu întreruperi și salturi. Ca urmare, și
istoria ceramicii poate fi privită din mai multe unghiuri și respectiv tratată pe civilizații, pe
perioade istorice, pe zone geografice, pe centre ceramice, pe mase, pe glazuri etc. Dar, cu toate
diferențele existente privind proveniența, dimensiunile, forma, stilul sau procedeele tehnice
utilizate, rămâne totuși comună esența meșteșugului, care leagă în mod intim pe producători și
producțiile lor.

III. 1. Manifestările artistice ale ceramicii și sticlei în arta antică universală

a)EGIPT. Artele decorative
Civilizaţia antică a Egiptului îşi are originile în străvechi epoci ale Preistoriei şi Protoistoriei,
ale căror culturi dezvoltate pe cursul Nilului erau similare ca manifestări şi evoluţie cu alte
culturi aflate în zone diferite al planetei.
Arta egipteană a antichităţii conturează unul dintre cele mai complexe şi fascinante spectacole
ale istoriei civilizaţiilor şi culturii omenirii, trezind admiraţia unanimă precum şi numeroase
semne de întrebare asupra misterioaselor ei semnificaţii. Arhitectura, sculptura, pictura şi artele
decorative din Egiptul antic pot fi urmărite, în continuitate istorică, pe traseul a trei milenii, de la
sfârşitul mileniului al IV-lea î. Hr. (când, Egiptul este constituit ca stat), până în secolul al Vl-lea
î. Hr. când, la 525 î. Hr., invazia perşilor pune capăt dinastiei saite şi, totodată, culturii egiptene
aflate în crepusculul său. Această ultimă etapă poate fi considerată încheierea istorică reală a
orbitei evoluţiei artei egiptene.Din această sumară cronologie a evenimentelor petrecute în istoria
Egiptului reţinem ideea că arta poate fi urmărită în continuitatea originalităţii ei, de-a lungul
celor trei milenii, în constantele autenticităţii ei nealterate,
impregnate de religia şi concepţia cosmogonică despre univers,
sub semnul misticii şi simbolismului sacru. abstractizării,
viziunea sintetică a siluetelor modelate în argilă sau cioplite în
fildeş, stilizările decorative. în sculptură se manifestă apariţia
paletelor cu stilizări figurative zoomorfe precum şi prezenţa
eboşelor în ronde-bosse*, respectiv figurine din argilă
(Dansatoare) sau din fildeş (Statuete de bărbaţi cu bărbi).
Vestigiile aparţinând perioadei Nagada II diferă de formele
culturii precedente. Viziunea plastică a statuetelor sau a
obiectelor din perioada Nagada II este mai puţin sintetică decât
cea anterioară. Cultura Nagada este marcată de un puternic
simţ al observării detaliilor anatomice, al implantărilor natura-
liste ce ţin de biologic. Siluete zoomorfe în ronde- bosse din
fildeş fixează detalii ale realităţii fizice a formelor şi a datelor
particulare de viaţă expresivă fără a regăsi preocuparea pentru stilizarea estetică. în aceeaşi
perioadă este înregistrată perfecţionarea prelucrării aramei, apariţia tehnicii basoreliefului, pre-
zenţa decorării vaselor colorate în brun pe fond ocru.
Conceptul de util şi frumos în gândirea veche egipteană, concepţia estetică despre artele
decorative au adus la lumină impresionante virtuozităţi tehnice şi expresia unui foarte elevat gust
estetic. Vestimentaţia şi moda în epoca amamiană, coafura şi cosmetica, bijuteriile, ţesăturile,
cutiile cu fard, obiectele de mobilier, jucăriile pentru copii, totul exprimă calitatea înaltei
măiestrii a artizanului, cuplată cu cea a artistului de vârf, condiţie care implică savanta măiestrie
şi elevata exigenţă estetică.
b) ARTA PERSANĂ. Artele decorative
Artele decorative ocupă în cultura persană un loc central prin performanţele tehnice şi
modalităţile artistice, prin păstrarea şi continuarea vechilor tradiţii. înalte cunoştinţe tehnice şi
artistice demonstrate în realizarea unor splendide ansambluri îndeosebi în ceramică smălţuită le-
au adus, pe bună dreptate, confirmarea prestigiului de mari maeştri. Plăcile ceramice care
acopereau pereţii palatelor, mărturisesc continuarea vechilor tradiţii ale generaţiilor de artişti
care s-au succedat milenar în Me- sopotamia. în ceea ce priveşte cromatica strălucitoare,
excepţionala preocupare a perşilor s-a dovedit a urmări preţiozităţile coloristice şi armoniile
somptuoase.
Friza arcaşilor din Susa sau a „arcaşilor nemuritori, cum a fost numită, este capodopera,
proba măiestriei şi rafinamentului în arta decorării şi stilizării. Armoniile tonurilor reci, de
cobalturi şi turquoises sau exaltarea tonurilor calde de galben auriu şi oranj au atins maxima
strălucire şi bogăţie cromatică în această capodoperă aflată la Muzeul Luvru. Compoziţia frizei
foloseşte ca modul silueta arcaşului persan, reluat în suită. Personajul masculin este subţire şi
elansat, are profilul îngust şi mersul suplu. Arcaşul este repetat păstrând aceeaşi siluetă şi
atitudine, aceeaşi coafură îngrijită a bărbii şi buclelor. Uniforma bogat împodobită cu decoraţii
geometrice, diferit colorată, coboară până la gleznele lăsate libere. Pasul sprinten, ţinuta sveltă a
personajelor aşezate în succesiune creează impresia grupului organizat. Mersul cadenţat se
desfăşoară în ordinea şi disciplina armată. Toţi arcaşii au semnul distinctiv al funcţiei - arcul cu
săgeţi şi sacul pentru săgeţi purtat în spate. Deosebirea de la un personaj la altul o stabileşte doar
decorarea diferită a costumului. Arcaşii se confundă unii cu alţii. Ei se constituie în unitate, sunt
asemenea, sunt unul. Destinul lor le conferă rolul excepţional al asigurării securităţii vieţii
Regelui Regilor. Elegantul veşmânt al uniformei arcaşului regal este caracteristic pentru
materialul pretenţios al hainei lungi cu broderie scumpă şi bluza cu mânecă largă împodobită cu
decoraţii. Splendoarea coloristică şi stilizarea rafinată a siluetelor, ritmul compoziţional savant
investesc spectacolul frizei regale cu reală grandoare.
Foarte generoasă ca suprafaţă, Friza arcaşilor din Susa sau a „arcaşilor nemuritori" lasă o
puternică impresie despre înaltele repere ale civilizaţiei şi culturii epocii, despre gustul estetic
elevat al artiştilor persani şi al societăţii, totodată, despre înalta măiestrie artistică atinsă în
atelierele artistice ale epocii. Suita arcaşilor persani anunţă prin idee, soluţie şi compoziţie frizele
celebre de mai târziu ale artei europene din Grecia, Roma sau Bizanţ.

