Fenomenul de aprindere

15

condiţiile meteo (creşte cu creşterea temperaturii şi presiunii atmosferice), viteza

vântului şi a curenţilor de aer (influenţă favorabilă), gradul de umiditate (scade la
umiditate excesivă, deshidratarea în cazul lemnului duce la aprinderea spontană),
aportul de aer proaspăt în vecinătatea materialului (în spaţii închise viteza de
ardere e mai mică), suprafaţa specifică - adică raportul dintre suprafaţa liberă a
materialului şi volumul lui (cu cât acest raport este mai mare, cu atât aprinderea şi
arderea au loc mai rapid - cazul materialelor fibroase, fărâmiţate sau mărunţite;
corpurile sub formă de fragmente masive ard cel mai lent).
Materialele pulverulente în suspensie în aer sub formă de nori, în contact
cu o sursă de aprindere (flacără, scântei etc), în anumite concentraţii, pot iniţia
arderi explozive. Din acest punct de vedere prezintă interes limita inferioară de
ardere a pulberii respective, prezentând risc de aprindere şi explozie în special
pulberile la care această limită este mai mică de 65 g/m3. Limita superioară de
ardere (explozie) nu se determină, fiind, practic, de neatins datorită valorii mari.
Caracteristicile unor pulberi combustibile sunt prezentate în anexa 4.

1.2. Fenomenul de aprindere

1.2.1. Aprinderea unui amestec combustibil gazos

Aprinderea unui amestec combustibil gazos reprezintă aducerea la o

anumită temperatură - temperatura de aprindere, într-un anumit punct, unde are
loc iniţierea arderii, după care, îndepărtând sursa de aprindere, combustia continuă
până când tot amestecul a ars. Pentru sisteme reale (neadiabatice) temperatura de
aprindere poate fi definită drept cea mai scăzută temperatură la care viteza pierderii
de căldură din sistem este depăşită de viteza de generare a căldurii prin reacţie
chimică.Amşstecul de combustibil este aprins într-un punct sau zonă a sa cu
ajutorul unor surse de aprindere, de temperaturi sau energie înalte (flacără,
scânteie, corp supraîncălzit ş.a.), iar aprinderea întregului volum se face cu viteza
de propagare a frontului de flacără. Sursa de aprindere trebuie să aibă o energie
minimă de aprindere, astfel încât fluxul de căldură produs prin reacţiile de ardere
(notat Qr) să acopere cantitatea de căldură transferată către straturile vecine prin
aducerea acestora la temperatura de aprindere Q^Cazul teoretic cel mai cunoscut
reproduce situaţia reală a unei scântei - inductive sau capacitive - de la care
frontul de flacără se propagă în continuare sub formă sferică: din egalitatea celor
două fluxuri de căldură:Qr = Qx rezultă ecuaţia:

E )
i âp J

care permite calculul razei minime pentru o sursă cvasipunctiformă, sub care
aprinderea nu poate avea loc şi care este funcţie de amestecul combustibil:
16_________________________________Noţiuni despre aprinderea şi arderea materialelor

'mirt
cq o exp -

în care: r - raza sursei cvasipunctiforme; c - căldura specifică; X - conductivitatea

Tap,T0 - temperatura de aprindere, respectiv temperatura mediului, q0 - efectul
termic al reacţiei unităţii de volum.
Pentru surse de aprindere de tipuri mai complexe analiza este similară,
pornind de la bilanţul termic al căldurii degajate de sursă şi cea primită de corpul
receptor pentru a se încălzi până la temperatura de aprindere.
Aprinderea gazelor este caracterizată de următorii parametri:
Temperatura de aprindere spontană (autoaprindere) este definită ca
temperatura minimă până la care este necesar să se încălzească o substanţă
gazoasă combustibilă, fără a veni în contact direct cu o sursă de aprindere, pentru
a se produce aprinderea şi a arde în continuare, fără încălzire ulterioară.
Amestecurile gazoase combustibile pot fi aprinse în acest mod, de regulă, prin
încălzire adiabatică.
Temperatura de aprindere reprezintă temperatura minimă la care o
substanţă gazoasă combustibilă, aflată în prezenţa aerului sau oxigenului, trebuie
încălzită pentru a se aprinde - în contact cu o sursă de iniţiere (de tip scânteie
electrică, suprafaţă caldă ş.a.) şi a arde în continuare, după îndepărtarea sursei, de
la sine, fără aport de energie din exterior.
Tabelele din literatura de specialitate dau, în general, temperatura de
aprindere spontană cea mai joasă, corespunzătoare compoziţiei stoichiometrice şi
obţinută prin compresie adiabatică [12] (Concentraţie stoichiometrică într-un
amestec de gaz combustibil şi aer este concentraţia în care proporţiile corespund
unei reacţii chimice complete, fără exces de oxigen sau combustibil).
Atât temperatura de aprindere spontană, cât mai ales temperatura de
aprindere nu sunt constante fizice, ci mărimi complexe a căror valori se schimbă
funcţie de condiţiile exterioare (compoziţie, temperatură, presiune, sursă de
aprindere) şi de metoda de determinare utilizată.
Energia minimă de aprindere este definită ca mărimea minimă a energiei
unei scântei electrice sau mecanice, suficientă pentru aprinderea unui amestec de
gaz - aer la o anumită concentraţie.
Energia minimă de aprindere nu este o constantă, ci variază funcţie atât de
parametrii amestecului gazos (compoziţie,, presiune, temperatură etc), cât şi de
aparatul cu care se face determinarea.
Timpul de aprindere este un parametru important în evaluarea incendiilor.
El poate fi determinat fie analitic prin calcule laborioase, fie experimental.
Caracteristicile principale ale unor substanţe combustibile gazoase sunt
prezentate în anexa 1.
Fenomenul de aprindere 17

