Suicidul – adevăruri şi mituri.

 Cum
ajung oamenii să-şi piardă dorinţa de
viaţă
23.07.2022 19:51
Alina Mitran

Ce se întâmplă în mintea celor care nu pot trece peste sentimentele

copleşitoare de tristeţe şi neputinţă şi aleg să se sinucidă? Care sunt factorii
de risc şi ce anume pot face cei din jur, dacă pot, pentru a nu se ajunge la
suicid?
Problematica suicidului a fost intens discutată dintotdeauna, iar ştirile care
expun astfel de tragedii atrag şi astăzi ca un magnet. Cifrele privind
sinuciderile nu s-au schimbat însă prea mult în ultima sută de ani, spune
medicul primar psihiatru Mihaela Tufeanu. 
Astfel, pare să cadă un prim mit, anume acela că prin propagarea
informaţiilor despre sinucideri „li se dau idei“ acelor persoane înclinate spre
suicid. „Şi acum 100 de ani rata sinuciderilor era destul de ridicată, mă refer
în primul rând la ţara noastră, deşi nu existau nici televiziuni, nici radiouri, iar
motivele pentru care oamenii îşi luau viaţa semănau oarecum cu cele din
timpurile noastre“, spune medicul primar psihiatru din cadrul Spitalului
Judeţean de Urgenţă Slatina, Mihaela Tufeanu.
Situaţie fără ieşire
„Suicidul este de fapt o negare a instinctului vital“, explică medicul, or,
instinctul vital este cel care ne ţine în viaţă. În momentul suicidului, acest act
pare singura soluţie de a ieşi dintr-o situaţie asupra căreia nu mai ai
controlul. „Resimţi situaţia ca dramatică şi fără nicio ieşire“, spune medicul.
Aparent paradoxal, astfel de trăiri apar mai rar în situaţii-limită pentru toată
lumea, situaţii de tip calamităţi naturale, războaie, pandemii etc. „Explicaţia
ar fi că în aceste situaţii, pe lângă creşterea sentimentului de coeziune
umană, pe primul plan se înscrie lupta pentru supravieţuire şi instinctul de
autoconservare devine predominant. Chiar s-a observat că nu a crescut rata
suicidului în asemenea nenorociri“, spune dr. Tufeanu.
Şi dacă în situaţii care au potenţial de dezastru pentru toată lumea ni se
activează instinctul de autoconservare, când se întâmplă să nu ne mai
ascultăm acest instinct? Medicii vorbesc de factori de risc specifici, însă se
întâlnesc şi cazuri care cu greu pot fi „descifrate“. „Sunt cazuri pe care nici
cel mai experimentat psihiatru nu le poate, din nefericire, decela. Dacă am
putea să facem asta, am putea să stopăm foarte multe dintre aceste
nenorociri. În aceste situaţii este vorba de pacienţi depresivi, psihotici, sau
nu, la care decizia de autoliză, de suicid, este însoţită, chiar mascată, de un
comportament de disimulare impenetrabil şi celei mai avizate valori
psihiatrice“, explică medicul.
Principalii factori de risc
Specialiştii vorbesc de factori de risc în cazul suicidului, pentru că „nu toată
lumea face asta“, spune dr. Tufeanu. Un prim factor de risc este reprezentat
de familie şi de istoricul personal de suicid. „Riscul suicidar este asociat cu
suicidul realizat de către unii membri ai familiei. Sunt familii în care s-a
perpetuat cumva această poveste. Noi, lucrând cu astfel de pacienţi, avem
familii în care şi tatăl s-a sinucis cândva, a mai avut o rudă care s-a sinucis,
există nişte aglomerări familiale care converg către ipoteza genetică“, explică
medicul. În cazul acestor familii poate fi vorba şi de o predispoziţie genetică
spre depresie, iar depresia poate să ducă la suicid. „Boala aceasta apare şi
la alte generaţii şi în anumite contexte psiho-sociale defavorizante persoana
ajunge să facă acelaşi lucru pe care l-a făcut şi unchiul sau nu mai ştiu cine
din neam în trecut“.
