Cântec de fericire - de Vasile Alecsandri

Gândul meu la tine zboară

Ca o pasăre uşoară

Către cuibul înverzit,

Şi la sânul tău pătrunde

Ca un flutur ce s-ascunde

Într-un leagăn înflorit.

Dorul meu în a ta cale,

Urmând pasurilor tale

Te dezmiardă ne-ncetat,

Şi pe dulcea ta guriţă,

Dragă, draga mea Niniţă,

Fură-un dulce sărutat.

Ochii mei, ce-n veci la tine

Aţintesc a lor lumini,

Înotând în tainic foc,

Văd lucind pe-a ta zâmbire

Îngereasca ta simţire,

Îngerescul meu noroc.

Tot ce-n lume-i drag şi place.

Tot ce-nalţă şi preface

Pe un om în Dumnezeu,

Mi le-ai dat cu-a ta iubire,

O, frumoasă nălucire!

Scumpa mea! Îngerul meu!

De-acum vie cruda moarte!

Sufle vântul relei soarte

Pe pământul îngrozit!

Eu aştept cu nepăsare

A furtunilor suflare,
Căci iubesc şi sânt iubit!

Sufletu-mi e o grădină

Unde-n gingaşă lumină

Cântă-o pasăre din rai.

Viaţa mea de veselie

Trece lin în veşnicie

Ca o dulce zi din mai!

Căci amorul e un soare,

Ş-a mea inimă o floare,

Ş-a mea viaţă-un dulce vis.

Căci iubita mea Niniţă

Cu-o zâmbire, cu-o guriţă,

Mie cerul mi-a deschis!

Puntea lui Rumi ~ George Coşbuc

I
Rumi adunase-n creier
Toată cuminţenia lumii —
Şi-ntr-o zi regele Gupta
Cheamă la palat pe Rumi.
„Mâine-i Anul nou, ştii bine.
Şi-obicei din vremuri este
Ca-ntr-această zi să fie
Sărbătoare de neveste.

Şi-aş dori vrun lucru mare !

Tu eşti sfânt, aşa se spune,
Faci minuni; şi mâine tocmai
Ce n-aş da pentr-o minune.
Înmulţim splendoarea zilei
Vrei ? Găseşti tu una-n pripă.”
Rumi a rămas pe gânduri,
Negăsind răspuns o clipă.

Şi-a plecat. Făcuse dânsul

Mari minuni de alădată,
Dar acum avea prilejul
Pentru cea mal minunată.

II
P-un şes larg sunt adunate
Ginţile din Himalaia,
Oşteni negri-n coifuri albe,
Priricipi, preoţi, sclavi şi raia.
Toţi bărbaţii stau d’oparte,
Iar la mijloc stau fecioare
Şi neveste-n largă horă,
Toate-n port de sărbătoare.

Iar regina joacă-n frunte

Cu optzeci de principese.
La un semn s-alină jocul,
Şi-acum Rumi-n mijloc iese.
El avea un cort d’oparte,
Iar în cort ? Cine-ar şti spune !
El încet desface cortul
Cu ascunsa lui minune.

Se ivesc doi stălpi, în urmă

Alţii doi, apoi mărunte
Peste stâlpi câteva scânduri.
Ce era ? O simplă punte. —
„Rege, nimeni nu cunoaşte
Ce-i in sufletul femeii,
Numai cei de sus ! Şi iatä
Şi-ntr-un lemn s-arată zeii !

De va trece peste punte

O femeie credincioasă,
Se va-nfrumoşa femeia,
Rămâind mereu frumoasă.
De va trece însa una
Care şi-a-nşelat bărbatul,
Ea se va negri ca noaptea,
Astfel ispăşind păcatul.

Dar eu cred că nu-i nici una

Cu păcate ! Cea mai castă
Treacă-ntâi! Şi-apoi să treacă
Rând pe rând câte-o nevastă.”
Şi-a tăcut. Erau în şiruri
Zeci de mii de sute
De femei: ce de credinţă
La un loc, ce de virtute !