1.2.2. Aprinderea corpurilor solide şi lichide s»

Aprinderea este în aceste cazuri un fenomen mai complex, întrucât sursa

de aprindere nu mai este în interiorul masei de substanţă, ci este exterioară
corpului. Ca urmare intervin pierderile de căldură prin conducţie, convecţie şi
radiaţie, ceea ce impune o energie de aprindere mult mai mare. în cazul lichidelor,
are loc aprinderea vaporilor care se degajă la încălzirea lichidului. Aprinderea
depinde de proprietăţi specifice:
Temperatura de inflamabilitate (flash-point) se defineşte ca temperatura
minimă, la presiunea atmosferică normală, la care vaporii degajaţi de un lichid
combustibil formează cu aerul, deasupra suprafeţei sale, un amestec de o anumită
concentraţie, ce se aprinde la contactul cu o sursă de aprindere (flacără, scânteie,
corp incandescent ş.a.).
Prin această inflamare se consumă prima cantitate de vapori formată.
Pentru ca inflamarea să poată trece în ardere stabilă, este nevoie ca temperatura
stratului superior al lichidului să depăşească punctul de inflamabilitate. Deci lichidul
trebuie încălzit în continuare pentru a putea degaja cantitatea de vapori necesară
arderii. Prin urmare, la temperatura de inflamare un lichid nu arde, ci doar poate fi
aprins cu o sursă de căldură (de exemplu: temperatura de inflamabilitate al
benzinei este de circa 40°C, dar benzina nu se aprinde spontan la această
temperatură).
Temperatura de aprindere reprezintă temperatura la care un lichid, după ce
s-au aprins vaporii, întreţine arderea datorită evaporării ulterioare. Este d"
caracteristică esenţială pentru incendii.
Este temperatura minimă pe care trebuie s-o aibă o sursă de foc (scânteie
chibrit ş.a.) pentru a iniţia aprinderea lichidului. în această operaţiune este suficient
ca zone, chiar relativ mici, din suprafaţa substanţei să ajungă local la temperatura
de aprindere. Dacă restul cantităţii este la un nivel termic peste temperatura de
inflamabilitate are loc iniţierea arderii.
Temperatura de inflamabilitate este direct proporţională cu temperatura de
fierbere şi invers proporţională cu presiunea de vapori a lichidului. Deşi are valori
sub punctul de aprindere, pentru siguranţa tehnică, temperatura de inflamabilitate
se ia în considerare la proiectarea instalaţiilor şi depozitelor de lichide combustibile
şi determină clasificarea lichidelor combustibile în mai multe grupe din punct de
vedere al pericolului şi al siguranţei de exploatare.
Temperatura de inflamabilitate influenţează viteza de ardere a lichidelor.
Cu cât este mai scăzută, cu atât viteza de ardere este mai mare.
Nici temperatura de inflamabilitate, nici cea de aprindere nu sunt constante
fizice, valorile lor diferă după metoda şi aparatura de determinare utilizată.
Temperatura de aprindere spontană reprezintă temperatura până la care
este necesar a fi încălzit un lichid combustibil pentru a se produce aprinderea
amestecului vapori-aer, fără a veni în contact direct cu o sursă de aprindere.
în prezenţa unor substanţe, cum ar fi sulfura de fier, aprinderea spontană
poate avea loc la temperaturi mai joase.
Energia minimă de aprindere şi limitele de ardere pentru vaporii
combustibili au acelaşi rol în aprindere şi incendiu ca în cazul gazelor.
18 Noţiuni despre aprinderea şi arderea materialelor