Alteori, deşi nu există un astfel de istoric familial, simpla absenţă a unei
reţele de suport în momente delicate poate să ducă la gestul fatal. „Este o
corelaţie strânsă între a locui singur şi suicidul realizat“, mai spune medicul.
Şi anumite evenimente stresante din viaţă, pe care nu le putem gestiona, pot
conduce de asemenea către suicid. Un astfel de moment poate fi pierderea
locului de muncă şi avalanşa de probleme care decurg de aici şi care
copleşesc anumite persoane.
Dependenţele se înscriu şi acestea pe lista factorilor de risc importanţi. Este
vorba atât de dependenţa de substanţe psihoactive, la cei mai tineri, cât şi
de dependenţa de alcool. Mulţi dintre cei care reuşesc suicidul, spune
medicul, sunt în stare de intoxicaţie acută cu o substanţă activă, cel mai
frecvent alcool. Consumul excesiv de alcool conduce adesea către depresie,
de aici şi riscul de suicid.
Un alt factor de risc major este cel somatic. Suicidul poate fi perceput ca
ultima soluţie în bolile din fazele terminale, de obicei cancere sau alte boli
însoţite de dureri aproape de nesuportat. Pacienţii ajung în aceste cazuri
dependenţi de opioide care mai calmează aceste dureri, dar care au la
rândul lor riscuri.
Stările reactive sunt printre factorii de risc, iar aceste stări le putem traversa
fiecare dintre noi. „Se încadrează aproape toate persoanele care pot să
trăiască ceva care le marchează foarte mult. E vorba de stresori majori şi
recenţi: decese ale persoanelor apropiate, stări conflictuale puternice în
familie etc.“, menţionează medicul. Pe de altă parte, pacienţii cu boli psihice
deja diagnosticate sunt în vizorul specialiştilor, pentru că în cazul lor riscul
este şi mai mare.
Depresia cea înşelătoare
O rată „surprinzător de înaltă“, spune specialistul, se înregistrează în rândul
celor cu tulburări de personalitate. Este vorba de pacienţi diagnosticaţi,
urmăriţi, poate chiar sub tratament. Deşi poate părea surprinzător, depresivii
nu comit suicidul atunci când se simt foarte rău, iar explicaţia ar fi că aceştia
nu au, în acele momente, suficientă energie.
„Circulă un mit conform căruia numai persoanele foarte deprimate ar comite
suicidul. Realitatea este că mulţi oameni care comit suicidul sunt depresivi,
dar foarte mulţi depresivi nu au suficientă energie să-l comită şi îl comit când
se simt mai bine. Foarte mulţi oameni înainte de a comite actul suicidal par
mai puţin depresivi, par mai bine, auzim adesea «părea că se simte mai
bine». Tocmai atunci au curajul să comită actul respectiv. Înşelător acest
«bine», tocmai aici trebuie analizat foarte bine dacă poţi să intervii la timp,
dacă se adresează vreunui specialist“, a remarcat medicul. Din acest motiv,
în cazul unui pacient cu potenţial de a se sinucide, cunoaşterea factorilor de
risc trebuie combinată cu evaluarea cazului.
„A nu întreba despre suicid este o greşeală“
Pentru persoanele care din proprie iniţiativă sau îndemnate de cei apropiaţi
ajung la medicul specialist este important ca acesta din urmă să le câştige
încrederea. „Medicul trebuie să încurajeze pacientul blând în a-şi dezvălui
planurile. A nu-l întreba despre suicid, cum spun unii, «pentru a nu-i da idei»,
este un mit şi e o greşeală, pentru că atunci când pacientul îşi pune
problema suicidului este ambivalent, este confuz, el nu ştie ce să facă, nu
ştie ce să facă în ceea ce priveşte trecerea la act. Şi se va simţi asigurat de
oportunitatea de a prezenta cuiva dilema sa. Are o ambivalenţă – s-o fac sau
să n-o fac? De asta ar fi bine să-l întrebi, să discuţi, poate-l întorci din drum
şi poate îi dai idei mai bune, poate ai acolo o bucăţică de bine pe care s-o
pui când trebuie şi poţi să-l întorci din drum“, apreciază medicul psihiatru.
