CHESTIONARUL XII

Obiceiuri juridice
Alături de legile scrise, de dreptul codificat, populația de la țară se folosește întotdeauna
și de obiceiul pământului moștenit din moși-strămoși, numit și dreptul viu al poporului. Acest
drept se păstrează sub forma obiceiurilor și normelor juridice, asociate întotdeauna de anumite
rituri și acțiuni simbolice, cu care împreună formează complexul etic și moral al poporului.
Culegerea acestor obiceiuri este deosebit de importantă, atât pentru cunoașterea vieții
poporului, cât și pentru aceea a sufletului său.
În acest chestionar am amintit numai obiceiurile juridice mai cunoscute. Pentru aflarea
lor, și mai ales pentru determinarea felului în care se prezentau mai demult, trebuie să
întrebați în special bătrânii satului. Cum e astăzi și cum era mai demult, sunt două lucruri de
care trebuie să țineți seamă la orice întrebare. În această privință bătrânii sunt cei mai indicați
să dea informații. E de recomandat ca, înainte de a întreba o persoană, să citiți cu atenție
chestionarul și întrebările să le puneți cât mai clar și în cuvinte cât mai aproape de graiul
obișnuit al poporului, pentru ca să fiți mai bine înțeles. Nu cereți răspunsul decât atunci când
sunteți sigur că persoana chestionată a înțeles întrebarea. Nu puneți mai multe întrebări
deodată. E bine să puneți aceleași întrebări la mai multe persoane, căci ce nu știe una, știe
cealaltă, sau poate știe altfel. Nu vă mărginiți numai la întrebările din chestionar, ci căutați să
culegeți tot ce stă în legătură cu ele. Orice informație, oricât de scurtă, este prețioasă. Când
puteți, dați și schițe, desene, copii după acte, fotografii, sau chiar originalul etc. Nu uitați că
puteți să descoperiți în comuna dumneavoastră și obiceiuri vechi care nu se cunoșteau până
atunci, ceea ce constituie un merit deosebit.

I. Relații între săteni

1. Ce fel de tovărășii se cunosc în comună? Cum se face și cum se numește fiecare din
aceste tovărășii? Obișnuiesc meșteșugarii de același fel, sau alți săteni, să se unească și să se
ajute unii pe alții? Ce fel de tovărășii nu se mai fac astăzi, dar se făceau mai demult?
2. Se face vreo tovărășie între câteva familii din sat ca să lucreze împreună pământul,
sau să se ajute cu boii, caii, carele etc.? Cum se numește o astfel de tovărășie? Cu ce fel de
tocmeală se face ea? Dar crescătorii de vite ce tovărășii fac? Mai demult erau și altfel de
tovărășii?
3. Este obiceiul de a se ajuta sătenii unii pe alții la lucrul câmpului, la culesul viilor, la
adusul lemnelor, clădirea caselor etc.? Cum se numește acest obicei (dacă sau altfel)? Este
obiceiul ca astfel de clăci să se facă numai în zile de sărbătoare, sau și în cele lucrătoare? Pe
cine ajută, pe orice sătean, sau mai mult pe cei săraci, bolnavi, sau pe preotul satului etc.?
Cum se făcea mai demult?
4. Este obiceiul să se ia pământ de la cei bogați pentru a-l lucra, iar roadele să fie
împărțite în două? Cum se numește și cu ce tocmeală se face aceasta? (Se spune a lucra în
parte sau altfel? De Ia cine se ia pământ? Dar mai demult cum era obiceiul?
5. Ale cui sunt fructele din ramurile unui pom care trec peste hotar? Se poate ca din
când în când vecinul să vină să-și ridice fructele căzute dincolo de hotar? Dacă umbra unui
pom sau copac ar strica grădinii vecinului, acesta poate cere tăierea lui, sau chiar poate să-l
taie el singur? Povestiri și întâmplări în legătură cu aceasta.
6. Ce distanță trebuie să fie între pământuri? Cât de lată trebuie să fie brazda de pământ
nelucrată? Cum se numește ea („răzor” sau altfel)?
7. Dacă un câine mușcă pe un vecin, sau o vită a acestuia, sau dacă un alt animal
produce pagube vecinilor, cum sunt despăgubiți aceștia? Povestiri.
8. Cum se tocmesc oamenii la lucru: pe an, pe lună, cu ziua, cu ruptu etc.? La ce fel de
lucru? Cât li se plătește astăzi? Dar mai demult?
9. E rușine să fii lucrător, sau slugă? Se cunoaște obiceiul că feciorii trebuie să fie slugi
cel puțin un an înainte de a se însura? Dar obiceiul ca feciorul să slujească pe stăpân pentru a-i
da fata de soție? Cum era mai demult?
10. Cum se poartă stăpânii cu servitorii (argații) lor? Ce drepturi au asupra lor? Pot să-i
bată, să le oprească din plată etc.? E obiceiul ca servitorii să mănânce cu stăpânul la masă?
Servitorul e privit ca o rudă, sau ca un membru al familiei? Se fac căsătorii între stăpâni și
argați? Cum se petreceau lucrurile mai demult? Cum erau pedepsiți servitorii, iobagii, țiganii
etc., când fugeau de la stăpân? Se obișnuia să-i înfiereze, să-i îmboureze (cu fierul înroșit) și
cum se făcea acest lucru?
11. Cum se apără argații de asprimea sau nedreptățile stăpânilor (când nu li se plătește
pe drept etc.)? Cum sunt asigurați stăpânii de pagubele făcute de argați? Cine e răspunzător
dacă argatul cuiva e vătămat sau a păgubit pe cineva? Răspunde argatul sau stăpânul său?
12. Cu ce rânduială sunt tocmiți ciobanii? Când și până când se tocmesc ei (Sf.
Gheorghe, Ziua Crucii etc.)? Ce plată primesc? Ce daruri primesc? Li se plătește și în natură
și în acest caz ce li se dă (haine, oi etc.)?
13. De câte feluri sunt ciobanii (baci, scutar, strungar, berbecar etc.)? Ce fel de lucru are
fiecare și care este legătura dintre cei mari și cei nuci? Cum își fac ciobanii socotelile lor? Se
mm folosește răbojul? Cum era rânduiala mai demult?
14. Când sunt ciobanii răspunzători de pierderea unei vite? Ce dovezi se pot aduce că
vita a fost mâncată de o fiară sau a murit de boală etc. (se dovedește prin arătarea pielii etc.)?
Se cunosc sate unde toți locuitorii sunt ciobani? Dar mai demult existau astfel de sate?
15. Cum se tocmesc păzitorii de păduri, de câmp, vii, biserică etc.? Cum se numesc ei
(gornic, jitar etc.)? Când se tocmesc, ce plată primesc și ce datorii are fiecare? Obiceiuri în
legătură cu culesul și păzitul viilor, holdelor etc.?
16. Care este așezământul mori lor? Cât se plătește morarului? Cum își macină oamenii
grâul? Care sunt obiceiurile (respective la pive, dârste?
17. Ce impozite se plătesc comunei? Se plătește după familii (după fumuri) sau după
suflete etc.? Ce impozite speciale se plătesc și cum se numesc ele (aruncul, pășunatul etc.)?
18. Ce este gloaba? Pentru ce se plătește? Se plătește în bani, în lucruri sau în muncă?
19. Care sunt avantajele de care se bucură preotul și ceilalți oameni ai bisericii? Dar
primarul și ceilalți funcționari ai satului? Ce plată și ce avantaje au?
20. Se mai știe ceva despre devălmășie (sau co-devălmășie), când oamenii satului lucrau
împreună și împărțeau bucatele între ei? Cum era organizat satul atunci? Ce conducător avea
și care erau drepturile devălmașilor între ei? Ce sfaturi țineau? De când nu mai există
devălmășie (sau poate există și astăzi)? Să se dea cât mai multe amănunte cum se făcea mai
demult. Cum era pe vremea când nu erau hotare, fiecare lucra unde-i plăcea?
21. Se obișnuiește și astăzi ca o parte a comunei să fie pășunată cu vitele în comun, într-
un anumit timp al anului, iar după aceea fiecare să-și cosească singur iarba de pe moșia sa?
Cum se numește această parte? Locurile de pășunat și de fânaț sunt închise cu gard (de când),
sau nu? Cum era mai demult?
22. Obișnuiesc sătenii să se adune la un sfat obștesc; când se face și cum se numește el
(cisla satului etc.)? Unde se adună, cum sunt anunțați oamenii, cum decurge sfatul? Cine ia
parte și ce se discută? Cum era în vechime?
23. Cum se vestesc poruncile în comună? La biserică, sau la primărie etc.? Dar în cursul
săptămânii? Cum se numește cel care vestește poruncile? Se obișnuiește sa umble o persoana
din casă în casă, sau să anunțe cu trâmbița, toba, tulnicul etc.? Dați cât mai multe amănunte.
24. Ce se făcea mai demult armata? Cum se lua la oaste (cu arcanul cu verbuncul etc.)?
Ce datorii și ce avantaje aveau grănicerii pentru păzirea hotarelor? Povestiri.
25. Se cunoaște așezământul vătășiilor, formate din feciorii satului și al veciniilor,
formate din mai multe familii? Cum erau organizate? Ce rost aveau (să controleze starea
morală, socială mersul la biserică etc.)? Cum se numea conducătorul organizației feciorilor
(vătaf etc.) și cel al veciniei (tată de vecin etc.). În ce fel se alegeau ei și cum era sărbătorită
această alegere etc.? Rugăm cât mai multe amănunte.
 26. Cum era rânduiala satului în vechime? Cum se cârmuia satul? Care erau legăturile
între săteni și boieri și ceilalți stăpâni ai satelor? Cine erau vătafii și pârcălabii etc.?
27. Cine împacă neînțelegerile dintre satele învecinate? De cine sunt aleși, după ce
obicei se face împăcarea?
28. Ce se întâmplă dacă se săvârșește o moarte în hotarul unei comune și nu se
descoperă făptașul? Plătește satul întreg? Cum era mai demult? Dacă se furau vite etc. și nu se
descoperea hoțul, se luau pământurile satului de unde se bănuia că sunt hoții? Povestiri din
vremurile vechi.
29. E permis ca străinii să treacă peste hotarul unei comune cu o nuntă, cu vitele, sau cu
un mort? Sau trebuie să plătească ceva comunei respective; cum se procedează?
30. Când și unde se fac târguri anuale? Cum se numesc? De la ce distanță vin oamenii?
Cât timp durează târgul? Se fac și târguri de săptămână?

II. Relații de familie

1. Pot copiii să aibă vreo avere deosebită de-a tatălui lor? Ce lucru pot avea (când
primesc daruri de la rude, sau plată pentru slujit)?
2. Copiii sunt datori a ocroti și hrăni pe părinții lor la bătrânețe? Dar părinții ce datorii
au față de copii? Se cunosc povestiri în legătură cu uciderea oamenilor bătrâni? (sau proverbul
„dacă n-ai bătrân să-ți cumperi”, ori unul asemănător)?
3. Cum se face împărțirea moștenirii, ce ia fiecare băiat sau fată? Cine va locui în casă
cu bătrânii? E obiceiul să rămână băiatul cel mic? Pentru ce?
4. Când un fecior se însoară nevârstnic rămâne sub puterea tatălui său și atunci și soția
și copiii? Au părinții putere asupra fetelor măritate?
5. Dacă părinții au murit rară să lase vreo avere, frații sunt datori să înzestreze pe
surorile nemăritate?
6. Dacă părinții fetei ar da o zestre prea mare nedreptățind pe frați, ce fac aceștia?
7. Cum se face învoiala în privința zestrei? Se face foaie de zestre? Să se copieze mai
multe foi de zestre, sau să se enumere obiectele ce se dau de zestre. Când se dă zestrea, înainte
sau după nuntă? Ginerele plătește ceva tatălui miresei sau rudelor?
8. Sunt prigoniri și judecăți pentru zestre între gineri și socri? Nevasta pierde vreodată
dreptul la zestre, când și cum?
9. Se știe că ginerele trebuia să dea socrilor zapis că nu-și va bate nevasta? Cum se face
aceasta? Exista poate obiceiul mai demult? Povestiri.
10. La căsătorie se ține seama de fecioria miresei? Care este obiceiul? Dacă fata n-a fost
fecioară este trimisă la părinți, iar bărbatul păstrează zestrea? Poate fi reparată greșeala fetei
prin mărirea zestrei? A doua zi după nuntă mirele dă darul miresei, dacă a fost fecioară? Cum
se numesc aceste daruri? Sunt și alte obiceiuri? Povestiri.
11. Cum se procedează dacă fata, trăind cu cineva, a rămas însărcinată? Dar dacă
feciorul nu vrea s-o ia în căsătorie? Cum procedează fata? Povestiri. Ce obiceiuri sunt la
cununia unei fete care are sau a avut un copil? Ce este hobotul? Alte obiceiuri..
12. Nevestele fug vreodată de la bărbați? Din ce cauză? Cine judecă și cine împacă
certurile dintre soți? Ce se întâmplă cu zestrea?
13. Cum se răzbună cineva dacă altul i-a necinstit nevasta, sora, fiica sau vreo rudă?
Cum se pedepsește furarea fetelor?
14. Ce se face când bărbatul își prinde nevasta în dragoste cu cineva? Dar soția ce face
când [îl] află pe bărbat[ul ei] în dragoste cu o altă femeie? Cum privește poporul necredința
bărbatului sau a femeii? Cum sunt numiți fiecare? Ce este curvia și preacurvia? Cum este
privit concubinajul și cum se numește? Cum se pedepsesc astfel de păcate? Cum crede
poporul că vor fi pedepsiți astfel de oameni în lumea cealaltă.
15. Cui rămâne zestrea soției după moartea ei, copiilor, bărbatului, fetelor etc.? Ce se
întâmplă cu zestrea după desfacerea căsătoriei? Cui rămân copiii?
16. Se crede că averea aparține ambilor soți în același grad? Sau fiecare își are partea
sa? Se întâmplă ca bărbatul și soția să-și „facă cărți” unul altuia, ca în cazul când unul moare,
averea să rămână celuilalt și să nu aibă drept și rudele să o ia? Cum se face și cum se numește
acest obicei? Să se dea astfel de „cărți” în copie. Se obișnuiește să se căsătorească oamenii de
mai multe ori? De câte ori? E păcat să te însori de mai multe ori? Ce crede poporul? Povestiri
în legătură cu aceasta. Ce obiceiuri sunt când cineva se căsătorește sau se mărită din nou?
17. Care este legătura copiilor cu tatăl lor vitreg sau mama vitregă? Ce obligații au unul
față de altul?
18. Părinții gonesc sau dezmoștenesc vreodată pe fiii lor? Din ce cauză și cum se face
aceasta?
19. Se obișnuiește să se facă testamente de moștenire? Cum se mai numesc? Ce este
lăsatul cu limbă de moarte? Cine face testamentele și cine le aduce la îndeplinire? Se fac ele
în scris sau oral? Câți martori trebuie să aibă cel ce face testamentul? Să se dea un astfel de
testament. Cum se făcea mai demult? Amănunte în legătură cu testamentele.
20. Cei care fac testamentul lasă ceva și pentru „partea sufletului”, pentru
înmormântare, parastase, lucruri bisericești etc.? Ce lucru se lasă și cine aduce la îndeplinire
dorințele mortului? Ce datorii au moștenitorii față de sufletul celui mort?
 21. Dacă nu s-a făcut testament, atunci ce moștenește femeia după moartea bărbatului, și
ce moștenește bărbatul după moartea soției? Cum se întâmplă în cazurile când sunt sau nu
sunt copii?
22. Cine îngrijește de averea copiilor nevârstnici? Ce fel de răsplată primește pentru
aceasta și cui dă socoteală? Când un orfan nu are avere, cine îngrijește de el? De la ce an
începe un copil să fie stăpân pe averea lui?
23. Rudele și vecinii au dreptul să răscumpere o avere vândută? Înainte de a vinde o
moșie trebuie să întrebi întâi rudele și numai după aceea s-o oferi străinilor? Întâmplări și
povestiri.
24. Care sunt gradele de înrudire și cum se numesc fiecare? Cui i se spune: moșule,
mătușe, dadă, nenicule, bădie, soro, frate, fârtate, surată, vere, șogore, cuscre etc., mamă,
maică, taică, nevastă etc.? Dați cât mai multe numiri. De câte feluri sunt rudele? Cum se aleg
nașii? Care sunt raporturile dintre nași și fini (se pot căsători între ei etc.)? Povestiri.
25. Este obiceiul de a lua „copil de suflet”? Când și cum se face aceasta? Ce obiceiuri
sunt la luarea de suflet (se dă copilul peste o apă, punte, în pielea goală etc.)? Dați cât mai
multe amănunte.
26. Ce drepturi și datorii sunt între copiii de suflet și părinții lor adoptivi? Copilul de
suflet al cui nume îl poartă? Care sunt legăturile între el și părinții adevărați? Ce fel de copii
se adoptă de obicei? Nu mai mult cei din flori? Cum se „lua de suflet” mai demult? Pot lua
femeile copii de suflet?
27. Ce deosebire de vârstă trebuie să fie între copilul de suflet și părintele său (de
suflet)? Se poate lua de suflet un om mai în vârstă, chiar cu copii? Părintele de suflet trebuie
să-și înzestreze copilul? Face el deosebire între copilul de suflet și copiii săi? Se pot face
căsătorii între copiii adevărați și cel de suflet?
28. Cum sunt priviți copiii din flori? Cum se numesc. Al cui nume-l poartă copiii din
flori? Ce drepturi au la moștenirea părinților? Ce datorii au față de părinți și părinții față de ei?
29. Cum se face „frăția de cruce”? Cum se făcea mai demult? Se face și între femei?
Cum se mai numește (însurățire sau altfel)? Când se face: în lunea Paștilor, la Sântoader,
Rusalii sau când? Din ce motive se face? Se făcea și între bărbați și femei? Care erau
drepturile și datoriile fraților de cruce? Împărțeau averea între ei? Se făcea și la o vârstă
înaintată? Ce obiceiuri erau la înfrățire? Se făcea cu învoirea preotului, cu rugăciuni etc? Cum
se însemnau frații de cruce? Câți frați de cruce se cunosc în comună? Dar mai demult?
30. Ce fel de nume de familie sunt în comună? (Să se dea toate). Dar porecle, nume de
batjocură, nume colectiv al mai multor familii etc.? Cum se moștenește numele de familie la
căsătorie? Dacă bărbatul se „mărită”, al cui nume îl lua mai demult? Dar când se ia de suflet
etc.? Care sunt numele de botez din comună, care sunt mai dese și care mai rare? Ce nume de
botez erau mai demult și azi nu mai sunt? Este obiceiul ca anumite nume de botez să se
moștenească într-o familie (cum)?
31. Cum era familia și cum era viața familiară mai demult? Ce povestesc bătrânii despre
căsătoriile de altă dată și alte lucruri în legătură cu familia? Dați orice informație de orice
natură. Puneți mai ales pe bătrâni să povestească.
 Manuscris 1874
Academia Română, AFAR