c) ARTA ZONII MĂRII EGEE.

ARTA MICENIANĂ. Artele decorative
În orfevrărie, micenienii au excelat în tehnica prelucrării aurului, bijuteriile de toate felurile,
îndeosebi diademele, vasele şi vesela din aur, chiar pereţii caselor erau acoperiţi cu plăci
metalice lucrate artistic. în morminte, au mai fost găsite două vase din aur, în localitatea Vafio
situată la sud de Sparta, precum şi pumnalele din bronz, încrustate cu aur şi argint găsite la
Micene.
Opere de remarcabilă orfevrărie, Vasele de la Vafio, lucrate din aur, decorate în relief,
prezintă scene animaliere. Pe unul dintre cele două vase este redată o scenă de captură: tauri
sălbatici care sunt prinşi în plasa desfăşurată între doi arbori. Celălalt vas arată tauri domesticiţi,
surprinşi într-o scenă idilică.
Pumnalele miceniene descoperite în morminte prezintă reliefuri cu scene de
vânătoare. Deşi stân- gace ca realizare artistică, ele oferă informaţii despre viaţa
locuitorilor acelor cetăţi. Pe o faţă a unui pumnal scena de vânătoare prezintă lei şi
personaje umane, bărbaţi în veşminte uşoare, cu scuturi metalice mari şi suliţe foarte
lungi. Compoziţia aminteşte de soluţiile plastice şi obiceiurile asirienilor. Pe cealaltă faţă
este înfăţişată o scenă zoomorfă: lei vânând antilope. Un alt tăiş de pumnal descoperit
oferă pe ambele feţe scene de vânătoare, în ambianţa asemănătoare florei şi faunei deltei
egiptene cu flori de lotus, peşti, raţe sălbatice, pantere. Saltul panterelor asupra raţelor în
zbor, mişcarea felină printre buchetele de flori, tijele înalte ale lotuşilor, răsărite din apa
curgătoare, în care înoată peşti, evocă spiritul de observaţie ascuţit, întâlnit altă dată la
artiştii mesopotamieni, în special asirieni, atunci când studiau lumea zoomorfă.

Vânătoare de animale sălbatice. Pumnale din bronz

Vânătoare în deltă

ARTA MINOICĂ. Artele decorative. Ceramica

Ceramica impresionează prin frumusețea, originalitatea și diversitatea formelor: fructiere,
cratere, ulcioare, cupe, forme ceramice de cult sau cu destinație funerară, acestea sînt realizate
din piatră sau din pămînt ars.
Vasele de Camares, au pereții subțiri ca coaja oului, de o finețe extrem de delicată ce
rivalizează cu porțelanul chinez. Uneori se aplică diferite forme în volum așa ca în cazul florilor
de cactus de pe Craterul cu flori de cactus din Phaistos.

d) GRECIA ANTICĂ
PERIOADA HOMERICĂ (secolele XII - VIII î. Hr.) Artele decorative. Ceramica

În evoluţia artistică a primelor

manifestări greceşti ceramica este cea
mai concludentă. Ceramica vaselor în
stil geometric, singura dintre arte
descoperită până azi care atestă cele
mai vechi manifestări ale civilizaţiei
greceşti, constituie pentru arheologi, în absenţa datelor sigure, posibilitatea formulării următoarei
cronologii: submicenian (cca 1100 - 1050 î. Hr, sfârşitul secolului al XH-lea î. Hr. - până la
mijlocul celui următor), protogeometricul (cca 1050 - 900 î. Hr) şi stilul geometric. Acesta din
urmă, definit prin cele mai frumoase exemplare de vase în stil geometric, este împărţit în trei
etape reprezentative: geometricul timpuriu (cca 900 - mijlocul secolului al VlII-lea î. Hr.),
geometricul matur, (mijlocul secolului al VlII-lea î. Hr.), considerat epocă de vârf a realizărilor
artistice şi momentul de apogeu al stilului, geometricul târziu, (ultima parte a secolului al VlII-
lea î. Hr.), când puritatea stilului se pierde şi lasă locul reprezentării figurilor.
Necropolele descoperite în Attica oferă o amplă posibilitate studiului ceramicei geometrice şi
evoluţiei ei, chiar de la etapa submiceniană. La Kera- mikos, în apropierea Atenei, şi la Dipylon
(în cimitirul aflat în afara oraşului, în apropierea Porţii Dipylon) s-a dat la iveală un zăcământ de
extremă valoare documentară şi artistică - urne funerare, vase de ofrandă, vase de libaţie şi stele
funerare. Cupele, cu şi fără picior, cutii cu capac, numite „pixide“, amforele şi craterele uriaşe
de la Dipylon, având înălţimea staturii umane, impresionează prin extraordinarele realizări
tehnice şi estetice. Decoraţiile de tip geometric, de pe exteriorul vaselor de la Dipylon prezintă
registre orizontale, etajate, cu variate motive: cercuri sau semicercuri, grafieri ondulate, frânte
sau meandrice, dreptunghiulare sau cadrilate, benzi de triunghiuri sau romburi. Meandrul, apărut
în acelaşi timp în Egipt şi Creta, va fi cu preferinţă folosit de greci, pricină pentru care se va
numi meandrul grec. Imbogăţindu-se mereu, repertoriul ornamental este orientat către viaţa şi
lumea din jur, inspiraţia fiind supusă unei puternice interpretări de abstractizare. Prezenţele
zoomorfe şi antropomorfe: păsări, animale şi respectiv siluete umane sunt mai mult semne
geometrice decât forme studiate în detaliu.
Siluetele umane, stilizate în forme uimitor de simple,
sunt reduse la două triunghiuri întâlnite în vârf, unul cu
baza în sus, al doilea cu baza în jos, completate cu un
punct şi două verticale, semnificând capul şi, respectiv,
picioarele. Modulul antropomorf, redus la semn
geometric, este repetat în friza care înconjură vasul.
Siluetele animaliere: calul, trăsura, mobilierul sunt
stilizate în forme esenţiale, într-o grafie clară, elegantă, cu un puternic simţ decorativ. Se poate
aprecia prezenţa unor similitudini ale stilizărilor, ca familie de semne, cu sculpturile cicladice din
mileniul al III-lea î. Hr.