Cum pot cei din exterior să ajute la vindecarea unei boli de
interior
După fiecare tentativă de suicid reuşită, apropiaţii autorului suicidului despică
firul în patru, analizează ce s-a întâmplat în preajma evenimentului şi se
întreabă dacă nu cumva l-ar fi putut opri. Dacă suntem în situaţia în care
cineva şi-a dezvăluit o asemenea intenţie, cel mai bine este să-l îndrumăm
să ceară ajutor de specialitate. „Dacă auziţi pe cineva că spune asta, corect
ar fi să-l direcţionaţi către un specialist. Şi până-l direcţionaţi către un
specialist, dacă va ajunge, ar fi bine să împărtăşiţi lucrurile acestea cu rude,
sau cu orice alte persoane considerate importante pentru respectiva
persoană, care ar putea să-l convingă să meargă unde trebuie“, ne
sfătuieşte medicul.
Uneori, astfel de intervenţii pot fi salvatoare, alteori suicidul se produce în
ciuda tuturor eforturilor. „Puteţi face ceva până la un anumit nivel. Unii ajung,
alţii nu ajung, unii comit actul, alţii nu, dar e bine să încercăm, mai ales dacă
cineva ne mărturiseşte, pentru că mărturisindu-ţi asta, practic îţi cere o formă
de ajutor. Spunându-i o vorbă bună aşa cum ne pricepem şi vorbind cu
persoanele apropiate lui, direcţionându-l către un specialist, poate până la
urmă este întors din drum. Dar nu e o garanţie, bineînţeles. Suicidul este
imprevizibil şi, aşa cum am mai spus, scapă şi celui mai avizat psihiatru de
multe ori. Au fost cazuri şi de genul acesta. Nu suntem nici noi supraoameni,
dar pe cât posibil încercăm să ajutăm“, a completat dr. Tufeanu.
Singurătatea, o otravă de durată
O persoană abătută, care şi-a pierdut cheful de viaţă, plictisită, care exprimă
gânduri triste şi care nu mai are niciun fel de plan de viitor ar trebui să-i
îngrijoreze pe cei din preajma sa. „Sunt anumite lucruri pe care o persoană
din imediata apropiere, cineva care locuieşte în casă, poate clar să le vadă,
să observe că este o problemă. Când ni se adresează, de multe ori lucruri
importante le culegem de la aparţinători. Pacienţii nu ne spun întotdeauna,
dar noi culegem date, este o bază mare de informaţii luată de la aparţinători.
Şi mulţi vin când trebuie. De cele mai multe ori s-a întâmplat să vină şi să
ceară ajutor“, a precizat medicul.
Spunându-i o vorbă bună aşa cum ne pricepem şi vorbind cu persoanele
apropiate lui, direcţionându-l către un specialist, poate până la urmă este
întors din drum. Dar nu e o garanţie, suicidul este imprevizibil.
Ceea ce vedem, de altfel, la buletinele de ştiri este de fapt vârful aisbergului,
sunt acele tentative reuşite. Mult mai mulţi sunt cei care apelează la
specialist la timp sau sunt aduşi în urma unor tentative eşuate, sunt trataţi şi
reuşesc să depăşească momentele critice din viaţa lor. Tentativele sunt mai
numeroase în rândul vârstnicilor şi în rândul tinerilor şi adolescenţilor – în
cazul ultimelor categorii sunt de obicei asociate cu consum de substanţe.