Obiceiuri juridice nescrise practicate

în satele din zona sud-vestică a judeţului Bihor

Obiceiurile juridice nescrise fac parte componentă din cultura populară, din tradiţia
milenară românească transmisă de la o generaţie la alta. Obiceiurile juridice au alcătuit, secole
de-a rândul, aşa-zisul „obicei al pământului”, dreptul viu al convieţuirii socială în viaţa rurală.
Statornicite de vreme prin practica îndelungată în viaţa de familie sau obştească, obiceiurile
juridice s-au folosit în toate timpurile paralel cu legile scrise în felurite coduri. Statornicind
îndatoriri şi drepturi pentru individ sau grup, legea nescrisă a determinat raporturile cotidiene
între oameni care, în general, în satul românesc, au fost bune; ele au învăţat prin experienţa
vie că „o pace chiar rea e mai bună decât o ceartă prietenească”.
Ele au fost respectate în mod tacit; influenţa lor asupra vieţii de obşte a fost mult mai
puternică decât a legilor scrise, deoarece se bazau pe fondul etic şi moral al ţăranului; obligat
de opinia publică, de aşa-zisa „gura satului”, individul a fost silit volens-nolens să li se supună
căci „aşa e datina, „aşa am apucat din bătrâni”.
În cazuri de nesupunere, restricţiile erau drastice, manifestate prin blam sau prin forţă.
Cu infime deosebiri de procedură, raporturile juridice au fost aceleaşi în toate localităţile
rurale din partea sud-vestică bihoreană.
Pe baza observaţiile nemijlocite, făcute ani îndelungaţi, asupra raporturilor din viaţa
socială rurală, cât şi pe baza discuţiilor cu bătrânii de prestigiu din localităţile Cărăsău,
Căpâlna, Cheşa, Cociuba Mare, Petid, Suplac, Tinca, Ursad şi Ucuriş, am constatat că în ciuda
prefacerilor social-culturale şi economice survenite în viaţa ţărănească în epoca
contemporană, o bună parte din obiceiurile juridice tradiţionale le mai întâlnim practicate şi
astăzi, chiar dacă nu cu vigoarea de odinioară.
Obiceiurile juridice străvechi au însumat într-un singur corp, rânduieli şi reguli de
convieţuire socială acceptabilă, modalităţi de rezolvare a conflictelor din familie sau din sânul
obşte-i satului, exercitând cu putere de lege atât funcţii sociale de integrare, cât şi funcţii
educative, de formare a omului de omenie.
 S-a afirmat mai sus, că obiceiurile juridice nescrise alcătuiesc un tot unitar, un corpus,
din necesitate didactică o vom grupa în două categorii: a) obiceiuri juridice privind relaţiile
dintre săteni şi b) obiceiuri referitoare la viaţa de familie.
Obiceiuri privind relaţiile dintre săteni. Acest tip de raporturi privesc relaţiile de
muncă liberă, raporturile dintre stăpân şi slugă, raporturile dintre păstori şi sat, între săteni şi
proprietarii de instalaţii de prelucrarea produselor, raporturi de vânzare-cumpărare,
administraţia de obşte, raporturile dintre vecini dintre sate etc. Cele mai generale raporturi din
acest grup sunt raporturile de muncă liberă, desfăşurate pe ţarina satului sau acasă pentru
câştigarea celor trei necesităţi primordiale: de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost.
Se ştie cât de legată a fost viaţa ţăranului de munca câmpului şi de gospodăria lui. La
câmp, ca şi acasă, au participat activ toţi membrii familiei capabili de muncă. Ceasul de lucru
la câmp i-a fost soarele, iar toamna şi iarna cântatul cocoşilor, stelele şi luna. Viaţa la sat a
fost o muncă neostoită, dar în unele etape ale anului se aglomera în aşa măsură că în multe
gospodării, membrii familiei nu-i putea face faţă în timpul optim al anumitor lucrări agricole.
În asemenea cazuri se simţea necesitatea muncii de grup, a muncii unite. Or, activitatea de
grup necesita relaţii echitabile, de bună înţelegere, onestitate şi cinste între oameni.
În acest cadru – după obiceiul pământului – s-a practicat munca în ortăcie şi clacă.
Ortăciile au cuprins şi cuprind încă vecinii, neamurile şi prietenii apropiaţi.
Raporturile ce stau la baza ortăciilor de muncă au fost şi sunt bune, ortăcia constituind în mod
firesc un „cerc simpatetic”. Ortăciile se întâlnesc la praşila şi culesul porumbului, înainte
vreme, la arat, la coasă şi la secerat, la adus fânul şi la strânsul grâului în stoguri la arie.
Alături de ortăcii apoi a existat claca. Până în 1960 clăcile erau dese şi de amploare.
Prin clacă se executa în mod colectiv, de bună voie şi fără plată, o lucrare întârziată sau
urgentă în folosul proprietarului.
Claca a fost şi rămâne un prilej de muncă agreabilă şi de petrecere.
Ambele forme de muncă – ortăcia – mai mică ca număr de participanţi şi claca – cu
participare masivă de oameni – au contribuit la consolidarea relaţiilor dintre săteni. Şi una şi
cealaltă excludea ideea de exploatare, claca fiind socotită ca „o facere de bine” pentru „un om
din sat, pentru un neam, pentru pădurar, primar, preot sau învăţător”.
Erau prilejuite nu numai de muncile agricole din câmp, ci şi la construirea de case,
fântâni, prelucrarea cânepii, sfărâmatul porumbului şi, întotdeauna, în cazuri de năpăstuiri
(inundaţii, incendii, moarte etc.). În ciuda faptului că în această zonă a dispărut mai bine de o
jumătate de secol funcţia rituală a clăcii şi ortăciilor (cântecul cununii, hora cânepii, hora
secerii, hora clăcii) s-a menţinut până astăzi funcţiile sociale şi psihice. În întovărăşirea munca
pare mai uşoară datorită stării sufleteşti de voie bună, de relaxare şi înfrăţire.
O formă de muncă aparte a format-o „lucrul în parte” în care relaţiile juridice existente
între proprietari şi părtaşi erau de multe ori aspre, antagoniste, generate de forma de
exploatare mai mare sau mai mică, care se statornicea în practica muncii de acest fel.
În această zonă, munca în parte s-a practicat intens în satele de jos şi s-a desfiinţat abia
din 1948 încoace. Ţăranii săraci şi unii mijlocaşi din satele de deal (Cărăsău, Ursad, Soimi,
Dumbrăviţa, Pocluşa, Olcea, Hodişel, Conău, Hodiş, etc.) luau pământ „în parte” la Tinca,
Ginta şi, până la primul război mondial, la Ghiorac, Batăr, Tancoş şi Tăut, pe care-l lucrau de
la prăşit până la cules, când li se da a treia parte din recoltă. Exploatarea părtaşului a crescut
considerabil la Tinca, din 1930 încoace, prin faptul că proprietarul pretindea ca părtaşul să-i
secere gratuit o suprafaţă egală de grâu cu aceea de porumb pe care „o săpa în pare”. Plata
pentru secerat era doar hrana pe care o aducea proprietarul. Deşi cu totul inechitabilă, părtaşul
accepta situaţia, dat fiind cererea foarte mare a ţăranilor solicitanţi.
Până prin 1920, pădurenii (zona Soimi, Ursad, Mărăuşi) porneau la începutul verii, în
grupe mari, numite „chizade” cu coasele „de-a umăr” spre vest, până spre Socodol, Pil,
Vărşand, „să secere grâul la râs”, a zecea, a unsprezecea sau a douăsprezecea, după învoială.
În zona pădurenilor sau a gugulenilor nu s-a practicat „lucrul în parte”, pământul era puţin şi
forţa de muncă în familie suficientă.
Cea mai plăcută formă de muncă în zona pădurenilor era ortăciile la călcatul grâului
„cu caii în arie”, practicat în exclusivitate până la apariţia batozelor cu locomobile. După
dispariţia obiceiului ca toată gama de relaţii intercomunitare, se formează pentru treieriş
cotele, în care intrau oameni săraci, plătiţi „la râs în natură”.
Plata în natură s-a utilizat frecvent în toată zona şi în gospodăriile personale mai
înstărite sau lipsite de braţe de muncă. În timpul concentrărilor din anii 1938-1945 se plătea
unui cosaş până la „o v ică” (30 kg) grâu la zi muncă. Legătorul primea tot atâta, iar
mănuncheşul pe jumătate.
Munca în regie nu s-a întâlnit decât în cazuri excepţionale şi se numea „muncă cu
ruptul”.
Raporturile dintre stăpân şi slugă. Până în 1938, sluga era un fenomen frecvent
întâlnit în satele din zona Soimi-Cheşa. Aproape toţi copiii de ţărani săraci şi mijlocaşi, plecau
de pe la 10-12 ani în satele bănăţene unde se angajau servitori, cu scopul de a-şi cumpăra
pământ. Până în 1918 îi puteai întâlni până în inima Ungariei. Între 12-16 ani băiatul slugărea
ca „slugă mic”, iar după această vârstă ca „slugă mare”
 Sluga mic avea „ca simbrie, un rând de haine de sărbătoare şi cizme, precum şi haine
de lucru şi opinci câte poate rupe”. Sluga mare primea, în afara acestora, încă un rând de
haine de sărbătoare, cizme cu tureac tare şi o retribuţie în bani. Dormeau în patul din grajd.
Nici unul n-avea voie să bea la cârciumă, acasă luau masa împreună cu gazda şi, în general,
erau consideraţi pe tot timpul slugăritului ca nişte membri de familie.
În satele din sud-vestul bihorean avea slugi doar vârfurile de mijlocaşi şi chiaburii
(Talpoş, Batăr, Salonta, Cociuba Mare). Începând cu anul 1938, obiceiul plecării copiilor în
masă ca sluji în Banat dispare, deoarece situaţia social-politică se învălmăşeşte, încep
concentrările masive şi în gospodăriile ţărăneşti nevoia braţelor de muncă devine acută. Între
cele două războaie mondiale plecau slujnice şi fetele, dar la oraş – fenomen neîntâlnit înainte
de primul război mondial.
La oraş se angajează cu luna în „piaţa de slujnice”. Cele multe pleacă la Bucureşti,
Braşov şi Timişoara, unde devin „fete în casă, bune la toate”. Multe nu s-au mai reîntors, iar
după 194.. au ajuns muncitoare în fabrici (Pele Floarea, Pele Ana din Hodişel Badiu Elena din
Petid, Iagăr Ileana şi Mândru Maria din Cărăsău etc.
Între 1929-1935 mare număr de ţărani din acest sector sunt siliţi de datorii să
părăsească satele, plecând în căutare de lucru la Budila, Braşov, Moreni şi Bucureşti (Cheşa,
Petid, Ursad, Suplac etc.). Câştigă însă atât de puţin încât abia le ajunge de pe o zi pe ala. Unii
dintre ei n-au avut nici banii necesari pentru plata biletului de tren pentru ca să se întoarcă
acasă, fiind nevoiţi să se întoarcă pe jos săptămâni după săptămâni (Fâncean Mihai, Găvruţa
Gheorghe, Cartiş Dumitru, Blaj Nicolae din Cărăsău).
Deşi aspre, relaţiile dintre stăpâni şi slugă au fost de cele mai multe ori suportabile.
Gazda pretindea ca sluga să lucreze ireproşabil şi cât mai mult posibil. Dacă nu era obiceiul ca
stăpân 1 să-şi bată sluga, cearta, blamul sau batjocura pentru neglijenţă sau purtare rea, erau
obişnuite. Când sluga nu mai putea îndura firea înrăită a câte unuia dintre stăpâni, fugea
(Fărcuţ Teodor). În caz că se iveau litigii pentru neplata timpului servit, sluga apela la
organele locale de stat, deoarece gazda nu avea dreptul să oprească simbria slugii sale decât
pentru paguba săvârşite cu intenţie.
Faţă de iobagul de odinioară, care putea fi bătut, închis, pus la stâlpul infamiei, sluga
avea un statut avansat, dar care n-a înlăturat exploatarea omului de către om. În aceste
localităţi nimeni nu considera slugi-a ca ceva înjositor, ci mai degrabă ca semn al vredniciei şi
s-au întâlnit cazuri când unul dintre gazde să-şi mărite fata cu propria lui slugă (Toma Ioan
din Săud şi Borza Nicolaie din Cărăsău s-au căsătorit cu fetele foştilor stăpâni).
 Raporturile dintre sat şi slujbaşii lui. Păcurarii, stăvarii, bouarii, ciurdarii, porcarii şi
căprarii au purtat întotdeauna numele de păstori săteşti. Acestora li se poate adăuga ciosul de
răzoare (paznicul de câmp), samarul (pădurarul), chisbirău (vornicul sau vătăşelul) şi sfătul
(clopotarul crâsnicul).
În afara pădurarului care se bucura de un statut apare, toţi ceilalţi slujbaşi ai satului se
recrutau dintre oamenii nevoiaşi. Relaţiile dintre sat şi slujbaşii săi n-au fost niciodată relaţii
de exploatare. În mod firesc, „sluga satului” ştie că nu are rost să se „supere pe sat”. S-a
supărat cândva un văcar şi de la el a rămas zicala că „se supără ca văcarul pe sat”.
În afara pădurarului, care astăzi e funcţionar de stat, toţi ceilalţi sunt plătiţi pentru
munca lor după obiceiul pământului. Până prin 1950 erau plătiţi numai în natură. Astăzi, sunt
bine remuneraţi în natură şi bani. Astfel, de exemplu, la Potid şi Cărăsău, plata pentru o vacă
la păşunat din mai până în octombrie sau „până la postul Crăciunului” constă din: o vică
cereale (30 kg), 150 lei, o pâine de 6 kg., ½ kg slănină, pentru o oaie sau capră: o vică de
cereale, o pâine, 20 lei şi ½ kg slănină, care valorificate în bani se ridică la mai mult decât
valoarea animalului la preţul de toamnă.
Obligaţiile păstoreşti după datină constau în scoaterea animalelor din sat, dimineaţa, la
răsăritul soarelui şi aducerea lor acasă la apusul soarelui „săturate şi adăpate”; să facă
păşunatul pe izlazul „slobod”, să semnaleze îmbolnăvirilor, să aducă proprietarului via
moartă, o ureche sau o parte a corpului în cazul că a fost răpită de lupi. În caz contrar, păstorul
plăteşte paguba sau cumpără alt animal în locul celui dispărut.
Înainte cu câteva decenii, păcurarul rămânea cu turma în păşune şi noaptea, în afara
iernilor grele. El avea grija fătărilor, mulgea oile, dar nu prelucra laptele. Fiecare proprietar de
oi avea atâţia „lapţi” câte oi mulgătoare avea la Sângeorz. Partea de lapte se lua „pe rândul
satului” dimineaţa şi seara. Păcurarul primea la sfârşitul fiecărei ture un rând de lapte. În nici
un caz nu se întâlneşte în ciobănie distincţie între ciobani şi baciul. Denumirea e cea de
păcurar şi se întrajutoră nu membrii familiei lui. Uneori păcurarul, toamna şi iarna, „stăura”
oile pe loturi particulare pentru îngrăşare, de obicei pe locurile în pantă unde se transportau cu
mare greutate îngrăşămintele de grajd. La Cărăsău, Hotar Florian – Cicnghila – păcurar din
tată-n fiu, avea în acest scop coliba pe roate şi muta staulul şi coliba săptămânal după
necesitate, ajutat de oameni.
Angajarea păstorilor se făcea public, în adunare populară la Casa satului, pe bază de
tocmeală. Dintre candidaţi era ales cel mai vrednic, ridicat în sus de trei ori pe braţe,
ceremonial care consfinţea alegerea.
 Astăzi se fac „înscrisuri” care consemnează condiţiile puse de părţile contractante.
Angajarea păsărilor se făcea la Sângeorz (23. IV) pe câte un an (Cărăsău, Hodişel, Soimi,
Ursad) sau pe câte şase luni (Sângeorz-Sânmedru – 23. VI – 26. X – Căpâlna, Petid, Suplac,
Rohani, Ginta). Aveau retribuţia diferită iarna faţă de vară.
În prezent angajarea păstorilor se face la 1 ianuarie, cu excepţia ciurdarilor şi
stăvarilor.
Chişbirăul (vărăşelul) are slujbaşul primăriei. Era angajat la 1 ianuarie, cu obligaţia de
a sta la dispoziţia notarului şi primarului pentru a transmite ordinele în sat cu toba sau cu
goarna. El însoţea perceptorul, jandarmul în cauze de serviciu. Plata lui se făcea „în bucate”,
câte o pătrare de fiecare fum, jumătate grâu şi jumătate porumb.
În aceleaşi condiţii se alegea şi retribuia sfătul, (crâşnicul), dar alegerea se făcea la
biserică pe un timp nedeterminat. De prin 1935 încoace, sfătul aer şi obligaţiile de clopotar
vestind vremea la orele 5, 8, 12, 20 (iarna) şi 21 (vara). Obiceiul se menţine încă, în ciuda
faptului că aproape toţi ţăranii dispun de mijloace personale de informare (ceas, radio,
televizor).
Pădurarul comunal, când satele aveau păduri proprii „pădurea satului”, ea ales dintre
ştiutorii de carte. Remunerat în bani şi în natură (lemne de foc şi construcţie), sumarul cum i
se zicea local, avea de îndeplinit obligaţiile solicitate de meseria respectivă. Deşi privit ca un
slujbaş de vază în sat, era obligat să facă dări de seamă în faţa Consiliului comunal şi să se
supună acestuia.
Aporturi juridice între săteni şi proprietarii instalaţiilor de prelucrare a
produselor agricole.
Instalaţiile de prelucrare a produselor agricole erau: râşniţa, oloiştea, moara şi piua de
bătut sumane.
Cea mai mică instalaţie de prelucrare a produselor agricole este râşniţa. Foarte
răspândită peste tot, era folosită pe vecinătăţi, pe grupuri de gospodării, fără plată, la baza
utilizării ei stând relaţiile de bună vecinătate.
Oloiştile, existente şi ele peste tot, au dispărut odată cu apariţia morilor cu valţuri.
Instalaţii mai complicate, mai costisitoare, erau întâlnite în câte 4-5 gospodării în sat. Folosea
la extragerea uleiului din seminţe de dovleac şi floarea soarelui, proprietarul primind vamă n
raport cu cantitate de ulei şi cocă, rezultată din cantitatea de seminţe prelucrate (de exemplu
¼ litri ulei şi o cocă la 5 litri ulei extras).
Sumanii erau duşi la pivele din Budureasa şi Pocisvelişte, plătindu-se înnobilarea
pănurii - 2 lei cotul.
 Măcinatul se făcea la morile de apă de pe Crişul Negru, foarte numeroase de la Norş şi
până la Tinca. În trecut, vama se lua din sac, nu la greutate. Din fiecare sac era obiceiul să se
oprească pentru măcinat un vaitău de grăunţe (circa 4 litri), de aceea gospodinele
confecţionau saci cât mai mari. Mai târziu – după 1925 – 1930 – apărând în zonă morile cu
valţuri – construite de familia Medrea, la Belfia, Cheşa, Ginta, Tinca, Uileacul de Beiuş,
morile de apă sunt abandonate, se introduc relaţii noi de măcinat. Vama se ridică la 12 %,
morarul capătă importanţă socială, devenind capitalist de seamă; calitatea făinii şi a pâinii este
mai bună.
Desfacerea produselor. Relaţii cu vânzare-cumpărare. Ţăranii din sud-vestul
bihoran îşi valorifica şi azi ca şi în trecut produsele agricole în pieţele săptămânale din
Căpâlna, Tinca, Ucuriş, Salonta. La Tinca se ţineau târguri mari pese an: de iarnă, de
primăvară, de vară şi de toamnă unde se aduna lume venită de la distanţe considerabile, de la
Arad, Ineu, Beliu, Vaşcău, Beiuş, Ceica, Oradea, cu marfă de tot felul, dar mai cu seamă se
adunau cereale, vie, cojoace, încălţăminte şi unele felurite. Marfa se vinde „pe garanţie”,
garanţie era aplicată mai ales la animalele mari, pentru „ toate hibele ce nu se văd” (năravuri
rele ce: „poara la cai, furia la boi etc.”). Nu se garantau defectele vizibile (răni, bube, defecte
fiziologice). Valabilitatea garanţiei era de 8 zile, timp în care cumpărătorul avea dreptul să
înapoieze marfa primind preţul de cumpărare. Vânzarea-cumpărarea se face pe bază de
târguială şi, dacă se ajunge la înţelegere, cumpărătorul dă aleul (arvuna) sau preţul total. În
cazul că cumpărătorul se răzgândeşte. Nu mai are dreptul să-şi ceară aleul înapoi, iar dacă se
întâmplă acelaşi lucru cu vânzătorul, acesta este obligat să restituie cumpărătorului aleul
îndoit. Vânzările la licitaţie. Se vând la licitaţie publică: lemne din pădurea comunală,
animale, clădiri, îmbrăcăminte. Vânzarea la licitaţie era condusă de primarul sau casierul
comunal prin stare, pornind de la suma de bază fixată. Strigarea se repeta de trei ori după
fiecare sumă oferită de concurenţi. În cazul că preţul era socotit mare în raport cu obiectul
licitat, acesta rămânea după a treia strigare ultimului ofertant obligat să achite preţul la faţa
locului. Bugetul comunal cuprinde veniturile şi cheltuielile de peste an ale localităţii.
Întocmit cu chibzuinţă de jude şi juraţi, mai apoi de notar şi primar, cu aprobarea Consiliului
comunal, bugetul se consumă echilibrat sau excedentar: în caz contrar era deficitar.
Veniturile proveneau din impozite şi amenzi sau gloabe, din vânzări de bunuri obşteşti
etc. Ţăranii suportau două feluri de impozite: impozitul faţă de stat şi impozitul comunal
denumite local „porţia statului” şi „porţia satului” la care se adăuga plata pentru păşunat
„porţia imaşului”. Porţia imaşului se fixa pe cap de vită de către conducerea satului, după care
se comunica în adunare sătească zisă „strânsură”, întrebând obştea dacă este de acord cu cele
hotărâte de organele conducătoare.
Plata păşunatului se făcea în raport cu situaţia economică a localităţii, variind de la sat
la sat. De exemplu, pentru animalele mari se plătea la Cărăsău, în 1936, 50 lei/ cap, la Petid
70 lei, pentru porci câte 20 lei, iar pentru oi şi capre câte 10 lei. Un cap era socotit la cai şi
cornute dacă aveau trei ani împliniţi oaia şi capra un an, iar porcul 6 luni. Porcii sub 6 luni se
socoteau câte doi un cap, atât la păşune, cât şi la păstorit. Pentru tineretul sub 1 an nu se
încasa „porţia imaşului” (nimaşului).
Aruncul – similar cu autoimpunerea actuală, se făcea ori de câte ori se ivea
necesitatea cumpărării unor bunuri de interes general sau a unor construcţii neprevăzute în
bugetul local. Era o contribuţie ocazională, nu permanentă, dar obligatorie; se efectua
diferenţiat, în raport cu puterea economică a fiecăruia.
Tot la veniturile bugetare se vărsau gloabele, amenzile pentru pagubele pricinuite în
ţarina, păşunea sau pădurea satului.
Paznicul de câmp (ciosul de răzoare) avea obligaţia ca ori de câte ori era pricinuită
vreo pagubă, atât în bunurile obşteşti cât şi în cele private, să dea socoteală cu făptaşul. Pentru
aceasta, paznicul aduna animalele în ocolul primăriei dacă le găsea răzleţite, iar când era de
faţă proprietarul, lua zălog. Doi juraţi constatau şi apreciau paguba care era plătită de făptaş
prin gloabă în bani, dacă era făptuită în averea comunală, sau prin despăgubire în recoltă, dacă
era săvârşită în sectorul privat. La acestea se adăugau şi tălpălaşagul sau plata paznicului, un
fel de premiu pentru vigilenţă (15, 20, 30 lei), fixat în adunarea sătească.
Păşunea şi păşunatul. Locul de păşunat poartă numele de imaş, inimaş sau nimaş.
Pentru tot a fost, de-a lungul vremii, averea obştii. Fiind vorba de hrana vitelor, în toată
perioada propice păşunatului, obiceiul era şi a rămas până azi, ca imaşul să se împartă în două
tarlale mari: slobozitură şi opritură. Opritura se da în folosinţă, de obicei, la Ispas sau la
Rusalii când iarba era de coasă. Până prin 1930-1935 păşunatul animalelor mari se făcea
individual. Fiecare copil sau bătrân îşi ducea viele la păscut, în grupuri mici. Noaptea, tot
astfel erau păşunaţi caii pe are-i împiedicau cu „fiarele”. Până la începutul acestui secol
„fiarele” (piedica) erau cu „bute” pentru a fi închise pe piciorul cailor ca să nu poată fi furaţi
de lotri.
Tot pe grupe mici se făcea păşunatul pe mirişti şi fânaţuri în ţarină. Toamna, toată
ţarina era liberă pentru oricine. După 1930, păşunatul se făcea colectiv, se angajează stăvari,
ciurdari, oile, caprele şi porcii au fost întotdeauna păşunaţi colectiv, cu excepţia satelor de
deal şi munte (Soimi, Dumbrăviţa de Codru, Poclaşa, Ursad, Hodişel), unde ţăranii, crescând
un număr mare de porci, îi duceau individual la ghindat.
În prezent, există în toate satele ciurda C.A.P. şi ciurda satului, turmele C.A.P. şi ale
satului. Au dispărut stăvarii şi boarii săteşti, dat fiind noua structură economică a vieţii rurale.
În păşune ţăranii au făcut târâitură sau curătură pentru a o lărgi. În prezent se dă o
deosebită importanţă întreţinerii păşunilor prin tarlalizări raţionale. (Gurbediu, Miersig) prin
îngrăşăminte azotoase, plantaţii împotriva erodării etc.

Conducerea comunelor

Veacuri de-a rândul satele au avut în fruntea lor juraţi şi juzi aleşi: judele pe câte un
an, juraţii pe un an sau mai mulţi ani.
La începutul secolului al XIX-lea apare şi vicejudele.
Juraţii şi judele au avut un rol covârşitor în viaţa localităţilor până când statul austriac
şi biserica catolică nu se amestecau direct în viaţa supuşilor. Acest forum sătesc apără
interesele economice şi social-culturale locale faţă de autorităţile de stat.
Începând cu secolul al XIX-lea, judele devine birău. La Cărăsău, denumirea de „jude”
se întâlneşte în acele de arhivă şi în 1904. Juraţii îşi păstrează denumirea până între cele două
războaie mondiale când, titlul de birău este rostit paralel cu acela de primar. Juraţii devin
consilieri comunali aleşi odată cu primarul pe durata de 4 ani.
În etapa socialistă primarul devine preşedinte de sfat popular şi în cele din urmă
primeşte din nou vechea denumire de primar conducând comuna cu ajutorul deputaţilor aleşi.
Judele şi juraţii nu au fost remuneraţi pentru activitatea lor. Funcţia era onorifică dar, se
bucura de onoarea satului, scutiri de unele robote, plăţi, etc. Abia după 1935 primarii sunt
remuneraţi din bugetele locale. Sarcinile organelor de conducere săteşti erau administrative,
economice şi social-culturale. Întocmeau bugetele, păstrau liniştea şi ordinea în localităţi,
făceau legătura între populaţie şi organele de stat, reprezentându-i în mod oficial. Cancelaria
era condusă de notar, impozitele fiind încasate de casierul comunal, remunerat cu salariu.
Adunările populare aveau loc la primărie, numită casa satului de cele mai multe ori în
aer liber, participând numai bărbaţii. „Strânsura” era condusă de primar sau notar, discutându-
se probleme de interes obştesc (aruncul, alegerea slujbaşilor, porţia imaşului etc.).
Preotul a fost multă vreme retribuit în bani şi în natură. Avea o suprafaţă de teren în
folosinţă, birul în bucate (o vică de grâu sau porumb) şi „stolele” îndătinate la naşteri, nunţi,
înmormântări, la care se adăugau clăcile etc. Birul s-a desfiinţat între cele două războaie
mondiale, iar pământul a fost naţionalizat în 1945. În prezent, preoţii sunt salariaţi de stat şi
comunitate.

Relaţii de vecinătate

Raporturile dintre vecini sunt rezumate într-o zicală locală: „Un vecin bun e mai de
folos decât un neam îndepărtat”. În general, vecinii trăiesc în raporturi amicale, de colaborare
şi ajutor reciproc. Obiceiuri îndătinate între vecini sunt numeroase şi se referă la animale,
pământ, grădini, ape, construcţii etc. Aşa de exemplu roadele pomilor sădiţi pe coamă (răzor)
se împart frăţeşte: dacă pomul e mai depărtat de coamă, fructele care cad la vecin sunt ale
acestuia şi numai cu învoirea lui pot fi culese de proprietarul pomului; în caz că un arbore
umbreşte şi incomodează pe unul din vecini, acesta poate cere să fie tăiat sau scurtat de
coroană în partea respectivă; este oprit ca apa streşinii de la casă să cadă pe partea celuilalt.
De aceea, construcţiile trebuie să fie la un pas de coamă.
Între proprietăţi este obiceiul să fie coamă (mejdie), .. lată de 20-30 cm pentru a servi
şi de cărare. În pereele casei dinspre vecin este oprit să se facă fereastră. Vechea gospodărie
ţărănească deschisă, cu curţile în faţă şi casa depărtată de stradă, nu cunoşteau acest obicei.
Muşcat de câinele vecinului, lovit de cal sau împuns de o vită cornută, eşti despăgubit
de acesta. Înainte era obiceiul ca să te „afume cu păr de câine ca să te ferească de turbare”…

Raporturi între sate învecinate

Fiecare sat are hotarul său propriu, delimitat prin semne convenţionale: „holumburi”
(movile), linii de pădure şi „tuleapi”. Trecerea pese hotarul satului este liberă pe cărări,
drumuri şi drumeaguri, „dulău”. În cazuri de pagube, străinul care le-a săvârşit este globit.
Când se ivesc litigii între localităţi pentru hotar (ţarină, imaş pădure) acestea se aplanează, fie
între organele locale de conducere, fie prin instanţele judiciare (Petid-Căpâlna).

Cazurile de moarte

Când un drumeţ necunoscut murea în hotarul satului, era înmormântat de comună, de

obicei în locul unde s-a săvârşit moartea. Trecerea cu mortul peste hotar de la o localitate sau
ala era privită ca semn de calamitate (grindină, inundaţii, ciumă, holeră) de aceea nu era
permisă trecerea. Sinucigaşii se înmormântează fără ceremonial la margine de cimitir, căci îl
spurcă şi devin „vâlfe ele”. Astăzi aceste concepţii au dispărut.

b. Relaţii de familie

Familia ţărănească a fost o familie puternic consolidată, în care tatăl şi mama au jucat
un rol primordial în educaţia copiilor şi în perpetuarea datinilor strămoşeşti. Până la începutul
secolului nostru, familiile erau numeroase; copiii locuiau împreună cu părinţii chiar după
căsătorie sau îşi construiau case proprii alături de casa bătrânească. Raporturile dintre copii şi
părinţi au fost şi au rămas bune, la baza lor stă respectul şi dragostea reciprocă. Fiecare
membru din familie se comportă în aşa fel încât să păstreze demnitatea familiei din care face
pare, să „n-o bage în gura satului, să n-o facă de râs”, dând prilej la „vorbe de hulă”.
Fata ieşea la horă în pragul adolescenţei (16 ani) şi în tot timpul „fetiei” de la horă
revenea în familie la apusul soarelui. Feciorul se ferea de crâşmă, frecventa şezătorile „în
cinste şi omenie”; pipa n-o lua în gură până „după cătănie”. Cei mai mărunţi se adresau
fraţilor mai mari cu apelativul „bace”, iar surorile cu cel de „nană”. Indiferent de vârstă,
membrii unei familii se adresau în satele de deal cu „tu”, iar în cele de şes cu „dumneata”.
Această adresare de mai multă intimitate „cu tu” nu afecta cu nimic atmosfera sobră, serioasă,
din cadrul familiei.
În general, părinţii nu-şi blamau copiii, deşi uneori dojana era destul de aspră şi chiar
bătaia cu palma. Copiii trebuiau să se convingă de justeţea sancţiunii şi să se integreze în
rigorile de muncă aspră a familiei. Deşi dobândeau mai multă autonomie, odată cu înaintarea
în vârstă, nu ieşeau din voinţa părintească, după cum se observa şi din răspunsul fetei peţite
când zice: „Dacă vrea tata şi mama şi eu vreau…”