Dar virtutea — zice Veda —

Este mută, vecinic rece.
Gupta strigă, dă un ordin,
Dă pe-al doilea, dă vro zece
Ş-apoi zâmbitor priveşte
Spre regină — „De se poate,
Treci tu-ntâi, şi după tine
Au să treacă-n urmă toate !”

— „Dacä vrei, eu trec, nu-mi pasä !

Dar chiar eu ? Nu se cuvine
Să pui, rege, la-ndoialä
Sufletul unel regine.
Mä-nroşeşte singur gândul
Că tu ai aflat cu cale
Tocmai azi să pui la probă
Inima nevestei tale !”
Şi-a rămas pe loc regina,
Regele-a privit sinistru
Spre Nipunica, nevastă
Celui mai frumos ministru.
„Iară, rege, zise dânsa,
Nu pot suferi privirea
Multor ochi! Sunt sfiicioasă;
Eu aş trece, însă firea…”

Principesele-nroşite
Bucuros voiau să treacă,
Dar putea să mintă puntea,
Vrun nedrept putea să facă,
Ori mai ştii ? Bătrânul Rumi
Face-o glumă, cum se vede ;
Şi-i atât de slabă puntea,
Că-n ea nu te poţi încrede.

Ş-apoi cum să creadă lumea

Ce vor spune nişte lemne ?
Regele, muşcându-şi gura,
A täcut, convins pesemne.

—„Dar minunea unde-i, Rumi ?”

Punând degetul pe frunte
A zâmbit bătrânul preot:
— „Puntea e ca orice punte !
Nici virtutea n-o arată,
Nci păcatul, dar azi, rege,
Dintr-o punte mincinoasă
Trei minuni tu poţi alege.

Multe bunuri are omul,

Dar virtutea cea mai mare
E să nu se ţie mândru
Cu virtuţile ce are ;
Deci nu-i o minune dacă
Dintr-atâte mii de sute
De femei, nici una mândră
N-am găsit de-a ei virtute ?

Iar frum’seţea-i bun netrainic

Şi ispititor la rele,
Ştiu nevestele-acest lucru,
Şi, vezi, ce cuminţi sunt ele!
Când ajungerea frumuseţii
Este-atât de lesnicioasă,
Nu-i minune că nici una
N-a voit a fi frumoasă ?

Iar minunea cea de-a treia,

Care va fi vecinic nouă,
E că toţi noi până astăzi
N-am ştiut pe cele două !”
A râs regele, curtenii
Toţi au râs, şi-a râs poporul
Şi-a râs însuşi sfântul Rumi,
De minuni iscoditorul.
Dar râzând, priveau bărbaţii
Neîncrezători la scânduri:
I-a cuprins o presimţire
Şi-au căzut pe multe gânduri,
Iar nevestele ? Vădite
Cu virtutea-n faţa lumii,
Făceau haz că d-astă dată
A păţit ruşine Rumi.

De-aş avea
de Mihai Eminescu
De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare

Ca şi florile din mai,

Fiice dulce a unui plai,

Plai râzând cu iarbă verde,

Ce se leagănă, se pierde

Undoind încetişor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,

Ca şi floarea crinului,

Alb ca neaua sânului,

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie,

Cântând vesel şi uşor,

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă,

Copiliţă blândişoară,

Ca o zi de primăvară,

Câtu-ti ţine ziuliţa

 I-aş cânta doina, doiniţa,

I-aş cânta-o-ncetişor,

Şoptind şoapte de amor.

George Topârceanu - Epilog

Lângă ţărmul tristei mări

M-am oprit pe-o stâncă.
Apa tremură spre zări,
Verde şi adâncă.