PERIOADA ARHAICĂ. Ceramica

Experienţele ceramicii în stil geometric au pregătit în
secolele următoare dezvoltarea unei mari diversităţi de
forme, cu destinaţie şi numire precise. Sutele de mii de
exemplare rămase, şi bine păstrate în muzeele lumii,
oferă o abundenţă de forme, care adeseori dau impresia
că olarul s-a îngrijit mai mult de frumuseţea obiectului
decât de caracterul lui funcţional. Amfora servea drept
sticlă şi era acoperită cu capac; hidria servea la aducerea apei de la fântână
şi avea trei toarte, două laterale şi una verticală. Craterul era recipientul în
care se ţinea vinul de tării diferite şi avea înălţimea de 0,50 m. Vasele de băut şi flacoanele de
parfum au dimensiuni mici. Lecitele, cu forme elegante, cu gâtul subţire, se foloseau pentru
păstrarea uleiului de uns ori serveau cultului funerar. Pixidele sau casetele de bijuterii sunt cutii,
de forme mici, cochete, acoperite cu capac. Ciatos, scifos, cantaros, riton, oinokhoe, cupa sunt
vase de băut, formele lor fiind de o mare varietate. Remarcabilă este pictura de pe pereţii vaselor
de ceramică.
Vasele cu figuri roşii pe fond negru şi vasele cu figuri negre pe fond roşu au îmbogăţit creaţia
ceramică nu numai prin valoarea documentară, ci şi prin valoarea artistică de înaltă ţinută
estetică. Câteva dintre piesele ceramice ajunse celebre sunt: Vasul Franqois şi vasele pictate de
Exechias (cca 525 î. Hr.).
ţinută estetică. Câteva dintre piesele ceramice ajunse celebre sunt: Vasul Franqois şi vasele
pictate de Exechias (cca 525 î. Hr.).
Pictura
Experienţele artei arhaice în pictura vaselor, ajunsă la abstractizările pronunţate ale
geometrismului antopomorfic şi zoomorfic, vor fi îmbogăţite treptat după secolul al VII-lea î.Hr.
Poemele homerice vor fi sursa inspiraţiei pe vasele atice îndeosebi, valoarea mitologică a
temelor persistând până la sfârşitul secolului al Vl-lea î.Hr. Numele pictorilor au dispărut, în
afara unuia, Cimon din Cleonai, despre reputaţia căruia, ajunsă până la Pliniu, se comenta
elogios. Uneori figurează numele lui Brigos, Duris şi Macron.
Etapa vaselor incizate pe stratul de lac negru şi zgârierea lutului a fost înlocuită de tehnica
„cu figuri roşii“ al căror contur este marcat de trăsăturile fine ale pensulei.
Polignot este numele celebru care a influenţat puternic generaţia de pictori, de la începutul
clasicismului (475 - 440 î. Hr.). Considerat de contemporani printre cei mai mari maeştri,
Polignot a excelat în sugerarea spaţiului.
Mozaicul
Descoperirile recente au demonstrat folosirea tehnicii mozaicului, artă dezvoltată în Grecia
încă din secolul al V-lea î. Hr. Deşi este cunoscută mentalitatea grecilor faţă de locuinţa
particulară, pe care o preferau modestă, au fost scoase la lumină pardoseli decorate cu mozaicuri
din secolul al IV-lea î. Hr. a căror impresionantă frumuseţe nu poate fi datorată decât unor
experienţe seculare prealabile şi unei fireşti evoluţii de măiestrie şi stil.
Pentru epoca elenistică, mozaicurile de la Delos, din secolul al II-lea î. Hr., sunt exemple
remarcabile ale artei greceşti care, mai târziu, în Imperiul Roman, va avea o dezvoltare deosebită
şi o mare preţuire.
e) ARTA ETRUSCĂ. Ceramica şi orfevrăria
Etruscii au fost nu numai artişti excepţional de dotaţi, ci şi artizani remarcabili. Ei
confecţionau vase „bucchero“ din pământ ars negru într-o tehnică puţin cunoscută de alte
popoare. Vasele funerare „canope“ din secolul al V-lea î. Hr., sunt deosebit de frumos modelate;
ele surprind mai ales prin cu totul originalele forme umane sau animaliere, decorate geometric cu
o uimitoare fantezie. Impresionanta vigoare şi tonusul dinamic al temperamentului etrusc se
dezvăluie în expresia de vitalitate a formelor ale căror mânere par a ţâşni triumfător în spaţiu
asemenea unui ţipăt de bucurie.
In domeniul orfevrăriei etruscii au fost adevăraţi virtuozi. Ei realizau bijuterii masive, montate
cu o bogăţie şi o somptuozitate extremă. Oglinzi gravate, candelabre din bronz, cutii pentru ars
arome, fibule, obiecte de uz cotidian ilustrează gustul estetic elevat şi eleganţa societăţii etrusce,
precum şi geniul artizanal al etruscilor.