Ale obiceiuri de familie

a) Copiii au datoria să-şi îngrijească părinţii la bătrâneţe când ajung „la slăbie”.
b) În casele cu mulţi copii, pe vatră rămâne, de obicei, mezinul, dacă e băiat, cu
sarcina îngrijirii părinţilor.
c) Dacă părinţii mureau şi rămâneau copiii orfani, fratele sau sora mai mare aveau
sarcina să-şi crească fraţii mai mici, să le dea partea cuvenită şi să-i căsătorească; el rămânând
pe vatra strămoşească (exemplu: Costea Gheorghe, Guţ Moise din Cărăsău).
 d) În cazurile când pământul era puţin sau că părinţii nu voiau să fărâmiţeze anumite
trupuri de moşie, fetelor le socoteau zestrea în bani şi vie, fapt perfectat cu ocazia căsătoriei.
Dar de cele mai multe ori fetele primeau zestrea în pământ, (mai puţin ca băieţii) şi în vie.
e) După decesul părinţilor, fratele rămas pe vatră îşi despăgubeşte fraţii „din olate”,
iar aceştia „trag cruce”, semn că nu mai au ale pretenţii.
f) Feele nemăritate, rămase orfane în grija fraţilor, aceştia aveau obligaţia morală să le
ajute, să le dea zestrea după testamentul părintesc.
g) Feciorul căsătorit nevârstnic, rămânea sub tutela tatălui împreună cu nevasta lui.
h) Feelor li se rotunjea zestrea deseori cu ocazia peţitului, când peţitorii se târguiau,
faţă cu martori, asupra zestrei, a calităţii pământului şi a datei eliberării, etc.
La Petid se făceau foi de zestre semnate de martori şi de părinţii tinerilor, unde se
specificau condiţiile peţitorilor. Locuitorul Nicolae Pantea (azi de 78 ani) a întocmit multe
asemenea foi de zestre, numite local „înscrisuri”. Obiceiul era ca numai o pare din pământ să
se dea la căsătorie, iar lata, după moartea părinţilor „ca să aibă şi ei cu ce trăi”. Tulucii
(juncanii) sau juninca se dădeau mai devreme. Nu se pomenesc cazuri ca ginerele (junele) să
plătească cuiva pentru mireasă. Obiceiul există însă la ţigani, care cumpăra până azi miresele
cu sume de la 1.000-5.000 lei.
Moştenirea. După datină, părinţii împart averea după propria lor voinţă. Băieţii iau
mai mult, fetele mai puţin. Dacă fata moşteneşte pământ de „un căbel” (0,43 ha), feciorul
poate avea de trei ori atâta. Moştenirea s-a lăsat fie în testament, fie cu „limbă de moarte”.
Testamentul îl făcea notarul public notarul local, învăţătorul sau preotul, de faţă cu martori
fără legătură de sânge cu testamentarul. Testamentul era citit în faţa tuturor şi semnat (de
multe ori prin punere de deget).
„Lăsatul cu limbă de moarte” se săvârşea în cazuri extreme, când bolnavul era pe patul
de moarte. Era o comunicare orală în aţa martorilor care aveau obligaţia să-l împlinească.
Uneori, se lăsa o parte din avere „pentru suflet” (înmormântare, parastase, biserică).
Copiii minori rămânea sub ocrotirea tutorelui, care de obicei era unul dintre juraţi. A
cesta la administra averea până la majorat. Orfanii rămâneau la neamuri sa la
„oameni buni şi miloşi”. Rar, copiii erau daţi la orfelinate.
Bugetul familiei. Familia ţărănească avea buget mic. Simbrie adusă de băieţii reîntorşi
din „sclujie” intra în bugetul familiei. De cele mai multe ori, părinţii cumpărau din aceşti bani
pământ pentru cel care i-a câştigat. Copiii nu administrau separat bani de părinţi. În general,
bugetele ţărăneşti erau infime, banii erau puţini şi se câştigau greu.
 Căsătoriile. Căsătoria a fost şi este considerată ca un moment crucial în viaţa familiei.
Trecerea tinerilor prin căsătorie într-un statut social nou „în rândul oamenilor” cu o familie
nouă, este privită în lumea satului cu multă seriozitate şi bunăvoinţă, cu respect. Căsătoriile s-
au încheiat veacuri de-a rândul, după datina cunoscută a nunţilor ţărăneşti, până în perioada
interbelică, când nunţile cu ceremonialul tradiţional dispar. Se fac căsătorii nelegitime, de
probă. Acest obicei durează până prin 1955-1960, când se revine la căsătoriile legitime, cu
nunţi mari. Căsătoriile de probă se făceau în cercuri restrânse, în una din serile săptămânii:
miercurea, joia sau duminica seara; nume la Ucuriş „seara lui Pătru”. Asemenea căsătorii se
destrămau repede. În timp ce înainte vreme, fata măritată odată îşi păstra calitatea de soţie a
aceluiaşi bărbat oricare i-ar fi fost năravul, fiindcă „aşa i-a fost data”, acum, fata sau feciorul
putea să-şi schimb soţul-soţia „dacă nu se potriveau cu firea sau cu zestrea”. S-au întâlnit
cazuri (Petid, Girişul Negru) când fete „cu stare bună” şi-au schimbat bărbaţii a zecea-
douăsprezecea oară, ajungând fără sfială „în gura satului” şi atrăgându-şi oprobiul opiniei
publice.
Fetele se căsătoreau de obicei în satul natal; feciorul şi fata cunoscându-se suficient de
bine prin intermediul şezătorii, la horă sau la clacă ca şi în ale ocazii. Numai fetele sărace se
măritau în „sase străine”.
În prezent, situaţia s-a inversat, băieţii îşi aleg miresele aproape exclusiv străine de sat,
dar şi divorţurile sunt mai frecvente.
Conflicte de familie. Cauzele acestora sunt diverse şi rezolvarea lor este diversă.
Unele se rezolvă în intimitate, altele pe cale juridică. Iată câteva cazuri:
a) Când soţia fuge de la bărbat cu alt bărbat, îşi pierde zestrea, aceasta rămânând
copiilor. Exemplu Toma Ioan – Căpâlna.
b) Cazurile de adulter nu duc totdeauna la divorţ, dar nu exclud bătaia în multe cazuri;
opinia publică condamnă femeia adulterină mult mai mult decât pe bărbatul care săvârşeşte
adulterul.
c) Fetei care fugea cu un flăcău, fără voia părinţilor, nu i se dădea zestrea cuvenită
(exemplu: Găvruţa Maria – Caboş din Cărăsău). Sunt însă şi cazuri când litigiile se aplanau,
mai cu seamă dacă „creangurile” erau din oameni de omenie şi harnici. N-au lipsit însă nici
procese aprige, pentru eliberarea zestrei fetei care a încălcat datina (Petid).
d) În general, nu se dă prea mare importanţă dacă mireasa şi-a pierdut fecioria încă de
fată şi n-au existat obiceiuri în legătură cu acest fapt. Se întâmplă însă ca aceasta să
influenţeze negativ atitudinea bărbatului faţă de nevastă.
 e) Dacă fata rămânea însărcinată şi băiatul refuza s-o mai ia în căsătorie, îşi creştea
singură copilul, aruncând totodată o pată ruşinoasă pe tot „creangul” ei; căsătoria în satul natal
era exclusă.
f) Când nevasta unui bărbat a fost necinstită cu forţa de către alt bărbat, invidentul se
rezolva prin bătaie, despăgubiri şi ruşine, generând duşmănie pe viaţă.
g) În caz de deces, soţul supravieţuitor moşteneşte averea mortului în partajare cu
copiii sau cu neamurile de gradul I, dacă n-au rezultat copiii din căsătorie.
h) În cazuri de divorţ, băieţii rămâneau cu tata, fetele cu mama. Azi rămân, de obicei,
la mamă. Averea câştigată împreună se împărţea în părţi egale.
i) Copiii vitregi sau integraţi în mod natural în noua familie, consideraţi ca fraţi ai
celorlalţi, în majoritatea cazurilor. Au existat şi există însă şi excepţii, cauza fiind, de obicei,
mama maternă.
j) Uneori s-au ivit şi cazuri de dezmoştenire a băieţilor, fie din cauza comportării
neconforme cu tradiţia familiei, băiatul ieşind din „oraşul lumii”, fie din cauza uneltirilor
mamei materne. În cazuri grave, flăcăul este nevoit să plece „în lume” (exemplu: Găvruţa
Florian Caboş din Cărăsău).
Neamurile. Toate familiile care poartă acelaşi nume şi au acelaşi străbun, având
legătură de sânge, se consideră un neam sau „un creang” ori „butuc”. Neamurile sunt în linie
directă şi prin alianţă. În linie directă sunt neamuri în linie graduală: fraţii, verii buni din fraţi,
verii al doilea, al treilea şi al patrulea. Cei mai apropiaţi după fraţi, sunt unchiul şi mătuşa.
Căsătoriile nu sunt permise sub gradul al patrulea de rudenie, fiind „mare păcat”.
Neamuri prin alianţă sunt consideraţi. Cuscri şogori (cumnaţii), unchiul şi unchioaia
(fraţii cuscrilor), naşii şi suratele. Naşii de la căsătorie, rămân naşi la botez şi chiar la căsătoria
finilor. Familiile sterpe îşi iau uneori copiii adoptivi numiţi „prunci de suflet”. Adopţiunea se
făcea, înainte vreme, de la neamurile cu copii mulţi (exemplu: Costea Dumitru – Tulea din
Cărăsău, Popa Florian (Petid). Copiii adoptivi primesc numele părinţilor care i-au înfiat:
înainte vreme aceasta nu constituia o regulă. De obicei, se înfiază copii mici şi rar flăcăi sau
fete mari, căci „e bine ca diferenţa de vârstă să fie mai mare şi copiii să se afilieze sufleteşte
de noii lor părinţi”.
Copiii naturali se numesc „copii din flori” şi poartă numele mamei, în lumea satului
sunt consideraţi „sărăcoi” şi priviţi cu compasiune ca nişe copiii ai nimănui.
Suratele sau surorile de cruce, sunt fetele care doresc „să-şi prindă o prietenă intimă”.
Însurăţitul a avut un rol deosebit în viaţa femeilor. Vârsta când se „prindeau surate” era de 15-
16 ani, în pragul ieşirii la horă. Despre rostul obiceiului şi descrierea ceremonialului
„suratelor” s-a vorbit în altă pare. Până azi „surata” e considerată între neamurile apropiate,
un neam pentru taina sufletului.
Nume, prenume şi porecla. Aşa cum s-a afirmat mai sus, la sate, familiile se
grupează pe neamuri. Cu cât este mai frecvent întâlnit numele, cu atât „spiţa”, „creangul” sau
„butucul” este mai puternic. Iată câteva din creangurile mai cunoscute în unele sate:
Căpâlna: Agud, Ban, Brânda, Bologan, Florea, Sfârlea.
Cărăsău: Cartiş, Colţea, Costea, David, Guţ, Iagăr, Mândru, Pocşe, Pele, Târlea.
Cociuba: Dan, Iancu, Pojoga, Trif, Trifor.
Cheşa: Anton, Barna, Clitan, Hambaroş, Iova, Popa, Vesa.
Petid. Avram, Badea, Costea, Dehelean, Fiterău, Popa, Sfârlea, Sferdean, Tocuţ.
Prenumele tradiţionale bărbăteşti, frecventate la românii din toată zona sud-vestică a
Bihorului au fost, în ordinea frecvenţei: Ion, Gheorghe, Mihai, Teodor, Florea, Dumitru, Ilie,
Nicolae, Paşcu, Crăciun. Până în secolul al XIX-lea se întâlneau prenume deosebit de sonore
ca. Antim, Costan, Dănilă, Horea, Iancu, Manea, Onu, Romul, Toma, Urs.
Prenume feminine: Maria, Saveta, Floarea, Ileana, Minerva, Cornelia, Veronica, iar
până în secolul trecut erau frecvente prenume feminine ca: Aurelia, Cătălina, Codruţa, Doca,
Fimia, Fana, Lina,j Manca, Oana, Parasca, Susana, Todora, Vuca.
În concepţia noii generaţii, prenumele părinţilor şi străbunilor sunt considerate
demodate, depăşite de vreme, şi în locul lor copiii de azi poartă nume moderne. Pe cei mai
mulţi băieţi îi cheamă: Adrian, Dan, Florinel, Fănel, Jean, Marinel, Olimpiu, Radu etc., iar
fetele au câte două trei prenume: Adriana, Alina, Dana, Florentina, Geta, Liana, Monica,
Mariana, Natalia, Otilia, Rodica, Sanda, etc.
Poreclele, caracterizează în chip sintetic omul, fie trăsăturile lui fizice, fie pe cele
sufleteşti, iar în relaţiile cotidiene, fiind mai scurte, înlocuiesc numele şi prenumele omului.
Local, poreclele se numesc „ciufe”. La început, irită sau supără pe cel în cauză, dar cu
vremea, îi devine familiară, lumea aproape că i-a uitat prenumele. Poreclele bărbăteşti se
rostesc public, în gura mare căci „aşa-l ştie lumea”. Numai poreclele feminine se spun în
grupuri mici şi, rareori cu persoane ciufulită de faţă.
Nu peste tot sunt porecle. Le ţin locul supranumele. Cele mai frecvente poreclele se
întâlnesc în satul Rohan, unde aproape toţi locuitorii se agrăiesc prin intermediul poreclei,
urmat apoi de Cărăsău, Cociuba, Căpâlna şi Petid. Iată câteva porecle întâlnite la Cărăsău.
a) Porecle bărbăteşti: Amărâtul, Brâzgaia, Bou, Burdulea, Beşa, Ciolea, Ciocane,
Dodu, Fluture, Floaca, Horea, Jovorina, Monu, Merlaca, Maca, Tinda, Toana, Viu etc.
 b) Porecle feminine: buha, Buca, Broscoi, Ciobăniţa, Creaţa, Druga, Harnica, Leliţa,
Păpuşa, Pripita, Persoana, Rişca, Ştirba, Hulpea etc.
În prezent, familia ţărănească trece printr-un proces de transformare ireversibil. Este
puţin numeroasă, membrii familiei lucrează disperaţi, în locuri de muncă diverse: tata la
şantier sau fabrică, mama acasă şi la ţarină, copiii la şcolile mai înalte, de unde – după
calificare -, nu se mai reîntorc în sat decât rar.
Datinile sau obiceiurile tradiţionale se rarefiază, se estompează, nepracticate de noua
generaţie se uită. Aceasta este motivaţia consemnărilor notelor de mai sus.
Informatori:
Din Căpâlna: Agud-Sferlea Ioan, Brânda Nicolae, Vaida Iosif.
Din Cărăsău: David Ioan, Sâm Gheorghe, Supărare Gheorghe.
Din Cheşa: Clitan Elena, Popa Ilie, Vesa Ioan.
Din Cociuba Mare. Iancu Mihai, Mistor Moise, Vreş Gheorghe.
Din Petid: Fiterău Florian, Pentea Nicolae, Tocuţ Ioan - Gamu.
Din Ucuriş: Bogluţ Nicoale, Ile Petru.
 Academia Română Arhiva de Folclor
Chestionarul XII
Obiceiuri juridice
I. Relaţii între săteni.
1. Nu sunt în comună altele, decât numai o mică „Cooperativă de credit” compusă din
vreo 2-30 membri, toţi foşti aderenţi ai fostului partid liberal, care i-a şi iniţiat şi a înfiinţat-o,
pe timpul când acel partid era la guvern. Şi nu are caracter obştesc; ci mai mult, cum s-ar zice,
familiar. Numele ei este „Păisana” Lupă numele pustei din hotar, a Garonului Solymony, din
care, acei liberali, au cumpărat pământ.
2. Nu se face tovărăşie între câteva familii, ca, să lucreze pământul împreună, nici să
se ajute cu boii, caii, carele etc. Crescătorii de vite, făceau, înainte de război-u, tovărăşie
pentru arendarea de păune peste vară; sau în hotarul nostru, de la baronul Solymony, sau în
alte hotare mai depărtate; cumpărau păşunea pe 6 luni, începând de la „Sângeorz” (Sfântul
Gheorghe) până la („Simedru”).
Duceau pe aceste păşuni numai boi mari de la 6-10 ani, care se îngrăşau bine în 2-3
luni; îi vindeau pe preţu-i bun. Apoi cumpărau alţii în locul lor, tot mari, dar slabi şi ca peţi-u
„lesne” (ieftin). Aceştia iar se îngrăşau bine, până toamna, şi-i vindeau scumpi. Astfel
câştigau din acest lucru, de 2 ori pese vară, frumoşi bani. La locul păşunatului, la fântânile cu
apă, alături de „vălaiele” (cisternele) cu apă, pentru adăpost, mai erau cisterne, lungi, în care
erau aşezate, la distanţe potrivite, 10-15 „ zdroburi” (bucăţi mari) de sare, pe care lingeau boii,
după cum li-e era pofta, ceea ce ajuta mult la îngrăşat.
Acum, de la introducerea Reformei Agrare, nu se mai fac tovărăşii de acestea, întrucât
comuna pe lângă cele peste 3.000 iugăre cadastrale, pământ, arător, primite de sătenii
îndreptăţiţi – a mai primit şi 1.200-1.300 iugăre păşune, care, împreună cu cea veche a
comunei, face peste 2.000, iugăre; şi este îndestulătoare.
Această păşune, este la şes şi este de prima calitate, şi partea cea mai mare este situată
pe ambele e maluri al Crişului alb, care curge pe marginea de sud a comunei. Sunt, pe păşune,
vreo 8-9 fântâni, în diferite părţi, pentru adăpat animalele, dintre car, două cu câte 2 furci, şi 2
„ghermuri” (cumpere). Fântânele, sunt de 2 ½ metri, în diametru, lărgimii; iar apa, respective,
suprafaţa apei, este de abia la 4-5 metri de la gura fântânilor.
Toate animalele, vin, de 2-3 ori peste zi, la Criş, unde, intrând în apă, se răcoresc.
Animalele mai mici, sau mai slabe, care şi-au putut, sau nu au avut lipsă, se bea apă la
cisternele de la fântâni, pot, astfel, să bea la Criş, aşa că niciodată nu sunt expuse să rabde
sete. Vacile cu lapte, poposesc peste noapte în vadurile Crişului, odihnindu-se pe nisip.
Pastorii au colibe pe mal, unde se adăpostesc noaptea de vânt şi ploaie; iar ziua, la amiază, în
timpul odihnei, de arşiţa soarelui.
În urma acestora, se poate spune, că, în ce priveşte traiul animalelor noastre, pare se
vară; este un adevărat „raiul pământesc”, şi, toată vara, animalele sunt grase şi frumoase,
„ zburdalnice” (vesele) şi rotunde ca pepenii, aşa că-ţi fuge ochii” (ştie drag să priveşti) după
ele.
3. Este obiceiul, de-a se ajuta sătenii la lucrul câmpului, la adusul lemnelor şi la
clădirea caselor etc. Acest obicei-u, se numeşte în toate ocaziile „Clacă”. Aceste „clăci” se fac
mai mult în sărbători mici; dar şi în zile de lucru, când oamenii, nu sunt, prea zoriţi cu lucrul
propriu. Oamenii ajută, la clăci, pe rudenii şi prieteni, pe vecini şi cei săraci, şi bolnavi, care
n-au animale. Ele se fac mai ales la lucrul câmpului, la arat şi semănat, precum şi la căratul
bucatelor. La clădirea caselor, se ajută toţi, fără deosebire de starea materială, şi fără
deosebire de rudenie. Asemenea şi la preoţii satului, toţi se duc cu dragă inimă, în „clacă” la
căratul gunoiului, la plug, grapă, căratul cerealelor etc. Şi mai demult, se făcea astfel.
4. Se obişnuieşte a se lua pământ în parte, de la cei mai bogaţi, precum şi de la cei mai
săraci, care n-au cu ce-l lucra, şi nu vor, sau nu pot face clacă. Tocmeala, se face de obicei-u
aşa, că roada rezultată, se împărţeşte între părţi în cantităţi egale; iar cel ce lucră „ în parte”
duce acasă, la „gazda” (proprietarul) pământului, şi partea acestuia, care i se cuvine. La
împărţitul, porumbului se fac pe holdă două grămezi, din care, gazda, este invitat, să-şi aleagă
care voieşte, iar, câteodată, se învoiesc, să se aleagă prin „cască” (soartă – noroc). Acest mod
de lucru, se numeşte pur şi simplu „a lucra în pare”. Şi mai demult era aşa.
5. Fructele unui pom, respective, din ramurile lui, cari trec peste hotar (miezuină) sunt
ale celui ce aer pomul, dacă le culege cu mâna din pom, iar dacă cad jos, dincolo de gard, sunt
ale celui în ograda căruia au căzut; astfel, cel cu pomul, nu mai intră după ele.
Dacă umbra unui arbore, ar strica, sau ar face pagubă grădinii vecinului, acesta poate
cere tăierea lui. Dacă stăpânul nu vrea, cel cu paguba recurge la autorităţile comunale, care
ordonă tăierea. Cel cu paguba, însă, nu are drept să-l taie singur. În caz că o face, fiind pârât,
devine pedepsit. De acestea lucruri, sau şi petrecut în comună, judecata, prin lege, motivând,
că, nu-i permis a-ţi face singur dreptate, chiar dacă o ai.
6. La noi, fiind tot hotarul şes, neted, între holde, nu este distanţe despărţitoare, nimic;
nici brazdă nelucrată, înţelenită, nici „răzor”. Mai demult, însă, bătrânii, lăsau, între holdele
lor, o brazdă înţelenită, numită „răzor” înălţimea cam de 20 centimetri, pe care creştea iarbă,
mai ales pir, apoi, „rugi” (trandafiri) sălbateci, şi câte vreun spine, de porumbel.
 7. Dacă un câine muşcă pe un vecin, sau o vită a acestuia, de obicei-u, cel cu câine, cu
„leacurile” (medicina), xx venit.
Dacă animalul muşcat se vindecă nu se plătesc despăgubirii, iar dacă moare jumătate
din preţul animalului îl plăteşte cel cu câinele; iar de jumătate rămâne păgubit stăpânul
animalului; asta din consideraţia, că nici cel cu câinele, nu-i direct vinovat, şi n-ar fi vrut, nici
el, să se întâmple acest lucru. Deci, un caz, cam la fel, cu cei ce ucid cu imprudenţă. Dacă un
animal, a produs pagubă vecinului, mai ales în bucate, cel cu animalul plăteşte paguba îh
natură, adică, cantitatea de bucate câtă s-a stabilit ca stricată. Când nu se înţeleg, se dau la
lege (judecată), şi cel cu animalul, plăteşte atunci, pe lângă pagubă, şi cheltuieli de judecată,
avocat etc., cari, de multe ori, sunt mai mari, cu mult, decât paguba propriu zisă.
8. Oamenii, se tocmesc la lucru în diferite feluri. Unii, flăcăii, săraci, se tocmesc pe an,
şi locuiesc la stăpân în tot timpul unde mănâncă şi dorm noaptea, făcând parte din familie.
Aceştia, se numesc „slugă” (servitor) de la ungurescul „szolga” = servitor. De obicei-u, ziua
Gheorghe?. Dacă părţile, s-au înţeles bine în anul dintâi-u; atunci şi la viitorul „Sângiorz” se
angajează sluga pe încă un an. Întotdeauna, la „băgarea” slugilor, să bea, „adălmaşul” care-şi
indispensabil; aşa că, cele mai multe beţii, se fac la „Sângiorz” când este „ziua slugilor” şi
aceştia având libertate, xx, toţi împreună, stradele satului, căutând şi cercetează toate
„birturile” (cârciumile); lucru, ce, adeseori, se sfârşeşte şi cu „păruială” între ei. Tot la
„Sângeorz” „se bagă” (se angajează) şi purcarii şi păcurarii” (ciobanii)( la oi. Aceştia, ei
plătesc, „aldămaş” stăpânilor, dar numai la început; căci, mai departe, îşi plătesc „gazdele”
singuri, petrecându-şi, câteodată, până seara împreună, şi câte xx un an, şi ei, la birt, se
„cinstesc”, la beţie, cu câte-o înjurătură, şi chiar cu i-o palme. Slugii de casă sunt, plătiţi, în
bani, cam de la 200-400 lei anual, după cum sunt de mari şi după lucrul ce-l pot isprăvi. Apoi
ceva haine, ca şi o pereche cizme, un zăbun, o căciulă, o pălărie, o pereche opinci, un pieptar
şi 1-2 rânduri cămeşi „de port” (de lucru) şi 1 rând, cămeşi, „de bold” (de sărbători).
Purcarii şi păcurarii, sunt plătiţi cu bucate, anume: cei dintâi-u, au, jumătate vică (15
litri) grâu sau porumb pe an, de un porc mare peste un an; tot atâta de 2 porci de la 6-12 luni,
şi tot atâta de 4 porci (purcei) mai mici de 6 luni. Mai au şi jumătate font (1/4 de chilă) clisă,
de o scroafă, sau porc, mare, peste un an; de 2 porci de 6-12 luni sau 4, purcei sub 6 luni.
Păcurarii au, de fiecare oaie, şi de noatene (cele de un an), câte 4 „vătraie” (12 litri) bucate pe
an, care se plătesc, de 2 ori, jumătate toamna; iar restul iarna, în câşlegi” (carnaval). Astfel, că
anul lor, are oarecum, împărţit în două; de aceea se şi numeşte plata lor „plata de vărare” şi
„plata de iernare”.
 Atât purcarii cât şi păcurarii, mai au şi câte-o doi bani plată, anume. Cei dintâi-u, au 5
lei de „cap întreg” ( spor mare 2 mijlocii, sau 4 mici) vezi mai sus. Iar cei de-ai doilea, au 2 lei
de fiecare oaie. Aceştia, mai au, de fiecare 5 oi, 1 pâine întreagă, pe care le-o dau aşa, de
regulă, şi gazdele, care îi au decât 4 oi; ba, unii, chiar şi numai pentru 3 oi. Lucrătorii, cu luna,
încă locuiesc la stăpân, dacă sunt „feciori” (flăcăi), iar dacă au soţii, se duc seara, după cină
acasă. Plată au, cam un „şinic” (120 litri) bucate lunar şi „cost” (mâncare) Lucrătorii cu ziua,
se tocmesc numai pe o zi, şi au, ca plată; la săpat cam 20-30 ei, şi mâncare. Dacă nu le place
cu i-au „ţinut” (hrănit) „gazda”; a doua zi, nu mai vin. La căratul grâului, plata este cam 40-50
lei la zi, şi mâncare. La cositul ierbii, trifoiului etc. 50-60 lei, iar la culesul porumbului 15-20
lei. La seceratul grâului se plăteşte: sau cu ziua; câte 1 vică (30 litri) grâu şi mâncare, sau cu
ruptu: de iugher. 2 vaci, grâu, (60 litri) 1 font (1/2 chilă) clisă şi 1 pită.
Pentru aratul unui iugher, pământ, de ogor vara sau toamna, se plăteşte 100 lei. Pentru
aratul şi semănatul unui iugher, cu grâu, toamna, dacă-i „tuleişte” (după porumb) se plăteşte
200 lei; sau i-se dă tuleii rezultaţi după acele iugăr, iar dacă-i „ogor” se plăteşte numai 150-
160 lei. Tot cam 150-160 lei, se plăteşte, de un iugher, la aratul şi semănatul de primăvară. De
la aceste reguli generale, se fac unele abateri, de exemplu între prieteni, se ară cam cu plată de
100 lei iugărul.
Mai demult, lucrătorilor, foarte săraci, li se plătea de iarna, cam câte un „vătraie” (3
litri) făină de grâu, sau chiar şi de porumb, pe ziua de lucru, la cosit, sau la săpat; aşa, că
nenorociţii aceia pentru câteva „vătraie” de făină, primite la Crăciun sau la Paşti – din care
abia mâncau 3-4 zile, trebuiau să lucreze „gazdei” şi să stea „în brazdă” toată vara; fiind