Sufletu-mi, împovărat
De-o iubire moartă,
Se ridică ne-mpăcat
Şi cu el o poartă,

Cum îşi duce greu în zbor

Vulturul de mare,
Peste valuri călător,
Prada moartă-n gheare...

Hipnoză de toamnă - Adrian Păunescu

E-o linişte plătită-atât de scump

Şi e o pace de sorginte sfântă
De se aude tăinuit cum cântă
Mătasea în ştiuleţii de porumb.

Colinele se-ntunecă de cai,

Amărăciunea toamnei reînvie
Şi cade sufletul din ciocârlie
Pecetluind ţâţânile din rai.

Dinspre poteci de purpură subţire

Se cântă imnul nunţilor de cerbi,
Cerboaice senzuale fată-n ierbi
Şi reîncep legende să respire.

Orfeu, curând, va fi răpit de sterpi

Şi-nchis într-un azil de patru lire.

Ţara mea
de Otilia Cazimir
Frumoasă mi-e ţara străveche,

Întinsă pe munţi şi pe văi,

Cu fete cu flori la ureche,

Cu mândri şi ageri flăcăi!

 Frumoasă mi-e ţara cea nouă,

Când râde cu râs tineresc,

Cum râde grădina când plouă

Şi florile când înfloresc.

Trecea un om
de Elena Farago
Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cântând încet pe drum,
Ştiu eu? Poate cânta să-i pară
Drumul mai scurt, -- ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cânta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum -- ?

Trecea, şi eu eram la poartă

Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat, n-oi şti să spui.
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui...

Aşa ne-o fi la fiecare,

Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar de-l doare
Ceva, -- şi de ne pomenim
Oftând, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care-am vrea să fim.

Cine poate şti

de Ana Blandiana
Cine poate şti

De unde vine vara

Şi încotro se duce

Cântând

Caravana ei verde şi aurie?

Unii zic c-ar veni

Din pământ,

Că-şi trage povara,

Fierbinte şi dulce,

Din bostănărie,
 Că se naşte în pepenii verzi,

În miezul lor

Strălucitor

Ca un palat

Luminat

De rubine,

Cu pereţi

De porfir şi nestemate

Şi cu pardoseala purpurie.

Tot ce se poate,

Dar mie

Mi-a spus o fetiţă cuminte

Că-şi aduce aminte

Cum vara vine din copilărie,

Şi cum,

În miros de lapte, de fân şi de fum,

Alunecă de-aici,

Trasă de fluturi, de buburuze şi de furnici,

Înspre bunici.

Alexandru Macedonski - Rondelul beat de roze

De roze e beată grădina

Cu tot ce se află imprejur
E beat si cerescul azur,
Si zizâie, beată, albina.

Se clatină parcă lumina,

Un tunet e simplu murmur. --
https://Versuri.ro/w/rk17
De roze e beată gradină
Cu tot ce se află-mprejur.

Dar iată... -- A mea nu e vina...

Chiar eu, in gentil trubadur,
Visind, lânga-al apei susur,
Mă schimb, asteptându-mi regina... -
De roze e beată grădina.
Poveste
de Constanţa Buzea
În cerul norilor de ceaţă

Am mâzgălit şi eu un nor,

Pe care l-a-nghiţit o raţă

Zburând către Ecuator.

Din ţara norilor mă-ntorc

De dragul vostru, puşlamale,

Călare pe un galben porc

Împodobit cu portocale.

Vin cu trăsura şi cu trenul

Pufnind în abur alb-lăptos,

Bagajul meu este refrenul

Acestui cântec somnoros.

Pe drum am luat un guturai

Şi-am strănutat până la stele,

Morişca morii de mălai

S-a rupt de suflul gurii mele.

Acolo-n ţara din înalt

Dacă te uiţi se vede bine

Un cal cu ochii de smarald

Şi-un cal cu ochii de rubine.

Trăsurile sunt răsturnate,

Pe drum potcoavele sunt roase

Corăbii naufragiate –
Genele voastre somnoroase.