Valorile orientative ale temperaturilor de inflamabilitate şi aprindere pentru

unele lichide combustibile sunt date în anexa 1, ca şi valori ale limitelor de
ardere pentru vapori.
în cazul corpurilor solide, definirea unei temperaturi de aprindere este o
problemă mai complexă decât în cazul gazelor sau lichidelor. O temperatură de
aprindere nu poate fi definită în termenii unei temperaturi medii a masei solidului.
Generarea volatilelor inflamabile implică descompunerea solidului, proces
ireversibil, deci nu este un echivalent pentru presiunea de vapori de echilibru, ca la
lichide. Ca urmare, temperatura de aprindere se defineşte ca temperatura de
suprafaţă minimă la care debitul de volatile este suficient pentru a asigura o flacără
susţinută la suprafaţă.
De exemplu, în cazul unei surse de radiaţie termică exterioară, solidul se
încălzeşte într-un strat foarte subţire de la suprafaţă şi ca urmare are loc
descompunerea pirolitică şi degajarea de gaze combustibile. Energia absorbită de
solid depinde de fluxul radiant şi de spectrul de emisiei al radiaţiei externe, dar şi de
proprietăţile solidului (coeficienţii de absorbţie şi reflexie). Dacă coeficientul de
absorbţie este redus, atunci grosimea stratului de material încălzit va fi mai mare,
ceea ce reduce viteza cu care materialul se apropie de nivelul de temperatură la
care începe descompunerea.
Ca fenomen fizic, degradarea pirolitică rapidă a materialului începe atunci
când temperatura suprafeţei devine suficient de mare pentru apariţia gazeificării.
încep să fie emişi vapori combustibili care se amestecă cu oxigenul din aerul
înconjurător. în acelaşi timp, faza gazoasă din apropierea suprafeţei este încălzită
de suprafaţa fierbinte prin conducţie şi convecţie. Pe măsură ce acest proces
continuă, viteza de producere a reacţiei exoterme în fază gazoasă creşte rapid şi,
în consecinţă, creşte şi viteza de generare a căldurii exoterme pe cale chimică.
Această generare chimică de căldură încălzeşte în continuare faza gazoasă din
apropierea suprafeţei şi accelerează reacţiile exoterme în fază gazoasă, până la
realizarea condiţiei de declanşare a aprinderii.
Pentru identificarea condiţiilor sub care aprinderea volatilelor va duce la
arderea susţinută se utilizează relaţia experimentală a lui Rasbach:
{§H-L v )m cr +Q E -Q P = S
în care: § - procentul maxim din căldura de ardere transferat prin convecţie
(considerând radiaţia nulă); H - căldura de ardere; Lv - căldura de vaporizare;
mcr- debitul critic de vapori la temperatura de aprindere; QE - fluxul de încălzire
externă; QP - fluxul pierderilor de căldură.
Arderea va deveni staţionară după aprinderea volatilelor numai dacă
parametrul S > 0, adică o cantitate suficientă de căldură este disponibilă pentru
creşterea temperaturii de suprafaţă. Relaţia pune în evidenţă importanţa deosebită
a pierderilor de căldură în cazul aprinderii corpurilor solide şi lichide.
în funcţie de modul în care se realizează încălzirea corpului până la
temperatura de aprindere se deosebesc:
- aprindere normală - când încălzirea are loc de la un flux exterior de
căldură, constant sau variabil;
- aprindere pilot - când pe lângă câmpul radiant există o sursă de flacără
în apropierea corpului;
Fenomenul de aprindere 19
 - aprindere spontană (autoaprindere) când corpul se autoîncălzeşte fără
aport de căldură din exterior, căldura necesară rezultând din reacţiile chimice sau
biologice care se produc în însăşi masa substanţei respective.
Comportarea la incendiu a substanţelor combustibile solide este
caracterizată, în primul rând, de temperaturile de aprindere şi aprindere spontană
(autoaprindere), definite mai sus.
Sursa de aprindere (flacără, obiect incandescent, scânteie etc), cu
temperatura mai mare decât temperatura de aprindere a solidului respectiv, va
iniţia un proces de ardere ce se poate transforma în incendiu.
în cazul solidelor, temperatura de aprindere spontană joacă un rol foarte
important în propagarea incendiului. Ridicarea nivelului termic prin radiaţie sau
conducţie determină aprinderea solidului respectiv la atingerea temperaturii de
aprindere spontană şi apariţia, în acest fel, a unor noi focare de incendiu.
Valori orientative pentru temperatura de aprindere a unor solide sunt date
în anexa 2.
Un parametru important care caracterizează aprinzibilitatea solidelor este
inerţia termică definită prin produsul Xpc, în care X - conductivitatea termică, în
W7m°C, p - densitatea, în kg/m3, c - căldura specifică, în kJ/kg°C. De exemplu,
variaţia temperaturii suprafeţei solidului în cazul transferului de căldură convectiv
de la un fluid de temperatură 7) la suprafaţa unui solid semiinfinit cu temperatura
iniţială To este dată de relaţia:
ax , vai
—r-erfc-
X
a
în care: a - difuzivitatea termică, T - timpul, iar erfc - funcţia erorilor.
Viteza de creştere a temperaturii suprafeţei unui corp solid depinde de
X2 raportul — = Xpc- inerţia termică. Cu cât un corp are inerţia termică
mai mică cu
cl
atât se va aprinde şi va arde mai repede, inclusiv prin ardere mocnită. Un material
cu conductivitate termică X mare va disipa rapid căldura primită. Valorile inerţiei
termice pentru unele materiale sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1. Valorile inerţiei termice Xpc pentru unele materiale