f) ROMA ANTICĂ.
Reliefurile ornamentale, fără semnificaţie oficială, realizate pe mobilier sau pe sarcofage, au
evidente influenţe etrusce şi elenistice. Graţia şi nota de eleganţă a acestora, arabescurile
formelor sunt caracteristice pentru o întreagă categorie a artelor decorative ale Romei antice
(gliptică, sticlărie, podoabe, toreutică, monede), care au excelat prin înaltul rafinament estetic
Gliptică
Cuarţurile, de toate felurile, au constituit principalul material al glipticii antice. Gravarea în
adâncime sau în relief a pietrelor cu duritate mică, medie şi mare, în scopuri sigilografice ori de
efectuare a podoabelor, adeseori, a dat capodopere în arta egipteană, a Orientului Apropiat şi în
arta greacă, iar în arta romană, mai mult ca oriunde, a atins gloria cea mai strălucită.
Amuleta ce deţinuse supremaţia în Egipt până la sfârşitul Imperiului roman îşi continuă
destinul până la invaziile arabe. Scarabeul, cea mai răspândită for-mă de amuletă egipteană, a
fost folosit cu continuitate şi ca sigiliu.
Sigiliile de fildeş cretane, sigiliile inelare din aur ale micenienilor, gemele insulare egeene din
steatită (incizată manual) cu himere şi grifoni, lei înaripaţi şi centauri precum şi gemele greceşti,
a căror gravare a cunoscut o mare diversitate de subiecte, au asigurat în timp o istorie a tradiţiei
artizanale şi o tot mai perfecţionată măiestrie tehnică şi artistică.
în bogatele inventare funerare etrusce, produsele gliptice ale întregii Mediterane şi-au dat
întâlnire în chip spectaculos. Campaniile lui Alexandru cel Mare au umplut piaţa greacă de pietre
semipreţioase şi preţioase puse în valoare în epoca elenistică prin montarea şi prelucrarea lor
artistică de gemmarii greci. Cucerirea Greciei şi stăpânirea absolută a Medite- ranei de către
romani au asigurat îmbogăţirea Romei cu marile temple şi sanctuare latine, dar şi naşterea
marilor pasiuni ale bogătaşilor pentru operele de artă, pentru podoabe şi colecţii de obiecte de
artă.
Polisarea, operaţiune la fel de importantă ca şi gravarea pietrelor se realiza într-o lungă
perioadă de timp. Aşa-numita, Marea Camee a Franţei, faimoasă pentru frumuseţea şi ştiinţa
gravării, a fost terminată după aproximativ două decenii de efort asiduu. Litografii, tot mai
căutaţi şi preţuiţi, îşi vor semna operele. Gliptica romană va fi asigurată, în mare parte, de
gravorii greci. Numele, faima şi calitatea lui Pyrgoteles, litograful oficial al lui Alexandru, alături
de sculptorul oficial Lisip şi de pictorul oficial Apelles sunt atestate de Plinius şi de Cicero.
Sigiliile cu chipurile nobililor romani, cupele de aur bătute cu geme, colierele de aur cu
medalioane, cameele cu capetele împăraţilor romani şi ale membrilor familiilor dinastice,
acvilele vor fi solicitate de clientela oficială sau de aristrocraţia avidă de lux a cercului puterii.
Gemma Augustea de la Viena şi Marea Camee a Franţei, cele mai celebre ca virtuozitate
tehnică şi artistică, probează nivelul savant al gemmarilor din vremea lui Augustus.
Tehnica prelucrării sticlei, tăierea marilor nuclee de roci dure pentru a scoate din ele vase au
cunoscut, de asemenea, o mare dezvoltare datorită interesului crescut al clientelei.
Confecţionarea pastei monocrome sau bicolore cu două straturi cromatice meşteşugul suflării
vaselor uzuale şi decorative din sticlă, puritatea pastei dusă la cristalinitate şi strălucire,
prelucrarea sticlei în relief, în maniera camee, au cunoscut maxima apreciere în societatea
romană.
Cameele monumentale au fost înlocuite în perioada de la începutul veacului I î. Hr. până în
secolele III - IV de busturi-camee, capete în ronde-bosse, din rocă semipreţioasă şi din sticlă
pentru ca în vremea lui Constantin cel Mare, în arta romană târzie, gliptica monumentală oficială
să reînvie şi să ocupe un rol important în cadrul artelor decorative.