condamnaţi, astfel, la veşnică slăvite, căreia har domnului i-a pus capăt binecuvântata
„Reformă Agrară” care pe toţi i-a făcut „domni” (stăpâni).
Astăzi, lucrătorii, care mai luară cu ziua, sunt destul de pretenţioşi, sunt respectaţi şi
rugaţi de gazde să meargă la ei la lucru El de observat, că la noi, toată lumea, fără deosebire
de tarea materială, care duce lucrători, le dau şi mâncare, de trei ori pe zi. La prânz (dejun); la
„amiază” (prânz cum zic domnii) şi seara la cină. Ba, la secerat, chiar de patru ori; anume. Şi
de Ujină (cam la 5-7 ceasuri după amiază) când, de regulă, isprăvesc cu cositul grâului şi
legatul snopilor. Acum, lucrătorii „mai răsuflă” (odihnesc) cam jumătate ceas, în care timp
beau restul de rachiu, ce-a mai rămas de la prânz, şi amiază; iar după rachiu „îmbucă”
(mănâncă) fiecare câte – o bucată de pâine, sărată, cât se poate de bine. Apoi se pun şi strâng
snopii după holdă, punându-i în „cruci” (clăi) câte 18 snopi într-una, până la „sfârşitul”
soarelui, apoi, pe răcoare, pleacă acasă, grupuri, grupuri, cântând, în cor. De răsuna ţarina,
până departe…
 Lucrătorul, la noi, nu aer altă grijă, dimineaţa, decât să-şi iar scula (unealta) de lucru,
şi să se prezinte la gazdă. Grija mâncării, o are „găzdăriţa” (stăpâna casei). Seara, se
obişnuieşte apoi, ca să se dea lucrătorilor, înainte de cină, şi câte 1-2 „păhăruţe” (locale)
rachiu – la secerat şi peste zi – ca să „le pice” (să le priască) mai bine cina. Arta, spre
deosebire de comuna vecină, Ineu, unde lucrătorii, îşi duc mâncare de la ei, de lucră la gazde,
şi unde, cei prea săraci, care n-au, de loc, pâine, în familie, sunt nevoiţi, să-şi cumpere din
„duchean” (brutărie) cu 10 lei kilogramul. Precum se vede, ai noştri lucrători, mâncând
laolaltă, cu gazdele, dintr-o oală, şi din aceeaşi mâncare; iar seara, la aceiaşi mas, i, câteodată,
dintru-n singur blid – sunt adevăraţi „boieri” pe lângă cei din Ineu, care, adesea, mănâncă,
peste zi, numai pâine goală; iar seara, osteniţi, merg acasă, cu buzele umflate (fără nimic) şi
flămânzi, iar acasă nu găsesc nimic de cină.
E, de observat şi aceea, că aproape toate gazdele, respective, găzdăriţele, se silesc să
„omenească” cât mai bine, posibil, pe lucrători; asta, atât pentru, ca să fie mulţumiţi, şi să mai
vină la ei la lucru cu drag, cât şi de frică, că vor fi huliţi ( vorbiţi de rău) în sat.
La noi, nu-i ruşine, să fii lucrător, nici slugă. Din contră, mulţi tineri, cu stare, relativ
bună, când isprăvesc lucrul lor, se mai duc şi la alţii la lucru, cu ziua, să-şi facă „o doi bani”
(câţiva lei), de buzunar (de cheltuială) pentru dumineci şi sărbători, cu care să-şi petreacă cu
prietenii. Şi slugii, sunt trataţi egal ca ceilalţi feciori. Unii, a căror gazdă, aer fecior, sau
feciori, mari, se duc la „joc” (horă) şi noaptea, prin şezători, chiar împreună cu aceia. Nu-i
obicei-u, ca feciorii, să fie slugă, înainte de-a se însura. Nici obiceiul, ca feciorul să slujească
pe stăpân, pentru a-i da fata de soţie, nici mai demult, nu a fost acest obicei-u.
10. Stăpânii se poartă în general, destul de xx cu servitorii, cu puţine excepţii. De
altcum, nici nu pot să-i trateze rău, căci, cu prima purtare rea sau bătaie, aceştia fug de la
stăpâni, şi fără foia lor, n-are nimeni drept, sau putere, să-i readucă. Asta-i regula generală,
sau obicei-u, înrădăcinat adânc, între relaţiile dintre stăpâni şi slugi, sau servitori. Nu-i permis
să-i bată; iar din plată n-au drept să le tragă, decât în cazuri excepţionale, de exemplu când le-
au făcut, pagubă, intenţionat, cu ea credinţă, sau în stare de beţie etc. Servitorii, de obicei-u,
mănâncă la o masă cu stăpânii, ba, în unele locuri, chiar dintr-un singur blid, mare, pus în
mijlocul mesei, din care mănâncă soţi membrii familiei, de, numai ce „se bat” (se ciocnesc)
lingurile împreună. Se-nţelege, aceasta, în puţine familii, în care să mai păstrează acest obicei-
u, din bătrâni.
Servitorul, e privit ca un membru al familiei nu ca rudă. Nu se fac căsătorii între
stăpâni şi argaţi. Nici mai demult, nu se făceau. Mai demult, servitorii, şi iobagii – lucrători,
când fugeau de la stăpân, erau aduşi cu cătana domnească (un fel de plăieş sau gardist, cu
uniformă şi înarmat) pus în serviciu baronului, sau domnului de pământ. Acesta îi aducea
înaintea zbiciului, izbindu-i fără milă, pe unde-i nimerea. Fiecare baron, sau grof (boier) avea
mai multe „cătane” de acelea în serviciul lor, care erau aşa de răi şi grozavi încât mulţi iobagi,
se sinucideau, ca să scape de robia amară, şi deviată chinuită, în care zăceau fără putinţă, sau
nădejde, de a ieşi, vreo dată, din ea, la libertate şi limanul mântuirii. Nu era obicei-u, să-i
înfiereze nici să-i înboureze.
11. De regulă, argaţii, nu se pot apăra de asprimea stăpânilor, decât aşa, că-i părăsesc
şi nu se mai reîntorc. Când nu li-se plătesc recurg la judecată. Stăpânii la caz, că argaţii de-au
făcut pagubă, le trag din plată, pur şi simplu, dar numai în cazuri excepţionale: când au
săvârşit paguba vădit intenţionat, cu rea credinţă şi în stare de beţie; cum am scris şi mai sus.
Dacă un argat, a vătămat sau păgubit, pe cineva, este singur răspunzător; iar stăpânul nu-i
angajat de loc. Atunci, însă, când paguba este făcută de animalele stăpânului, în bucatele
cuiva, ziua sau noaptea, din ne-grija slugii, sau argatului, răspunde stăpânul, plătind dânsul
paguba. Dacă, însă, sluga, a furat ceva, sau bani, sau bucate din ţarină, ori vre-o haină, etc.,
vina cade asupra lui, şi dacă n-are de unde restitui lucrurile furate, legea îl condamnă la
închisoare.
12. Ciobanii, cum am descris mai sus, sunt tocmiţi la „Sângiorz – la Sângiorz” cum se
zice pe la noi.
Plata.: 4 „vătraie” (1 vătrai a 3 litri 12 litri) bucate pe un an, grâu şi porumb, din care 2
vătraie, se plătesc toamna, la „Sâmedru” (Sfântul Dimitrie) şi se numeşte: „plata de vărare”,
iar celelalte 2 vătraie, se plătesc în „câşlegi” (carnaval). F Astă plată o au de io oaie mare; şi
de „moatene” (miele sau berbeci de un an). Mai au, 2 lei de fiecare oaie sau noatenă, apoi, de
fiecare 5 oi câte-o pâine pe an, care de obicei-u, le-o dau aşa întreagă şi gazdele, cari n-au
decât 4 oi, le-a unii chiar şi pentru 3 oi;J fiindu-le „ruşine”, să taie din ea. Nu li se dă haine,
nici oi.
13. La noi, nu sunt proprietari mari de oi, ci fiecare sătean, are câte 3-4-6-8-12 bucăţi.
În comună, sunt, cam 2.000 oi; iar ciobani cam 5-6 inşi, aleşi de săteni, după părţile de sat,
unde locuiesc. Păcurarii, merg, pe rând, de tund oile, la fiecare gazdă, acasă, unde sunt
„omeniţi” cu beutură, vecinicul „adălmaş” şi mâncare bună; iar oile le „bagă în lapte” la
„Ispas” (Înălţarea Domnului) sau la Rusale. Fiecare păcurar, mulge oile, pe rând, la gazdele
lui, ele se mulg de 2 ori, pe zi, dimineaţa şi seara, acasă la gazde, şi se dă „un lapte” (adică, se
multe odată toată „stâna” (turma) de oi pentru 2 oi, Deci, de câte oi are, cineva, 2 oi, de atâtea
ori capătă câte un lapte, din care face un caş; iar, care au oi, fără soţi. 3-5-7 etc. împărţesc
laptele în două, cu alţi vecini, care şi ei au astfel, „oaie stinghere” (fără soţ). După ce s-a muls
oile, odată la toţi stăpânii unei turme; mai întorc îndărăt, şi le mai dă un rând de lapte, sau tot
aşa. Un lapte de 2 oi; sau, un lapte de 4 oi, dacă-i prea târziu în toamnă. Pe tot timpul
mulsului, păcurarii, se hrănesc la gazdele, la care mulg oile, care, se silesc, care de care, să-i
„ţină” (hrănească) mai bine, şi băutură; de regulă, rachiu de „comină” tot, atât ca să mulgă
bine oile, cât şi pentru, a nu fi „huliţi” ( vestiţi de rău) în sat. Tot de la gazde, pe acest timp,
duc păcurarii, pe rând, pâine şi o bucată de slănină şi „ boitarilor” (copiilor ajutori) care
păzesc la câmp moatenele, berbecii şi mieii. Nu sunt „baci” „scutari” „strungari” etc., iar
berbecii sunt păziţi, pe rând de toţi păcurarii. Proprietarii care au câte-un berbec sau doi, nu
plătesc la păcurar, plată, pentru el, nici păşunatul, primesc, însă „doi lapţi” de un berbec,
pentru folosire la oi.
Fiecare păcurar, este independent, neavând nici o legătură cu alţii, şi răspunde
juridiceşte, numai faţă de stăpânii lui,j care l-au ales. Cu toate, că, păcurarii, se aleg la fiecare
„Sângiorz” numai pe un an; sunt totuşi unii, care, toată viaţa, au slugi-t la una şi aceeaşi turmă
de oi, având aceiaşi stăpâni, la care aşa de mult sunt de familiarizaţi, încât, pe timpul
mulsului, ei singuri îşi taie pita şi clisa, de la gazde, pe care aduc la boi cari. Acum, nu se mai
foloseşte răbojul; întrucât şi păcurarii ştiu care; sau, dacă vre-unul nu ştie; totuşi ştie „boitarii
(copii – ajutori) care ştiu în scris socotelile lor. Mai demult da, se folosea.
14. Ciobanii, sunt răspunzători (cu despăgubire) de pierderea unui animal, n caz că nu
pot aduce nici un semn (dovadă). Dacă vreo oaie, a murit de boală grabnică şi nu a avut
ciobanul timp s-o taie. Dovedeşte moartea cu aducerea pielii; iar dacă a tăiat-o vie, din
necesitate, sau forţă majoră” cum zic domnii, şi i-a curs sângele, atunci aduce, pe lângă piele,
şi carnea toată, la gazdă, care o mâncă, fără greaţă, dând o parte „de-o fiertură” şi ciobanului.
Nu sunt pe la noi sate unde toţi locuitorii se fac ciobani, nici mai demult, nu existau astfel de
sate.
15. Păzitorii de păduri, se tocmesc pe timp nedeterminat, aşa, cât timp se poartă bine,
şi nu comit vre-o furăciură sau delict, nu-i concediază nimeni. Primesc plata în bani cam 5-
600 lei, lunar, plus 1 metru ster, sau „cobic” (grămadă) crengi, lemne de foc. Ci răspund, cu
averea proprie, de daunele venite în pădure, în timpul serviciului lor. La noi, poporul, îi
numeşte „Pădurari”. Păzitorii de câmp, se numesc de popor „cioşi” de la ungurescul „csosz”,
iar conducătorul lor, „mezi-birău” = jude-de câmp. Aceştia sunt aleşi de Primărie, la fiecare
an nou, pe timp de un an, iar plata este de fiecare „sfârtaiu” (8 iugăre) pământ, 1 vică (30 litri)
grâu sau porumb, după cum sunt roadele din holde, cu grâu sau porumb, şi fânaţele se
socotesc împreună cu semănăturile, la plată. Toată paguba făcută în holdele oamenilor, sau
prin furătură, sau prin mâncarea, ori distrugerea, bucatelor ori fânului etc. de către animale, o
plătesc cioşii, celor, păgubiţi; în caz însă, că ei au prins pe hoţ, sau animalele care au făcut
paguba, plăteşte hoţul ori stăpânul animalelor.
Vii, nu sunt la noi, ştiu însă, că păzitorii lor, în câteva sate din podgorii, sunt plătiţi în
bucate, anume: ½ de „vică” (15 litri) de grâu de iugărul de vie, şi 20-30-50 lei anual; şi sunt
aleşi de către comitetul podgorenilor, numai pe un an, la fiecare an nou. Conducătorul lor, se
numeşte, de către popor „Hitbinău = Hegy-biro, ceea ce-i una cu „Jude-de deal” sau „Jude de
munte”. Şi aceştia, ca şi păzitorii de câmp, răspund cu averea lor, de pagubele ce se produc în
vii. Acest lucru, îl ştiu singur, de la nişe rudenii, care le avem în trei sate din podgorii, care
de-altcum, relativ, sunt aproape de noi; 14-20 kilometri; şi la care am fost mai de multe ori, în
viaţă, „pe omenie” mai ales în timpul „Siretului” (culesul viilor). Bisericile prin satele noastre,
nu au păzitori anume. Obiceiul special, cu culesul porumbului nu avem. De la venirea
Reformei Agrare, fiecare merge, de-şi culege, porumbul, când, şi cum voieşte, Mai înainte de
război-u, însă, nimeni nu era permis să-şi culeagă porumbul, decât la hotărârea comitetului
comunal şi-o Autorităţii comunale.
Toată lumea ieşea la cules într-una şi aceeaşi zi şi în 3-4 zile toţi isprăveau. Cine se
încăpăţâna, şi nu asculta, ci „spărgea” adică stria regula ţarinei, şi ieşea mai înainte la cules,
era scos din holdă şi pedepsit cu 500 coroane.
16. Marile, n-au aşezământ – special. În comună avem 2 mori, a căror stăpâni sunt
minoritari (unguri); iar pentru măcinatul bucatelor se plăteşte 10 % din toate bucatele, care
parte se numeşte „vamă”. Piue şi dârste nu sunt e la noi.
17. Toate impozitele comunei, se plătesc după averea, ce o posedă fiecare locuitor;
oferă de harnărit, care se plăteşte după numărul harnurilor, sau coşurilor, cum li se zice la noi,
ce le posedă fiecare locuitor; precum şi a păşunatului care se plăteşte după numărul
animalelor, care le are fiecare cetăţean al comunei.
18. Gloaba, este amenda ordonată contra unui om, care a săvârşit ve-un delict, a călcat
vre-un ordin, dat de Primărie, Pretură, Jandarmerie sau altă autoritate, publică, de exemplul a
stricat un drum, un pod, a turburat ordinea publică prin beţie, sau a stricat ceva cuiva, şi se
plăteşte, ca pedeapsă peste paguba propriu zisă.
Gloaba se plăteşte, mai ales în bani, dar, cei fără avere, o plătesc în muncă publică, sub
regimul nostru Românesc, să admite ca, chiar gloaba (amendă) aruncată celor, care au produs
pagubă comunelor, prin furătură, fiind în slujba lor, să poată fi transformată în închisoare în
loc de bani; precum şi viceversa. Pedeapsa, care ar fi cu închisoarea, să se transforme î+n
bani. Adică vinovatul, poate scăpa de temniţă, plătind cu bani. Sub regimul unguresc, însă,
furătura, ori de ce natură, publică, sau privată, se pedepsea: şi cu plătirea pagubei – cauzată în
bani; şi plus pedeapsa, pentru crima de furt. Fie cel vinovat, nu putea scăpa de-a plăti paguba,
decât, în cazul, că nu poseda absolut nici o avere, mobilă sau imobilă. Asemenea, închisoarea,
era silit s-o facă, conform legii, şi nu i se admitea s-o plătească în bani, ori ce sumă să fi
oferit.
19. Numai singur preotul, se bucură de avantajul scutirii de lucrurile comunale
(obşteşti). Ceilalţi oameni, ai bisericii nu se bucură de nici un avantaj-u special.
Primarul, şi casierul comunal, au plată fixă, câte 1.000 lei lunar; iar ceilalţi consilieri,
permanenţi, câte 5-600 lei lunar. Toţi au diurne, când călătoresc în interesul comunei, într-altă
localitate, anume. Primarul, are 100 lei la zi. Casierul 80 lei, iar ceilalţi şi, câte 50-60 lei.
Primarul, mai are i dreptul reducerii cu 50 % a plăţii la călătoria cu trenul. Toţi mai au şi
avantajul scutirii, de prestaţiuni comunale, sau publice. Notarul, cu împiegaţii biroului -
cancelişti, scriitori, cu se numesc de popor; au plăţile lor şi avantajele, stipulate în „Statutul
Funcţionarilor publici” care cu mici schimbări locale, sunt aceleaşi în întreaga ţară.
20. Nu se ştie nimic, despre „devălmăşie”, nici despre vremea, când nu erau hotare, ci,
lucra fiecare, cum şi unde-i plăcea.
21. La noi, întreaga păşune, este păscută cu animalele în comun, peste întreaga vară.
Ea, este a comunei întregi, care o foloseşte în indiviziune, şi nici un particular nu are vre-o
pare, indicată, ca fiind a lui proprie. Totuşi în unii ani, fiind iarbă mai bună şi mai multă, pese
necesitatea de păscut, Primăria cu învoirea poporului, vinde o parte din iarbă.
Anume să vesteşte, chiar şi în comunele vecine, că comuna vinde iarba din păşune,
într-o zi anumită. Atunci, să prezintă cei doritori de-a cumpăra atât din comună cât şi străini;
şi ţinându-se acolo, pe teren, licitaţie publică, se vinde, separat, câte un iugăr, celor care oferă
mai mult, a cărui preţ este între 1.200-1.400 lei. Câte odată, Primăria, o coseşte în regia
proprie: iar fânul îl vinde, tot prin licitaţie publică, cu circa 600-700 lei, „căpiţa” (o claie) cam
cât se pune pe-o cocie sau car. Suma, rezultată, o foloseşte Primăria, pentru necesităţile
comunei. Locurile, de păşunat şi de fânaţe nu sunt îngrădite, nici mai demult, nu au fost.
22. Nu-i obiceiul, să se adune sătenii la un sfat obştesc, afară de cazurile, adunărilor
ordonate de autorităţi, la care li-se dau anumite sfaturi, sau li-se aduce la cunoştinţă, diferite
„porunci” (ordine).
23. Poruncile, se vestesc, în comună, numai din partea primăriei, prin baterea „dubei”
(tobei) în fiecare gură de uliţă (sector) a satului.
24. Armata se făcea mai demult, aşa, că, se prindeau din sat 2-3 tânări, care, nu aveau
pe nimeni şi nimic, cu „Verbuncul”. Comuna, forma o grupă de oameni, pe care îi înarma.
Aceştia plecau prin sat, şi prindeau pe cei indicaţi, îi preda comisiei venită anume de la
armată. Comisia, primindu-i îi ducea la regiment, de obicei-u în locuri sau oraşe depărtate,
unde erau ţinuţi în serviciu, câte 7-10 ani, şi chiar mai mult; în care timp niciodată nu primeau
permis să vină să-şi vadă satul. De aceea, la liberare, cei mai muţi, nici nu se mai reîntorceau
„acasă” fiind închinaţi pe vecie, de dragul lor sat, unde şi-au petrecut şi ei copilăria
nevinovată, şi poate, relativ, fericită. Grupa, de oameni, înarmată, destinată se prindă pe acei
nenorociţi, se numea de popor: „Poteră”. Despre grăniceri, la noi, nu se şie nimic, nefiind
comuna în zonele respective, unde a funcţionat aceste organizaţii.
25. Nu se cunoaşte aşezământul, „vătăşiilor” nici al „veciniilor” nici la noi, nici în
satele vecine.
26. Rânduiala satului, mai demult, funcţiona după porunca „nemeşilor” (nobili).
Fiecare sat, avea „domnul său de pământ”, de obicei-u baron, sau „grof” (conte) toţi unguri.
Acesta era stăpânul absolut al satului. El punea pe „birăi” (Primar) survin birău exact =
„torvony-biro” (jude de lege) azi sub primar şi pe ceilalţi şi conducători ai satului. Sătenii şi
baronii, etc. aveau păşunea în comun, pe care păşunau, atât animalele, „domnilor cât şi ale
sătenilor; dar cu păstori, acaparaţi. Sătenii, care aveau car cu boi, erau datori, să ducă
bucatele, sau alte mărfuri, ale „domniei” până la trad, cam de 3-4 ori pe an, şi aceasta, mai
ales, iarna pe vreme rea şi ger mare; iar vara, să are tot pământul baronului, cu boii şi
plugurile lor; să semene şi să-i care toamna, toate bucatele la hodaie (conac) unde locuia.
Aceste lucrări le făceau, în zilele cele mai bune de lucru; iar la lucrul lor propriu, abia aveau
timp să meargă, în 2-3 zile, de regulă, cele mai rele; aşa, că holdele lor, fiind aproape
întotdeauna lucrare numai de mântuială, pe apucate” cum se zicea, nu prea rodeau, şi vecini
duceau lipsă. Cei care n-aveau animale, lucrau la „domnie” câte 4-5 zile pe săptămână; la
plivit, gâtul, la săpat porumbul „ripile” (napii) etc. la secerat, la cărat, apoi la culesul
porumbului, şi la „săpatul” (recoltatul – culesul) „croampelor (cartofilor). La cest din urmă
lucru erau duşi, de către „ cătana domnească” chiar şi copii de 10-12 ani, care culegeau
croampele, în troc, de multe ori, pe imală” (tină, mocirlă) vânt cu ploaie, unde toţi erau vânăţi
la faţă, şi „ţapini” (înţepeniţi) de frig. Şi aceştia numiţi „jeleri” (lucrători cu palma) îşi lucra
lucrul lor, de-abia în câte 2 zile pe săptămână când gătau a domniei; iar ale lor, holde, le
„năpădeau” (cotropeau) buruieni-le, ca vai de ele, din care cauză, nu rodeau, aproape nimic;
aşa că bieţii jeleri” sau iobagi”, zăceau în vecinică lipsă şi sărăcie amară, sau mai bine robie
chinuită. Dacă cineva nu ieşea la lucru la prima chemare, era dus înaintea obiceiului, de
„cătană” care, fără milă, îi croia câteva lovituri p spinare, sau pe unde nimerea. Acest fel de
lucrare, la „domnii” se numea, a lucra la „Rebare” derivat, probabil, din nemţescul arbeit
(lucru pe româneşte).
 27. Nu se cunosc cazuri, în care să fi fost neînţelegeri, între satul nostru şi între satele
vecine; aşa, că, nu se ştie, în astfel de cazuri cine ar fi competent, a le împăca.
28. Dacă se săvârşeşte o moarte în hotarul comunei, şi nu se descoperă făptaşul nimeni
nu plăteşte nimic, nici mai demult n-a plătit. Dacă se furau vie etc. şi nu se descoperea hoţul,
nu a fost obicei-u, de a se lua pământurile, sau alte bunuri, ale satului, din care se bănuia, că
sunt hoţii, nici astăzi, nu există acest obicei-u.
29. Este permis, ca străinii să tracă pese hotarul comunei, cu o nuntă, precum şi cu
viele, fără să plătească ceva comunei, da că nu s-a făcut vre-o pagubă. Cu un mort, însă, nu-i
permis să tracă, nici chiar pentru plată, fie cât de mare, din credinţa, că, mortul străin, aduce
diferite nenorociri, de exemplu secetă, grindină, care ar nimici semănăturile, sau coleră în
oameni, boli şi moarte între animale, etc.
30. Târguri anuale, se fac în comuna Ineu, de 4 ori pe an la Botezul Domnului, la 2
săptămâni după paşti, la „fântilie şi la „Vinerea mare” (cuvioasa Parascheva), întotdeauna în
zi de Sâmbăta. Ţine o zi atât pentru animale cât şi pentru mărfuri. În trecut cel de mărfuri se
ţinea Dumineca. Vin oameni la el, de la depărtare de 40-50 kilometri. La Zăcaua, se ţine
târguri anuale de 3 ori pe an; la lăsatul, postului paştilor, la „Sfântă-Mărie” şi la „Fumicoară”
(Sfântul – Nicolae) în postul Crăciunului, şi acesta se ţine sâmbăta şi durează tot o zi, atât
pentru animale cât şi pentru mărfuri. Viu oameni, asemenea, de la depărtare de 40-50
kilometri. La Cermeiu, se ţine 4 târguri anuale: la 15 ianuarie, la Florii, la Sâmpetru şi la
începutul postului Crăciunului. Ţine o zi, pentru animale şi mărfuri. Vin târgoveţi, de la
distanţe de 80-100 kilometri. Se ţine, tot în o zi de sâmbătă.
La Pâncota, asemenea, se ţine târgul anual de 4 ori pe an. La ftretenie (Întimpinarea
Domnului); la Paşti, la „Dumineca mare” (a tuturor sfinţilor) şi la sărbătoarea Intrării în
biserică, Şi acesta se ţine în zi de sâmbătă; ţine o zi, pentru animale şi mărfuri.
Acesta este adevăratul nostru debuşeu; căci aici se scurge cele mai multe cereale,
animale şi mărfuri din jur; şi este cel mai populat târg din întreaga regiune, sau din judeţ. La
el se adună, sau gravitează, oameni, de la distanţe de 100-150 kilometri; chiar şi din judeţele
bănăţene: Severin şi Timiş – Torontal, Şi în pieţele sale săptămânale, se observă o
aglomeraţie, de adevărat „târg mare” (de ţară). În toate aceste localităţi, târgul de mărfuri, în
trecut, se ţinea, a doua zi (Dumineca) după cel de animale; dar regimul norocul Românesc l-a
ordonat, să se ţină tot într-o zi (sâmbăta) cu cel de animale, pentru a respecta sfinţenia Sfintei
Dumineci. Ineul, are piaţa săptămânală, Vinerea, şi este de comuna noastră, la distanţă de 6
kilometri, iar Zărandul, tot la atâta depărtare, dar şi are piaţă săptămânală. Cermaiul, are piaţa
săptămânală, în zi de joi, şi-i departe, de noi, de 14-15 kilometri. Pâncota, are piaţă
săptămânală sâmbăta, şi este, la distanţă, de 13-14 kilometri de comuna noastră.
De ve-o 2-3 ani, chiar şi în comuna noastră, fiinţează, atât târg anual, cât şi
săptămânal. Cel anual se ţine de 4 ori pe an; anume, În februarie, la Trieraş (Trei Ieerarhi); În
aprilie sau la Dumineca Tomii, În august, la sărbătoarea „Vedenia” (Schimbarea la faţă) şi în
Noiembrie, la Fumicoară (Sfântul Nicolae); Totdeauna, se ţine în zi de Luni, din preajma
acestor date. Cel săptămânal, se ţine Miercurea, În cel anual vin puţine animale, şi mărfuri, iar
în cel săptămânal, numai puţini porci şi hale păsări. Ambele sunt xx cercetate, din xx, că
populaţia din regiune, îşi satisface toate necesităţile, în târgurile şi pieţele localităţilor,
descrise mai sus, care sunt centre economice, vechi şi vestite.

II. Relaţii de familie

1. Copiii, pot avea avere deosebită, de-a tatălui lor. Unii au pământ moştenit de la
mamele lor, care au murit, alţii care au primit de la „neamuri” (rudenii) în „dar”, alţii, care şi-
au cumpărat pe banii primiţi din vre-o slujbă etc.
2. Copiii sunt datori a ocroti şi hrăni pe părinţii lor, la bătrâneţe. Părinţii au datoria de
a creşte şi îngriji copiii lor; dar numai până sunt mari că se poartă la şcoală. De la 14 ani
înainte, nu mai au această datorie, ci-i dau slugă.
Se povesteşte, că mai demult, când un om împlinea vârsta de 60 de ani, feciorii sau
nepoţii săi, în lipsa acestora altă rudenie, sau chiar vre-un vecin, îl izbea în cap cu un „maiu”
cam ca cel de despicat trunchiuri „butuci” de lemn; făcut anume în acest scop; şi păstrat în
familie, din tată în fiu şi nepot. Proverbul, cu „Dacă n-ai bătrâni, să-ţi cumperi” nu-i cunoscut
pe la noi.
3. La noi, împărţirea moştenirii se face în mai multe feluri. Tatăl, dispune, prin
Testament, cum ce şi cât „dă” sau „lasă” fiecăruia dintre moştenitori. Unora, le lasă mai mare
parte, cu condiţia, să plătească ceva datorii, sau, se ţină pe mama, bunica, sau se îmbrace pe
vre-o soră, şi întreţină, până la măritiş.
Alţii lasă la toţi copiii, băieţi şi fee, moştenirea, în părţi egale, cu acelaşi obligaţii. Dar
cei mai mulţi, de obicei-u, dau feciorilor, mai multă „parte” decât feelor, dar acesta, de regulă,
nu mai au de suportat nici o sarcină, rămasă de părinţi, de acelea răspunzând numai fraţii,
bărbaţi,
În casă, cu bătrânii, mai demult locuia exclusiv, cel mai mic fiu. Dar, de vre-o 3-4
decenii şi, mai ales de la războiul cel mare încoace, s-a răsturnat mult, acest obicei-u; şi în
multe familii, e preferat alt fiu, cel mai mare sau mijlociu; ba, în unele cazuri, chiar vreo fată,
cu bărbatul său, (ginere); fiii, bărbaţi, fiind toţi alungaţi în altă parte.
4. Când un fecior, se însoară nevârstnic, rămâne încă, sub puterea tatălui său; dar
asupra soţiei şi copiii feciorului, nu are nici o putere sau drept.
5. Dacă părinţii au murit, fără să lase vre-o avere, fraţii, nu sunt datori se dea nici un
fel de zestre, surorilor, nemăritate; numai dacă vreau, şi-i, lasă inima” şi se înţelege, dacă au
de unde.
6. Când, părinţii unei fee, dau acestea, prea mare zestre, unii fraţi, de obicei-u, se
resemnează; dar sunt alţii, care, în năcazul lor, îi părăsesc, iar alţii, îi terorizează într-atâta,
încât părinţii, ne mai putând suferi „prodesc” (fug) şi se (mută la fata respectivă unde rămân
până la moarte, şi nici nu-şi mai vizitează (cercetează) feciorii niciodată.
7. Învoiala, în privinţa zestrei se face de obicei înainte de măritat. Părinţii, mirilor se
învoiesc de la fată părinţii acesteia. Când sunt înţeleşi deplin, atunci hotărăsc o zi de joi sau
Duminică, când se bea „adălmaşul”. Acesta se bea, întotdeauna, la părinţii fetei. Acolo se
adună părinţii feciorului, cu 2-3 rude mai apropiate, şi cu 2-3 vecini, sau cei mai buni prieteni.
Asemenea şi părinţii feei, îşi invită, cum tot atâtea, neamuri, vecini sau prieteni. După ce se
adună toţi cei invitaţi, viitorii cuscri, le spune cum s-au înţeles în privinţa zestrei. Atunci toţi
îşi descoperă capetele şi sculându-se în picioare, fac semnul curcii şi zic „Tatăl nostru” iar, la
urmă urează noroc, viitorilor soţi xx. Apoi se aşează cu toţii, de nou la masă. Cuscrii închină
împreună, mai întâi-u, şi ciocnesc, 2 păhare, sau sticle cu rachiu şi urează noroc şi viaţă
fericită tinerilor; apoi închină ceilalţi pe rând, doi câte doi, urându-şi ei, noroc etc. bânărilor.
După rachiu, urmează mâncărurile alese, acum ne pregătite; iar după mâncări, vinul.
Da că la aldămaş ia parte şi xx, lui i-se ofere şi 2-4 sticle de bere. În unele locuri adălmaşul, e
onorat şi cu hădidişi (lăutari) când, se înţelege, urmează şi „jocul” şi-i, împins „adălmaşul”,
până seara târziu ca şi un mic ospăţ: Nu se face, foaie de zestre. Ca zestre, se dă, mai ales,
pământ, câte un animal; viţea, scroafă, etc., după puterea (starea) părinţilor; se mai dă şi o
anumit sumă de bani. Despre zestrea în haine sau ale obiecte, nu se face învoială acestea se
dau şi aşa, iar, după starea părinţilor.
Zestrea din haine, şi aparate de obiecte se dă, chiar în toiul nunţii, când, în miez de
noapte, vornicul (vătăşelul) le strigă (prezintă) în faţa întregului ospăţ, iar celelalte obiecte
mai grele, ca ladă, masă, dulap etc. se dau la 2-3 zile dau nuntă, când ginerele cu nevasta, se
duc la părinţii acesteia, cu o căruţă, de obicei-u xx şi după ce s-au omenit (cinstit) xx le duc
acasă.
 Pământul şi banii, îl dau, de regulă în termen de un an, iar animalele cam la 2-3 luni
după nuntă. Ginerele, la noi, nu-i obicei-u, şi nu plăteşte nimic, mai tatălui miresei, nici
rudelor. În satele vecine cu noi, însă, la Seleuş, Moroda, Mocrea, Jermata, ginerele, în timpul
adălmaşului, depune pe seama miresei, ca bani de cumpărare, numiţi „banii de masă” de la
1.000-4.000 lei, după starea familiei.
8. Câte odată, când, părinţii fetei nu-şi ţine cuvântul, dat, şi nu dau fetei întreaga avere
etc., ce i-au făgăduit, ginerele sau părinţii lui, prigonesc şi o alungă la părinţi pe soţie sau
noră, să-şi aducă toate câte i s-a făgăduit. Când tinerii soiţi, se au bine (se înţeleg) atunci
ambii se învoiesc, ca să dea în judecată pe tatăl nevestei, pentru a le da toate cele făgăduite la
nuntă. Nevasta nu pierde, niciodată, dreptul la zestre, fiind considerată, ca avea ei proprie şi
exclusivă, afară de cazul, când a primit-o cu condiţii, şi nu a respectat acele condiţii.
9. Nu se ştie, că ar fi existat, mai demult nici de prezent nu există, obiceiul, ca ginerele
să dea socrilor „fapis” că nu-i şi va bate nevasta.
10. La căsătorie, nu se ţine seama de fecioria miresei. În privinţa aceasta, nu există
obicei-u. Dacă fata n-a fost fecioară depinde de voinţa bărbatului, ca s-o trimită la părinţi sau
s-o „ţine” (alunge) de la casă. În acest caz bărbatul, nu poate, dar, nici nu voieşte, să-şi
păstreze zestrea; ci, din contră, îi azvârlea afară din casă, până şi cel din urmă, petic de haină
care s-a ţinut de nevastă, nevoind să mai vadă nici un „semn” să-i amintească de ea. Greşeala
feei, nu poate fi reparată, nici prin mărirea ofertei, şi nici printr-o altfel de recompensă. Nu-i
obicei-u, ca miele să dea darul miresei, pentru că a fost fecioară, nici a doua zi, şi nici mai
târziu. Faptul, că mireasa n-a fost fecioară, nu-i vestit în public niciodată. Bărbatul, care ştie
aceasta, şi poate „răbda” (tolera) în inima lui, o ţine de o ştie întotdeauna. Iar cei, cărora vin la
xx inima acest lucru, le alungă, pur şi simplu, fără se vestească nimic, în xx.
11. Dacă fata, având relaţii de dragoste cu cineva, a rămas însărcinată, şi acela fiind
fecior, nu vrea s-o ia în căsătorie, se procedează în mai multe feluri, anume: Părinţii feei, dau
în judecată pe fecior, pentru a da feei şi noului născut, întreţinere; dar, în cele mai multe
cazuri feciorul nu plăteşte, că nu are avere, iar de la părinţi, nu ia legea. Pe lângă aceea,
feciorul, la lege, să apără, de obicei-u, motivând, că nu a fost singurul, care a avut „treabă”
(relaţii de amor) cu fata. Din această cauză, cele mai multe fete, se resemnează, fac şi ascund
lucrul nespunând, în public, cine este vinovatul. Dacă părinţii fetei sunt săraci, atunci, duc
copilul, uneori, împreună şi cu mama lui, la „Institutul de creştere pentru copii” cum este de
exemplu Spitalul de copii Mircea din Ard etc.
 Câtă o fată însă, care nu-i pasă de „ruşinea soţului” (după 2-3 luni, de la naştere trimite
copilul pe o femeie, rudă sau prietenă, şi-l ţipă (aşează) cu forţa în casa feciorului vinovat, din
care cauză, se naşe scandal, şi câteodată chiar încăierare!
La cununia unei fete, care are sau a avut un copil, nu sunt obiceiuri speciale, ci
decurge, la fel ca şi la celelalte. Dar ţin să amintesc, că, pe la noi, se întâmplă, foarte rar,
cazuri de acestea. Sau şi care se întâmplă, cele mai multe, nu se rostesc în public, ci se ţin în
secret, întrucât, toată lumea pune mare stăruinţă, să nu plătească, ruşine; de aceea, şi vorbe,
legănate (de ruşine) la noi, nu se exprimă în public, aproape de loc.
12. Nevestele, se întâmplă, de fug, câteodată, de la bărbaţi. Unele din cauză, că „le
poartă” (tratează) rău; terorizează şi chiar bate. Altele, din cauză, că, li-e urât de bărbaţi.
Certurile dintre soţi, le judecă, sau împacă, mai întâi-u părinţii, sau, în lipsa acestora fraţii
surorile, ori neamurile mai de aproape. Când nevasta este xx sau „fuge” zestrea merge cu ea;
bărbatul, neavând dreptul a o reţine. Dacă nu i-o predă de bună voie, este silit, de Primărie, cu
fosta xx, s-o predea nevestei. Dacă nu se supune nici aşa, intervin jandarmii, în care caz, nu se
mai poate opune.
13. Când cineva, a necinstit, nevasta cuiva, sora, fiica sau ve-o rudă, cel vătămat, se
răzbună în mai multe feluri. Atunci, care se însoţesc destul de ari, fiziceşte, recurg de-a
dreptul la atac, bătând pe vinovat „măr” adică cât se poate de bine, când nici nu poate să se
mai scoale de jos, ci este dus de alţii la spital. Alţii, simţindu-se prea slabi, plătesc pe
„bătăuşii” de meserie, care, obţinând calea celui vinovat, în timpul nopţii, îl atacă şi-l bat cât
mai tare posibil. Alţii se răzbună într-alt chip; de exemplu. Le distruge bucatele, le ucid ve-un
animal; le dau foc ve-unei clăi de paie, fân, sau chiar xx etc. De înţelege acestea toate le
săvârşesc în secret, în timpul nopţii. Cu toate acestea, cele mai multe se descoperă sau se
bănuiesc. Furarea fetelor, se pedepseşte, de autorităţi de la 1-6 luni; dar de 2-3 decenii, la noi,
nu ia pedepsit nimeni, ci, de obicei-u părinţii fetelor, „furate” ia-u resemnat, şi le-au lăsat de
soţii hoţilor”.
14. Bărbatul, când îşi prinde nevasta în dragoste cu cineva, dacă se simte mai tare, se
răzbună, prima oră ne drăguţ, şi-l pedepseşte, chiar pe loc, bătând dintre şi făcându-l de râsul
satului odată ca xx în ceva chip, de exemplu îi taie vre-o ureche, sau nasul, etc. La unii mai
răi, la inimă, îl chiar ucid, împuşcându-l sau înjunghiindu-l cu vreun cuţit etc. Dacă nu poate,
pedepsi, pe drăguţ, se răzbună pe nevastă, bătând-o de moarte şi, în unele cazuri, alungându-o
de la casă pentru totdeauna. Câteodată, nevasta, uitând ci, dacă poate, fuge, sau la părinţi sau
la ve-un neam şi se ascunde unde stă până ce-i mai trece mânia, bărbatului. În unele cazuri
nevasta, nici nu se mai întoarce la casa bărbatului, ştiind că, ar fi imposibil, a mai vieţui,
împreună. Soţia, de reglă, se răzbună aşa că-l supune la tot satul, ceea ce, pentru el este o mare
ruşine, Dar cele mai multe se răzbună pe drăguţa (ibovnică) bărbatului, căutând ca prin vrăji,
să o facă, xx de boală, x o omoară cu puterea duhului necurat.
Poporul priveşte necredinţa bărbatului, dar mai ales a femeii, cu dispreţ. Bărbatul
vinovat, se numeşte „curvar” iar femeia „curvă” curvoaica sau curvuleancă. Curvia, sau
Preacurvia, la noi, se înţelege când bărbatul fiind însurat, ţine legături de amor, sau are treabă
(relaţii păcătoase) cu altă, sau ale femei, afară de soţia lui, asemenea, şi când femeia practică
acest lucru. Concubinajul nu este privit ca ceva lucru păcătos, câtă vreme cei ce vieţuiesc în
acest mod, se înţeleg, bine, se poartă amabil unul faţă de celălalt, şi duc viaţă regulată şi
liniştită. Din contră, este considerat, ca ceva firesc, natural. Concubinajul, la noi, nu are
numire specială; numai domnii îl numesc aşa. Concubinajul, poporul, însă, nu-l numesc, decât
căsătorie fără lege. Curvarii etc. pe altă lume, nu se pedepsesc; însă pe cealaltă lume, astfel de
păcătoşi, vor arde, vecinic, într-un foc de smoală cu pucioasă. Concubinii încă nu vor fi
pedepsiţi, întrucât au ţinut credinţa unei singure soţii.
15. Zestrea soţiei, după moartea ei, rămâne copiilor săi, băieţi şi fete, împărţite egale,
întrucât, n-a făcut Testament, prima care se dispună altfel. Dar nu pot să dispună de ea, până
la majorat, (băieţii) şi la măritiş (fetele). Până atunci dispune de ea tatăl copiilor, care o
manipulează, creşe, hrăneşte şi îmbracă copiii. Îndată ce un băiat ajunge la majorat, îşi
primeşte, de drept, i de apt, partea de moşie, ce-i compus din moştenirea mamei sale decedate,
asemenea şi fata, când se căsătoreşte, legal, După desfacerea căsătoriei, zestrea rămâne
jumătate, la copii, dacă aceştia rămân la bărbat, iar jumătate la soţie; dacă însă, copiii merg cu
mama lor, şi zestrea, întreagă merge cu ea; asemenea şi în cazul, când nu sunt copii. Aceştia
rămân de obicei-u, băieţii la băieţi, iar fetele la mamă. Dacă rămâne numai 1 copil mic, mama
îl ţine până la vârsta de 2 ani, în care timp, bărbatul, e silit a-i întreţine, cu alimente, şi haine,
atât pe soţie cât şi pe copil. După 2 ani, copil lese predat tatălui, care îl creşe până va fi mare,
şi, dacă se înţeleg pentru totdeauna, socotindu-l ca-i şi drept adevăratul său copil. Acest lucru
se obişnuieşte, chiar şi în cazuri de despărţire între concubini. După predarea copilului, fosta
soţie nu mai primeşte nimic de la bărbat, ci între dânşii, se sistează orice legătură pentru
totdeauna.
16. Nu se crede, că averea aparţine ambilor soţi, în acelaşi grad. Fiecare îşi are partea
sa de avere bine definită. Nu se obişnuieşte ca bărbatul şi soţia, să-şi facă cărţi unul la altul ,
ca, în caz când unul moare, averea să rămână celuilalt, şi să nu aibă dreptul rudele, xx. Totuşi
unii soţi, îşi fac în acest scop „Lăsământ” (Testament) prin care „lasă” (dăruieşte) averea sau
o parte, din averea proprie, celuilalt, soţ, rămas în viaţă. Dar acest Testament, la noi, se face,
de obicei-u, numai când cel ce „lasă averea cuiva, este bolnav, greu, în agonie aproape, şi
când se crede că nu va mai scăpa cu viaţă. Când cineva din sat a făcut Testament, poporul
crede, că acela este pe calea morţii şi nu se va mai scula (însănătoşi).
17. Nu se obişnuieşte, ca, oamenii să se căsătorească mai de multe ori. Numai în
cazuri de concubinaj, se obişnuieşte „căsătoria” de mai multe ori. Sunt cazuri, când, unii
concubini, „se moară” şi-şi aduc „solii” câte de 7-8 ori, şi mai multe; aducându-şi în fiecare
an, sau mai des, câte una. Nu se crede, că-i păcat, să e însori mai de multe ori, dacă le-a murit
soţia. Numai atunci ai păcat, dacă o „ţâpi” (alungi) cu scopul de-a aduce alta,
Când cineva se căsătoreşte de nou, xx că, nu se bau adălmaşuri, nici nu se fac „ospeţe”
(nunţi) ci doar, cei ce se căsătoresc de nou, cu 1-2 prieteni, sau rudenii, fac împreună o mică
omenie”, de obicei-u, fără lăutari, ci numai se serveşte un prânz bun şi beutură aleasă.
Petrecerea durează numai câteva ceasuri, şi nu se obişnuiesc nici „sbigări” (daruri) nici nu
sunt „vornici” ( vătăşei) să le strige.
18. Legătura copiilor, cu tatăl lor vitreg, sau mama lor, vitregă, este aceeaşi, ca şi a
copiilor legitimi, cât timp aceştia sunt minori, însă la majorat, încetează orice legătură xx
19. Se întâmplă că, părinţii să gonească pe fiii lor, şi câteodată să-i dezmoştenească.
Acest lucru, se întâmplă din mai multe cauze, de exemplu: Dacă fiul, se poartă rău cu părinţii,
îi batjocoreşte, sau chiar îi bate; dacă se fac beţivi, şi venind acasă, mai ales, în timpul nunţii,
fac scandal şi năcaz, în familie. Apoi când nevasta vrea unui fiu este destrăbălată, înjură pe
părinţii socrii şi nu-i ascultă, părinţii, ca să scape de năcaz, alungă şi pe fiu şi pe noră. Mai
departe, dacă tatăl se căsătoreşte a doua oară, această xx, mult de mereu şi pârăşte pe fiul său
finii ei, vitregi, până determină, înduplecă pe bărbat, de alungă, Unii mai târziu, se împacă;
alţii însă, nu se mai împacă în veci. Se întâmplă, şi cazuri când tatăl nu are fără să lase ceva
învoială prin Testament. În acest caz, fiul alungat se întoarce imediat după moartea tatălui,
său, şi alungă atât pe mama, vitregă, cât şi pe eventualii fraţi vitregi şi se face un guru stăpân
pe avere, se înţelege şi cu ceilalţi fraţi şi surori. Cui (de-o mamă şi de un tată cu el).
20. Se obişnuieşte să se facă „Testament” ale moştenirii. Poporul, le numeşte mai ales
„Lăsământ”. Lăsatul cu limbă de moarte este acelaşi lucru, adică Lăsământ sau „Testament”.
Testamentele le face, de obicei-u, Notarul comunal, sau un ajutor, (scriitor) al său. Am amintit
mai un, că, la noi Testamentele se fac, numai când respectivii oameni, sunt bolnavi, pe
moarte. De aceea Notarul, sau locţiitorul său, este invitat la casa bolnavului. Un membru al
familiei merge de cheamă vecini, ca martori ai Testamentului, care nu-i permis să fie rudenie,
cu nici unul din membrii familiei bolnavului. Atunci, Notarul, invită pe toţi cei din casă, să
iasă afară, rămânând numai martorii, asta cu scopul ca bolnavul să nu fie influenţat de careva
din familie, ci să poată dispune de avere şi să declare, în deplină libertate, cele ce doreşte din
inimă Acum Notarul, merge la soţul bolnavului, şi-l întreabă între martori, cum şi în ce
măsură stabileşte să dispună de avere.
După ce bolnavul impune dorinţa lui Notarul notează, şi apoi creează pe loc
„Testamentul”. Când este gata Notarul i-l citeşte bolnavului, răspicat, tot în prezenţa
martorilor, care încă trebuie să-l asculte bine. Dacă bolnavul, declară, că, acele, sunt cuprinse
toate dorinţele lui, atunci Notarul îl invită de sub scrie; sau dacă nu ştie carte, sau nu poate, de
slăbit xx, îl semnează notarul, dânsul punând numai degetul, mânjit de cerneală, iar lângă
semn, Notarul face şi o cruce. Tot Notarul, sub Testamentul propriu zis, semnează şi numele
lui în partea stângă, ca semnătura de nume, al Testamentului, când acesta nu scrie propriu.
Apoi, sub Testament, Notarul scrie „Clauzula de încheiere” sau de întărire, a aceluia, sub care
pune data ce xx şi iscălesc (semnează) toţi martorii, care ştiu care cu mâna proprie; iar pe
analfabeţi, îi semnează Notarul. Dânşii punând lângă numele lor numai degetul, mânjit cu
cerneală, iar Notarul nume, lângă fiecare şi-o cruce.
În fine, Notarul, semnează, din jos, la toţi, numele său, ca martor, adăogând i
semnătura de nume al martorului, sau martorilor N.N. neştiutori, sau neştiutori de carte. Acum
Notarul pune Testamentul într-un plic, îl închide, şi-l sigilează cu ştampila în mijloc şi în cele
patru colţuri, în care locuri, mai înainte a topit ceară roşie, şi pe ceară a aplicat ştampila,
anume făcut pentru Testamente, Astfel, întărit” î predă unui membru din familie, mai de
încredere, care-l va păstra, şi nu-l va putea deschide, sub riscul de a fi sancţionat de lege,
Numai judecătoria rurală, după moartea respectivului, îl va deschide, când, în faţa
moştenitorilor, se va dezbate moştenirea.
Testamentele se fac, foarte rar, şi oral. Anume. Când bolnavul n-ajunge viu, până vine
Notarul, atunci se cheamă, urgent 4 martori, şi respectivul spune cu gura, în faţa lor, cum vrea
să lase (împartă) moşia. Aceştia, după moartea lui, sunt chemaţi la Primărie, unde Notarul xx
ei, întreabă cui şi în ce mod a lăsat cel mort, cu limbă de moare, să i se împartă averea. Pe
baza celor declarate de martor, Notarul dresează „Testamentul”, oral - xx şi necesare îl
întăreşte în acelaşi mod ca şi pe cel dintâi-u.
Se întâmplă, însă ca martorii, să nu fie invitaţi la Primărie, cei interesaţi din familie,
nedorind sau neglijând, să facă acest „Testament oral – în scris. Atunci, martorii orali, vor fi
citaţi la judecătorie, împreună cu moştenitorul şi, invitaţi, să spună sub jurământ ce să cum a
dispus cel mort, şi pe baza celor spuse de aceştia judecătoria va aduce hotărârea, necesară.
Testamentul nu se observă, ci din cele de mai sus, trebuie să aibă cel puţin 4 martori, din trei
care, unul poate fi Notarul, sau delegatul xx care xx. Dar de regulă sunt câte 4 inşi, afară de
Notar, iar cu acesta 5. Mai cu puţini de 4 martori nu are valabilitate. 3 xx aici de exemplu un
model de Testament.
Testament
Subsemnatul domiciliat în comuna Sicula, nr. … fiind bolnav, cu xx şi poate să mor.
Dar fiind cu mintea întreagă, şi limpede doresc, şi vreau, să dispun de averea mea, după cum
urmează:
După moartea mea „las” (dau) fiului meu cel mai mare cu numele …
1 (un) iugăr, de pământ, din hotarul comunei noastre, numit „Balta Crâstii” (numirea
părţii de hotar)
1. (un iugăr de pământ din fumezeu ( fost pădure).
1. (un) iugăr de pământ din grind Jimai las ograda (grădina) cu care de la nr. … din
Secula, Apoi 2 boi, 1 vacă, pe cari, le voi putea duce la el acasă, în cel mult 3 luni, după
moartea mea. Condiţionez însă că să dea acum soţiei mele, mamei sale, 2 sinice de grâu,
uscat, pentru pâine şi 1 (un) sac mic porumb, pentru îngrăşat porcii de clisă (slănină) un unic
= 120 litri. Mai condiţionez că, dânsul, va fi xx ca să plătească jumătate, din datoria ce o am la
bancă… din Ineu, etc.
2. Fiului meu mijlociu N. N. îi las:
1 (un) iugăr pământ arabil, din „Aroace” (numele părţii de hotar) înscris în cartea
funduară a comunei Sieula, Nr…. cu nr.. . seial… şi cu Nr. topografie … 1 (un) iugăr arabil,
din Ţars şi 1 (un) iugăr arător în Buciumi Îi mai las şi o vacă, pe cea albă, numită Joiana, pe
care o va putea duce acasă la el în termen de 1 lună după moartea mea. Şi acesta, va fi obligat
a da, anual, soţiei mele 2 sinice grâu cu rob şi 1 (un) cinic porumb, dar la plata datoriilor nu va
fi obligat.
3. Fiului meu al treilea, N.N. şi cel mai mic, îi las:
1 (un) iugăr pământ arător, situat în hotarul comunei Ineu, lângă Hadă
1 (un) iugăr, în Mlugheţe arător şi
1 (un) iugăr arător în puntea Paisa primit din Reforma Agrară. În fine,
1 (un) iugăr în Pipaia mică „fânaţ” cu iarbă, tot de la Reforma Agrară.
Zi mai las: casa, în care locuim, moştenită de la strămoşii, cu xx şi toate xx (clădirile)
câte sunt pe lângă ea, cu grădina, şi toate uneltele plugăriei noastre, precum şi 2 boi, cei mai
bătrâni - albi, şi vaca cea xx (xx) şi cei doi viţei de un an.
Condiţia vezi însă că dânsul va fi obligat, să întreţină pe soţia mea, şi mamă-sa, până
la moartea acesteia, cu participarea bucatelor, primite de la ceilalţi doi fraţi, s-o îngrijească şi
îmbrace şi s-o înmormânteze la moarte.
 De asemenea, va fi obligat ca să plătească jumătate, din datoria, ce o am la banca…
din Ineu, etc.
4. Fiicei mele N.N. măritată de N.N, îi las imobilul (pământului)
1 (un) iugăr, din Văliştioară cumpărat de la N.N. din Reforma Agrară. Îi mai las 1
viţea, albă, de-o pe care o va putea duce, îndată după moartea mea.
5. În fine fiicei mele, celei mai mici, care-i fată - păr (fecioară) îi las 1. iugăr de
pământ din Răcare îl va duce cu mine, după măritiş. Îi mai las 4.000 (patru mii) lei pe care, la
căsătoria dânsei, vor fi obligaţi să i-o dăruiască fraţii cel mai mare N. N. şi cel mai N. N. în
părţi egale. Până la xx însă va trăi împreună cu fetele mai mici, şi cu mamă-sa, fiind xx
obligată, a o hrăni, şi îmbrăca precum şi a-i pregăti pentru mormântare, hainele şi obiectele xx
pentru …
Testamentele le duce la îndeplinire, judecătoria, de acolo, cu ocazia comemorării xx la
dezbaterea moştenirii. Numai Judecătoria aer dreptul a sparge (deschide) Testamentul, care la
facere, a fost închis şi sigilat, cu ceară roşie, xx pe ceară s-a aplicat o xx (sigil) anume făcut
pentru acest lucru, se cere a fost dat, în păstrare, membrului din familie, cel mai, încrezută,
soţia, fiica, xx etc. sau în numele xx frate, ori chiar preotului, primarului etc.
21. Unii din cei ce fac Testamente, lasă (dispun) câte ceva şi pentru partea sufletului.
De exemplu: să le facă pomană (parastasuri) de obicei la 6 luni după moarte. Dar, mai ales, la
1 an, când se face pomană bogată cu oluri de pământ invitându-se toate neamurile; dar numai
câte unul dintr-o familie. Se fac cu acest prilej cele mai alese mâncăruri, obiceiurile în sat la
plugari, şi se servesc cele mai bune băuturi, anume aduse pentru acest scop. La aceste pomeni,
care se ţin, de regulă numai Dumineca, ia parte şi preotul, care în timpul slujbei din biserică,
face rugăciuni pentru odihna sufletului celui mort, iar după slujbă, vine cu toţi, cei invitaţi, la
casa familiei, unde binecuvintează bucatele, băutura etc., iar apoi se pun şi ospătează de
sufletul celui mort. Se mai face atunci pomană şi la mormântul norodului dar, numai cu colaci
şi ouă, date la copii şi oameni săraci.
E de observat, că prea preotul cu această ocazie, la masă când închină cu păharul, sau
cu sticla, cu stăpânul casei, mai înainte varsă o picătură de rachiu, rachiu, etc. în mijlocul
mesei, zicând: pentru cei din închisori, sau pentru robii din temniţe. Se mai lasă apoi, ceva
haine, la săraci, de vârsta mortului, precum şi ceva obiecte de preţui la prietenii mai de
aproape. În fine, să lasă şi sub biserică ceva bani, să se cumpere xx clopot, vre-un sfeşnic,
candelabru, sau ve-un xx , ori vre-o odajdie (haină preoţească) etc. Acesta dorinţă le duce la
împlinire, soţia sau soţul, ca a rămas în viaţă, apoi fiii şi fiicele mortului, ori în lipsa lor,
rudeniile care au primit ceva moştenire. Moştenitori, sau urmaşii mortului, au datoria, să dea
şi dau din când în când, de sufletul său, de pomană ceva mâncare, sau câţiva lei, etc. celor
săraci şi prea lipsiţi.
22. Dacă bărbatul, n-a lăsat femeii, ceva, prin Testament sau n-a făcut de acesta, acea
la nu moşteneşte nimic. Are şi dreptul, exclusiv, la xx bărbatului, până la moartea ei, până se
mărită legitim eventual, după xx. Traiul ei, în concubinaj, cu cei va, nu-i răpeşte acest drept.
Dar moare soţia şi soţul şi copii, bărbatul, nu are nici un drept asupra averii soţiei, nici chiar la
uzufruct decât în anul morţii acelea; iar a averea, se întoarce la părinţii, fraţii verişoarei,
acesteia, sau chiar la rude. Dacă moare soţia ce au copii, atunci şi bărbatul are dreptul la
uzufructul xx ei înţelege, căci el în acest caz, trebuia să îngrijească să crească ce xx băieţii,
devin majori, feele, se căsătoresc, aceştia iau o xx de la tatăl lor (rămasă de xx şi oi folosesc
singuri, fără să-i xx cineva împiedica de la aceasta.
23. Când copii minori, rămân orfani, de ambii părinţi, averea lor o îngrijesc, în primul
rând fraţii părinţilor lui lor (unchii primi); sau în lipsa lor, fraţii mamei lor, iar când nu sunt
nici de unii dintre aceştia, rudele mai de aproape; dar numai de partea bărbătească; femeile, n-
au dreptul de „tutore” ori cât de-aproape să fie înrudite, nici chiar surorile la xx ale mame.
Acest drept îl au numai mamele copiilor, ce au rămas orfani numai de tată. Tutorii, dacă
orfanii minori, trăiesc împreună cu ei, în familie, şi-i întreţin, şi îmbracă, nu dau socoteală (nu
răspund) nimănui de averea acelora. Dacă, însă, orfanii sunt daţi undeva, la meserie sau în
vre-o slujbă, tutorii, sunt obligaţi, în toţi anii, a da în arendă prin licitaţie publică, întreaga
avere a minorilor, şi preţul averii, rezultat, a-l trimite la masa sărăcească ( xx) azil la Tribunal
xx sub sancţiunea legii.
Aceşti îngrijitori 62 – Tutori pentru îngrijirea averii minorilor, xx (îngrijiţi) de ce nu
primesc, obiectul nici un fel de plată.
Când un orfan, nu are avere, îngrijeşte de el, fratele sau sora, tatălui sau mamei sale.
Dar în cele mai dese cazuri, fiind prea mic, îl duc la ve-un Institut sau azil de copii, iar când
mai creşte, îl dau la vre-o meserie, sau în slujbă, la vre-un plugar, ori păstor.
Un copil, începe să fie stăpân, pe averea lui, la vârsta de 18 ani; iar fetele la măritiş,
prin cununie.
24. Rudele şi vecinii, nu au dreptul, să răscumpere, averea vândută, Asemenea, nu
există, datoria sau obiceiul, de-a întreba rudele, mai întâi, când vei să vinzi, o moşie. Eşti
liber, s-o vinzi, sau oferi, oricui vrea, nimeni nu aer dreptul să te oprească, sau să se amestece
în astă cauză.
25. Gradele de înrudire, sunt următoarele.
 „Moşule” i se zice de către nepoţi, atât bunicului, după tată, cât şi celui după mamă,
„Mătuşă” se spune, de nepoţi sorei tatălui sau mamei. „Dodă” nu-i recunoscut, asemenea nici
nenicule La noi, acesta e numit, unchiule, şi se spune de nepoţi, fratelui tatălui, sau fratelui
mamei lor. „Bădie” iar nu-i cunoscut. La noi îi zice „Bace” şi se spune, de către fraţii şi
surorile mai mici, celor mai bătrâni. Asemenea mamă li-se zice surorilor mai mari, de către
surorile ei fraţii mai mici. Soro sau soră, se spune de cumnate, între ele, dacă sunt cam de vre-
o vârstă iar dacă le deosebesc ani mai mulţi, cele mai, xx le zice celor mai bătrâne „mamă” ca
şi fraţii şi surorile mai mici, surorilor mai mari. Iar bărbaţilor acestora (cumnaţi), le zic Bace,
ca şi fraţii şi surorile lui mai mici. Frate zice nevestele sau surorile cumnaţilor mai bătrâni.
Se mai spune, frate, de noră fratelui bărbatului, care-i de-o vârstă cu aceea, noră.
Asemenea, şi acest frate îi zice ei soră sau soră, spre deosebire de ceilalţi fraţi sau surori, ai
bărbatului mai nu ai, care îi zic nană. Tot aşa, şi o soră a bărbatului, care xx odată, cu cumnată
sa nevasta frate-său mai mare, nu-i zice nană, ci soră, de şi fratelui său îi zice bace.
Fraţilor mai mari ai bărbatului, cumnata (soţia aceluia) le zice bace, ca şi bărbatul său.
Iar surorilor mai mari, ale bărbatului, le spune nană, ca şi bărbatul. Fârtate nu se spune
nimănui, nefiind cunoscută această numire. xx unei prietene mai intime, care sunt de-o iarbă
de-o vârstă şi nu-i zic nană. Vere îşi zice verii primari, dar îşi zic astfel, şi verii ai doilea, şi
chiar ai treilea. Toţi aşa către verişoarele prime, a doilea şi a treilea, la noi le zic sau îşi zic xx
şogore, este mai răspândit la noi, toţi îl folosesc, este derivat din xx din şogor (cumnat) xx
mulţi, îl xx chiar nefiind cumnaţi, sau xx ci ca xx zic, şogore bărbaţii, care au de xx 2 surori,
sau două verişoare, sau care au soţii, cu acelaşi nume şi dintre aceleaşi neamuri. De exemplu:
scriitorul acestor, rânduri, am soţia cu numele Mora Sofia tata avea cu acest nume: Morar
Sofia, are şi un văr al meu. Borcuţa Avram. Ambii ne numim Borcuţa Avram, şi suntem dintr-
un neam xx soţiile noastre, se numesc, iar ambele: Morar Sofia, şi sunt verişoare a doilea,
după cum şi noi, suntem,, veri ai doilea În urma acestora, ar urma, ca noi, după muieri (soţii)
să ni spunem şogori dar fiind şi veri la olaltă, ne zicem vere, punând mai mare xx pe legătura
noastră de sânge, decât pe cea după soţi. Apoi, bărbatul soţiei, către fratele xx reciproc, îşi zic
şogori; iar către surorile soţiei şogoriţe. Cuscre sau cuscră, îşi zice oamenii, care şi-au
căsătorit fiii împreună. Dar după ei, îşi zic aşa şi copiii lor, precum şi rudele lor, până la a treia
sau a patra spiţă (grad) de rudenie.
„Mama” se spune numai mamei adevărate, iar „maica” se spune, de obicei-u, xx, către
soacră. „Tată” se spune tatălui adevărat, iar „Taică” se spune, iar, de noră, către socru. În
unele cazuri, şi ginerii, le spun socrilor „Taică” şi maică dar forte rar. În general le zic „socru”
şi „soacră”. Cuvântul „maică” îl exprimă nurorile, ca o „măgulite faţă de soacră, care vrea,
prin aceasta, să dovedească, cât de mult ei „iubesc” pe acelea. Ori, în general, se ştie, că,
această „iubire” este „iubire de iad” de diavol. „Nevastă” se spune de către bărbat, soţiei sale,
dar numai în tinereţe, cam până la vârsta de 30-35 ani. De-aici, înainte, îi zice „muiere”,
Asemenea, i se zice nevastă şi unei femei, mai în vârstă, dacă-i excepţional de vrednică. De
exemplu: „Eşti nevastă” ceea ce înseamnă, că, nu se dă (nu se lasă) la una tânără, citi tot era
de vioaie (în prezent), Se mai spune, nevastă şi unei văduve . „Mătuşă” se spune unei femei,
de către nepoţii şi nepoatele sale mai tânără decât ea. Adică, de copiii băieţi şi fete fraţilor săi
şi ai surorilor sale, se mai spune „mătuşă” şi de copiii verilor şi verişoarelor sale. „Unchiule”
i-se spune unui bărbat, de către nepoţii săi, copiii fraţilor şi surorilor lui – precum şi al copii
verilor lui, mai de-aproape. Soţiei lui, însă, aceştia îi zic „xx”, spre deosebire de nepoţii ei „de
sânge” care îi zic mătuşă şi care, bărbatului ei, îi zic tot unchiule”. Dacă, până când soţia are
două „lituli” (tisluri) sau numire; de mătuşă pentru nepoţii de sânge, şi de unchioaie, pentru
nepoţii după bărbat; acesta şi are decât un singur titlu (numire) pentru ambele categorii de
nepoţi. Rudele, sunt de două feluri: „neamuri” de sânge şi „neamuri de cuscri”. Naşii se aleg,
de obicei-u, la naşterea unii fiu, sau la căsătoria altor doi xx Fiecare familie are numai o
pereche, de naşi, bărbatul cu soţia lui. Nănaşii (naşii) se aleg aşa că, tinerii părinţi, bărbatul şi
soţia, lăuză se vorbesc şi înţeleg pe cine doresc să prindă (să pună invită) de moşi. Apoi xx pe
tatăl lor, sau în lipsa acestuia, pe un unchi-u sau chiar un prieten, intim, la respectivul, cu o
sticlă de rachiu. Îl roagă să primească a fi moş. 1 după ce spune, că primeşte, beau rachia în
numele noului năsut îi pentru norocul lui şi al părinţilor lui. După aceea, soţia mea este
invitată să meargă la casa noului fin să-l boteze. Atunci naşa, cumpără o bucată de julj (pânză
fină) şi alte daruri mărunte, pentru copil, ca o căciuliţă, dacă-i băiat, sau un colţul (învelitoare
de cap) celora din xx (prăvălie) dacă fată. Din julj se face prima cămaşă copilului – la băiat.
La fată, însă, naşa îi xx, o rochiţă de obicei-u, de culoare roşie. Astfel, după căciuliţa şi colţul
(învelitoarea) de pe cap, se cunoaşte copilul, când este dus la botez dacă-i băiat sau fată.
După ce copilul este îmbăiat, de moaşă, este îmbrăcat, apoi moaşa îl ia pe braţe, şi-l
duce la preot, acasă îl botează, în biserică, împreună cu naşa, care a însoţit pe moaşă. Moaşa
duce şi o oală cu apă proaspătă, cu o lumânare de ceară, pe care, preotul la botez, le sfinţeşte.
Acestea, naşa le aduce îndărăt, şi cu aceea apă sfinţită, timp de 9 zile este stropiţi, atât mama
cât şi copilul, xx a fi apăraţi de duhuri rele, necurate.
„Nănaşa”, la botez şi la cununie, poate fi ori şi care om, din cât, fără xx pe care
doreşte, cei ce-l prind cu deosebirea, că la botez, numai oamenii care au soţii, pe fii care trimit
pe acestea, de botează finii nou născuţi, întrucât, bărbaţii, naşi, niciodată, nu merg că la lege,
numai femeile naşe. La căsătorie, încă, la cununie, pot fi primi chiar şi naşi fără soţii, bărbaţi
tineri chiar burlaci iar, de formă, îşi duc cu ei o femeie, o prietenă bună, cu care, împreună,
cunună şi îndeplineşte toate lucrurile din decursul „ospăţului” (nunţii) întocmai cum ar fi naşa
adevărată ( soţia naşului) Această, naşă, improvizată, se numeşte de popor, „nănaşă de
onoare”.
Naşul cu finii, nu-i permis a se căsători împreună, considerându-se acest lucru, ca fiind
mare păcat, identic cu al fraţilor, şi surorilor adevăraţi. Mai demult naşii se îngrijeau de
creşterea finilor, mai ales, dacă rămâneau orfani mici, le dăruiau unele lucruri, chiar şi
animale. De exemplu un viţe, 2-3 noatine (ori mici de un an), un porc etc. Azi nu se
obişnuieşte acest lucru decât foarte rar.
Chestiunea privitoare la naşi am descris-o de altfel, mai pe larg, în caietul cu
răspunsurile, la Chestionarul VI, capitolul III şi punctul 5 – Vezi acolo!
26. Se obişnuieşte a lua copil „de suflet” doar cam rar, acest lucru se face în orice
timp. Cel ce ia copil de suflet, cheamă părinţii sau, în lipsa acestor, tutorul (îngrijitorul)
copilului, care-i de regulă, un unchi-u sau mătuşă” (frate sau soră a părinţilor copilului).
Aceştia se duc cu copilul, la casa a donatorului, Părintele copilului, îl ia în braţe, îi face cruce
de trei ori, şi-l sărută, pe frunte, în care timp pronunţă formula următoare:
„Doamne, Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru cele prea sfânt, şi puternic, eu, dăruiesc
pe copilul meu N.N. lui N.N. pe vecie, şi te rog, bunule Doamne, să-l bine cuvântezi; să-i
porţi de grijă şi să-i dăruieşti minute şi înţelepciune Amin!...
Atunci, îl predă celui ce-l ia de suflet, care, la rândul său, îl ia în braţe, îi face şi el
cruce, şi-l sărută pe frunte, tot de 3 ori, în care timp pronunţă cuvintele următoare:
„Eu N.N. primeşte, şi iau, de suflet, pe copilul, său fiul N.N. (îi pomeneşte numele) şi
rog pe bunul şi Atotputernicul Dumnezeu, să-mi ajute, să-i fiu, ca un adevărat părinte; să-i pot
purta de grijă, să-l pot creşe în cinste şi omenie, după voinţa lui Dumnezeu, şi să-l fac fericit.
Iar lui să-i dea minte şi înţelepciune, ca, în toată vremea, să mă asculte, şi respecte, ca un
adevărat fiu, şi să-mi astâmpere şi mângâie bătrâneţile vieţii, Amin”…
După această simplă ceremonie, urmează o mică „ciuile” sau „omenie” cu mâncare
aleasă şi băutură, la care iau parte şi 2-3 neamuri mai de aproape precum şi 2-3 vecini, cari,
toţi, urează copilului şi noului său tată, şi sănătate. Noi târziu, se fac şi acte juridice, la
judecătorie, unde se stabilesc drepturile şi datorinţele copilului şi tatălui între xx.
Nu-i obiceiul, să se dea copilul, prin o apă, pune în pielea goală etc. Numai ceremonia
de mai sus, se obişnuieşte.
27. Drepturile şi datorinţele, dintre copiii de suflet, sunt întocmite ca şi al copiilor şi
părinţilor adevăraţi, între cine Începând de la adoptare ei poartă numele noului tată, pe care îl
numesc astfel iar pe soţia lui mamă. Legăturile între copilul de suflet, şi părinţii lui adevăraţi
sunt considerate, de acum înainte, numai ca între rude, mai de aproape; deşi copilul le spune
acestora, şi mai de parte tată şi mamă, Însă, aceşti părinţi nu mai au asupra copilului lor, dat
de suflet, nici un fel de drept şi nici o putere, acestea trecând, toate, absolut, asupra
adoptatorului.
În ce priveşte felul copiilor adoptaţi nu este nici o deosebire, se adoptează de toate
felurile. Nu sunt preferiţi copii din flori. Şi mai demult, era aşa. În cazuri, foarte rare, şi
femeile iau copii de suflet.
28. Deosebirea de vârstă, între copilul de suflet şi părintele său de suflet, nu este,
anume, hotărâtă.
De obicei-u, ce iau d suflet copii de la 7-12 ani, şi numai de către oameni căsătoriţi,
care au trecut de 30 de ani, Totuşi sunt luaţi de suflet mai rar, şi flăcăi, de 16-20 de ani, şi
chiar tineri-bărbaţi, căsătoriţi, pese 20 de ani. Între aceştia, însă, se noii lor părinţi de suflet,
trebuie să fie, şi este, deosebire de vârstă, de xx cel puţin 10-15 ani, şi unii copii de suflet
dintre cei încurcaţi, nici nu le mai fie, xx părinţi, tată sau mamă, ci bace şi nan, ca unui frate şi
soră mai mare.
Părintele de suflet, de obicei-u îşi xx copilul de suflet, chiar la adoptare, prin aceea că-
i dă averea lui, întreagă sau parte din aceea, pe care o va moşteni după moartea lui, cu
condiţia, ca copilul de suflet să-l întreţină şi îngrijească, atât pe e cât şi pe soţie, din aceea
avere, până la moarte, ca pe adevăraţii lui părinţi. Nu-i obiceiul, să se ia copii de suflet, de cei
care au copiii lor, proprii, numai în cazul excepţionale, când, părinţii, xx pe proprii copii xx
vieţi cu ei, din cauză purtării rele.
Nu se pot face căsătorii, între copii adevăraţi şi între cei de suflet.
29. Copii din flori, sunt priviţi cam cu dispreţul. De exemplu la ni, copii – băiat şi fete
– nu se numesc, de loc copii ci tatii se numesc prunci. Nimeni, nu întreabă „câţi copii ai?” ci
„câţi prunci ai?”
Cu numele de copil sau copilă, sunt numiţi de popor, numai cei născuţi, din flori sau
mai la înţeles, aceia, cărora, mulţi se ştie cine le-a fost tată, ci numai mama, care i-a născut.
Poporul, le mai zice şi „copii pierduţi” (a nimănui). Prin urmare, numele de copil sau copilă l
xx este nume de batjocură, cu care, copiii, sau pruncii, din sat, ciufulesc (batjocoresc) pe cei
din flori când, se sfădesc (cartă) cu ei şi vor să-i necăjească. În ce priveşte moştenirea, nu
poate fi vorba de ea, întrucât, nici nu se ştie, cine le-o fost tată.
 Cei care sunt născuţi din concubinaj, unde părinţii au trăit împreună, încă nu au drept
la moştenirea tatălui lor nelegitim. Numai dacă acesta, e dăruieşte avere, de bună voie, ca şi
cei ce iau de suflet.
După mamă, însă au drept, deplin, la moştenire, ca şi ceilalţi fraţi, de mamă, pe acre,
aceasta i-ar avea eventual de proveniţi din altă căsătorie, legitimă, cu alt său, alţi bărbaţi. La
această mărturie, a mamei, au acolo drept egal toţi fraţii sau surorile, de orice categorie, chiar
şi copii din flori ai mamei, adică cei fără tată (cei numiţi copil sau copilă) care, xx din partea
fraţilor şi-a surorilor lor sunt xx consideraţi şi trataţi tot aşa ca şi ceilalţi, între xx. Numai xx îi
consideră cu dispreţ. Datoriile faţă de părinţi şi a părinţilor faţă de copii, în cazurile
convieţuirii părinţilor în concubinaj, (nelegitim) sunt tot acelea ca şi în familiile legitime.
30. Frăţia de cruce nu se cunoaşte în comuna noastră. Nici noi demult, nu se ştie, să fi
existat.
31. Nume de familie, în comună, sunt următoarele:

Nu se pot fac căsătorii, între copii xx Albbis, Andea, Andel, Andra, Andor, Ardelean,
balint, Baliţa, Baba, Bâr, Belean, Belcea, Beraciu, Păcueţiu, Biriş, Bira, Bodea, Porcuţia,
Bordam, Bolcău, Borlea, Buliga, Rumaciu, Burca, Bubar. Caba, Călăcean, Cătana, Căpariu,
Cernea, Cheesteş, Chereluşan, Ceţiu, Cintean, Crişan, Ciurdariu, Codău, Corbeiu, Corlea
Coşa, Coţoiu, Covaciui, Culear. David, Dârlea, Draniţa, Dehelean, Dernan, Dihel, Eleneş,
Faur, Feieş, Foltean, Fluieraş, Gag, Găluţiu, Găriluţă, Gruia, Guruţa, Hanc, Hallai, Haiduc,
Hălmăgeean, Hărăcu, Hârlău, Herţeg, Jişie, Jogea, Jovuţiu, Jambor, Juhas, Jula, Julan,
Julcuţiu Junacn, Jugiţa, Loco, Lingurar, Lup. Mag, Manea, Miclău, Mihăicuţia Mistor, Moisa,
Monţia, Morariu, Morodan, Moţocan Moţiu, Negru, Novăcuţiu, Oala, Oahciş, Oncea Oniţa,
Opreţiu. Panda, Pălincaş, Păşcoiu, Petac, Ponta, Popa, Puşcaş. Ranca, Raliu, Băzăilă, Roza,
Rozgoni. Sas, Sârbuliu, Sana, Stanciu, Seran, Sirian, Sprintar, Sonac, Suciu, Tăgădăuan,
Tărşan, oma, Toroc, Toţu, Valea, Vanciu, Vlad, Viliciu, Vada, Voian, Varindar, Voştinariu,
Zaboşl.
Nume de porecle nume de batjocură.
Adămoc, Adămişca, Atbuta, Ariciu, Albu, Romncu, Banda, Băbuza, Băranu,
Bărăcania, Blagu, Blăjuţ, Bârcaciu, Bâru, Bârzu, Bârzul, Belu, Bila, Bilic, Birău, Biţu, Brişca,
Bişca, Birţaşu, Bintea, Babu, Bubiţa, Buba, Bodani, Bobeana, Bocihender, Bolcoin, Broasca,
Boldiş, Buhiţa, Buna, Budea, Bulea Bundaş, Buşa, buşcani, Buşiţa, Bujţa, Butu Buraş,
Gbuzdura, Călucă, Căsălicu, Căstănău, Cărinui, Crăca Câscă, Câncatu, Crăciunaş, Ceacu,
Cemvelea, Cerbu, Cercel, Cermeianu, Cerne, Cheşa, Cherţu, Coca Coari, Coia, COnea,
Concioiu, Coniş, Conţiş, Costălan, Comon, Cosies, Coşerila, Cioaca, Cioaţa, Ciocăna,
Ciocănelea, Copilu, Comaciu, Colcău, Cîăldăreţu, Cancu, Cocostârcu. Ciomplea, Cionoiu,
Cozac, Croampa, CIucioc, CIumpa, Chinti, Cucu, Cula, Cuciu, Curbeiu Curechiu, Dadis,
Daina, Dâda, Decher, Didian, Dina, Dihoru, Dimuţa, Dicu, Didiaş, Diudiu, Doda, Donciu,
Doja, Draja, Duda, Dudu, Drughiţa, Durdumiţa, Epurele. Feţi, Felehert, Fifercaşca, Foia,
Farţoc, Fortuna, Forvert, Flocea, Găianu, Gali, Gălusca, Găzdura, Grăluţoiu, Goaga, Gorgheş,
Galoş, Godiioş, Gogu, Guda, Gusti, Geciu, Ghicu, Gurbănaşui, Ghiurca, Ghiureaşcu, Ghiustăr
Ghiriţa, Ghiuri, Ghiţa, Ghiga, Guria, Haiu, Haicu Hăbuc, Hăbru, Hătorpici, Hâpu, Hiiu,
Hishciri, hocea, Holberu, Hoina, Horgoş, Huca, Hulpiţa, Hurtupaş, Hudoar, Zhudălău, Hucu,
Husaru, Jenoi, Jancu, Jonelea, Jgnuţa, Jaga, Jingardi, Juja, Labu, Lamu, Langu, Lati, Lapa,
Lelea, Lica, Licu, Liopos, Lia, Loboniţă, Luceafăru, Mandi, Mărendic, Mânzu, Mârcanu,
Măţa, Mâţoc, Mehaţa, Medrae, Melţăru, Meeţ, miţa Miăraş Mitaş, Moanea, Monaş, Mnea,
Mucu, Muţu, Muţi. Naiu, Nenea, Nealca, Neamţu, Nica, Nişu Nişca, Nadu, Najiţa, Nuişca,
Oaia, Oancea, Oana, Ochesoiu, Olcea, Olculţa, Onaea, Oniţesuc, ou, Ouărilă, Pantea, Pantu
Pădureţu, Plănic, Pălişeiu, Păpuşilă, Pănţiuţ, Prăjitu, Pârei, Pârţel , Pepsia, Pipa, Păsăroiu,
Păsăruţa, Pecu, Pehiu, Pâsu, Petacu, Pipăraş, Pipăruţa, Pisoţu, Pităraş, Pui, Pijdina, Piţtu,
Pisica, Pricu, Pejan, Pomţu, Pesica, Popiţa, Puiu, Puiuţu, Pupi, Puidăr, Purecaş, Pururae,
Pushi, Puşu, Rădai, Râglea, Roiu Roiuţu, Roaţa, Sâba, Sămădău, Secta, Serecu, Soara,
Stumna, Surdu, Sdupu, Sgăuca, Sdrincu, Sdrenţuţa Sgranciu, Spreluca, Sonocoş, Stânga,
Stretea, Strinaj, Sturzu, Sterţu, Sărănelu, Soloârt, Soldeu, Soldeuaş, Suţiu, Sustăriu, Strontea
Sulta. Tia, TIcoş, Ticu Tioaca, Todeasca, Todoies, Tireanu, Tinţin, TIoscu, TIoschiu,
Tompos, Tosu, Troienoş, Trocu, Truţa, Tulea Tuşcu, Tărbu, Tipelea, TIbra, Tilu, Tuli, Tica,
Tihixilă, Tilindăi Ticiţi, Tica Turcuţu, Uţiu, Hersu, Kiţelu, VIsu, Vlaţă, Vrja, Zimon.
Nume celor mai multor familii:
Albişeştii, Andeştii, Andreştii, Ardeleneştii, Borculeştii, Borleştii, Băcueţeştii,
Bodeşti, Căbeştii, Căprăreştii, Feişeştii, Hănceştii, Marăreştii, Monţeştii, Oniţeştii, Ochişeştii,
Rţeştii, Verăneştii, Tărseneştii N. B. Aceştia din urmă au pretenţiunea că o pateu din hotarul
comunei numită Cţărş ar fi aparţinut strămoşilor lor, mai demult, însă referitor la aceasta nu
există nici o dovadă sau vreun document scris.
Cele mai numeroase nume de familie în care în primul rând cum urmează. Oniţeştii,
Serăneştii, Morăreştii, Teişeştii, Borcuţeştii, Bodeştii, Băcueţeştii, Apoi Hănceştii, şi
Căprăreştii, Celelale sunt mai puţine. Eleneş, numai unul N.B. Despre Feişeşti, spun bătrânii
că sunt de origine ungurească; acum îi arată şi numele Feieş = Căposu Anume: Zu urmă cu
100-200 ani, Domnul satului Fendalul ungur xx de primul rang Otzel Peter, consilier al curţii
imperiale din Iiena Fodur în sat vre-o 50-70 familii, de unguri, căror, de pe câmpia Ungariei.
I-a aşezat pe xx în urma marginea comunei, le-a dat din păşunea satului grădini i le-a făcut
case. Căci, el xx şi la comună şi peste averea ei. Acest lucru l-a făcut, din şovinismul ce-l
hrănea, cu scopul de-a maghiariza poporul din sat, care era compus exclusiv d in Români, Dar
împrejurimile, şi dreptatea lui Dumnezeu, a lucrat tocmai contrariul. Căci, între timp încetul
cu încetul acei unguri s-au asimilat cu Românii, topindu-se cu totul, în xx lor. Aşa că azi, nu
mai sunt în sat, decât două familii, care şi-au mai păstrat caracterul şi limba strămoşilor. O
familie fas şi cealaltă cu numele Jambor, Strada locuită de acei ce xx, a fost numită Magyar-
xx Strada – ungurilor, Acest nume şi acum figurează în harta veche a comunei Mai demult xx
din sat a 10-70 ani au uitat, cu totul, acel nume.
Mai demult, bărbatul, care se mărita la noi se-nţelege: care mergea ginere (ginere) xx,
la căsătorie numele de familie al socrului său. Unii gineri, purtau pe lângă numele adoptat, sau
moştenit şi pe cel original de la tatăl lor. De exemplu Ainaiu Julcuţiu – Căprariu, sau Pavel
Birta – Căprariu, etc. Azi nu se obişnuieşte acest lucru, Cei care merg gineri, îşi menţin
numele lor de familie de la părinţi; şi acelor îl poartă şi toţi copii lor, băieţi şi fete.
Numele de botez, din comună:
Adam, Alexa, Antoniu, Augustin, Antoniţa, Aurel, Avram, Crăciun, Constantin,
Corialav, Cornel, Dumitru, Dimitrie, Emilian, Horia, Gheorghe, Gherasim, Haria, Jlie, Ioan,
Juliu, Julin, Marcu, Mihaiu, Milian, Mitru, Nicoale, Nichită, Petru, Pavel, Roma, Roman,
Romulus Simion, Şofron,Şean, Teodor, Terntic, Toma.
Femei: Ana, Anuţa, Antiţa, Aurelia, Aurora, Elena, Emilia, Floae, Floriţă, Floricuţă,
Georgina, Ioana, Julia, Lena, Maria, Marioara, Măriuţa, Marina, Mariţa, Marta, Nuţa,
Olimpiada, Poulina, Părăschie, Reveca, Sofia, Sofica, Săvela, Tiţa Uţa, Victorica, Vilma,
Zamfira, Zena, Zenica, Zenovia.
Cele mai dese nume de botez, sunt: Bărbaţi şi băieţi: Ioan, după care urmează Avram.
Dintre acestea, în mai multe familii se află chiar de 2 ori; purtându-l atât tatăl, cât şi unul
dintre fii. După acestea urmează în ordine descrescândă: Petur, Pavel, Gheorghe, Florea,
Mitru, Teodor, Nicoale, Cornel, Aurel, Emil, Marcu, Mihaiu, Milian, Nichită, Iar numai câte
1-2. Alexa, Coriallan, Constantin, Gherasim, Jlie, Jlarie, Justin, Malain, Tereusie, Toma.
Femei şi fete. Sofia, Măriuţă şi Floare. Acestea ca şi Ioan şi Aurora se află în unele
familii, de 2 ori, purtându-l atât mama sau bunica, cât şi o fată sau o noră. Ba sunt câteva
cazuri unde xx singură familie, sunt chiar 3, xx mama , o fată şi o noră; sau soacra şi 2 nurori.
Ca să le desluşească, îi zic celei mai tânără. Sofiuţa sau Soficuţa, Mai departe urmează
în ordine descrescândă: Ana, Aniţa, Lena Zena, Mărina, Sveta. Apoi numai câte 2-3 Aurelia,
Aurora, Emilia, Georgina, Mărioara, Zenica, Reveca, iar, în sfârşit numai câte 1-2 Ioana,
Mariţa Mara Olimpia, Părăschie, Păulina, Victorica, Vilma Zamfira.
Nume de botez care erau mai demult, iar azi nu mai sunt: Ahcim, Cula, Demian,
Ghicu, Gligor, Jovu, Mărian, Medrea, Micoară, Milinlie, Nicu, Toader, Trica, Valeriu, Vesa,
Vireuţie.
Femei: Anisie, Cugenia, Eusleia, Fenia, Lenca, Miţa, Muţa, Muşca, Părăscheva,
Perida, Vârvoara.
Este obiceiul, ca, anume nume de botez, să se moştenească într-o familie, şi anume:
Dacă un strămoş a fost om de frunte şi vestit în sat, făcând ispravă, care xx din comun, A fost
vreme îndelungată în fruntea satului ca Birău Primar etc. A fost mai bogat decât toţi sătenii;
sau a fost nemeş (nobil). Pese câteva zile după această xx Ba, chiar şi când un strămoş, a fost
vestit de viteaz, sau bătăuş, care a terorizat satul şi băgând groază în popor, care îi tremura de
frică, fie era cunoscut, ca atare, şi în satele din împrejur, familia lui, aer ambiţia, şi grija de-i
moşteneşte numele, prin un membri, generaţii întregi. Pe n astfel de viteaz am avut şi eu,
autorul acestor rânduri, norocul că-l cunosc, personal la bătrâneţile lui, prin anii 1910-1018,
când a murit. Era sătean de-al nostru, şi-l chema Gligor; dar lumea îi zicea Ghiga, Spun
bătrânii, că în tinereţe, era grozav de curajos, Chiar şi pe satele vecine, unde avea prieteni
mulţi, era respectat i temut, aşa că nimeni nu ar fi cutezat (îndrăznit) să-i spună o vorbă xx
(vătămătoare) pentru toată lumea. Acest om, însă, niciodată, nu s-ar fi dedat la vre-o furătură,
fiindu-i scârbă de acest lucru, şi urând din toată inima, pe hoţii de meserie, cu care nici nu
voia să stea de vorbă. Dina ceastă cauză, şi aceea îl duşmăneau într-ascuns, dar nu îndrăzneau
să-l vateme în nici un chip.
Şeful hoţilor de la noi care, cum am descris mai sus mergea după pradă, prin codri,
până şi prin ale judeţe, din invidie, a căutat să se răzbune pe Ghiga şi cum personal, se temea
de el – ca toată lumea – a pus pe un satelit (complice) al său tovarăş de hoţii, mai tânăr, de i-a
aprins casa, într-o noapte, arzând până în temelie Ghiga a auzit, de treabă, unei sau, cinei
vinovaţii pândit şi prins într-o zi prin sat, pe şeful şi, în mijlocul unei mulţimi de popor,
adunat din întreaga comună, l-a legat de-un arbore, cu mâinile şi spatele, apoi, l-a bătut bătaie
de moarte, aşa că atunci, când l-a dezlegat a căzut pe pământ, de unde nu s-a putut scula, ci
neamurile şi prietenii l-au dus cu trăsura acasă, unde a zăcut pe pat săptămâni întregi. Şi, în tot
timpul cât l-a terorizat, xx nimeni din sat dar absolut nimeni, să intervină, în ajutorul acelui
nenorocit de şef; de-şi erau acele o mulţime, de neamuri, şi mai ales, tovarăşi de-ai lui care
purtau arme asupra lor.
 Pese câteva zile, după această întâmplare a prins Ghiga, şi pe făptaşul (autorul)
adevărat, care a dat foc casei. Acesta a fost un om tânăr frumos, cam de 30 de ani, neînsurat.
Se numea Oanea lui Carobel din cauza, că-i plăcea grozav a purta arma. Avea mai multe
pistoale; dar unul era un Cărăbel (pistol) lung, cam de vreo 30-40 centimetri, tot intuit cu
armă şi argint, de la razele soarelui, nu-l puteai privi aşa strălucea. După acest cărăbel, i-a dat
pe noul şi porecla. Pa acesta Ghiga l-a omorât, pur şi simplu; iar ziua în amiază mare şi în
mijlocul satului, fără să-l oprească cineva, din mulţimea adunată ca la comedie. Pentru acest
lucru, a fost judecat şi condamnat, la 20 de ani temniţă grea. A ispăşit pedeapsa la Muncaciu,
în Ţara Toţească Slovacia, Dar la 16 ani, l-a eliberat, iertându-i restul de 4 ani. S-a întors
acasă, cam prin anii 1904- 6. În anii aceia şi cei următori, noi tinerii luptam xx la toate
alegerile de deputaţi ca să determinăm alegătorii noştri, să meargă şi să voteze, numai cu
Domnii noştri Români. În preajma unei astfel de alegeri, într-o seară, numai ce mă trezesc, că-
mi intră în casă viteazul nostru bătrânul Ghiga. Am rămas surprins căci nu ştiam ce-i trebuie,
întrucât n-am avut cu el mai înainte, nici o cunoştinţă sau legătură Avea un buhai-u ( numai
fără mâneci) vechi-u şi cârpit; asemenea şi pălăria cu petece, precum şi cojocul (pieptarul) şi
opincile toate cârpite, căci nu avea ave, acum nimic, ci s-a aciuat la o femeie, tot cam bătrână
care de-abia câştiga pâinea sau mălaiul, pentru amândoi. Cum ceilalţi tovarăşi ai mei, de
luptă, nu erau încă adunaţi, la mine, fiind cam de vreme Ghiga s-a simţit, la largul lui; şi nu
mi-a ţinut, prea mult, în nedumerire, ci s-a apropiat curând în faţa mea, ca unui duhovnic, şi a
început a-mi spune dorinţa lui cam aşa:
Măi Avrame. Ştii, după ce am venit la d-a. Te-am văzut mai de multe ori, citind
uşaguri (gazete) printre oameni, şi vorbindu-le de treburile noastre Româneşti, şi de alegeri.
Am văzut că eşti Român mare şi nu-ţi pasă de nimeni, nici de jandarmi îi înveţi şi îndemni
oamenii să fie credincioşi şi să ţintă numai către domnul nostru xx. De aceea, te-am îndrăgit
pe d-a, ca şi când ai fi primul meu, şi de-aceea am venit să mă primiţi şi pe mine între d-
voastră ca să luptăm împreună. Că şi eu sunt mare Român, helea (de-şi) nu ştiu care. I-am
spus că, dacă astăzi dorinţa lui, mă bucur mult, şi-l primim cu toată inima între noi. După ce i-
au adunat tovărăşii mei le-am spus dorinţa, viteazului nostru, şi toţi i-au strâns mâna şi l-a
felicitat. De-atunci înainte, în toate zilele venea Ghiga, printre noi, strâns în buhăieşul lui
cârpit. Iar oamenii din sat, la început nu se puteau dumeri, ce caută acest bătrân printre prunci
şi-şi râdea de el.
Câţiva alegători, mai nărăviţi la cinste (milă) nu-i puteau călca pe inimă (nu se puteau
hotărî) ci mai bucuros ar fi mers la vot, cu baronul fobuno uji veşnicul candidat al guvernului
din Macrea, xx peste înconjurau tot hotarul nostru, şi făceau multe favoruri alegătorilor.
 Astfel, că cu mare greutate şi luptă îndelungată de ani mulţi, i-am putut abate de la
obiceiurile lor, din trecut, când înainte de alegere câte două trei săptămâni erau ospătaţi ziua –
noaptea, cu toate bunătăţile şi însoţiţi de hâdedi (lăutari) cutreierau satul; în cea mai mare
parte, erau morţi de beţi. Dar peste acestea orgii, le mai dăruia, baronul, şi bani de buzunar,
sau chiar câte un buhai-u nou; iar altora mai mari în cap le da iarbă (din pustă şi ale bunătăţi.
Pe cei mai sus pomeniţi, Ghiga, al nostru, ne-a zis să-i lăsăm pe seama lui. I-am lăsat. S-a dus
pe la ei anume în 2-3 seri, înainte de alegere. Şi nu ştiu cum a procedat şi cum nu. Destul, că
acest om, de 70 ani, atunci, în dimineaţa alegerii i-a adus, pe toţi înaintea lui, sau, împreună
xx ca un Haiduc şi i-a prezentat la şcoală, unde erau mai adunaţi, cu toţii, împreună cu preotul
Manţia Justin, şi cu învăţătorul Balint Gherasim, ambii fiind fii ai comunei.
Cu aceşti doi conducători, în frunte aşa plecam noi toţi xx în bloc, la Ineu la locul
alegerii, sub privirile încruntate şi ameninţaţi de baionetele, lungi de 1 metru, ale jandarmilor
unguri, acei ciocli mergi, setoşi de sânge, de valah. Tot în prima trăsură cu preotul şi
învăţătorul, lua loc şi Ghiga al nostru, şezând înainte, pe capră, cu co cişul (vizitiu). La Ineu,
avea mare grijă să nu, cumva, să se piardă vre-un xx, şi să-i vândă acela votul. Toată lumea,
era îmbrăcată în haine de sărbătoare. Numai viteazul nostru, era aciuat, tot î+n acelaşi buhai-
u, vechi-u şi cârpit, cu aceeaşi pălărie, cojoc, opinci, etc., singurele lui podoabe
(îmbrăcăminte) pe care le purta veşnic, vara, ca şi iarna, şi cu acele xx admiraţia celor din ale
sate, nefiind dumeriţi, ce curată şi ce rol are, acest bătrân, petrecos, acela; lângă candidatul
Român, neavând nici drept de vot. Ţin să amintesc, că nici noi luptători, n-aveau drept de vot,
decât unul singur. Berriu, care poseda vre-o 10-14 iugăre pământ şi preotul Manţia.
Tovarăşii mei, însă n-aveau decât câte 2-3 iugăre, pământ, drept de vot, însă nu aveau
decât cei care aveau de la 7-8 iugăre în sus. Iar, în ce mă priveşte pe mine, scriitorul acestor
rânduri n aveam nici o brazdă de pământ, şi nici un fel de avere, nici în valoare de o coroană
sau de un leu. Căci încă, nu-mi da-se tatăl meu avere, ci lucram toţi fraţii cu părinţii împreună,
iar casa, în care locuiam, încă era tot a lui tata, şi nu era, pusă (transcrisă) pe numele meu.
Oamenii guvernului, să adunau la Primărie; dar acum, cu Baronul Folymosy, nu
mergeau, decât birăul, cu fraţii li şi 2-3 prieteni intimi, care, încăpeau în 2-3 cocii (trăsuri); şi
erau păziţi de jandarmi, să nu-i omoară poporul, Ori, acesta, nici nu se gândea la aceasta, căci
erau ei destul de pedepsiţi, de purtarea lor şi în trăsuri, toţi se vârau unul în altul, cu feţele
roşii de ruşinea lumii, simţindu-se, ca nişe trădători de neam, şi vânduţi duşmanului.
Noi însă plecam de la şcoală, în 20-30 cocii, cu tot atâtea steaguri (drapele) pe cocie
era scris numele candidatului, şi eram înconjuraţi de întreaga populaţie din comună, mic şi
mare care îmbrăcată în haine de sărbătoare, ca la praznice, într-o însufleţire şi entuziasm de
nedescris, striga necontenit: „Trăiască Dr. Joan Luciu! Iar într-o alegere, într-un an, „Trăiască
Dr. Văsălie Lucaciu”! sau: „Trăiască Dr. Lucaciu. Luceafărul neamului Românesc. Ba unii
mai şazi (şugubeţi) strigau chiar. „Trăiască higa cel viteaz!” O mare parte din tinerimea
satului încheia o adevărată horă, unde pisa (bătea) pământul putere, în ritmul hadedilor şi al
clarinetelor, (a laudei) cum îi zicea poporul, care ne însoţea şi ea, până la Ineu. Asemenea şi
mulţimea de xx, mergea pe jos, până la Ineu, săltând, jucând şi cântând pe marginea drumului,
împrejurul trăsurilor. Aşa că era un adevărat „Marş Triumfal!”
În mijlocul acelui entuziasm, inimile noastre, erau xx de mare încredere şi speranţă, în
viitorul neamului nostru Românesc, şi nici nu ne gândeam măcar că, am putea, la Ineu, cădea
jertfă baionetelor, care, adeseori făceau astfel de jertfe de vieţi, din rândurile luptătorilor
martiri.
Chiar eu mai de multe ori, în timpul alegerilor, am fost brutalizat, şi lovit, de jandarmii
unguri, cu patul puştilor am fost închis, amendat etc. Odată mi-a escortat jandarmii la ordinul
„Tibirăului (Primpretor) din Ineu până acasă la Sicula. Dar, să mă întorc de nou la prietenul
nostru Ghiga.
Cu ocazia unei alegeri, a venit la mine, într-o seară, ca de obicei-u, căci la mine se
adunau mai mult luptătorii din sat. La preot şi învăţător, nu era permis, fiind ei socotiţi ca
slujitori de-ai ţării. Ceilalţi tovarăşi de luptători nu erau veniţi. Fiind numai eu cu viteazul
Ghiga, în casă, acesta începe a mă lăuda ca de obicei-u.
Nepoate Avrame! Tare mi-e drag de d-sa, şi te iubesc din toată inima, că d-ta mai
făcut pe mine, de mă mai răzbuni (stâmpăr) la inimă, când luptăm laolaltă… fi eu sunt tare
credincios către naţia mea, şi sunt mare Român, şi aşa de mult iubesc neamul meu de nu-i
pasă că mor, de loc pentru el. Atunci deodată scoate de sub buhaiul, dintr-o teacă de curea, un
cuţit, cu mâner, bătut cu aramă, destul de mare, şi adresându-se către mine, continuă: Vezi
cuţitul acesta… Tot îl bag, în care va merge cu baronul, cu ungurii. Sunt de 70 de ani, dar nu-
mi pasă, că mă duc iar la Muncaciu, de-şi acolo, am suferit 16 ani de zile, foamea şi setea, dar
mai ales, teroarea şi batjocura, ce o puneau pe mine blăstămaţii de unguri, atâţi amar de ani,
care i-am petrecut într-una, în mare chin şi durere, căci, acei duşmani crânceni, de ura, ce-o
aveau pentru Români, mă scuipau chiar în faţă; şi nu puteam să mă răzbun ci eram silit să înec
(înăbuşesc) în mine năcazul.
„De-aceea, acum fiind liber, îmi place şi mie ţara drag şi-mi stâmpăr inima luptând
împreună cu D-voastră şi cu d-l părinte Manţia… Dumnezeu să-l trăiască mulţi ani fericiţi, că
faină (vrednic, inteligent) preot avem… câţi de-aceea, cred că nu-i păcat să ucidem pe acei
blestemaţi (ticăloşi criminali) care îşi vând sufletul şi ne vând naţia duşmanilor”…
 „Le-am sups-o la câţiva, care se trăgeau pe coadă, (se codeau) verde (pe faţă) că nu va
fi bine de ei, dacă vor merge, şi vota, cu duşmanii. Că mai bine, şi mai frumos va fi, să
mergem cu toţii împreună, să votăm pe domnii noştri, şi să le dăm putere ca să ne apere
drepturile noastre. Numai aşa vor fi lăudaţi, firulanii, că sunt, învăţaţi, credincioşi, curajoşi şi
mari luptători Români. Şi aşa oamenii noştri, s-au deşteptat; s-au întors de pe căile rătăcite, şi
ne-au ascultat, iar eu, acum, mă bucur, tare, că inima mea este mângâiată, şi că suntem lăudaţi
şi avem omenie (trecere) la conducătorii noştri”.
32. Mai demult familia, şi viaţa familiară, se deosebea, mult de cea din zilele noastre.
Feciorii, nu se căsătoreau xx de 24-25 de ani părinţii, să xx şi ducă xx ani erau şi nu prefera e
până iar la coasă, Deviza era să meargă la xx apă, şi la lucru din casă xx că, căci numai nu-i
va putea mai mulţi mai xx până viele, la păşunat, şi ziceau xx
Numele acestui om, ca o amintire, îl poartă, acum un nepot, din familia lui cu numele
Avram, căruia, părinţii, i-au adăugat, de mic, numele de poreclă Ghiga, ca mădăreală
(măgulire-iubire deosebită) … fi, cum azi, familia lui Ghiga, are nepoţi, urmaşi destul de
numeroşi, desigur că unul din xx familie, îl va purta şi în generaţiile viitoare.
Aşa de mult a fost acel om, sau acel nume, şi este şi acum – înrădăcinat în sânul
poporului din sat, încât a intrat în legenda. Şi azi este pomenit, de popor deşi a trecut aproape
1 sfert de veac, de la moartea lui.
Unii lăutari, mai răsăriţi sau mai curajoşi, ori mai viteji ca ceilalţi, se şi numesc
câteodată cu numele de Jumătate-de Ghigă.
De aceea acum, fiind liber, îmi place şi mie tare drag, şi-mi stâmpăr inima luptând
împreună cu D-voastră şi cu d-l părinte Mauţia Dumnezeu… mulţi ani fericiţi .. legând
prietenie că nu-i păcat xx sufletul şi cu
„Le-am spus … pe coadă se xx fi bine de ei, xx mamei. Că mai mergem cu toţi domnii
noştri… e apare dreptul vor fi lăudaţi credincioşi, xx Şi aşa .. tot, s-au întors… au ascultat, ia
… că, inima xx. Că suntem lăsaţi xx
Acum, însă toţi copiii de la 12 ani în sus, unul duşi la lucrul câmpului, şi de la 5 oare
dimineaţa, până seara, îşi mistuiesc puterile, în arşiţa soarelui dogoritor, iar de odihnit abia le
rămâne noaptea, 5-6 ceasuri. Toţi ce-i mai rău, în cele mai multe cazuri, n-au vre-o mâncare
mai cu saţiu (substanţială) mai hrănitoare, ci, mai în toate zilele, cartofi cu zeamă, şi chisăliţă
(borş) din tărâţe cu apă, dospită cu aluat, apoi ceapă xx Ba, de multe ori, o bucată goală de
pâine sărată, sau mălai-u. La noi, nu se obişnuieşte a se mânca mămăligă, decât numai cu
lapte, când are. Mai departe, feciorii, de 17-18 ani, ba, hciar şi de 16 ani, sunt puşi la cosit. Se
bagă (se tocmesc) la Domnie de cu iarnă, la secerat, la risz = reiz xx unde apoi vara seceră, cu
coasa, câte 2-3 săptămâni, la grâu, orz, ovăz, De multe ori, nu vin seara acasă, ci lucră, chiar
şi o mare parte din noapte, adunând snopii, şi punându-i în arnei (clăi în formă de cruce). Şi în
tot acest timp, de grabă, abia mănâncă, o rea şi-o bună (mâncări slabe şi mâncate pe apucate).
Apoi, mulţi se însoară la această vârstă, când, se-nţelege, nu sunt crescuţi deplin, căci, zic ei
musai (trebuie) să mă însor, că am cu cine merge la xx să facă după mine, mănunchi (să adune
grâul etc. cosit). În asemenea împrejurări, viitorii oameni, mistuiţi de lucru, de tineri şi
însuraţi nu pot să-şi întărească vasele, mai ales, că cei mai mulţi, la vârsta de 20 de ani, au
câte doi copii, care le produc multe greutăţi şi necazuri, deci, tocmai, în perioada de viaţă,
când ar trebui să fie liberi şi să-şi petreacă fără grijă, fii, astfel, sunt expuşi, ca toată viaţa să se
chinuiască în traiul său, şi să-şi controleze tot felul de boli. Aşa se explică, de ce, omenirea
din zilele noastre, era bântuită de tot felul de boli grozave, pe care, bătrânii strămoşi, nici nu le
mai ştiau.
După căsătorie, mai demult feciorii fie chiar şi 2-3 inşi, rămâneau mai departe, cu
părinţii, trăind împreună, mâncând la aceeaşi masă, până la moartea acelora. Numai atunci îşi
împărţeau averea între ei, frăţeşte fără să invite pe străini, să-i împărţească. Iarna mergeau,
fraţii, de aduceau cu păuniţa de mână, pe care o băga şi împingeau singuri butuci ( trunchiuri)
din rădăcinile rămase de arbori tăiaţi, din pădure. Dacă băgau un butuc în cuptor, ţinea foc
câte 2-3 zile şi mai mult. În casă era cald ca în baie, mină de numai ce de bătea boarea. Toată
iarna, şedeau întinşi pe paturi, şi duhăneau (fumau) ca nişe turci, învăluiţi de căldura tropicală
şi de fumul produs de pipe, care pluteau prin casă, ca un nor gros. Dar aceşti oameni, erau fără
nici o grijă, liniştiţi şi veseli şi, cu alţi vecini, povesteau mereu, de xx balauri, ricolici, strigoi
etc.
În postul Crăciunului deşi colindau tineri şi bătrâni, adunându-se vecinii împreună,
alternativ, când la unul când la altul; Toată ştia colindele, pe de rost, de-şi erau vre-o 40 de
colinzi, cunoscute, dintre care, multe foarte lungi. Erau o ruşine pe cine n-ar fi ştiut xx era
socotit ca un ne-am o asemenea persoană. Pe timpul acela, oamenii, mergeau, numai toamna,
cam prin Octombrie, deşi plăteau porţia la Primărie, casa satului unui o membru. În 2 luni,
odată lumea plătea fără să fie invitată (somat) de nimeni. Apoi, nu se mai abătea, nimeni pe la
casa satului, până la anul tot pe acel timp şi în acelaşi scop. De-atunci, pe acel timp nu erau
atâtea feluri de porţii. Era o singură porţie, şi cu o sumă destul de modestă, oamenii, o achitau
cu uşurinţă. Banii, nu erau de loc, şi astfel, nefiind nimeni dator, nu le conturba nimic, viaţa
liniştită, de peste an, care erau ce-i drept, cam modestă şi relativ, xx în alimente; dar oamenii,
obişnuindu-se cu acel trai-u, din moşi strămoşi, nu se pa sinchiseau de xx nefiind pretenţia şi
îşi ziceau Mi-e destul că am o coajă de mălai-u.
 După căsătorie mai demult oamenii: Cei săraci, care nu aveau pământ, ci numai
grădini şi nu aveau animale, nici nu plăteau porţie de loc. Din contră, ei primeau de la
Primărie, o sumă de bani în fiecare toamnă ca despăgubire (plată preţ) pentru partea lor din
păşunarea ca xx, pe care Primăria o încasa de la cei cu animale, mai multe de cât au drept să
păşuneze, în raport cu partea lor de pământ.
De prezent, însă în lumea modernă, civilizată nimeni nu-şi scutit, fie bogat sau sărac.
Căci această civilizaţie, are prea mulţi mâncători, care, niciodată nu au saţiu (nu sunt sătui).
Până când, mai demult, abia erau xx un judeţ 4-5 Percepţii, azi sunt nu numai în fiecare Plasă,
dar, aproape în fiecare sat. Iar agenţii fiscali care mai demult nici n-au fost ameninţaţi, azi,
sunt nenumăraţi, cât draci în iad, sau aproape la fiecare uliţă din sat câte unul. Şi se îmbulzesc
pe străzi, şi calcă casele oamenilor, în toate zilele, cotrobăind prin păduri prin dulapuri, şi
împroşcând aşternutul patului, ca nişe năvălitori, să-l ataci, nelăsându-se să răsufle, nici un
moment, peste anul întreg. ..
Şi niciodată nu eşti liniştit, sau sigur că vei fi lăsat în pace, chiar dacă ai plătit tot ce ţi-
a cerut un agent. Căci, ei sunt mulţi şi fiecare are protocol de porţii. Şi se întâmplă i-a
întâmplat mai de multe ori – că aceeaşi porţie, pe care ai plătit-o, deja, unui agent, să ţi-o
ceară din nou, alt agent. Sunt chiar, cazuri, când s-a şi plătit de două ori acelaşi impozit. De
aceea civilizaţia de ai este plătită scump, şi unge toată sudoarea, sângele şi vlaga omenirii…
Dar, să mă întorc la viaţa familiară, din trecut, a poporului, dând un exemplu, din satul
nostru, pe care, adeseori ni-l povestea baba (bunica), ouă, copiilor, Această poveste, este
despre o familie, cu care baba a fost vecină, în tinereţe, şi se numeşte: a lui Milintie, Povestea,
însă este adevărată, şi aceeaşi formă sau fel, de viaţă ca a lui Milintie, au trăit-o pe-atunci,
multe familii din sat. Căci, pe acele timpuri, fiind oamenii partea cea mai mare săraci,
neavând pământ, ei numai grădiniţa cu casa, niciodată nu-şi puteau clădi altă casă neavând cu
ce, şi nici loc; aşa, că, toţi din familia locuiau în casa veche,
După căsătorie, mai demult … Milintie, bătrânul murise, în vârstă de 80 de ani.
Bătrâna li, însă a mai trăit pe urma lui vreo 10 ani. Au avut 4 feciori, şi 2 fee, Acestea i-au
măritat la vremea lor. Iar fraţii au rămas toţi la căsuţa părintească, unde s-au căsătorit şi au
avut copii. Fiecare xx, îşi avea patul său, în câte-un colţ (unghi-u) al casei, unde se culca
noaptea, împreună cu soţia. Iar ziua Farna xx pe el, singur, xx (fumând) mereu, şi cu capul
gol, şi de desculţ, la căldura mare produsă de cuptorul în care ardea butucul de rădăcină, care
ţinea foc, 2-3 zile, şi mai mult. Toţi fraţii, şedeau, fiecare, în patul său, iar pe la ei, mai veneau
şi vecinii, care, şedeau pe o laviţă (laiţă) veche, afumată, În casă mai era şi o masă mică
cioplită, numai din secure, veche şi înnegrită de fum şi vreme. Atât masa, cât şi laviţa, a au
fost făcute, de-odată cu casa, încă, până nu s-a născut Miliuţie, a sa, că nici el, nu a ştiut cât de
bătrână poate fi casa, deoarece şi el s-a trezit cu ea, aproape tot aşa de veche, şi în aceeaşi
stare, caş i pe timpul feciorilor săi.
Vara fraţii mergeau la lucru ziua, iar noaptea, se culcau prin cure şi grădină. Iarna, însă
ziua stăteau acasă şi erau xx cu furca la alte vecine, de torceau, asemenea şi copii mai mari,
mergeau prin vecini, la alţi copii cu care se jucau. Dar noapte toţi să aciuiau în cuiburile lor de
casă. Bărbaţii cu soţiile se culcau în poduri, Mama lor avea aşternutul (o laviţă lată) după
cuptor. Iar copiii, pe sub paturi, unde erau îndesaţi unul într-altul, ca sarmalele (sarmalele) în
oală.
Totodată iarna, şedeau, serile, la întuneric, şi cu vecinii, care veneau regulat la ei,
povesteau şi colindau, până la miezul nopţii, în căldura mare de la cuptor, unde s-avea focul
din butuc, duduind (sbârnăind) şi înveliţi de fumul din pipe, puturos şi otrăvitor. Căci nimeni
nu se gândea, că deschidă ferestrele, să iasă putoarea fumului şi să intre curaţi aşa la şi din
credinţa, că noaptea, nu-i iertat să deschizi ferestrele, căci intră vre-un lunar necunoscut (duh
rău). de toamna, până primăvara, mâncau numai mălai-u., din porumbul primit, din partea, lor,
de la lucrul aşa numit săpat xx. Adică, vara, luau, fiecare frate, câte, un lanţ două xx mici de
porumb, de la Domnul Acesta, îl ara i-l semăna-i, iar lucrătorii, îl săpau peste vară, de două
ori. Toamna tot ei îl culegeau. Îl făceau acolo pe holdă (pe hotar) 3, grămezi, Domnia venea
cu carele, si xx (administratorul) alegea, după voia lui 2 grămezi, ca partea Domniei. Iar o
grămadă, rămânea lucrătorului, ca partea lui, pentru lucru. „Birişei (orgolii) cu carele şi cu
lucrătorii, încărcai şi duceau părţile de porumb ale Doamnei, la hodaie (conac, fermă)
punându-le în coşarcă. Iar lucrătorii, rămâneau, şi se îngrijau, ca xx, prieten, sau vecin care
aveau căratul porumbului, partea lor de xx, de la Domnie, care era tot 1/3 (una a treia parte).
Câte odată, când ceasul prăjitorul pustei) era om milos de săraci, sau om bun de regulă,
consătean, lasă lucrătorii, xx să mai demască să mai ducă din porumb, noaptea, la ei acasă,
câte o xx o încărcătură mai mică de vreo 15-20 saci, În acest caz, porumbul, rămânea în parte
(pe din două, împărţit egale) cu Domnia Ciosul ( era şi el, răsplătit, cu două coşerci de
porumb de fiecare om, în loc de o coşarcă, cât era stabilit de învoială!
Iar astfel de cazuri care de-altcum se practicau aproape, în toţi anii, el, fiind obicei-u,
încadrând adânc în sat – lucrătorul, dispunând de 40-50 saci de porumb cu coceni, îi părea, că
este un boieri-u. Iar fraţii Milinţie, adunau astfel, toţi împreună, până la 150-160 saci, porumb,
pe care, se înţelege, îl puneau pe pod la vre-un neam, sau vecin, cu mai multe o lăţii (clădiri)
Pe podul casei lor nu puteau pune nimic; căci, s-ar fi huluit, prăbuşit) xx (povara greutate).
Astfel, aveau porumb, de mălai-u, până primăvara către Rusalii, când ieşeau se începea lucrul
câmpului. Odată iarna, mâncau numai mălai-u, cu ceva, păzitură (fiertură). Dar mâncarea, mai
obişnuită, era xx. Aceasta se făcea aşa, că se punea tărâţe (pisat în făină) de porumb, într-o
oală mare. Se bagă în ea aluat acru, să dospească. După 2-3 zile, se acreşte, şi fierbându-se, se
mănâncă cu mălai-u care să duminică (se sfarmă) în ea câte-odată, mai mâncau şi croampe
(cartofi) fierte, cu poamă dar mai rar, căci, din grădinile lor, mică, abia, de xx de lată, nu
puteau scoate decât 4-5 voci crampe pe care fiind mulţi în familie, le xx (mâncau) în toamnă,
chiar rar, mai ales în vre-o Duminică mâncau şi de (tăiţei) sau şi mai rar plăcintă; când
femeile, căpătau vre-un blid de farfurie, de făină de grâu, de la vre-o vecină, mai gazdă (mai
cu bună stare) pentru ceva lucru. – tors, ţesut sau cusut. În asemenea cazuri, le părea că au
propria. Parc, de clipă pe xx şi au avut niciodată, nici ei, nici neam de neamul lor. Clisăi,
(slănină) ca şi mâine pită mâncau numai vara, când lucrau la alţi oameni care erau plugari cu
pământ. Fraţii Miliuţie, povesteau iarna, fiecare din patul său. Unul zicea, că a fost cutare
lucru, aşa ii aşa.. Iar, ca să-şi întărească că (dovedească) cele spuse, adăuga. Mama mea, de nu
a fost aşa… Alt frate, din alt pat, protecţia, şi-l combătea, şi acela, ca să-l convingă de
contrariul, xx aşa: „Mama mea, de ai dreptate sau „Nu-i aşa mama mea de-la aşa Atunci, toţi
şi vecinii, râdeau, cu inimile deschise. Ha, ha, ha!... fără nici o răutate.
Mama lor, aproape întotdeauna, la astfel de povestiri, era de faţă, şi-i auzea cum pe
numele ei, se joară (jură) precum ei. Dar, nici nu se gândea măcar, că acest lucru nu putea fi o
vătămare a persoanei sale. Căci feciorii săi, o respectau ca pe o sfântă, şi pentru nimic în
lume, nu i-ar fi spus, vre-o vorbă slabă (de năcaz), asemenea nici nurorile. Toată viaţa lor,
aceşti fraţi, au locuit în aceeaşi casă, au mâncat împreună din aceeaşi pită, vorbeau să fie –
căci, de fapt a fost mălai-u. De xx (certat) nu s-a pomenit niciodată în toată viaţa lor, în
familia fraţilor, Milicuţie. La biserică, nu s-au dus în viaţa lor, decât de două ori. La naştere,
să se boteze, şi la căsătorie, să se cunune. Dar, nici la lege, la judecată, şi nu a fost în viaţa lor.
De-altcum, pe acele timpuri, nu se judecau oamenii, nu aveau xx (procese) şi nu să dădeau la
fiscalăş (avocat). Judecător era numai unul la o judecătorie, şi nici acela n avea ce judeca, aşa
mereu şi fiscălaş, aşa numai unul într-o xx noi la Ineu – Nici acesta, nu avea treburi (procese)
decât 2-3 pe lună. Când cineva din sat, care de tot, până pe vre-un duşman al său, era ca un
eveniment, sau fenomen, extraordinar, şi oamenii din sat, când se întâlneau unul cu altul, îşi
exprimau mirarea şi exclamau: Auri mă, zice, că (se zice) N.N. sau X, a dat (a pârât) pe N.N.
J. la fiscalăş?!” Vai de mine!... Cum a putut el face lucru acela?!”…
Şi aceşti oameni simpli xx a putut să petreacă viaţa lor, în lipsă şi sărăcie trupească dar
că liniştiţi, cu inimile curate, şi cu sufletele, de sfinţii, atingând toţi, vârsta înaintată între 70-
80 de ani.
 În zilele noastre, însă, nu încap doi fraţi, într-o casă, sub un acoperiş, Îndată, ca să
însoară unul, fie şi numai de 18-20 ani, şi fie chiar cu soţie concubină, pretinde, de la părinţi
să-i dea partea lui din moşie, sau cel puţin jumătate ca să meargă să trăiască de xx deosebit,
într-altă locuinţă, şi să mâncare mâncarea lui numai cu soţia. Căci, acestea soţii azi nu mai vor
să locuiască să fie servitoare în inse xx de geaba, xx. Şi, în acest sens, determină şi pe bărbaţi,
Vorba lor este. Maibine mă, să xx, tu, mă mai pentru tine… De ce să-ţi rupi oasele, în lucrul
lui tată-tău, şi să-i cerţi pe fraţii tăi, pe spatele tale. Şi bărbatul fiind tânăr şi, se înţelege, fără
mine, deplină o ascultă. Fi mergând, de xx, dânsul de regulă, merge şi aleargă, în toate părţile,
lucrând, ca nebună singur, ca să-şi xx şi eventual, copilul, sau copiii. Soaţa li, nu poate merge
la lucru, că trebuie să aibă grijă, de casă, sau de vre-o cloşcă de pe ouă, etc. De fapt cele mai
multe, nici nu stau acasă, ci merg la vecine, şi sau la umbra pomilor, înşirând la minciuni. Iar
bărbatul lucră, până xx (să cadă de oboseală) ca să ţină-i pe doamna.
Sunt cazuri, când doi fraţi, au o casă mai mare, cu două sobe (camere), destul
încăpătoare, în care, fiecare din ei pot să locuiască, nestingherit, de celălalt. Cu toate aceste,
nu se pot linişti, căci, în tindă (cuină) care-i la mijloc când ies din casă, se întâlnesc în toată
vremea, şi acest lucru nu-l pot răbda. Mai ales, soţiile lor, cumnatele, între ele, care ambele
fac, de mâncare, în aceeaşi tindă – dar fiecare în partea ei nu se pot împăca la gândul că
cealaltă, o vede ce face şi ce lucră. Atunci cumpătă (xx) pe bărbaţi, să-şi taie casa în două. Şi
unul dintre ei mută jumătatea lui de casă, şi-o clădeşte, în altă parte a grădinii, sau în altă pare
de sat, ca să trăiască răzbunaţi (singuri, liberi).
Unii fii, terorizează, bat, şi năcăjesc, în permanenţă, pe părinţi, pretinzând să le predea
averea ce li-se cuvine. Să meargă cu ea în altă parte, ne mai având grijă, de cei, ce i-au născut
şi crescut. Unii şi chiar cred, atâta scurt de xxx ca să le ia mai iute (mai xx) moşia, şi sa nu
numai între poporul xx ci, şi între domeniu civilizaţiei. E, tipic, cazul lui, xx sau Vasile Că xx
studentul în medicină şi mare învăţaţi din Bucureşti, care, şi-a ucis, în mod xx i-a ciopârţit
părinţii, punându-i în voie, la murat, ca pe nişte porci etc.
Apoi, mulţi umblă la biserică să se arate că sunt oameni xx sfinţi, şi fac cum mari să
pară mai evlavioşi. Dar în fapt sunt echivalenţi fariseului din Biserici, căci faptele lor din viaţă
pe care le săvârşesc în toate zilele, nu concordă, de loc cu purtarea lor aparentă, din zilele de
Duminici şi sărbători. Pun zgârcenie, egoismul şi răi la inimă şi îngâmfaţi, Dovadă faptul că
xx merg la biserică de cu drag tot aşa merg şi la judecătorie fiscală unde să judecă, ani de zile,
pentru un lucru de nimic. Sunt apoi unii mai ales, dintre sectari, care, să pretind, că, sunt
pocăiţi, adică lăpădai de fapte rele şi sfinţi, dar, care, în realitate, în buzunar în permanenţă
poartă Biblia, şi în inimă pe dacul, fiind, într-adevăr Vicleni ca şerpii; dar nu şi Blânzi ca
porumbeii (cuvântul Bibliei).
Aşa cum creştinii din zilele noastre, spală pe dinafară dar, aproape toţi, xx la maţe…
De aceea, omenirea, de azi ca pedeapsă, de la Dumnezeu, pentru necredinţa şi inimă rea;
precum şi pentru vicleşugul, ce stă pândeşte în mijlocul ei – căci azi, fiecare creştin, aproape
este o vulpe vicleană, trăieşte într-o vecinică nesiguranţă nelinişte şi suferinţă; trupească şi
sufletească. Părinţii şi-strămoşii noştri, nu purtau Biblia în buzunar; dar o aveau în inimă, şi ca
urmare, Dumnezeu le dăruia o viaţă fericită.
Azi, toată lumea umblă, după dreptate la judecătorii, cu fiscălaşii fiscălaş, în toate
zilele, se îmbulzesc pe coridoare, zeci şi sute de creştini. Ori dreptatea nu prea o au mai nici
unul. Căci aceea este numai la Dumnezeu. Totuşi ca s-o prindă câştigă. Toată lumea joară jură
şi cât de uşor Doamne… în faţa chipului şi crucii Mântuitorului, care stă pe masa judecătoriei.
Unii jură, chiar pe strâmb, şi nu se tem că-i va împietri (xx) Dumnezeu. Chiar, şi mulţi preoţi
jură, ca şi ceilalţi oameni. Şi joară fiul contra tatălui, şi fată, fiica, contra mamei, precum şi
viceversa, De aceea astăzi, toată lumea-i nenorocită.
În urma acestora eu, autorul acestor rânduri, mai prefer, să stau, în cealaltă lume, la un
loc cu fraţii Miliuţie, care, şi-au călcat pragul bisericii şi n-au mirosit fumul de tămâie, în viaţa
lor, ci bisericeştii sfinţi din zilele noastre, fie aceea chiar şi preoţi, călugări, ba chiar şi Popa
de la Roma, zis, Infailibil”…
Chestionarul XII Fine.
Sicula, la 24 mai 1939