Spitalizarea, tratamentul şi/sau terapiile dau în cele mai multe cazuri roade,
însă efortul niciodată nu se încheie aici. Va evolua foarte bine pacientul care
se bucură de susţinere şi acasă, cel care nu se întoarce într-o casă goală.
„Nu suicidul este soluţia, dar sunt persoane care din cauza singurătăţii şi a
statutului social ajung s-o aleagă, tocmai pentru că n-au parte de suportul de
care ar avea nevoie. E foarte importantă familia în toată povestea asta, ca
atunci când te întorci din spital, primeşti un tratament, să ştii că te întorci la
cineva şi cuiva îi pasă de tine. Cele mai predispuse cazuri sunt cei care sunt
singuri. Cei care nu au pe nimeni şi care până la urmă te gândeşti că nici nu
au unde să se întoarcă, sau dacă se întorc, se întorc într-o casă unde sunt
tot singuri, şi este foarte posibil ca acea tentativă să se repete după o
anumită perioadă de timp. Se năruie, din păcate, tot efortul, pentru că nu au
suport social. Avem în schimb o grămadă de cazuri la care familia s-a
implicat şi totul a fost bine, oamenii au mers înainte“, susţine medicul.
Reţeaua de suport, un element-cheie în recuperare
Pentru că problematica suicidului nu se rezolvă odată cu ieşirea din spital,
de foarte mare ajutor ar fi centrele de suport, locuri în care cei cu tentative la
activ să beneficieze în continuare de suport psihologic, poate să stea de
vorbă cu oameni care au depăşit episoade asemănătoare, aparţinătorii
pacienţilor să primească la rândul lor informaţiile necesare pentru a şti cum
să ajute etc. Aceste centre lipsesc însă, din păcate, în majoritatea judeţelor,
cele care funcţionează fiind organizate în baza unor iniţiative venite din
mediul privat.
„Una este să te-ntorci la o familie acasă şi alta este să n-ai la cine să te-
ntorci. Şi atunci, pentru categoria asta, care este o categorie destul de
numeroasă, ar fi foarte bune. Ar manageria cumva şi tratamentul la care
mulţi renunţă când ajung acasă şi nu există nimeni care să-i îndemne să-l ia.
Probabil că ar fi dotate şi cu un psiholog care ar face o psihoterapie centrată
pe problema asta…“, a mai spus medicul psihiatru.
„Să ne bucurăm de ce avem“
Deşi unele persoane au o predispoziţie către depresie, greutăţile vieţii de zi
cu zi îngroaşă şi mai mult rândurile celor care necesită intervenţia unui
specialist. „Toţi poate traversăm lucruri urâte, grele, complicate. Dar nu toţi
au mecanismele de adaptare, de coping, cum le spunem noi, foarte bine
dezvoltate“, mai spune medicul.
Am mai întrebat medicul specialist ce am putea face, fiecare dintre noi, astfel
încât să nu ajungem să ne simţim copleşiţi de încercările mai mari sau mai
mici ale vieţii. „Să ne bucurăm de ce avem, să ne bucurăm de familiile
noastre, să ne bucurăm că avem copiii sănătoşi, că noi suntem sănătoşi, să
încercăm să nu ne îmbolnăvim, în primul rând psihic, pentru că de la psihic
pleacă foarte multe alte probleme, şi să încercăm să le luăm uşor, să le
ţinem pe toate într-un echilibru, chiar dacă la un moment dat ne copleşesc.
Să ne gândim că sunt alţii poate în situaţii mult mai grele decât noi, care nu
se plâng aşa cum ne plângem noi. Este vorba despre o igienă a somnului, a
odihnei, a minţii. Să fim odihniţi, să mâncăm corect, să ştim să ne bucurăm
când trebuie, să nu facem o nenorocire din nimic, să nu ne necăjim pentru
lucruri foarte-foarte uşoare. Să încercăm să le luăm cum sunt şi să le
rezolvăm, să mergem înainte“, este sfatul medicului primar psihiatru Mihaela
Tufeanu.