III. 2 CERAMICA ȘI STICLA ÎN ARTA UNIVERSALĂ A EVULUI MEDIU

a) STILUL BIZANTIN. Artele decorative.
În Evul Mediu arta vitraliului constituie în Europa unul din cele mai principale mijloace de
expresie artistică, fiind caracteristică artei gotice, ea, reprezentată prin spaţiile ferestrelor din ce
în ce mai înalte și mai luminoase, atinge apogeul. Din punct de vedere tehnic, descoperirea
culorii galbene în baza argintului la începutul sec. XIV (1310) duce la îmbogăţirea și sublinierea
impactului artistic, folosindu-se, în special, la reprezentarea nimburilor sfi nţilor. Din punct de
vedere cromatic, paleta restrânsă a vitraliilor gotice era, adesea, îmbogăţită cu tonuri și nuanţe
obţinute prin suprapunerile de sticle colorate (spre exemplu, la Cathédrale Notre-Dame de
Chartres a fost descoperit vitraliul, ce avea o grosime de 27 de straturi de sticlă colorată, ceea ce
i-a asigurat nuanţe cromatice irepetabile vitraliului din acest lăcaș).
Mozaicul
Mozaicul din perioada timpurie a artei bizantine a cunoscut o evoluţie strălucită în Italia.
Pentru secolul al IV-lea mozaicurile Mausoleului Santa Costanza din Roma sunt remarcabile ca
frumuseţe şi graţie, de- mostrând continuitatea tradiţiilor greceşti. Pentru secolul al V-lea,
mozaicurile Santa Pudenziana din Roma impresionează prin extraordinarele efecte picturale.
Din acelaşi secol al V-lea, remarcabile pentru frumuseţe sunt mozaicurile de la Bazilica Santa
Maria Maggiore din Roma şi cele de la Mausoleul împărătesei Galla Placidia din Ravenna.
Splendoarea cobalturilor şi albastrurilor turqoise ale mozaicurilor aflate pe bolţile Mausoleului
Galla Placidia, preţiozitatea scânteierilor astrale ale imaginilor de deasu- pra intrării,
transparenţele şi smalţurile aurii, albastre şi verzi, oferă unul dintre exemplele cu totul remar-
cabile ale capodoperelor artei mozaicului bizantin.
Bunul Păstor, înconjurat de miei, este o compoziţie a cărei stilizare elenistică este pusă de
acord cu elementele de simbolică religioasă-creştină (aureola de aur şi crucea). în repertoriul
decorativ elementul de meandru grec persistă. Porumbeii şi fântâna - izvorul vieţii veşnice -
aparţin simbolisticii creştine. Elementul nou este ghirlanda cu fructe mediteraneene, înglobate
buchetelor de frunze verzi. Această originală grupare de elemente vegetale o vom regăsi folosită,
aproape fără întrerupere, până la Renaştere, în special în Toscana în decoraţia ceramicii şi în
reliefurile din pământ ars, smălţuit şi policromat.
Remarcabilă este, de asemenea, tehnica perfecţionată a soluţiilor artistice ale mozaicului,
realizarea efectelor de raccourci, a unei parţiale sugerări volumetrice, dar şi a unei perspectivări
geometrice şi de cromatică precum şi a efectelor luministice uimitoare ca îndrăzneală, prin
folosirea acordurilor cromatice ale paletei spectrale. Contrastele calorice, raporturile de cald/rece
şi complementarele surprind prin modernitate. Culorile calde folosite pentru zonele luminate şi
respectiv culorile reci pentru zonele de umbră delimitează cu precizie suprafeţele mari şi
detaliile. Rezolvarea prin tonalităţi de albastru şi verzuiuri pentru zonele de umbră în „Fântâna
vieţii11 şi galben auriu pentru zonele luminate sunt soluţii prevestitoare ale experienţelor picturii
impresioniste a secolului al XlX-lea.
Mozaicurile de la bazilica Santa Maria Maggiore din Roma se remarcă prin tematica
biblică bogată - Bunavestire, închinarea magilor, Uciderea pruncilor, Fuga în Egipt precum şi
prin viziunea Ierusalimului şi a Betleemului ceresc, prezentarea Fecioarei Maria înconjurată de
îngeri, îmbrăcată în costumul curţii bizantine purtând pe cap o diademă imperială. De asemenea,
sunt prezenţi apostolii Petru şi Pavel şi simbolurile evangheliştilor.
Materialele preferate folosite pentru tehnica mozaicului erau roca dură şi sticla precum şi
pelicula de aur şi argint.
Mozaicul ravennat
 Vechile tradiţii antice de pe pământul Italiei împreună cu noile exigenţe estetice, dau la
iveală capodopere care au făcut strălucirea artei bizantine. Ravenna, centru legendar de cultură şi
civilizaţie antică, vechi port la Marea Adriatică, imaginat astfel încă de Octavian Augustus, care
aprecia buna poziţie strategică a locului, a devenit capitala Imperiului Roman de Apus, în
perioada cuprinsă între anii 403 şi 476. Ravenna a fost centrul regilor barbari (Odoacru şi
Teodoric), care au prezidat destinele populaţiilor italice până în anul 540. Secolele al V-lea şi al
Vl-lea constituie, pentru Ravenna, epoca de aur, momentul realei splendori, marcate astfel atât în
ceea ce priveşte arta mozaicului bizantin, cât şi în privinţa celor mai frumoase construcţii.
Mozaicul din secolul al Vl-lea. Datorită monu-mentelor religioase de la Ravenna, mozaicul creat
în atelierele ravennate constituie un capitol cu totul strălucit, ca măiestrie tehnică şi artă,
asigurând, un timp, una dintre gloriile stilului bizantin.
Reprezentative pentru secolul al Vl-lea sunt mo-zaicurile aflate pe pereţii interiori de la
bazilicile: San Vitale, Sant'Apollinare Nuovo şi Sânt' Apolli- nare in Classe.
Baptisteriul Arienilor, datând din ultimii ani ai secolului al V-lea, a fost transformat în oratoriu în
561 şi a aparţinut goţilor arieni. Mozaicurile cupolei acestuia întregesc suita remarcabilă a artei
revennate a secolului al Vl-lea.
Bazilica San Vitale – capodoperă a artei mozaicului
Consacrată în anul 548 de către arhiepiscopul Maximian, bazilica San Vitale, zidită sub
domnia regelui ostrogot Teodoric, este anterioară anului 526, când regele a murit.
Datorită originalei sale arhitecturi şi mai ales a frumuseţii compoziţiilor în mozaic, a căror
splendoare decorează fastuosul interior, monumentul este considerat printre cele mai
reprezentative, nu numai pentru arta ravennată, ci şi pentru întreaga artă creştină bizantină.

b) STILUL ROMANIC. Artele decorative

Pictura şi artele decorative se dezvoltă în atelierele meşteşugăreşti din cadrul
mănăstirilor. Pictura de manuscris continuă tradiţia secolelor prece dente, cunoscând o mare
dezvoltare în Franţa, Anglia, Italia şi Spania.
Un loc deosebit în artele decorative îl ocupă ţe-săturile. La biserica din Bayeux, din
Franţa, era expusă o ţesătură care în timp a devenit faimoasă. Se numeşte ţesătura de la Bayeux
şi are lungimea de 63 m şi lăţimea de cca 50 cm. celebritatea şi-a do- bândit-o în bună măsură
datorită dimensiunii neobişnuit de mare şi forţei de expresie a stilizării naraţiunii. Compoziţia
prezenta episoade din luptele de cucerire a Angliei de către normanzi, în secolul al Xl-lea.
Scenele luptelor navale sau terestre, grupajele corăbiilor cu pânze înaripate sau ale personajelor
călări desfăşoară o etalare compoziţională cu totul impresionantă. Dinamica ritmică a siluetelor,
alter-nanţa pauzelor cu prea plinul formelor creează un spectacol fascinant prin informaţie şi
farmec plastic. Aplicaţia diferitelor materiale şi ţesături pe pânza suport, multitudinea culorilor,
stilizările, deşi stângace dar degajatoare de elan, creează un ansamblu original ca viziune artistică
şi soluţii tehnice. Prospeţimea, vioiciunea şi candoarea viziunii, bogăţia cromatică, abundenţa
scenelor şi motivelor fac din ţesătura de la Bayeux un remarcabil document al artelor decorative,
în ceea ce priveşte meşteşugul şi gustul estetic al vremii.
Răspândirea stilului romanic
Burgundia, regiune caracteristică pentru stilul ro-manic, în care se află Cluny, oferă încă două
exemple de biserici romanice: Paray-le-Monial şi Sainte Madeleine din Vezelay.
O biserică de dimensiuni mici, dar vestită pentru estetica plasticii faţadei vestice, este biserica
din sudul Franţei, Saint Trophimes din Arles. Reprezentative pentru stilul romanic în Franţa, alte
câteva biserici sunt: biserica Notre-Dame-la Grande din Poitiers, biserica Saint Sernin din
Toulouse construită din cărămidă, biserica Sainte-Foy din Conques precum şi bisericile Notre-
Dame din Perigueux şi Saint Etienne din Caen.
Iluminarea interiorului prin transparenţă și dispersia luminii solare a vitraliilor, ca
element generator de atmosferă a lumii Divine (efect optic), oferă spaţiului aspect de triumf.
Interpretarea mistică a luminii vine din lucrările lui Pseudo-Dionisie Areopagitul și abatelui
Suger de la Catedrale Saint-Denis, Paris, Franţa (ultimul considerat părintele stilului gotic), care
sublinia importanţa primordială a iluminării bisericilor și imaginilor, așa încât contemplarea
vitraliilor era o formă a căilor duhovnicești, de la „material la imaterial”, de la „fi zic la
spiritual”, de la „omenesc la dumnezeiesc”. În acest context, ar fi de amintit vitraliile din Franţa:
de la Cathédrale Notre-Dame de Chartres, mijl. sec. XII, de la Cathédrale Notre Dame de Paris,
Cathédrale Sainte-Chapelle du Palais, Paris, Franţa (1242-1248), Cathédrale Notre Dame de
Poitiers, mijl. sec. XII, Cathédrale Saint-Denis, Franţa; cele din Germania de la Cologne
Catedrale (Koln) și Anglia – Catedrala din Canterbury, sf. sec. XII – înc. sec. XIII etc.
Eviluția vitraliului în sec. XII-XIII. Începând din secolul XII, procesul de realizare al
vitraliilor clasice s-a schimbat foarte putin. Un vitraliu clasic este format din bucati de sticla
colorata tinute împreuna de o retea de zabrele de plumb. Initial detaliile fetei, mâinilor si
faldurile draperiilor si ale imbracamintii erau pictate pe sticla cu negru si maro apoi sticla era
coapta la o anumita temperatura. În jurul anului 1300 a fost descoperita vopseaua galbena si
astfel a fost posibil ca sticla alba sa fie pictata în galben iar cea albastra sa capete culoarea verde.
Aceasta a dus la diversificarea modelelor de vitralii dovedindu-se foarte folositoare la redarea
chipurilor, a parului si a coroanei iar in cazul imaginilor cu sfinti a haloului de deasupra capului.
Cu toate ca producerea sticlei colorate a continuat în secolele 17 si 18, mestesugul
fauritorilor de vitralii a fost din ce în ce mai putin cunoscut si cu timpul s-a pierdut. De abia în
secolul 19 au existat încercari de redescoperire a tehnicii medievale a artizanilor producatori de
vitralii iar in Anglia, aceasta a dus la o revitalizare a interesului pentru arhitectura gotica. Charles
Winston si arhitectul A. W. N. Pugin au fost cei care au ajutat la redescoperirea si la proliferarea
vechii tehnici pentru vitraliile în stil gotic. Ca rezultat al experimentelor lui Winston din 1850,
calitatea sticlei colorate a început sa se apropie de cea a vechilor artizani. Ca rezultat atelierele de
sticlarie au început sa produca versiuni de ferestre în tehnica si stilul medieval.
Vitraliul în creația Fratilor Bolton. Fratii Bolton, englezi emigranti, au înfiintat primul
atelier de vitralii în America si au produs ferestre în stil gotic care au devenit un fel de norma
pâna în momentul dezvoltarii unui stil distinctiv american. Vitraliul, sau mai corect poate, arta
sticlei, este din ce in ce mai prezenta astazi. Explozia de interes din ultimii 30 de ani a dus la
dezvoltarea unor noi si imaginative forme ale acestei arte. Noile tehnologii si cresterea
interesului in vitralii ca hobby, au dus la ceea ce a fost numita “o noua epoca de aur a sticlei”.
Noile case sunt frecvent completate cu spectaculoase intrari din sticla, ferestre de baie cu
vitralii, abajururi Tiffany. Panouri decorative sunt achizitionate pentru a fi atârnate în dreptul
unei ferestre însorite. Forme minunate decoreaza mese, pereti, ferestre, tavane. Noii artisti
combina, creeaza si dezvolta forme si stiluri unice. Apar materiale noi, tehnici noi. Totul se vrea
modern… Si se pare ca va dura.

c) STILUL GOTIC. Artele decorative

Artele decorative au dezvoltat, ca centru de interes major, vitraliul, tehnica panourilor
decorative din sticlă colorată, montată în armături de plumb. Tematic, vitraliile au avut acelaşi
univers de inspiraţie ca şi sculptura - subiectele biblice şi scenele de viaţă contemporană.
Particulară este marea frumuseţe cromatică a vitraliilor de la catedralele goticului din Franţa.
Printre ansamblurile vitraliilor celebre, cele de la Catedrala din Chartres excelează prin fastul şi
splendoarea roşurilor rubinii. Vitraliile de la Catedrala Notre-Dame din Paris, aflate pe laturile de
la nordul şi sudul transeptului, se remarcă prin albastruri şi cobalturi scânteietoare, în vreme ce
vitraliile de la Catedrala din Reims „îmbăiază“ interiorul în fluxuri de lumină albastră, cu
scânteieri de cobalt, cu armonii de violet şi roşu. Datorită spaţiului mic pe care îl oferă capela
Sainte-Chapelle, vitraliile scânteietoare de galben-auriu şi roşu ocupă întreaga suprafaţă a
edificiului şi creează un ansamblu cu totul particular. Datând din secolul al XlII-lea, vitra¬liile
de la Sainte-Chapelle sunt considerate a fi cele mai vechi din Paris.
Tehnica vitraliului a progresat mai ales începând cu secolul al XlV-lea.
La interior, spaţiul catedralelor, scăldat în lumina multicoloră a vitraliilor, îşi desfăşoară
dimensiunile impresionante în înălţime, către bolţile pervurate.
Interioarele sobre, datoţitp pietrei ţie construcţie necolorută (cp)papele, peţyurije, pavjpieptul),
pbţiu copţţiţift ţrupsfigurării, graţje Ippţipjj pplprate provenite de la lumina filţrată a vitraliilor.
Printre cele mai impresionante spectacole estetice, oferite de arta medievală a vitraliului, sunt
interioarele catedralelor gotice de la Chartres, Paris, Reims, Amiens, Strasbourg, Bour- ges,
Troyes, Sainte-Chapelle din Paris, spaţii transfigurate sub efectul incandescenţelor luministice
ale vitraliilor desfăşurate pe suprafeţe de zeci de metri.

d) GOTICUL ORNAMENTAL ÎN ITALIA

Decorarea ornamentală a monumentelor italiene cu elementele semantice ale goticului,
seducătoarea viziune datorită materialelor preţioase, fantezia artistică şi eleganţa motivelor au
înzestrat goticul laic şi religios italian cu veşmântul cel mai fastuos cunoscut în vreo ţară
europeană. Morfologia şi semantica decorativă a goticului au asigurat scena desfăşurării
talentelor artistice în Italia. Exteriorul şi interiorul catedralelor de la Pisa, Lucea şi Pistoia,
Siena, Florenţa şi Orvieto sunt exemple demonstrative ale virtuozităţii meşterilor şi artiştilor
italieni în ceea ce priveşte spiritul decorativ, inepuizabil ca fantezie artistică, şi preţiozitatea
materialelor folosite. Marmuri multicolore, aplicate cu acelaşi interes stâlpilor din interiorul
navelor sau pavimentului edificiului, acoperă faţadele catedralelor şi campaniverzui, gri sau aurii
şi roz în spectacolul estetic inedit şi cuceritor.
La Veneţia, fascinant de frumoasa arhitectură a edificiilor faimoase, Palatul Dogilor şi Ca'
d'Oro, construite din marmuri rare, aur şi porfir, ca şi a altor palate de pe Canal Grande, oferă
spectacolul deplin seducător al goticului ornamental, şi nu al goticului de structură. în arhitectura
Palatului papal din Viterbo, loggia cu arcade gotice uimeşte datorită fanteziei decorative, după
cum cimitirul (Campo Santo) de la Pisa, ansamblu de neuitat datorită frumuseţii şi graţiei
filigranate a traforurilor de marmură, farmecă şi rămâne un reper al esteticii italiene. Epoca
goticului ornamental trăieşte savuros la Campo Santo în coronamentele polilobe ale marilor
arcade cu colonete. Combinate cu graţioasele arce frânte dezvăluie captivanta frumuseţe plastică
a ansamblului, invitaţia la reverie poetică fiind într-atât de puternică încât puţini sunt cei care
sunt dispuşi să constate lipsa goticului de structură.
Folosirea şarpantei aparente pentru acoperiş de-monstrează ignorarea vădită a soluţiei structurii
gotice.
Adaptat nevoii de fast şi de strălucire locală, goticul a însemnat pentru arhitecţii italieni
prilejul desfăşurării geniului lor artistic şi fanteziei creatoare proiectate asupra desăvârşirii
frumuseţii estetice a clădirilor. Exteriorul monumentelor impresionează datorită culorilor rafinate
ale materialelor sidefii ori strălucitoare, traforării marmurei faţadelor şi profi-lelor ferestrelor.
împodobite cu arcatura suplă a colonetelor şi arcelor frânte, faţadele sunt subiecte de încântare
estetică datorită graţiei şi eleganţei. Prezenţa culorilor dublează farmecul sculpturii. Motivele
vegetale şi ale trifoiului cu patru lobi înscris în cadrane circulare, alternanţa graţioasă a golului şi
plinului arcadelor desfăşurate în cursivitatea înşiruirii pe orizontală sunt potenţate de strălucirea
culorilor materialelor. împletirea garniturilor filigranate ale reliefurilor urmează bogăţia
dantelelor delicate ale marmurilor colorate desfăşurate în cadenţa plastică imprevizibilă, vie şi
expresivă. Din nou, Italia este surprinzătoare prin geniul creator, din nou ea afirmă cu forţă
originalitatea geniului său artistic. Constructorii francezi au afirmat spiritul inovator în planul
ingineriei construcţiei prin inventarea bolţii ogivale şi a întregului eşafodaj savant al structurii
catedralei. Italienii au contribuit îmbogăţind cu spiritul lor artistic concepţia originală a
ornamentării.
În acest sens, Goticul funcţional, generalizat în Europa secolelor XIII-XIV-XV, a avut
contemporană pe pământul Italiei elaborarea unei originale viziuni estetice. Palatele comunale
(Palazzo Vecchio din Florenţa, Palazzo Publico din Siena, Palatul comunal din Piacenză) şi
palatele civile sau ansambluri desfăşurate pe orizontală, Campo Santo din Siena, împodobite cu
abundentă decoraţie gotică, anunţă o nouă viziune estetică. Secolul al XlII-lea (Duecento) şi
secolul al XlV-lea (Trecento) vor fi pe pământul Peninsulei secolele pregătitoare ale artei
Renaşterii ale cărei concepţii se vor raporta la estetica şi cultura antichităţii greco-latine.

III. 3. EVOLUȚIA CERAMICII ȘI STICLEI ÎN ARTA PLASTICĂ A SEC. XV-XVI

În secolul al XV-lea, în plin apogeu al goticului, atitudinea față de vitraliu s-a schimbat,
acesta devenind mai mult pictură și mai puțin element generator de atmosferă. Culorile au
devenit mai pale, figurile reprezentate acopereau adesea întreaga fereastră. Pictura a devenit mai
sofisticată, iar noile tehnici descoperite sau redescoperite au permis redarea detaliilor galbene și
aurii. Nervurile de plumb acceptate până atunci ca necesare și decorative au devenit un "rău
necesar", camuflat cât mai bine prin compoziția desenului.
Vitraliile au fost considerate multă vreme ca o formă mistică a artei vizuale, rezervată
marilor edifi cii bisericești. Vitraliul gotic lasă loc unei arte mai rafi nate, ca celei din Renaștere,
coboară din zona sacră în spaţiul privat. Treptat, vitraliul își pierde semnifi caţia ca domeniu
independent al artei monumentale.
În secolele XV-XVI, trecerea de la tematica religioasă la cea laică se observă în
răspândirea largă a vitraliilor de proporţii mici, destinate, în special, pentru palate, case de
reședinţă, etc., numite și vitralii de cabinet. Vitraliștii din perioada Renașterii se inspiră în creaţia
lor din picturile de șevalet ale timpului (se fac chiar copii după Donatello, Ghiberti, Uccello,
Andrea del Castagno, Durer etc.) și utilizează pe larg perspectiva liniară.
Dragostea și curajul maeștrilor vitraliști au reînviat arta vitraliului. Căutările în acest
domeniu au mers mai departe, iar formele de exprimare ale sticlei au spart tiparele. O noua
tehnică a vitraliului este propusă de Louis Comfort Tiffany, cunoscută în continuare ca vitraliul
Tiff any, și o nouă formă de întrebuinţare a sticlei colorate strânse în tehnica vitraliului,
cunoscută ca lămpile Tiffany.

Evoluția vitraliului în sec. XVIII-XIX.

În mijlocul anilor 1800, Anglia a cunoscut o revitalizare a interesului pentru arhitectura
gotică. Câțiva istorici amatori și oameni de știință au redescoperit tehnicile de lucru și au
dezvăluit secretele producerii sticlei colorate. Atelierele de sticlărie au început să producă
versiuni de ferestre în tehnica și stilul medieval. John LaFarge și Louis Comfort Tiffany, doi
pictori americani, au început să experimenteze, independent unul de celălalt, încercând să
producă o sticlă ce avea capacitatea de a crea efecte vizuale fără a fi pictată. Curând, cei doi au
devenit concurenți. LaFarge a creat și brevetat în 1879 sticla opalescentă. Tiffany a dezvoltat și
popularizat produsul și curând numele lui a devenit sinonim cu acesta. Folosind tăieturi
complicate și sticlă bogat colorată, dispusă în straturi ce dau un plus de textură și profunzime, cei
doi au devenit principalii furnizori atât pentru biserici, cât și pentru reședințe private. Procedeul
de utilizare a foliei de cupru ca substitut pentru plumb, i-a permis lui Tiffany crearea de
abajururi, bine primite o dată cu introducerea iluminatului electric.
În perioada stilului Art Nouveau, vitraliul a fost întrebuinţat pe scară largă la decorarea
interioarelor publice și private. În acest context, amintim de așa artiști ca Jacques Gruber, Marc
Chagall, Henri Matisse, Fernand Leger, atelierul familiei Frolov etc., care au lucrat în domeniul
vitraliului. În Uniunea Sovietică arta vitraliului cunoaște o expresie monumentală, promovată, în
special, în vitraliul lituanian (А. Стошкус, К. Моркунас, Л. Полищук etc.).
Sfârșitul secolului XVIII și întreg secolul XIX a fost perioada dedicată totalmente
căutărilor în domeniul tehnologiei vitraliului și fabricării sticlei colorate (cu aportul marelui
Mihail Lomonosov). Erau produse peste 5 mii de nuanţe de sticlă colorată și noi tipuri de sticlă
(spre exemplu: sticla opalescentă, sticla reliefată etc.).

Stilul (Art Nouveau) a avut numeroși imitatori, sticla opalescentă rămânând foarte
populară până la sfârșitul secolului al XIX-lea. După Primul Război Mondial, gusturile s-au
schimbat. LaFarge moare în 1910, iar Tiffany în 1933, fapt care atrage după sine și falimentul
atelierelor sale. Cu excepția ferestrelor pentru biserici, vitraliul cunoaște un declin până la al
Doilea Război Mondial. Abstracționismul și expresionismul în pictură influențează un nou grup
de artiști să exploreze valentele oferite de sticlă. Ferestrele de biserică devin, în foarte multe
aspecte, asemănătoare goticului timpuriu. Scenele greu de identificat, atmosfera pură de lumină
și culoare inspiră la atitudine contemplativă. Vitraliul, sau mai corect poate, arta sticlei, este din
ce în ce mai prezentă astăzi.

Explozia de interes din ultimii ani a dus la dezvoltarea unor forme noi și imaginative ale
acestei arte. Noile tehnologii și creșterea interesului pentru vitralii, ca hobby, au dus la ceea ce a
fost numită "o noua epocă de aur a sticlei". Noile case sunt frecvent completate cu spectaculoase
intrări din sticlă, ferestre de baie cu vitralii, abajururi Tiffany. Panouri decorative sunt
achiziționate pentru a fi atârnate în dreptul unei ferestre însorite. Forme minunate decorează
mese, pereți, ferestre. Noii artiști combină, creează și dezvoltă forme și stiluri unice (geometrice,
naturale, abstracte, clasice etc.

Simbolismul original și tehnicile au fost aproape uitate. În această perioadă, vitraliul

pictat a devenit un accesoriu la modă în locuințe, clădiri publice și biserici. Semnele heraldice
realizate în această manieră, pe fond transparent, erau foarte populare în epocă. În secolul al
XVIII-lea, majoritatea vitraliilor medievale au fost înlocuite cu sticlă pictată, iar majoritatea
informațiilor despre vitralii au început să se piardă.