Academia Română Arhiva de folclor

Chestionarul XII – 2
(obiceiuri juridice)
Culegeri
Din Comuna Todiseu jud. Botoşani
De Ateu Bădăluţă Bucureşti, str. Maşina te Viine nr. 16 sect. 2 Bloc. O. D. 35, ap.
4
N. B. Am explica în
Caietul nr. 1 pag. 46/ verso că Gheorghe Mihalache, a fost acele care a luat legal cu xx
părinţilor ei, iar cel care a furat a fost Petrache Tibilescu, care pe urmă s-a dus păzitori sub xx
de vie şi i s-a pregătit urma…
 CHESTIONARUL XII – 2
(OBICEIURI JURIDICE)
URMARE DIN CAIETUL 1
Ca să avem livadă, ba că ai nu ai de toate celea că-s numai unul la părinţii ai fetei, xx
cea şi ei, de al şi … s-au înţeles s-ă fure S-au înţeles xx ei doi, părinţii băiatului, ştiau xx lui
întâi şi pe urmă şi total lui – Şi, a furat şi nu s-a dus cu ea acasă la el deocamdată. S-au dus la
un n-am apropiat, fiindcă la el acasă, iar fi găsit îndată fără să umble xx părinţii fetei, fiindcă
se xx
Furatul fetelor era, de la xx de la apă, xx pe sau de la xx tot noaptea sau şi ale
prilejuri…
Dar Ioan Gheorghiu care era un om xx i-o obligat, numai de cât şi o găsit-o pe
Catincuţa una din fetele lui cu un Gheorghe Gh. Mihalache, pe cuptor, la un oarecare xx o
soră de-a mamei lui Mihalache flăcăul … cum intrat în casă, o strigă cel xx date xx de pe
cuptor, daţi-vă la o parte. Şi nu l-a lat pe xx într-o serie de xx că nu s-a putut apropia nimeni,
şi apoi la ea, la Catinţa. I-a şi ridica xx n-a avut de lucru xx gura şi doar atâta a zis. Să n-o baţi
pe Catincuţa, domnul Ioan – şi cum cămeşa Catincuţei era în regulă făcu pată de sânge dovadă
că nu se întâmplase nici, nimic între ei – i-o mai xx domn Ioan încă două xx ci atâta a zis. Mai
xx domn Ioane, nu mai sunt cu cât ai trăi, şi domn Ioan, i-o mai dat încă v-o două şi apoi şi-o
luat fata pe Catincuţa aceasta. Mai fi păţit Catincuţa pe urmă, acasă, mai ea şti, dar el XX
Petrache Ţipitrean, îi adevărat nu a xx fost o. Nu s-a mai însurat şi tot timpul şi-o dus viaţa ca
xx paznic la Cluj – pe la Coicui - mai două 1 prin sat şi nici n-o xx cu via. În ea xx a fost xx
după cum o vrut părinţii după Gh. Mihalache deci şi ea Catincuţa Catinca – s-a îmbolnăvit şi
o căzut la pat şi nu s-o mai ridicat toate xx de p e lume erau folosite, toate este se auzeau – din
xx nu s-a mai sculat. Iar el Mihalache – a luat şi el spre xx de S-o dus şi el cu anul xx la boii
boiereşti şi au mai de e acasă, cu ani şi apoi de loc….
Surorile Catincuţei, ca să-i fie de mângâiere, de un ajutor, sprijin moral – pentru
stative şi ţeseau lăiese şi altul dar mai mult lăiere, la ea la continuat, cu care ocazie ea nu era
sigură şi mai de ajutor la făcut ţevi, la depănat etc.
A avut şi de feciori, unul Costache şi unul tot Gheorghe. Amândoi şi-au petrecut viaţa
tot ciobani pe la oile de pe moşii.
Ioan Gheorghe tatăl Catrinei, era şi el tot timpul pe acolo, cu tot felul de „ Azi şi mai
de xx mai, furat de fete nu se mai face … ar fi – azi un mare caraghios, xx care … Furtul de

1
O se vedea la pag. 46 pe U corectura Petrache Ţihe cu şi un Gh. Mihalache care i-a fost soţ Petrache Ţipilescu
la pag. 46
fee a rămas în istorie. Nu xx nume şi pentru unii xx este o fantezie. Leacuri xx i-a făcut naşul
cu trei şi cu cinci preoţi… însă până la urmă a murit şi Catincuţa, dusă la groapă de nurorile şi
fraţii ei i de părinţii ei Ioan şi Sevastita, Gheorghiu
Erau scurte şi variate cazuri de acestea. Interesant este, că lumea ştie şi s xx (de altfel
unii nu avea încotro, ce era să facă), se ajutau neamurile între ei fraţi surori, aşa cum puteau şi
aveau fiecare şi gospodăria lui, deci, casă, bărbat, copii, xx bani şi pentru xx şi pentru xx se
plăteau bani grei, nu era xx şi duceau viaţa înainte, aşa cu tot greul care era.
Erau cazuri şi mai grele, mai rele… Era sifilisul era xx erau cazuri de alienaţi mintală
tot produsul sifilisului, xx unii erau copii, xx bani, xx cu seamă la preot… xx mai puţini
adevărat ei şi xx erau funcţionarea bolilor de tot felul şi a tuturor nemuritorilor.
Vătafii, feciorii oiereşti – tot vătafi unui mici erau acei care se legau şi xx îndrăzneau
şi-şi băteau joc de fete de xx şi totuşi la xx n-au fost cazuri decât foarte rari şi cu greu îşi aduc
aminte bătrânii de xx Era viaţa prea grea, la Vatarii nu ajungeau după treburile xx şi ale
boierului, şi xx
Furarea feelor a dispărut de mult de xx de femei de fee a mai rămas dar, şi violurile de
femei şi mai cu seamă de fete, pusă xx pe mâna justiţiei şi pedepsite exemplar, Încă la x nu
sunt cazuri.
14. Aproape nu erau cazuri ca bărbatul să-şi prindă nevasta cu altul. Năcazurile erau
aşa de multe şi xx lipsurile de trai aşa de pregnante, şi apoi xx de moşii prin xx feciori
boiereşti – un fel de votări mai mici şi prin alţi sluga, xx aşa de mare, că oameni xx
Şi totuşi prin tradiţie la o natalitate, care se păstra şi de oameni dau peste toţi erau
bătrâni erau preoţii
Necredinţa bărbatului sau a femeii, nu erau xx de popor, ba din contra era combătute
foarte tare prin critică persistentă, prin zicere îşi puteau duce traiul viaţa de pe o zi pe alta şi
odihna era lucru scump, fiindcă era puţintică. „de la obraz” cum s-a spune. Era una pentru
toate neamurile familiei în care se x s-ar fi întâmplat necinstea. În care erau xx cu „ cum am şi
sunt cu capul între oameni, cum pot eu să mai ies cu între oameni ar ziceau, părinţii, naşii, xx
cei cu pricina, nici nu mai îndrăzneau să mai scoată capul.
Nu era xx şi de s-au fi ivit, era combătut şi desfiinţat din faţă…
Un caz recent acum în ultimii ani
Un oarecare Nică Asaftei, cam de 65 de ani. I-a murit nevasta. Şi el, nu xx aduce alta –
u tânără În ultimii 10-20 ani i chiar de 25 de ani, încoace se pare făcuse mult xx deschisese
ochii mult.
 Şi şi-a ţintă cuvântul Nici Asaftei şi-a adus nevastă xx să-şi trăiască viaţa să-mi
trăiască viaţa zicea el… Dar copii fetele şi băieţii dar mai mult feele, iau spus. Dacă-ţi aduci
altă femeie au scos cu hai cu ahei, de xx
„Tt Gheorghe C. Rotariu cel care o făcură cu xx fată mare Ilenei lui Andrei … acum în
ultimii ani, când era sigur, că-i xx şi a doua nevastă a trăit cu una cu care femeia ei xx de când
era flăcău şi ată - o xx fată de-a lui un oarecare Ioniţe care a trimise xx I. Turcuman şi xx şi
atunci el Gh. C. Rotariu xx oameni acum în etate i-o zis:
Fă, tu nu vei să trăim amândoi… tu8 eşti singură, eu sunt singur… şi au xx amândoi,
şi au făcut un făcut care au xx frumoasă cu vie, cu cc dar ea, mama bărbatului xx şi-a xx i-o
spus băiatului, xx să-i zici tatii, că el te-a făcut… asemenea xx deşi public dar nu oficial –
lumea l-a trecut cu vedera…