Material X P c Xpc
Aluminiu 209 2710 0,895 500000
Beton 1,60 2400 0,750 2880
Cărămidă 0,800 2600 0,800 1660
Lemn masiv 0,360 800 2,386 680
Hârtie 0,140 790 1,340 150
Lână 0,038 200 1,884 9
Bumbac 0,058 81 1,298 6

Inerţia termică caracterizează nu numai aprinzibilitatea materialelor, ci

influenţează şi comportarea finisajelor din materialele respective într-un incendiu.
Astfel o incintă cu pereţi din lemn sau tapetaţi va ajunge la flash-over într-un timp
20 Noţiuni despre aprinderea şi arderea materialelor

de circa patru ori mai mic decât în cazul pereţilor din cărămidă, care are inerţia
termică mult mai mare.

1.3. Parametrii de apreciere a riscului de incendiu

Riscul de incendiu reprezintă probabilitatea globală de izbucnire a unui

incendiu, determinată de interacţiunile proprii specifice materialelor şi substanţelor
combustibile cu sursele potenţiale de aprindere, în anumite împrejurăfri, în acelaşi
timp şi spaţiu. Riscul de incendiu este determinat de anumiţi factori .densitatea
sarcinii termice de Incendiu; clasele de combustibilitate sau de periculozitate ale
materialelor şi substanţelor existente; sursele de aprindere existente; condiţiile şi
împrejurările preliminate care pot determina sau favoriza aprinderea; măsurile
stabilite pentru reducerea sau eliminarea factorilor determinanţi.
Metodologia de evaluare a riscului de incendiu este complexă, funcţie şi de
diferitele sfere de interese (de exemplu: firmele de asigurări au metodologii proprii,
specifice). în cercetarea cauzelor de incendii se compară evoluţia posibilă a
incendiului, în funcţie de parametrii existenţi, corelaţi şi cu alţi factori (configuraţia
incintei, condiţiile de mediu ş.a.) cu evoluţia reală a acestuia. Pot fi identificate
astfel ipotezele de aprindere sau evoluţii neobişnuite (de exemplu: o viteză de
propagare a incendiului prea mare faţă de sarcina termică existentă) care constituie
indicii pentru o eventuală cauză de tip arson. Principalii parametri luaţi în
considerare vor fi discutaţi în paragrafele următoare.

1.3.1. Densitatea sarcinii termice

Conform STAS 10903/2 (care conţine detalii de aplicare) sarcina termică
reprezintă cantitatea de căldură pe care o poate degaja, prin combustie completă,
totalitatea materialelor combustibile fixe şi mobile, existenţa în spaţiul aferent de
incendiu. Relaţia de calcul este:

QJMI [MJ]
fel
în care: Q, este puterea calorifică inferioară a unui material, în MJ/kg sau MJ/m3N;
n - numărul materialelor de acelaşi fel în spaţiul respectiv; M, - masa materialelor
combustibile de acelaşi fel, în kg.
Densitatea sarcinii termice se determină prin raportarea sarcinii termice la
suprafaţa secţiunii orizontale a spaţiului afectat de incendiu, conform relaţiei:

gS=i2- [MJ/m2]

în funcţie de densitatea sarcinii termice, riscul de incendiu în clădirile civile

(publice) poate fi: