Volum Tabăra Oașa 2013-Părintele Galeriu-Astăzi

Părintele Galeriu - Astăzi
***
Cuvântări și comunicări rostite în cadrul
Taberei naționale „Pr. Teofil Părăian”
Mănăstirea Oașa
17-27 iulie 2013
Mănăstirea Oașa
Biserica Sfântul Silvestru din București
Asociația Părintele Galeriu
Părintele Galeriu - Astăzi

***
Cuvântări și comunicări rostite în cadrul
Taberei naționale „Pr. Teofil Părăian”
Mănăstirea Oașa
17-27 iulie 2013
Volum îngrijit și note de Andrei Dîrlău
Tipărită cu binecuvântarea
Înaltpreasfinţitului Părinte IRINEU,
Arhiepiscop al Alba Iuliei
Editura
REÎNTREGIREA
y
Alba Iulia, 2018

Redactor:
.......................
Copertă:
.........................
Coordonarea, confruntarea şi corectarea video-transcrierii conferinţelor:

Dan Victor, Mihaela-Georgeta Moisescu, Radu-Alexandru Dragoman
Transcrierea conferinţelor:
Cosmina Alda, Costel Apostu, Daniela Avarvare, Marilena Decu, Ramona
Guţu, Doina Iliescu, Roxana Jurcă, Ioana Marica, Cătălina Maritescu, Dragoş
Iorgu Matei, Bogdan Mircea Matei, Irina Naum, Raluca Oţoiu, Gabi Popes-
cu, Cristina Ţoni, Raluca Pascariu, Tania Timiş, Maria-Cristina Topârceanu.
Filmări:
Dan Victor, Bogdan Pîrlea
Capturare film de pe casetă, procesare:

Gabriel Tudor Hâncu, Ştefan Filip
Montaj fotografic:
Ieromonah Pantelimon Șușnea (fotografii), Andrei Dîrlău (selecția foto-
grafiilor pentru montaj), Ecaterina Orbulescu (grafician), Irina Dragomir
(concepția grafică a eseului fotografic)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Cuprins
Andrei Dîrlău
Notă asupra ediţiei............................................................................... 9
Partea I
* Evocări Arhierești *
† DanieL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Părintele Constantin Galeriu – Teolog al bucuriei pascale............ 15
† Serafim, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord
Părintele Galeriu rămâne în conştiinţa noastră o icoană............ 18
† IrineU, Arhiepiscop al Alba Iuliei
Părintele Galeriu ne edifică de dincolo de veac......................... 29
Partea a II-a
* Evocări, comunicări, intervenții *
Ion Grecu
Cuvânt după sfinţirea bisericii noi a Mănăstirii Oașa.
Deschiderea taberei............................................................................ 35
Pr. Valentin Bassarabescu-Puricel
„Ochi atât de curaţi că nu vedeau răul”....................................... 38
Pr. Emanuel Ganciu
Teandrocraţia: o soluţie de guvernare a României
Să fim cu adevărat „Biserică luptătoare”!.................................... 39
Prof. Ştefan Trăuşan-Matu
Problema limbajului, a inteligenţei artificiale
şi a internetului din perspectivă creştin-ortodoxă.................... 51
Pr. Cristian Galeriu
Avem o responsabilitate pentru fiecare cuvânt
pe care îl rostim................................................................................... 77
Pr. Nicolae Dura
Libertatea creştinului astăzi................................................................. 80
Prof. Cornel C. Ciomâzgă
Ortodoxia e un mod de a trăi sincer,
raportându-ne la Adevăr................................................................... 97
Dr. Pavel Chirilă
Prigoana cea dinăuntru................................................................... 103
Prof. Costea Munteanu
Părintele Galeriu – tâlcuitor al duhului vremurilor noastre.......... 149
Să devenim serioşi cu noi înşine
și să pătrundem adâncurile Ortodoxiei!..................................... 161
Pr. prof. Petre Comşa
Prodromiţa şi românirea iconografică.
Un moment din istoria ortodoxă (adevărată) a românilor.......... 175
Acad. Sorin Dumitrescu
Părintele Galeriu – necunoscutul................................................. 193
Pr. prof. Vasile Gordon
„Nu se poate! Omul acesta nu-i de pe pământ...”
Părintele Galeriu – educatorul...................................................... 221
Pr. prof. Iona / Ieronim Pătrulescu
Deşertul şi Pronia.............................................................................. 243
Dr. Mircea I. Popa
„Nu fuşări!”......................................................................................... 257
Doamna Argentina Galeriu
„Părintele Constantin este viu printre noi”............................... 261
Andrei Dîrlău
Cum e înlocuit marxismul cu freudo-marxismul corect politic.
Studiu de caz: Nu, copiii nu sunt bine-mersi............................ 265
Pr. Florin Botezan
Părintele Galeriu – un neobosit căutător al Adevărului.......... 291
Bogdan Georgescu
Câteva date din dosarele C.N.S.A.S. privind
arestarea, anchetarea şi detenţia Părintelui Galeriu.............. 309
Ioana Haşu
Rezistenţa anticomunistă armată din Munţii Făgăraş:
grupul de partizani Haşu-Ogoranu. Portrete ale
partizanilor și sprijinitorilor (1950-1955/1956)...................... 317
† Serafim, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord

Conferinţă duhovnicească.............................................................. 349
Arhim. Iustin Miron / Ierom. Pantelimon Şuşnea

Sinaxa de la sfârşitul taberei......................................................... 391
Partea a III-a
* Interviuri *
Interviu cu Doamna prezbiteră Argentina Galeriu

Părintele Galeriu este viu............................................................... 433
Interviu cu Domnul Costion Nicolescu
Hristos, acest Făt Frumos al omenirii,
este cuceritor tocmai prin frumuseţe.......................................... 437
Interviu cu Dr. Pavel Chirilă
Un domeniu de o nobleţe aparte: medicina ............................. 445
Interviu cu Pr. prof. Nicolae Dura
Fenomenul Oaşa este o investire în oameni, în tineri............ 449
Interviu cu Prof. Cornel C. Ciomâzgă
Eu cred că Părintele Constantin Galeriu
n-a fost doar preotul şi duhovnicul nostru,
ci şi sfântul celor ce vor veni......................................................... 459
Interviu cu Ioana Haşu
Întâlnirile lor începeau şi se terminau cu rugăciuni.............. 465
Partea a IV-a
* Reportaje despre tabără *
Costion Nicolescu
Cete îngereşti la Mănăstirea Oaşa
convocate de Părintele Galeriu..................................................... 475
Elena Dulgheru
Mănăstirea Oaşa: instanţe academice şi duhovniceşti.
Simpozionul naţional de la Oaşa
„Părintele Galeriu astăzi”............................................................... 489
Andrei Dîrlău
Tabăra „Părintele Galeriu – Astăzi”, la Mănăstirea Oaşa........... 493
Partea a V-a
* Addenda *
Andrei Dîrlău
Părintele Galeriu – un model de mărturie
ortodox-misionară în dialogul interconfesional.
Studiu de caz: Complementaritatea valorilor spirituale
potrivit dogmei de la Calcedon. Dialogul ortodoxo-reformat,
Budapesta, 1979................................................................................ 507
Andrei Dîrlău
Viziunea Părintelui Galeriu în lucrarea
„Schimbarea la Faţă a lui Hristos – transfigurare a Creaţiei”.
Schiţă hermeneutică......................................................................... 521
Partea a VI-a
* Eseu fotografic *
Prima parte
Mănăstirea. Călugării............................................................................. 547
A doua parte
Rugăciunea......................................................................................... 553
A treia parte
Conferințele................................................................................................ 559
A patra parte
Ascultările........................................................................................... 569
Notă asupra ediţiei
Andrei Dîrlău
Împlinirea în anul 2013 a zece ani de la trecerea la Domnul a

Părintelui Constantin Galeriu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai în-
drăgiţi duhovnici din România, a fost marcată de o serie de acţiuni,
precum tipărirea a două volume cuprinzând o parte din predicile Pă-
rintelui (Galeriu 2012, 2013), realizarea unui film documentar de către
televiziunea Trinitas a Patriarhiei Române sau organizarea unui sim-
pozion tematic la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul
din Bucureşti, pe 4 decembrie 2013.
Printre evenimentele asociate comemorării Părintelui Galeriu s-a
numărat şi unul mai puţin obişnuit, şi anume includerea în programul
taberei de tineret Părintele Teofil Părăian, găzduită în fiecare an de Mă-
năstirea Sfântul Pantelimon de la Oaşa (jud. Alba), a unor sesiuni de evo-
cări şi comunicări dedicate memoriei Părintelui, mulţi dintre vorbitori
fiind chiar oameni ce l-au cunoscut îndeaproape. Astfel, comparativ
cu anii precedenţi, tabăra din 2013 a fost una dintre cele mai bogate în
prelegeri şi discuţii. Ineditul evenimentului a constat în faptul că aceste
sesiuni, ce aveau loc în fiecare după-amiază, au reprezentat doar una
dintre componentele taberei, o completare şi o prelungire a unor zile
ţesute ritmic din programul liturgic, mesele în comun la trapeză şi în
curtea mănăstirii, munca (ascultările) alături de monahi, plimbări în
apropierea mănăstirii, repetiţii pentru cântările bisericeşti, întâlniri şi
con-vorbiri cu monahii sau între participanţi, lecturi personale. În ciuda
preponderenţei naraţiunilor scrise, prin volumul de faţă am intenţionat
nu doar să publicăm amintirile şi comunicările, ci şi, sau mai ales, să
evocăm atmosfera taberei din anul 2013. Cu alte cuvinte, volumul se
doreşte a fi un obiect-memorie al unei experienţe. De aceea, am optat
pentru desfăşurarea cronologică a textelor şi am decis includerea inter-
viurilor, reportajelor şi a unui amplu eseu fotografic.
10
Andrei Dîrlău
Textele aparţin acelui gen pe care Părintele Rafail Noica îl numea

în glumă, pe bună dreptate, „genul magnetofonar”, dar, în ciuda do-
rinţei de a reda viul taberei, în vederea publicării şi pentru uşurinţa
lecturii, am hotărât prelucrarea şi retrimiterea lor către autori, spre ve-
rificare şi acceptare. Cu această ocazie textele au putut fi completate,
reformulate, iar unele paragrafe sau exprimări eliminate.
Am inclus în volum, în secţiunea introductivă, evocările semnate
de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, şi de ierarhul locului, Înaltpreasfinţitul Irineu Pop, Arhiepiscop al
Alba Iuliei. Acestor cuvinte arhiereşti le-am alăturat partea dedicată
evocării Părintelui Galeriu din conferinţa Înaltpreasfinţitului Serafim
Joantă, Arhiepiscopul Germaniei şi Mitropolitul Europei de Nord.
De asemenea, pe lângă transcrierea conferințelor ținute în cadrul
taberei, am inclus în volum și câteva texte care, deşi nu au fost prezenta-
te în cadrul taberei, întregesc contribuţiile dedicate Părintelui Constan-
tin Galeriu: o serie de interviuri cu unii dintre vorbitori, trei reportaje
despre tabără, apărute în ziarul Lumina, revistele As și Lumea credinței, și
două studii exegetice despre lucrări mai puțin cunoscute ale Părintelui.
În schimb, din volum lipsesc două conferinţe: cea a domnului Cos-
tion Nicolescu din prima zi, rămasă din păcate neînregistrată dintr-o
eroare tehnică, și cea a maestrului Sorin Dumitrescu (Cinci amnezii icono-
grafice), pentru includerea căreia nu am primit permisiunea autorului.
Ţinem să mulţumim tuturor celor care au contribuit la realizarea
acestui volum: Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Orto-
doxe Române, Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Alba
Iuliei, şi Înaltpreasfinţitului Serafim Joantă, Arhiepiscopul Germani-
ei şi Mitropolitul Europei de Nord, pentru binecuvântare şi evocări;
Părintelui Stareţ Iustin Miron şi obştii Mănăstirii Oaşa – care duc în
fiecare an greul organizării şi susţinerii taberei şi a lucrării misionare
de excepţie – pentru calda, frumoasa și ziditoarea găzduire; Părinte-
lui Alexandru Gabriel Gherasim şi Părintelui Cristian Galeriu de la
Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti pentru sprijinul organizatoric;
autorilor – pentru frumoasele şi ziditoarele conferinţe; istoricului Ra-
du-Alexandru Dragoman pentru importanta contribuție la aducerea
volumului la prima sa formă editabilă; regizorului Dan Victor, d-nei
dr. Mihaela-Georgeta Moisescu și istoricului Alexandru Dragoman
pentru coordonarea, confruntarea, prima corectare și tehnoredactare a
11
Notă asupra ediției
video-transcrierii brute a conferinţelor; părintelui Pantelimon Şuşnea

de la Mănăstirea Oaşa, arh. Irina Dragomir, graf. Mircia Dumitrescu
și Ecaterina Orbulescu pentru eseul fotografic; regizorului Dan Victor
şi operatorului Bogdan Pîrlea pentru filmări; Gabriel Tudor Hâncu şi
Ştefan Filip pentru capturare film de pe casete şi procesare; Cosmina
Alda, Costel Apostu, Daniela Avarvare, Marilena Decu, Ramona Guţu,
Doina Iliescu, Roxana Jurcă, Ioana Marica, Cătălina Maritescu, Dragoş
Iorgu Matei, Bogdan Mircea Matei, Irina Naum, Raluca Oţoiu, Gabi
Popescu, Cristina Ţoni, Raluca Pascariu, Tania Timiş, Maria-Cristina
Topârceanu pentru transcrierea conferinţelor; Editurii Reîntregirea
pentru publicarea volumului.
Speranţa noastră este aceea ca volumul de faţă să stimuleze in-
teresul şi curiozitatea tinerilor (dar nu numai) atât pentru cunoaşterea
lucrării duhovniceşti şi teologice a Părintelui Galeriu, cât şi pentru ta-
berele anuale organizate de peste 20 de ani de Mănăstirea Oaşa, ambele
constituindu-se în prilejuri de îmbogăţire şi înfrumuseţare sufletească.
Acest volum apare în anul 2018 – în care sărbătorim 100 de ani
de la nașterea Părintelui Constantin Galeriu, dar și centenarul Marii
Uniri. De aceea simpozionul omagial organizat în acest an de Facul-
tatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București, Parohia
Sfântul Silvestru și Asociația Părintele Galeriu va putea fi pe drept cu-
vânt numit Părintele Constantin Galeriu – de un leat cu țara.
Referinţe bibliografice
• Galeriu, C. (2012), Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de

modele omiletice, Bucureşti, Anastasia.
• Galeriu, C. (2013), 10 predici ale Părintelui Galeriu la 10 ani de la
mutarea la cer, Bucureşti, Lumea Credinţei.
Partea I
*
Evocări arhierești
s
Părintele Constantin Galeriu –
Teolog al bucuriei pascale1
† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Anul acesta, 2013, se împlinesc 10 ani de la trecerea la cele veşni-

ce a Părintelui profesor Constantin Galeriu (†2003), un adevărat trăi-
tor şi un mărturisitor al Ortodoxiei.
Apreciem iniţiativa Facultăţii de Teologie Ortodoxă Justinian Pa-
triarhul din Bucureşti, care împreună cu Parohia Sfântul Silvestru şi
Asociaţia Părintele Galeriu, a organizat anul acesta, 2013, mai multe
momente de comemorare a Părintelui profesor Constantin Galeriu,
culminând cu acest Simpozion Naţional, la care participă ierarhi, pre-
oţi, profesori de teologie, personalităţi ale teologiei şi culturii româ-
neşti şi foşti studenţi sau ucenici ai părintelui profesor.
Personalitatea sa dinamică şi harismatică, fervoarea credinţei şi
dragostea sa pentru Ortodoxie şi poporul român trebuie preţuite şi
cunoscute, fiind expresia bucuriei unui misionar mărturisitor al Jertfei
şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Părintele Galeriu a fost un om al rugăciunii şi, ca atare, el se roagă
acum din ceruri pentru poporul român şi mai ales pentru toţi credin-
cioşii pe care i-a păstorit. El a făcut misiune cu multă dăruire de sine
şi în acelaşi timp cu multă dragoste faţă de Biserică şi faţă de poporul
român. A fost solicitat adesea de tineri, de intelectuali, de Frăţia Orto-
doxă, de ASCOR, de centre de cultură teologică şi de cultură laică, să
le vorbească. Tuturor le-a răspuns cu bucurie, deoarece trăia bucuria
aceasta de a se dărui mereu, de a fi folositor altora. Iar bucuria de a se
dărui mereu pentru a întări credinţa altora este o bucurie pascală.
1
Cuvânt adresat participanţilor la Simpozionul Naţional „Părintele Galeriu – Astăzi”
organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din Bucureşti în co-
laborare cu Parohia Sfântul Silvestru şi Asociaţia Părintele Galeriu, 4 decembrie 2013.
16
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
A slujit mai întâi ca preot la Biserica Sfântul Vasile din Ploieşti,

apoi ca preot la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, şi paralel
cu aceasta, a fost profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
A slujit permanent Biserica şi poporul, cu o dăruire jertfelnică. Sunt
puţini oameni care au ajuns la împlinirea sensului vieţii cu totală
dăruire de sine pentru alţii. Deci, în cazul Părintelui Galeriu, nu
putem vorbi de o misiune făcută doar ca răspuns la un ordin sau la
o trimitere oficială, ci de o misiune-pasiune, o misiune jertfelnică,
pe care o împlinea cu multă bucurie duhovnicească, fără motivaţii
sau calcule materiale.
Bucuria adevărată, spunea chiar Părintele profesor de multe
ori, este bucuria roadelor, bucuria care vine din rodire, din semăna-
rea cuvântului bun şi din constatarea că el rodeşte lumină şi fap-
tă bună în viaţa omului. Părintele Galeriu avea bucuria aceasta pe
chipul său şi în toată fiinţa lui. El o transmitea altora mai ales când
slujea la Sfântul Altar şi când predica. Adesea am constatat că pre-
dicile sale, deşi erau lungi, totuşi nu păreau obositoare, pentru că
Părintele prezenta înţelesul textului Evangheliei ca lumină a vieţii
umane concrete. Era un predicator al sensului duhovnicesc şi profund
al vieţii. Deci, pe scurt, bucuria Părintelui Galeriu era transmisă oa-
menilor ca sens al vieţii, ca binecuvântare pentru comuniune cu Dum-
nezeu şi cu semenii în lumina Învierii lui Hristos.
Părintele Galeriu punea des accentul pe Înviere ca viaţă nouă în
Hristos, tocmai pentru că a învăţat din Sfânta Evanghelie, din scrie-
rile Părinţilor Bisericii şi din experienţa Sfinţilor, că învierea ca dar
se primeşte prin credinţă şi pregătire spirituală, nu doar se aşteap-
tă. Toată viaţa Părintelui Galeriu, şi mai ales activitatea sa misionară,
rămân pentru noi ca o făclie de Paşti, care ne ajută să înţelegem mai
bine taina şi bucuria învierii sufletului din moartea păcatului şi a pre-
gătirii omului şi pentru învierea trupului, la venirea întru slavă a lui
Hristos, în ziua de apoi. Astăzi e foarte mare nevoie de cât mai multe
astfel de făclii de Paşti, adică să vedem într-o persoană concretă cum
taina bucuriei Învierii, a comuniunii cu Hristos cel Răstignit şi Înviat,
se transmite ca lumină sau bucurie a cuiva care antrenează în bucurie
sfântă multe alte persoane.
Profesor de teologie, dăruit cu înţelepciune în gândire şi pro-
funzime în trăire, Părintele Galeriu ne-a fost dascăl şi sfătuitor, vor-
bindu-ne mereu de lumina Învierii care vine din Jertfă şi Răscum-
17
Părintele Constantin Galeriu – Teolog al bucuriei pascale
părare, de nesfârşita iubire milostivă a lui Dumnezeu revărsată în

Biserică prin Sfinţi. Pentru el, totdeauna, spiritualitatea profundă era
dimensiunea definitorie a umanului, o transcendere a biologicului autosu-
ficient şi o unire cu Dumnezeu în bucurie eternă.
Preot milostiv, profesor duhovnicesc, om de dialog, misionar
neobosit, mărturisitor al Crucii şi al Învierii lui Hristos, al frumuse-
ţii spirituale a Ortodoxiei şi a poporului român dreptcredincios, Pă-
rintele Constantin Galeriu rămâne în sufletul tuturor celor care l-au
cunoscut, personal sau prin scrieri, o făclie de Paşti pentru suflete, o
călăuză pe calea mântuirii.
Părintele Galeriu rămâne
în conştiinţa noastră o icoană
† Serafim
Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord
ÎPS Serafim Joantă: V-aş ruga să rostim împreună rugăciunea Îm-

părate ceresc:
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Împă-

rate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutinde-
nea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule
de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi
de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi
în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte,
Doamne miluieşte. Cu noi este Dumnezeu, cu al Său har şi cu
a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin”.
Iubiţi tineri,
Mai întâi aş dori să mulţumesc organizatorilor acestui simpo-

zion dedicat Părintelui Constantin Galeriu pentru invitaţia de a veni
la Oaşa ca să dau mărturie despre acest mare apostol şi duhovnic al
Ortodoxiei româneşti. Nu m-am pregătit cu nimic pentru această măr-
turie. Vă voi spune simplu câteva cuvinte despre felul în care l-am cu-
noscut şi „trăit” eu pe Părintele Constantin. De asemenea, voi încerca
să vă pun la inimă şi alte îndemnuri folositoare pe care le întâlnim şi
în scrierile şi predicile Părintelui Constantin.
19
Părintele Galeriu rămâne în conştiinţa noastră o icoană
Părintele Galeriu a fost unul din cei mai mari duhovnici pe care i-am
avut în Biserica noastră
Pe Părintele Galeriu l-am cunoscut pe când eram student la Te-

ologie, în Sibiu, între anii 1970-1974. În aceşti ani şi după aceea l-am
întâlnit de mai multe ori la Mănăstirea Sihăstria, unde mergeam des
pentru a participa la Sfintele Slujbe şi a mă spovedi la Părintele Paisie.
La Sihăstria, pe lângă mulţimile de credincioşi, puteai întâlni adeseori
şi profesori de teologie, precum Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele
Constantin Galeriu şi alţii. Mergeau şi ei ca toţi pelerinii pentru ca să
se inspire de la izvorul spiritualităţii româneşti, trăită aici de Părinţi
cu renume ca Părintele Paisie Olaru, Părintele Ilie Cleopa, Părintele
Petroniu, Părintele Ioanichie Bălan, Părintele Ioil şi mulţi alţi monahi
simpli, dar cu viaţă sfântă. Părintele Constantin m-a impresionat prin
chipul său, cu barbă lungă, cu ochi ce te învăluiau în căldura inimii
sale şi cu zâmbetul mereu pe buze. M-a impresionat Părintele şi prin
predica sa. Căci era invitat să predice seara la Privegheri sau la Sfânta
Liturghie. Peste ani, am ajuns să mă şi spovedesc la Sfinţia Sa.
În legătură cu spovedania, vreau să vă mărturisesc că, um-
blând de tânăr pe la mănăstiri, mi-a plăcut nu numai să-i ascult pe
duhovnicii pe care-i întâlneam, ci să mă şi spovedesc la mulţi dintre
ei. Poate veţi zice: „Canoanele opresc să-ţi schimbi duhovnicul”.
Este adevărat! Dar dacă sufletul caută mai mult, fără să-ţi părăseşti
propriul duhovnic, te poţi spovedi şi la alţi duhovnici cu experien-
ţă mai multă. E ca şi cu medicul de familie care te cunoaşte bine,
dar pentru anumite boli te trimite la un specialist. Toţi duhovnicii
au puterea de a ierta păcatele, dar nu toţi au şi acelaşi dar de a în-
druma duhovniceşte. Acest dar se câştigă şi se înmulţeşte de-a lun-
gul vieţii prin multă nevoinţă şi pătimiri. Eu m-am spovedit deci la
mulţi duhovnici, cu deosebire din mănăstiri.
De curând, am făcut o listă cu numele lor şi am constatat că sunt
peste cincizeci! Toţi au trecut la Domnul! Când mă gândesc în ce pus-
tie trăim astăzi, fără duhovnici de talia celor de altă dată, mă cuprinde
jalea. Da! Ce vremuri erau în urmă cu 30-40-50 de ani! Câţi duhovnici
mari trăiau în mănăstirile noastre la care alergau credincioşi de peste
tot! Am spus mereu şi repet şi aici că pe timpul stăpânirii comuniste
nu atât Biserica oficială, prin ierarhii şi preoţii ei, a întreţinut intensi-
tatea credinţei în popor, cât mai cu seamă duhovnicii din mănăstiri.
20
† Serafim, Mitropolitul Europei Centrale și de Nord
Aceştia i-au ajutat pe oameni în necazurile şi suferinţele lor şi totodată

i-au întărit ca să nu se smintească de unele compromisuri sau nepu-
tinţe ale preoţilor şi ierarhilor. Acest lucru este, cred, adevărat: marii
noştri duhovnici au ţinut vie credinţa în neamul nostru.
Deşi n-a fost monah, Părintele Constantin Galeriu a fost unul
dintre cei mai mari duhovnici pe care i-a avut țara şi Biserica noas-
tră. Nu cred că am mai avut, în istoria noastră, un predicator cu atâta
putere în cuvânt şi cu atâta duh în propovăduirea Evangheliei ca Pă-
rintele Constantin Galeriu. Este adevărat că el s-a făcut cunoscut mai
cu seamă după Revoluţie, când s-a putut manifesta în toată libertatea.
Dar şi înainte de Revoluţie – la Ploieşti şi la Bucureşti, atât la Institutul
Teologic, cât şi la Parohia Sfântul Silvestru, era căutat şi ascultat de
multă lume. Ştiţi că la Sfântul Silvestru mergeau mai cu seamă intelec-
tuali pentru a-l asculta, pentru că Părintele Constantin avea darul de a
răspunde minţilor celor mai ascuţite, fiind înzestrat de Dumnezeu cu
o memorie deosebită şi cu o vastă cultură, dar şi cu o inimă tot atât de
mare ca şi capacitatea sa intelectuală. De fiecare dată când mă gândesc
la Sfinţia sa, mă impresionează chipul şi cuvântul său cu atâta putere
care învia pe oameni din moartea lor spirituală. Se simţea, într-adevăr,
că e un trăitor autentic. Sunt convins că nu căuta „slavă de la oameni”,
nu căuta să-şi arate talanţii, ci răspundea cu dragoste celor care-l so-
licitau să vorbească în diferite locuri. Astfel era prezent peste tot, în
biserici, în parohii, la televiziune, în universităţi. Peste tot era invitat,
iar el răspundea invitaţiilor cu credinţa că este chemat de Dumnezeu
Însuşi pentru ca să-L vestească. Tocmai de aceea s-au folosit atât de
mulţi de întâlnirea cu el şi de cuvântul lui.
Era ca un vulcan Părintele
Părintele Stareţ Iustin Miron mi-a povestit că în anul 1994, pe

când sfinţia sa era student la Timişoara, Părintele Galeriu a fost invitat
să vorbească studenţilor. Organizatorii au găsit o hală mare de câteva
mii de locuri şi se întrebau dacă locaţia nu era prea mare. În realitate
ea s-a dovedit a fi prea mică. Părintele a vorbit ore în şir şi a răspuns
la nenumărate întrebări ale tinerilor. Era ca un vulcan! Un vulcan, un
fluviu ce nu se termina. Şuvoi de ape duhovniceşti ieşeau din gura lui,
exact cum spune Mântuitorul în Evanghelie: „Cel ce crede în Mine,
21
din inima sa vor ieşi râuri de apă vie” (In. 7, 38). Cuvântul Părintelui a
fost cuvânt viu, hrănitor, cuvânt care zidea.
Chiar şi numai prezenţa în preajma Părintelui era o binecuvân-
tare. Chipul Părintelui era chip de icoană! Statura sa înaltă şi sveltă,
barba lungă, ochii pătrunzători în care se putea citi curăţia vieţii şi
mila faţă de oameni, impresionau pe toţi. Să nu uităm cât de impor-
tantă este purtarea bărbii, despre care Sfântul Clement al Romei spu-
ne: „Barba pe care o poartă episcopii şi preoţii degajă har”. Tocmai
de aceea, după canoanele bisericeşti, preoţii şi episcopii trebuie să
poarte barbă, semn al prezenţei şi lucrării harului lui Dumnezeu prin
slujitorii Săi. Eu sunt sigur că Dumnezeu l-a preaslăvit pe Părintele.
L-a preaslăvit şi prin acel semn de care aţi amintit. Am fost şi eu
prezent la înmormântarea Părintelui şi am văzut şi eu, ca toţi cei pre-
zenţi, ziua în amiaza mare, curcubeul pe cerul senin, absolut senin,
fără să fi plouat înainte. Or, ştim bine, curcubeul iese după ploaie. A
fost un semn dumnezeiesc şi o confirmare a sfinţeniei vieţii lui prin
jertfa de sine pentru Hristos şi pentru Biserica Sa.
S-a jertfit Părintele întru toate
Nu întâmplător Părintele şi-a intitulat teza de doctorat: Jertfă şi

răscumpărare1. Jertfă! Un cuvânt cheie pentru viaţa duhovnicească.
Viaţa Părintelui a fost o jertfă continuă. El s-a jertfit pe sine fără cru-
ţare. Şi tocmai de aceea, Dumnezeu l-a răsplătit cu atâta putere. Să
nu uităm că puterea duhovnicească în viaţa noastră vine din jertfa
de care suntem capabili. Numai în măsura în care ne jertfim pe noi
înşine, Dumnezeu lucrează prin noi şi zideşte pe alţii. Sfinţia sa zi-
cea: „Dragostea te suie pe cruce”. Nu există dragoste fără jertfă. Dra-
gostea înseamnă să te sui pe cruce de bunăvoie, să accepţi moartea,
răbdând îndelung, să iei asupra ta suferinţele şi neputinţele semeni-
lor pe care vrei să-i ajuţi. În această privinţă Părintele Arsenie Boca
are un cuvânt minunat: „Numai atâta mângâiere putem aduce între
oameni, câtă amărăciune putem bea în locul lor”.
Desigur, îi ajutăm pe semenii noştri în primul rând prin rugă-
ciune. Dar rugăciunea noastră trebuie să fie o rugăciune cu suspi-
nuri, pentru fiecare pentru care ne rugăm. O rugăciune care să ne
1
Părintele Galeriu, Jertfă și răscumpărare, Editura Harisma, București, 1991.
22
consume pe noi înşine pentru celălalt. Numai simpla pomenire, sau

simpla rugăciune, pe care o facem chiar în Biserică, nu e suficientă.
Trebuie să te apropii de om şi să suferi cu el, să iei măcar o parte
din suferinţa lui asupra ta.
Aţi dedicat ziua de astăzi martirilor din timpul comunismului.
Părintele Galeriu a fost şi el un martir prin crucea pe care a purtat-o
toată viaţa: în închisoare şi în timp de libertate, urmărit mereu de Se-
curitate; în familie, ca soţ şi ca tată. Dar nimic n-a fost întâmplător.
Mă gândesc la cuvintele lui: „Nimic nu este întâmplător, ci totul este
proniator”. Într-adevăr, în toate este voia lui Dumnezeu şi lucrarea
Lui. Dacă nici un fir de păr din capul nostru nu cade fără ştirea şi fără
voia lui Dumnezeu, cu atât mai mult celelalte lucruri din viaţa noastră.
Toate se întâmplă cu puterea şi prin lucrarea lui Dumnezeu. Totul este
har, o spun Părinţii Tradiţiei ascetice. Totul este har, adică în toate se
manifestă pronia lui Dumnezeu, nimic nu este întâmplător.
Dar aceiaşi Părinţi spun şi că: „Pentru ca să primeşti harul, trebuie
să-ţi verşi sângele”. Paradoxal! Ştim că Dumnezeu dă harul gratuit. Şi
totuşi, Părinţii insistă pe angajarea personală în credinţă: Dă-ţi sângele
ca să primeşti harul! Ei se inspiră din Sfântul Apostol Pavel care zice: „În
lupta voastră cu păcatul încă nu v-aţi împotrivit până la sânge” (Evr.
12, 4). Auziţi? Până la sânge! Trebuie să fii atât de hotărât în viaţă, încât
să alegi mai bine vărsarea sângelui propriu decât să săvârşeşti păcatul.
Săvârşind păcatul, vei ajunge să-ţi verşi sângele de nevoie, pentru că
el atrage asupra noastră, asupra semenilor şi asupra lumii întregi, ne-
numărate suferinţe. Ca să le evităm, atât cât se poate, este mai bine să
ne luptăm împotriva păcatului de bunăvoie şi pre cât ne stă în putinţă.
Căci, dacă îl săvârşim, vom suferi până la sânge consecinţele lui!
Sunt convins că Părintele mijloceşte pentru noi
Părintele Constantin Galeriu a fost aşadar una dintre cele mai

mari personalităţi şi figuri duhovniceşti ale Bisericii noastre. Şi va
rămâne astfel în conştiinţa celor care l-au cunoscut şi a celor care nu
l-au cunoscut, dar care îl cunosc, iată, din relatările altora. Iar dacă
Biserica ar fi mai generoasă în privinţa canonizărilor, ar trebui să-l
treacă în rândul sfinţilor împreună cu alţi mari duhovnici ai noştri.
Dar nu trebuie să aşteptăm neapărat canonizarea. Aşa cum se întâm-
23
plă cu mulţimea credincioşilor care se roagă Părintelui Arsenie Boca,

chiar dacă nu este canonizat. De fapt, poporul îi canonizează pe Sfin-
ţi prin cinstirea lor. V-aş îndemna să faceţi ceea ce fac şi eu. Eu mă
rog adeseori Părintelui Constantin, repetând de multe ori: „Părinte
Constantin, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine păcătosul”. Şi sunt
convins că Părintele mijloceşte pentru mine. Cum mijloceşte, fără în-
doială, pentru toţi cei ce-l roagă.
În aceste sens, o soră din Germania, fiică duhovnicească a Părin-
telui Constantin, îmi spune, de fiecare dată când o întâlnesc, lucruri
cu adevărat minunate despre relaţia ei vie cu Părintele Constantin,
chiar şi după moartea lui. Părintele o ajută efectiv şi o îndrumă, fie
prin vis, fie prin intuiţie lăuntrică. Sora aceasta vorbeşte mereu des-
pre Părintele, îi popularizează scrierile şi conferinţele, îl pomeneşte
în rugăciune, dar se şi roagă lui, spunându-i ispitele şi necazurile
pe care le are. Chiar azi îmi spunea cineva că, atunci când a murit al
treilea copil al Părintelui, pe nume Serafim, doamna preoteasă Ar-
gentina s-a întristat peste măsură şi nu s-a putut împăca cu gândul
morţii fiului ei până când această soră i-a mărturisit că l-a visat pe
Părintele care i-a spus că el l-a chemat pe Serafim la Dumnezeu. Au-
zind aceasta preoteasa Argentina s-a liniştit imediat. Mai cu seamă
că ştia câtă evlavie avea sora respectivă faţă de Părintele, cât de mult
l-a iubit, stând luni de zile alături de el la patul de suferinţă. Desigur
nu-i uşor să te împaci cu ideea morţii unei fiinţe dragi, cu atât mai
mult a propriului copil. Pentru că moartea este cea mai nefirească
realitate, deşi când o privim de departe apare ca cea mai firească,
pentru că nimeni nu poate scăpa de ea.
Părintele Galeriu este pentru Biserică, pentru noi toţi, o icoa-

nă, o icoană de Sfânt, prin chipul său, prin cuvintele sale, prin jert-
fa sa. Şi, cum am spus, să ne bucurăm că l-am cunoscut, sau dacă
nu l-am cunoscut, să ne bucurăm că auzim despre el de la cei care
l-au cunoscut. Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru aceasta, iar dacă
vrem să avem o relaţie şi mai intimă, mai duhovnicească, cu Părinte-
le Galeriu, să încercăm să ne rugăm lui din toată inima, spunându-i:
„Părinte, tu ai cunoscut necazurile vieţii, tu ai cunoscut suferinţa,
24
te-ai jertfit cum puţini s-au jertfit şi, dacă te-ai jertfit, ai şi primit de
la Dumnezeu putere să ajuţi pe cei ce se silesc să se jertfească şi să
trăiască credinţa precum tu însuţi ai trăit-o”. Repet, eu sunt sigur că,
dacă ne rugăm cu credinţă lui Dumnezeu, El ne va ajuta şi prin rugă-
ciunile Părintelui Constantin!
Ortodoxia este religia inimii. A inimii şi nu a raţiunii, pentru că
raţiunea este în inimă! Cum spun Părinţii, cu inima trebuie să gân-
dim, cu inima să vorbim, cu inima să lucrăm. Inima este totul. Dacă
omul îşi ignoră inima, se distruge. Încetul cu încetul, se sinucide.
Ortodoxia este tocmai viaţa lui Hristos, viaţa lui Dumnezeu, în inima
noastră. De aceea suntem chemaţi ca prin tot ceea ce facem să ajun-
gem la inimă, să ne simţim inima. Auziţi ce spune Sfântul Diadoh al
Foticeii (secolul V): „Simţirea inimii este simţirea lui Dumnezeu”.
Cine îşi simte inima, acela îl simte pe Dumnezeu, adică este unit cu
Dumnezeu. Dar cât de greu este să-ţi simţi inima! Noi ştim teoretic
că avem o inimă şi că ea se află în partea stângă a pieptului, dar nu o
simţim. Când îţi simţi inima înseamnă că îl simţi pe Dumnezeu, Care
este acolo în străfundul fiinţei tale.
În inimă este harul Botezului, care se manifestă în chip simţi-
tor când reuşim să ne concentrăm în inimă, când ne coborâm mintea
în inimă. Ce expresii frumoase ale Părinţilor: „Să-ţi cobori mintea în
inimă”, „să-ţi uneşti mintea cu inima”! Ca energie a inimii, mintea
ţâşneşte din inimă, îşi are locaşul şi rădăcinile în inimă! Toate puterile
fizice şi psihice sunt energii, care pornesc din inimă, şi se răspândesc
în toată fiinţa noastră şi în toată umanitatea, în virtutea unităţii ontolo-
gice a umanităţii şi a cosmosului. Energiile inimii cuprind toată fiinţa
omului, cuprind umanitatea şi Cosmosul întreg. La rândul său, fiecare
inimă este străbătută de energiile inimii celorlalţi oameni. Dacă am
vedea Cosmosul pe un ecran, ne-am minuna de miliardele de energii
care-l străbat, toate pornind din inima omului. Din păcate, noi nu ne
dăm seama de această realitate mistică pentru că nu trăim în inimă, ci
în afara ei, împrăştiaţi în lumea opacă a materiei. Trăim cu mintea risi-
pită în cele din afară şi neglijăm realităţile duhovniceşti. Astfel suntem
mai mult morţi decât vii!
Viaţa adevărată şi deplină a omului este în inima sa. Trebuie
să facem mereu efortul de a intra în inimă şi de a ajunge să simţim
inima, rugându-ne cât mai mult şi cât mai bine. O rugăciune formală
25
nu-i capabilă să coboare mintea în inimă. Numai rugăciunea făcu-

tă cu atenţia concentrată în inimă atrage mintea în inimă. De aceea,
când ne rugăm trebuie să fim foarte atenţi la cuvintele rugăciunii,
pentru ca ele să aibă ecou în inimă. Sfântul Ioan Scărarul spune că în
vremea rugăciunii trebuie să ne închidem mintea în cuvintele rugă-
ciunii, pentru ca atenţia să nu se împrăştie în cele din afară. La bise-
rică, rugăciunea preotului la altar, cântarea la strană, citirile biblice,
atmosfera însăşi din locaşul de cult, totul trebuie să găsească ecou în
inima noastră, să pătrundă din urechi şi din simţuri în inimă. Totul
trebuie deci interiorizat. Să nu lăsăm cuvintele rugăciunii sau cântă-
rii să zboare în afara noastră.
În Pateric, un frate îi spune stareţului său: „Am citit multe pa-
raclise şi acatiste!”. Stareţul i-a răspuns: „Văzduhul e plin de cuvinte,
plin de vorbe!”. Important este cât ţi-a intrat în inimă din ceea ce ai
citit, din cât te-ai rugat? Numai aceea e rugăciune adevărată care se
săvârşeşte cu atenţia în inimă, care se face cu participarea inimii. Ceea
ce nu este uşor, căci mintea este obişnuită să petreacă în cele din afa-
ră, să cugete la cele de jos, nu la cele de sus. De aceea trebuie să ne
rugăm mult, pentru că din multa rugăciune, zic Părinţii ascetici, vine
calitatea rugăciunii. Să tindem deci spre rugăciunea curată, spre ru-
găciunea neîntinată de gânduri străine, cum se întâmplă de obicei. Că
ne rugăm, dar mintea ne este în altă parte. Şi să susţinem rugăciunea
cu înfrânarea de la mâncare şi băutură, cu o viaţă cumpătată în toate!
În Pateric se spune că nimeni nu se poate ruga cu stomacul plin şi că
Duhul Sfânt nu sălăşluieşte în omul iubitor de mâncare şi de plăceri.
Într-adevăr, nu te poţi ruga cu stomacul plin, pentru că stomacul plin
atrage mintea în simţuri şi le aprinde de poftă.
M-aş opri o clipă la credinţa tot mai răspândită astăzi în reîncar-
nare, pe care Părintele Galeriu a combătut-o cu toată puterea. Chiar
aici unul din voi mi-a spus că la o facultate o profesoară susţinea în
faţa studenţilor credinţa în reîncarnare. Aceasta este o mare înşelăciu-
ne, căci credinţa în reîncarnare relativizează cu totul viaţa prezentă
şi, mai ales, jertfa Mântuitorului pe Cruce. Dacă ne mântuim oricum,
reîncarnându-ne mereu până când ne purificăm, înseamnă că viaţa
n-are valoare absolută şi că ne mântuim prin noi înşine suferind în di-
ferite trupuri. În acest caz, jertfa lui Hristos nu mai are nici o valoare.
Credinţa în reîncarnare este un fel de răspuns la nevoia ontologică a
26
omului de se curăţi lăuntric. Toţi oamenii suspină după curăţia lăun-

trică, după purificare, fără de care nu se pot mântui. Buddha şi-a dat
seama că mulţi oameni nu ajung să se purifice în viaţa aceasta şi şi-a
imaginat că se pot purifica după moarte, suferind reîncarnarea într-o
altă fiinţă, pentru ca până la urmă toţi să poată ajunge la Nirvana, la
topirea sufletului în spiritul universal. Dar e o falsă învăţătură.
Omul nu se poate mulţumi cu ceea ce nu corespunde firii sale au-
tentice; iar firea noastră tinde natural spre desăvârşire, spre depăşirea
ei înseşi. Dumnezeu ne-a creat ca să tindem spre desăvârşire, spre sfin-
ţire, adică să ne depăşim mereu pe noi înşine prin comuniunea cu El şi
cu semenii noştri. Şi cum desăvârşirea nu are limite, ca şi Dumnezeu,
înseamnă că vom tinde spre El în vecii vecilor. Este ceea ce spune Sfân-
tul Apostol Pavel: că şi în viaţa viitoare vom trece „din slavă în slavă”
(II Cor. 3, 18). Veşnicia nu înseamnă încremenire, ci progres nesfârşit
în împărtăşirea de slava lui Dumnezeu. Omul se autodepăşeşte, caută
mai-binele, caută sfinţenia. Ştiţi că Nichifor Crainic spunea că cea mai
mare suferinţă a omului este aceea de a nu fi sfânt. Toţi ar trebui să
suferim pentru că nu suntem sfinţi, că nu facem destul efort în viaţă ca
să devenim sfinţi şi că păcătuim cu atâta uşurinţă. Dacă însă conştiinţa
nu este cu totul adormită, păcatul însuşi poate naşte în noi dorinţa
după sfinţenie. „Unde s-a înmulţit păcatul”, spune Apostolul, „acolo
s-a înmulţit şi harul” (Rom. 5, 20). Omul care trăieşte în păcat ajunge,
mai devreme sau mai târziu, să facă experienţa dezgustului pentru pă-
catul însuşi; ajunge să se sature sau să se scârbească de păcatul pe care
l-a iubit toată viaţa; ajunge să se trezească şi să-şi dea seama că a trăit
într-o rătăcire, într-o eroare grozavă, şi să dorească cel puţin să iasă de
sub stăpânirea păcatului. Uneori se întâmplă şi convertiri spectaculoa-
se. Unii o rup în mod radical cu păcatul şi se întorc la Dumnezeu. Pe
aceştia Dumnezeu îi mântuieşte înaintea noastră, a celor care, deşi am
rămas mereu în Biserică, trăim o viaţă duhovnicească superficială. Nu
suntem nici calzi, nici reci, cum spune Apocalipsa.
Martirii de pe vremea comunismului, despre care s-a vorbit aici,
n-au fost căldicei în credinţa lor. Ei au fost oameni integri, hotărâţi şi
curajoşi! Aşa au fost Părintele Galeriu, Părintele Dumitru Stăniloae,
Părintele Arsenie Boca şi câţi alţii asemenea lor, care chiar dacă n-au
suferit moarte martirică, au trăit o viaţă martirică. Ei au întrupat chipul
autentic al ţăranului român integru şi sănătos. Sănătos cu sufletul şi cu
27
trupul! Mă bucur mult că Părintele Stareţ Iustin, de aici de la Oaşa, are

un adevărat cult faţă de viaţa ţăranului român. Cu toţii suntem până la
urmă ţărani sau viţă de ţărani. Şi aceasta nu este o ruşine. Dimpotrivă!
Civilizaţia românească este înainte de toate o civilizaţie sătească.
Legătura noastră cu Părintele Constantin o păstrăm prin rugă-
ciune, dar şi prin trăirea credinţei după exemplul vieţii lui. Părintele a
iubit mult poporul român şi credinţa lui. A iubit cu deosebire ţăranul
român şi satul românesc. Într-o predică din noaptea Învierii anului
2002, spunea în versuri: „Ţărănimea, sfântă gloată, ridicând-o din no-
roi, ridica-vom ţara toată, ridica-ne-vom pe noi!”. Îi simţeai arderea
lăuntrică pentru Neam şi pentru Ortodoxie, coordonatele definitorii
ale fiinţei noastre. Ortodoxia, mai cu seamă, ne-a format fiinţa.
De curând am dat un interviu cuiva care mă întreba de ce este
atâta haos la noi. Cred că am putea găsi o explicaţie în faptul că noi am
părăsit brusc civilizaţia sătească şi ne-am mutat la oraşe care de fapt
nu aveau o civilizaţie proprie. La sate, aveam o cultură ţărănească, cu
oameni aşezaţi şi credincioşi, oameni cinstiţi şi drepţi. Cum ştim, la
sate, totul se desfăşura în jurul Bisericii, în jurul tradiţiilor religioase.
Totul era marcat de credinţa în Dumnezeu. Şi deodată vine comunis-
mul şi cei mai mulţi fug la oraşe! O industrializare forţată pentru care
n-am fost pregătiţi, cum au fost pregătiţi cei din Occident. Acolo tre-
cerea de la ţară la oraş a fost mult mai lentă şi mai firească... Occiden-
talii au o civilizaţie care ne este într-un fel superioară. De când sunt în
Occident am constatat că occidentalii au mai mult respect pentru viaţă
decât avem noi. De pildă legea avortului este mult mai restrictivă în
ţările occidentale decât în România. În Occident femeile nu fac atât de
uşor un avort cum se întâmplă la noi, unde crima avortului a devenit o
banalitate. Şi suntem creştini dreptmăritori! Mă întreb unde-i dreapta
noastră credinţă cu care ne lăudăm?
M-aş opri aici fără să fac vreo încheiere. Eu sunt mai bucuros de
dialogul cu frăţiile voastre decât de cuvântul pe care am încercat să
vi-l pun la inimă. M-aş bucura deci să fiţi deschişi şi să nu aveţi nicio
reţinere în a pune întrebări sau a completa ceea ce eu am spus sau
voi spune. Suntem aici într-o comuniune duhovnicească profundă şi
credem că Duhul Sfânt este cel care ne inspiră pe fiecare, pentru ca
să creştem cu toţii în Hristos. „Inima şi sufletul mulţimii celor ce au
crezut erau una”, citim în cartea Faptele Apostolilor. Noi formăm cu
28
adevărat o unitate, formăm un singur trup, trupul lui Hristos care este
Biserica, iar noi suntem fiecare mădulare ale acestui trup şi mădulare
unii altora. Aceasta este taina Bisericii care face din cei mulţi un sin-
gur trup. Fiecare recapitulează sau rezumă în sine pe toţi ceilalţi, toată
umanitatea şi tot cosmosul. De aceea a fi creştin înseamnă să trăieşti
viaţa lui Hristos şi viaţa fiecărui semen. Teologul ortodox francez Oli-
vier Clement (†2009) zicea despre Creştinism că nu-i o religie printre
celelalte religii, ci „criza tuturor religiilor”. Creştinismul este viaţă, nu
o sumă de precepte pe care trebuie să le împlinim.
Aici se încheie prima parte a acestei conferinţe, în secţiunea

„Evocărilor arhiereşti”, în care Înaltpreasfinţia Sa a evocat per-
sonalitatea Părintelui Constantin Galeriu. Partea a doua a confe-
rinţei, în care Înaltpreasfinţia sa a răspuns întrebărilor adresate
de tinerii din tabără – despre Părintele Galeriu, dar şi legate de
preocupările lor – se află mai jos, în secţiunea dedicată zilei de
26 iulie, la pagina 345.
Părintele Galeriu ne edifică
de dincolo de veac
† Irineu
Arhiepiscop al Alba Iuliei
În galeria sfinţiţilor slujitori ai Bisericii şi a iluştrilor dascăli de

teologie ortodoxă, chipul Părintelui profesor Constantin Galeriu stră-
luceşte cu putere şi edifică de dincolo de veac. Datorită valorii şi unici-
tăţii sale de nerepetat, acest „om al lui Dumnezeu” (cf. II Tim. 3, 17) a
fost unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai iubiţi preoţi din Biserica noas-
tră. O spun aceasta din toată inima, fiindcă mi-a fost profesor la Insti-
tutul Teologic Universitar din Bucureşti între anii 1975-1978. Apoi, în
timpul studenţiei, am avut privilegiul să-l însoţesc pe la mănăstirile
din Munţii Neamţului, unde mă desfătam de înţeleptele sale cuvinte
„mai dulci decât mierea şi fagurele” (Ps. 18, 11).
Când Sfinţia Sa vorbea, se contopea afectiv cu mesajul evanghe-
lic şi reuşea să transmită mult. Abisul tainic al inimii sale delicate se
adresa abisului sufletesc al studenţilor, încât noi eram entuziasmaţi
să-l ascultăm. Toţi socoteam cursurile de Omiletică şi cele de Teolo-
gie fundamentală un adevărat ospăţ duhovnicesc, în cadrul căruia ne
împărtăşeam de „cuvântul adevărului” (Efes. 1, 13) şi de „bucuria cre-
dinţei” (Filip. 1, 25). Noi, studenţii de atunci, îl priveam pe Părintele
Galeriu ca pe un slujitor exemplar al Sfântului Altar. De asemenea, îl
admiram ca pe un mare sacerdot ce impresiona şi cucerea prin trăirea
sa autentică, mărturisitoare, în duh evanghelic.
Intelectual rafinat şi trăitor al credinţei ortodoxe, păstorul lu-
minat al parohiei „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, se adăpa din
izvorul nesecat al Revelaţiei divine. De aceea, atunci când predica
sau susţinea conferinţe teologice, aveai impresia că în faţa ta se află
Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Grigorie Teologul. Cuvântul
său, rostit cu forţă interioară şi îmbibat de har ceresc, a avut menirea
30
† Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei
de a risipi îndoielile, de a consolida credinţa, oferind credincioşilor

mijloacele necesare distingerii falsului de adevăr, întemeindu-i pe
Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Pe bună dreptate spu-
nea învăţatul Petre Ţuţea: „Părintele Galeriu, când vorbeşte, te co-
nectează la Dumnezeu”.
Înzestratul păstor sufletesc şi iscusitul părinte duhovnicesc edifi-
ca prin prezenţa sa harismatică, din care emana puterea harului primit
la Hirotonie. Prin îmbrăcăminte, gesturi, mers, privire blândă, voce
caldă, „se făcea privelişte îngerilor şi oamenilor” (cf. I Cor. 4, 9). Acest
crainic al cerului atrăgea ca un magnet nu numai pe tinerii teologi şi
pe enoriaşii săi, ci şi pe intelectualii de talie înaltă şi pe oamenii de şti-
inţă. Tuturor le dădea povaţă înţeleaptă, bazată pe tezaurul Sfintelor
Scripturi şi Sfinţilor Părinţi, ajutându-i să meargă pe linia binelui şi să
se reaşeze în har prin Taina Pocăinţei.
Sfinţia Sa spunea: „Niciodată când vrei să înveţi pe cineva, să
nu te institui ca învăţător, ci ca slujitor. Atunci, duhovnicul nu-şi im-
pune o autoritate în sensul unei dispoziţii, ci se întemeiază mai cu
seamă pe calitatea de slujire”. Acest apostol al lui Hristos a înţeles
slujirea ca pe o lucrare de reînnoire şi înfrumuseţare sufletească a
fiilor duhovniceşti.
Părintele Galeriu iubea pe Dumnezeu cu ardoare, fapt evidenţiat
prin patosul cu care exercita slujirea pastorală şi celebra Dumneze-
iasca Liturghie. Uneori, faţa lui se însenina până la strălucire, şi ochii
lui deveneau atât de pătrunzători, de parcă Îl vedea pe Cel Nevăzut
şi strângea în braţe Iubirea infinită. Adăpându-se mereu din izvorul
dragostei Preasfintei Treimi, era capabil să iubească, în mod deosebit,
natura şi animalele. Asemenea Sfântului Isaac Sirul, vedea în toate un
dar al iubirii lui Dumnezeu şi nu voia să rănească acea iubire, tratând
lucrurile cu nepăsare şi indiferenţă. Sunt convins de aceasta, pentru
că atunci când călătoream împreună spre Constanţa, pentru a parti-
cipa la cursurile de ghizi şi muzeografi din Techirghiol, am văzut pe
fereastra trenului o pasăre lipsită de viaţă. Privind-o cu compasiune,
Părintele profesor a exclamat: „Biata pasăre!”, şi ochii i s-au umplut
de lacrimi. Iar când mă aflam cu Sfinţia Sa în pădure, la Mănăstirea
Horaiţa, savura splendoarea naturii, exclamând: „Ce minunăţii ne-a
dat nouă Creatorul!”. Într-adevăr, vedea creaţia ca pe o oglindă a înţe-
lepciunii şi frumuseţii lui Dumnezeu, Arhitectul suprem.
31
Părintele Galeriu ne edifică de dincolo de veac
După revoluţia din 1989, cutreierând pământul ţării noastre,

ţinea prelegeri duhovniceşti şi conferinţe teologice. Uneori, până la
miezul nopţii, în săli de cultură, aule universitare şi amfiteatre, răs-
pundea la întrebările unui auditoriu imens. Nu se cruţa pe sine de-
loc. Era conştient că avem o singură viaţă de trăit, în care trebuie să
valorificăm talanţii primiţi şi să profităm de timpul acesta preţios,
care trece rapid şi nu se mai întoarce. „Lucrând la mântuirea sa cu
frică şi cu cutremur” (cf. Filip. 2, 12), Părintele Galeriu era permanent
disponibil şi nu respingea niciodată pe nimeni, tratându-i pe toţi cu
răbdare multă şi cu bunătate exemplară. Era de o solicitudine rar
întâlnită, călăuzindu-se după un principiu pe care adeseori îl rostea
în şoaptă: „Pot să renunţ, dar nu pot să refuz!”. Vestind adevărul de
credinţă, povăţuind, ascultând pe alţii şi răspunzând la întrebări, îi
ajuta pe mulţi. Acest păstor jertfelnic era prietenul de nădejde al tu-
turor celor din jurul său, un adevărat far călăuzitor pentru corăbiile
sufleteşti aflate în derivă pe oceanul acestei lumi efemere.
Părintele Galeriu se impune admiraţiei posterităţii ca un mare
misionar, prin propovăduirea Evangheliei, prin săvârşirea Sfintelor
Taine şi prin activitatea sa pastorală şi socială. De pe tărâmul veşniciei,
îi spune încă fiecărui slujitor bisericesc: „Vocaţia de preot e o zidire, o
formare, o modelare specială după chipul Arhiereului veşnic”. De ase-
menea, îi spune încă fiecărui creştin: „Viaţa veşnică este viaţa în care
lucrează harul lui Dumnezeu Cel veşnic, viaţa pe care eşti chemat să o
începi de acum şi de aici, omule!”. Intelectualilor şi oamenilor de şti-
inţă care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi celor care nu-şi cunosc menirea
vieţii, harismaticul duhovnic le zice: „Numai lumina harului credinţei
dăruite de către Dumnezeu, prin Fiul său în Duhul Sfânt, ne deschide
ochiul duhovnicesc să vedem, să contemplăm marea taină a existenţei”.
Părintele Constantin Galeriu rămâne în istorie drept personalitatea
fascinantă a României şi stâlpul de foc al Bisericii străbune, care, de
dincolo de barierele mormântului, ne grăieşte tuturor:
„Nimic nu-i lipseşte Ortodoxiei, decât să fie trăită!”.
Partea a II-a
*
Evocări, comunicări,
intervenții
s
» Miercuri, 17 iulie «
Cuvânt după sfinţirea bisericii noi

a Mănăstirii Oașa. Deschiderea taberei
Ion Grecu
ÎPS Irineu Pop: Ne bucurăm dacă spuneţi ceva, ştim că vă impli-

caţi mult şi vă preţuim mult pentru asta, avem recunoştinţă.
Dl. Ion Grecu (în calitate de sponsor al bisericii noi a Mănăstirii
Oaşa): Sărutăm dreapta, Înaltpreasfinţite Părinte.
ÎPS Irineu Pop: Să vă ajute Dumnezeu.
Dl. Ion Grecu: Mulţumesc. În numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, Amin. Înaltpreasfinţia Voastră, binecuvântaţi ca să
vorbesc.
ÎPS Irineu Pop: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doam-
ne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin.
Dl. Ion Grecu: Înaltpreasfinţia Voastră, preacucernici Părinţi, iu-
bite Părinte Stareţ şi duhovnic, iubiţi credincioşi şi prieteni, este o zi
foarte importantă azi, pentru mine este chiar deosebită.
Şi la prima biserică pe care am construit-o, înainte de sfinţire, ie-
rarhul locului mi-a spus să mă spovedesc seara ca să mă pot împărtăşi
a doua zi. Iar preotul care m-a spovedit, pentru că nu era duhovnicul
meu acolo prezent, mi-a pus o întrebare: „Crezi că te vei mântui pentru
că ai construit această biserică?” Fireşte că eu trebuia să dau un răspuns.
N-am să vă spun ce răspuns i-am dat atunci. Am să dau acum un răs-
puns pentru dumneavoastră. M-am întrebat: „Oare care este casa plăcu-
tă în care Dumnezeu ar vrea să locuiască?”. Mi-am pus întrebarea aceas-
ta în nenumărate rânduri: „Unde ar vrea Dumnezeu să locuiască?”. Şi
am încercat să fac o analogie între tehnologia de construcţie a unui locaş
de cult, a unei biserici, şi a altei case în care Dumnezeu ar vrea să locu-
36
Ion Grecu
iască. Şi ce-am văzut? Că atunci când ne apucăm să construim o biserică

precum aceasta, facem un studiu geologic, vedem ce structură are solul,
facem curăţenie, şi după aceea turnăm temelia. Temelie care stă pe pă-
mânt curat, ca acum. Temelia este puternică, fier beton, oţel şi ciment,
fier şi beton. Urmează zidurile. Punem cărămizile. Cărămizile nu stau
singure. Trebuie să le legăm cu mortar. Ajungem sus la acoperiş, unde
este din ce în ce mai greu, ne trebuie o macara, lucrul este mai periculos
la înălţime. În sfârşit îi punem şi acoperiş şi construcţia este gata.
Şi am încercat, vă spuneam, prin analogie, să văd care ar fi şi o
altă casă plăcută lui Dumnezeu, în care să locuiască. Şi Dumnezeu m-a
învrednicit pe mine, păcătosul, şi nevrednicul, şi mi-a răspuns: „Casa
în care Eu aş vrea să stau este aceasta, să mi-o faci aşa: Inima ta să o cu-
răţeşti precum pământul pe care l-ai curăţit pentru construcţia aceasta.
Cugetul tău să fie curat, permanent. Iar mintea ta să păzească totdeauna
să facă Voia Mea; să-ţi păzeşti toate simţurile ca să fie atente, îndreptate
înspre Mine. Pe acest pământ curat vreau să zidesc casa Mea”.
Temelia trebuie să fie tare. Ce temelie mai tare decât promisiunea
lui Dumnezeu, Care a coborât din slava Lui de sus, din cer? A coborât
pe pământ şi ne-a dat o promisiune: ne-a făgăduit că şi noi vom rodi.
Deci credinţa în Dumnezeu, în Cuvântul Care S-a întrupat, este te-
melia casei în care Dumnezeu ar vrea să stea. Avem un pământ curat,
avem o temelie puternică. Pe care acum trebuie să zidim.
Dar cărămizile, m-am întrebat, ce să fie, Doamne, cărămizile? Şi a
spus: „Faptele bune care izvorăsc dintr-o inimă curată şi din credinţă.
Cu acele fapte bune trebuie să clădeşti casa în care vreau Eu să locu-
iesc”. Dar am văzut, în timp, că ele nu stau singure. Şi mi-a spus: „Cu
faptele bune erai dator”. Atunci cu ce să le leg, Doamne, ca să stea? Şi
mi-a spus: „Cu smerenie”. Dacă faptele bune sunt făcute dintr-o inimă
curată, dintr-o credinţă puternică, cu smerenie, ele se leagă tare, fapte-
le bune. Altfel nu-şi au valoarea cuvenită.
Am ajuns sus la acoperiş şi deja acum mă întrebam: „Îmi este
frică acolo sus, este prea înalt”. Şi atunci mi-a spus: „Pentru inima cu-
rată, pentru credinţă, pentru fapte bune făcute cu smerenie, căci erai
dator să le faci, nu cere plată pentru ele, îţi dau un dar: pacea. Pacea
care covârşeşte toată mintea şi toată inima. Acea pace îţi ia orice frică,
a oricăror griji şi oricăror greutăţi pe care le întâmpini acolo, sus, când
trebuie să pui acoperişul”.
Cuvânt după sfințirea bisericii noi a Mănăstirii Oașa. 37
Deschiderea taberei
Dar pacea nu ţi-o dă singură. Ţi-o dă cu bucurie multă, mare

bucurie. Este penultimul dar pe care Dumnezeu ni-l dă atunci când
Îi construim casa în care El vrea să locuiască. Şi când suntem aproape
gata, îi punem acoperişul, aşa cum o mamă pune pledul pe copilul
ei când doarme. Îl pune cu dragoste. Sus e acoperişul care ţine să
nu izbească ploaia, să nu pătrundă nimic rău în casa în care vrea să
locuiască Dumnezeu. Acel acoperiş este Iubirea. Iubirea, cum spune
Sfântul Apostol Pavel, care nu cere nimic pentru sine şi se dăruieşte
gratuit celorlalţi. Atunci casa lui Dumnezeu este gata. Este întrea-
gă, desăvârşită. Şapte puncte sunt. Inimă curată, cuget curat, cre-
dinţă puternică, fapte bune, cu smerenie, în pacea şi bucuria Duhu-
lui Sfânt, în iubirea Duhului Sfânt. Aceasta este casa plăcută în care
Dumnezeu ar vrea să locuiască. Mi-aş dori să-i pot clădi o asemenea
casă. Vă doresc şi dumneavoastră acelaşi lucru. Amin.
ÎPS Irineu Pop: Mulţumim. Uite, vedeţi, nu-i de lepădat aposto-
latul mirenilor, al laicilor. Ce frumos a vorbit! Şi ne completăm unii pe
alţii. Mult respect trebuie să avem pentru mireni, mai ales pentru cei
credincioşi. Vă mulţumim.
Dl. Ion Grecu: Mulţumesc.
ÎPS Irineu Pop: Toată dragostea. Ce frumos! A ales şi cifra şap-
te, parcă şapte aţi spus, este cifra plinătăţii, a plenitudinii, a desă-
vârşirii. Mulţumim, vedeţi ce comuniune s-a instalat aici, dulce şi
miraculoasă?
Părintele stareţ Iustin: Între timp au ajuns şi alţii de pe drum,
Înaltpreasfinţia Voastră. Vor mai ajunge şi alţii.
ÎPS Irineu Pop: Noi ne bucurăm. Mergem.
Părintele Stareţ Iustin: Tinerii sunt mereu în drum spre mănăs-
tirea noastră.
ÎPS Irineu Pop: Şi curg. Ce frumos!
Părintele stareţ Iustin: Şi când vin aici, ei zic că vin acasă.
ÎPS Irineu Pop: Toată dragostea. Pace şi bucurie (binecuvântează
pe credincioşii aflaţi în biserică).
„Ochi atât de curaţi că nu vedeau răul”1
Pr. Valentin Bassarabescu-Puricel
Părintele Constantin Galeriu a fost legat de familia noastră încă

din anii când slujea în oraşul Ploieşti. Iniţiativa de a-i face pe oameni,
prin ridicarea nivelului de cultură, să înţeleagă esenţa malefică a co-
munismului, pe care a avut-o împreună cu alţi intelectuali prahoveni,
printre care şi bunicul meu I. A. Bassarabescu, fost profesor şi membru
al Academiei Române, i-a făcut pe aceştia să sufere cu bucurie prigoa-
na, închisoarea, sau chiar să fie suprimaţi în diferite moduri.
L-am regăsit pe Părintele Constantin în Bucureştiul anilor 1970,
când slujea la Biserica Sfântul Silvestru şi îndeplinea şi funcţia de pro-
fesor universitar. Odată ce am devenit avocat, mi-a acordat încrederea
de a-l consilia în problemele sale juridice cele mai personale.
Am înţeles atunci că lucrarea sa Jertfă şi răscumpărare nu este numai
o valoroasă teză de doctorat, ci mărturisirea sa de credinţă, făcută în cea
mai adâncă durere a inimii, cu asumarea unei cruci uriaşe, din dragostea
de a-L putea mărturisi total pe Cel pe Care Îl iubea mai mult decât pe sine
însuşi, într-o lume şi într-o societate aflate sub teroare demonică.
Ca toţi Sfinţii neamului nostru, şi-a dus crucea senin, „cu ochi
care erau aşa de curaţi că nu vedeau răul”, cum spune Patericul.
Puterea extraordinară a predicilor sale, ca şi puterea rugăciunii
lui, şi-au avut temeiul în Harul Duhului Sfânt, pe care l-a cerut mereu
„cu sudoare de sânge”, ca pe Golgota.
Ca atâţia alţii, şi eu, nevrednicul, îi datorez, din anii tinereţii
mele, înţelegerea autentică a Ortodoxiei. Mai mult, îi datorez rugăciu-
nea şi ajutorul cu care m-a însoţit la răscrucile vieţii mele şi cu care m-a
călăuzit să devin preot.
Ca duhovnic al meu, rămân legat de el în veşnicie.
Iertaţi-mă!
1
Acest scurt cuvânt a fost trimis organizatorilor prin email de către autor, care din cauza
vârstei înaintate nu s-a putut deplasa personal la Oașa (n.ed. A.D.).
» Vineri, 19 iulie «
Teandrocraţia: o soluţie de guvernare a României

Să fim cu adevărat „Biserică luptătoare”!
Pr. Emanuel Ganciu
Andrei Dîrlău: Doamne ajută! Voi spune doar câteva cuvinte ca

introducere, pentru cei ce nu au fost ieri aici. Aceasta este a 19-a ediţie
a Taberei anuale de tineret, de aici de la Mănăstirea Oaşa, care poartă
numele marelui nostru duhovnic, Părintele Teofil Părăian. Părintele
Teofil a iniţiat tradiţia acestei tabere şi a fost, vreme de mulţi ani, învă-
ţătorul şi povăţuitorul atâtor generaţii de tineri.
Anul acesta împlinindu-se 10 ani de când alt mare duhovnic
român, Părintele Constantin Galeriu, s-a mutat la Domnul, Asocia-
ţia Părintele Galeriu şi Parohia Sfântul Silvestru au propus ca Tabăra
de la Oaşa din acest an să aibă ca temă omagială evocarea Părintelui
Galeriu. Părintele Stareţ Iustin a fost extrem de deschis către această
propunere şi a dat binecuvântare ca tema de anul acesta a taberei să
fie: Părintele Galeriu – Astăzi. Ca urmare, ne-am ocupat de organizare
şi am invitat mulţi vorbitori, pe care îi veţi asculta în următoarele zile,
şi care l-au cunoscut pe Părintele Galeriu sau vor conferenţia pe teme
legate de preocupările Părintelui.
Ieri a vorbit domnul Costion Nicolescu1, azi vor vorbi Părintele
Emanuel Ganciu, domnul profesor Costea Munteanu şi domnul pro-
fesor Ştefan Trăuşan-Matu. Ca să vi-i prezint, voi spune mai întâi câ-
teva cuvinte despre fiecare dintre dânșii:
Părintele Emanuel Ganciu este preot misionar şi de caritate în
Bucureşti, înfăptuind o lucrare socială de excepţie la aşezământul de
îngrijire şi asistenţă „Sfântul Vasile”, care îngrijeşte persoane în vârstă
1
Din păcate conferința domnului Costion Nicolescu nu a fost înregistrată, din cauza unei
erori tehnice. Dar în secțiunea a patra a acestui volum există interviul cu domnul Costion
Nicolescu, Hristos, acest Făt-Frumos al omenirii, e cuceritor tocmai prin frumuseţe, care reia o
parte din ideile expuse în prelegere (n.ed.)
40
Pr. Emanuel Gangiu
şi persoane cu handicap. De asemenea, a fost cercetător în domeniul

medical şi în prezent are în lucru un studiu multidisciplinar despre
care vă va vorbi: „Despre originea şi menirea poporului român”, pri-
vind identitatea românilor din punct de vedere lingvistic, antropolo-
gic, istoric, genetic, etnografic, teologic.
Domnul prof. univ. dr. Ştefan Trăuşan-Matu este specialist în in-
formatică, profesor la Universitatea Politehnică din Bucureşti, Depar-
tamentul de Calculatoare. A avut o bursă Fullbright în Statele Unite,
la Drexel University în Philadelphia, fiind specializat în Inteligenţa
Artificială, ştiinţe cognitive, filosofie hermeneutică, dialogul ştiinţă-
religie, sisteme inteligente şi colaborative de învăţare, inteligenţa so-
cio-emoţională, prelucrarea limbajului natural.
Domnul prof. univ. dr. Costea Munteanu predă la Academia de
Studii Economice din Bucureşti, Departamentul de Relaţii Economice
Internaţionale, fiind specializat în finanţe corporative internaţionale,
management financiar internaţional şi psihologie economică.
Pe domnul Costion Nicolescu îl cunoaşteţi foarte bine, nu vi-l mai
prezint, l-aţi auzit ieri, domnia sa vine mai des la Mănăstirea Oaşa, îl
invităm aici în faţă.
Veţi spune poate că aceste domenii de specializare sunt mai în-
depărtate de domeniul teologic sau Ortodoxie. Şi totuşi avem aceşti
invitaţi deoarece Părintele Galeriu – ai cărui discipoli apropiaţi au
fost şi Părintele Emanuel Ganciu şi d-nul profesor Costea Munteanu
– insista foarte mult asupra relaţiei dintre cultură, ştiinţă şi teologie.
Părintele punea un mare accent pe dialogul dintre cultură (cultura
aşa-zis laică), ştiinţă (ştiinţa modernă autentică) şi teologie (atât teolo-
gia academică, universitară, de sorginte patristică, cât şi teologia tră-
ită monastic, cum este cea de aici de la Oaşa, evident, tot de sorginte
patristică). Părintele spunea că ştiinţa, cultura şi teologia trebuie să
conveargă, să nu fie domenii divergente, ci dimpotrivă, convergente.
Deoarece Adevărul este unul singur şi de aceea el se reflectă atât în
ştiinţă cât şi în teologie şi în cultură.
Din acest motiv, Părintele Galeriu a ţinut o serie de întâlniri, în
anii `90 la Biserica Silvestru din Bucureşti, unde invita oameni de şti-
inţă care luau cuvântul pe diverse teme. Părintele numea aceste întâl-
niri: Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului. Întotdeauna încerca să
găsească punţi de comunicare între ştiinţă şi teologie, spunând că sunt
Teandrocrația: o soluție de guvernare a României 41
domenii ce trebuie să se întâlnească, pentru că Adevărul nu poate fi

fragmentat, fiind unic. Şi ceea ce îi unea pe oamenii de ştiinţă de diver-
se specialităţi, pe care îi invita la Biserica Sfântul Silvestru, era faptul
că toţi aveau un discurs luminat de har: un discurs în care abordarea
ştiinţifică era călăuzită de credinţă.
Acelaşi lucru dorim să-l facem şi noi aici: să invităm şi noi oa-
meni de ştiinţă, universitari, oameni de cultură, înduhovniciţi, din
diverse domenii de specialitate, conştiinţe – cum spunea Părintele –
luminate de harisma credinţei. Astfel, vor veni mâine domnul dr. Pa-
vel Chirilă şi alţii. Fiecare, veţi vedea în zilele următoare, va încerca
să prezinte dintr-un unghi distinct, propriu, specializat, ştiinţific sau
cultural, o legătură cu teologia creştină, cu Ortodoxia. Din acest mo-
tiv, ceea ce poate la început să vă apară puţin eterogen ca program
sperăm să capete o anumită coerenţă şi să vedeţi în final că lucrurile
se întregesc şi că fiecare, din perspectiva proprie, va arunca o altă lu-
mină asupra aceluiaşi Adevăr unic care este Adevărul creştin. În aşa
fel încât să nu trăim într-o scindare sau ruptură între ceea ce învăţăm
la şcoală, la facultate, ceea ce studiem fiecare în domeniul propriu de
specialitate, dintr-o perspectivă laică, seculară, şi ceea ce ni se spune
în Biserică. Ele nu sunt lucruri divergente, aşa cum uneori se spu-
ne: vezi Doamne, credinţa ar ţine doar de suflet, exclusiv de latura
sentimentală, iar ştiinţa, specializarea, ţine de intelect, de raţiune, şi
între ele n-ar exista comunicare sau compatibilitate. De fapt există,
ele sunt integrate, fac parte dintr-un tot unitar, iar noi suntem între-
gi, după chipul şi asemănarea divină: avem minte şi inimă, raţiune şi
simţire, şi trebuie să existe o legătură, o conlucrare, între aceste părţi
constitutive – partea emoţională şi partea intelectuală sau raţională.
De altfel, Dumnezeu e Iubire, dar în acelaşi timp e şi Raţiune: Dum-
nezeu-Cuvântul e Logosul, Raţiunea Însăşi, aşa cum chiar Părintele
Galeriu accentua mereu.
Contăm pe înţelegerea dumneavoastră, chiar dacă unele pre-
zentări vor fi mai ştiinţifice, poate ceva mai aride, mai dense ca lim-
baj, ca terminologie. Sperăm totuşi să vă trezească interesul şi să pu-
neţi întrebări... Să vă notaţi întrebările, aşa încât să avem o discuţie
cât mai interactivă. Aşadar, dăm mai întâi cuvântul Părintelui Ema-
nuel Ganciu.
42
Pr. Emanuel Gangiu
Pr. Emanuel Ganciu: Îi mulţumesc fratelui Andrei pentru invita-

ţie şi mai ales pentru organizare, pentru că s-a implicat cu tot sufletul,
cu toate puterile, în organizarea acestui şir de întâlniri în amintirea, şi
nu doar în amintirea ci şi în duhul Părintelui nostru. Îi mulţumesc şi
eu lui Dumnezeu că m-a învrednicit să am privilegiul să fiu în preajma
unui asemenea om, preotul Constantin Galeriu. Părintele Galeriu a
fost o personalitate complexă, un om deplin. Părintele a fost încă din
tinereţe un om care ardea, care credea în ce făcea, şi se apuca să facă
doar după ce ştia, era convins că ceea ce face, face bine. Era şi un om
om de acţiune; de pildă, în ultimii ani ai vieţii, cum s-a implicat, cum
a coordonat lucrările de reconstrucţie şi refacere a bisericii Sfântul Sil-
vestru, cu ce energie a făcut-o, cu ce minte limpede şi clară, în cu totul
alt domeniu decât în care îşi avea lucrarea principală!
Era un om de rugăciune, de adâncă rugăciune, un om pe care
Dumnezeu l-a ascultat. Şi voi da câteva exemple din viaţa mea şi a
familiei mele, precum şi a altcuiva, despre o lucrare, o faptă minunată,
ceva minunat din viaţa acestui om, în legătură cu Părintele.
Părintele a fost şi un om foarte bun, un om care, rămânând pro-
fund duhovnicesc, a arătat că nu-i nicio contradicție între a-ţi iubi nea-
mul, a te lupta pentru neamul tău, şi a rămâne preot, duhovnic, om
de rugăciune, înduhovnicit. Nu intru în amănunte, poate o vor face la
momentul potrivit cei ce l-au cunoscut mai bine şi ştiu mai multe amă-
nunte. Părintele, născut în 1918, nu a stat departe de acel suflu naţio-
nalist al perioadei interbelice. O ştiu şi de la persoane foarte apropiate
Părintelui, şi de la cei de cealaltă parte a baricadei. Cineva a încercat
să mă despartă de Părintele şi mi-a spus: „Ce te duci după Părintele, a
fost legionar!”, fără să-şi dea seama că de fapt mă apropia şi mai tare
de dânsul. Nu, Părintele nu a fost, nici nu a afirmat aşa ceva vreodată,
cel puţin cât l-am cunoscut eu. Dar nu se putea să trăiască departe
de acest duh al dragostei de neam din perioada interbelică. Dar acest
lucru s-a arătat în viaţa dânsului prin dragostea şi patosul pe care îl
vedeam la el, prin modul cum vorbea despre evenimente istorice ale
românilor, personalităţile noastre istorice, vorbea aşa cum nu s-a mai
prea auzit în ultimul sfert de secol.
Acum o să vă împărtăşesc ceea ce v-am spus, o taină pe care
mi-a încredinţat-o cineva, deşi nu ştiu de ce a ţinut-o atâta vreme
ascunsă. Acest om mi-a relatat ceva ce a văzut, pe când era tânăr, la o
slujbă ţinută de Părintele Constantin Galeriu. Avea 18 ani, era elev la

o şcoală profesională şi mergea la slujbele şi predicile Părintelui, care
pe atunci slujea la Ploieşti. Şi mi-a spus că într-o Duminică, în clipa
când Părintele a ieşit la predică, după Evanghelie, aşa cum obişnuia,
acest tânăr era în strană, aproape de Părintele. Şi dintr-odată a văzut
ca un abur luminos, o aură luminoasă ce începea să se formeze în ju-
rul capului Părintelui şi creştea, creştea, până a acoperit catapeteas-
ma. Şi lumina aceea era ca aurul, nu orbitoare, ci o lumină aşa ca de
aur, un aur viu, care a umplut biserica. N-a ştiut să spună cam cât a
durat, dar la un moment dat a simţit că nu mai este în lumea asta, ci
că e dus, cu viteză ameţitoare, undeva sus, înspre Pantocrator, sim-
ţea că a trecut în lumea cealaltă. Şi la un moment dat, când a simţit
că părăseşte lumea asta, a strigat: „Doamne, dar sunt prea tânăr ca să
mor!”. Şi în clipa următoare s-a trezit înapoi în biserică, în strană; şi a
văzut cum acel aur luminos, lumina aceea aurie, se retrăgea dinspre
pridvor înapoi, şi s-a retras iarăşi, parcă a venit din nou în Părinte.
Iar apoi, la miruit, Părintele şi-a pironit ochii în ochii lui şi el a simţit
că Părintele ştia că-i fusese martor, probabil singurul martor la cele
ce se petrecuseră. Şi mi-a mai spus că, după ce a plecat din biserică,
starea lui a continuat: „Părinte, nu mai înţelegeam ce vorbeau oa-
menii, vorbeau ca în spaniolă, italiană, erau cuvinte asemănătoare
dar nu erau de înţeles”. S-a dus undeva, la o cofetărie unde se ducea
duminica după ce ieşea de la biserică, s-a aşezat acolo şi, fără să le
spună ce voia, au început să-l servească şi nu i-au cerut nici un ban.
A mâncat, a plecat spre cămin şi a trecut pe lângă doi băieţi. În mo-
mentul când au trecut unii pe lângă alţii, băieţii au spus ceva, nişte
cuvinte urâte, au glumit urât, şi el i-a judecat. În momentul acela s-a
făcut ca un frig şi el s-a întors cu totul pe pământ şi a început să fie
cum era înainte, să înţeleagă, deşi parcă plutea, parcă era într-o lume
îngerească, şi parcă era un vizitator în lumea asta. Nu ştiu de ce mi-a
dezvăluit toate acestea după 30 ani de când i le spusese duhovnicu-
lui său. Nu era, cel puţin aşa consider eu, un lucru de ascuns, căci
de fapt nu era un merit al lui. Era un dar al Părintelui, pe care, cu o
anumită discreţie, cu sfat de la duhovnic, l-ar mai fi putut împărtăşi
şi altora, eventual în scris, ca să nu dispară.
Spuneam că Părintele a fost un duhovnic de adâncă rugăciune,
rugăciuni pe care Dumnezeu i le asculta. Eram student la teologie,
44
Pr. Emanuel Gangiu
eu am făcut teologia mai târziu decât majoritatea, aveam soţie, copii.

La un moment dat am avut o confruntare cu şeful hoţilor din cartier.
Eram la coadă într-un magazin, am văzut că i-a deschis geanta unei
doamne lângă mine. Vânzătoarea se făcea că nu vede, i-am apucat
mâna hoţului şi i-am scos-o din geantă. El fiind ditamai matahala,
m-a tras afară din magazin şi a început aşa, un pic de dans, şi la
sfârşit mi-a spus: – Îmi dai banii, nu te las... Eu aveam trei copii. Zic: –
Nu-ţi dau nici un ban! – Da? Vedem noi. Nici nu m-am mai dus acasă,
m-am dus direct la Părintele, deşi era departe, am traversat Bucureş-
tiul. I-am povestit şi l-am întrebat: „Părinte, ce fac?”. Părintele doar
câteva secunde a închis ochii, apoi a spus: „Mergi acasă, nu ai nicio
problemă”. M-am dus acasă şi, vreau să mă credeţi, din momentul
acela – şi mă întâlneam zilnic cu el – hoţul trecea pe lângă mine şi
nu mă vedea; sau dacă intram într-un magazin în care era el cu ai
lui (că avea un grup, atunci când l-am întrerupt din activitate era
singur, dar de regulă erau mai mulţi, unii ţineau de şase în timp ce
alţii operau), nu îndrăznea nimeni să spună nimic. Când intram într-
un magazin şi ei operau acolo şi mă vedeau, ieşeau. Bineînţeles, nu
aveau niciun motiv să le fie teamă de mine, dacă lui singur nu i-a fost
teamă de mine, nu era să le fie teamă când erau în grup, în banda
lor. Sau alteori, când treceam pe stradă, trecea cu ochii prin mine, nu
mă vedea. Am şi vorbit cu el: uitase, i s-a şters complet din memorie.
Doar după câteva secunde de rugăciune a Părintelui.
Sau când a fost soţia mea la Părintele: ea a avut la un moment
dat o tumoare mare de tot, tiroidiană, un nodul cât un ou de gâscă.
Cei mai buni doctori din ţară i-au spus că-i scot tiroida şi trebuie să
rămână dependentă de hormoni de sinteză. Şi s-a dus la Părintele, căci
era duhovnicul nostru, şi l-a întrebat: „Părinte, ce fac?”. Deşi un om cu
gândire lumească ar zice că n-avea rost să mai întrebe. Cei mai buni
doctori, toate diagnosticele indicau tumoare. E cancer, nu mai pui la
îndoială, ce mai trebuie un preot care nu se pricepe? Dar pentru un
om îmbisericit care este sub ascultare, sigur că asta trebuie să facă.
Părintele iarăşi a închis ochii câteva secunde şi a spus: – Doiniţa, nu-i
de operaţie, nu te opera, mai aşteaptă. A trecut o lună, a întâlnit alt medic
care i-a dat un tratament cu o pastiluţă mică de tot, dacă o scăpa pe
jos n-o mai vedea. Şi a trecut, fără operaţie. Nu mai era nimic, s-a topit
tumoarea. N-au fost buni primii doctori? Ba da, puteau fi foarte buni,
dar în privinţa ei s-au înşelat. Vedeţi harul lui Dumnezeu şi răspunsul

lui Dumnezeu la rugăciunea unui om sfânt, cu viaţă sfântă, un om
care este în ascultare de Dumnezeu?
Tot aşa a fost şi cu fiul meu cel mare, care acum e şi el preot, are
trei copii. A făcut analize – radiografie, ecografie – şi un medic i-a spus
că are vezica biliară blocată şi trebuie operat de urgenţă, altfel poate
face peritonită, poate fi mortal. Şi tot aşa, a mers la Părintele, care ne-a
spus să repetăm analizele. Am repetat analizele şi de fapt era un vas
de sânge care se pusese în faţa colecistului, a vezicii biliare, şi părea că
e ceva, o strangulare. Tăiau băiatul nevinovat.
Şi ultimul lucru pe care vi-l mai spun, dintre multe altele, despre
implicarea Părintelui Galeriu în viaţa ţării într-un moment de cum-
pănă: e vorba de ultima mineriadă, atunci când a venit Miron Cozma
cu vreo zece mii de mineri, cu utilaje, de n-au putut să le facă faţă
nici toate barierele, betoane şi altele pe care le-au pus, ei le-au dat la o
parte. Şi Primul-ministru de atunci, cu asentimentul Preşedintelui de
atunci, Radu Vasile şi respectiv Constantinescu, erau hotărâţi să tragă
în oameni, deci românii să omoare români. Eu eram chiar în casa Pă-
rintelui, eram chiar cu Părintele în seara aceea, pe la 10-11 noaptea; şi
a primit Părintele un telefon de la Părintele profesor Pintea, de la Te-
ologie din Bucureşti, care i-a spus: – Părinte profesor, ce facem? Îi lăsăm
să se omoare între ei fiii noştrii, copiii noştri? I-a cerut Părintelui ajutorul
pentru că nu se implica nicio parte, nici măcar din Biserică nu era o
iniţiativă. Atunci Părintele tot aşa, s-a rugat, a vorbit şi cu Preafericitul
Părinte Patriarh Teoctist, a vorbit şi cu (acum Înalt)Preasfinţitul Ioan
Sălăjan al Harghitei şi Covasnei, a vorbit şi cu Radu Vasile la telefon,
şi după aceea a venit Preasfinţitul Ioan, poate ştiţi unii din dumnea-
voastră de aşa-numita „pace de la mănăstirea Cozia”. Ei, aşa a avut loc
pacea de la Cozia, sigur, la iniţiativa Părintelui Pintea, dar cu ajutorul,
cu aportul foarte important al Părintelui Galeriu şi cu rugăciunea lui;
pentru că, evident, putea vorbi şi să nu se rezolve nimic, dar s-a rugat
întâi şi apoi a vorbit cu cine trebuia.
Părintele a fost o personalitate care s-a implicat şi în dialogul
ştiinţă-teologie; nu cred că a fost vreun domeniu ştiinţific în care să
nu fi studiat, într-o anumită măsură, care să nu-l fi interesat. Vorbea
despre fizica cuantică şi biologie, vorbea documentat, nu din auzite.
Se gândea, aşa cum ar trebui toţi preoţii să ne gândim, măcar să avem
46
Pr. Emanuel Gangiu
idee: vine cineva, ori are nevoie să-ţi pună o întrebare, ori vrea să te
ispitească, şi tu te uiţi, dai din colţ în colţ şi nu ştii nimic, nu ai auzit de
domeniul sau problema respectivă. Sigur, nu poţi cunoaşte totul, dar
trebuie să ai idee, cât de cât, şi atunci îi dai un răspuns, şi apoi mergi
şi mai studiezi, dar trebuie să-i arăţi persoanei respective că un preot
nu e un om limitat, nu e limitat doar la credinţă, aşa cum cred mulţi
care se ocupă cu domeniul ştiinţific. Credinţa nu te limitează, credinţa,
tocmai, te face să-ţi depăşeşti limitele.
Acum o să vă spun ceva ce pe Părintele nu l-ar fi lăsat indife-
rent, sigur s-ar fi implicat, ne-am fi sfătuit, s-ar fi rugat, poate se şi
roagă, acolo unde este, împreună cu ceilalţi mari părinţi duhovnici şi
sfinţi ai neamului nostru. E vorba despre o lovitură care se încearcă
a se da anul acesta statului naţional român şi implicit neamului şi
chiar Bisericii noastre. E vorba, poate aţi auzit, despre aşa-numita re-
gionalizare, reîmpărţirea teritoriului României în regiuni care nu vor
avea legătură nici măcar cu regiunile istorice, medievale. Nu există
niciun motiv ca România să fie federalizată. Pretextul este economic,
financiar: adică sfărâmi ţara în bucăţi pentru că vrei, cum spun ei cu
limba aceea de plastic (nu mai e limbă de lemn, e de plastic), să „ac-
cesezi” fonduri europene. Banii de fapt tot românii îi dau, iar înapoi
primesc fondurile cu condiţii. Şi o condiţie e acum ca ţara noastră să
fie împărţită în bucăţi, în regiuni care, ca pas următor, vor putea face
parte din euroregiuni, iar statul naţional va mai exista doar formal,
iar apoi nici măcar atât. Şi nu e vorba de o federalizare a României,
care nici ea nu-şi are rostul, federalizarea are rost poate într-un stat
ca Germania, Rusia sau SUA, dar nu într-un stat naţional cum e sta-
tul român. Această acţiune trebuie oprită de cei ce simt româneşte,
îşi iubesc neamul şi vor să fie pe aceeaşi linie a istoriei noastre, de
apărare a ţării, a neamului, a Bisericii, a identităţii noastre.
De ce n-o facem, de ce n-am făcut-o până acum? De ce i-am lăsat
până acum să ne distrugă industria, agricultura, să rămânem fără ar-
mată şi acum să rămânem fără ţară? Pentru că noi suntem Biserica, iar
Biserica în mare măsură şi-a pierdut dimensiunea luptătoare.
Pentru ca Biserica de aici, de pe pământ, să ajungă să devină Bi-
serica Biruitoare, care este în Cer, trebuie mai întâi să fie Biserică Lup-
tătoare. Iar Biserica Luptătoare... luptă. Cine este Biserica? Noi sun-
tem Biserica! Dacă cei din cler, noi ăştia micuţi şi cei ce sunt deasupra
noastră, nu au între credincioşi nişte luptători, ei nu pot lupta singuri.

Degeaba am arăta cu degetul la unul sau la altul, la ierarhie sau la alţii
care sunt cu personalitate şi unicitate. Dacă nu sunt cei mulţi care să
ceară, să arate că-i vor urma pe conducătorii lor, conducătorii lor du-
hovniceşti nu pot lupta singuri, decât cu rugăciunea.
Şi avem o mulţime de exemple, toată istoria noastră e plină de
exemple în care a fost şi rugăciune şi acţiune. De pildă Sfântul Voie-
vod Ştefan cel Mare s-a luptat, şi i-a avut pe Sfântul Daniil Sihastrul şi
alţii care s-au rugat.
O mică paranteză. Am fost de faţă la un Sfânt Maslu unde erau
şi nişte tinere demonizate. Şi când părintele care slujea, un ucenic
dintre cei mai apropiaţi ai Părintelui Paisie Olaru, alături de care slu-
jeam Sfântul Maslu, a spus: „Iubiţi credincioşi, mâine facem Litur-
ghie, e praznicul Sfântului Voievod Ştefan cel Mare”, una din fete s-a
prăbuşit şi a început să strige din ea lighioana aceea, sigur, cu altă
voce, şi să spună: – Nu-i mai spune pe nume! Şi Părintele a insistat: Ba
da! Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, care ne e drag nouă, inimilor
noastre, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare. Şi ea a început să strige mai
tare: – Nu-i mai spune pe nume, că ne-a ars cu rugăciunile lui. N-a vorbit
nici de victoriile lui, deşi au fost importante, nici de mănăstirile sau
bisericile pe care le-a ridicat, ci Ne-a ars cu rugăciunile. Vă daţi seama?
După 500 de ani îi mai ştiau de frică, şi numai la numele Sfântului
Voievod Ştefan cel Mare se îngrozeau. Deci s-a rugat numai? Nu! S-a
rugat, dar s-a şi luptat.
Oare Îi putem cere lui Dumnezeu: Dă-ne pâine!, iar apoi să aştep-
tăm să vină pâinea? Nu. – Oameni buni, vă dau soare, vă dau apă, vă dau
putere, vă dau minte, araţi, semănaţi, recoltaţi, faceţi-vă pâine. Aşa şi cu
lucrurile acestea. – Doamne, scapă-ne de duşmani! – Vă dau putere, vă dau
minte, dar voi fiţi solidari, uniţi-vă şi veţi scăpa.
De ce ne-am pierdut noi această dimensiune luptătoare a vie-
ţii noastre? Pentru că foarte mulţi dintre noi sunt creştini numai cu
numele. Mergem la biserică, ne facem atâta cât ne facem canonul
şi ne închipuim că e suficient. Nu-i suficient. Noi trebuie să ardem
şi în rugăciune şi în munca noastră, în datoria noastră, pentru că
Dumnezeu îi iubeşte pe cei care ard, nu pe cei căldicei. Unii mi-au
spus: Părinte, dar Biserica nu se implică în politică. Nu, nu facem po-
litică. Nu e vorba de politică. Tu, când îţi arde casa şi te repezi să-ţi
48
Pr. Emanuel Gangiu
salvezi copiii şi ce mai poţi salva, nu faci politică. Nouă ne arde

ţara. Ne piere neamul. Nu facem politică. Politică fac cei pe care-i
vedem ce au făcut cu ţara în 24 de ani. Ei fac politică, noi nu. Noi
trebuie să fim solidari, să ne unim, să ne gândim ce putem face – şi
se pot face lucruri importante, putem salva neamul, putem fi un
exemplu pentru alte neamuri.
De aceea, am o propunere de alternativă la acest sistem – un sis-
tem care luptă împotriva omului şi a lui Dumnezeu; pentru că unui
sistem trebuie să îi opui alt sistem. Şi eu cred că alternativa ar fi tean-
drocraţia. Ce înseamnă teandrocraţie? Mai întâi, ce este fiinţa teandri-
că2? Este omul care îşi împlineşte chemarea, care se străduieşte să se
înalţe la unirea cu Dumnezeu. Şi îi avem printre noi, în Biserică sunt
asemenea oameni. O Biserică care nu are oameni care se luptă să se
desăvârşească nu mai e Biserică. Şi-i avem. Atunci, ce ar fi teandro-
craţia? Oare n-ar fi normal să ne luptăm ca asemenea oameni să fie
promovaţi pe toate palierele politice? Oameni ai lui Dumnezeu; nu
preoţi, nu episcopi, ci fii duhovniceşti ai lor. Sunt convins, şi vă rog
să mă credeţi că nu arunc vorbe acum, că n-am ce face şi vorbesc... Aş
pune pe oricare dintre dumneavoastră în locul oricărui ministru din
zilele noastre. În primul rând că nu sunteţi de rea-credinţă, n-aveţi
rea-voinţă. Nu vreţi să faceţi rău, ci vreţi să faceţi bine. În al doilea
rând, sunteţi oameni de Biserică, indiferent cât sunteţi de tineri: dacă
ai bunăvoinţă, te rogi, ceri sfat, îţi aduni oameni competenţi alături
de tine. Voi nu vreţi să vă împliniţi nişte interese meschine. Nu e
adevărat că n-avem conducători pentru că n-avem cu cine-i înlocui.
A! Că nu se lasă înlocuiţi! Asta va rândui Dumnezeu. Noi să ne ru-
găm pentru lucrul ăsta. Ar fi bine să ţinem legătura unii cu alţii, să
ne organizăm, şi cu binecuvântare, cu sfat duhovnicesc, să încercăm
să salvăm ţara şi neamul, pe noi şi pe urmaşii noştri.
Dar – şi este ultimul lucru pe care vi-l spun – să vedem: cine
sunt ei şi cine suntem noi? Cine sunt ei? Ei sunt cei care încearcă să
conducă lumea; oameni fără Dumnezeu. De ce spun asta? De pildă
s-a încercat, şi de ortodocşi şi de romano-catolici, să se introducă în
Constituţia Europeană problema credinţei, a lui Dumnezeu. Nu era
2
De la Mântuitorul Iisus Hristos, Care a fost Dumnezeu (theos) şi Om (andros), şi după
modelul Căruia suntem chemaţi şi noi să devenim fiinţe teandrice, oameni îndumnezeiţi
după har (n.ed. A.D.).
firesc? Europa este o Europă creştină. Dar nu s-a reuşit. Nici cea mai
mică aluzie la credinţă şi la Dumnezeu nu s-a introdus în acea Con-
stituţie sau pseudo-constituţie europeană. În schimb, ei favorizea-
ză desfrânarea, homosexualitatea, lovesc în Biserică. Aceştia sunt ei.
Cine suntem noi? Suntem, în primul rând, nişte păcătoşi. Da, dar deşi
păcătoşi, suntem drept-credincioşi, nu ne mulţumim să rămânem în
păcate, acolo unde suntem. Şi, mai ales noi şi celelalte popoare orto-
doxe, suntem urmaşii unor neamuri care au luptat. Au luptat pentru
credinţă, pentru neamul românesc, pentru ţara lor, pentru limba lor.
Spunem că părinţii noştri şi-au vărsat sângele pentru ţară, pentru
credinţă, pentru Biserică. Da, dar sângele lor e în noi. Şi trebuie să
fim vrednici de sângele acela. Da, chiar şi sângele acela vărsat este în
noi, pentru că el s-a vărsat şi pentru noi. Nu spun lucrurile acestea
ca să impresionez. Nu avem nevoie de entuziasm din acela de tip
„foc de paie”, sau lacrimogen. Avem nevoie de dragoste, credinţă,
nădejde, încredere că Dumnezeu are o grijă iubitoare faţă de copiii
lui. Mai e un motiv pentru care spunem: Suntem mici, n-avem ce face,
ei sunt puternici; din cauza lipsei, pierderii încrederii în Dumnezeu.
Dumnezeu, prin pronia Lui, are o grijă iubitoare, de părinte, pentru
copiii Lui. Şi noi, dacă rămânem în ascultare de El, redevenim copiii
Lui şi creştem în asemănare cu El.
Şi termin citind o poezie de Radu Gyr pe care până şi comuniştii
au găsit-o foarte importantă. Atât de importantă încât, din câte ştiu eu,
i-au dat 25 de ani de închisoare pentru ea:
Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
50
Pr. Emanuel Gangiu
Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tapşane
o claie de zări şi-o căciulă de stele,
Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zarzării ei peste tine să-i scuturi,
Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
peste toate ce slobode-ţi ies înainte,
Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
Vă mulţumesc.
Problema limbajului, a inteligenţei artificiale
şi a internetului din perspectivă
creştin-ortodoxă
Prof. Ştefan Trăuşan-Matu
Prof. Ștefan Trăuşan-Matu: În primul rând, mulţumesc pentru

invitaţia de a participa în acest cadru. Mă bucur că sunteţi mulţi tineri
aici. Am să încep şi eu spunând câteva cuvinte despre Părintele Gale-
riu. Deşi nu am avut privilegiul de a-l cunoaşte îndeaproape, totuşi
am avut câteva ocazii în care l-am văzut în realitate vorbind. Aceste
momente au fost foarte importante pentru mine, mi-au influenţat via-
ţa şi mi-am dat seama de statura dânsului.
Un prim moment a fost după revoluţie, în 1990, erau o serie de
conferinţe la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. Era o întâlni-
re şi cu yoghini, poate aţi auzit de faimosul Bivolaru, şi mai era Mario
Vasilescu, cred că aşa îl chema. A fost o dezbatere foarte interesantă pe
tema comparaţiei dintre creştinism şi yoga. Bineînţeles, cei doi yogini
îşi susţineau punctul de vedere. Erau mulţi studenţi acolo, tineri cum
sunteţi dumneavoastră. Primul lucru care m-a frapat a fost Părintele
Galeriu. A fost prima dată când l-am văzut în realitate, îl mai văzusem
la televizor, dar e altceva să vezi pe cineva în realitate, să stai faţă în
faţă cu el. Şi acesta e un prim pas către ceea ce voi spune ulterior: e o
mare diferenţă să comunici cu cineva faţă către faţă, comparativ cu
internetul, de exemplu, pe care toţi îl folosim.
În primul rând, Părintele Galeriu, prin prezenţa dânsului şi prin
modul în care ne vorbea, se vedea că are har, era altceva. În al doilea
rând, argumentele cu care a venit dânsul au fost, pentru mine cel pu-
ţin, cred că şi pentru mulţi alţii, foarte la obiect, foarte concludente,
lămuritoare. Dânsul a venit cu mai multe argumente în dezbatere.
Ce ţin minte foarte bine era deosebirea dintre concepţia creştină şi
52
Pr. Ștefan Trăușan-Matu
cea yoghină. Dânsul spunea că nu trebuie să ne înşelăm, yoga este

de fapt bazată pe religie, este o religie cumva. Căci sunt unii care zic:
Eu fac yoga, e ca o gimnastică, mă face să mă simt mai bine, să nu mă îm-
bolnăvesc... Sunt şi concepţii de genul acesta, şi sunt păcăliţi, căci de
fapt yoga ţine de religia hinduistă.
Uneori yoginii spun: noi acceptăm religia creştină, suntem cu Dum-
nezeu ş.a.m.d. Dânsul a spus însă foarte clar că este o diferenţă netă
faţă de creştinism. De pildă, concepţia lor despre reîncarnare. Aici e o
diferenţă majoră, dumneavoastră o ştiţi foarte bine: când ai o singură
viaţă, trebuie să faci aici tot ce poţi, nu să aştepţi că, hai, poate în altă
viaţă voi face altceva, mai bine. Karma, cum spun ei... Nu sunt spe-
cialist în yoga, dar din câte am înţeles, unii spun că nu e bine nici să
faci prea mult bine, că ţi-ai dezechilibra karma în sensul celălalt. Deci
Părintele Galeriu a fost foarte la obiect atunci.
Şi a mai spus, bineînţeles, despre dimensiunea care există în
Ortodoxie, a unui Dumnezeu personal, cu Care intrăm în dialog.
Aici e un lucru foarte adânc. Poate dumneavoastră vi se pare că
n-ar fi adânc. Să ştiţi că este. Vă spun din perspectiva celui care vă
va vorbi despre inteligenţa artificială. Dialogul este esenţial. Şi dia-
logul cu Dumnezeu, faptul acesta de a avea un Dumnezeu personal
– nu un Dumnezeu panteist, pe care să-l vezi peste tot, nici ceva
abstract – este hotărâtor. Şi acesta este alt punct pe care Părintele
Galeriu l-a accentuat.
Ce-am mai remarcat eu acolo – şi e un pericol care ne paşte pe
toţi, un păcat fundamental – este slava deşartă. Ce-am văzut eu acolo
este că yoginii spuneau: Eu fac tot felul de exerciţii să capăt siddhis-uri,
puteri1, să mă ridic de la pământ... Acesta este un păcat, ştiţi bine. Ce
vrei să faci? Îţi doreşti să fii ca Dumnezeu? Şi slavă deşartă este şi
încercarea asta... Nu ştiu dacă aţi citit nuvelele lui Vasile Voiculescu,
are o povestire Lupul Alb, dacă aţi citit-o, este un pericol care ne paş-
te pe toţi. Uneori vrând să facem ceva deosebit, şi fiind convinşi că
facem bine, putem face rău. Trebuie să fim foarte atenţi. Cum e cazul
la călugări, ei sunt sub ascultare de duhovnic şi pentru că există mari
primejdii care îi pot paşte dacă, de exemplu, exagerează, din proprie
iniţiativă, şi ajung la slavă deşartă.
1
În sensul de puteri paranormale, magice (n.ed. A.D.).
Problema limbajului, a inteligenței artificiale și a internetului 53
din perspectivă creștin-ortodoxă
O a doua întâlnire pe care am avut-o cu Părintele Galeriu, care

s-a legat foarte mult de ceea ce fac eu în cercetarea ştiinţifică, a fost
când dânsul a venit la Politehnică (eu fiind profesor la Politehnica
din Bucureşti) şi acolo a vorbit tocmai despre relaţia, cum spunea în
prezentare înaintea mea şi părintele Emanuel Ganciu, dintre religie şi
ştiinţă. Ceea ce spunea dânsul este şi într-o carte, Psihanaliza şi dreapta
credinţă a Bisericii, poate unii din dumneavoastră o ştiţi. Dânsul s-a
referit la psihanaliză, a insistat mult, spunând că noi ştim de Freud,
părintele psihanalizei, care punea accent pe plăcere, pe dimensiunea
libidoului, şi de şcoala lui Adler, care iniţial a fost cu Freud, apoi s-a
separat de el. Freud spune că omul e dirijat de subconştient, de por-
nirea către plăcere. Adler spune că omul nu e dirijat de libido, ci pune
accentul pe putere, zice că omul vrea puterea.
Părintele Galeriu spunea foarte bine că azi suntem asaltaţi de
aceste două concepţii. Ce vedem toată ziua la televizor sau pe internet,
ştiţi tot ce se poate vedea pe Youtube, pe Facebook, tot felul de lucruri
care să-ţi creeze plăcere, să fugi după plăcere... sper că dumneavoastră
nu fugiţi după plăcere, dar majoritatea... Şi uneori chiar nici nu-ţi dai
seama că de fapt îţi pierzi timpul căutând lucruri goale de sens, în loc
să te ocupi de ceva cu adevărat de folos.
În acest context, Părintele Galeriu se referea la o a treia şcoa-
lă de psihanaliză, a lui Viktor Frankl, de care poate aţi auzit, a fost
tradus şi la noi, de exemplu, cu Omul în căutarea sensului vieţii. Pă-
rintele Galeriu a evidenţiat că acest mare cercetător, de care se ştie
mai puţin, nu punea ca fundament al omului căutarea plăcerii, nici
căutarea puterii, ceea ce vedem că se întâmplă peste tot (apropo de
ce spunea părintele care a vorbit mai înainte despre miniştrii aceia).
Frankl arată că omul are nevoie de sens. Această a treia şcoală de
psihanaliză pune la bază nu căutarea plăcerii, nici a puterii, ci a sen-
sului. Şi aici Frankl remarcă, şi de fapt şi Părintele Galeriu, că au fost
făcute cercetări serioase în ştiinţă, care au arătat, prin chestionare, că
de fapt majoritatea oamenilor asta caută în viaţă, un sens. Nu intru în
detalii, dar încerc, încet-încet, să fac trecerea către ceea ce doresc să
spun legat de ştiinţă. Stau mult pe net şi vă pot spune că e ca un drog
internetul, să ştiţi. V-o spun prin natura meseriei, fiind şi printre pri-
mii din ţară care l-am folosit, când eram la Institutul de Cercetări în
Informatică şi a apărut internetul. Pierd mult timp, fiindcă acum la
54
noi, mai ales în comunitatea specialiştilor şi studenţilor la calculatoa-

re, toate sunt puse pe internet. E un drog, uiţi de tine, fiind pe inter-
net, fără să vrei intri şi pe alte site-uri care par să îţi dea informaţie
utilă şi de multe ori uiţi că de fapt trebuie să cauţi un sens, să cauţi
să faci ceva, nu să pierzi timpul, chiar acumulând informaţii. În plus,
văd asistenţi de-ai mei foarte buni care stau toată ziua pe Facebook,
vrând să facă bine, să informeze, dar de fapt pierd timpul.
Voiam să mai spun ceva ce m-a impresionat întotdeauna la Pă-
rintele Galeriu: când venea la noi la Politehnică era vară ca acum, foar-
te cald, şi dânsul era, bineînţeles, îmbrăcat ca preot şi, deşi era foarte în
vârstă, a vorbit, ţin minte, aproape o oră; avea, cum spunea şi părintele
Emanuel, o energie extraordinară. Chiar fiind mult mai în vârstă decât
noi, aveam totuşi impresia că are mult mai multă putere, mai multă
energie decât noi care eram mult mai tineri şi ne topeam de căldură. Şi
tot cum spunea părintele Emanuel, era foarte bine informat.
Cum am spus, eu mă ocup de inteligenţa artificială, unde psi-
hologia e esenţială. Sunt inginer de calculatoare ca formaţie, dar dacă
vrei să studiezi omul şi să dezvolţi instrumente asemănătoare lui, bi-
neînţeles că trebuie să studiezi psihologia. De aceea pentru mine a re-
zonat mult ceea ce a spus Părintele. Eu nu ştiam de Frankl, a fost o
mare bucurie să aflu că în psihologie există astfel de cercetări care se
apropie mult de dimensiunea creştin-ortodoxă.
Acum trecând la partea ştiinţifică, la domeniul meu, poate în-
trebaţi ce caut eu aici? Inginer de calculatoare, profesor de calcu-
latoare, specialist în inteligenţa artificială – poate printre dumnea-
voastră sunt unii care zic: Domnule, ăştia sunt cu diavolul, cei ce fac
inteligenţă artificială.
Aşa cum părintele Emanuel spunea că sunt mulţi preoţi deschişi
către ştiinţă, tot aşa să ştiţi că sunt şi mulţi oameni de ştiinţă deschişi
către religie, chiar dacă n-o spun. Şi să ştiţi că de multe ori munca unui
om de ştiinţă necesită smerenie, necesită foarte multă muncă, renun-
ţări. Eu nu zic că se compară cu ce face un călugăr. Dar dacă vrei să
faci ştiinţă adevărată, trebuie să fii cinstit cu tine însuţi. Nu vorbim de
plagiate şi alte lucruri similare. Sunt unii care prin ştiinţă asta înţeleg.
Dacă vrei să faci ştiinţă adevărată trebuie să fii corect, să munceşti, să
fii smerit, să fii chiar... ascet e prea mult spus, dar bineînţeles că nu poţi
face ştiinţă dacă duci o viaţă dezordonată, dedicată numai plăcerilor.
Am colaborat la emisiunea Ştiinţă şi religie, am vorbit la Radio

Trinitas şi Trinitas TV şi am avut apoi surpriza că profesori specialişti
în inteligenţă artificială, care nici nu mă gândeam că ar fi religioşi,
m-au chemat şi mi-au spus: Mi-a plăcut foarte mult ce-ai spus. Şi mai
ştiu cazuri de oameni de ştiinţă religioşi. Sunt oameni care n-o spun,
dar sunt, să ştiţi. Căci şi aici e o dogmă. Se zice că religia e o dogmă;
dar şi ştiinţa e o dogmă, chiar mai rigidă: dacă te duci la o conferinţă
ştiinţifică şi spui că este o dimensiune religioasă eşti imediat criticat,
dacă nu şi (cel mai probabil) repudiat.
Dar să nu uităm că, de pildă, Einstein, care este prototipul omu-
lui de ştiinţă din secolul XX, se pare că era religios: de curând am vă-
zut la ştiri că s-a vândut la licitaţie pe o sumă imensă, zilele trecute,
o Biblie dăruită de Einstein cuiva cu dedicaţie. Nu ţin minte exact
dedicaţia, dar era ceva de genul că aceasta este o carte care ar trebui
citită de toată lumea.
Eu personal – şi acum trec la ceea ce voiam să spun efectiv –
am început să mă ocup de inteligenţa artificială încă din liceu; am
făcut liceul de informatică, actualmente Liceul Tudor Vianu din Bucu-
reşti, şi eram pasionat de acest domeniu: împreună cu un profesor
am început să scriem un program de calculator pentru jucat şah. Vă
spun sincer însă că, dacă nu era perioada comunistă, poate făceam
Teologia. Iar după 1990 eram un pic mai în vârstă, dar nu acesta a
fost motivul că nu am făcut-o ca a doua facultate (uite, ca părintele
Emanuel, şi mai văd în sală şi alţi cunoscuţi care au făcut Teologia
ca a doua facultate), au fost însă nişte conjuncturi familiale potrivni-
ce. În schimb, am încercat să văd în inteligenţa artificială de la bun
început, din liceu, care sunt limitele, să o înţeleg, să o pătrund, fiind
permanent preocupat de relaţia ei cu religia.
Dar de ce discutăm de inteligenţa artificială? De ce-am adus
eu acest subiect? În primul rând – şi sper că după ce voi spune azi,
va fi mai clar ce semnifică, deoarece se vehiculează multe lucruri,
vedeţi, de exemplu, la televizor tot felul de roboţi... Sunt realizări
ale inteligenţei artificiale, şi o să le trec şi eu sumar în revistă, dar să
ştiţi că sunt şi nişte limitări clare, pe care mulţi le trec sub tăcere. Din
diverse motive, pentru că, bineînţeles, mulţi cercetători au nevoie de
fonduri, şi dacă ai nevoie de fonduri trebuie să propui proiecte, nu
56
vorbesc la noi, ci în general, în toată lumea. Şi dacă propui proiecte

trebuie să vii cu ceva... Voi face ceva grozav, facem cutare... şi-atunci,
normal, se exagerează.
Un exemplu bun e traducerea automată. Mulţi poate aţi folosit
Google Translate? Aţi văzut că e categoric util, dar nu te poţi baza pe el.
Nu poţi traduce cu el ceva în germană neştiind germană, sau în fran-
ceză neştiind franceză, şi să-i trimiţi cuiva acel text, pentru că uneori,
chiar la propoziţii banale, traducerea iese total aiurea. N-am să intru în
amănunte, cum e implementată această facilitate, ideea e că face ceva
statistic. Intenţionez să revin mai târziu asupra acestui fapt.
Se spunea în anii ’50, când a apărut inteligenţa artificială, că în
10 ani se vor face instrumente de traducere automată. Au trecut peste
60 ani, vedem că sunt într-un fel realizate astfel de instrumente, dar
nu te poţi baza pe ele. Deci se exagerează. O să încerc cât pot, fară a
intra în detalii tehnice, în limitele timpului pe care-l am la dispoziţie,
să vedeţi cam ce se poate face şi ce s-a făcut. Aşadar exagerează, atât
cei care zic că se fac nu ştiu câte lucruri, cât şi cei care o demonizează.
Pentru că sunt câteva lucruri bine făcute. Dar termenul care a fost
ales, inteligenţă artificială, e greşit. Dacă întrebi pe cineva pe stradă,
mai ales în România – că românul totdeauna îţi dă un răspuns – toată
lumea îţi va spune ce-i inteligenţa artificială. Din păcate avem acest
defect, încercăm să ne băgăm în lucruri pe care nu le ştim. Apropo,
prin anii ’90 s-a făcut la noi un experiment amuzant, un jurnalist s-a
dus la Parlament, îi oprea pe parlamentari unul câte unul şi le spu-
nea, în timp ce-i filma: Ştiţi, la noi apa are de 2 ori mai mult hidrogen
decât oxigen, ce părere aveţi? Nu ştiu dacă aţi prins acea emisiune, dacă
eraţi toţi născuţi pe atunci. Şi toţi îşi dădeau cu părerea criticând,
unii se arătau revoltaţi: Vai, e inacceptabil, o să reclam...
Revenind la inteligenţa artificială, când avem un termen trebuie să
ne punem întrebarea, apropo de hermeneutică, ce înseamnă cuvântul
acela, să nu-l folosim fără a-l înţelege, imaginându-ne. Numele e prost
ales; a fost ales probabil tocmai ca să sune bine... Pe de altă parte, să
fim sinceri... Da, vă rog.
Din sală: Care ar fi o denumire mai potrivită?
Prof. Trăuşan-Matu: E greu de spus. De exemplu, programele
care sunt acum cele mai de succes în inteligenţa artificială sunt aşa-
numitele programe de data mining, „mineritul datelor”, extragerea

de cunoştinţe, de corelaţii, din volume mari de date. Sau învăţarea
automată – deşi nici acest termen nu este, după părerea mea, bine
ales. Învăţarea implică şi creativitate, cum spunea un profesor ame-
rican. Sunt multe programe de calculator care asta fac, inclusiv Go-
ogle Translate asta face: ia volume mari de texte, în limbi diferite, şi
extrag, învaţă nişte paralelisme, nişte corelaţii, nişte transferuri. Asta
în limba X înseamnă asta... dar în mod statistic.
Informatica, inteligenţa artificială, se bazează pe logica clasică,
logica matematică. Constantin Noica numea bine această logică – poa-
te aţi citit Scrisori despre logica lui Hermes – „logica lui Ares”, o logică
disociativă care taie, care divide: tu eşti aşa, tu eşti aşa, şi pune totul
„în uniformă”. Pe când „logica lui Hermes”, „logica hermeneutică”, e
o logică care nu taie, ca-n matematică, ci ţine cont de context, de indi-
vidualitate. Noica era mare admirator al fenomenologiei.
Dar în istorie lucrurile sunt mult mai vechi... S-a încercat să se
creeze „viaţă artificială” de foarte mult timp. Asta voiau să facă al-
chimiştii, acel homunculus, ceea ce era un păcat: să vrei să fii aseme-
nea lui Dumnezeu, să faci om. S-au făcut automate, poate aţi auzit de
Vaucanson2, acum câteva secole – automate mecanice ce simulau o
raţă sau alte fiinţe. Poate că e tendinţa omului de a fi creator, dar pe
de altă parte e şi un imbold faustic...
Am avut ocazia – eram la un curs la Philadelphia – să asist la un
congres de ştiinţă şi religie. Acolo a apărut o carte cu interviuri luate
unor oameni de ştiinţă din diverse domenii, printre care şi un cerce-
tător de inteligenţă artificială, specializat în prelucrarea limbajului
natural. Era student la MIT, Institutul de Tehnologie din Massachu-
setts, care e printre primele două-trei din lume în domeniul tehnolo-
giei, alături de Stanford. Şi spunea – l-am şi citat în nişte cărţi în care
am scris despre acele lucruri – că avusese un profesor care susţinea
(în cercul lor restrâns) c-ar fi fost urmaşul rabinului din Praga. Poa-
te ştiţi povestea Golemului, a fost şi-o carte de Gustav Meyrink: o
legendă care spune că în Praga era un rabin care a reuşit să facă un
2
Jacques de Vaucanson (1709-1782), inventator francez, a creat diverse automate şi
maşini, inclusiv un sistem de automatizare cu cartele perforate, precursor al mediilor
de stocare a datelor în limbaj binar; cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_de_Vau-
canson (n. ed. A.D.).
58
golem: a făcut o păpuşă de lut şi i-a pus pe frunte un semn, inspirân-

du-se din Biblie (nu viziunea creştină ci cea iudaică), şi ar fi creat din
lut o fiinţă vie, cumva asemeni lui Dumnezeu. Ei aveau ideea asta:
aşa cum Dumnezeu a creat pe om după chipul Lui şi i-a dat viaţă, aşa
şi noi avem de la Dumnezeu, spuneau ei, puterea de a crea, putem
crea şi noi o fiinţă. Nu trebuie să neglijăm că sunt oameni de ştiinţă
foarte serioşi care au în spate credinţe care nu sunt neapărat creştine,
sunt şi de alte credinţe. În anii ’68 începuse tendinţa New Age, foarte
populară în rândul studenţilor, şi astăzi unii dintre ei sunt profesori
sau cercetători ştiinţifici renumiţi. Sunt oameni de ştiinţă care au în
spate şi cred în altceva. Bineînţeles că noi din perspectiva noastră
avem o viziune mai nuanţată...
Deci trebuie să avem şi acest lucru în vedere, că sunt unii care
asta îşi doresc. Dar sunt şi alţii, care au altă părere... Se face o distincţie
între inteligenţa artificială în sens tare şi în sens slab. Cei care cred în
inteligenţa artificială în sens tare îşi doresc să facă roboţi care să fie
ca oamenii. Cei care cred în celălalt sens, slab, zic: Nu vom putea face
niciodată ceva egal cu oamenii, dar putem face nişte instrumente utile. De
exemplu, folosim microfonul, PowerPointul, internetul... astea sunt
nişte instrumente utile. Bineînţeles că la o adică ne-am putea lipsi de
ele, dar le folosim. Suntem însă conştienţi că omul are ceva mai presus
de aceste lucruri. Asta-i perspectiva mea.
De fapt ce este inteligenţa artificială? E un domeniu interdisci-
plinar în care se fac programe pe calculator, un domeniu al ingineriei
programării, al ştiinţei calculatoarelor, al informaticii. În general toţi
roboţii au nişte programe, iar programele sunt făcute de om, deci
până la urmă tot omul crează. Roboţii nu au voinţă, nici conştiinţă, o
să vedem imediat.
Spuneam că inteligenţa artificială e un domeniu interdiscipli-
nar, sunt multe domenii implicate: informatica, tehnologia informaţiei,
dar şi psihologia, în special psihologia cognitivă. De exemplu, am luat
un tratat de psihologie cognitivă american, folosit în universităţi, şi
m-am uitat de curiozitate la termenul „conştiinţă”. Ce e conştiinţa?
În acel tratat era doar jumătate de pagină despre conştiinţă, numai
ca să spună că e ceva. Şi cum bine spunea Părintele Galeriu aici (arată
o carte), dacă te uiţi într-un tratat de psihologie şi vrei să vezi despre
suflet, tot aşa, nu găseşti mare lucru.
Psihologia cognitivă, ca şi inteligenţa artificială, pune în centru

cunoaşterea. Dar Părintele Teofil Părăian spunea în predicile sale că
e mare diferenţă între cunoaştere şi înţelepciune. Acum avem la dispo-
ziţie multe surse de cunoaştere: internet, Wikipedia... Avem impresia
că avem tot. Dar de fapt, esenţial e ceea ce-i dincolo: înţelepciunea
(asta mai puţin se foloseşte în psihologia cognitivă), acolo e adevă-
rata cunoaştere.
Apoi filosofia, neurologia... Acum se pot vizualiza fluxurile ner-
voase în creier, se fac tot felul de asocieri, dar nu s-a găsit un centru
al conştiinţei în creier; s-a găsit centrul limbajului, dar nu şi un centru
al conştiinţei. Matematica a influenţat mult; calculatorul electronic a
apărut ca urmare a cercetărilor fundamentelor matematicii: Alan Tu-
ring, care a dat modelul matematic al calculatorului, a lucrat în fun-
damentarea matematicii. Apoi logica şi religia. Am pus şi religia, deşi
puţină lume zice că inteligenţa artificială are legătură cu religia. Are!
Doar că unii sunt pe anumite poziţii, cum spuneam înainte de un
profesor de la MIT care urmărea anumite lucruri legate de religia lui,
iar alţii vor să elimine religia, spun: nu mai există Dumnezeu, facem
roboţi. Dar dacă privim lucrurile mai în adâncime, ne dăm seama că
nu-i chiar aşa; implicit, vrem - nu vrem, există o legătură cu religia.
Acum o să trec în revistă ce s-a făcut, ce nu s-a făcut, şi ce proba-
bil nu se va face niciodată cu inteligenţa artificială.
Aşadar, cu ce se ocupă inteligenţa artificială? Sunt câteva dome-
nii clasice: recunoaşterea formelor, planificarea acţiunilor, rezolvarea
de probleme...
1) Recunoaşterea formelor. Aici v-aţi putea gândi la un robot, asta
e imaginea din filme: un robot care e ca un om, care ar trebui să
recunoască nişte lucruri. Aici iar e o mare problemă: că aşa se pot
face programe de calculator care să recunoască forme – şi sunt, care
recunosc feţe, chipuri. Dar problema recunoaşterii formelor e mai
complexă. De exemplu, spui unui robot: Du-te şi adu-mi un scaun. El o
să caute în memoria lui ce e scaunul şi s-ar putea să nu găsească. Dar
noi oamenii avem în noi creativitate şi găsim ceva pe care să stăm.
E interesant ce spunea Heidegger, şi cred că nu se referea la inteli-
genţa artificială: că de fapt, noi nu ne gândim la conceptul de scaun,
ci ne gândim la obiceiul de a şedea. Noi dacă nu avem scaun, găsim
60
altceva pe care să stăm. Dar robotul s-ar putea să clacheze dacă nu

găseşte scaunul.
Din sală: Se zice că roboţii actuali, inteligenţa artificială actuală
a ajuns, zic unii, pe la stadiul unui şoarece, alţii chiar pe la stadiul
unui copil de 4 ani... Oare chiar pot fi măsuraţi comparativ cu vârsta
unei persoane?
Prof. Trăuşan-Matu: Aici sunt mai multe greşeli, după părerea
mea... În primul rând, se merge pe ideea de evoluţie când spunem:
o găină e mai puţin dezvoltată decât un şoarece. S-a văzut că uneori
păsările au o inteligenţă ce o depăşeşte pe a unor mamifere. Asta una
la mână. Iar asta cu inteligenţa unui copil, o să vedeţi când ajung la
problema limbajului. Încă nu s-a reuşit să faci un calculator să vor-
bească ca un copil de 3 ani. Deci nu s-a atins inteligenţa unui copil de
3-4 ani. Sunt exagerări.
Din sală: Apropo de problema limbajului, pe care a-ţi ridicat-o.
Ştiu pentru că fratele meu a făcut facultatea de calculatoare şi mi-a
spus că încă nu există o definiţie clară a ce înseamnă inteligenţa.
Prof. Trăuşan-Matu: Unde a făcut, la Bucureşti?
Din sală: La Bucureşti.
Prof. Trăuşan-Matu: Aa, probabil că a făcut cu mine, am întrebat
pentru că recunosc ceea ce le spun la curs despre inteligenţă.
Din sală: La Politehnică.
Prof. Trăuşan-Matu: Tocmai că eu am un curs la master: Pre-
lucrarea limbajului natural, şi tocmai asta e o problemă: ce e limbajul?
Puteţi să-mi spuneţi ce e limbajul de fapt?
Din sală: Şi ce e inteligenţa umană?
Prof. Trăuşan-Matu: Şi ce e inteligenţa, da.
Din sală: Ca să ştii ce-i inteligenţa artificială, ar trebui să ştii ce-i
inteligenţa umană. Încă nu se ştie exact ce-i inteligenţa umană.
Prof. Trăuşan-Matu: Păi nu ştie nimeni ce-i inteligenţa umană.
Sunt tot felul de definiţii şi exemple, legate de domenii: inteligenţa ar
fi capacitatea de a rezolva probleme eficient, capacitatea de a învăţa...

Spuneam de Părintele Teofil Părăian, care zicea că înţelepciunea e alt-
ceva. Inteligenţa artificială pune accent pe cunoştinţe, pe cunoaştere,
knowledge... cognitio... dar de fapt... Haideţi să mergem mai departe.
2) Planificarea acţiunilor. Aici iar e o problemă. Îi spui unui ro-
bot: Adu-mi de acolo...! Iar el, ca să ajungă acolo, trebuie să dea la o
parte nişte scaune, să se deplaseze. Aici apar nişte probleme foarte
interesante – nu intru în detalii, din punct de vedere matematic sunt
algoritmi de complexităţi exponenţiale – adică pe care ţi-ar trebui, ca
să le rezolvi, un interval foarte mare de timp, care creşte exponenţial.
Nu intru în detalii pentru că puţini sunteţi cei care aveţi o pregătire
cât de cât matematică.
Orice program de calculator are un algoritm, învaţă nişte paşi, ca
o reţetă de gătit: îi spui – Pune două ouă, pune sare... Sunt paşi, cu cicluri
care se repetă... – Vezi dacă fierbe, dacă nu, mai aşteaptă... şi aşa mai de-
parte. Acesta e un algoritm, căruia îi poţi da o descriere matematică.
Şi le poţi rezolva – de exemplu jocul de şah, planificarea acţiuni-
lor în general – cu un algoritm clasic, simplu. Numai că acel algoritm,
de exemplu la jocul de şah, ca să rezolvi problema perfect, să zici tu ce
mutări sunt necesare ca să câştigi, ar trebui să-l rulezi, pe orice calcula-
tor, milioane de ani. De aceea problema depăşeşte capacitatea noastră
şi nu se va putea rezolva vreodată pe un calculator de acest gen. Deci,
sunt limitări de această natură.
3) Rezolvarea de probleme. Aici iar ne lovim de o problemă funda-
mentală: noi oamenii avem creativitate. De multe ori rezolvarea unei
probleme matematice e o problemă de creaţie. Creativitate pe care un
calculator n-o are. Un program – şi programul e scris de om – dacă nu
are prevăzut acel caz, nu găseşte soluţia.
Din sală: În afară de randomizare, ce poate face creativ un cal-
culator?
Prof. Trăuşan-Matu: Nimic altceva decât ce e programat să facă.
Bun, dar ce este creaţia? Dumnezeu este Cel Care crează. Şi omului
El i-a dat puterea de a crea... dar, tocmai, e ceva al nostru. Noi putem
crea, dar ca un calculator să creeze... Aici e o taină, o dimensiune apo-
fatică... sunt lucruri despre care nu prea ai ce să spui, nu poţi... sunt
62
nişte taine după părerea mea... Eu nu sunt, bineînţeles, specialist în

teologie, dar aşa le văd.
4) Prelucrarea limbajului natural. După părerea mea, e poate cel
mai dificil domeniu al inteligenţei artificiale: crearea de roboţi inteli-
genţi, roboţi care de fapt ce-ar trebui? Nu numai să se ducă să rezolve,
să-ţi facă diverse chestii, dar să şi converseze cu tine.
5) Reprezentarea cunoştinţelor, baze de cunoştinţe. Vrei să strângi
anumite cunoştinţe şi să faci o bază de cunoştinţe, dintr-un anumit
domeniu. Dar şi aici sunt probleme. Deşi se spera să se facă foarte
mult, nu s-a putut. De ce? De exemplu, dacă iei zece medici şi vrei să
faci o bază de cunoştinţe pentru tratarea diabetului, vor fi poate şi zece
opinii. Bineînţeles, o parte vor fi de acord, dar sunt multe subdomenii
şi nu va exista un consens. E greu să pui cap la cap cunoştinţele. Pe
de altă parte, există cunoştinţe tacite: medicul spune Nu ştiu, îmi vine
o intuiţie, aşa, îl văd şi-mi dau seama ce are... nu-ţi pot spune ce regulă folo-
sesc. În programul de calculator există reguli: dacă e galben la faţă are
hepatită, dacă nu... Dar un doctor de multe ori nu-ţi poate spune exact
cum ştie, dar ştie...
Acum, ce s-a reuşit? foarte pe scurt, parţial.
Spuneam că mineritul datelor, data mining, e de succes, sunt pre-
lucrări statistice pentru volume foarte mari de date. De exemplu băn-
cile: la cardul de credit, văd care sunt tranzacţii tipice şi dacă văd că
faci o tranzacţie atipică, nu te las s-o faci, e anormală. Sau cei care
joacă la bursă folosesc programe de data mining ca să găsească nişte
corelaţii care să le permită să prezică evoluţia unor acţiuni în funcţie
de anumite evenimente.
Din sală: Reţelele sociale...
Prof. Trăuşan-Matu: E altceva cu reţelele sociale, dar e o legă-
tură cu data mining. Facebook şi alte reţele sociale au multe informaţii
despre dumneavoastră şi acţiunile pe care le faceţi şi le menţionaţi
acolo. Şi eu am cont de Facebook. E bine să fiţi atenţi însă, nu vă puneţi
tot felul de date acolo. Sunt hoţi care iau informaţii de acolo... spui că
eşti la Paris şi vine şi-ţi sparge casa că ştie că eşti plecat. Dar asta-i o
chestie simplă, sunt lucruri mult mai subtile. Pot vedea ce preferinţe
ai, ce-ţi place, ce nu, ce faci de obicei, folosind data mining se pot găsi
şi anumite corelaţii şi cineva poate specula asta; ei sunt acuzaţi că fac

aşa ceva, chiar e un mic scandal internaţional pe tema asta.
În tot cazul, sunt şi aplicaţii utile, cum spuneam: traducerea,
Google Translate; mineritul textului – extragerea de cunoştinţe din
texte; recunoaşterea unor feţe – deşi spuneam că şi aici sunt limi-
tări; prelucrarea limbajului natural... Sunt capitole dificile; unii zic
că e un moment critic care, când va fi depăşit, vor fi găsite soluţii la
problemele inteligenţei artificiale, se fac predicţii, poate peste câţiva
ani se vor putea rezolva, alţii zic că niciodată... sunt câteva nereuşite
evidente.
Ce-nseamnă a înţelege ceva? Când un program înţelege? Noi
avem capacitatea de a înţelege, a intui, a crea, avem creativitate. De
pildă, arta cu calculatorul… Când eram elev în liceu, prin anii ’70,
apăruse arta pe calculator, era o nebunie: cărţi, pictură pe calcula-
tor, muzică. De fapt, tot un om crează, nu calculatorul. Calculatorul,
spunea bine colegul vostru, poate doar genera ceva, şi nici el nu face
total aleatoriu: zic că se generează numere aleatoare, dar sunt pseu-
do-aleatoare. Nici măcar total aleatoriu nu poate face. Deci e departe
de a fi reprodusă creativitatea... Ce se poate face este ceva similar
cu dadaismul: dai cu zarul, alegi nişte cuvinte, le scrii şi creezi un
„poem”. Dar partea cea mai grea e conştiinţa. Ce e conştiinţa? La
MIT au fost cercetări intense, să facă roboţi cu conştiinţă. Dar sunt
departe de asta. Este semnificativ şi că au angajat acum câţiva ani o
profesoară de teologie.
Am avut privilegiul să fiu de curând la Universitatea Stanford,
la laboratorul de muzică şi calculatoare, şi acolo ce credeţi că stu-
diau? Religia, făceau cercetări în teologie şi muzică. De exemplu,
era un călugăr budist, un şaman tibetan, pe care-l înregistrau. Chiar
eu am remarcat, i-am spus profesorului, şeful acelui laborator de la
Stanford: Stai puţin, ăsta seamănă cu bocetele româneşti, şi le-am trimis
de pe Youtube nişte bocete româneşti ce semănau cu ce cânta acela.
Şi ce credeţi că mi-a făcut ca demonstraţie profesorul acolo? M-a dus
într-o sală şi mi-a pus să ascult înregistrat un cor american care cânta
muzică bizantină (aşa îi ziceau), de fapt o slujbă religioasă ortodoxă,
iar ei simulau acustica de la [catedrala] Sfânta Sofia... Şi i-am întrebat
Cum aţi făcut? Că la Sfânta Sofia nu puteau să fi mers, e moschee, nu
64
poţi cânta acolo muzică creştină. Nu, zice, am fost la Sfânta Sofia, am
spart nişte baloane înăuntru şi am înregistrat sunetele să vedem cum e
ecoul, configuraţia sălii, apoi am recreat acel spaţiu sonor. E ceva unic,
să poţi asculta cum era o slujbă când Sfânta Sofia era ortodoxă. Mi-
au spus că sunt foarte interesaţi de dimensiunea aceasta religioasă,
inclusiv muzica religioasă. Iar acel laborator, ca o paranteză, chiar el
mi-a zis, a derivat din laboratorul de inteligenţă artificială...
Cât timp mai am? Am fost la multe conferinţe, am oroare de cei
care au de vorbit 10 minute şi vorbesc o oră. Ca o glumă, ştiţi acele
„Legi ale lui Murphy”, care de altfel sunt scrise de un inginer de calcu-
latoare. Una era: „If you can’t convince them, confuse them” – „Dacă
nu-i poţi convinge, ameţeşte-i”. Le spun şi studenţilor – bineînţeles,
vorbim de lucruri tehnice, nu de religie: – Dacă nu poţi spune un lu-
cru clar în câteva minute înseamnă că nu l-ai înţeles. Şi dacă nu te poţi
limita la un anumit timp pe care-l ai la dispoziţie...
Dar în religie există dimensiunea aceasta apofatică; cum spune şi
Wittgenstein: „Despre ceea ce nu putem vorbi, să tăcem!”.
Acum mă voi referi la prelucrarea şi înţelegerea limbajului natural,
care e fundamentală pentru inteligenţa artificială, pentru relaţia dintre
ştiinţă şi religie şi dintre informatică şi religie.
Ce înseamnă prelucrarea limbajului natural? Scrierea de progra-
me de calculator prin intermediul cărora poţi dialoga cu un calcu-
lator, să ai un robot cu care să stai de vorbă. Aţi văzut prin filme
roboţi din ăştia cu care discuţi ca şi c-un om... Lucrurile sunt depar-
te de a se realiza... În anii ’50 ziceau că în 10 ani vor face programe
de traducere automată... s-au apucat să facă şi s-au lovit de nişte
probleme pe care nu le bănuiau. Experienţa asta a scos în evidenţă
lucruri la care nimeni nu se gândea. Care culmea că te întorc înapoi
la religie.
Vă dau un exemplu – nu se poate traduce chiar exact din engleză
în română, dar veţi înţelege ideea: Am văzut Statuia Libertăţii zburând
deasupra New York-ului. E un exemplu celebru. La ce vă gândiţi? Bi-
neînţeles, eu eram în avion, zburând, şi am văzut-o dedesubt. Dar se
poate lua şi altfel.
Din sală: Statuia zbura...
Prof. Trăuşan-Matu: Exact, asta spuneam, calculatorul de unde
să ştie cine zbura? E o ambiguitate. Limbajul natural e ambiguu.

Dacă e s-o iei matematic, calculatorul are dreptate că e ambiguu.
Cine zbura? Eu zburam? Statuia zbura? Un student zicea: „O statuie
mică poate zbura, o aruncă cineva, dar Statuia Libertăţii nu”. De ce
noi ne gândim imediat la accepţiunea corectă? Pentru că avem aşa-
numitele repere de bun-simţ: Statuia Libertăţii e imensă, nu poate
zbura. Ei, aceste norme de bun simţ trebuie cumva băgate în calcula-
tor; dar dacă începi să diseci firul în patru, sunt cunoştinţe care duc
la noţiuni de timp, spaţiu, noţiuni fundamentale care sunt extrem de
greu de formalizat matematic.
Am fost odată la o şcoală de vară la Iaşi, acum câţiva ani, c-un
profesor de la Stanford, care zice: „Am făcut într-o vară un atelier,
două săptămâni am strâns cei mai mari specialişti în prelucrarea cu-
noştinţelor şi-am încercat să definim noţiunile de bază legate de spaţiu
şi timp. N-am reuşit”. N-au reuşit să facă formalizarea lor matematică.
Adică aşa-numita ontologie. Nu s-a reuşit. Sunt lucruri pe care şi-un
copil de 3 ani le înţelege intuitiv, dar pe care, dacă vrei să le formali-
zezi, să le pui în ecuaţie, te loveşti de nişte obstacole incredibile.
Altă problemă e complexitatea computaţională: adică poţi face un
algoritm, dar ar trebui să ai o viaţă imensă, sau – spunea un fost coleg
de-al meu – o viaţă infinită; şi de fapt numai Dumnezeu este infinit.
Noi oamenii avem o viaţă finită şi nu avem capacitatea de a sta oricât
pentru a rezolva o problemă.
Aici poate unii ştiţi cât de cât programare, e faimoasa problemă
a Turnurilor din Hanoi3. Ştie cineva, a auzit de ea?
3
Joc matematic, numit şi Turnul lui Brahma, cu număr varia-
bil de discuri, aşezate totdeauna în ordine descendentă alcă-
tuind un con. Numărul minim de mişcări necesare pentru a
rezolva problema este 2n – 1, unde n e numărul de discuri. Pre-
supunând 64 discuri şi o secundă pentru mutarea unui disc,
ar fi necesare 264 – 1 mutări, adică 18.446.744.073.709.551.615
secunde, respectiv 585 miliarde ani. Pe măsură ce se adaugă
discuri, reprezentarea grafică a soluţiei jocului seamănă cu o
figură fractalică, Triunghiul Sierpinski (mulţime fractalică dată
ca exemplu de tipar generat matematic, auto-reproductibil la Triunghiul
infinit în sensul măririi sau reducerii, prin iterări succesive) . Sierpinski
Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Tower_of_Hanoi (n.ed. A.D.).
66
Model al Turnurilor din Hanoi cu 7 discuri
De obicei se face aşa: ai 3 beţe, pe unul sunt puse un număr de

discuri de diverse mărimi, şi trebuie să le muţi de pe acel băţ pe altul.
Sunt discuri de dimensiuni diferite şi niciodată nu trebuie pus un disc
mai mare peste unul mai mic. Problema iniţială era tot una cu cono-
taţie religioasă, dar nu creştină: în Hanoi era un templu [budist] în care
erau 3 tije şi 64 discuri suprapuse unul peste altul, iar călugării de acolo
trebuiau să mute toate discurile de pe o tijă pe alta, de pe un băţ pe altul,
respectând această regulă. Şi timpul necesar pentru acest lucru este o eră. În
concepţia lor ştiţi că timpul universului este ciclic. Ei, algoritmul pen-
tru rezolvarea acestei probleme se face de obicei la şcoală cu 3 discuri
şi merge... Dar dacă încerci să faci cu 64 discuri, presupunând că ai un
calculator foarte rapid care face într-o fracţiune de secundă o mutare
de asta, timpul necesar e uriaş, îi trebuie miliarde de ani. E o problemă
banală, una din cele mai simple, dar timpul efectiv este imens.
Şi asta se-ntâmplă şi-n foarte multe probleme din inteligenţa ar-
tificială... Deci noi nu avem capacitatea de a crea, de a găsi soluţii care
optimizează dimensiunea temporală.
O altă problemă este cea a metaforei: limbajul este foarte me-
taforic. De exemplu ştiţi pildele din Biblie. Apropo de cercetări de
inteligenţă artificială, profesorul Giumale pe care l-am avut condu-
cător de doctorat – un mare profesor, s-a pensionat acum un an – a
fost invitat de curând de o promoţie care şi-a serbat aniversarea de
10 ani şi zicea: dacă m-aş apuca acum să ţin cursuri, le-aş face în pilde. Şi
a făcut nişte trimiteri la religie. Eu m-am mirat, nu mi-am închipuit
că e un om aşa religios. Deci, încă un exemplu de om de ştiinţă care
e foarte religios.
Revenind la metaforă: foarte mult din gândirea şi limbajul nos-

tru sunt metaforice. Există o carte celebră a lui Lakoff şi Johnson, Me-
taphors we live by (Metaforele prin care trăim). Noi nu ne dăm seama cât
de metaforic e limbajul nostru. Metaforele sunt legate de sentimentul
trăirii, multe metafore exprimă experienţe de viaţă, lucruri complexe,
în temeiul unei experienţe, şi am să vă dau un exemplu pe care l-am
găsit într-un text financiar: Stocks are very sensitive creatures – Acţiunile
[la Bursă] sunt făpturi foarte sensibile. Noi înţelegem, fiindcă avem no-
ţiunea de creatură, ştim că suntem creaturi. Dar gândiţi-vă, calcula-
torul, ca să înţeleagă o metaforă pe care n-o ştie dinainte – nu i-a fost
introdusă în program de un om – ar trebui să aibă experienţa vieţii, iar
asta e un lucru care nu ştiu cum s-ar putea face. Bineînţeles, se încear-
că să se facă tot felul de programe care învaţă şi aşa ceva...
Şi ajung la ultimul punct important: există un nume celebru
în domeniul nostru, Terry Winograd, profesor la Stanford, în anii
’70 era printre cei mai importanţi cercetători în inteligenţa artificială.
Lucra în prelucrarea limbajului natural. Ulterior a stat la baza ideilor
pe care se bazează motorul de căutare Google. Google a fost făcut de
doi studenţi la Stanford, Brin şi Page, în cadrul unui proiect de an, iar
ideile lor au fost de fapt ideile lui Winograd. El a fost profesorul lor.
Spunea că de fapt importanţa unei pagini de web nu e dată de conţi-
nutul efectiv, ci e dată de legăturile de la alte pagini la acea pagină,
de importanţa ei socială. Asta este esenţa lui Google, aşa s-a impus.
Acest profesor nu mai e de mult profesor de inteligenţă artificială, e
profesor de interacţiune om-calculator, dimensiune care e un pic mai
apropiat de dimensiunea umană... Şi eu acum predau mai mult in-
teracţiunea om-calculator, precum şi prelucrarea limbajului natural
din această perspectivă, cu accent pe dialog.
Winograd a scris un raport celebru, apoi şi o carte celebră, în care
şi-a pus întrebarea: Ce sunt maşinile gânditoare? Pot exista maşini care
gândesc? Şi el spune despre înţelegerea limbajului natural: Ca să faci
un program, o maşină care să înţeleagă un limbaj natural, ar trebui
să aibă empatie. Înţelegerea de fapt înseamnă empatie. Dar ce înseam-
nă empatia? Empatie înseamnă a te pune în pielea celuilalt, a simţi ce
simte celălalt; iar asta e ceva specific uman. Numai oamenii anormali
nu au empatie. Aici chiar sunt studii pe criminali în serie, care efectiv
68
nu au empatie, şi oamenii care fac rău, în general, nu au. Un om nor-

mal are. Când vezi pe cineva că suferă, că e rănit, suferi şi tu. Asta e
empatia. Ori Winograd spune foarte bine: înţelegerea, inteligenţa este
empatie. El zice: Inteligenţa artificială e ca un birocrat. Vorbeam chiar
azi cu Părintele Sava, de aici de la Oaşa, care e de origine americană.
M-am întâlnit din întâmplare şi am schimbat câteva vorbe, povestea
de birocraţia de la noi, cât s-a chinuit să obţină cetăţenia română cu bi-
rocraţia românească. Birocratul ce face? Birocratul n-are empatie, are
nişte reguli pe care le aplică, dar nu se gândeşte că în faţă e o bătrânică
bolnavă, săraca, şi-o pune pe drumuri. Ei, inteligenţa artificială, cum
spune Winograd, e ca un birocrat care aplică strict şi rece nişte reguli,
fără să aibă empatie. Şi întrebarea e dacă vreodată se va putea face un
automat, un program care să aibă empatie. Asta ar însemna tocmai să
simtă ceea ce simte celălalt.
Am avut o surpriză plăcută, acum 12 ani lucram la un proiect
european, făceam un program de identificare a metaforelor. Atunci
studiam problema asta mai în amănunt. În proiect era şi o profesoară
de engleză din Simferopol care mi-a spus: – Uită-te la Bahtin. M-am
gândit: aşa cum noi românii ne lăudăm cu ai noştri, se laudă şi ruşii cu
ai lor. N-am fost prea atent şi am uitat de această recomandare. Apoi
când m-am dus cu o bursă Fullbright în SUA, m-am uitat de curiozita-
te să văd cu ce se ocupa profesorul cu care urma să lucrez. Era specia-
lizat în sisteme colaborative, acesta era domeniul de care mă ocupam
atunci şi mă ocup şi acum, sisteme colaborative de învăţare, sprijinite
de calculator. Şi când mă uit, văd că-l citea pe Bahtin. M-am interesat,
am văzut că-i tradus şi-n română şi l-am citit şi eu. E o carte pe care
v-o recomand, foarte frumoasă, despre Dostoievski, a fost tradusă de
mult, n-a mai fost reeditată. Am găsit-o la Biblioteca Pedagogică din
Bucureşti. În engleză, în America, a fost tradusă de 2 ori. Bahtin era
filolog, filozof, dar teoriile sale sunt folosite şi-n domeniul ingineresc:
am fost la un congres Bahtin, nu ştiu a câta ediţie, cu 150 participanţi,
inclusiv un doctorand în ingineria calculatoarelor din Norvegia care
aplica ideile lui la programe open source. Deci idei folosite chiar şi-n
tehnică. Şi ce spune Bahtin? El e considerat părintele unei concepţii
filosofice numită Dialogismul – totu-i un dialog. E considerat şi un pre-
cursor al lui Derrida – cunoscutul filozof francez contemporan post-
structuralist. (În secolul XX a dominat concepţia structuralistă a lui

Ferdinand de Saussure care spunea că totul poate fi descris prin struc-
turi: descrii elemente, părţi, legături între ele, şi poţi prevedea ce se
va întâmpla. Până şi antropologia, ştiinţa despre om, trebuia studiată
structuralist – vezi Antropologia structurală a lui Claude Levi-Strauss.
Era dat ca exemplu modul cum studia Saussure fonologia. În lingvis-
tică doar fonologia e un succes structuralist, şi un pic sintaxa).
Bahtin spune: Cuvântul e pătruns de ecourile cuvintelor spuse
înainte, nu-l poţi separa, nu poţi zice că e doar un semn. Totul e un di-
alog, cuvintele sunt pătrunse de dialoguri. El se referă şi la conştiinţă,
la personalitate, zice:
„Adevărata viaţă a personalităţii e accesibilă doar în cazul unei

pătrunderi dialogale, care răspunde ea însăşi într-un răspuns
liber şi nestingherit. În orice om e ceva ce nu poate fi dezvălu-
it decât de el însuşi într-un act liber al conştiinţei de sine şi al
cuvântului său, ceva ce nu-şi poate afla expresia extraordinarei
conştiinţe formate de altcineva”.
Despre Bahtin au fost lucrări, de exemplu o carte de Mihailo-

vic, Corporeal Words4, şi nu numai el, au fost mai multe lucrări care
chiar văd o dimensiune profund religioasă în multe din ideile lui.
De fapt e tocmai dimensiunea ortodoxă, ortodoxia fiind, bineînţeles,
prezentă în spiritualitatea rusă. Trebuie văzut contextul, Bahtin scria
în perioada stalinistă. Se pare că a scăpat de la moarte doar fiindcă
era foarte bolnav. A fost acuzat, se pare, tocmai de aceste trimiteri la
creştinism. Ce mai spune? Tot despre conştiinţă: „Conştiinţa n-o poţi
contempla, poţi doar intra în dialog cu ea, dialogul e esenţial”. Vă
recomand să citiţi cartea lui despre Dostoievski, e frumoasă şi uşor
de citit, nu e tehnică, şi are idei frumoase din Ortodoxie. De fapt şi
Dostoievski a fost un gânditor şi scriitor profund ortodox, după cum
ştiţi. Nu numai că e un dialog, zice Bahtin, dar avem mai multe voci
care intră în dialog şi formează un fel de polifonie. El asta spune des-
pre Dostoievski: de ce romanul lui Dostoievski e atât de deosebit?
Pentru că reuşeşte să redea, să exprime această polifonie: faptul că
4
Alexandar Mihailovic, Corporeal Words: Mikhail Bakhtin’s Theology of Discourse, Nort-
hwestern University Press, 1997 (n.ed. A.D.).
70
există totdeauna mai multe voci, care fiecare îşi păstrează persona-
litatea, dar toate formează un tot unitar. Mihailovic dă în cartea lui
o interpretare ortodoxă ideilor lui Bahtin şi spune că e o trimitere, o
legătură clară cu ideea de perihoreză. E modelul Sfintei Treimi: sunt
trei Persoane, care au fiecare un fel de a fi, dar există într-un tot. Şi
cumva modelul ăsta îl introduce şi Bahtin, dar nu foarte explicit, pro-
babil şi din cauza acelei perioade de represiune stalinistă.
Acum, de limbaj am vorbit deja... Ca să nu depăşesc o oră. Deci
ce e limbajul de fapt? V-am întrebat deja ce e conştiinţa. Ce e limbajul?
Îmi puteţi spune?
Din sală: E greu.
Prof. Trăuşan-Matu: E foarte greu, deşi noi fiind ortodocşi pu-
tem face o legătură. Eu nu sunt teolog, sunt amator în acest domeniu.
Am mai citit şi eu, există ceva ce ţine de apofatic, legat şi de ideea de
Logos. Problema limbajului a fost studiată la multe niveluri. Ferdinand
de Saussure – considerat părintele semioticii şi structuralismului, al
lingvisticii moderne (nu a publicat nimic în timpul vieţii, tratatul lui
a apărut postum din notiţele de curs) – spune că semiotica e un joc de
semne. Alt părinte al semioticii, Charles Sanders Peirce, are o altă di-
mensiune. Dacă Aristotel, apoi Kant, au definit categoriile fundamen-
tale în modul lor, Peirce spune: Nu sunt cum spune Aristotel, substanţa
şi celelalte, categoriile fundamentale, ci sunt doar trei categorii sau concepte
fundamentale: Unul (Primaritatea), Doiul (Secundaritatea) şi Treimea. Tre-
imea e cea mai complexă, mai mult de atât nu există. Tot ce e mai complex se
poate reduce la ea. E o dimensiune a semioticii mai nuanţată la Peirce.
Dar Peirce s-a referit mai puţin la limbaj (revenind la Saussure)...
O altă perspectivă este cea a teoriilor comunicării. Sunt mai multe
şcoli în acest domeniu. În teoria comunicării, iarăşi, limbajul e esenţial.
O să revin imediat. În ştiinţă – şi limbajul ştiinţific e un limbaj până
la urmă. Şi de fapt să ştiţi că limbajul matematic actual, formalismele
acestea matematice, se bazează mult pe regulile lui Peirce. Şi chiar Pe-
irce, fiindcă n-a mai fost mulţumit de limbajul linear (în general ma-
tematica e un limbaj linear, ca atunci când scrii), a introdus ideea de
grafuri existenţiale, care sunt pe 2 dimensiuni, şi au fost folosite şi în
inteligenţa artificială.
Ca o paranteză, să revenim un pic: ce e limbajul? Prin limbaj

tezaurizăm cunoaşterea în texte, ceea ce e fundamental. Spunea cine-
va: ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea toate bibliotecile? Şi eu aş spu-
ne: dacă ar dispărea internetul? Am văzut un fenomen de curând.
Noi la Politehnică avem legături strânse cu Franţa, avem mastere în
comun, am făcut teze în co-tutelă. De exemplu cu Toulouse. Pe lângă
Universitatea din Toulouse e un Institut de informatică, L’Institut de
recherche informatique, şi e acolo o româncă foarte cumsecade, m-a
sunat, Ştiţi, dom’ profesor, desfiinţăm biblioteca aici, dacă vreţi vă trimit
nişte cărţi. Mi-a dat o listă de cărţi – că ei le aruncă la gunoi – şi mi-a
trimis cărţile. Deci e tendinţa de a elimina bibliotecile. Ideea e de a
trece totul pe calculator. Ce s-ar întâmpla dacă ar dispărea toate căr-
ţile, toate bibliotecile? Ar fi un dezastru. Ce s-ar întâmpla cu cultura
umană? Bineînţeles, am mai rămâne noi, ca în filmul lui Truffaut5. De
fapt, limbajul este şi această modalitate de tezaurizare. Programarea
calculatoarelor se face într-un limbaj – limbajul de programare. Soci-
alizarea – vorbeam de reţelele de socializare – tot prin limbaj.
Dar comuniunea...? Am fost acum doi ani la un simpozion la
Durău, era o discuţie despre comunitate şi comuniune. E o mare di-
ferenţă, apropo de reţele sociale, între comunitate şi comuniune. În
reţelele sociale ai, să zicem, zece mii de prieteni, dar de fapt câţi pri-
eteni adevăraţi ai, efectiv? Comuniunea e altceva. Iar limbajul e legat
şi de comuniune.
Şi, în sfârşit, Logosul. L-am pus la urmă, dar ar fi trebuit pus la
început, căci de fapt este esenţial. Aici e de pildă diferenţa dintre om
şi maimuţă. Există încercări de a face maimuţa să vorbească, dar e o
diferenţă ca de la cer la pământ între limbajul unui om şi cel al unei
maimuţe. Sunt diverse explicaţii. Unii zic că noi avem limbaj cu sinta-
xă… De fapt nu se ştie… Cert este că există o diferenţă fundamentală.
Deşi unii zic că e o diferenţă foarte mică între noi şi maimuţă, diferen-
ţele sunt enorme, cel puţin din punct de vedere al limbajului. Limbajul
a fost central în secolul XX, în semiotică, dar şi în filosofie – chiar se
numeşte the linguistic turn6 în filosofia secolului XX.
5
Fahrenheit 451, regizat de François Truffaut în 1966, după cartea lui Ray Bradbury (n.ed.
A.D.).
6
Cotitura lingvistică.
72
Andrei Dîrlău: Voiam să întreb – pentru că sunt şi teologi aici

– din perspectivă teologică, în ce măsură putem considera limbajul
omenesc ca fiind rezultatul unei logofanii? Adică al unei revelaţii a
„Limbajului” divin, a Logosului divin. Deci, dacă Dumnezeu S-a în-
trupat, a luat trup omenesc, în ce măsură putem gândi că şi limbajul
omenesc este o întrupare, la nivel verbal, a unui „limbaj” divin, apofa-
tic, indicibil… Există asemenea cercetări?
Prof. Trăuşan-Matu: Este foarte bine ce aţi spus. Tocmai că eu
mă codeam să spun exact ce-aţi spus, deşi la aşa ceva mă gândeam,
pentru că nu sunt teolog şi îmi era teamă să nu greşesc. Mai puţin
ştiu din domeniul teologiei. Ştiu din domeniul meu, al tehnologiei
informaţiei. Din câte ştiu din domeniul meu, nu cred că s-au făcut
cercetări în acest sens. Ar trebui făcute... Aici mă întreb, dacă tot e o
dimensiune apofatică, dacă putem vorbi despre aşa ceva. Cum spu-
nea Wittgenstein în Tractatus Logico-Philosophicus: „Despre ceea ce nu
putem vorbi, să tăcem”7.
Din sală: Poate la Sfinţii Părinţi să existe.
Pr. Cristian Galeriu: Poate că e timpul să trecem la dezbatere;
pentru că timpul trece şi mai avem puţin, să intrăm în dezbatere. De
asta eu mă abţin.
Prof. Trăuşan-Matu: În general chiar le spun studenţilor: Opriţi-
mă dacă vreţi, nu mă supăr, chiar îmi place. Tocmai, dialogul e esenţial.
Închei în câteva minute şi apoi dezbatem. Limbajul a fost esenţial în
secolul al XX-lea. În filosofia secolului XX cele două mari direcţii au
fost filosofia analitică (sau anglo-saxonă) şi filosofia continentală (sau
hermeneutica filosofică). Paradigma pe care se bazează inteligenţa ar-
tificială, logica matematică, este mai degrabă din domeniul filosofiei
analitice. În logica matematică se fac simplificări pentru a putea stă-
pâni complexitatea lumii. Această logică, de exemplu, este o logică
aşa-numită monotonă. Cercetătorii din inteligenţa artificială şi-au dat
însă seama că noi folosim, în limbajul uzual şi în gândirea curentă, o
7
Tractatus Logico-Philosophicus, singurul volum publicat de filosoful Ludwig Wittgenste-
in în timpul vieţii, scris pe front şi ca prizonier în timpul primului război mondial, pro-
punându-şi să identifice relaţia dintre limbaj şi realitate şi să definească limitele ştiinţei.
Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Tractatus_Logico-Philosophicus (n. ed. A.D.).
logică ne-monotonă, care ţine cont de context, de istorie. Filosofia her-

meneutică ţine însă cont de context.
Ideile din tinereţe ale marelui filosof al secolului trecut, Witt-
genstein, au fost considerate de cei din filosofia analitică drept esen-
ţiale. Spre a doua parte a vieţii însă, Wittgenstein a susţinut clar că
înţelegerea limbajului este legată de context, putem vorbi de mode-
lul jocurilor de limbaj. De altfel, filosoful Wittgenstein a fost, la Cam-
bridge, coleg cu matematicianul Alan Turing, pe ale cărui cercetări se
bazează calculatoarele, şi se pare că au discutat mult pe tema logicii.
Iar în aceeaşi perioadă când la Cambridge se aflau Wittgenstein şi
Turing, era profesor, tot la Cambridge, fratele lui Bahtin, fapt remar-
cat de Clark şi Holquist, traducătorii lui Bahtin în engleză, în cartea
lor despre Bahtin. Ca să fim corecţi ştiinţific, nu se ştie dacă cei doi
au fost influenţaţi de el, nici dacă fratele lui Bahtin a fost influenţat
de gândirea lui Bahtin însuşi, dar este posibil.
Spuneam că limbajul a fost important chiar şi în inteligenţa arti-
ficială. Alan Turing nu numai că a făcut modelul matematic care a stat
la baza calculatorului – „maşina Turing” se numeşte –, dar în timpul
războiului a participat şi la descifrarea codului Enigma al nemţilor, iar
în 1950 a imaginat aşa-numitul „test Turing” de inteligenţă artificială.
A spus atunci că un program cu inteligenţă artificială se va putea face
în 50 ani, până în anul 2000. Şi a mai zis: Cum putem vedea că un
program are inteligenţă artificială? Spune aşa – folosesc un exemplu
mai sugestiv dat de mine: Să considerăm o încăpere cu uşa închisă,
eu scriu o întrebare şi o bag pe sub uşă. Acolo cineva, un om, îmi ia
întrebarea, dă cu banul, şi în funcţie de ce spune banul, răspunsul îl
dă un expert uman sau un calculator. Şi tot omul scrie pe hârtie, ca să
nu-mi dau seama cine a dat răspunsul. Deci eu primesc înapoi răs-
punsul tot pe o hârtie scrisă de mână, dar nu ştiu cine a dat răspunsul.
Turing spune că, în momentul când nu vom putea discerne cine a dat
răspunsul, atunci programul are inteligenţă artificială. Există un pre-
miu mare care se va da celui ce va trece testul Turing. Dar nu l-a trecut
nimeni, deşi au trecut 63 ani. Se mai dă anual un premiu, Premiul
Loebner, pentru cel care se apropie de aşa ceva. De fapt testul Turing e
un test al dialogului. Sunt programe, de exemplu Alicebot8, cu care poţi
8
Termen format din acronimul A.L.I.C.E. (Artificial Linguistic Internet Computer Entity)
şi terminaţia „bot” (de la „robot”), cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Artificial_Linguis-
74
dialoga, pe web, îi pui întrebări şi îţi răspunde. Dar îţi dai seama până
la urmă că nu e un om.
În matematică, limbajul este esenţial; există teoria limbajelor
formale, un capitol al matematicii pe care îl studiem la facultate, un
capitol esenţial pentru studenţii noştri: logica matematică, teoria in-
formaţiei... În teoriile comunicării sunt 2 modele de bază: Modelul
maşinii... canalul perturbaţiilor, de exemplu al lui Shannon, în teoria
informaţiei, emiţător-receptor. Dar există şi un model organicist, care
vede comunicarea nu numai aşa, emiţător-receptor. De fapt când co-
municăm – Bahtin spune că în ultimă instanţă chiar şi când scrii un
eseu, singur acasă sau undeva izolat în vârful muntelui, de fapt ceea ce
scrii este tot un dialog până la urmă... Căci ceea ce scrii tu acolo, scrii
ca să fie citit de cineva, iar pentru tine, cumva, vocea celui care va citi
e implicită. Normal că scrii având în minte, chiar fară să-ţi dai seama,
vocea respectivului cititor. Plus că ceea ce spui tu este impregnat de
vocile anterioare pe care le-ai auzit sau citit, cum spune Bahtin. Deci în
orice e un dialog nu este numai aşa, emiţător-receptor, ca-n fizică sau
electronică, asta e o teorie din electronică, când era problema cu bruia-
jul, traduceai un semnal şi voiai să reconstitui semnalul iniţial având
acces doar la ce ai primit... Asta stă la baza multor teorii, de exemplu
modelele Markov9 ascunse, folosite curent în data mining, dar e ceva
simplificator, bazat pe o statistică.
Acest model, al canalului de comunicare, poate fi folosit şi în do-
meniul religios, e un model mai simplu, îl putem vedea ca o comu-
nicare, să zicem, de la Dumnezeu la om, care este uneori perturbată.
În electronică era emiţătorul, receptorul şi bruiajul. Se întâmplă şi în
perspectiva teologică, dar din această perspectivă comunicarea e mult
mai complexă, poate fi dat şi un citat din Psalmi. Ideea de comunicare
e foarte prezentă în Scriptură; este o carte foarte frumoasă a părintelui
tic_Internet_Computer_Entity. A se vedea şi http://en.wikipedia.org/wiki/Automated_
online_assistant despre asistenţii automaţi online care pot înlocui uneori un call centre,
precum şi, despre „chatterboţi” la: http://en.wikipedia.org/wiki/Outline_of_natural_lan-
guage_processing#Chatterbots (n. ed. A.D.)
9
„Lanţ Markov” – sistem matematic ce suferă tranziţii de la o stare la alta, proces rando-
mizat caracterizat de regulă ca „fără memorie”: starea următoare depinde doar de starea
curentă, nu de secvenţa de evenimente care a precedat-o. Acest tip de „lipsă de memorie”
e numit proprietate Markov. Lanţurile Markov au aplicaţii ca modele statistice ale unor pro-
cese din lumea reală. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Markov_chain. (n. ed. A.D.)
Dascălu: Comunicarea pentru comuniune. Comunicarea e legată de co-

muniune, nu le putem separa. Părintele Dascălu spune:
„Revelaţia divină, Dumnezeu comunică prin intermediul raţi-

unilor lucrurilor create, de asemenea şi prin fapte minunate şi
prin limbajul inefabil al inimii, al conştiinţei oamenilor”.
Acest limbaj e ceea ce lipseşte maşinii; cum poate avea calculato-

rul limbajul inimii sau al comuniunii?
Şi Părintele Stăniloae spunea foarte frumos că termenul româ-
nesc „cuvânt” e unic şi foarte semnificativ, vine de la latinescul conven-
tum, care înseamnă a fi în comuniune, a fi împreună cu cineva. E mai mult
decât un cuvânt, e o acţiune. Şi Florin Caragiu a scris foarte frumos
despre comunicare. Bahtin are o lucrare despre cuvântul-acţiune, se
numeşte în engleză Toward a Philosophy of the Act (Către o filosofie a actu-
lui10, am avut traducerea). De fapt avem o obligaţie, cuvântul implică
şi o responsabilitate, o responsivitate. Când spui ceva eşti responsabil,
trebuie să dai un răspuns pentru ce ai spus, să poţi da o explicaţie, e
un act. Asta şi în lingvistică, Teoria actelor de vorbire de Austin şi Searle,
bazată pe ideea jocurilor de limbaj a lui Wittgenstein.
Din sală: Există de fapt şi expresia „a-ţi da cuvântul”, care impli-
că maximum de responsabilitate: „Mi-am dat cuvântul!”.
Prof. Trăuşan-Matu: Da, excelent! De exemplu, în logica clasi-
că, în matematică şi în filozofie, se vorbeşte despre „valoarea de ade-
văr”. O propoziţie are o valoare: adevărat sau fals. Sau avem logica
predicatelor, tot pe baza valorii de adevăr. Dar nu e totdeauna chiar
aşa, pentru că sunt multe propoziţii care sunt acte. De exemplu chiar
asta: „Îmi dau cuvântul”. Şi Austin, un filozof, a remarcat că de mul-
te ori ceea ce spunem sunt acte: „Mi-am dat cuvântul” sau „Promit
că voi lua 10 la examen”, sau exemplul pe care îl dă Austin cu ofiţerul
stării civile, care spune: „Vă declar soţ şi soţie”. Ăsta-i un act, nu mai
are valoare de adevăr. Nu spui că e adevărat sau fals, trebuie doar să
fie nişte condiţii ca să se întâmple acel lucru. Cuvintele sunt acte. Pă-
Scris în 1919-1921 şi găsit în anii ’60 în stare deteriorată, manuscrisul a fost publicat în
10
URSS în 1985 ca fragment al unei lucrări incomplete. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/

Mikhail_Bakhtin#Toward_a_Philosophy_of_the_Act. (n.ed. A.D.)
76
rintele Stăniloae spune undeva despre cuvânt că poate fi şi ipocrit...

Cuvântul e foarte complex.
Şi aici mă opresc. Voiam să mai spun ceva despre internet dar
nu mai e timp. Am vorbit de tendinţa asta de a sta pe Facebook, mai-
luri ş.a.m.d. Pierdere de timp. O spun din experienţă. Numai că eu
sunt şi obligat, la noi toate se fac pe internet. Vorbesc uneori şi la trei
noaptea cu un doctorand sau un asistent pe chat. Nu ne mai ajunge
timpul şi ajungem la acest fel de a rezolva problemele. Uneori pierzi
mult timp, ai impresia că le cunoşti, le ştii, le stăpâneşti, că totu-i
acolo pe Wikipedia, pe web, dar de fapt, tocmai pentru că e multă
informaţie, poate fi şi o mare înşelare. De fapt nu ai înţelepciune. Le
spun şi studenţilor, aveţi acum cursuri pe web şi atâtea, dar ceea ce
contează e dialogul faţă către faţă c-un profesor. Chiar şi dacă gre-
şeşte când îţi predă la tablă. Prin greşeala pe care o face poţi învăţa
mai mult decât nu ştiu câte ore de tocit pe internet. Modul în care-şi
corectează greşeala, dialogul care se naşte de aici, e poate mai util.
Trebuie să fim conştienţi, să nu ne pierdem, cum spunea şi Părintele
Galeriu de psihologia în cele 3 direcţii, să nu uităm că trebuie să că-
utam un sens de fapt. Eu vă mulţumesc.
Avem o responsabilitate pentru
fiecare cuvânt pe care îl rostim
Pr. Cristian Galeriu
Pr. Cristian Galeriu: Mai întâi, mulţumesc că mă primiţi în mij-

locul dumneavoastră şi să mă iertaţi pentru întârziere!
Şi acum, fratele Andrei a pornit deja o avalanşă cu întrebarea
pe care a pus-o… Eu am fost entuziasmat de prezentarea domnului
profesor Trăuşan – îi mulţumesc! Îmi pare rău că n-am fost şi la ce-
lelalte prezentări!
Şi de aceea, dacă îl evoc pe Părintele Galeriu, o să-l evoc în temati-
ca deschisă. Adică o să încerc să prezint cum vedea Părintele Galeriu lu-
crul acesta, dacă există un model dumnezeiesc al limbajului omenesc.
Tot studiind la Sfântul Maxim Mărturisitorul, mai punând câte
o întrebare, acolo lucrurile sunt foarte clare: Cuvântul lui Dumnezeu
Se rosteşte o singură dată. Deci, Dumnezeu Se rosteşte o dată pentru
totdeauna. La Dumnezeu nu există o multitudine de cuvinte, într-o
primă analiză, ci există un Cuvânt Care are şi ipostas – este Persoa-
nă. Deci, Fiul reprezintă întru totul pe Tatăl. Fiul, Care e şi Cuvântul,
e Logosul. Deci există un Cuvânt Care cuprinde şi exprimă întreaga
Dumnezeire pe care o primeşte de la Tatăl.
Iar, în al doilea rând, acest Cuvânt nu este lipsit de Duh. Adică
Cuvântul este dintotdeauna împreună cu Duhul Sfânt. Cum zic Sfin-
ţii Părinţi: „Rostirea lui Dumnezeu este deodată naştere şi purcedere”,
adică, dacă vorbim despre naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt,
ele pot fi văzute ca o rostire a Tatălui înlăuntrul Dumnezeirii, din veş-
nicie şi veşnică, nu numai din veşnicie, ca un fel de trecut, ci şi veşnică.
Deci, Cuvântul dumnezeiesc exprimă şi cuprinde Dumnezeirea.
Acum, în ce măsură cuvântul nostru, limbajul nostru format, în
principal, din cuvinte, poate să aibă model dumnezeiesc? Şi-aici Părin-
tele Ganciu mi-a suflat ceva la ureche şi o să pornesc şi de la acest cu-
78
Pr. Constantin Galeriu
vânt al dânsului, că limbajul – cum aţi spus, părinte? – limbajul ome-

nesc este o transmitere a raţiunilor divine, o descoperire a raţiunilor
divine cu ajutorul omului – aşa mi-aţi spus.
Pr. Emanuel Ganciu: Cuvintele le văd ca o întrupare a Cuvântului
dumnezeiesc, a Raţiunii dumnezeieşti, în om, cu participarea omului.
Pr. Cristian Galeriu: Adică ce zicea şi domnul profesor, citând
din cartea Părintelui, cu bucuria descoperirii lui Viktor Frankl: că totul
trebuie să aibă un sens. Şi ne zicea Părintele întotdeauna când tâlcuia
din momentul Facerii: „Mâncaţi din toţi pomii Raiului”, şi-l cita pe
Sfântul Vasile cel Mare care spunea: Ce înseamnă să „mănânci din toţi
pomii Raiului”? Zice – să cunoşti, din toate lucrurile, pe Dumnezeu.
Adică să-ncepi să descifrezi raţiunile din lucruri. Îl vedem pe om asis-
tat de Dumnezeu; e una dintre imaginile preferate ale Părintelui Gale-
riu şi, prin moştenire, şi ale mele: în care omul stă şi priveşte Creaţia,
iar Dumnezeu îl întreabă: „Ce nume îi dai, Adame, acestui animal?”.
Şi Adam zice, la fiecare animal, la fiecare pasăre, îi pune nume fiecărui
lucru de pe pământ – omul îi dă cuvânt, un cuvânt care să-l exprime.
Deci lucrurile lui Dumnezeu sunt raţiuni la bază. Sunt raţiunile dum-
nezeieşti. Adică λόγοι, ştiţi dumneavoastră, loghi.
Adică, dacă vreţi, Cuvântul s-a împrăştiat peste lume, dând fiinţă
fiecărei fapturi. Şi această făptură, acest logos al fiecărei făpturi, înseam-
nă deodată structura şi scopul acelui lucru. O structură care este clar
definită de Dumnezeu pentru scopul pentru care a fost făcut acel lucru.
Nici un lucru nu e făcut fără scop. Are o raţiune de a fi – cum spune
Sfântul Maxim. Deci la bază există o raţiune, dar are şi o raţiune de a fi.
Şi Omul stă lângă Dumnezeu şi citeşte raţiunile lucrurilor, ca-
ntr-o carte deschisă, iar Dumnezeu spune: „Da, acesta este numele
lucrului pe care îl vezi!”. Cum vede omul? Aici cred că e lucrarea: o
dată, a structurii lui, că el însuşi este impregnat de raţionalitate, fi-
ind chip al Lui, după chipul lui Hristos, după chipul Fiului, el însuşi
are această putere. Dar şi mai are şi altceva: mai are Duhul, Care e
prezent atunci şi îl învaţă. Şi de-aceea, orice descoperire a lucrurilor
din jurul nostru e o descoperire, un fel de dialog, în primul rând cu
Dumnezeu, o cunoaştere a Creatorului. Spune Sfântul Maxim: „În-
totdeauna căutaţi prin fiecare lucru să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu!”
Sau: „Căutaţi prin fiecare cuvânt al Scripturii să deschideţi uşa către
Avem o responsabilitate pentru fiecare cuvânt pe care îl rostim
79
nemărginirea Dumnezeirii”. În fiecare cuvânt poţi să intri şi prin el

să mergi spre Cuvânt...
De aceea cred că nu va reuşi niciodată un aparat din acesta arti-
ficial să rostească un cuvânt adevărat, pentru că el nu are capacitatea
de a vedea dincolo de un cuvânt pe Însuşi Dumnezeu. De aceea – şi
foarte bine aţi spus – fiecare cuvânt pe care îl rostim are o respon-
sabilitate, are şi o responsivitate, adică în sensul că se aşteaptă şi un
răspuns. […] Şi fiecare cuvânt este şi un fel de chemare. Deci, dacă
te-ai apucat să rosteşti un cuvânt – şi-aici e bine, suntem la mănăsti-
re, nu prea se vorbeşte mult – dacă te-ai apucat să rosteşti un cuvânt,
ai grijă ca acel cuvânt să deschidă în inima celuilalt dorul de Dum-
nezeu, să-i deschidă uşa către Dumnezeu, să nu deschidă – Doamne
fereşte! – altceva.
Deci cam atâta aş vrea să vorbesc astăzi la evocarea Părintelui
Galeriu, că tot ce spun, spun de la dânsul, şi tot ceea ce sunt, sunt da-
torită lui. Aşa cum ziceau Părintele Rafail Noica şi părinţii, fraţii toţi
ceilalţi de la mănăstirea Essex: „Noi nu suntem puşi să spunem decât
ce am învăţat de la Părinţii noştri, restul e de la păcatele noastre”, de
aceea ceea ce spunem devine tot mai subţirel aşa, mai neputincios.
Dar vă îndemn să îl citiţi pe Părintele Galeriu, de aceea mulţumim
şi părinţilor de aici de la Oaşa şi tuturor celor care s-au ocupat, vrem să
îl aducem în faţa dumneavoastră, pentru că el vă va deschide, vă va da
cuvinte care să vă deschidă drumul spre Dumnezeu. Vă mulţumesc!
Libertatea creştinului astăzi
Pr. Nicolae Dura
Andrei Dîrlău: Părintele Nicolae Dura de la Viena. Vă rugăm să

poftiţi aici în faţă.
Pr. Nicolae Dura: Îmi vine în minte un cuvânt al Părintelui profe-
sor Constantin Galeriu: „Prea plin de Cuvânt sunt, ca să mai pot vedea
un text”: deci voi încerca sa comunic direct, nu legat de textul scris.
În contextul a ceea ce-am auzit până acum mi-au venit două gân-
duri. Primul capitol al tezei mele de doctorat, pe care l-am făcut cu pă-
rintele profesorul Galeriu, se numea Valoarea cuvântului. Mă gândeam
la un citat din Părintele Stăniloae pe care l-am dat acolo. Eminescu spu-
ne în Caietele lui că noţiunea românească de cuvânt vine din supinul
latinesc conventus, care înseamnă în acelaşi timp comuniune, dar şi CU-
MINECARE. De aceea noi ne cuminecăm şi cu cuvintele, şi euharistic.
Părintele Galeriu ne recomanda, prin anii ’81-’82, o carte cele-
bră, în limba franceză (La Manducation de la Parole, Gallimard, 1975, 3
volume) a lui Marcel Jousse, despre cuvântul ca mâncare. Şi ne gândim
la Sfântul Nicolae Cabasila, care spunea că, mergând la biserică, nu
toţi ne putem împărtăşi cu Hristos Cel euharistic, dar toţi ne putem
împărtăşi cu cuvântul lui Dumnezeu: cuvântul Evangheliei, cuvântul
Apostolilor, cuvântul predicii.
Părintele Constantin iarăşi repeta, şi accentua cu bucurie, apro-
po de ce spunea fratele părinte Cristian Galeriu, citând din Sfântul
Andrei Criteanul: „Dă-mi cuvânt, Cuvinte, nu mă trece cu vederea”.
Extraordinar de profund: „Dă-mi cuvânt!” – Cuvântul, Logosul.
Şi mă gândeam la noţiunea de Logos care înseamnă nu numai
cuvânt, ci şi raţiune. „S-a făcut Cuvântul trup”. Iar echivalentul ebraic
al grecescului logos, iarăşi un cuvânt mult folosit de Părintele Constan-
tin, înseamnă, şi mai adânc, nu numai cuvânt, ci şi faptă. La Dumnezeu
cuvântul e faptă şi fapta e cuvânt.
Libertatea creștinului astăzi
81
Ce departe suntem noi, într-o vreme a exploziei cuvintelor, a ex-

ploziei informaţionale în care trăim, de această profunzime a comuni-
unii: a ne afla într-o inimă – „concordia”.
Cât de liberi suntem?
Eu mi-am pregătit un text, cu date foarte recente: Despre libertate.

Şi mă gândeam să mă adresez dumneavoastră aşa: „Iubiţi oameni li-
beri!”. Nu fraţi şi surori, preacuvioşi şi preacucernici părinţi, domnilor
profesori ş.a.m.d., ci „Iubiţi oameni liberi!”
Aţi sesizat că, împlinindu-se în acest an 1700 de ani de la edic-
tul de toleranţă al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, s-a vorbit şi
se vorbeşte foarte mult despre libertatea creştinismului. Dar mai puţin
se vorbeşte despre cât de liberi suntem noi, ca şi creştini. Mă surprind
anumite date, şi vă dau ceva foarte recent, din 2 iulie 2013, un comuni-
cat comun al episcopilor catolici, semnat de ei în Germania, dar şi de
episcopii luterani din Germania. Comunicatul a apărut în urmă cu vreo
două săptămâni, exact pe tema libertăţii. Cât de liberi suntem noi astăzi?
Strigă oamenii Bisericii, ortodocşii sunt mai timizi, noi reacţionăm puţin
mai tardiv. Suntem invitaţi la o constatare cât se poate de periculoasă.
Cât de liberi suntem noi, navigând pe net? Vezi unii tineri, pe internet,
navighează până naufragiază. Aşa, până la 3 dimineaţa. Firesc, te în-
trebi, când doarme omul? E liber, nu? Noi vorbim atâta despre libertate,
fiind în robie. În robia cuvintelor, în robia informaţiei, în robia timpului
pe care nu-l mai avem. Vedeţi ce stratagemă extraordinară a vrăjmaşu-
lui, să ne complexeze pe toţi, că nu mai avem timp? Că suntem stresaţi!
Eu, când aud pe vreun creştin că e stresat, îl întreb: „– Nu eşti cumva
creştin? Păi, cum să nu?”. „– Dar de ce-mi vorbeşti de stres? Pentru că
un creştin vorbeşte şi trăieşte întru liniştire şi bucurie”.
Ce frumos, în rugăciunea a cincea de la taina Sfântului Maslu
mărturisim: „Doamne, Tu Cel Care ne miluieşti pe noi cu liniştirea”.
Ce frumos! Când cuvintele nu mai au putere… De fapt, treapta su-
perioară a rugăciunii este rugăciunea tăcerii. Să tăcem ca să ascultăm
glasul lui Dumnezeu. În larma noastră cotidiană nu-L mai auzim pe
Dumnezeu, nici în Scripturi, comunicând cu noi, nici prin Sfinţii Pă-
rinţi, chiar dacă sunt traduşi în atâtea limbi. Şi vedeţi că poţi sta liniş-
tit, comod, sau leneş, cum spunea Părintele Iona de-aici. Oamenii de
82
Pr. Nicolae Dura
azi vorbesc de comoditate. Asta e lene! Stai leneş în fotoliul tău acasă
şi navighezi acolo, biblioteci întregi sunt acolo pe internet. Găseşti
acolo pe Sfântul Vasile ce Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Maxim Mărturisitorul, şi încerci să pătrunzi un pic spre sensurile
lor. Şi mă întreb: mai suntem noi liberi? Cât de liber e, cu adevărat,
creştinul, şi în general viaţa noastră creştină, azi, într-o vreme în care
se urlă atât de mult şi aceste unde înconjoară Terra, vuind despre
aşa-zisa noastră libertate?
Foarte recent, chiar în luna mai anul acesta, au avut loc mai mul-
te simpozioane, în spaţiul european, dar şi în alte spaţii, la Istanbul de
pildă, pe această temă: despre libertatea religioasă, apărarea libertăţii
religioase. Iar Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, chiar la
sfârşitul lunii mai 2013, a dat o enciclică pe tema libertăţii religioase.
Printre altele, spunea: „La 1700 ani de la Edictul de libertate al Sfântu-
lui Constantin cel Mare, există prigoniri din pricina credinţei, a religiei
şi a convingerilor religioase. În mai multe locuri se manifestă în acest
sens violenţă, omoruri, exilări şi ameninţări. De aceea e nevoie de o
concentrare a strădaniilor de apărare a libertăţii religioase”.
Un subcapitol şi o întrebare era libertatea umană, care e în acelaşi
timp un dar divin, însă şi o împlinire umană. Omul, în calitatea sa de
chip al lui Dumnezeu, ca fiinţă raţională, dispune de o putere sufle-
tească deosebită, numită libertate. Libertatea înseamnă starea de ne-
dependenţă, de autodeterminare, de a alege drumul şi timpul pe care
eu ca om îl cred cel mai potrivit, mai adecvat, mai oportun. Libertatea
înseamnă o stare de fericire, mulţumire şi împlinire, pentru că omul a
fost eliberat de o sclavie şi se poate bucura cu adevărat de viaţă.
Vedeţi dumneavoastră cât de mult are omul de astăzi? Putem să
ne analizăm fiecare dintre noi. De pildă şi acest fenomen al diasporei.
Fiecare avem cu mult mai mult decât aveam cândva, în urmă cu dece-
nii. Şi întreb oameni care au foarte mult, cât de bucuroşi sunt? Cât de
împliniţi sunt realmente?
Am un citat aici din Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Omul a fost făcut la început după chipul lui Dumnezeu, ca să

se nască cu voinţa din Duh, şi să primească asemănarea adusă
lui prin păzirea poruncii dumnezeieşti ca să fie acelaşi – om,
făptură a lui Dumnezeu, şi dumnezeu prin duh, după har”.
83
Ce minunat! Dar această putinţă nu este un acord uman, ci este

una teandrică. Mi-a plăcut tare cuvântul, dialogul, vorba noastră. Scri-
am în teza mea de doctorat: cuvântul în trialog. Cuvântul interuman,
dar cu această responsabilitate, cu această convingere că Dumnezeu
este deasupra noastră. Dacă ne-am imagina un triunghi: deasupra
noastră este Dumnezeu, iar la bază suntem noi, oamenii, cei care emi-
tem şi cei care receptăm. De la Dumnezeu ne vine numai limpezirea,
numai liniştirea, de la Dumnezeu nu vine bruiajul. Bruiajul vine pe li-
nie orizontală. În verticalitatea noastră vine liniştirea, vine pacea, vine
înţelepciunea cea duhovnicească. Şi am putea depăşi aceste bruiaje.
Mă gândeam la o expresie a Sfinţilor Părinţi, aceste năluciri drăceşti,
care ne înconjoară şi ne poluează mental, foarte păgubitoare duhov-
niceşte. Dumnezeu a creat pe om cu suflet liber şi independent. După
propria voie liberă poate omul săvârşi binele sau răul. Sfântul Antonie
cel Mare spune: „Cât de măreţ este omul liber. Cât de frumos este omul
liber!”. În Noul Testament noţiunea de libertate, ελευθερία = eleuteria,
apare în zece rânduri. Cuvântul libertate îşi are sensul duhovnicesc:
libertatea noastră în Hristos. Hristos S-a făcut om pentru noi. Fiul lui
Dumnezeu s-a înomenit, S-a facut om pentru noi, a pătimit, S-a răs-
tignit, a înviat şi S-a înălţat la ceruri ca să ne elibereze. Să trăim acest
pesah, această trecere din robie în libertate. Ajutat de Cuvântul divin cel
dătător de viaţă, şi sprijinit de harul cel dumnezeiesc, omul revine de
pe drumurile robiei în casa şi grădina comuniunii paradisiace.
Omul căzând de la răsturnarea aceasta a cuvântului, prin ispiti-
torul, în paradis, cuvântul n-a mai fost adevăr, cuvântul n-a mai fost
libertate, ci cuvântul a devenit robie. Deja de la Sfântul Botez, Hristos-
Domnul locuieşte în făptura noastră prin această naştere, aşteptând
prima intenţie hotărâtă şi cel dintâi pas spre El, care se face tot din
împreuna noastră lucrare cu Dumnezeu (I Cor. 3, 9): „Noi suntem îm-
preună-lucrători cu Dumnezeu”. Făptura umană poate conlucra, sau
se poate opune lucrării divine în viaţă. Vedeţi dumneavoastră cât de
mare este omul, în Psalmi: Cu puţin l-a făcut pe el mai mic decât înge-
rii. Unii au tradus chiar: „Cu puţin l-ai făcut pe el mai prejos decât
Tine, Doamne”. Ce adânc! Deci noi suntem înzestraţi de Dumnezeu cu
această binecuvântare de a fi liberi, de a fi făpturi libere.
Şi atunci, ce minunat este să fii cu adevărat liber! În momentele
de fericire, în cele de suferinţă şi necaz, de la naştere până la marea
84
Pr. Nicolae Dura
noastră trecere (cum zicea Lucian Blaga, că suntem în zona lui de in-
fluenţă, aici aproape de Lancrăm: „Moartea – marea noastră trecere”),
în momentele de bucurie, dar şi în cele de necaz, de încercare, noi tre-
buie să simţim prezenţa divină în noi, ca un alter ego; căci în El... – ce
minunat cita Sfântul Pavel (apropo de fratele Andrei care amintea) şi
din înţelepciunea veacului acestuia, îl cita în predica sa din Areopag,
în Faptele Apostolilor (17, 28) pe poetul Aratus, care trăise cu 280 ani
înainte de momentul respectiv, şi spunea: „Căci în El – adică în Dum-
nezeu – trăim, ne mişcăm şi suntem”. Cât de profund! În Dumnezeu
trăim, existăm, ne mişcăm şi trăim, suntem. Această prezenţă comple-
tează şi întregeşte eforturile noastre spre mântuire.
„Să fii de-a pururi în mânuţa drăguţului Dumnezeu”, spunea şi
românul transilvan în unduirea doinelor. Să fii cu această convingere
că eşti „în mânuţa lui Dumnezeu”. Mai ales prin dumnezeiasca taină
a Mirungerii, pecetea şi puterea Duhului Sfânt se dăruiesc creştinu-
lui, harul Duhului Sfânt, această energie sau putere ce ni se împărtă-
şeşte de la Dumnezeu, sau lucrează în noi, fără – aici e paradoxul su-
prem – fără a deranja libertatea noastră, pe care am primit-o noi de la
Dumnezeu. Omul ca fiinţă liberă poate refuza ajutorul harului divin.
Dumnezeu este în noi şi cu noi când parcurgem „cărarea mântuirii”,
cum spunea Părintele Arsenie. Ce minunată e această descoperire a
lui Dumnezeu şi această întâlnire a lui Dumnezeu în noi înşine! Ştiţi
din Confesiunile Fericitului Augustin: „Te-am căutat, Doamne, peste
tot şi nu te-am găsit, nu Te-am aflat, până când nu m-am întors în
mine. Eu Te căutam aiurea şi Tu erai în mine!”. Ce minunat! În acest
răspuns, Quaere superna! Quaere superna! „Caută deasupra noastră”,
răspundeau făpturile numite de om, căci Dumnezeu nu este în făp-
turi, ci ele sunt doar o oglindire a Lui, aşa cum se oglindeşte lumea,
în dimineţi, în bobul de rouă, sau soarele în dimineţile în care iarba
pământului are lacrima bobului de rouă.
Libertatea ca dar ni se încredinţează şi se păstrează în viaţa noas-
tră prin lucrarea şi ajutorul Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel ne
descoperă, în Epistola a II a către Corinteni, capitolul 3, versetul 17, că
„Unde este Duhul Domnului acolo este libertate”. Ce frumos! Când
Mântuitorul a spus în Evanghelia după Ioan, capitolul 8: „Veţi cunoaş-
te adevărul, şi adevărul vă va face pe voi liberi”, o spun de fiecare dată
copleşit de puterea acestor cuvinte, când citesc această Evanghelie,
85
care se citeşte de obicei în rânduiala slujbei pentru întemniţaţi, pentru

cei aflaţi în ne-libertate. Şi sunt sute şi mii de români şi în lumea din
afara ţării, în lumea celor plecaţi de acasă, îmi place mie să spun, dar şi
pe-aici, că aud că temniţele sunt pline. Le-am spus odată, la Viena, că
acolo unde se zideşte o biserică, se dărâmă, se anulează două temniţe,
şi au rămas surprinşi! Şi aceasta este forţa noastră, zidind o biserică să
anulezi două temniţe. Noi am zidit multe biserici, Slavă Domnului, de
24 ani, şi mă întreb, câte temniţe s-au închis în România. Şi ar fi cazul
să se mai închidă temniţe că nu mai au pe cine să ţină acolo! Şi să spui
oamenilor întemniţaţi: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face
pe voi liberi”, ce frumos! E libertatea aceea despre care vorbea Părin-
tele Stăniloae şi Părintele Galeriu când erau închişi.
Îmi amintesc că am petrecut cu Părintele Galeriu o după-masă,
pe 6 august, de Schimbarea la Faţă, fiind la cursul de îndrumare pre-
oţească, prin anii ‘85, la Sibiu. Am mers după masă la Păltiniş şi-mi
amintesc că acolo, printre brazi, a vorbit despre această libertate, chiar
fiind în temniţă, şi mi-a spus acolo, am auzit de la dânsul, deşi sute sau
mii de ore am fost în preajma dânsului, cum glumeau cei închişi, dar
liberi sufleteşte. Spunea aşa: „Nu noi eram cei privaţi de libertate în
temniţă, ci bieţii oameni care ne păzeau pe noi, ăştia nu aveau liberta-
te. Noi aveam libertate. Dimineaţa luam roaba şi ziceam: Eu sunt rob
şi tu eşti roabă, hai să ne apucăm de treabă”. Auziţi dumneavoastră!
Iar Părintele Stăniloae, când a fost întrebat (de Olivier Clément):
„Părinte, cum v-a fost când eraţi privat de libertate?”, spunea: „Pentru
mine a fost bine chiar”. Auzi, nu numai uşor, ci bine! „Pentru c-am
avut mai mult timp de meditat. Dar pentru soţia mea a fost greu, c-a
rămas fără loc de muncă, fără un salariu, şi c-un copil”. Deci libertatea
lăuntrică depăşeşte corsetul acesta al veacului, al materialului.
Tot prin anii ’80, îmi amintesc, mă întreabă Părintele Constantin:
„– Ce faci în seara asta? – Păi, mă retrag la căminul preoţesc şi o să
dorm acolo liniştit”. Iar dânsul zice: – Haide cu mine”. Şi mă duce la o
întâlnire, Dialoguri de seară. Întâlnirea era în atelierul maestrului Sorin
Dumitrescu, la câţiva paşi de Biserica Sfântul Silvestru, fratele Sorin
(aşa-i zicea părintele Galeriu) este şi acum aici cu noi. Au mai partici-
pat Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia Patapievici, cred, cam atât.
Eu am rămas surprins auzind pentru prima oară acest cuvânt, eram
timid, deşi eram asistent la Institutul Teologic Universitar din Sibiu,
86
Pr. Nicolae Dura
atunci am auzit din gura acestora, îl întrebau pe Părintele... îl ispiteau

în duhul cel mai bun al cuvântului: „Părinte, explică-ne ce înţelegea
Fericitul Augustin când spunea: «Iubeşte, şi fă ce vrei!»? Şi a răspuns
părintele: – Păi, e vorba despre libertate”.
M-am gândit că e potrivit, în contextul acesta al nostru aici, cu-
vântul profund al Fericitului Augustin: Iubeşte, şi fă ce vrei! Exprimă,
acest cuvânt, în mod paradoxal, magistral, caracterul antinomic al
libertăţii umane. Păi, când iubeşti pe tata, pe mama, când Îl iubeşti
pe Dumnezeu, eşti cel mai liber. Tu te străduieşti să respecţi drumul,
să mergi pe cărarea mântuirii, pentru că Dumnezeu te aşteaptă la
capătul drumului. Atât libertatea, cât şi corolarul ei necesar, respon-
sabilităţile, sunt realităţi spirituale care se întregesc, se completează
una pe alta. În spiritualitatea creştină, libertatea şi responsabilitatea
morală sunt două realităţi fundamentale. Fără acestea nu se poate
înţelege nici problema şi existenţa răului în lume.
Tema teodiceei este o temă care a frământat atâtea minţi de teologi
şi de filozofi: Cum, şi de ce, şi de unde a apărut răul în lume? Cum
de este el îngăduit de Dumnezeu, în bunătatea Lui? Când spunem,
mai ales în Joia Mare: „Slavă Ţie, Doamne, Slavă îndelung-răbdării
Tale, Doamne, Slavă Ţie Stăpâne!” – cum Dumnezeu îngăduie răul?
Izvorul libertăţii şi izvorul responsabilităţii este în Dumnezeu. Nu-i
un dezacord, vedeţi, sunt două subiecte, şi ai vrea să spui: predicatul
pune-l la plural! E la fel ca în Gal. 5, 22: „Roada Duhului este bunăta-
tea, blândeţea, iubirea, îndelunga-răbdare”. Şi vin unii şi spun: Iată un
dezacord gramatical! Nu e deloc dezacord. „Mână mai în adânc!” îi
spunea Mântuitorul lui Petru. Şi ăsta era un cuvânt privilegiat, folosit
de Părintele Constantin: „mână mai în adânc”, mergi mai înspre esen-
ţă! Ca să poţi pătrunde cum roada Duhului este unică, iar libertatea şi
responsabilitatea formează o unitate profundă.
Libertatea umană este un dar divin, însă este şi o împlinire a omu-
lui, un proces în viaţa sa. Dobândirea libertăţii nu este o revoluţie. A
fost în 21 decembrie 1989 o aşa-zisă „Revoluţie”, până am ajuns la „di-
soluţie” (sau nu ştiu ce diminutive se mai pot face) şi noi nu suntem li-
beri, suntem mai înrobiţi. Însă există o libertate care nu se obţine într-un
moment, ci este un proces. Libertatea, darul libertăţii, în mintea umană,
poate să dureze viaţa întreagă. Şi la Sfinţii Părinţi, foarte adânc, e aceas-
tă expresie: „Să lucrăm, să ne străduim, să ne ostenim spre eliberarea
87
noastră!”. Libertatea, lucrarea libertăţii, poate dura viaţa întreagă. Şi la

bătrâneţe spui: „Robul lui Dumnezeu” – chiar şi ca duhovnic, episcop,
arhiereu, mitropolit, patriarh, ce-oi fi – tot aşa spui: „Eu, robul lui Dum-
nezeu”. Când eşti robul lui Dumnezeu, nu eşti robul păcatului. Dar noi
ne răsturnăm valorile şi devenim robii păcatului. Tânărul care ia prima
oară luleaua în mână, sau alcoolul, sau – ferească Dumnezeu – drogu-
rile, vrea să arate că e deja adult. Din copilul care nu avea fire de barbă,
devine „adult”, că fumează. Şi-i spui după un an, doi, zece, douăzeci:
Lasă-te de obiceiul ăsta! şi el spune: Nu mai pot! Unde-ţi este libertatea,
omule? Unde-ţi este forţa ta, tinere?! Şi atunci, noi devenim robii păca-
tului, şi aici e finalul nostru şi robia foarte periculoasă.
Libertatea, în sensul ei deplin, înseamnă capacitatea de a face
mereu ceea ce se cuvine, şi aşa cum se cuvine să se facă. Ce frumos –
buna-cuviinţă! Ce cuvânt profund! Să poţi fi mereu în buna-cuviinţă.
Libertatea: realitate sau absenţă în lumea de azi
O altă perspectivă voiam, dacă-mi îngăduiţi. Să vedem, oare liber-

tatea este o realitate în viaţa noastră cotidiană, a acestui început de secol
XXI, sau este ea eminamente absentă? Una din cele mai mari absenţe...
Mai întâi, am o constatare, vorbind despre Părintele Amfilohie din Pat-
mos. În urmă cu 20 de ani făcea următoarea constatare şi mărturisire:
„Cei mai mulţi oameni ai timpului nostru sunt formaţi lumeşte,

pentru lumea aceasta materială, şi se grăbesc cu mare viteză
spre această direcţie, pentru că acestei lumi îi lipseşte frica de
Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii” (Ps. 10, 17). Îi lip-
seşte frâna, şi astfel va sfârşi în prăpastie. Oamenii sunt fără
sfat, şi cei mai mulţi chiar confuzi şi rătăciţi. Au pierdut orien-
tarea, au pierdut ţelul. În toate ţările ies furtuni şi mari valuri.
Biata lume! Să se milostivească Dumnezeu de ea! Fierbe ca o
oală de fiert rapid!”.
Nu am găsit altă traducere, eu o am o traducere germană, o carte

recent publicată în 2008, în 2 volume1, cu titlul minunat pus: „Sfinţi
1
Heilige Väter der Gegenwart, herausgegeben vom Kloster des Hl. Johannes des Vor-
läufers in Chania, Kreta. Se prezintă viaţa şi învăţătura unor Sfinţi Părinţi din secolul
XX: Amfilohie din Patmos, Efrem din Katunakia, Iacov [Ţalikis] din Evia, Iosif Isihastul,
88
Pr. Nicolae Dura
Părinţi ai prezentului”. Ai putea spune, acum 25 ani aveau acele aşa-

zise oale-minune, care atunci când fierbeau începeau să şuiere, şi aco-
lo am găsit „oale de fierbere rapidă”.
„Ce facem?” – se întreba Părintele Amfilohie – „ei fierb, şi fierb...

totul are loc în această oală... şi acum deja începe să şuiere” –
acum 25 ani – „şi-n curând ventilul va plesni”.
Auziţi, ce mărturie! Părintele a întrebat pe cineva cu înaltă poziţie

în societatea greacă: „De ce nu faceţi nimic în această direcţie?” Acel
cineva a răspuns: „Părinte, mai întâi răul a fost ca un pic de zăpadă; acum
el a devenit lavină [avalanşă, n.ed.]. Numai o minune ne mai poate ajuta!”
Libertatea omului poate fi înţeleasă şi trăită în două dimensi-
uni. Una interioară, alta exterioară. Împăratul Constantin cel Mare a
dat libertatea exterioară, şi iată, de 1700 de ani lumea trăieşte, putem
zice, într-o libertate exterioară. Dar ce facem noi cu libertatea interi-
oară depinde eminamente de om ca persoană, de omul însuşi, chipul
lui Dumnezeu. Cea exterioară depinde de societatea în care trăim.
Principiul libertăţii de conştiinţă a apărut în uz şi ca termen juridic
abia în secolele XVIII-XIX, iar spre sfârşitul primului război mondial
a devenit o parte constitutivă şi fundamentală a raporturilor inte-
rumane. De aceea el apare şi în Declaraţia Drepturilor Omului şi în
toate legislaţiile lumii civilizate.
S-a publicat anul trecut un Raport pe anul 2011 privind liber-
tatea religioasă în lume, o publicaţie americană, apărută pe 30 iulie
2012, are 1.000 pagini. Sunt multe – câte încălcări ale libertăţii religi-
oase sunt şi în România, şi în Moldova, şi alte ţări, mai ales la musul-
mani, asiatici ş.a.m.d. Nici un cuvânt, însă, nu scrie despre încălcarea
libertăţilor religioase [a creştinilor, n.ed.] în lumea apuseană, inclu-
siv în Uniunea Europeană!
Auziţi dumneavoastră! În Marea Britanie unii au fost penalizaţi
că au purtat cruciuliţă la servici, oameni angajaţi care aveau o cruce la
gât. E vorba de British Airlines. Au fost daţi afară, vă puteţi imagina?!
Asta este discriminare religioasă. Eşti liber să spui doar că nu eşti re-
ligios! Dacă vrei să fii o societate matură, lasă-mă să fiu liber, să fiu
Iustin [Popovici] de la Celie, Cleopa de la Sihăstria, Paisie Aghioritul, Filoteu din Paros,
Porfirie Kavsokalvitul (n.a.).
89
religios! Pe urmă, tinere creştine au fost penalizate, în Apus, la şcoală,

pentru că au purtat aşa-numite „verighete ale castităţii”. Sau bătrâni-
lor în aziluri li s-a interzis să ţină o Biblie, o icoană sau o cruce în came-
rele lor. Potrivit unui sondaj de opinie efectuat de curând în America,
pe un eşantion de 1008 adulţi aparţinând întregului spectru religios
american, auziţi dumneavoastră, 71% dintre cei practicanţi sunt foarte
îngrijoraţi cu privire la libertatea religioasă; şi se aşteaptă ca aceasta să
devină şi mai restrânsă în următorii ani. Mai recent, acum de curând
s-a publicat, au fost anunţate în ultimii 5 ani 800 de cazuri de discri-
minări şi prigoniri ale creştinilor în Europa. Vorbim de creştini, nu în
general, discriminări religioase, ci discriminări ale creştinilor!
Asta am luat-o de la Viena: funcţionează acolo o aşa-numită
„Arhivă de documentare a cazurilor de intoleranţă şi discriminare a
creştinilor din Europa”. Foarte recent, în 23 mai 2013 am preluat eu
ştirea. Peste 800 de cazuri de discriminări ale creştinilor în Europa
noastră civilizată! Potrivit unui studiu englez din 2011, peste 60%
dintre creştini au fost şi sunt discriminaţi, în politică sau la locuri-
le de muncă; 68% au fost cazuri publice. 74% dintre cei intervievaţi
în acest studiu au exprimat convingerea că, în ultimul timp, există
tot mai multe cazuri de discriminări împotriva creştinilor, mai multe
decât împotriva celor aparţinători de alte religii. Interesant. Auziţi
dumneavoastră, creştinismul a devenit în Europa, în mod paradoxal,
din rădăcină, din leagăn al culturii europene, un corp străin! Există
un anumit spirit european care respinge creştinismul! Gândiţi-vă la
tot felul de procese, că în Italia o cruce a deranjat o anumită imigran-
tă, nici nu era italiancă. Şi a fost un proces până la ultimele instanţe
ale lumii apusene. Sau la CEDO. Alţii au făcut la noi alergie că erau
icoane în sălile de clasă, sau cruci ş.a.m.d. În 130 de ţări, inclusiv din
Europa, libertatea religioasă a creştinilor este îngrădită.
Riscul prigonirii creştinilor e şi mai mare în societăţile în care ei
sunt în minoritate. Aproximativ 10%, auziţi dumneavoastră, dintre cei
2,2 miliarde de creştini ai lumii, trăiesc în minorităţi. 10% din cei 2,2
miliarde de creştini trăiesc în comunităţi minoritare. Acţiunile de so-
lidaritate cu creştinii prigoniţi se întemeiază pe cuvintele inspirate ale
Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 26): „Dacă un mădular suferă, toate
mădularele suferă împreună”. Deci nu ne putem bucura când auzim
că, în alte părţi, practicanţii creştini sunt prigoniţi – şi am enumerat
90
Pr. Nicolae Dura
aici mai multe date foarte recente, inclusiv pentru anul următor, mar-
şuri ale tăcerii făcute în Austria.
Libertatea creştină: binecuvântare şi împlinire
Dacă societatea noastră civilizată ne oferă şi ne asigură libertatea

exterioară, ce facem, cum obţinem şi cum ne putem păstra libertatea
cea lăuntrică? Am găsit un text adecvat, la Sfântul Serafim de Sarov:
„Când Duhul lui Dumnezeu se coboară asupra omului şi-l copleşeşte
cu plinul luminii Sale, atunci sufletul uman freamătă de bucurie ne-
spusă, pentru că Duhul lui Dumnezeu transformă în bucurie tot ce
atinge”. Sfântul Serafim însuşi mărturisea că scopul vieţii creştine este
dobândirea Duhului Sfânt. Dacă trăieşti în Duh înseamnă că eşti liber.
Dacă trăieşti în Duh eşti un om în bucurie. Nu veţi găsi Sfinţi încrun-
taţi. De aceea chipul Mântuitorului de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina
de pe Sinai mă impresionează de fiecare dată: partea stângă a chipului
Mântuitorului mâhnită, am putea spune întristată, partea dreaptă a
chipului într-o bucurie la care suntem invitaţi. Domnul se bucură de
noi când suntem liberi şi se întristează de noi când suntem robii pă-
catului. Acesta este chipul pe care noi îl putem lua în adâncul nostru.
Cum Hristos suferă... Sfântul Pavel scria evreilor (6,6): Hristos-Domnul
se răstigneşte a doua oară când noi devenim robii păcatului. Auziţi, ce
profund! Hristos Cel înălţat la ceruri suferă durerile Răstignirii pentru
că noi nu ne însuşim roadele de a deveni copii ai lui Dumnezeu! E o
expresie atât de iubită la Sfântul Apostol Pavel şi în mai multe locuri.
Fără autoritate, libertatea devine un vid fără de sens, ajunge un
libertinaj, care naufragiază în marea relativismului. Noi trăim într-o
lume a relativismelor. Unii ne atenţionează că putem ajunge la o dicta-
tură a relativismului, o dictatură a minorităţilor. Libertatea este liberă,
spunea Părintele Alexander Schmemann. Este liberă nu numai de în-
robirea autorităţilor, ci liberă şi de înrobirea proprie: auziţi dumnea-
voastră, să fii liber de tine însuţi! Să fii liber! Căci Dumnezeu este iubi-
re, şi iubirea este libertate. Hristos Domnul refuză orice voinţă proprie
a Sa, şi cu sudorile de sânge din Ghetsimani Îşi pecetluieşte atitudinea
prin cuvintele către Tatăl: „Facă-se voia Ta, nu a Mea!”
Vedeţi, de câte ori repetăm noi, poate de zeci de ori pe zi, cu-
vântul din Rugăciunea Domnească în care îi spunem lui Dumnezeu:
91
„Facă-se voia Ta, Doamne!”. Şi ne întrebăm: oare cât de mult loc liber
lăsăm voii lui Dumnezeu în viaţa noastră? Căci mereu spunem: Eu
am vrut asta, eu fac asta pentru că eu vreau asta! De aceea, libertatea
este un deziderat, o binecuvântare, dar e şi o împlinire. Harul divin,
împărtăşit prin Sfintele Taine ale Bisericii, în lucrarea roditoare şi
libertatea responsabilă a făpturii umane, face ca sufletul omului să
strălucească ca soarele în Împărăţia Tatălui, spune Mântuitorul într-
una din parabole, la Mt. 13, 43. Biserica învaţă de 2000 de ani că li-
bertatea se încoronează cu responsabilitatea, iar responsabilitatea se
împlineşte prin libertate. Şi ne îndeamnă prin cuvintele dumnezeies-
cului Apostol Pavel, auziţi cât de profund, tot din capitolul 5, unde
vorbeşte de roada Duhului: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hris-
tos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei”. Or, iată
alt citat din Întâia Epistolă a Sfântului Apostol Petru (3, 16): „Trăiţi ca
oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ
răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu”. Ce minunat este să fii rob al lui
Dumnezeu! Înseamnă să fii om liber! Să trăieşti în Duhul lui Dumne-
zeu, Care înseamnă libertate, înseamnă bucurie şi împlinire.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să trăim cu adevărat o libertate reală
şi profundă: nu una exterioară, sau nu numai una exterioară, ci mai ales
una lăuntrică. Mulţumesc pentru atenţie şi iertaţi pentru lungime.
Andrei Dîrlău: Mulţumim şi noi foarte mult Părintelui Dura. Tot
în acest sens în care spunea Părintele că există o persecuţie în Occident
a creştinilor, nişte ortodocşi occidentali, recent, la un simpozion aici în
Alba Iulia, aduceau alte exemple. Vorbeau despre o asistentă medicală
care a fost concediată de spitalul unde lucra pentru că purta o cru-
ciuliţă la gât: vezi, Doamne, risca să rănească bolnavii când se apleca
asupra lor cu cruciuliţa.
Întrebare din sală: Cum ar trebui să primim noi, eu personal, noi
ca tineri care suntem aici, aceste veşti, aceste prigoniri, în sensul cel mai
real, mai cotidian? Adică, apropo de ce zicea şi Părintele, sunt tot felul
de ocazii de dezrădăcinare şi de nesocotire a identităţii naţionale şi creş-
tine. Cum ar trebui să reacţionăm noi? Pentru mulţi, am observat, există
această ispită a fatalismului: Gata, vine Apocalipsa, ce să fac, stau şi o aştept.
Aş vrea să vă întreb cum credeţi dumneavoastră că ar trebui să reacţio-
năm, din toate punctele de vedere. Am această nedumerire.
92
Pr. Nicolae Dura
Pr. Emanuel Ganciu: Biserica este Biserică Luptătoare şi Biserică

Triumfătoare. Noi nu trebuie să pierdem nici o clipă din vedere că tre-
buie să fim luptători! Dar trebuie să fim sub ascultare duhovnicească.
Să vedem cum şi cu cine luptăm! Spune Sfântul Apostol Pavel: „Lupta
noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începă-
toriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Avem
şi vrăjmaşi văzuţi, nu numai nevăzuţi. Dar nu trebuie să pierdem din
vedere că suntem în război, un război nevăzut. E şi unul văzut, dar e
şi unul nevăzut, şi pentru asta trebuie să fim pregătiţi. Ne pregătim,
cum spunea şi Părintele Dura, ca să fim liberi o viaţă întreagă. Dar, în
momentele în care uităm că suntem în război, cădem. Dar nu putem
nici sta aşa. Deci, ne pregătim în permanenţă pentru a învinge.
Şi mai e ceva: de multe ori, mulţi dintre noi – sigur, nu generali-
zez – pierdem din vedere că trebuie să avem o conştiinţă nu doar de
luptători, ci de luptători biruitori. Pentru că suntem în Hristos. Deci,
nu trebuie să primim lovituri după lovituri şi să spunem: „Ah, sunt
slab, sunt păcătos, sunt un ticălos...”. Sunt, dar nu vreau să rămân ast-
fel. Sunt cu Hristos şi voi birui. Voi birui! Trebuie să avem această
conştiinţă de ostaş care îl are pe Hristos cu el şi va birui. Misiunea lui
este să lupte, să nu uite că e în luptă permanent, şi să lupte. Şi avem
modele! Avem modele de luptă la cuvioşi, la mucenici, în diverse situ-
aţii şi epoci. Nu putem spune că nu ştim, că nu putem lupta. Prigoana
e îngăduită de Dumnezeu tocmai pentru că sunt situaţii în care să folo-
sim puterea lui Dumnezeu împotriva răului. Nu Dumnezeu luptă cu
răul, ci noi suntem în arenă, în arena de luptă cu răul. Şi nu numai că
putem, dar şi trebuie să învingem!
Pr. Nicolae Dura: Întrebarea este într-adevăr provocantă. Ce fa-
cem, cum aşteptăm Apocalipsa? Mă gândeam acum, într-un singur
cuvânt: entuziasmaţi. Cuvântul românesc entuziasm vine din verbul
grecesc enthousiazein, de la en theos (εν Θεός) – a fi în Dumnezeu. Dacă
eşti în Dumnezeu, ai şi bucurie, şi libertate. Este o realitate că noi trăim
încorsetaţi, începând cu propriul nostru trup care vrea mâncare, bău-
tură, odihnă, şi până la lumea noastră în care trăim, o lume zisă a liber-
tăţii. Se va vorbi tot mai mult despre pace, numai pace nu va fi. Se va
vorbi tot mai mult despre libertate, dar noi nu trăim o libertate reală.
93
Mi-amintesc de o carte recent scrisă şi publicată de un filosof austriac,

Heinz Nussbaumer, carte tradusă în 8 limbi, inclusiv în română. Titlul
în germană sună: Der Mönch in Mir2. El e catolic practicant, dar a fost
de douăzeci de ori la Sfântul Munte Athos. El scrie acolo printre altele,
în meditaţiile lui athonite: „Călugării din Athos sunt paradoxul lumii
acesteia: ei n-au nimic, dar stăpânesc lumea întreagă”. Ce frumos! Să
n-ai nimic, dar să poţi stăpâni lumea. Duhovniceşte, desigur! Noi stă-
pânim? Vedeţi tânărul bogat, când Mântuitorul îi spune: „Du-te şi-ţi
vinde bogăţiile şi vino şi-Mi urmează”, în versiunea latină, Vulgata, e
tradus: „avea multe posesiones”. De aici avem termenii: posesiuni şi
posedare, căci adesea nu noi stăpânim bunurile materiale ale acestui
veac, ci ele stăpânesc pe omul de azi.
Vedeţi? Ispititorul vine să ne posede că „nu mai avem timp”. Şi
eu spun: Dar ce, timpul ţi la dat ţie diavolul? Timpul ni la dat Dum-
nezeu, e o şansă. Aşa că bucură-te de cei 70 sau 80 de ani, sau câţi ţi-a
dat Dumnezeu de trăit, dar nu spune că nu ai timp. Asta e o stratage-
mă extrem de periculoasă. De aici vin sentimentele de spaimă. Vedeţi,
angoasele, fricile, sunt o coordonată a omului de azi. Iarăşi o dovadă
că omul nu-i liber. Omul nu iese deasupra acestor încorsetări ale tim-
pului, ci el însuşi este încorsetat.
Nicolae Iorga, dacă nu greşesc, spunea: „Doar Şaguna-n nea-
mul nostru n-a fost un om sub vremi, ci s-a ridicat deasupra vremi-
lor”. Cronicarul a spus: „Omul este sub vremi”. Dar noi, creştinii, nu
trebuie să fim sub vremi. Noi nu trebuie să fim încorsetaţi de duhul
veacului acestuia, ci să fim umpluţi, împliniţi, prin Duhul lui Dum-
nezeu. Şi acest Duh al lui Dumnezeu ne va da şi bucuria aşteptării.
Că este o aşteptare activă; aşteptarea Apocalipsei este o aşteptare ac-
tivă, nu o letargie. Stăm aici şi încremenim, că şi-aşa vine Apocalipsa.
Cum spuneau Sfinţii Părinţi: „De-ar fi-n clipa următoare sfârşitul,
tu munceşte ca şi cum trăieşti în eternitate”. Pentru că noi trăim în
veşnicie. Nu suntem nişte înspăimântaţi, nu suntem nişte înfricoşaţi.
2
Heinz Nussbaumer, Călugărul din mine. Experienţele unui pelerin la Muntele Athos,
Iaşi 2009 (Der Mönch in mir. Erfahrungen eines Athos-Pilgers für unser Leben, Styria
Verlag, Wien, 2006). Autorul s-a aflat în perioada 1990-1999 în fruntea Biroului de
presă al preşedinţiei federale a Republicii Austria, ca purtător de cuvânt prezidenţi-
al. Din 2001 coordonează la Televiziunea austriacă emisiunea „Philosophicum”, iar
din 2003 este editor al săptămânalului Die Furche (n.a.).
94
Pr. Nicolae Dura
Cuvântul ca atare, Apocalipsă – este interesant: în limba germană apo-

calipsă este tradus apocalipsis, din greacă, revelaţie (descoperire e mai
blând). Noi i-am dat cuvântului acestuia, apocalipsă, care înseam-
nă revelaţie, dimensiunea aceasta de spaimă, catastrofă, prăbuşirea
munţilor peste noi, ne înghite pământul, vin apele şi ne acoperă, tot
felul de gânduri sau pronosticuri ale unora sau altora. Dar aşteptarea
noastră, trăirea noastră, în acest pridvor al eternităţii, trebuie să fie în
entuziasm, adică în Duhul, în libertatea şi simţirea lui Dumnezeu.
Pr. Cristian Galeriu: Vedeţi, pe lângă faptul că nu mai sunt che-
maţi preoţii la emisiuni, nu mai avem nici personalităţi de aseme-
nea nivel cum a fost Părintele Galeriu; de aceea v-am spus, citiţi-l ca
să vedeţi că sunt răspunsuri pentru fiecare din situaţiile în care ne
aflăm. Inclusiv pentru aceasta: dai mărturie! unde te duci, dai măr-
turie de credinţa ta. Vine cineva, care se apropiase de mine în ultima
vreme, şi zice: „Părinte, aş vrea să vă chem la o conferinţă organizată
de o revistă, să vorbiţi despre familie”. Că i-a plăcut cum este fami-
lia noastră. Într-adevăr, avem o familie, mulţumim lui Dumnezeu,
frumoasă, binecuvântată, şi cu rugăciunile bunicului meu. Şi zice:
„Să vă chemaţi şi familia”. Şi îi zic: „Da, eu vin, dar ştiu că la revista
aceea nu prea se face distincţia între ce înseamnă o familie adevăra-
tă şi ce înseamnă nebunia de azi. Şi n-am cum să fac altceva decât
să mărturisesc ceea ce cred. Deci, sunteţi sigură că vreţi să mă che-
maţi?”. Zice: „Dar, părinte, de ce se tot face atâta tam-tam, dacă vor
doi bărbaţi să se căsătorească?”. Zic: „Dar văd că vor să se însoare
între ei, şi să mai înfieze şi copii. Oare problema asta nu se pune?”.
Adică am simţit că acolo pot atinge o coardă sensibilă în sufletul ei.
„Vor să se căsătorească nu doar aşa, ca să convieţuiască, că asta nu-i
opreşte nimeni nici acum. Dar vor să ia şi copii! Păi cum va creşte un
copil într-o asemenea atmosferă?! Ce fel de neam românesc vom mai
avea noi?!”. Dar tot a zis că mă invită. Deci până la urmă mi-am dat
seama că un om apropiat, chiar şi un om care încerca să se apropie de
Biserică, tot poate rămâne aşa cu o părere strâmbă undeva.
Şi mulţi oameni fac aşa! Şi dintre cei care erau lângă Părintele
Galeriu, unii se întâmplau să audă ceva, se bucurau că au auzit, dar ră-
mâneau cu o parte strâmbă. Şi după aceea, şi pe partea aceea strâmbă,
încă ziceau: „Da, dar eu l-am cunoscut pe Părintele Galeriu”. Da, l-ai
95
cunoscut pe Părintele Galeriu, dar n-ai luat ce trebuia să iei, cu totul.

Ai luat numai aşa, cât ţi-a convenit la un moment dat, şi acum doar te
lauzi. Deci, acolo unde vă aflaţi, mărturisiţi!
A fost o iniţiativă pentru familie – de la noi de la Silvestru au
fost câţiva, dar din păcate prea puţini. Acum este o altă iniţiativă,
europeană. Unii zic: De ce europeană? Trebuie să iniţiem noi una or-
todoxă. Eu însă zic, dacă tot e o iniţiativă bună, s-o sprijinim. „Unul
dintre noi”, se numeşte: să sprijinim să nu se mai distrugă embrioni
umani, să nu se mai facă experimente pe ei, nici fertilizare in vitro.
V-aţi înscris toţi?! Nu v-aţi înscris! Păi înscrieţi-vă! Trebuie să fie un
milion de semnături ca să se ia în discuţie această iniţiativă. O să
te întrebe la judecată Hristos: – Unii s-au luptat să nu fie omorâţi em-
brioni, tu ce ai făcut? – Păi, eu am vrut să… nu ştiu. Deci nu se poate,
acesta este un mod de acţiune! Întrebaţi-vă duhovnicul: Părinte, acum
la biserică se vorbeşte de asta... Altcineva a venit că se vrea unirea cu
Moldova. Se face şi pentru asta o petiţie, semnăm şi acolo. Şi toate ce-
lelalte, pentru familie, se face şi pentru asta o petiţie. Scriem şi-acolo,
semnăm, mărturisim. Când discutăm cu prietenii le explicăm: – Nu
sunt de acord! – De ce nu eşti de acord? – Uite...
De exemplu – mi-a spus soţia, a citit despre un caz teribil: doi
bărbaţi din Australia s-au căsătorit ei frumuşel, aşa după legile lor, şi
au înfiat un băieţel, care până la 7–8 ani credea că e normal ca el să fie
abuzat permanent – că aşa e viaţa! Şi nu era abuzat numai de cei doi
„părinţi”, ci şi de prietenii lor! Îl duceau în toată lumea şi-l vindeau
pedofililor!3. Deci, când deviază atât de mult omul, nu trebuie să iei
3
E cazul notoriu al cuplului de homosexuali australieni Mark Newton şi Peter
Truong, care în 2005 au plătit o mamă‑surogat din Rusia cumpărând un copil
cu scopul de a‑l exploata sexual. De la vârsta de 22 de luni copilul a fost abuzat
aproape zilnic de cei doi „părinţi” şi alţi membri ai unei vaste reţele pedofile din
Franţa, Germania, SUA, Australia. Exploatarea sexuală atinsese un asemenea grad
încât copilul a crescut crezând că ce i se întâmplă e normal, fiind dresat să nege
totul. Anchetatorii au descoperit jurnalul celor doi şi calculatoare pline cu filmări
şi fotografii. Fiind arestaţi, au acuzat autorităţile că îi persecută, afişând imaginea
unei „familii” ca oricare alta. Ambii au fost condamnaţi la închisoare: Newton la
40 ani, Truong la 30. Cf. www.culturavietii.ro/2013/07/08/sua-un-cuplu-de-homo-
sexuali-a-cumparat-un-copil-conceput-cu-ajutorul-unei-mame-surogat-pentru-
a-l-abuza-sexual; www.abc.net.au/news/2014-03-10/boy-with-henna-tattoo-ne-
twork-exposed/5310812, apud Virgiliu Gheorghe şi Andrei Dîrlău, Faţa nevăzută a
homosexualităţii, Christiana, 2014, p. 143 (n.ed. A.D.)
96
Pr. Nicolae Dura
măsuri? Nu trebuie să spui: Nu! Nu este bine!? Adică, chiar o să ajun-

gem să luăm anormalitatea ca normalitate? Că aşa, dacă nu spunem
nimic niciodată, nu semnăm, nu declarăm, nu luăm atitudine, ce va fi?
Vor merge înainte, vor ajunge cine ştie la ce! Să ne ajute Dumnezeu!
Vă mulţumesc!
» Sâmbãtã, 19 iulie «
Ortodoxia e un mod de a trăi sincer,

raportându-ne la Adevăr
Andrei Dîrlău: Ieri am avut mai mulţi invitaţi şi azi avem iarăşi
câţiva invitaţi cu totul deosebiţi. Mai întâi aş vrea să-l rog pe Părintele
Stareţ să spună un cuvânt, şi îi mulţumim că a venit acum la începutul
conferinţei, după care îi vom prezenta pe fiecare din invitaţi.
Părintele stareţ Iustin: Da, fratele Andrei a precizat că am venit
la începutul conferinţei, ieri am întârziat. Era înnorat afară şi trebu-
ia să strângem fânul, eram prinşi acolo în activitatea respectivă şi-mi
cer iertare. Sunt bucuros că Mănăstirea noastră este binecuvântată de
Dumnezeu prin prezenţa unor oameni foarte valoroşi, şi apreciaţi, şi
doriţi de noi. Nu suntem vrednici de prezenţa dânşilor, dar ne învred-
nicesc dânşii pe noi, pe toţi. Nu aş vrea să prelungesc acest cuvânt. Îmi
manifest doar bucuria pentru faptul că avem în mijlocul nostru astfel
de oameni, şi avându-i înaintea noastră, a ochilor noştri, în sufletele
noastre, e nădejde să ajungem şi noi oameni adevăraţi. (Aplauze)
Andrei Dîrlău: Mulţumim frumos Părintelui Stareţ, gazda noas-
tră, pentru organizarea acestei tabere minunate – una din numeroasele
tabere găzduite de Mănăstirea Oaşa. Îi invităm şi pe Părintele Nicolae
Dura şi domnul profesor Costion Nicolescu să ia loc aici în faţă. Pă-
rintele Stareţ, în smerenia Sfinţiei sale, n-a dorit să divulge mai mult
şi de aceea îl rog să-mi îngăduie să mai spun un lucru care mi se pare
important şi pe care n-am avut prilejul să-l spun ieri.
Intenţia Părintelui Stareţ, când a dat binecuvântarea organi-
zării acestei tabere, a fost să încurajăm un dialog, prin întâlniri în
cadru monahal ortodox, sub ocrotirea rugăciunii, între oameni de
ştiinţă – „ştiinţa luminată de har”, zicea Părintele Galeriu –, teologi
şi oameni de cultură îmbisericiţi, care sunt aproape de Biserică, dar
98
Prof. Cornel C. Ciomârgă
în acelaşi timp, cum spunea atât de frumos domnul Costion Nico-

lescu în prima zi, fără a neglija, a ignora, nici cultura laică, atunci
când e inspirată şi luminată de harul Duhului Sfânt, luminată de
Dumnezeu. Vorbim deci de o cultură laică privită din perspectiva
unei „culturi a Duhului”, cum o numeşte părintele Rafail Noica.
Pentru că nicio creaţie frumoasă, deosebită, cum spunea domnul
Costion despre muzică, şi artă în general, nu este posibilă fără lu-
mina harului. Şi chiar cunoaşterea ştiinţifică este posibilă doar în
lumina harului, care e mereu prezent ori de câte ori are loc un act
de creaţie intelectuală, culturală, autentică.
De aceea ne bucurăm de aceste întâlniri cu oameni de ştiinţă cum
a fost ieri domnul profesor Trăuşan-Matu, cum vor fi azi şi în zilele ur-
mătoare alte întâlniri. Şi dorim să continue aceste întâlniri între oame-
nii de cultură, de ştiinţă, şi teologi: atât teologia trăită, teologia vieţii
monahale, aşa cum este ea trăită aici la Mănăstirea Oaşa, în rânduiala
athonită, cât şi teologia universitară, academică. Dorim un dialog în-
tre teologia în duh patristic, aşa cum au vorbit ieri Părintele Dura sau
Părintele Cristian Galeriu, ştiinţa şi cultura laică cu deschidere spre
învăţătura creştină, ortodoxă.
Ştim că la mijlocul veacului trecut a existat Rugul Aprins, mişca-
rea de la Mănăstirea Antim unde se întâlneau, tot în mediu monahal,
mari duhovnici, teologi, oameni de cultură şi savanţi ca Daniil San-
du Tudor, Ioan Kulîghin, Adrian Făgeţeanu, Sofian Boghiu, Dumitru
Stăniloae, Andrei Scrima, Roman Braga, Mircea Vulcănescu, Vasile
Voiculescu, Alexandru Mironescu şi alţii. Poate nu exagerăm dacă
spunem că tot astfel ne-am dori, într-un spirit oarecum asemănător,
accentuând foarte mult partea de educaţie pentru tineri, să avem şi
aici asemenea întâlniri, preluând şi continuând acel duh al Rugului
Aprins, care „ardea şi nu se mistuia”.
Pe lângă Rugul Aprins, un alt model pe care îl dorim continuat
este cel al întâlnirilor pe care Părintele Galeriu le organiza în anii 1990
la Biserica Silvestru din Bucureşti, pe care le-a numit Conştiinţe în
slujirea cu iubire a adevărului. (De altfel, exact aşa se intitulează şi o
carte pe care o găsiţi aici, la intrarea în această sală: Conştiinţe în slujirea
cu iubire a adevărului.) Părintele a iniţiat şi încurajat mult acest dialog
în iubire, dar în acelaşi timp, în lumina şi slujirea adevărului – fie că e
vorba de adevărul ştiinţific, din medicină, fizică etc., fie de adevărul
Ortodoxia e un mod de a trăi sincer, raportându-ne la Adevăr
99
cultural sau, în primul rând, bineînţeles, de adevărul teologic al învă-

ţăturii patristice, de Adevărul Însuşi Care este Hristos.
Cu aceasta, aş dori să vi-l prezint pe domnul Cornel Constantin
Ciomâzgă, primul vorbitor de azi, care este scriitor, jurnalist, a avut o
carieră prodigioasă şi o activitate ziaristică impresionantă. A studiat
întâi regia de teatru şi film, apoi psihologia şi teologia, a fost preşedinte
al Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, filiala România, profesor la Facul-
tatea de Jurnalistică din Bucureşti. În 2001 domnul Cornel Ciomâzgă a
realizat primul curs de Psihologie Creştină Ortodoxă. Ca om de media,
a condus mai multe posturi de radio, a realizat numeroase programe şi
emisiuni, talk-show-uri de radio şi televiziune, filme, reportaje, intervi-
uri, editoriale, eseuri, publicate în reviste şi ziare cotidiene din Româ-
nia, din SUA, a fost premiat cu premiul Marconi pentru activitatea pu-
blicistică, premiul Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, premiul Fundaţia
Secolului 21, premiul Asociaţia 21 Decembrie. În 2004 a publicat o carte pe
care multă lume o cunoaşte, o găsiţi aici la intrare, se numeşte Lucrarea.
Mie mi-a plăcut mult, multă lume iubeşte această carte, e o lucrare in-
edită, un tip de carte cu o scriitură aparte, undeva între reportaj şi na-
raţiune sau proză literară cu puternică amprentă ortodoxă, patristică.
Vă recomand s-o citiţi, iar domnul Cornel Ciomâzgă vă va vorbi despre
cartea aceasta şi alte lucruri. Îi dau cuvântul, cu menţiunea că va avea
şi mâine o prelegere, încât acum va face o primă prezentare, de iniţiere.
Îi dau cuvântul şi-i mulţumim pentru participare.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: E o cinste să prefaţez prin cuvântul
meu ziua de azi. Este şi o bucurie să mă aflu de ieri încoace aici, unde
simt că nu numai înălţimea rarefiază aerul, ci mai cu seamă trăirea
dumneavoastră.
Aţi băgat de seamă, desigur, că prezentarea la mine sună a ne-
crolog. A fost, a făcut... Aşa şi este, un necrolog. Fiindcă pentru toate
cele pe care le-am făcut cândva, cu dăruire şi bucurie, am murit. Nimic
din toate cele pe care le-am făcut cândva azi nu le mai fac. Şi slavă
Domnului că nu le mai fac, şi slavă Lui că le-am făcut. Nu regret nimic
din ceea ce-am dobândit ca experienţă.
Biserica! Biserica mântuitoare, cu cele două dimensiuni pe care
le cunoaştem, Biserica luptătoare şi Biserica biruitoare şi... aş adăuga,
după ceea ce am văzut azi, Biserica şi ca o... floare! Atunci când ne
străduim s-o înflorim, atunci când noi îi devenim florile.
100
Ce lucru minunat că la Oaşa există – nu ca la teatru nişte maga-

zii recuzitare, ci în chip deosebit, ca nişte sertare ale istoriei – două
odăi ticsite cu ţinute populare româneşti. Acolo i-am zărit aseară pe
tineri probându-şi costumele potrivite pentru ca azi, şi mâine şi în
fiecare zi cât vor sta aici şi vor participa la Sfânta Liturghie, să se
împodobească – acesta este termenul potrivit – cu aceste straie ce ne
amintesc nu de ceea ce-am fost, ci, dureros, de ceea ce nu mai sun-
tem. Şi dureros este nu atât că nu mai suntem, ci, vai, că nu mai vrem
sau nu mai ştim să fim.
Biserica lui Hristos Iisus, cea care ne cheamă şi ne îndeamnă
într-un mod inegociabil, iată, să părăsim locurile noastre, pe dum-
neavoastră vă îndeamnă, iată, să nu vreţi neapărat vacanţe la malul
mării sau în locuri exotice, ci să fiţi aici. Să fim aici. Să facem, şi să
faceţi mai ales, lucruri, fapte care rodesc şi vor rodi într-un mod pe
care nici unul dintre noi acum nu-l putem previziona. Căci lucrarea
Duhului Sfânt n-o poate nimeni previziona. Duhul suflă mereu pre-
cum voieşte, spre disperarea teologilor şi a tuturor care încearcă să-L
fixeze într-un fel sau altul, crezând că L-au dibuit. Ortodoxia, Bise-
rica aceasta a lui Hristos Iisus, este cea care ne-a adunat şi ne adună
mereu, într-un mod inegociabil, cum spuneam.
Aşa ne-am adunat şi în jurul Părintelui Galeriu. Eu am ajuns,
nu ştiu să spun dacă târziu sau devreme, în 1983, la zece ani după ce
Părintele venise în Bucureşti. Eram pe-atunci un mănunchi de sufle-
te lângă Părintele. Cei mulţi s-au strâns mai târziu, spre sfârşit îmi
vine să zic. Zilele, serile, şi mai cu seamă nopţile pe care le-am petre-
cut, cei care ne-am adunat atunci în jurul Părintelui, atunci în 1983 şi,
în ce mă priveşte, până în 1994, a însemnat dumirirea a ceea ce este
Ortodoxia. Atunci am înţeles că Ortodoxia nu este, precum auzim
adesea, o religie. Nu este nici pe departe un cult confundabil cu alte
culte. Şi prin asta nu căutăm s-aducem nicicum, niciun fel de ofensă
altora care se raportează la Dumnezeu aşa cum socotesc ei de cuvi-
inţă. Spunem însă că Ortodoxia este un mod de a trăi! Şi îndrăznesc
să spun, singurul. Un mod care ne îndeamnă – şi despre asta poate
vom grăi mâine, căci prefaţez nu numai ziua de azi, ci îndrăznesc şi
cutez să înţeleg că prefaţez şi cuvântul de mâine, dacă Dumnezeu
mă va trece sănătos peste noapte – ne îndeamnă, aşadar, să trăim
sincer. Asta ne spune Hristos: să trăim hristocentric! Să trăim rapor-
Ortodoxia e un mod de a trăi sincer, raportându-ne la Adevăr
101
tându-ne la Adevăr, pentru că El este Adevărul. Să trăim simplu,

într-o lume în care se trăieşte tot mai complicat şi care iubeşte com-
plexitatea. Majoritatea semenilor, mai tineri dar şi mai puţin tineri,
îndrăgesc şi se îndreaptă în mod deosebit spre lucrurile complicate,
care ţin de nebunie. Hainele trebuie să fie o nebunie, casele trebuie să
fie o nebunie, vacanţele noastre trebuie să fie o nebunie. Într-o aşa de
mare nebunie, cum să rămânem teferi? Ortodoxia ne cheamă însă să
trăim smerit, să trăim sapienţial, să trăim sfânt, silindu-ne şi stăruind
să dobândim acest mod de a trăi.
Când m-am întors de pe fel de fel de poteci – nu rătăcitoare,
ci mai degrabă slujitoare curiozităţilor mele, însemnând cinemato-
grafie, teatru, ştiinţele filosofice, credinţe asiatice, căutând adevărul,
căutând răspunsuri la întrebările mele multe – când m-am întors,
aşadar acasă, în Biserica aceasta care mă primise cu mult înainte, pri-
mul lucru pe care l-am aflat a fost acela că această Biserică, Biserica
lui Hristos, este cea care mă poate ajuta să văd nevăzutul, să înţeleg
neînţelesul, să pătrund nepătrunsul. Cu toţii ştim că viaţa aceasta
se desfăşoară între realitatea aceasta văzută, sensibilă, palpabilă, şi
cea nevăzută. Realitatea aceea nevăzută, însă, este cea care o deter-
mină pe aceasta văzută, în chip covârşitor. Hainele, casele, maşinile
noastre, obiectele din jur, au fost mai întâi în nevăzut, au fost nişte
gânduri. Cine a văzut gânduri? Dar asta nu înseamnă că nu există.
Gândurile au devenit idei, ideile au devenit concepte, conceptele au
devenit proiecte, şi abia din momentul în care cineva, pe o hârtie,
sau doar cu degetul în aer, a schiţat o formă, gândul, ideea, con-
ceptul au translat uşor în văzut. Dar în nevăzutul acela despre care
vorbesc, şi poate voi vorbi şi mâine, nu sunt numai gândurile, ideile
şi conceptele noastre. În nevăzutul acela sunt duhurile. În nevăzutul
acela lucrează şi Duhul, cu D mare. Fericiţi cei săraci cu duhul. M-am
întâlnit cu felurite moduri de a înţelege această Fericire. Dar cel mai
potrivit mi se pare cel care-i priveşte pe acei luptători care, silindu-se
şi stăruind şi străduindu-se, caută să exileze din fiinţa lor duhurile,
sărăcind în felul acesta, rămânând stăpâniţi de un singur Duh: Du-
hul Sfânt. Ortodoxia aceasta, cu partea ei practică, ortopraxia, este
cea care avea să mă convingă, definitiv şi inegociabil, determinân-
du-mă să-mi trăiesc, până în ziua de azi, un anumit tip de ruşine că
nu m-am apropiat de ea aşa cum se cuvine mult mai devreme. Că
102
n-am stat dintotdeauna aici, că n-am rămas în conţinuturile cristelni-

ţei care m-a primit cu atâta generozitate, fără vreun merit al meu sau
al neamului meu. Aşa ne primeşte Biserica aceasta pe toţi. Fără să ne
întrebe dacă avem vreun merit. Aşa ne primeşte şi nu ne condiţio-
nează, chiar dacă fiecare dintre noi, ca mădulare ale acestei Biserici,
avem şi îndatoriri. Îmi înfrâng tentaţia de a deschide azi acest capi-
tol. Îl las agăţat pentru ziua de mâine, şi vă las şi pe dumneavoastră
în continuare pe mâinile domnului doctor Chirilă.
Prigoana cea dinăuntru
Dr. Pavel Chirilă
Andrei Dîrlău: Mulţumim domnului Cornel Constantin Cio-

mâzgă şi aşteptăm cu drag ziua de mâine. Acum, domnul doctor Pavel
Chirilă, care trebuie să plece diseară, de aceea îi dăm acum cuvântul.
Domnul doctor Pavel Chirilă nu mai are nevoie de prezentare. Cred
că cel mai bine îl pot prezenta citând aici câteva cuvinte rostite despre
dânsul de maestrul Dan Puric:
„Domnul doctor Pavel Chirilă este autenticitatea ortodoxă

a acestui neam, manifestată în sănătate. Este semnificativ faptul
că domnul doctor Chirilă este la marginea mentalităţii sanitare
româneşti, deoarece, azi, România autentică este marginală”.
Domnul doctor Chirilă este un practician eminent al medicinei

creştine, specialist în Fitoterapie, Homeopatie şi Medicină Naturală.
Este fondatorul Centrului de Îngrijiri Paliative Sfânta Irina din Bucu-
reşti, un aşezământ pentru tratarea bolnavilor de cancer şi leucemie în
fază terminală. De asemenea, este ctitor al Mănăstirii Nera şi al aşeză-
mântului medical al acelei mănăstiri. E şi ctitor al mănăstirii de maici
Christiana din Bucureşti şi al Centrului de Medicină Socială Christiana.
În 1990 a condus primul spital din România cu capelă ortodoxă: în
spitalul Christiana a înfiinţat prima capelă ortodoxă de spital din sis-
temul românesc de sănătate, model ce apoi a fost preluat de mai toate
spitalele din ţară! Şi dacă azi aproape toate spitalele din România au o
capelă sau bisericuţă, cu preot care acordă asistenţă religioasă pacien-
ţilor, se datorează în primul rând iniţiativei domnului doctor Chirilă.
E important să reţinem că acest model, care azi e firesc şi larg răspân-
dit, a fost iniţiat, l-a avut ca precursor pe domnul doctor.
De asemenea, dânsul a fondat Editura Christiana, care a scos mul-
te cărţi valoroase pentru spiritualitatea ortodoxă. A şi scris numeroase
104
Dr. Pavel Chirilă
lucrări medicale, dintre care menţionez Spitalul Creştin, care care ple-
dează pentru un spital care să aibă în centru, precum o inimă, Biseri-
ca, şi „Nu hrăni cancerul”, despre alimentaţia ce împiedică apariţia şi
dezvoltarea tumorilor maligne.
Domnul doctor e implicat activ în toate acţiunile civice ale la-
icatului ortodox din România, căutând mereu să coaguleze în ju-
rul său iniţiative menite a susţine valorile tradiţionale ortodoxe ale
neamului nostru. A fost colaborator apropiat al Părintelui Galeriu,
care l-a sprijinit în multe iniţiative. Ca specialist în Bioetică, dom-
nul doctor luptă pentru afirmarea principiilor Bioeticii Creştine în
societatea românească. Despre aceste principii, valori şi iniţiative
cred că ne va vorbi azi domnul doctor, îi dăm cuvântul cu mulţu-
miri pentru că a acceptat invitaţia noastră.
Dr. Pavel Chirilă: Mulţumesc, preacuvioase Părinte Stareţ,
că mi-aţi dat prilejul să spun câte ceva tinerilor din experienţa ul-
timilor mei 20 de ani. Mulţumesc şi pentru frumoasa prezentare.
Mi-am propus azi să abordez un subiect care e foarte rar abordat,
aproape inexistent în literatura teologică, cel puţin din ultimul se-
col. Se cheamă Prigoana cea dinăuntru. Biserica lui Hristos este prin
excelenţă un lăcaş al prigoanei. Aşa a fost anunţată de Mântuitorul,
şi aşa s-a confirmat până azi. „Prigoana cea din afară” a fost preves-
tită de Mântuitorul însuşi. „Prigoana cea dinăuntru” a fost preves-
tită în două versete de Apostolul Pavel. O dată când el, într-una din
Epistole, spune textual: „Nu mai am pe nimeni alături de mine”1.
Şi a doua oară, când vorbeşte despre şirul de necazuri şi prigoane
prin care a trecut, aminteşte şi de fraţi mincinoşi2, referindu-se desi-
gur la creştini din vremea lui.
În primele secole lucrurile erau mult mai clare decât azi. Cei ce
se lepădau de Hristos ieşeau de regulă în faţa mulţimii şi strigau cu
voce tare că se leapădă şi se întorc la zei. Azi e mult mai complicat.
Ereticii, sau cei care depun jurăminte barbare la alţi dumnezei, cum
sunt masonii de exemplu, rămân în Biserică; şi din cauza aceasta, atât
lupta cât şi ispita devin maxime. Când creştinul intră în apa Botezului
1
„La întâia mea apărare nimeni nu mi-a venit într-ajutor, ci toţi m-au părăsit” (II Tim. 4,
16); vezi şi „Căci nu am pe nimeni altul, la un gând cu mine” (Filip. 2, 20) (n. ed. A.D.).
2
„în primejdii între fraţii cei mincinoşi” (II Cor 11, 26). Vezi şi „Din cauza fraţilor minci-
noşi, care veniseră, furişându-se” (Gal. 2, 4) (n.ed. A.D.).
105
şi primeşte Mirungerea, el capătă o certitudine: certitudinea că numai

comuniunea eclezială este perfectă. Adică aptă şi eficientă a-l proteja
pe pământ şi a-i dărui certitudinea vieţii veşnice.
Ce înseamnă prigoana cea dinăuntru? Înseamnă creştini prigoniţi de
creştini. Adică mai exact, creştini ne-eretici, prigoniţi de creştini ne-eretici.
Nu mi-am propus nimic defăimător în această conferinţă; am ales
mai multe cazuri, începând din secolul al IV-lea până în zilele noastre.
Şi nu contează numele prigonitorilor, contează doar fenomenul. Este
interesant că nici prigonitorii, nici prigoniţii, nu au adus nici o atinge-
re Dogmei. Lupta dintre ei s-a dovedit întotdeauna a fi maximă, subţi-
re, rafinată, îndeosebi periculoasă şi foarte greu de judecat. Cum vom
vedea în aceste situaţii, conlucrarea divino-umană se dezechilibrează;
însă din fericire prigoniţii nu lucrează trupeşte în aceste confruntări,
aşa cum lucrează prigonitorii lor. Prigonitorii îşi folosesc botezul, şi
uneori învestitura sacerdotală, pentru a asupri, a lovi pe nedrept. Dar
prigoniţii au o victorie, şi acesta este mesajul pe care îl împărtăşesc
de peste 2000 de ani. Care este victoria lor? Nu părăsiţi Biserica! Nu-i
urâţi pe prigonitorii voştri!
Foarte pe scurt, nu cred că am să depăşesc jumătate de oră, o să
vă redau câteva biografii de mari prigoniţi dinăuntru.
Primul caz e cel al Sfântului Grigorie din Nazianz. A ajuns în
378 la Constantinopol; cetatea era plină de arieni. În aprilie 379, în
Sâmbăta Mare, arienii au atacat cu pietre biserica şi pe credincioşii şi
catehumenii ce urmau a fi botezaţi. Slujba a trebuit să fie deplasată
în afara Bisericii. Dar Sfântul Grigorie a întors marea cetate la cre-
dinţa ortodoxă, adevărată. Pentru asta a fost înlocuit din scaun, de
mai multe ori chiar. A fost asupra lui o tentativă nereuşită de omor,
dar în final criminalul s-a demascat singur şi s-a pocăit la picioarele
Sfântului. A fost alungat cu pietre, toate acestea prin conlucrarea pa-
triarhului de Alexandria şi a unui trimis al lui numit Maxim Cinicul,
care i-a şi luat locul Sfântului Grigorie. Când a plecat din Constanti-
nopol, iată ce spune el:
„Cetate a cetăţilor, slava mea şi asuprirea mea, am făcut pentru

tine tot ce m-a luminat Dumnezeu, pentru tine şi pentru întreaga
Biserică. M-ai împroşcat cu pietre, m-ai slăvit puţin, dar nu m-ai
ucis. Acum mă alungi, bolnav fiind. Mă doare, Doamne, din pri-
cina chinurilor acestora, însă harul Tău îmi este de ajuns”.
106
Dr. Pavel Chirilă
S-a reîntors în patria lui, s-a aşezat în propria lui proprietate, la

marginea cetăţii. Şi de acolo a fost alungat de o mănăstire de maici, cu
duhovnicul lor în frunte, şi s-a retras mai sus, unde în sfârşit a pus pe
hârtie tot ce-a trăit, şi s-a dus la Domnul.
Sfântul Vasile cel Mare a avut lupte în timpul împăratului Va-
lens. Valens a trimis în episcopia lui un vicar, despre care Sfântul Va-
sile spune că era prieten al ereticilor, el însuşi nefiind eretic. Toţi anii
lui zdruncinaţi s-au datorat acestui vicar. Şi lucrul cel mai dureros,
spune Sfântul Vasile, este că nici cei prigoniţi nu primesc patimile cu
certitudinea martiriului, nici poporul nu cunoaşte pe aceşti luptători
ca pe nişte mucenici, deoarece prigonitorii s-au ascuns sub numele de
creştini. Iată deci cât de actuale sunt cuvintele lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur. Ce-a făcut el? A mustrat văduvele
care sminteau credincioşii, a caterisit episcopii simoniaci, i-a certat
pe episcopii care trăiau în aceeaşi casă cu călugăriţele, a certat-o pe
împărăteasa Eudoxia pentru că a vrut să fure via unei văduve săra-
ce. Doamnele de la curte s-au simţit jignite că episcopul Ioan critica
luxul în care trăiau şi-l etalau. Episcopul de Bereea s-a supărat că,
venind în vizită la Constantinopol, locuinţa în care a fost găzduit
era prea modestă. Alţi doi episcopi i-au devenit duşmani pentru că
voiau să îi ia locul. Au urmat şi pentru el judecăţi şi acuze. Acuza-
ţiile au fost citite lângă Calcedon de doi diaconi – ce fuseseră exco-
municaţi de Sfântul Ioan, unul pentru omor, altul pentru adulter
– amândoi sperând că vor fi reprimiţi în biserică. L-au acuzat de
următoarele:
• Că a vândut sfintele vase ale Bisericii. E adevărat că le-a vân-
dut, dar banii i-a împărţit la săraci.
• Că a insultat episcopi. E drept că i-a criticat pe unii episcopi.
• Că intervine în episcopii străine. E adevărat că i-a depus din
treaptă pe episcopii simoniaci din Efes.
• Că mănâncă singur la masă şi nu e ospitalier – e adevărat, era
bolnav de stomac.
• Că mănâncă după Sfânta Împărtăşanie anafură – ceea ce am
făcut şi noi azi. Etc.
Sfântul Ioan nu s-a prezentat la această judecată, considerând-o
nedreaptă. Sinodul l-a caterisit, iar Sfântul s-a dat de bună voie în
107
mâna ostaşilor şi s-a lăsat dus în surghiun. Un cutremur a lovit Con-

stantinopolul, Împăratul s-a speriat şi l-a adus înapoi.
Dar urmează alte prigoane. Patriarhul din Alexandria era supărat
pe 10.000 de călugări din pustia Egiptului, pentru că nu-i împărtăşeau
bogăţia şi luxul, şi i-a alungat, iar Sfântul Ioan i-a primit. Urmează alte
conflicte. Urmează alţi trimişi de la Alexandria spre Constantinopol şi
al doilea exil, în timpul căruia a şi murit. Iată ce spune el: „Fraţilor, ru-
gaţi-vă, şi dacă iubiţi pe Hristos, nimeni să nu-şi părăsească biserica din
cauza mea. Să nu vă părăsiţi bisericile, căci instruirea în tainele credinţei
nu a început şi nu se încheie cu mine” şi dă un şir de referiri din Vechiul
Testament până în zilele lui în legătură cu aceasta.
Un caz mai special este Sfântul Simion Noul Teolog. El a fost mar-
ginalizat aproape toată viaţa, însă învăţătura lui a învins şi îl avem până
în zilele noastre ca unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Bisericii. Principiul
fundamental al teologiei Noului Teolog se exprimă limpede în preţuirea
persoanei mai presus de orice instituţie, iar el a dovedit că Ortodoxia este
cea mai înaltă teologie a persoanei. Persoana poate fi Biserica însăşi.
Aceleaşi lupte le-a avut şi Sfântul Grigorie Palama. Închis din
ordinul patriarhului din vremea aceea, el a rămas ca teologul luminii
şi apărător strălucit al isihasmului şi al experienţei credinţei prin ru-
găciune şi asceză.
Iată alt caz mai special, Sfântul Maxim Grecul, care a fost cerut
de ruşi, de la Mănăstirea Vatoped, pentru a-i învăţa canonul şi muzi-
ca. A stat 25 de ani întemniţat într-o mănăstire, dintre care 15 ani i s-a
refuzat Împărtăşania. Şi doar cu puţin timp înainte de a muri a fost
eliberat din acel domiciliu forţat şi dus în faţa Ţarului.
În fine, puţină lume ştie că românii au un episcop caterisit. Vor-
bim puţin şi despre el, mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu teologi şi
ierarhi care nu ştiau că există un astfel de caz. E vorba de Preasfințitul
Gherasim Safirin. A fost numit episcop de Roman la 1 martie 1900.
În 1911 se studia spre aplicare o nouă Lege a Cultelor. Dar s-a ivit
repede un conflict, pentru că ministrul cultelor din vremea aceea,
Spiru Haret, care era, cum spune Gherasim Safirin, „de confesiune
mason”, în calitate de Ministru al Cultelor, a vrut să-şi subordoneze
total Consistoriul Bisericii Ortodoxe: în Legea Cultelor a introdus un
paragraf care spunea că hotărârile Consistoriului devin valabile nu-
mai dacă Ministrul Cultelor îşi pune avizul pe ele. Episcopul Ghera-
108
Dr. Pavel Chirilă
sim Safirin a simţit nevoia să se opună şi să amintească Sinodului de

la Bucureşti din vremea aceea că niciodată, în istoria Bisericii, canoa-
nele nu permit vreo ingerinţă a puterii politice sau laice în deciziile
Bisericii. Am avut acces la procesele verbale din şedinţele Parlamen-
tului din vremea aceea şi, mai greu, la cele ale Sinodului de atunci,
dar aflăm acuzaţiile ce i se aduc lui Gherasim Safirin: necumpănit,
uşuratic, nechibzuit, abuziv, răzvrătitor, inconştient, vrăjmaş al or-
dinii de stat, fără respect către legile ţării, vândut străinilor, agent al
Înaltpreasfințitul Patriarh Ecumenic de la Constantinopol, tulburător
al ţării şi al Bisericii, agent al Papei de la Roma. Vă daţi seama câte era
deodată omul ăsta?! Părintele episcop Gherasim a fost un om dur, a
rupt legătura şi comuniunea canonică cu trei episcopi care, în Senatul
ţării, au contribuit şi au îndemnat la legiferarea potrivnică dumne-
zeieştilor dogme şi Sfintelor Canoane, a cerut judecarea în Sinod a
Mitropolitului Primat pentru imoralitate, erezie şi plagiat. În şedinţa
din 18 mai 1911 a Sfântului Sinod, ministrul Spiru Haret intră în sala
şedinţelor, adică în Sinod. Spune că este autorizat în numele Guver-
nului să facă o declaraţiune. „Declaraţiunea” era de fapt o poruncă din
partea Guvernului către Sinod, să îl caterisească pe răzvrătitul Ghera-
sim Safirin. Şi interesant este că Sinodul s-a şi conformat. La 27 iunie
1911 Preasfinţitul Gherasim a fost izgonit din scaunul episcopal şi s-a
retras la Frăsinei, unde a mai trăit 11 ani.
Patru mari profesori din vremea aceea, de la Cernăuţi, fac referi-
re la legea care a pricinuit această ceartă:
• Profesorul Emilian Voituschi declară: „Legea sinodală trebu-
ie numaidecât modificată, căci este în contradicţie cu spiritul
canoanelor”.
• Profesor doctor Vasile Gheorghiu, fost decan, zice: „Părerea
umanimă în Consiliul Profesoral a fost aceea că Legea cuprin-
de părţi anti-canonice”.
• Diacon doctor Valerian Şesan, canonist cu studii la Cernăuţi,
Viena, Praga, Atena, Moscova şi Petersburg: „Această lege
este contrară atât spiritului cât şi literei canoanelor”.
• Doctor Ştefan Saghin, dogmatist: „Legea nu e numai anti-ca-
nonică, dar nu e în deplină concordanţă nici cu învăţătura
dogmatică”.
109
Am selectat aici doar câteva cazuri. Nu plagiez, iată cartea, scrisă

de mine, din care v-am citat.
Ajungem la Părintele Gheorghe Calciu. Despre el ştiţi multe,
nu-mi rămân decât două lucruri de spus: „A fost o spălare pe creier”
– sunt cuvintele lui Gheorghe Calciu, pentru că încă trăim ceva ase-
mănător; chiar e actuală poziţia aceasta azi, când foştii deţinuţi poli-
tici sunt acuzaţi mereu ba de una, ba de alta. Deci, ce spune Părintele
Calciu: „A fost o spălare pe creier. Câteodată mai aveai, aşa, impresia
că totul este minciună şi că ce fac ei este adevărat”. Deci, pentru ti-
neri – ca să înţelegeţi până unde au reuşit să răstoarne, antropologic,
fiinţa umană – erau aproape de faza în care începeau să creadă ceea
ce le spuneau torţionarii lor:
„Oricum, tortura era aşa de mare încât la un moment dat simţeai

că tot ce n-ai spus e pentru tine o piatră pe care n-o mai puteai
duce. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a
nu mărturisi până la capăt, toate deveneau aşa de monstruoa-
se în timpul acela de teroare, aşa creşteau în inima şi în mintea
noastră, încât îţi plesnea capul şi te duceai singur şi spuneai tot.
Şi astfel inima noastră s-a golit, sufletul nostru a murit, sau cel
puţin a amorţit, şi asta a fost căderea noastră. De aici încolo nu
te mai interesa nimic, nici măcar instinctul de conservare nu mai
lucra. Cea mai mare bucurie pentru noi ar fi fost să murim, decât
să mai trecem prin ce treceam atunci. [...] Ţinta acestui regim de
teroare a fost sufletul nostru”.
Acestea sunt cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu, care a trecut

prin toate tipurile de detenţie, experimentală sau nu.
Un singur lucru vreau să precizez: greu am găsit actul de caterisire
al Părintelui Calciu. Am aflat că există două exemplare, unul la Sinod,
altul la Arhivele Securităţii. Desigur, pe cel de la Sinod n-am putut pune
mâna, dar l-am găsit dincolo, la securişti. Iată ce precizează actul de ca-
terisire (în carte am şters numele celor care erau membri în comisia de
caterisire, al preotului acuzator, al grefierului etc., pentru că, încă o dată,
fenomenul ne interesează, nu persoanele). Ce spune actul de caterisire?
Ceva grav: „Părintele Calciu trebuie pedepsit cu măsura cu care a fost
pedepsit de organele de stat”. Şi semnează patru preoţi. Pedeapsa dată
de atei devenea măsura cu care un Consistoriu îşi pedepsea confratele.
110
Dr. Pavel Chirilă
În fine, ne ocupăm de ultimul caz, mai actual decât toate, după

care vă dau cuvântul dumneavoastră. Chiar şi cei mai tineri din sală
îşi amintesc vara anului 2005, când presa românească şi internaţională
s-a ocupat câteva săptămâni în şir, pe prima pagină, de cazul Tanacu.
A fost adus la televizor în repetate rânduri, câte unul sau altul, câte
un grup, şi iar alt grup de vorbitori, care căutau în vocabularul lim-
bii române cuvinte din ce în ce mai acuzatoare şi înspăimântătoare
la adresa acelor călugări, şi când dădeau impresia că epuizează acest
vocabular, căutau altul, şi tot aşa zile în şir. Majoritatea care vorbeau
despre grupul Tanacu nu erau din Biserică.
Unul dintre ei, un fost profesor de-al meu, chiar a mărturisit că
n-are nici o legătură cu Biserica, şi pentru că jurnalistul m-a sunat în
timpul emisiunii, am vorbit în direct şi l-am rugat pe domnul profe-
sor să nu se grăbească a-i acuza pe călugări. I-am amintit că eu chiar
de la dânsul am învăţat, în anul şase la cursul de Medicină Legală, că
nu ne putem exprima până nu avem toate documentele, inclusiv cele
necropsice, toxicologice, biochimice etc. Dânsul m-a contrazis, a zis că
e foarte sigur că este crimă şi lucrurile au mers mai departe. Avocatul
lor m-a consultat la un moment dat. L-am rugat să-mi aducă foaia de
observaţie, în primul rând de la ambulanţa care a luat-o pe sora Irina,
şi în al doilea rând buletinul necropsiei. Şi am făcut o analiză, cu cărţi-
le în faţă, pentru că trecuseră nişte ani de când am terminat Facultatea,
iar eu nu sunt medic legist. Dar am avut ambiţia să-mi lămuresc acest
caz. De altfel, am lucrat mulţi ani la Spitalul de Urgenţă; şi întâmpla-
rea a făcut că în ziua de 4 martie 19773 era garda mea şi atunci am
văzut mai multe sute de morţi şi mai multe mii de muribunzi. Deci
aveam o experienţă.
Nu puteam crede, cum relata presa, că la Tanacu fusese o crimă.
Şi iată ce am aflat: În primul rând, din examenul de necropsie lipsea
stomacul, lucru grav şi descalificant pentru un serviciu de medicină
legală. Descriau himenul acelei fete ca să dovedească că a fost fecioa-
ră, probabil, dar nu descriau stomacul. Stomacul în toate examenele
necropsice este o probă foarte importantă, pentru că acolo poţi găsi
conţinut gastric, mâncare, substanţe toxice, pastile, otravă. Dacă ar fi
descris şi stomacul la necropsie, ar fi aflat că fata cu un sfert de oră
înainte să vină Salvarea a stat pe iarbă şi a mâncat ceai cu pâine. Exis-
3
Data unui cutremur cu efecte catastrofale în Bucureşti (n.ed. AD).
111
ta un martor, care însă a dispărut de frică, a plecat chiar din ţară când
a văzut că se declanşează un proces. Examenul necropsic conţinea
foarte multe contradicţii şi inexactităţi, legate de petele cadaverice şi
ritmicitatea cu care apar, şi care nu corespundeau cu foaia clinică în
care se descria momentul morţii.
Dar în foaia de observaţie de la Salvare aflăm un lucru năucitor.
Semnat şi parafat. Fetei i s-au injectat în venă şase fiole de adrenalină.
Şase. O doză de 12 ori mai mare decât prevede orice tratat de farmaco-
logie. Cred că nici un elefant nu ar rezista la doza aceasta. Pentru că eu
am manipulat acest medicament cât am lucrat la Spitalul de Urgenţă
şi îi cunoşteam foarte bine regulile.
Tribunalul s-a încăpăţânat să îi acuze. Şi atunci l-am sfătuit pe
avocat să ceară exhumarea cadavrului. Mai exista o şansă. Şi, la ex-
humare, a fost într-adevăr o şansă pentru adevăr, deşi nu a fost o
şansă pentru călugări. Singurul segment din corpul fetei rămas ne-
putrezit a fost braţul în care s-a făcut injecţia. Dacă la locul injec-
ţiei s-ar fi găsit necroză la examenul microscopic ar fi însemnat că
fata era moartă când s-a făcut injecţia. Dacă la locul injecţiei se găsea
tromboză, însemna că fata era vie, pentru că numai un organism viu
poate organiza un tromb, un cheag de sânge. Din fericire s-a găsit
tromboză, deci fata era vie în momentul injectării şi a murit imediat
după aceea datorită unui malpraxis. Probă clară.
Preşedintele tribunalului nu a ţinut cont nici de această probă, cu
toate că era atestată de un expert medico-legal, angajat de călugări.
Dar de ce am prezentat eu cazul acesta cu lux de amănunte? Iată
ce spune Sinodul Sfintei noastre Biserici, a treia zi după întâmplarea
de la Tanacu: „Atât din relatările presei...” – ce bine că pe vremea Sfân-
tului Ioan Gură de Aur nu era presă! Mă iertaţi.
Citez textual din comunicatul Sfântului Sinod:
„Atât din relatările presei, cât şi din raportul Episcopiei Huşilor,

Sfântul Sinod a luat act cu uimire, consternare şi durere, de fap-
tul că în Sfânta Mănăstire Tanacu din localitatea Tanacu, judeţul
Vaslui, sub pretextul unei exorcizări, ieromonahul Daniel Coro-
geanu, secondat de patru călugăriţe, a supus-o pe tânăra soră
Irina Cornici unui inadmisibil regim de suferinţă fizică, ceea ce a
dus la moartea victimei”.
112
Dr. Pavel Chirilă
Deci Sinodul s-a exprimat, cu 8 luni înainte, cred, şi a declarat

vinovat pe preot şi pe cele patru călugăriţe, bazându-se pe presă,
fără să facă o cercetare proprie. Sigur, comunicatul e mai lung, nu
insistăm. Eu am văzut, de-a lungul ultimilor ani, că politicienii, in-
diferent care, PSD-işti, liberali, toţi se apără puternic între ei; dacă
unul păţeşte ceva, fură o ţară, ceva, un teritoriu, sar toţi. În cazul
monahiilor n-a fost aşa. N-a sărit aproape nimeni. Nu doar că n-au
sărit, dar sunt convins că judecătoarea care a dat verdictul, de 5–7 ani
după gratii, a fost foarte influenţată de acest comunicat nefast. Sino-
dul ar trebui să le cheme să-şi ceară iertare, măcar atât, că atâta mai
poate, altceva ce să mai facă? Anii de puşcărie nu-i poate lua înapoi.
Măcar să le spună acolo, în faţă: „Iertaţi-ne, maicilor”. Ar fi frumos
dacă s-ar întâmpla asta. S-ar putea să vină lucruri şi mai rele pentru
creştini, şi probabil pentru monahii adevăraţi mai mult decât pentru
oricare creştin, şi trebuie să-i apărăm.
Ce putem noi face? Doar o scurtă sinteză a „prigoanei celei dină-
untru”:
• În primul rând, această prigoană se declanşează sau se ampli-

fică totdeauna printr-o colaborare între prigonitori şi puterea
lumească, regi, demnitari, politicieni etc.
• A doua constatare este că prigonitorii nu sunt eretici. Doar
în cazul lui Maxim Mărturisitorul, spre finalul disputei mo-
notelite, întregul Sinod s-a declarat monotelit. Dar cât s-a
dus lupta erau împărţiți sinodalii, însă Maxim Mărturisitorul
continua a fi acuzat.
• A treia: acuzaţiile ce se aduc prigonitului, în toate cazurile, sunt
de natură administrativă sau disciplinară, niciodată dogmatice.
• A patra: de regulă, acuzatorii care se asociază prigonitorului
sunt mulţi. Aşa şi în cazul Sfântului Grigore Palama, nu l-am
prezentat aici; la fel şi Sfântul Grigore de Nazianz, sau părin-
tele Calciu. Iar apărătorii prigonitului sunt puţini, sau din ce
în ce mai puţini, până la sfârşitul nedreptăţii, ca să zic aşa.
• O a cincea trăsătură: prigoniţii autentici nu părăsesc Biserica
niciodată, chiar atunci când nedreptatea e strigătoare la cer,
acesta e lucrul cel mai important din toate. Am putea spune,
în niciun alt sistem filozofic sau social nu găsim o asemenea
113
atitudine, în care prigonitul sau nedreptăţitul, năpăstuitul,

să insiste să rămână în interiorul fenomenului, al lucrării sau
mişcării. Prigoniţii dinăuntru, la fel ca şi prigoniţii din afară,
au toate semnele sfinţeniei: luptă pentru adevăr, își asumă
evenimentele, se roagă pentru vrăjmaşii lor, nu-i calomniază,
şi de dragul unităţii Bisericii suportă orice injustiţie.
Istoria face totdeauna dreptate prigonitului. De toţi prigonitorii

lui Ioan Gură de Aur nu mai vorbeşte nimeni, decât în nişte pagini
prăfuite ale unei cărţi de Istorie a Bisericii; pentru că la capitolul lor de
obicei nu-i deschisă cartea.
Şi sigur, lucrul cel mai important, pe care trebuie să-l reţinem, şi
cu asta închei, e să înţelegem o dată în plus că Biserica este o lucrare
divino-umană, care înaintează prin lume fără să se lase maculată de
lume, ba chiar sfinţind lumea. Mulţumesc. (Aplauze)
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: E o rânduială în toate. Ce bine că nu
am folosit jumătatea de oră pe care o aveam alocată la început. N-am
folosit-o, nu dintr-o strategie, ci dintr-o moliciune. E important să ne
lăsăm, moi, în palmele moi ale lui Dumnezeu.
Domnule doctor, nu mai sunt jurnalist de multă vreme, am spus
că nu regret lucrul acesta. Ziceaţi: Ce bine că pe vremea Sfântului Ioan
Gură de Aur nu era presă! Şi zic: Ce bine că nici azi nu prea mai există presă
(adevărată)! Căci ceea ce există, iertaţi, dar nu e presă. Las pe fiecare
să înţeleagă şi s-o numească precum doreşte.
În iunie 2005 am scris un articol, am fost invitat la vreo 2–3 te-
leviziuni, şi am rămas singurul... Încă aveam o colaborare pe vremea
aceea în presă, ţineam o rubrică de sorginte ortodoxă, şi cum nu mi-a
fost indiferent cazul acesta prezentat de domnul doctor, ultimul caz,
de la Tanacu, am scris un articol, urmare căruia mi-am atras fel de fel
de vrăjmăşii, acuzaţii, rămânând singur... Am fost convins că, după
ce am scris articolul, vor exista voci ale unor oameni lucizi. Mi-am
pus multe întrebări atunci cu privire la luciditate. Şi mi le pun şi azi,
cu privire la – haideţi să folosesc un termen mai puţin creştin – co-
eziune, dar mai cu seamă la înţelegerea lucrurilor. Am să vă citesc,
cu îngăduinţa dumneavoastră, durează doar 5 minute, articolul de
la vremea respectivă, articol preluat atunci de 3 posturi de radio, cu
comentarii după aceea, că m-au sunat şi au făcut comentariile, şi de 4
114
Dr. Pavel Chirilă
posturi de televiziune din afară. Din ţară nimeni nu mai m-a chemat,
după ce am avut, împreună cu celebrul ministru de externe Cioroia-
nu, o apariţie la Realitatea TV, în care se făcea avocatul acuzării, fără
să înţeleagă nimic din tot ce reprezenta cazul acesta. Teamă îmi e şi
azi că unii tot n-au înţeles!
Mi-am intitulat articolul la vremea respectivă: „Ciorti, ciorti,
paşol na turbinca” (ciorti în limba rusă înseamnă drac):
„Tanacu. Un loc unde în ultimul timp presa şi-a fixat epi-

centrul jurnalelor. [...] Am auzit, am citit şi am văzut, în legătu-
ră cu povestea asta, fel de fel ştiri, „taclá-show-uri”, comentarii
cu duiumul, dezbateri şi analize, dar vai, multe din ele ţesute cu
urzeala improvizaţiei. [...] Ce s-a petrecut la Tanacu nu e nici pe
departe doar un senzaţional subiect de presă, nu e nicidecum
un simplu dosar de criminalistică, şi cu atât mai puţin o oare-
care eroare duhovnicească. Biserica noastră are de data aceasta
un dosar foarte greu pe masă, asupra căruia mai sper să se pro-
nunţe neîntârziat şi în lumina lui Dumnezeu. Oricum până la
această dată erau de aşteptat câteva esenţiale precizări, pentru
ca devălmăşia creată să se transforme într-o oarecare dumirire.
Ar fi trebuit să înţelegem mai întâi perspectiva din care se
priveşte acest caz. Fiindcă trebuie precizat limpede şi accentu-
at că într-un fel poate fi înţeles, cercetat şi soluţionat un astfel
de caz din orizontul percepţiei jurisdicţiei şi legislaţiei munda-
ne, lumeşti, şi radical diferit din punctul de vedere al legilor,
normelor şi canoanelor bisericeşti. O formulă mixtă nu cred să
existe, fiindcă nu este posibilă şi nici nu ar fi de preferat pen-
tru niciuna dintre părţi. Având în vedere aceste două teritorii
ideatic diferite, aceste două domenii structural administrativ şi
analitic necoincidente, vom observa că fiecare în parte se spri-
jină pe câte două coordonate diferite, una logică şi alta legică.
Istoria demonstrează că logica lui Dumnezeu nu este aceeaşi cu
logica omului, iar legica lui nu este nicidecum aceeaşi cu legica
lumii. Cine Îi cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu? Cine şi cum va
judeca această ne-întâmplare? Fiindcă ceea ce am văzut că s-a
întâmplat până acum pare lamentabil şi primejdios. Omul acela
– despre care azi unii şi alţii, subiectiv neştiutori sau pur şi sim-
plu inflamate muşte-n lapte, afirmă peiorativ că n-ar avea nu’ş
ce şcoală, de parcă Sfântul Nicodim Aghioritul, nenumăraţi alţi
Sfinţi sau mari duhovnici ar fi fost doctori în ştiinţa demono-
115
logiei – omul acela aşadar, cel puţin la data neîntâmplării, era

preot. Să fie clar. Fiindcă la data la care s-a întâmplat cazul, el
nu fusese caterisit. Deci era preot. Adică nu i se interzisese pre-
oţia strictamente canonic, public şi oficial, sau nimeni nu aflase
încă acest lucru. Iar dacă a fost într-un sfârşit caterisit, înseam-
nă că înainte fusese hirotonit, nu?
Certe sunt următoarele date: Omul acela era monah, şi
vreau să cred că nu s-a călugărit de capul lui. Fiindcă asta ar fi
extrem de grav. Iar mai apoi, ieromonah, preot călugăr adică,
şi nu cred, de asemenea, că s-a hirotonit singur. În sfârşit, era şi
duhovnic, şi încă unul pare-se cunoscut şi apreciat în zonă, cel
puţin de către unii. Iar asta este o hirotesie specială, nu este nici
donaţie, nici sponsorizare. Cine l-o fi trecut oare prin toate trep-
tele acestea? Fiindcă este greu de imaginat că acolo, de atâta
timp, era o aşa de mare erezie şi nimeni nu a suflat nicio vorbă
până la data respectivă când s-a înecat albina-n zer. Cine a în-
găduit toată povestea aceasta, învăluind-o în tăcere? Nu cumva
cel sau cei care acum se desolidarizează, afirmând că nici ie-
romonahul, nici obştea, şi nici măcar monastirea nu aveau bi-
necuvântare? Pentru că aşa s-a spus, dacă vă aduceţi aminte,
la data respectivă, public, că monastirea n-avea binecuvântare
să fie monastire. Părea halucinant! Asta înseamnă că oricine îşi
poate propune să facă patru pereţi, să pună cruce deasupra şi să
zică: aici e monastire. Păi dacă nu aveau binecuvântare, şi acest
lucru este demonstrabil, fiind oficial comunicat la vremea po-
trivită, însemnează că ce s-a întâmplat acolo la Tanacu nu are
nicio legătură cu Biserica, şi atunci chestiunea trebuie cunoscu-
tă şi recunoscută ca atare, răspicat, urmând să mai înţelegem
doar cine, ce căuta în filmul ăsta şi nu era ortodox.
S-a vorbit, din perspectiva aceloraşi neştiinţe ale unora şi
ale altora, despre moartea unei tinere, în ghilimele, „măicuţe”.
Fals, eroare. Fata aceea, toată lumea a numit-o la data respectivă,
pentru cei care ştiţi şi vă mai amintiţi despre cazul acesta, „măi-
cuţă”: „măicuţa Irina” în sus, „măicuţa Irina” în jos. Dar fata
aceea era o tânără creştină sosită acolo nu se ştie precis cum, cu
numai câteva luni în urmă. Era aşadar în perioada de noviciat,
neputând fi decât cel mult soră de monastire, dacă se ajunge la
concluzia că monastire era. Oricum nu putea fi maică, pentru că
dacă ar fi fost, atunci cazul ar fi trebuit citit şi interpretat iarăşi
diferit. Adică din unghiul rânduielilor şi canoanelor bisericeşti,
ştiut fiind faptul că un călugăr vieţuieşte sub semnul voturilor
116
Dr. Pavel Chirilă
monahale, dintre care cel mai important, în cazul nostru, ar fi

fost ascultarea. Câţi dintre cei care îi vor judeca pe oamenii ace-
ia, până ieri maici şi călugări, înţeleg aceste particularităţi, şi
altele încă şi mai subtile, ale habitatului monastic?
S-a vorbit, de asemenea, despre unele neajunsuri pe care
le avea tânăra soră; unul dintre ele a fost numit schizofrenie. Şi
în acest caz, într-un anumit fel identifică şi tratează această su-
ferinţă medicina alopată, şi cu totul altfel abordează problema
psiho-terapia patristică. Cine şi cum i-o fi stabilit acest diagnos-
tic nu cunoaştem, iar în ce priveşte terapia avem acum conse-
cinţele, dar nu şi diacronia faptelor, care ar trebui să ne spună
în ce consta suferinţa ei şi ce reacţii avea.
Un alt neajuns a fost numit demonizare. Biserica Ortodoxă
a cunoscut şi cunoaşte, a tratat şi tratează nenumărate astfel
de cazuri. Am putea spune că una din dimensiunile lucrării ei
e tocmai aceasta: exorcizarea. Dar s-a ieşit public, pe televizi-
unea naţională, şi s-a spus: „Biserica Ortodoxă nu s-a ocupat,
nu se ocupă şi nu se va ocupa niciodată de exorcizări”. Păi,
înseamnă că Botezul este o poveste. Căci el are la bază tocmai
exorcizarea. Sau nu înţeleg eu foarte bine, fapt pentru care vă
rog cei care sunteţi în domeniul materiei să mă corectaţi, nu
vreau să orbecăiesc în lumea aceasta. Putem spune, repet, că
tocmai exorcizarea e una din dimensiunile lucrării Bisericii. Ea
pare determinantă în procesul purificării. Sfântul Nicodim, pe
care l-am pomenit mai la-nceput, a scris un autentic tratat în
sensul acesta, purtând titlul Războiul nevăzut. Patristica toată,
de altfel, vorbeşte despre faptul că întreaga noastră existenţă
se desfăşoară între realitatea aceasta vizibilă, despre care am
povestit la început şi vom mai grăi, sensibilă şi palpabilă, şi
o alta, nevăzută. Dacă luăm în calcul titlul lucrării Sfântului
Nicodim – şi nu prea avem cum să nu îl luăm – vom înţelege
că tânăra suferindă deja se înrolase într-o „armată”, în ghili-
mele, care se află în acest nevăzut război. Unde, ca în toate
războaiele, iată, se şi moare. Cazul nu este unul simplu, fiind-
că dincolo de toate cele care se văd, mai ales la televizor, de
interesele şi neputinţele omeneşti, culpabilizări şi disculpări,
sunt şi interesele duhurilor nevăzute, adesea neştiute sau rău-
ştiute, frecvent ignorate, dar care determină viaţa noastră şi
moartea noastră. Iată de ce reafirm că Biserica noastră are pe
masă de data aceasta un dosar complex. [...] Până una alta noi
ne străduim, precum suntem povăţuiţi, să avem răbdare şi să
117
nădăjduim de la Domnul lumină multă, dreaptă socoteală şi o

bună soluţionare. Care n-a fost”.
Nu citesc şi finalul, fiindcă nu-i interesant. N-am vrut o replică

neapărat, în relaţie cu domnul doctor, în ce priveşte presa, ci am vrut
să adaug o perspectivă de jurnalist la acea vreme, pentru cei care
nu-l cunoaşteţi – cazul e la data aceasta, din punct de vedere istoric,
clasat. Dar acei oameni au trecut prin puşcărie, cu toate consecinţele.
Toată experienţa lor n-a rămas fără rezultat. El a ieşit din monahism.
Biserica este mai săracă cu un preot-călugăr, cu patru călugăriţe. El
a ieşit şi din preoţie, nici n-a vrut să mai audă. Când a ieşit din puş-
cărie, mi-aduc aminte un interviu pe care l-am văzut la BBC; întâm-
plarea a făcut să văd o scurtă secvenţă în care părintele Corogeanu
tocmai era în faţa puşcăriei, tuns într-un anume fel, şi spunea exact
acest lucru: „Nu mă mai interesează nimic din ceea ce am făcut”.
Nimic mai trist pentru mine, o lungă perioadă de vreme după ce am
auzit lucrul acela. Din nefericire, uităm prea repede. Şi mai nefericit
este faptul că, aşa cum am spus, nu înţelegem anumite nefericiri. Ier-
taţi-mă pentru intervenţie. (Aplauze)
Întrebări şi răspunsuri:
Andrei Dîrlău: Ne bucurăm că s-a întâmplat ceea ce speram să

se întâmple aici, un dialog între invitaţii noştri. Am menţionat Rugul
Aprins, unde aveau loc asemenea dezbateri, şi acum avem bucuria să
asistăm la un asemenea dialog între vorbitori. Acesta e de fapt şi sco-
pul, să avem o discuţie, o interacţiune. Şi sunteţi invitaţi cu toţii să pu-
neţi întrebări despre lucruri care vă preocupă. Aş mai spune un singur
lucru. Domnul doctor, din câte ştiu, a venit în urma unei discuţii cu cei
de la ProVita, dacă nu mă înşel urma să vorbească cu domnul Bogdan
Stanciu şi să transmită şi un mesaj de la ProVita.
Dr. Pavel Chirilă: E important asta, pentru vremea de acum, în
care se întâmplă lucruri rele pentru Biserică. După cum ştiţi, este o ac-
ţiune pe plan internaţional, un atac puternic la adresa familiei şi a că-
sătoriei ca Sfântă Taină, aşa cum o moştenim noi în Ortodoxie. Există
în Europa 18 ţări unde s-a declarat că o căsătorie se poate oficia şi între
118
Dr. Pavel Chirilă
persoane de acelaşi sex. Iar într-o parte din aceste 18 ţări, conform le-
gii, ei pot înfia şi copii. În momentul de faţă se fac presiuni şi asupra
României pentru a urma acelaşi curs.
Există la Parlament o comisie care lucrează la o nouă Consti-
tuţie. În prima etapă, acum o lună şi ceva, această comisie a dorit
să existe în Constituţie sintagma bărbat şi femeie. Dar în urma unor
indicaţii preţioase venite din altă parte, s-au reunit după 2 zile şi au
zis: Am mai pus o dată la vot, de data asta nu mai punem bărbat şi
femeie, lăsăm cum este. În prezent există formularea din Constituţia
din 1991, Art. 44: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consim-
ţită între soţi”. Termenul „soţi” poate însemna „bărbat şi femeie”,
„soţ şi soţie”, dar şi „două sau mai multe persoane de acelaşi sex
sau de sex diferit”. La fel, ambiguu, este şi în Codul Familiei, art. 1:
între soţi. În schimb, Codul Civil, art. 259 prevede corect: „Căsătoria
este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie”. Ar urma
să treacă prin Parlament amendamentul, precizându-se „bărbat-fe-
meie” în loc de „soţi”. Ne bucurăm că Sinodul a dat un comunicat
prin care susţine familia creştină. E şi normal să o susţină, e bine că
a spus asta, e ceva. Nu e maximum, dar e bine.
Se cere şi din partea laicatului o acţiune, să facă ceva. Un grup de
mireni a făcut demersurile juridice pe care le cere legea, pentru a face
propuneri de revizuire a Contituţiei, şi probabil va declanşa în toamnă
o strângere de semnături pentru un Referendum. Din păcate, legea
românească demonstrează – deşi se spune că democraţia este poporul
suveran – că nu poporul e suveran, pentru că spune că aceste 500.000
iscălituri, chiar dacă le aduni (şi nu e un lucru uşor să le aduni), Refe-
rendum tot nu se face decât dacă vor două treimi dintre parlamentari.
Deci lucrurile sunt destul de fragile în a avea succes în acest plan. Dar
poate altfel, cu rugăciune, post, poate vorbiţi cu parlamentari pe care-i
aveţi în familii sau acasă, vecini, sau pe care-i mai cunoaşteţi, ei ar
putea bloca această netrebnicie, această porcărie de paragraf care se
anunţă. Căci şi adversarii noştri vor să introducă în Constituţie altă
prevedere privind „nediscriminarea pe criteriul orientării sexuale”.
Homosexualii sunt destul de agresivi. Noi am publicat în urmă
cu câţiva ani, la editura Christiana, o carte numită Bolile homosexualilor,
şi ne-au dat în judecată la Consiliul acela de discriminare4. Sigur, n-am
4
CNCD – Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
119
păţit nimic, pentru că noi am mai scris şi alte cărţi despre bolile copi-
lului, despre alte boli, studii despre bolile minerilor de exemplu, şi le-
au recunoscut când m-au luat atunci, în iunie, pentru câteva ceasuri.
Vedeţi, invocă Drepturile Omului, se folosesc de tot felul de prevederi
internaţionale. Foarte uşor acţionează în justiţie, sunt susţinuţi mult
din afară. Dar statistica ne-a demonstrat că homosexualii au mai multe
boli decât heterosexualii, n-avem ce face, asta e realitatea. Nu putem
contesta şi statisticile medicale.
Întrebare: Aş vrea să remarc, în primul rând, ce-aţi spus despre
Sfinţii pe care i-aţi pomenit, anume că ei totdeauna au zis: nu părăsiţi
Biserica.
Dr. Pavel Chirilă: Sigur că da.
Întrebare: Spunem că Biserica e o instituţie. Şi şcoala-i o institu-
ţie, şi închisoarea e o instituţie, şi spitalul ş.a.m.d. Dar dacă îi spunem
„organism” divino-uman, înseamnă că e într-o permanentă mişcare,
şi ne apropiem de formularea paulină: Sfântul Apostol Pavel defineşte
Biserica drept Trup tainic al lui Hristos: Hristos e Capul, noi suntem
mădularele. Or, dacă suntem parte, atunci suntem datori cu solidari-
zarea cu cei prigoniţi; pentru că dacă un mădular din organism suferă,
tot organismul, adică Biserica, suferă. Eu sunt convins, vreau să cred,
şi cred foarte profund, din creştet până în tălpi, că şi în acest caz au
fost şi mai sunt oameni în Sfânta Ortodoxie care se roagă şi pentru
acest ieromonah (fost ieromonah, a părăsit, s-a căsătorit, Dumnezeu
ştie). De-asta mă întreb de un duhovnic în mâinile căruia el s-a încre-
dinţat: nu ştiu dacă se spovedea la episcopul său sau alt episcop, dar şi
episcopul, sau oricine ar fi, e un duhovnic dacă-şi defineşte, îşi contu-
rează această dimensiune. Deci sunt convins că au fost şi sunt oameni
care se roagă pentru dânşii. Cât de lucrătoare este rugăciunea? – e un
alt capitol. Dar sunt convins că Biserica cu siguranţă este şi trebuie să
rămână ca un organism, adică să trăim în acest organism, şi fiecare
cum spune dumnezeiescul Pavel5. Poate zice inima: n-am nevoie de
tine, mână dreaptă sau mână stângă, că eu sunt centrul? Poate spune
creierul: n-am nevoie de tine, inimă, că eu judec?
5
„Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână
nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?” (I Cor. 12, 14-15) (n.ed. A.D.)
120
Dr. Pavel Chirilă
Probabil domnul doctor sau alţii, mai adânc cercetând, ştiţi că s-a
descoperit o anumită memorie a inimii, nervii inimii, celulele nervoa-
se ale inimii. Noi spunem Rugăciunea inimii. Ei bine, neuropsihiatria
şi neurologia modernă vorbesc despre această „gândire a inimii”. Se
zice că iubirea e oarbă, că tânărul sau tânăra gândeşte numai cu inima,
sentimental. Dar există şi o gândire a inimii, şi noi suntem integrali
prin minte şi inimă, cum spun Sfinţii Părinţi: „Tronul lui Dumnezeu”.
Mintea şi inima noastră împreună trebuie să fie Tronul lui Dumnezeu.
De aceea, chiar marii prigoniţi n-au putut concepe o rupere de Biserica
lui Hristos, chiar când au fost în situaţii de strigăt, ca pe Lacul Gheni-
zaret: „Doamne Hristoase, oare eşti ca şi oarecând în corabie şi dormi,
iar Biserica Ta, corabia, este învăluită de valuri?”. Ei bine, Hristos a
întemeiat acest Organism, El este Capul Bisericii şi Mântuitorul, şi ca-
tegoric, în Evanghelia după Matei, capitolul 16, zice: Nici porţile iadului
nu o vor birui. Câţi potrivnici în lumea aceasta s-au ridicat împotri-
va Bisericii, dar n-au năruit-o, n-au putut-o răsturna! Chiar când ne
gândim la Sfântul Grigorie de Nazianz, la anul 378, acea capelă mică,
Anastasia, din Constantinopol, era singura bisericuţă pe care o mai
aveau ortodocşii, şi din ea ce s-a făcut, sub alte coordonate...!
Întrebare: Am vrut să întreb despre homeopatie şi bioenergii,

sunt multe discuţii pe tema aceasta, mai ales homeopatia spun mulţi
şi din mediul ortodox că ar fi o problemă, se vorbea despre spirite ne-
curate, căci cu cât e doza mai mică de o anumită substanţă din homeo-
patie, ea poate fi mai puternică, să nu fie probleme din acest punct de
vedere. Aş vrea să ne lămuriţi. Şi încă o întrebare, ca să nu deviem de
la subiect, despre moliftele Sfântului Vasile cel Mare. De 2 ani încoace
s-au interzis, deoarece erau folosite în exces, s-a zis, în fiecare vineri,
şi n-ar fi chiar atât de benefice aceste molifte, nu sunt pentru toată
lumea, trebuie să fim pregătiţi, şi noi şi preoţii să fim postitori când se
fac aceste molifte…
Pr. Nicolae Dura: Trebuie dreaptă socoteală.
Întrebare: Totuşi, n-ar trebui uneori făcute? Poate sunt totuşi ca-
zuri speciale de demonizaţi unde ar trebui citite. Cum se procedează?
Se cere binecuvântare acum de la episcopie? Unde sunt cazuri specia-
le, mai au voie preoţii să le facă? Sau numai la 1 ianuarie?
121
Dr. Pavel Chirilă: Unora le e frică de demoni, altora le e frică

de molifte. (Râsete) Noi în conceptul de medicină creştină avem două
noţiuni: una se cheamă atacat de demon, alta se cheamă stăpânit de
demon. Aceste două diagnostice, să le spunem aşa, nu trebuie con-
fundate, dacă le confundăm e grav. Moliftele cred că trebuie făcute,
dar nu oricum. Există la ora actuală undeva în ţară un loc, am auzit...
Am avut un pacient cu schizofrenie, un băiat dintr-o familie de inte-
lectuali, cercetători. Şi mama s-a dus cu băiatul acolo. Schizofrenii par
de multe ori demonizaţi, chiar când nu sunt, pentru că au „deliruri
nesistematizate”, aşa le numim noi în psihiatrie. Şi mama s-a dus cu
băiatul în locul acesta, unde veneau mii de persoane; moliftele se fă-
ceau zilnic, de mai multe ori, de dimineaţa până seara. Şi l-a întrebat
pe Părintele de acolo: „Părinte, vreau să te întreb de ce s-a îmbolnăvit
băiatul meu?” Şi părintele i-a dat următorul răspuns: „Stai că începem
acum moliftele şi îl întrebăm pe diavol şi ne spune imediat”. Deci tre-
buie un mare discernământ.
Părintele Argatu mi-a povestit că a făcut o noapte întreagă un şir
de molifte unei fete; şi când se liniştea fata într-o cameră, exact când se
liniştea, în camera alăturată devenea agitată psihomotor mama ei, foar-
te tare. Se ducea la ea, îi făcea moliftele, se liniştea ea, începea din nou
fata agitaţia în camera alăturată. Acest transfer de demoni există, sunt şi
în Biblie, după cum ştiţi, cu porcii. De aceea moliftele trebuie făcute cu
o rânduială anume, în cazuri bine selectate, nu chiar aşa cu toată lumea,
că riscă să devină ca un act magic, ceea ce ar fi o mare greşeală în Orto-
doxie. Din acest punct de vedere cred că aşa trebuie reglată problema;
nu cred că e bine să se oprească moliftele de tot, ca principiu. Nu cunosc
istoria acestei slujbe în ultimii 1700 ani. Am aşteptat şi eu cu curiozitate
un teolog să facă istoria practicării moliftelor de pe vremea lui Vasile cel
Mare până acum. Dar dacă timp de 1700 ani n-au fost scoase în afara
practicii niciodată, mi se pare destul de grav să le scoatem noi acum, la
1700 ani după Sfântul Vasile, fără să-i cerem voie, de exemplu.
Cu homeopatia e o dispută veşnică, lansată cred de nişte călugări
athoniţi. Nu vreau să pierd multă vreme cu acest lucru. Unii nu sunt
de specialitate, nu sunt medici, n-au studiat problema, şi întotdeauna
trebuie să avem principiul acesta: să stăm de vorbă, să discutăm aşa,
disputativ, numai cu oameni care se pricep bine la tema respectivă.
A fost la Mănăstirea Radu Vodă odată, într-o duminică, un călugăr
122
Dr. Pavel Chirilă
tinerel, 19-20 de ani, şi timp de două ore a tunat şi a fulgerat împotriva

homeopatiei de la amvon de acolo, şi o pacientă de-a noastră era în
primul rând acolo şi a vrut să spună şi ea ceva, că s-a vindecat prin
metoda asta. Era o femeie din biserică, cu duhovnic, se spovedea; şi o
altă creştină de lângă ea i-a dat peste mână şi i-a zis: „Nu te atinge de
părinţelul, că mata eşti demonizată şi îi dai şi lui” (râsete). Ea s-a şocat
săraca, a făcut o depresie, în fine, a venit să ne ceară părerea, dacă e
într-adevăr demonizată sau nu. Am vorbit cu episcopul care răspun-
dea de această mănăstire, dânsul mi l-a dat la telefon pe călugăr, care
mi-a pus prima întrebare dacă ştiu ceva despre metoda asta. Sigur că
ştiu, am scris vreo 3-4 cărţi despre ea, am tratat homeopatic duhov-
nici mari, mitropoliţi, teologi, episcopi, nici unul din ei nu a fost şi nu
este din cauza asta demonizat. În afară de asta, homeopatia foloseşte
o substanţă din universul material şi biologic al creaţiei. Unii au spus
că nu-i bună. Că Hannemann, întemeietorul ei, a venit la Sibiu în 1777
şi Brukenthal l-a făcut mason în loja masonică a Transilvaniei, cum
să acceptăm asemenea metodă? N-are nici o legătură metoda cu per-
soana, masoni sunt mulţi, peste tot, dar nu înseamnă... După aceea,
homeopatia se întemeiază pe mai multe principii, unul din ele se chea-
mă similia similibus curantur, care înseamnă „a trata prin ceva similar”.
Acest principiu se regăseşte de două ori în Sfânta Scriptură: o dată în
Vechiul Testament, în timpul Exodului, când cei care priveau la şarpe,
fiind muşcaţi de şarpe, nu mureau; e o simbolistică întreagă, dar e şi
acest principiu similia. Şi a doua oară la Paşti, când noi toţi cântăm:
„Cu moartea pe moarte călcând”, e tot principiul similia. Nu vă speriaţi
de homeopatie, speriaţi-vă de medicamentele chimice care omoară un
anumit procent din cei care le iau.
Întrebare: Despre vaccinuri?
Dr. Pavel Chirilă: Dumneata eşti de la Ministerul Sănătăţii? (râ-
sete) Ei ştiu părerea mea, nu ştiu de ce mai insistă. Vă dau două cazuri
scurte, să nu lungim.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Şi-o bibliografie.
Dr. Pavel Chirilă: Şi-o bibliografie. România este cea mai vacci-
nată ţară din lume împotriva tuberculozei, are o acoperire vaccinală de
99,1% din populaţie. Pentru că poporul român e un popor cuminte în
123
general, face tot ce spun şefii, dar statisticile arată că România are cel
mai mare procent de tuberculoză din Europa. Belgia, Suedia, Dane-
marca – ţările nordice – nu şi-au vaccinat niciodată poporul împotriva
tuberculozei din 1932 încoace, de când a apărut vaccinul, şi la ora actu-
ală raportează „0”, zero cazuri. Nu au nici un caz. Acum am văzut că
au apărut şi acolo, aşa, cam un caz la 100.000, dar se poate să fie români
de ai noştri (râsete). Deci s-a pus întrebarea: cum de cea mai vaccinată
ţară din lume are cea mai multă tuberculoză, iar cei ne-vaccinaţi nu au
nici un caz? Răspunsul e foarte simplu; l-a dat acum 15 ani un colectiv
de cercetători elveţieni care au demonstrat că vaccinul contra tuber-
culozei induce tuberculoza. Aşa se explică. Acest lucru s-a confirmat
şi în primăvara acestui an, când Ministerul Sănătăţii a importat la noi
vaccinul din Danemarca: după vaccinare 100 de copii cu vârsta de o
săptămână-două au făcut tuberculoză şi au fost internaţi în spital.
Întrebare: Aici nu a mai vindecat tuberculoza prin tuberculoză.
Dr. Pavel Chirilă: Păi nu, că vaccinul nu e homeopatic.
Întrebare: Păi da, dar e mycobacterium bovis, nu hominis, care dă
boala prin vaccin.
Dr. Pavel Chirilă: Da, au făcut tuberculoză ganglionară 100 de
copii anul ăsta, aşa arată statistica Ministerului Sănătăţii, cu supuraţii
ganglionare, excizări, internări în spitale. Nu e uşor ca la vârsta de o
săptămână după naştere, după ce a ieşit mama din maternitate, să in-
tre cu el la secţia de pneumo-ftiziologie.
Al doilea caz: În urmă cu câţiva ani, toate fetele de vârsta dum-
neavoastră au devenit ceea ce noi în medicină numim „un grup ţintă”.
Adică aţi fost propuse pentru vaccinare cu Gardasil, un vaccin contra
cancerului de col uterin, cancer pe care l-aţi fi făcut eventual la vârsta
de 50 ani, aşa e logica... ei fiind foarte siguri că acest vaccin previne can-
cerul. Evident, nu a trecut destul timp pentru a se vedea dacă vreuna
din femeile vaccinate, ajunsă la 50 de ani, face cancer sau nu, dar au fost
nişte speculaţii teoretice. Cum s-a ajuns la acest vaccin? Printr-o inver-
sare de cifre statistice, respectiv printr-un fals: în Statele Unite, în fiecare
an, 3 milioane de femei se infectează cu human papilloma virus (HPV).
Dintre ele, cam 1,8-2% au şi cancer de col uterin. Invers, în America apar
în fiecare an cam 4000 de cancere de col uterin, iar dintre ele 80% au
124
Dr. Pavel Chirilă
şi human papilloma virus. Aceste 4 cifre demonstrează clar, şi pentru un

copil de clasa I-a, că nu human papilloma virusul dă cancer, ci că odată
apărut cancerul, celula exocolului uterin devine vulnerabilă din cauza
imunităţii scăzute, permeabilă, şi se infectează cu HPV. Ei însă au in-
versat aceste cifre, au făcut un raţionament fals, au făcut vaccinul şi l-au
lansat în lume, şi ca primă ţară unde urma să fie aplicat în masă, s-au
orientat spre România. Şi întâmplarea a făcut că m-au preluat la televi-
zor cu ceea ce v-am spus. De fapt informaţia nu-mi aparţinea, era de la
americani: am făcut rost de 100 de studii de la facultăţile americane, care
confirmau lucrul acesta. Şi am apărut pe cinci posturi de televiziune, şi
în trei zile vaccinarea s-a oprit, pentru că oamenii s-au speriat, au putut
afla şi o altă opinie. Şi în următoarele luni am fost invitat la Colegiul
Medicilor, prin adresă scrisă, pentru a fi judecat în „consistoriul” nos-
tru, ca să zic aşa, de colegii mei, că vorbesc împotriva vaccinurilor. Dar
eu fiind Profesor de Bioetică la Facultate, ştiam legile, canoanele ca să
zic aşa, căci un doctor nicăieri în Europa, nici în America, nu poate fi
judecat pentru un delict de opinie, e foarte grav, asta se întâmplă numai
în regimurile totalitare. Şi atunci am invocat asta şi am scăpat, altfel îmi
ridicau dreptul de liberă practică. V-aţi lămurit acum?
Întrebare: Am vorbit mai devreme despre minciună şi adevăr, că
lucrurile mincinoase sunt prezentate ca adevăr, iar adevărurile sunt di-
luate în marea aceasta de minciuni, orientate politically correct... Întreba-
rea ar fi: Cum putem deosebi adevărul pur de aparenţa de adevăr difuzată
în mass-media? (Şi ca un caz particular, cazul Tanacu sau alte cazuri.)
Căci modul în care omul de rând, şi majoritatea dintre noi, ajunge să cu-
noască este din media, nu direct; nu ştiu câţi dintre noi încep să facă un
studiu mai aprofundat pe un asemenea subiect, când apare. Şi o alta, ce
derivă din prima: de ce ne e teamă să luăm partea Adevărului? E cumva
şi teama aceasta, că nu suntem siguri care e adevărul? Vă mulţumesc.
Dr. Pavel Chirilă: Domnul meu, primul simptom care apare ex-
plicit în Sfânta Scriptură este frica: Adame, unde eşti? Şi ce a răspuns
Adam: M-am ascuns, căci mă tem. Asta e prima suferinţă exprimată,
din punctul nostru de vedere, al conceptului de Medicină Creştină, în
Sfânta Scriptură. Iar dacă mergeţi la Apocalipsă, la capitolul 21 găsiţi un
verset care îi enumeră pe cei ce ajung în gheena, în iezerul de foc. Şi
primii, dintr-un şir de mai mulţi, sunt fricoşii, după ei vin desfrânaţii
125
şi ceilalţi6. Sigur că frica generează multe păcate, dar reţinem că există

două frici: o frică sfântă, frica de Domnul – Psalmul 13, Psalmul 52, şi
sunt multe alte paragrafe, există chiar un verset în Vechiul Testament,
foarte frumos, care spune: „Le plăcea să se teamă de Dumnezeu”7.
Şi există o a doua categorie, o frică inspirată de demoni, o frică
patologică: din cauza acestei frici se leapădă oamenii de credinţă, îşi
toarnă chiar colegul în închisoare, se toarnă unul pe altul dacă sunt
slabi, îşi fac rău unii altora şi aşa mai departe. De aceea curajul e o
mare virtute. Dar trebuie spus că în iubire, numai în iubire, altfel nu:
nu eşti curajos dacă-l plezneşti pe colegul tău, asta nu înseamnă curaj.
Şi cum facem deosebirea asta? Numai printr-o viaţă personală virtu-
oasă, prin rugăciune, asceză, prin sfat cu duhovnicul... Discernămân-
tul, după cum ştiţi, e cel mai greu. L-am întrebat odată pe duhovnicul
meu, am avut un duhovnic foarte mare, aşa mi-a dat Domnul, pe Pă-
rintele Visarion de la Clocociov, mai puţin afirmat el public, dar era un
om foarte special. Şi i-am pus următoarea întrebare, eram la început,
intrând eu în Biserică: „Părinte, cum să fac să găsesc un episcop bun,
aşa, pe care să mă pot bizui, să-i cer sfaturi, să mă duc la el când am o
problemă, să-i cer şi ajutorul...”. Şi el mi-a dat următorul criteriu, a zis:
„Cercetează-l să vezi de cine îi e frică, de oameni sau de Dumnezeu, şi
aşa te lămureşti, aşa să-l alegi”.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Aş vrea să întăresc ce a spus domnul
doctor, există într-adevăr nuanţe distincte de frică. Hristos ne chea-
mă să cinăm împreună, cu frică de Dumnezeu. Nu e vorba de acea
teamă care e un ghem de spaime diferite, unele mai mari, mai urâte
ca altele. E poate mai curând acea frică a copilului care nu vrea să-şi
supere părinţii, să-i mâhnească, sau frica iubitei ca nu cumva greşind
iubitului ei, relaţia lor să sufere. E o duioasă îngrijorare acolo. Şi cum
le deosebim între ele? Poate aşa: toate cele ce vin de la Dumnezeu sunt
aducătoare de linişte, pace, bucurie, iar celelalte care vin de la opozant
sunt, dimpotrivă, neliniştitoare, au un conţinut tulburător, produc
6
„Partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi
închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pu-
cioasă, care este moartea a doua (Apoc. 21, 8).
7
Este vorba despre Rugăciunea lui Neemia: „Rogu-Te dar, o, Doamne, să fie urechile Tale
cu luare-aminte la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, cărora le place să
se teamă de numele Tău” (II Ezd. 1, 11).
126
Dr. Pavel Chirilă
zarvă. Ne-ar fi uşor dacă ne-am busola viaţa în acest fel şi ne-am ale-
ge şi căile, soluţiile, şi chiar oamenii, după o cercetare introspectivă a
păcii. Ne adresăm către Domnul în rugăciunile noastre tocmai aşa: Cu
pace, Domnului să ne rugăm. Şi Domnul S-a adresat ucenicilor Săi, după
Înviere: Pace vouă (In. 20, 19). Şi ne răspunde şi nouă de asemenea, în
rugăciunile noastre, cu Duhul păcii. Iertaţi-mă.
Pr. Nicolae Dura: Domnul doctor, pot face şi eu o mică comple-
tare la completare? Iertare...
Dr. Pavel Chirilă: Da...
Pr. Nicolae Dura: Indiscutabil, întrebarea este electrizantă: ce să
facem, cum să distingem lumina de întuneric, adevărul de minciună? Şi
avem deja în cartea Deuteronom cuvântul lui Dumnezeu: Iată, am pus în-
aintea ta adevărul şi minciuna, lumina şi întunericul, viaţa şi moartea, alege!8
Deci noi alegem. Dar nu poţi spune totdeauna exact, ca marginea mesei
acesteia: până aici e o masă, dincoace începe altă masă. În viaţă, în exis-
tenţa noastră, lumea nu e doar din alb şi din negru; poate fi o faţă de
masă peste cele două mese reale şi ai impresia că e o singură masă. Ni se
spune lămurit în Noul Testament: „Am văzut pe satan ca un fulger că-
zând din cer” şi „însuşi satana se preface în înger al luminii” (Lc. 10, 18;
II Cor. 11, 14). Baudelaire are Les fleurs du mal (Florile răului). Păi dacă ar
veni diavolul aşa cum ni-l descrie Sfântul Apostol Petru: „Diavolul um-
blă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Pt. 5, 8), câţi lei am
vedea pe-aici! Cine s-ar duce la leu? Nimeni! Dar vine diavolul cu un
pic de spoială, cu un pic de make-up, şi-şi acoperă răutăţile, bătrâneţile şi
vicleniile lui. De aceea e nevoie de discernământ, de starea de trezvie.
Nu ştiu câţi din dumneavoastră ştiţi, a fost pomenit azi Andrei
Şaguna, unul din ierarhii noştri transilvani care a fost canonizat, de-
clarat Sfânt. El avea o emblemă – pe mine m-a impresionat din vremea
studenţiei, nu ştiu dacă aţi văzut-o: când treceţi prin Sibiu, clădirea din
partea dreaptă, înainte de Catedrală, aparţine tot Mitropoliei Sibiului,
vizavi chiar de reşedinţa mitropolitului. Şi pe clădirea aceea apare pe
frontispiciu o barză care stă pe piciorul stâng, iar în piciorul drept ri-
dicat ţine o piatră. Ştiţi că berzele migrează în ţările calde, iar primă-
vara se întorc la noi, cu sutele, şi aţi văzut cum zboară, ca o săgeată,
8
Cf. „viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa
ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deut. 30, 19).
127
cea din faţă face cel mai mare efort, apoi schimbă ordinea. Şi se spune
că atunci când ele poposesc, se odihnesc, una stă în stare de veghe.
Aceasta a înţeles Şaguna prin trezvie. Orice ar fi în lume, unul trebuie
să stea străjer. Avem şi cartea proorocului Iezechiel: Te-am pus străjer şi
din mâna ta voi cere sufletele lor la judecată9. Deci starea de trezvie este o
condiţie sine qua non a vieţii noastre duhovniceşti. Viaţa duhovniceas-
că nu e o stare de comoditate, ci adesea e un scăunel într-o mănăstire...
Am sesizat şi aici nişte scăunele foarte joase, l-am întrebat pe Părintele
Stareţ, de ce folosiţi aceste scaune mici? N-am priceput în prima fază,
după aceea am înţeles, practicau rugăciunea lui Iisus în starea această
de concentrare, şi-atunci nu mai e comoditate.
Privind teama, mă gândeam la cuvântul latinesc timeo, aproape
omofon cu cel grecesc timao. În Efes. 5, 33, auziţi mereu la Taina Cununiei
finalul: „femeia să se teamă de bărbat”. Aşa sună multe traduceri în limba
română, să se teamă, iar femeile se mai codesc acolo: „Dar ce, bărbatul e
bau-bau? de ce să mă tem de el?”. Timao înseamnă „a-l cinsti”, aceasta e
traducerea. Aceasta e starea în care eu am frică de Dumnezeu, Îl cinstesc,
Îl respect. Protestanţii ne-au luat mai brutal, când au fost la Liturghia or-
todoxă, ştiu asta de mult, acum 30 ani, la Sibiu, ei ziceau: Păi am văzut în
Catedrală trei-patru mii de ortodocşi, şi când iese preotul acolo şi spune:
„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă”, adică îi
invită pe creştini la Împărtăşanie, nu se apropie niciunul. Ortodocşii au
dragoste, au şi credinţă, dar frica e mai mare şi din cauza fricii nu vin la
Împărtăşanie. La catolici este o inflaţie, se duc mereu toţi. La protestanţi se
duc şi ei cum-necum la ce au acolo, iar la noi zic că le e frică. Slavă Dom-
nului, tare mult m-am bucurat azi când am văzut atât de mulţi tineri, şi
nu numai, în ani dar şi în suflet, care s-au apropiat de Împărtăşanie cu
frică de Dumnezeu, adică cu acest respect.
Eu sunt convins, cum spunea domnul doctor Chirilă, că atacaţi
de demoni suntem mulţi, nu cred că este un creştin care să spună că
nu e atacat. Dar a fi stăpânit e o altă stare. Adeseori bietul român are
această înjurătură mizerabilă – să dea celui rău. Eu din câte cunosc nu
există în alte limbi aşa ceva – să dai lucruri, mai grav, persoane, celui
9
„Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va
ieşi din gură şi-l vei vesti ca din partea Mea. De voi zice celui rău: Vei muri! şi tu nu-l vei
înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască,
cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta” (Iez. 3, 17-18).
128
Dr. Pavel Chirilă
rău. Este o tară a noastră, trebuie s-o recunoaştem şi să ne-o tratăm, că

dacă nu, va fi cândva foarte târziu. Am glumit cu unul, zice: Părinte,
când am venit să facem botez, am făcut un accident. Păi tu crezi că ai făcut
accidentul fiindcă ai venit la botez? Sau fiindcă ai dat maşina de nu
ştiu câte ori celui rău, şi tu crezi că o conduci tu, dar te duce diavolul
la şanţ? Sau unii spun mereu, poate ai noştri, vorbind pro domo acum:
Părinte, uite ce mi-a făcut diavolul, uite ce mi-a dat prin cap să zic, uite
ce mi-a dat să fac ş.a.m.d. Şi-l las să-mi explice toată teama aceasta de
demoni, iar pe urmă îl întreb: Dar tu unde ai fost, dragule? Şi rămâne
blocat: Păi cum unde am fost? Şi-l întreb: Tu de ce l-ai ascultat? Tu ştii că
diavolul n-are nici concediu, nici sfârşit de săptămână liber, nici pensie. Nu
există pensie la diavol. Diavolul e în permanentă acţiune, şi are o acţiune
foarte concentrată. Dar tu decizi să-l asculţi sau nu.
Mi-amintesc de o doamnă care s-a spovedit, zicea că numai dia-
volul a făcut-o să facă toate păcatele – şi eu îi spun: Doamnă, după
spovedanie, treceţi dincolo, în partea cealaltă a bisericii – că spovedeam
stând pe treptele amvonului, în partea cealaltă era Scaunul Arhieresc
şi încă 2-3 strane – şi uitaţi-vă pe peretele acela unde e o frescă mare – era
de câţiva metri pătraţi – cu Pogorârea la Iad a Mântuitorului, Învierea
noastră, aşa e în iconografia ortodoxă. Şi-acolo veţi vedea, sub porţile rupte
ale iadului, pe diavol legat în lanţuri. Că, după Înviere, diavolul nu mai e
dezlegat, nu mai face cu noi ce vrea. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că
diavolul e cu noi ca şi câinele legat cu lanţ: te-ai băgat în raza lui de
acţiune – atunci te muşcă şi te stăpâneşte. Şi îi spun: Uitaţi-vă un pic
la scena aceea şi meditaţi un pic. Venise altcineva la spovedanie, şi eu
când îmi ridic privirile văd că doamna săraca a luat şnurul de la sca-
unul arhieresc şi s-a aşezat exact pe el şi se uita. Mă duc spre dânsa:
Doamnă, vreau să vă aud acum cât de mult aţi cugetat? N-a priceput
săraca, că era cu două trepte mai sus (râsete).
Şi-atunci, asta vreau să zic, nu trebuie să fim înspăimântaţi de
lucrarea diavolului, chiar într-o vreme de mari confuzii, ci să fim con-
ştienţi că trebuie să ne pregătim mai bine. Că diavolul nu-şi poate face
de cap cu noi, dacă nu-i dăm lui capul nostru, dacă ne păstrăm capul,
simţirea. Vedeţi când diavolul Îl îndeamnă pe Dumnezeu: „Lasă-mi-l
mie un pic pe Iov, să-l prind eu în mâinile mele, şi să vezi cum îşi lea-
pădă credinţa, îşi împuţinează înţelepciunea ş.a.m.d”. Şi spune Dum-
nezeu: „Da, ai îngăduinţa, dar de viaţa lui nu te atingi” (Iov 2, 6). Or,
129
noi asta n-o înţelegem, că diavolul nu poate face cu noi ce vrea el, ci
numai ceea ce noi îi îngăduim şi ce Dumnezeu îi îngăduie. E mare
lucrarea lui Dumnezeu cu făptura aceasta atât de slabă, slăbănogită
adeseori din pricina păcatelor. Dar, aşa cum spunem în Troparul de
la slujba Înmormântării sau de la Parastas: „Chipul slavei Tale celei
negrăite sunt, chiar dacă port ranele păcatelor”. Ce minunat! Nu găsiţi
în filosofia lumii acesteia un text mai motivant să fim optimişti, entu-
ziasmaţi, decât acest text. Chipul Slavei lui Dumnezeu îl purtăm, chiar
şi când purtăm ranele păcatelor. Ce minunat! Mulţumesc, iertaţi...
Dr. Pavel Chirilă: Sfinţii Părinţi spun că deoarece la Cădere sufletul
n-a ascultat de Dumnezeu, acum trupul nostru nu mai ascultă de suflet. Şi
de aceea sunt atât de multe căderi, şi în plan personal, dar de multe ori
şi la scara civilizaţiilor.
Mă iertaţi, a venit aici o întrebare pe bilet, referitoare la alimen-
taţie, un subiect sensibil. Doar atât vreau să vă amintesc, că la Gene-
ză, după fiecare verset al Creaţiei, până în ziua a şasea, la om, apare
mereu o sintagmă: Şi erau bune foarte. Deci Dumnezeu, fiind un Dum-
nezeu al perfecţiunii, nu putea crea ceva imperfect. Iar acum, după
mii de ani, au făcut organisme modificate genetic, care dau cancer,
boli, alergii. România e singura ţară din Europa (deocamdată) care
acum 10 zile a aprobat, printr-o Hotărâre de Guvern, cultivarea or-
ganismelor modificate genetic. E una din cele mai diabolice lucrări
de pe faţa Pământului, să încercăm să schimbăm genele creaţiei, ca
şi cum omul îi spune lui Dumnezeu: Tu n-ai făcut prea bine, nu Te-ai
priceput, acum punem noi o genă de urs în castravete, una de capră în
fasole, şi o să iasă ceva nemaipomenit. Şi ne aşteaptă această luptă. Aici
din păcate nu puteţi cultiva prea multe, că e altitudine mare, dar
mănăstirile, după părerea mea, trebuie să fie preocupate de o hrană
curată. S-a întâmplat că m-a chemat un ierarh odată, după numirea
lui, să ţin o lecţie maicilor de la bucătărie despre o alimentaţie corec-
tă. Şi le-am vorbit două ore, şi-au luat notiţe, şi a doua zi o maică şi-a
cerut plecarea. Şi celelalte au întrebat-o: Da’ ce-ai păţit, soro? Zice: Nu
ştiu, ierarhul a adus un doctor aici care ne obligă să facem supă fără Vegeta.
Cine a mai auzit aşa ceva în lume, să faci supă fără Vegeta? Ce sacrilegiu,
ce nenorocire pe capul meu, eu nu suport, plec! Şi s-a cerut înapoi la mă-
năstirea de metanie. Deci mănăstirile trebuie să promoveze hrana
adevărată, hrana bio, naturală, sămânţa curată.
130
Dr. Pavel Chirilă
Andrei Dîrlău: Avem aici, la Oaşa, pe Părintele Vasile, care are o

preocupare deosebită în acest sens.
Dr. Pavel Chirilă: Da, ne bucurăm, părintele e silvicultor. Să
căutaţi versetul unde îl caracterizează Scriptura pe regele Solomon,
spune aşa: Solomon era un om înţelept, el cunoştea copacii, de la
cedrii cei mari din Liban până la iedera de pe ziduri10. Deci era un
semn de înţelepciune acesta, aşa arată Scriptura că Solomon e un
om înţelept. Am văzut însă, venind aici spre dumneavoastră, multe
tăieri de pădure, de brazi falnici.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Din păcate nu numai cedrii Libanului
s-au tăiat, ci şi pădurile noastre...
Din sală (un medic): Mă scuzaţi domnul doctor, apropo de ce aţi

spus, în 2010 guvernul Boc a aprobat, fără să ştie poporul român, intro-
ducerea Initium-ului. România e prima ţară din lume în care guvernul a
fost de acord cu Initium. Ceea ce înseamnă transformarea legumelor, le
puteţi vedea deja, începând de la roşii, ştim cu toţii ce gust aveau şi cum
au coaja acum, ce e în interior. La fel şi alte legume. Întrebat un ministru
la Televiziunea Română: „– Ştiţi despre introducerea acestui Initium şi
efectele lui?”, a răspuns: „– Nu ştiu nimic, îmi voi întreba subalternii”.
Redactorul de la TVR adaugă: – Am auzit că acest Initium n-a fost cer-
cetat în laborator, nu se ştie ce efecte secundare poate avea”. La care mi-
nistrul, care zicea că nu ştie despre acest lucru, răspunde: „Staţi liniştit,
el de 4 ani funcţionează, aţi auzit dv. că s-ar fi întâmplat ceva?”
„Între frică şi iubire: unde este iubire, este şi curaj”. Am citit acest
material acum doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, într-o
conjunctură în care mi s-a părut firesc să se spună aceste lucruri. Cred
că aici Biserica are un rol extrem de important. Şi cu Vegeta aşa este,
domnul doctor. Eram la Mănăstirea Cornetu, într-un an, de Sfânta
Maria, şi am văzut că puneau Vegeta în mâncare. Le-am spus şi eu, cu
pioşenie, să nu se supere, să mă ierte, dar nu e sănătos s-o folosească,
şi le-am explicat de ce. Despre cum am fost privit în acel moment, nici
un comentariu. Mă iertaţi, domnul doctor.
10
„El era mai înţelept decât toţi oamenii; [...] şi numele lui era în slavă la toate popoarele
dimprejur. Solomon a spus trei mii de pilde; şi cântările lui au fost o mie şi cinci. El a vorbit
despre copaci, de la cedrii cei din Liban până la isopul de pe ziduri” (III Reg. 4, 31-33).
131
Întrebare: În viziunea Medicinii Creştine, cum păcatul ne afec-

tează starea de sănătate?
Dr. Pavel Chirilă: Există un capitol în conceptul de Medicină

Creştină numit cauzele spirituale ale bolilor. Mulţi oameni, mireni, pre-
oţi, călugări, se grăbesc să spună că boala e întotdeauna consecinţa
păcatului. E consecinţa păcatului în multe cazuri, dar nu în toate. E
important să ştim acest lucru. Iată de exemplu, la Ioan, cap. 9: „Cine a
păcătuit, el sau părinţii lui? – Nici el, nici părinţii lui, ci ca să se arate
prin el lucrările lui Dumnezeu” (In. 9, 2-3). Iată un om care s-a născut
orb, a suferit până la o anumită vârstă, pentru acest scop foarte înalt.
Sau Lazăr: Dacă erai acolo, nu murea, spun Marta şi Maria. Mân-
tuitorul ce zice? „Această boală nu este spre moarte, ci spre slava lui
Dumnezeu” (In. 11, 4-32). Iată o altă cauză spirituală a bolilor care nu
e păcatul. De ce e spre slava lui Dumnezeu? O dată, pentru că s-a pro-
bat că învierea e posibilă; şi-n al doilea rând, pentru că aceea era ziua
în care arhiereii evrei au hotărât să-L omoare pe Mântuitorul, care în
înţelesul nostru este Jertfa supremă, nu este o crimă evreiască.
Apostolul Pavel spune: „Datu-mi-s-a un ghimpe în trup ca să
nu mă trufesc”11. Iată o boală organică, fizică, dată pentru a preveni o
boală spirituală, trufia. Tradiţia şi un verset de la Galateni, nu explicit,
ci implicit spune că Apostolul Pavel avea un defect de vedere, proba-
bil rămas de pe drumul Damascului, când a fost înconjurat de lumina
orbitoare a convertirii. Acolo el le spune galatenilor: „eu ştiu că dacă
aţi fi putut, ochii voştri mi i-aţi fi dat”12. Dar el a rămas cu acest defect
de vedere, pentru că zice textul biblic: „îţi ajunge harul Meu, căci pu-
terea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte”13 ş.a.m.d. Deci, iată o boală
11
„Ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un
înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc (II Cor. 12, 7).
12
„Știţi că din cauza unei slăbiciuni a trupului am binevestit vouă mai întâi, şi voi nu
aţi dispreţuit încercarea mea, ce era în trupul meu, nici nu v-aţi scârbit, ci m-aţi primit
ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe Hristos Iisus. Unde este deci fericirea voastră?
Căci vă mărturisesc că, de ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos ochii voştri şi mi i-aţi fi dat
mie” (Gal. 4, 13-15).
13
„De trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; Şi mi-a zis: Îţi este de
ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros mă
voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De
aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru
Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare (II Cor. 12, 8-10).
132
Dr. Pavel Chirilă
organică, fizică, ce previne, are rol profilactic în prevenirea celei mai

mari boli care a fost vreodată pe faţa Pământului şi în Univers poate –
mândria lui Lucifer. Şi Apostolul Pavel o acceptă şi o asumă.
Are Claude Larchet, în cartea lui Teologia bolii, opt cauze pen-
tru care Sfinţii cei mai mari sunt bolnavi; inclusiv pentru a-şi asuma
păcatele comunităţii în care trăiesc, pentru a dovedi lumii că ei sunt
alcătuiţi din aceeaşi materie, au aceeaşi zidire ca şi ceilalţi din cetate,
şi pentru a dovedi că ei Îl iubesc pe Dumnezeu, nu din interes, ci ne-
condiţionat, chiar dacă sunt bolnavi şi suferă. Încât, când vedem un
om bolnav, să nu ne grăbim să punem eticheta pe el – că a făcut păcate
mari! Că nu ştim. Să nu ne grăbim, fiindcă nu ştim.
În momentul de faţă noi avem o maică pustnică internată cu o
boală foarte gravă. Această maică, cercetând-o noi şi stând alături de
ea, venind în vizite la salon, îmi permit să spun că are toate semnele
şi manifestările sfinţeniei din Pateric. A stat 15 ani sub un stejar într-o
colibă şi numai noaptea ieşea spre o primă localitate care era la 2-3
ore de ea, ca să nu fie văzută. Ne impresionează pe toţi, şi are o boală
foarte gravă. Eu nu pot spune nicicum că ar fi bolnavă datorită păca-
telor. (Din sală: – Şi Părintele Iustin Pârvu...) Mulţi Sfinţi, majoritatea
Sfinţilor... Am avut odată o lucrare cu colegele mele, pe toate cele 12
volume din Vieţile Sfinţilor, să vedem cum au murit Sfinţii – în pace
sănătoşi sau nu? Majoritatea n-au murit în pace.
Întrebare: Atunci, anamneza cum ar trebui făcută din acest

punct de vedere? Adică ar trebui să ştim şi de părţile spirituale ale
pacientului.
Dr. Pavel Chirilă: Sigur că da, bolnavul se deschide, nu vă ima-

ginaţi... Dacă v-aş spune câte aflu eu de la bolnavi şi de la preoţii bol-
navi, de la călugării bolnavi... Numai dacă nu vrei nu-i cercetezi. Dar
e spre binele lor să-i cercetezi.
Întrebare: Aici ne putem întoarce puţin şi la prigoniţii cei dină-

untru; Valeriu Gafencu, care şi el a fost foarte bolnav, s-a jertfit pentru
neam şi credinţă...
Dr. Pavel Chirilă: ...s-a jertfit şi pentru domnul Richard Wurm-
brand, i-a dat penicilina.
133
Întrebare: Da, şi acum nu mai e Cetăţean de Onoare al oraşului

Târgu Ocna pentru că...14.
Dr. Pavel Chirilă: ... bine, da, se poate, dar nu cred ca îl afectează
pe Valeriu Gafencu treaba asta. Cred că râde de noi.
Andrei Dîrlău: Dar ne poate afecta pe noi, i se neagă valoarea de
model exemplar pentru noi.
Dr. Pavel Chirilă: Asta da. (Citeşte o întrebare de pe un bilet) Des-
pre moşteniri: de la strămoşi, prin arborele genealogic, moştenim sfinţenia sau
păcatul? Ce simplu ar fi să moşteniţi dumneavoastră sfinţenia mamei
dvs! Nu cred că e logic în Ortodoxie. Ştiu că sunt multe poveşti de genul
acesta. Vin şi bolnavi la noi marcaţi de această fatalitate, precum că pă-
rinţii lor, strămoşii, bunicii, nu ştiu ce au comis în satul lor, crime, violuri,
şi ei trag după asta. Din tot ce am citit, şi am întrebat duhovnici impor-
tanţi din Ortodoxie, nu e o gândire ortodoxă. Dacă Dumnezeu s-ar lua
după păcatele strămoşilor noştri, cred că în mai puţin de o secundă ne-ar
spulbera pe toţi, sau aproape pe toţi, ar mai rămâne unul, doi poate, nu
ştiu, dar nu există gene fatale în conceptul de medicină creştină.
Întrebare: Nu contravine Tainei Botezului, care ar trebui să ştear-
gă păcatul strămoşilor?
Dr. Pavel Chirilă: Vedeţi? Au încercat în America, dar a fost de-
montat mecanismul acesta – am publicat şi noi în cartea respectivă cu
bolile lor – au încercat homosexualii să-şi construiască un determinism
genetic al comportamentului lor, dar n-a ţinut. Savanţii au demonstrat
că nu există. Nici nu trebuie să fii savant ca să demonstrezi că n-are
un determinism genetic, pentru că există o fundaţie americană care a
însănătoşit, din punctul nostru de vedere spiritual, 500.000 de homose-
xuali, care s-au lepădat de obiceiul lor şi au revenit în familiile lor. Asta
dovedeşte o dată în plus că nu-i ereditar, n-are determinism genetic.
Pr. Nicolae Dura: Cred că dacă am lua textul vechi-testamentar
Părinţii mănâncă aguridă şi urmaşilor li se strepezesc dinţii15, şi dacă am
14
Primăria din Târgu Ocna i-a acordat lui Valeriu Gafencu titlul de Cetăţean de Onoare
al oraşului. După reclamaţia fundaţiei Elie Wiesel titlul i-a fost retras.
15
Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii era un principiu aplicat în Legea
Veche. Dar absoluta sa aplicabilitate încetează în Legea Nouă. O spune profetul Ieremia:
„Iată vin zile, zice Domnul, când [...] voi priveghea asupra lor, ca să-i zidesc [...] În zilele
134
Dr. Pavel Chirilă
mai lua şi cartea scrisă de acel medic englez, după 50 ani de cercetări...
A fost tradusă şi în limba română cu titlul „Vindecarea arborelui gene-
alogic”, cu prefaţă chiar de Părintele Galeriu...
Andrei Dîrlău: Doctorul Kenneth McAll.
Pr. Nicolae Dura: Da, cu o prefaţă de 36 pagini16. În limba ger-
acelea nu vor mai zice: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii. Ci fiecare
va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii. [...]
voi încheia [...] legământ nou [...] nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor
în ziua când i-am luat de mână să-i scot din pământul Egiptului. Acel legământ ei l-au
călcat, deşi Eu am rămas în legătură cu ei [...] Ci iată legământul pe care-l voi încheia [...]
Voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei
Îmi vor fi popor [...] Mă vor cunoaşte [...] voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi
mai pomeni” (Ier. 31, 27-34). La fel de explicit profeţeşte şi proorocul Iezechiel: „Pentru
ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au
strepezit dinţii? Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este
de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel. Că iată toate sufletele
sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a
greşit va muri. [...] Dar veţi zice: Pentru ce fiul să nu poarte nedreptatea tatălui său? Pen-
tru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit;
de aceea va trăi. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi
tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău,
răutatea sa” (Iez. 18, 19-20). Mai mult: va fi iertat chiar şi păcătosul care se pocăieşte, nu
pentru păcatele părinţilor, ci pentru ale sale proprii: „Dar dacă cel rău se întoarce de la
nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept,
el va trăi şi nu va muri. Nu se vor pomeni deloc nelegiuirile pe care el le va fi făcut, ci va
trăi pentru dreptatea pe care a făcut-o” (Iez. 18, 2-4; 21-22) (n.ed. A.D.).
16
În aprilie 1997 doctorul Kenneth McAll a făcut o vizită la Bucureşti, cu prilejul publicării
traducerii cărţii sale Vindecarea arborelui genealogic, invitat de Părintele Constantin Galeriu,
care a scris şi prefaţa. Pe 6 aprilie 1997 doctorul Kenneth se afla în biserica Sfântul Silves-
tru, unde Părintele Galeriu l-a prezentat la predică enoriaşilor de faţă. Părintele l-a rugat
pe domnul doctor Iosif, traducătorul cărţii şi vechi prieten al doctorului Kenneth, să-i facă
oaspetelui o prezentare mai amplă, în prezenţa acestuia. Prezentarea a fost înregistrată şi
o redăm integral mai jos, considerând-o relevantă în contextul discuţiilor din tabără:
Dr. Iosif (6 apr. 1997): „Domnul doctor Kenneth McAll este englez, s-a născut în
1910. A făcut studii medicale în Anglia. Apoi, urmând tradiţia familiei sale, s-a dus me-
dic misionar creştin în China de Nord. Această lucrare a fost începută de bunicul său
la 1880, continuată de tatăl domniei sale, iar apoi de dânsul din 1938. Acolo a practicat
chirurgia la început, având un spital de 80 paturi şi un teritoriu foarte întins, pe care îl
slujea cu mult devotament, concomitent propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu. Acolo
a avut fericirea să aibă arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, într-o împrejurare tragi-
că: era războiul chino-japonez. Japonezii invadaseră acea parte a Chinei şi comiteau acte
de cruzime neînchipuită. La un moment dat domnia sa, ducându-se pe jos spre un sat
unde era nevoie de asistenţă chirurgicală, pe drum i se arată un personaj pe care el nu-l
cunoştea, care-i vorbeşte în englezeşte şi-l întreabă: Unde te duci? Dânsul spune: Merg în
135
mană s-a tradus sub titlul Vindecarea familiei, ce frumos! Sigur că se

transmit nu numai un chip şi nişte însuşiri biologice, ci mergem şi
pe coordonata spirituală. Categoric există această continuitate şi o
moştenim, dar problema e: să cădem într-un fatalism, dacă am avut
nişte strămoşi ticăloşi, torţionari? Nu ştiu dacă aţi citit careva din
dumneavoastră, a scris fiica Părintelui Stăniloae o carte despre tor-
satul cutare. Personajul îi spune: Nu, acolo să te duci! – şi-i spune numele altui sat. Dânsul
a fost contrariat de acest lucru dar a urmat sfatul. A ajuns în satul respectiv. Personajul a
dispărut (S-a făcut nevăzut – interv. Părintelui Galeriu). Sătenii l-au întrebat: De ce ai venit
la noi? Zice: M-a adus Cineva; mi-a spus că aici e nevoie de asistenţă chirurgicală. Şi într-ade-
văr aşa era – satul fusese invadat de japonezi şi aici erau răniţii care îi aşteptau ajutorul.
Atunci dânsul şi-a dat seama că Domnul Iisus Hristos fusese Cel Care i Se arătase şi Care
l-a condus. Apoi e luat prizonier de japonezi şi stă 5 ani într-un lagăr japonez. Acolo are
alt experiment duhovnicesc: prizonierii din lagăr nu erau dispuşi la o viaţă religioasă şi
umană, se băteau între ei. Dânsul a iniţiat un mic cerc de rugăciune, se retrăgeau într-un
colţ în fiecare dimineaţă şi se rugau; şi prin mijlocirea rugăciunii au reuşit să aducă buna
înţelegere între prizonierii din lagăr şi viaţa să le fie mai acceptabilă. Altă dată era de faţă
la execuţia unui pacient îndrăcit. Potrivit metodelor tradiţionale chinezeşti, dacă un astfel
de bolnav nu se vindeca prin leacurile lor de acolo era condamnat la moarte prin ucidere
cu pietre. Şi s-a întâmplat un astfel de caz, şi în momentul când trebuia să fie executat, a
apărut o femeie care a îngenuncheat în faţa condamnatului, a spus Tatăl nostru şi, ca prin
minune, acela a căzut, s-a liniştit şi s-a vindecat. Scăpând din lagăr, dr. Kenneth s-a întors
cu soţia în Anglia, fiind permanent preocupat de aceste lucruri, care i-au schimbat viaţa.
A părăsit chirurgia, s-a specializat în neuropsihiatrie şi s-a dedicat practicării medicinei
corelate cu religia creştină şi, fundamental, cu Sfânta Împărtăşanie.
Concluzia unei vieţi de 50 ani de activitate e această carte, pe care ne-am învrednicit
s-o traducem în româneşte: Vindecarea arborelui genealogic. Domnia sa a băgat de seamă le-
gătura – din punct de vedere patologic – dintre generaţiile de oameni. Adică bolile nu vin
doar din vina celui ce se îmbolnăveşte, ci sunt implicaţi şi strămoşii bolnavului, cu viaţa
lor, religioasă sau nu. Dezvoltând această temă a avut multe neplăceri, căci oficialitatea
medicală nu admite astfel de puncte de vedere (Unii, nu toţi, care s-au despărţit de Dumne-
zeu – intervenţia Părintelui Galeriu). A iniţiat şi în Anglia un cerc de rugăciune, cu care
ocazie a avut vindecări miraculoase, care sunt relatate în această carte şi în a doua carte,
pe care urmează să o traduc şi să fie tipărită; în care se vede importanţa extraordinară
(neîndoielnică pentru noi creştinii, dar nu şi pentru lumea ce s-a depărtat de Dumnezeu)
a rugăciunii şi a Sfintei Împărtăşanii în vindecarea bolnavului. Se cercetează arborele
genealogic pentru a vedea vreunul din strămoşi care n-a avut viaţă creştinească şi a mu-
rit neîmpăcat cu Dumnezeu. În cadrul acestor preocupări a fost evidenţiat (Părintele
Galeriu a sesizat acest fenomen, adâncind problema în Introducere) păcatul avorturilor,
care sunt o plagă nu a unei generaţii, ci a arborelui genealogic. Adică se poate îmbolnăvi
întreaga spiţă a celor ce au făcut acest păcat (Se poate transmite şi la urmaşi – interv. Păr.
Galeriu)”. Iar acum domnia sa ne-a făcut cinstea ca, la vârsta de 87 ani, să se obosească să
vină în România ca să-şi îndeplinească în felul acesta misiunea apostolică cu care a fost
învrednicit de Dumnezeu” (Cuvântul dr. Iosif e reprodus din Părintele Galeriu, Predica la
Duminica Sfântului Ioan Scărarul, 6 aprilie 1997, din arhiva personală, A.D.).
136
Dr. Pavel Chirilă
ţionari, cum e titlul? De curând, foarte temeinică, despre lupta fiicei

unui torţionar de temniţă care a ajuns medic şi trata pe un fost deţi-
nut... cum e titlul...?
Din sală: Raiul inocenţilor.
Pr. Nicolae Dura: Da, Raiul inocenţilor, auzi ce titlu extraordinar,
Raiul inocenţilor. Minunat titlu! Şi să continui: Dar poţi să ieşi, aici este
forţa Ortodoxiei, aici e forţa harului, că îl ridică şi pe cel căzut, face
Dumnezeu din vase de necinste, vase de cinste. Ştim bine când, în Da-
masc, i-a spus lui Anania: Vine Saul la tine, să-l pregăteşti, să-l botezi.
Anania se teme: Doamne, dar Saul e prigonitor, el a venit să ne întemniţeze,
să ne omoare, nu să devină creştin şi să se boteze. Şi Mântuitorul înălţat la
cer spune: „acesta vas ales Îmi este” (Fapte 9, 10-18). Deci Dumnezeu
răstoarnă aceste planuri, sau aceste, spunem noi, etaloane sau unităţi
de măsură pe care noi le avem, uneori foarte simpliste; şi viaţa nu
e simplistă. Viaţa e reală, e complexă. Dar în harul lui Dumnezeu e
posibil ca din ambii părinţi beţivi să se nască – şi am cunoscut cazuri
– tineri care nu pun o picătură de alcool pe buze, spunând: „Eu ştiu
ce a însemnat alcoolul pentru mama sau tata”. Deci nu poţi condamna
pe nimeni, dacă s-a născut dintr-o familie dezechilibrată, că ar fi şi el
dezechilibrat. Depinde cum lucrează el, sau cum se lasă să lucreze în el
harul lui Dumnezeu, sau cum conlucrează el cu harul lui Dumnezeu.
Aici e forţa şi taina noastră.
Iar cuvântul că Protopărinţii au căzut pentru că sufletul n-a ascultat
de Dumnezeu – da! Şi-mi vine în minte una din rugăciunile din finalul
Tainei Botezului. De fiecare dată când o citesc mă cutremur. Vă rog, la
următorul Botez la care participaţi, participaţi şi cu mintea şi cu inima, nu
numai cu trupul. Spune printre altele acolo – binecuvântăm pruncul pe
creştet, spunând: „Doamne, ai rânduit şi ai aşezat sufletul în om, şi ne-ai
format din atâtea mădulare şi ai pus deasupra tuturor capul, pe cap ai
aşezat peri ca să nu se vatăme de schimbările vremii, şi toate spre folosul
lui, al omului, le-ai făcut, şi ai aşezat sufletul deasupra lui ca trupul să
asculte de suflet”. De câte ori ascultăm noi de suflet? Când stomacul cere,
oare nu zicem Lasă, suflete, mai stai acolo deoparte, că stomacul porunceşte
acum? Nu mai vreau lumină, vreau lux. Ex Oriente Lux – acum vine for-
mula inversă, că totul se răstoarnă: Ex Occidente Luxus17.
17
Din Răsărit vine lumina, respectiv Din Apus vine luxul.
137
Şi într-adevăr nu ştiu dacă acele cazuri de prin Danemarca nu

sunt tot de-ai noştri cu tuberculoză, că aceia n-au făcut vaccinuri de 70
ani şi totuşi n-au cazuri de tuberculoză, e un paradox şi ăsta! De aceea
trebuie să veghem, şi nu doar asupra noastră.
Eu mă întreb – că sunteţi atâţia tineri aici – în ce măsură un tânăr,
când vrea să-şi întemeieze o familie, se gândeşte la responsabilitatea
nu numai de a fi el fericit, că şi-a ales jumătatea, ci şi în ce măsură co-
piii lui vor fi sănătoşi, vor fi oameni? Cum spune Sfântul Ioan Gură de
Aur: Veţi fi părinţi nu dacă naşteţi copii, că şi necuvântătoarele aduc în lume
pui, ci veţi fi părinţi dacă veţi face oameni! Am primit de la înaintaşii noş-
tri o sănătate şi-o lume, aşa cum le-am primit. Dar cum păstrăm sau
pierdem această moştenire, cum o dăm mai departe urmaşilor urma-
şilor noştri, cum spunea Sfântul Ştefan cel Mare? Că nici trupul, nici
locul, glia, nu sunt ale noastre, ci ale urmaşilor noştri. Ce perspectivă!
Atunci vom avea o altă legătură şi cu sfânta natură, cu Creaţia. Când
spunea domnul doctor că în homeopatie folosim părţi ale sfintei na-
turi, mi-a revenit în minte, din Pateric, ştiţi mai bine ca mine, bătrânul
care vorbea cu florile şi le spunea: Nu strigaţi aşa! Să auzi glasul flo-
rilor, să auzi glasul sfintei naturi nepoluate. Dar ce să mai vorbim de
natura poluată, când minţile noastre sunt poluate. Şi atunci, cum vom
putea vedea lucrurile drepte, când noi le-am strâmbat în minte? Că le
strâmbăm şi pe cele reale. Dacă în minte e tulburare, nici apa nu mai e
limpede. Nici lumina soarelui, nici lumina lunii şi stelele cerului înste-
lat deasupra creştetului nostru, nu mai sunt binecuvântări pentru noi,
minunăţii şi fapte măreţe, ci ne tulbură. Aici e percepţia noastră, cum
vedem sfânta natură, care este şi în noi, cum spunea Sfântul Grigore
de Nazianz: Suntem microcosmosuri, suntem lumea în mic. Să ai convin-
gerea, cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, că „suntem un inel în-
tre timp şi eternitate, între pământ şi cer. Aşa e omul, preotul creaţiei”.
Domnul doctor Chirilă a citat finalul capitolului 1 din Facere, sfârşitul
celor 6 zile ale Creaţiei, versetul 31: Şi privind Dumnezeu toate cele zi-
dite, a văzut Dumnezeu că erau bune foarte. Şi iată erau bune foarte. Deci,
după fiecare zi, era bun ceea ce zidise Domnul, iar în unitatea lor erau
bune foarte. Aici este chemarea noastră: să fim unitari, în rezonanţă cu
Dumnezeu, Care este în noi, prin sufletul nostru, şi cu sfânta natură,
aşa cum e, mărginită, prin trupul nostru, aşa cum e, chinuit de atâtea
boli, biciuit de slăbiciuni sau îngrăşare exagerată, ştiţi, vrem luxus...
138
Dr. Pavel Chirilă
Dr. Pavel Chirilă: Conceptul de Medicină Creştină spune că la

Cădere a apărut o predispoziţie spre boală, dar nu boala. Boala intră
în scenă exclusiv datorită nouă, sau uneori datorită unei pedagogii
divine, pentru că boala face şi mult bine. Nu prea ne gândim noi la
asta, dar boala face şi lucruri bune în sufletul omului. Amintiţi-vă
numai de vindecatul din Gadara: bolnavul care a fost vindecat de
Mântuitorul I-a zis: Ia-mă cu Tine, în timp ce sănătoşii din cetate ce
i-au spus? Ieşi din ţinutul acesta! (Mc. 5, 18; Mt. 8, 34). Uneori asta e
diferenţa când omul e prea sănătos.
Întrebare: O întrebare domnului doctor, legată de homeopatie.
Teama pe care o am eu faţă de aceste medicamente nu e pentru conţi-
nutul lor în sine, ci pentru cei care le produc. De exemplu în Timişoara
sunt o grămadă de farmacii care promovează medicamente Enigma
etc., şi înăuntru găsim îndrumări spre diverse terapii greceşti, spre…
oricum, nu spre Dumnezeu.
Dr. Pavel Chirilă: Da, aveţi dreptate!
Întrebare: ...şi atunci una e să-ţi cumperi medicamente sau pro-
duse naturiste de la mănăstirea Nera, şi alta e să te duci la o farmacie
homeopată de pe străzi.
Dr. Pavel Chirilă: Vă dau dreptate. Dar acelaşi lucru e valabil şi
pentru medicamentele alopate.
Întrebare: Şi atunci cât de naturiste sunt acele medicamente?

Căci mulţi le consumă ca fiind naturiste, iar cei care le produc nu sunt
poate atât de…
Dr. Pavel Chirilă: Doamnă, 40 ani s-a dat Diane ca anticoncepţi-

onal şi tot timpul s-a spus că e foarte bun. Acum 6 luni a fost scos din
uz, pus în afara legii, pentru că s-au numărat morţii pe care i-a lăsat
în urmă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu medicamentul Viox, acelaşi
lucru şi cu Diclofenac, şi vă înşir nu ştiu câte. Penicilina s-a pus în cir-
culaţie prin 1942, până în ’54 – îmi amintesc un articol – erau deja 1900
de morţi de la Penicilină prin şoc anafilactic. Deci nu trebuie văzut
simplist efectul rău sau demonic uneori al unei metode sau substan-
ţe oarecare. Nu e uşor. Sigur, orice vrăjitor nu e de la Domnul. Dacă
există un medic care lucrează cu cortizon, de exemplu, nu trebuie să
139
facă vrăji, pentru că Prednison-ul a lăsat în urma lui mii de morţi, care
sunt scrişi pe hârtie, s-au publicat studii, nu e o invenţie de-a noastră.
Vrăjitorul face rău într-un fel, un medicament neinspirat sau periculos
face rău în alt fel. Eu am virat la un moment dat spre un alt fel de me-
dicină, după ani grei de urgenţă, pentru că am văzut murind în mâna
mea bolnavi de la o fiolă de Algocalmin. E normal? Aici cine a lucrat?
Întrebare: Dacă se poate să vă mai pun o întrebare. Azi îl serbăm
pe Sfântul Ilie. Când se înalţă Sfântul Ilie la cer, îi aruncă mantaua
lui Elisei, şi Elisei se întoarce şi trece Iordanul, loveşte apa şi se des-
fac apele. El pune această întrebare: Unde este Dumnezeul lui Ilie? (IV
Reg. 2, 14). Întrebarea mea ar fi: unde este în zilele noastre Dumnezeul
Părintelui Galeriu şi al tuturor martirilor noştri, şi de ce noi nu mai
putem face ceea ce au făcut ei?
Dr. Pavel Chirilă: Dar eu cred că puteţi, nu ştiam că nu puteţi.
Întrebare: Nu se vede, de asta întreb.
Dr. Pavel Chirilă: Mai aşteptaţi puţin, că mai urmează nişte pro-
vocări în lume şi o să faceţi...
Întrebare: Dar oare noi facem parte din ceata Sfântului Ilie sau
din ceata celor care l-ar fi omorât cu pietre? Cred că e o întrebare bună
pentru că şi în Evanghelie spune despre cărturari şi cei care se credeau
de partea adevărului, ei fiind de fapt împotriva adevărului.
Dr. Pavel Chirilă: Haideţi să vă pun şi eu o întrebare, dacă sunt
teologi în sală – mă refer la tinerii teologi din faţa noastră, nu la cei care
se află aici la această masă. Vă duceţi la Faptele Apostolilor, capitolul 6
la sfârşit, şi o să vedeţi că toţi cei din Sinedriu – deci apare expresia
asta: „toţi” – au văzut faţa lui Ştefan ca o faţă de înger18. Şi-n capitolul
următor l-au omorât cu pietre. Cum vă explicaţi asta?
Din sală: Erau stăpâniţi de alte duhuri.
Dr. Pavel Chirilă: Puteau vedea faţa lui ca o faţă de înger! Şi l-au
ucis. Cum explicaţi?
„Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă
18
de înger” (Fapte 6, 15).

140
Dr. Pavel Chirilă
Din sală: Chiar dacă am vedea lumina... n-am putea s-o vedem.
Avem umori şi nu putem vedea...
Din sală: N-au înţeles ce trebuia... N-aveau ochi să vadă...
Din sală: Ţinea de pedagogia divină, aşa trebuia să moară Sfân-
tul Mucenic Ştefan.
Din sală: Aşa sunt mulţi, scrie în Evanghelie, care l-au recunos-
cut pe Mântuitorul, dar le-a fost frică să-L mărturisească...
Din sală: Iubirea, domnul doctor... nu i-a caracterizat iubirea...
Din sală: E o problemă de stare: când eşti în starea de har vezi

lucrurile într-un fel; când eşti posedat de alte cele vezi lucrurile altfel,
ori nu le mai vezi.
Dr. Pavel Chirilă: Şi diavolul i-a zis Mântuitorului: „Te ştiu cine
eşti” (Mc. 1, 24).
Din sală: Oamenii au iubit mai mult întunericul.
Pr. Nicolae Dura: Oameni suntem şi noi.
Din sală: Poate e o problemă de conştienţă. Câteodată suntem
conştienţi, câteodată nu suntem. E un balans...
Din sală: Nu se poate explica prin mândria Sinedriului? Prin lip-

sa lor de sinceritate?
Dr. Pavel Chirilă: Poate.
Din sală: Poate că minunile care se întâmplă în jurul nostru sunt
atât de simple şi fireşti încât nu ne vine să credem că sunt minuni.
Dr. Pavel Chirilă: Sfinţii Părinţi zic că, în creştinismul autentic,
firescul este miracol şi miracolul este firesc.
Întrebare: Dar e acea întrebare foarte bună pe care o conţin ru-
găciunile de seară, de dimineaţă, de duminică. Dacă intrăm în biserică
şi Îl vedem pe Mântuitorul acolo, noi de ce mai facem păcate? Până la
urmă, noi care ne ducem duminica la biserică, care deschidem o carte
de rugăciuni, eu care Îl răstignesc cu păcatele mele pe Mântuitorul de
141
fiecare dată, eu, noi, de ce facem asta? Cred că asta e o întrebare mult
mai bună, pe care fiecare trebuie să şi-o pună.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Dar şi mai bine ar fi dacă şi-ar da şi
răspuns...
Întrebare: Problema asta încerc eu să mi-o pun...
Dr. Pavel Chirilă: În orice caz, pentru că aţi întrebat ce să faceţi:
aveţi în faţă acest mare atac, unul din cele mai mari atacuri la adresa
Antropologiei Creştine. Încercaţi să faceţi ceva pentru asta, să lămu-
riţi lumea să nu se instituie dictatura homosexualilor şi în România, e
foarte important.
Din sală: Am putea saluta legea adoptată-n Rusia, au reuşit de
curând să interzică propaganda lor.
Dr. Pavel Chirilă: Da, pentru asta puteţi face ceva concret. Încă
e timp.
Întrebare: Despre noile carduri de sănătate ce părere aveţi?
Dr. Pavel Chirilă: E o diferenţă între a ţi se lua libertatea exte-
rioară prin carduri, şi a ţi se lua libertatea interioară, care nu prea-ţi
poate fi luată. Au dovedit-o deţinuţii politici şi martirii din închisori,
libertatea interioară ţi se ia greu. Cardul vizează doar luarea unei li-
bertăţi exterioare. Eu unul nu m-aş speria foarte tare de asta. Poate
doar în măsura în care prin card, prin luarea libertăţii exterioare, te
vor obliga să nu poţi cumpăra roşii care n-au în ele genă de urs polar.
Atunci creştinul ortodox zice: domnule, eu nu mai pot posti, înseamnă
că în Vinerea Mare mănânc carne de urs. Aici ar putea fi o agresiune
cu bătaie lungă.
Întrebare: Ar mai fi o problemă, faptul că trebuie să scrii codul
când vrei să scoţi date de pe el, de pildă în cazul unui accident grav să
vezi ce grupă sanguină are bolnavul respectiv. Ca să poţi face o inter-
venţie, în caz de operaţie, trebuie să ştii codul bolnavului… se poate ca
el să fie într-un stadiu grav, pe moarte, va fi o problemă în cazul ăsta.
Dr. Pavel Chirilă: Da, sunt multe implicaţii. Ar trebui să se re-
acţioneze mai mult şi aici, dar din păcate nu se întâmplă acest lucru;
pentru că trebuie să fie loc pentru toată lumea sub soare, şi pentru
142
Dr. Pavel Chirilă
cei care nu vor cipuri, şi pentru cei care nu vor să mănânce nu ştiu
ce. Da, e o problemă, dar lumea de obicei nu reacţionează, sau reac-
ţionează prost.
Din sală: Grecii au fost mai puternici, mai uniţi.
Dr. Pavel Chirilă: A apărut o carte la Predania cu deciziile sau co-

mentariile sinodale ale ţărilor ortodoxe, legate de cip-uri. Din această
carte lipseşte BOR. Pentru că n-a avut o părere, o părere potrivnică. Ce
să facem? Asta este!
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Noi vom pleca mâine-poimâine de

pe aici, că nu suntem veşnici. Mari nădejdi avem la dumneavoastră,
cei tineri. De aceea ne străduim şi batem sute de kilometri ca să ne
întâlnim fără nici o pretindere, ne rupem de ale noastre şi căutăm să
ne odihnim împreună în lucrurile acestea pe care le grăim. Pentru ca
mâine dumneavoastră să nu vă întâlniţi cu cele cu care ne-am întâlnit
noi până în 1990, şi nici cu cele, mai urâte chiar, cu care ne întâlnim
acum, după 1990, mult mai meschine, mai subtile, mai agresive.
Vorbea Părintele Dura despre trezvie, barza ce şade-ntr-un picior
în stare de veghe. Mi se pare minunat ceea ce spun Sfinţii Părinţi: trezvia
este o pază de sine. Grija aceasta de sine mi se pare esenţială azi, tocmai
pentru că omul, dumneavoastră mai cu seamă, dar şi noi de asemenea,
nu facem separaţiuni, suntem determinaţi să răspundem unor semnale
pe care ni le dă societatea ne-negociabil, de dimineaţă până noaptea
târziu. Fie că vorbim de semnalele pe care le primim din perspectivă
profesională, fie semnalele pe care le primim pe jucăriile acestea care,
devine tot mai limpede, sunt monstruoase. Domnul profesor a vorbit
ieri, cine a avut urechi de auzit şi ochi de văzut, a auzit şi a văzut.
Am participat cu ani în urmă, la Copenhaga, la un congres al
făcătorilor de publicitate. Vedeţi, omenirea, în materie de cultură, se
zbate de vreo 700 ani să ţintuiască ceea ce o altă cultură, mai veche, cea
bizantină, a cultivat riguros. O cultură despre care, din nefericire, nici
măcar nu se mai pomeneşte decât rareori, foarte pasager, şi care ne-a
fost şterpelită, iar noi acceptăm lucrul acesta: 1127 de ani de cultură,
1127 de ani de artă, de literatură, pictură, lipsesc. Gândiţi-vă câţi sunt!
Despre Bizanţ vorbim doar aşa, din 2 în 2000. Spun deci că omenirea
se zbate de vreo 700 ani să deprindă ceea ce bizantinismul a cultivat
143
în mod riguros, şi anume laconismul. Să spui cât mai mult prin cât mai
puţin. Ei bine, dracul a reuşit să facă acest lucru.
Eu vin dintr-un domeniu despre care v-aş putea vorbi toată peri-
oada taberei dumneavoastră: despre cum se face film, cum se face tele-
viziune, cum se fac mai cu seamă publicitatea şi genericele. Genericele
pe care le vedem noi şi care ni se par doar aşa, nişte semne la televizor,
sunt gândite. Cei mai scumpi oameni din domeniul televiziunii sunt
făcătorii de generice. Pentru că acelea care curg acolo numai 3 secunde
trebuie să aibă această calitate teribilă de a te prinde când tu zapezi, te
joci cu telecomanda făcând ceea ce nu ştii că faci (spun imediat ce legă-
tură are cu Copenhaga); acel generic, care se derulează acolo cu nişte
umbre, jocuri cromatice, unduiri, e studiat uneori ani de zile ca să te
prindă şi să te oprească acolo, să rămâi pe acel post. Pentru că, faţă de
un post naţional care-şi permite să fie lăbărţat, cu tot felul de pauze,
posturile comerciale trebuie să aibă un ritm, o dinamică anume, e o
dinamică gândită s-o ia mereu înaintea inimii şi a minţii noastre.
McLuhan, socotit în ghilimele şi în mod pocit „patriarhul” te-
leviziunii moderne, a fost auzit de urechile astea două spunând ur-
mătorul lucru, într-o sală cu aproape o mie de făcători de televiziu-
ne: Dacă nu vom face din televiziune o pubelă a conştiinţelor umane, am
pierdut pariul cu munca noastră. Înţelegeţi ce a spus acest om? Stă scris
într-unul din volumele revistei Secolul XX. Am semnat articolul acela
cu numele întreg. Repet: Să facem din televiziune o pubelă a conştiinţelor
umane. Iată ce e televiziunea.
Mă întorc la Copenhaga, congresul făcătorilor de publicitate.
Au avut acolo o dispută – care e mai întâi, făcătorul de reclamă sau
cel de publicitate? Şi în paranteză vă spun, că am avut şi eu de spus
acolo trei cuvinte, ca şi acum, am spus că vin dintr-o ţară unde încă
se mai consumă o dilemă teribilă: nu se ştie cine a fost mai întâi, oul
sau găina; dar dau slavă bunului Dumnezeu că mă aflu la acel con-
gres, că în sfârşit s-a desluşit această problemă. Mă întorc acasă la
neamul meu şi o să-i spun, când o să am ocazia, că ştiu acum cine a
fost întâi: găina! Că dacă ea n-ar fi cotcodăcit, omul n-ar fi avut ochi
pentru ochiuri. N-ar fi ştiut că găina, într-un tufiş, a făcut oul. Nu
asta face găina, şi reclamă, dar şi publicitate? Înainte să se ducă să
facă oul, cotcodăceşte, spre pizma vecinilor: Mă duc să fac un ou. Cel
mai mare. Şi cocoşul o ajută: Da, cu mine îl face. Şi după ce-l face, să-i
144
Dr. Pavel Chirilă
auziţi pe amândoi cum cotcodăcesc: L-a făcut. Şi aşa e, cel mai mare!
Deşi nu se ştie dacă e chiar cel mai mare. Şi cel mai gustos. Sparge-l şi
mănâncă-l! Şi omul nu întârzie s-o facă, răspunde semnalului.
Ei bine, aceşti făcători de publicitate, cultivând laconismul, ştiu
să facă un lucru pe care dracul l-a înţeles şi i-a învăţat şi pe ei: să
se insinueze ne-negociabil într-o secvenţă extrem de scurtă, direct
în sufletul omului, prinzându-l într-un cârlig anume – de asta spun
că ar trebui să vorbim, să desfacem toată chestiunea asta – la nive-
lul raţiunii. Sufletul are cinci mădulare: cuget, raţiune, minte, inimă,
conştiinţă. La nivelul raţiunii se duce publicitatea. Vedeţi, zicem că
un prunc de câteva luni nu gândeşte, n-are raţiune – am tinde noi
să zicem în mod nechibzuit. Urmăriţi, vă rog, în momentul în care
apare pachetul de publicitate, ce se întâmplă cu pruncii: sunt primii
care se uită acolo. Ai zice că nu înţeleg nimic; dar ei absorb tot ce e
împachetat acolo, extrem de compact. Pentru că a face un clip pu-
blicitar înseamnă să înveţi, întâi de toate, să comprimi ceea ce face
cinematografia pe secvenţe foarte largi. Să ştiţi că pe om e mai uşor
să-l opreşti, să-i spui: „Încearcă să scrii într-un sfert de pagină o ches-
tiune care să prindă foarte bine, să pui un mesaj foarte puternic”. În
general suntem obişnuiţi cu predici lungi, declamative: „Fraaaţilor şi
surooorilor...” şi până să termine s-a răcit supa la trapeză. Dracul a
zis: „Nu-l ţine pe om, că n-are timp, eu operez repede!” Aşa a zis în
sinea lui, probabil – nu-l cunosc, nu ştiu ce gândeşte, nici nu-mi do-
resc să ştiu, dar presupun, căci el operează cu veşnicia, în comparaţie
cu noi. Deci pe noi trebuie să ne toace repede, în ăştia 70, cel mult 80
de ani, că ce e mai mult decât atâta deja e...
Pr. Nicolae Dura: Osteneală şi durere (Ps. 89, 11).
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Şi aşa, omul nu înţelege ce e publici-
tatea. L-a prins şi apoi se uită aşa, rămas într-o inerţie, cu telecoman-
da în mână. Oameni buni, la Copenhaga s-a oferit un premiu, cel mai
mare, consistent la data aceea, 100.000 dolari. S-au dat realizatorului
unui videoclip care a făcut înconjurul planetei şi a ajuns şi la noi, clip
care a servit unei campanii socotite cea mai impactantă din lume,
chiar până azi. Dracul, care ştie că va fi de faţă la Judecată, îşi ia tot
felul de marje de siguranţă, se pune la adăpost, pentru că el ştie ce
e Gheena, spre deosebire de mulţi dintre noi care nu ştim. (Vedeţi,
145
scrie şi pe pachetele de ţigări: Conform Consiliului Europei19, adică ia şi

forurile de care ţin; tutunul ucide, dă cancer, arată şi imagini. Acum
oamenii cer la chioşc: Nu-mi daţi cu bube, daţi-mi cu cancer, după ima-
ginea de pe pachet.) Ce spunea mesajul acelui clip? Unii poate vi-l
amintiţi: Faci ce vrei, dar ştii ce faci? Campania era la prezervative. Şi
dracul le pune astfel încât să se citească din ambele perspective, şi
laconic, dar şi ambiguu, totuşi cu rigoare. Pe de o parte zice: Faci ce
vrei folosind prezervativul, dar ştii că-I dai peste mână lui Dumnezeu şi nu
laşi, ca rod al pornirilor tale, să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple în
mod firesc? Pe de altă parte îi zice omului neştiutor: Faci ce vrei, nefo-
losindu-l, dar ştii ce înseamnă să creşti după aceea un copil, cu fata asta pe
care n-o prea iubeşti decât de la mijloc în jos? ş.a.m.d.
De ce a premiat juriul acela, societatea aceea de specialişti, toc-
mai acest lucru? Pentru că seamănă cumva cu pilda aceea pe care o
găsim când un Sfânt Părinte s-a rugat la Dumnezeu să-i arate cum
îl înşeală dracul pe om. În adunarea aceea de draci, îi întreabă şi le
spune c-o să-l pună pe tron pe care dă răspunsul cel mai bun. Şi răs-
punde un drac bătrân: „Eu îl iau încă din copilărie şi-i spun: Atenţie
că trebuie să te pocăieşti! Dar ai tot timpul, acum poţi fura din geantă de
la mama un bănuţ. Mai târziu: Atenţie că trebuie să te pocăieşti! Dar mai
târziu, acum ai 20 de ani, aleargă-ţi toţi caii pe care-i ai! La 50 de ani îi zic:
Mai ai timp, acum cât mai ai câţiva cai, aleargă-i pe toţi! Şi tot aşa până la
80, când începe, precum spune textul şi a pomenit părintele, ostenea-
la şi durerea, odată cu sosirea şi a primelor mesaje de la păzitorul cel
negru: „Dă-mi sufleţelul! Toată viaţa ţi-am spus să ai grijă de el şi să
te pocăieşti şi să-ţi vezi de mântuire. N-ai vrut s-o faci, acum dă-mi-l
mie”. Ei bine, aşa şi aici, vedeţi? Împachetat aşa de bine mesajul ăsta:
„Faci ce vrei, dar ştii ce faci?”.
Şi vă pun, că sunteţi tineri, la inimă şi în minte, ca o povaţă, lu-
crul acesta: Faceţi ce vreţi, dar căutaţi să înţelegeţi dacă ştiţi ce faceţi! Şi
dacă nu ştiţi, spun Sfinţii Părinţi, dacă nu ştii ce să faci şi încotro să o
apuci, stai pe loc. Mai bine nu face un lucru. Şi oricât de puţini ar mai
fi bătrânii în ziua de azi, pentru că ne cam plângem, a început să fie
criză, şi va fi şi mai mare decât acum, căutaţi-i totuşi, căutaţi-le povaţa
şi ţineţi seama de ea. Altminteri vor fi zile când, cu adevărat, nu vom
19
E vorba de Directivele Consiliului European, instituţie a Uniunii Europene, spre deose-
bire de Consiliul Europei, organizaţie distinctă cu care adesea e confundat.
146
Dr. Pavel Chirilă
mai avea de ce-i căuta, că nu-i vom mai găsi chiar deloc. Şi aşa s-au
împuţinat destul. Iertaţi.
Dr. Pavel Chirilă: Întreabă cineva: Care consideraţi că e boala
cea mai răspândită în secolul XXI? Şi dacă e vreo legătură între această
boală şi stilul de viaţă?
Acum bolile cardiace sunt pe locul 1, iar pe locul 2 vine cancerul.
În lume. Cum e în România? În România incidenţa cancerului e mai
mică decât în Europa, dar mortalitatea e cea mai mare dintre toate ţă-
rile europene. În ţările occidentale incidenţa e ceva mai mare decât în
România, iar mortalitatea e mai mică în ţările europene. Această statis-
tică are o semnificaţie: în România incidenţa e mai mică pentru că nu
se depistează cancerul în stadiul 0 şi 1. Iar mortalitatea e mare tocmai
pentru că se depistează târziu, în stadiile 3 şi 4. Invers în ţările occiden-
tale. Acolo sunt multe cazuri pentru că sunt depistate în stadiile 0 şi 1
majoritatea, iar mortalitatea e mai mică. Sigur că au legătură cu stilul
de viaţă. Statisticile arată că aproximativ 30% din cancere sunt strâns
legate, determinant chiar, de stilul de viaţă al omului. Nitrozaminele
din salamuri sunt cancerigene, benzoatul de sodiu din băuturile răco-
ritoare e cancerigen. Dacă vă duceţi la Paris şi beţi o băutură neagră,
din asta aşa, o să vedeţi că acolo e conservată cu sorbat de potasiu. Şi
la Viena Părintele n-a băut benzoat de sodiu în ultimii 20 ani (către pr.
Nicolae Dura): Aţi băut numai sorbat de potasiu.
Pr. Nicolae Dura: Bem apă de la robinet, din pântecele muntelui.
Dr. Pavel Chirilă: Pentru că ţările occidentale au scos în afara le-
gii benzoatul de sodiu ca fiind cancerigen. Aici încă nu e scos în afara
legii, pentru că mai trebuie încă să fie folosit un timp. Cu initium, la fel.
Conţine un nucleu nitro în el, de aceeaşi factură cu nitrozaminele din
salamuri. Parabenii din fâs-urile voastre, fetelor, cu care tot faceţi fâs-
fâs aici sub braţ, s-au găsit în cancerul de sân, în adeno-carcinoamele
mamare. Să ştiţi, dacă daţi cu un antiperspirant care conţine parabeni,
încet-încet construiţi un cancer acolo. Deci foarte multe au legătură cu
stilul de viaţă. Abuzul de carne hormonizată e factor oncogen. Mân-
carea modificată genetic e factor oncogen. Expunerea la ultraviolete e
factor oncogen. Şi aşa mai departe. Noi am avut la Centrul Sfânta Irina
o doamnă de 32 ani care era model la un centru de bronzare. Aţi fost
vreodată la un centru de bronzare, fetelor de aici?
147
Întrebare: La solar?
Dr. Pavel Chirilă: Nu, sunt centre artificiale cu ultraviolete pu-
ternice care să vă facă bronzate. S-ar putea ca cel de la solar să fie mai
puţin periculos pentru că e concentraţia mai mică, dar scopul e acelaşi.
Atenţie! Această doamnă a murit la 32 ani cu un cancer de ovar pen-
tru că se expunea cu fiecare client care intra în cabinetul de bronzare.
Da, cancerul e boala secolului. Probabil în câţiva ani va ajunge pe lo-
cul I. Părintele Rafail Noica are o metaforă, spune despre cancer că e
boala neascultării. Nu ştiu dacă în plan spiritual e boala neascultării,
n-am făcut aşa o cercetare avansată, dar în plan biologic e, într-ade-
văr, o boală a neascultării. Pentru că acolo e vorba de o celulă care se
înmulţeşte anarhic, a fost numită şi de oncologi, chiar de oncologii
atei, „celulă nemuritoare” pentru că, într-adevăr, se multiplică, dar se
multiplică haotic şi nu poate fi oprită multiplicarea ei sub nicio formă.
Sunt bolnavi care au murit acum 50 ani de cancer şi celulele prelevate
din tumorile lor, puse într-un mediu de cultură, încă trăiesc şi azi.
(Desface un bileţel) Sunt foarte frumoase aceste bileţele, aşa mi-
nuscule, şi care se rup într-un mod imprevizibil.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Dantelat.
Pr. Nicolae Dura: Până când domnul doctor descifrează bileţe-
lul, îmi vine în minte cum un mare profesor de la Sibiu, care a trecut
în eternitate la 99 ani şi jumătate, Părintele Nicolae Neaga, predica
foarte bine la Catedrală, şi aşa între profesori spunea: „Uite, eu pot
predica despre o temă pe care n-o pregătesc. Puneţi un bileţel pe
amvon” (amvonul catedralei din Sibiu are 12 trepte) „şi când găsesc
biletul sus, ce scrie pe bileţel, aia predic”. Şi colegii, ca să îl pună în-
tr-o mai mare încurcătură, pun un bileţel alb. Şi ajunge Părintele sus,
suceşte biletul, nimic, alb. Şi zice: „Nimic!” Şi a început să predice el,
care era profesor de Vechiul Testament şi limba ebraică, de la cuvân-
tul „nimic”, şi a predicat foarte frumos.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Asta-mi aminteşte, prin 1997 am fost
în insula Syros unde era un părinte grec, Vasile, care predica frumos,
m-a motivat cineva: „Să faci astfel încât s-ajungi să-i asculţi o predi-
că”. Predica numai în franceză. Mi-a ajutat Dumnezeu, am ajuns, zic:
Să prind Sfânta Liturghie, să fiu atent – deşi nu înţelegeam greaca.
148
Dr. Pavel Chirilă
M-am bucurat să aflu că slujea Părintele Vasile, şi la sfârşit a ieşit să

predice. Zic: Doamne, uite ce milă ai de toţi păcătoşii. Părintele Vasile
s-a uitat lung la noi, o biserică plină, afară lume multă, şi zice: „Fraţi
iubiţi, vă propun în această sfântă duminică, după aşa o frumoasă
rugăciune liturgică, să tăcem împreună câteva minute”. Vine imedi-
at dracul la mine şi zice: „Dobitocule, ai bătut drumul din România
până în Grecia, ai dat o grămadă de bani ca să stai aici să taci”. Şi am
tăcut, că n-aveam încotro, tot eram acolo. Şi în tăcerea aceea au înce-
put să se audă aşa [oftează] oftaturi. Şi la sfârşit Părintele zice: „Nu
ştiu cum să vă mulţumesc c-aţi tăcut aşa frumos împreună cu mine.
Câte gânduri s-au lămurit, câte oftaturi v-au eliberat, câte poveri vor
rămâne aici, unde-s Sfinţii lui Dumnezeu şi Hristos le face bune pe
toate. Mergeţi în pace!”.
Andrei Dîrlău: Timpul ne presează din păcate, suntem în mare
întârziere şi mai avem un ultim oftat azi, domnul profesor Costea
Munteanu. Mulţumim frumos domnului doctor Pavel Chirilă pentru
extrem de interesanta comunicare, domnului profesor Cornel Cio-
mâzgă pe care îl vom asculta şi mâine mai pe larg şi Părintelui Dura,
şi trebuie să-i dăm cuvântul domnului profesor Munteanu.
Părintele Galeriu – tâlcuitor al
duhului vremurilor noastre
Andrei Dîrlău: Domnul profesor Munteanu va conferenţia pe

tema relaţiei ştiinţă-teologie, în viziunea Părintelui Galeriu: Părinte-
le ca tâlcuitor al duhului vremurilor noastre. Dacă e cineva aici student
la studii economice, iată că şi în acest domeniu Dumnezeu poate fi
mărturisit cu har şi competenţă. Aveţi prilejul de a-l audia pe domnul
profesor Costea Munteanu, de la Catedra de Relaţii Internaţionale a
Academiei de Studii Economice din Bucureşti, specializat în finanţe
corporative internaţionale, management financiar internaţional, psi-
hologie economică, dar şi cu o extrem de bogată cultură patristică şi
un trăitor al acestei învăţături. Domnul profesor a fost unul din uceni-
cii foarte apropiaţi şi apreciaţi de Părintele Galeriu. A fost participant
al acelei serii de întâlniri iniţiate de Părintele şi numite Conştiinţe în
slujirea cu iubire a adevărului, care, alături de Rugul aprins, ne-au slujit
ca sursă de inspiraţie şi pentru conferinţele din această tabără.
Prof. Costea Munteanu: Mă întrebam dacă n-ar trebui să urmez
exemplul Părintelui Vasile şi să tac. Pentru că, vedeţi, sunt într-o situa-
ţie delicată, intervenţia mea înseamnă întreruperea întrebărilor şi dis-
cuţiilor de până acum, foarte interesante, care ne-au captivat pe toţi.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Dar mai aveţi o şansă domnule pro-
fesor, aceea pe care a folosit-o Părintele Lavrentie – fie-i locul printre
Sfinţi, marele duhovnic de la Frăsinei. Iertaţi-mă pentru întrerupere
dar se conexează atât de bine încât... A fost chemat la o conferinţă la
Facultatea de Teologie la Sibiu, şi cum Părintele era tot timpul reţinut,
n-avea vreme, avea de spovedit lume peste lume care trăgea de Sfinţia
sa, şi n-avea nici maşină la dispoziţie, cu chiu cu vai a reuşit să plece
din monastire, cu IMS-ul monastirii, care mai mult nu mergea decât
mergea, şi a ajuns cu 3 ceasuri întârziere. Dar ştiindu-se că ajunge la
150
Sibiu, studenţii au dat veste că vine Părintele Lavrentie de la Frăsinei.

Profesorii la fel. S-a adunat mulţime de lume. Sala de conferinţe, aula
de la Sibiu, destul de mare. N-a plecat nimeni. Într-un târziu a ajuns
şi Părintele Lavrentie, năduşit. S-a dus în faţă. Toată lumea avidă de
cuvântul Părintelui. Părintele a scos fesul, şi-a şters năduşeala de pe
frunte, s-a uitat spre sală şi a zis: „No, mă, fraţilor, să faceţi musai ce-
aţi învăţat!” Şi-a pus fesul şi-a plecat.
Pr. Nicolae Dura – Răbdare, răbdare, răbdare...
Prof. Costea Munteanu – Cum ziceam, e ceva mai dificil pentru
situaţia mea. Vă propun să reflectăm asupra câtorva idei.
Mai întâi iată un rezumat a ceea ce urmează: Schimbările radica-
le produse de-a lungul întregului veac XX, prefacerile istorice, adân-
ci şi ireversibile, petrecute după 1989 în Europa Centrală şi Răsări-
teană, semnificaţia de profunzime a manifestării unor crize multiple
la confluenţa mileniilor II şi III – crize existenţiale, spiritual-morale,
conceptuale, politice, economice –, toate acestea sunt teme asupra
cărora Părintele Galeriu a meditat mult, încercând să precizeze, să
ilustreze, să dezvolte anumite idei, să găsească noi nuanţe. Lucruri
ce s-au constituit în cele din urmă – putem spune noi acum – într-o
veritabilă tâlcuire ortodoxă a duhului vremurilor noastre. Tâlcuire
care, în opinia noastră, realizează în mod efectiv atât punerea unui
diagnostic, cât şi fixarea unui tratament pentru multiplele crize pe
care le parcurgem, inclusiv cea economică. Şi, lucru cu totul şi cu
totul aparte, toate acestea încadrate în viziunea Părintelui privind
relaţia dintre teologie (credinţă) şi ştiinţă (raţiune).
Cuvintele-cheie pe care le voi folosi sunt: semnele vremurilor;
desfigurarea chipului lui Dumnezeu; criza de identitate; criza sensului
vieţii; darurile Duhului Sfânt; cunoştinţa; buna credinţă; limitele cu-
noaşterii ştiinţifice; perihoreză; restaurarea chipului lui Dumnezeu.
Considerente preliminare
Relaţia dintre Religie şi Ştiinţă a fost unul din leit-motivele pre-

dicii şi scrierilor Părintelui Galeriu1. Se naşte de aici o întrebare fi-
1
Vezi în acest sens şi Răzvan Codrescu: Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Gale-
riu, postfaţă la „Părintele Galeriu – Astăzi”, Bucureşti, Editura Harisma, 2006, p. 49.
Părintele Galeriu - tâlcuitor al duhului vremurilor noastre
151
rească: cum se explică acest lucru? Un prim posibil răspuns ni-l oferă
Costion Nicolescu:
„A fost, neîndoios, Părintele Constantin Galeriu un preot întru

care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele şi faptele sale erau se-
minţe aruncate spre rodire bogată. Un om pentru toate mediile (...)
Nu este temă pe care să refuze s-o abordeze, oricât de stranie ar
fi ea”2 (subl. ns.).
Altfel spus, preocuparea pentru relaţia teologie-ştiinţă poate fi

explicată prin deschiderea excepţională a Părintelui pentru orice temă,
aparţinând oricărui mediu societal.
Un alt posibil răspuns îl găsim la deja evocatul mai sus Răzvan
Codrescu:
„Raportul dintre religie şi ştiinţă (...) nu era la Sfinţia sa, cum poa-
te unii ar fi tentaţi să creadă, reflexul unei deosebite curiozităţi
sau al vreunei nelinişti gnoseologice (...) ci o necesitate catehetică
realist conştientizată şi asumată, atât în contextul mai general al
pozitivismului mentalităţii moderne, cât şi în cel particular al
«terorismului ideologic» impus la noi (şi în tot lagărul comunist)
de ateismul şi materialismul radical al marxism-leninismului”3.
Ideea propusă aici ni se pare extrem de interesantă, întrucât ea

conferă preocupării aparte a Părintelui nostru pentru dialogul credin-
ţă-raţiune nu atât o, altminteri aşteptată, dimensiune intelectuală, cât
mai ales una pastoral-misionară.
Dar cel mai lămuritor răspuns îl primim de la Părintele însuşi:
„Ca orice om modest, împărtăşesc şi eu din cultură, mai ales

din ştiinţă; din tinereţe am iubit ştiinţa (...) Eu mă simt atât de
aproape de oamenii de ştiinţă (...)”4. Şi, mai adaugă Părintele
într-alt loc: „Ar trebui ştiut, o dată mai mult, că în nici un dome-
niu al existenţei nu se poate realiza, înfăptui, o operă autentică
2
Costion Nicolescu, Sarea pământului – încrucişări, întâlniri, însoţiri, Editura Doxologia,
Iaşi, 2011, p. 185, 181.
3
Răzvan Codrescu, ibid.
4
Părintele Galeriu în dialog cu Radu Herjeu, în Radu Herjeu, Printre rânduri, Editura
S.C.O.P., Bucureşti, 2001, p.127.
152
fără această simbioză între munca ştiinţifică pentru adevăr şi

sfinţenia vieţii pentru adevăr”5.
Aşadar, pe de o parte avem iubirea mărturisită a Părintelui pen-

tru cercetarea ştiinţifică („din tinereţe am iubit ştiinţa”), dar şi pentru
cercetătorii întru cele ale ştiinţelor („mă simt atât de aproape de oa-
menii de ştiinţă”). Iar, pe de altă parte, avem convingerea Sfinţiei Sale
că la temelia oricărei întreprinderi umane viabile trebuie să se aşeze
împreună-lucrarea dintre căutarea ştiinţifică a adevărului şi vieţuirea
sfântă pentru adevăr.
În lucrarea de faţă vom încerca să aducem în discuţie şi o altă
dimensiune – poate mai puţin cunoscută sau observată până acum –
care explică, pe lângă cele discutate mai sus, interesul cu totul deosebit
cu care Părintele s-a aplecat asupra legăturii dintre religie şi ştiinţă, şi
anume: această legătură este înţeleasă de dânsul nu numai ca parte in-
tegrantă, dar şi ca expresie definitorie a specificităţii vremurilor noas-
tre de astăzi. Este ceea ce vom încerca să arătăm în cele ce urmează.
Tâlcuirea ortodoxă a semnelor vremurilor: se mistuie o lume veche
Schimbările radicale produse de-a lungul întregului veac XX,

prefacerile istorice – adânci şi ireversibile – care s-au petrecut după
1989 în Europa Centrală şi Răsăriteană, semnificaţia de profunzime
a manifestării unor multiple crize la confluenţa mileniilor 2 şi 3 – cri-
ze existenţiale, spiritual-morale, conceptuale, politice şi economice
–, sunt toate acestea teme asupra cărora Părintele Galeriu a meditat
mult, încercând să precizeze, să ilustreze sau să dezvolte anumite idei,
căutând să găsească noi nuanţe. Lucruri ce s-au constituit, în cele din
urmă, putem spune noi acum, într-o veritabilă tâlcuire ortodoxă a duhului
vremurilor noastre. În acest sens, spune Părintele:
„Semnele vremii arată neîndoios că ne aflăm nu doar la sfârşitul

unui secol sau al unui mileniu. Timpul se toarce firesc în caerul
eternităţii. Se mistuie o lume veche. O nouă epocă se naşte în istorie,
cu noi, sub ochii noştri(...)”6 (subl.ns.)
5
Părintele Galeriu în ziarul Ziua din 8 septembrie 2011.
6
Părintele Galeriu: Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Editura Ana-
stasia, Bucureşti, 2001, coperta a 4-a.
153
Aşadar, semnele vremii ce o trăim stau nu atât în tranziţia calen-

daristică de la un mileniu la altul, ci mai ales în mistuirea unei lumi
vechi şi înlocuirea acesteia cu una nouă, aflată în plină naştere şi for-
mare sub înşişi ochii noştri. Şi, precizează Părintele, la rădăcina lumii
vechi cuprinse de mistuire, la baza tuturor tipurilor de crize prin care
trece societatea umană contemporană, se află „desfigurarea chipului
lui Dumnezeu din om”:
„Cerescul este atât de puţin văzut pe pământul atâtor patimi şi

dureri! Putem noi oare vorbi de «cer» sau pregătire a cerului,
când în inimile noastre, menite a fi «lăcaş al Împărăţiei Ceruri-
lor», încă izbucnesc, precum spune Mântuitorul: «gânduri rele,
ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase,
hule»?” (Mt. 15, 19)7.
În înţelegerea Părintelui nostru, aşadar, cauza ultimă a mistuirii

lumii vechi – ca expresie sintetică a crizelor multiple prin care trece
societatea umană contemporană – este dată de „desfigurarea chipului
lui Dumnezeu din om”, este omul însuşi: omul a abdicat, prin păcat,
de la lumina Adevărului şi de la cea a Iubirii. Iar păcatul exprimă şi
este rezultatul schimbării gravitaţiei: în loc să gravităm în jurul lui
Dumnezeu, gravităm în jurul propriului nostru eu.
Acest diagnostic sever a fost posibil să fie pus întrucât, spre de-
osebire de abordarea segmentată pe felii de realitate umană ce carac-
terizează cercetările din domeniul ştiinţelor omului, Părintele ope-
rează cu o viziune integrală asupra condiţiei umane. În acest sens, el
consideră că:
„Nu există, pentru persoana umană, o disjuncţie, o separare în-

tre politic, etic, economic. Omul, dacă vrei să-l priveşti în între-
gimea condiţiei lui, trebuie să-l ai în vedere întâi spiritual (as-
ta-i condiţia fundamentală: specificitatea umană), etic (moral,
deci), social, economic. Totul trebuie privit într-o unitate, într-o
cuprindere deplină”8.
7
Părintele Galeriu, Rugăciunea Tatăl Nostru, Editura Harisma, Bucureşti, 2002, p. 63.
8
Cu Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă – convorbiri cu Dorin Popa, Editura Harisma,
Bucureşti, 2002, p. 257.
154
Privind condiţia umană în această integralitate a ei, se poate înţe-

lege că „desfigurarea chipului lui Dumnezeu din om”, ca rădăcină a cri-
zei ce mistuie lumea veche, înseamnă că omul „s-a îndepărtat de vocaţia
sa şi s-a sustras propriilor lui responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de
lume”9. Iar îndepărtarea de vocaţia şi responsabilitatea umană se vădeş-
te, spune Părintele, „în două fenomene principale: o criză de identitate a
individului şi un sentiment general că existenţa nu are nici un sens”10.
Criza sensului vieţii, ce însoţeşte criza de identitate, arată că omul
a pierdut contactul cu Adevărul ultim al existenţei şi, în felul acesta, el
şi-a pierdut şi identitatea sa reală, aceea de a fi chip al lui Dumnezeu
şi de a se strădui să devină asemenea Creatorului său.
Tâlcuirea ortodoxă a semnelor vremurilor: o nouă epocă se naşte
După cum am văzut, tâlcuind semnele vremii noastre, Părintele

Galeriu ne arată că, prin toarcerea firească a timpului în caerul eterni-
tăţii, o lume veche se mistuie şi o epocă nouă se naşte în istorie, cu noi
şi sub ochii noştri. Iar dacă lumea veche se mistuie prin „desfigurarea
chipului lui Dumnezeu în om”, noua epocă germinează, ne spune Pă-
rintele, prin mutaţia ce are loc în conştiinţa umană11:
• pe de o parte, ca restaurare a vocaţiei umane (adică o mutaţie
din cădere, în sens pozitiv), exprimată prin faptul că mintea
noastră este dornică de întâlnirea cu Adevărul; şi
• pe de altă parte, conştiinţa noastră simte o chemare spre îm-
părtăşirea de darurile Duhului Sfânt.
Restaurarea vocaţiei umane
În înţelegerea noastră, cu privire la problema restaurării condiţi-

ei umane, ideea de bază de la care pleacă Părintele este aceea că ieşirea
din criză adusă de mistuirea lumii celei vechi sau, pentru a ne exprima
în cuvintele Sfinţiei Sale:
9
Constantin Galeriu, Timpul schimbării. Opţiuni fundamentale în dialogul actual dintre credin-
cioşi şi societate, Asociaţia Părintele Galeriu, Editura ASA, Bucureşti, 2010, p. 12.
10
Ibidem.
11
Această idee a fost dezvoltată de Părintele Galeriu în cadrul întrunirii din luna ianuarie
a anului 2001 a grupului de reflecţie „Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului”, grup
creat (spre sfârşitul anului 1999) şi îndrumat de Sfinţia Sa (până la îmbolnăvirea sa, ce a in-
tervenit la începutul lui 2002. Moment după care grupul şi-a încetat, de altfel, activitatea).
155
„Reconstrucţia societăţii şi a lumii, la fel ca orice altă activitate au-

tentic umană, trebuie să se realizeze pe trei niveluri diferite: spi-
ritual, moral şi economic. Aceste trei elemente trebuie aşezate în
această ordine ierarhică, deoarece elementul spiritual, împreună
cu cel moral, trebuie să sprijine elementul economic12.
Aceasta înseamnă că, în gândirea Părintelui Galeriu, ieşirea din

multiplele crize ale vremurilor ce le trăim nu poate fi corect concepu-
tă, şi nici realizată cu şanse reale de reuşită, decât ca parte integran-
tă şi subordonată a unei reconstrucţii spirituale şi morale a condiţiei
umane. Cu alte cuvinte, a ne concentra exclusiv atenţia asupra modu-
lui în care, spre exemplu, diriguitorii guvernamentali – de la noi din
ţară, dar şi de aiurea – administrează banii publici, este o deşertăciune.
După cum tot în van este şi a ne ancora în întregime speranţele ieşirii
din criză de relansarea activităţii sectorului privat, atâta timp cât aces-
te procese nu sunt subsecvente regenerării morale şi, mai ales, restau-
rării spirituale a condiţiei umane în lumea contemporană.
Şi atunci, care este mai exact „reţeta” pe care o propune Părin-
tele pentru tratarea multiplelor crize? Ca o primă parte a „reţetei”,
el precizează că omul singur, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate
aplica eficient tratamentul preconizat: „Omenirea nu poate fi salvată
de un om, pentru că ea nu este simplu-umană, ci divin-umană. Atunci,
numai Dumnezeu-Omul ne poate salva!”13. Apoi, ca o parte a doua a
„reţetei”, Părintele Galeriu ne spune: „Dumnezeu Însuşi ne-a dat deja
o soluţie – şi anume, mesajul mântuirii vestit de Mântuitor: «Pocăiţi-
vă şi credeţi în Evanghelie!» (Mc. 1, 15)”14.
Adică metanoia, transformarea gândirii. Metanoia, arată Părintele,
este un mod nou de gândire despre lume – modul divin – ce a fost
sădit în mintea omului de către Creatorul Însuşi, prin cuvintele Pro-
fetului Isaia: „Întoarce-te către Mine, căci Eu te-am mântuit” (Is. 44,
22). Şi mai adaugă Părintele Galeriu: „Omul trebuie să treacă printr-o
transformare radicală, o prefacere crucială în modul său de gândire, la
toate nivelurile – ontologic, existenţial, spiritual şi moral”15.
12
Constantin Galeriu, op. cit., p. 12.
13
Vezi „Cu Părintele Galeriu...”, p. 249.
14
Constantin Galeriu: Timpul schimbării..., p. 16.
15
Ibidem.
156
Împărtăşirea de darurile Duhului Sfânt
Cel de-al doilea aspect al germinării noii epoci este, în tâlcuirea

Părintelui nostru, mutaţia ce are loc în conştiinţa umană prin chemarea
reînnoită şi reîntărită ce aceasta o simte – la cumpăna trecerii între cele
două milenii – spre împărtăşirea de darurile Duhului Sfânt. Ne îngăduim
a afirma că, în această privinţă, gândirea Părintelui este de o excepţi-
onală originalitate intelectuală şi fecunditate duhovnicească, şi aceas-
ta întrucât Sfinţia Sa pune în legătură nemijlocită caracterul epocal al
vremurilor noastre cu relaţia dintre credinţa religioasă şi raţiunea şti-
inţifică. Spune Părintele în acest sens:
„O nouă epocă se naşte în istorie, cu noi, sub ochii noştri. Astăzi,

ştiinţa, în domeniile ei fundamentale – fizica şi biologia –, vine
în întâmpinarea Revelaţiei, a credinţei Bisericii (...) Cad zidurile
separării, se întâlnesc acum Revelaţia şi ştiinţa”16.
Şi completează astfel această idee excepţională, într-alt loc:
„(...) eu cred azi următorul lucru: Revelaţia Sfintei Scripturi, a

Bibliei şi a Tradiţiei, începe tot mai mult să se întâlnească cu re-
velaţiile ştiinţei. Ştiinţa bate astăzi la porţile spiritului (...)”17.
Aşadar, tâlcuindu-ne specificul vremurilor noastre, Părintele Ga-

leriu ne arată că un aspect crucial al caracterului epocal al timpurilor ce
le trăim stă – cu totul surprinzător la o primă vedere, am zice noi – în
părăsirea dogmei scientismului modern (secularizat, materialist şi re-
ducţionist) de către o parte neneglijabilă a comunităţii ştiinţifice şi apro-
pierea acesteia de o fructuoasă şi ziditoare întâlnire cu Revelaţia Dum-
nezeiască. Iar procesul, de natură epistemologică, ce înlesneşte această
întâlnire îl reprezintă noua disponibilitate a ştiinţei, rupte până acum
de credinţă, de a-şi recunoaşte limitele cognitive intrinseci. În acest sens,
Părintele arată foarte clar că: „(...)ştiinţa îşi recunoaşte limitele (...). Se recu-
noaşte aici un semn al vremurilor noastre” (subl.ns.)18.
16
Părintele Galeriu, Tâlcuiri la mari praznice..., coperta a 4-a.
17
Părintele Galeriu în Radu Herjeu: Printre rânduri..., p. 127.
18
Părintele Galeriu, Tâlcuiri la mari praznice..., p. 43.
157
În acest sens şi în acord cu gândirea Sfinţilor Părinţi, Părintele

Galeriu consideră că datele adevărului ştiinţific nu vin în contradic-
ţie cu Adevărul revelat; dar, „în timp ce adevărul ştiinţific este de la
Dumnezeu, Adevărul revelat este dumnezeiesc”19. De aceea, în timp
ce adevărul creştin este obligatoriu pentru mântuire, adevărul ştiinţi-
fic nu este, dar poate fi „precum frunzele care oferă fructului înveliş
şi înfăţişare frumoasă”20. De altfel, gândurile Părintelui Galeriu sunt
convergente şi cu spusele Sfântului Vasile cel Mare, care ne zice: Ac-
tivitatea raţională (prin ştiinţă) este bună dacă ne duce la admiraţia
faţă de Dumnezeu, dar în caz contrar, „simpla credinţă să ne fie mai
puternică decât argumentele logice”.
Situat printr-o astfel de înţelegere în duhul patristic, Părintele
Galeriu consideră că, în condiţiile în care ştiinţa de astăzi a încercat să
rupă legătura între credinţă şi raţiune, ea a ajuns astfel „dogmă”. Pe de
o parte, ceea ce oferă ea este, în cel mai bun caz, adaptarea Revelaţiei la
datele ştiinţifice. Pe de altă parte, ştiinţa ruptă de credinţă a căutat
„înlocuirea Unului Dumnezeu şi a pornirii ca «Dumnezeu să fie

totul în toate» cu orientarea atenţiei asupra interpretării materia-
liste a «Unului» (cf. W. Heisenberg). S-a încercat realizarea unei
antropologii în care «chipul» a fost înlocuit cu «amprenta oarbă,
întâmplătoare», socotindu-se că paradigma propusă de Freud
pentru cunoaşterea omului este mai bună decât cea propusă de
creştinism (cf. R. Rorty)”21.
Sunt evoluţii parcurse de o parte a ştiinţei secularizate, care îl

determină pe Părintele Galeriu să constate:
„...la acest sfârşit de secol şi de mileniu, după uimitorul progres

al ştiinţelor naturii, apare o mărturie totodată revoltătoare şi re-
voluţionară: ştiinţa îşi recunoaşte limitele”22.
Şi mai adaugă, în acest sens, în alt loc, Părintele:

19
Părintele Galeriu, prefaţă la Pr. Petre Comşa, Cunoaşterea lui Dumnezeu la Sfântul Vasile
cel Mare, Editura ASA, Bucureşti, 2003, p. 5-6.
20
Ibidem.
21
Părintele Galeriu, prefaţă la Pr. Petre Comşa, Cunoaşterea lui Dumnezeu..., p. 5.
22
Părintele Galeriu, Tâlcuiri la..., p. 43.
158
„Smerită de incapacitatea ei de a întemeia o conştiinţă morală

adevărată şi de a oferi un răspuns la întrebarea sensului existen-
ţei şi al vieţii noastre [aici se dialoghează cu ideile dezvoltate de
Jean-Pierre Longchamp în Science et croyance, Paris, Desclée de
Brouwer, 1992], ştiinţa a ajuns să considere acum ca o dovadă de
maturitate faptul că îşi poate stabili limitele (cf. J. D. Barrow), iar
formularea unor abordări precum Principiul Antropic Cosmo-
logic (cf. B. Carter) sau Teoria Modernă a Designului Inteligent
(cf. W. Dembsky) e de natură să aducă o viziune încurajatoare
privind menirea creaţiei”23.
Grăitoare pentru maniera ziditoare în care Părintele Galeriu in-

terpretează evoluţiile recente ale ştiinţei moderne secularizate sunt şi
următoarele sale cuvinte:
„Dar lucrul cel mai important este că ştiinţa (...) se constată astăzi
că este semn social al vremurilor în care este elaborată (cf. S. J. Go-
uld), că ştiinţa are la bază o credinţă (cf. A. Louth), o tradiţie (cf. H.
G. Gadamer), o «dimensiune tacită» (M. Polanyi), ceea ce Sfântul
Vasile cel Mare a spus acum 1600-1700 ani, când afirma că «în şti-
inţele omeneşti, în orice caz, noi susţinem că credinţa este cea care
precede cunoaşterea». Acest adevăr este la începutul explorării
lui şi va da rezultate deosebite. Se deschide calea propovăduită
de marele ierarh care cere: «Îngăduie-i minţii credinţa» pentru că
«raţiunea numai prin credinţă poate înţelege binele»”24.
Aşadar, întemeindu-se pe o astfel de înţelegere a evoluţiilor revo-

luţionare ce au loc în sânul ştiinţei moderne, Părintele Galeriu ajunge să
considere – aşa cum arătam ceva mai devreme în analiza noastră – că
ceea ce conferă caracter epocal al vremurilor ce le trăim acum, la conflu-
enţa mileniilor, este faptul că are loc o mutaţie în conştiinţa umană: con-
ştiinţa noastră simte o chemare spre împărtăşirea de darurile Duhu-
lui Sfânt: Înţelepciunea (pe care Părintele o înţelegea ca reprezentând
unirea minţii cu inima); Înţelegerea (a înţelege pe Hristos, altfel spus în
cuvintele Sfinţiei Sale, aşezarea Duhului în înţelegere); Sfatul (divin);
Tăria (pentru a birui în lupta cu ispititorul); Temerea (teama de a pier-
23
Părintele Galeriu, prefaţă la Pr. Petre Comşa, Cunoaşterea lui Dumnezeu..., p. 5.
24
Ibidem.
159
de iubirea şi lumina divină); Cunoştinţa; şi Buna Credinţă. Mai specific

spus, momentul epocal din istoria actuală văzut de Părintele apare ca
o cununie între darul Cunoştinţei şi darul Bunei Credinţe: în sensul că
Raţiunea şi Credinţa nu se mai întâlnesc în luptă, ci într-o perihoreză
(întrepătrundere). Astăzi, afirmă Părintele, ştiinţa se îndreaptă spre un
orizont divin însorit, ştiinţa bate la porţile transcendentului.
Şi, drept încununare a viziunii sale optimiste şi luminoase asu-
pra specificului vremurilor ce le trăim, Părintele afirmă cu convinge-
re că o astfel de Conştiinţă (raţiunea ştiinţifică) în slujirea, prin Bună
Credinţă, a Adevărului creator şi de viaţă făcător este de natură să
asigure iubirea între oricine, între toţi oamenii, indiferent de convin-
gerile lor, de diferenţele dintre ei.
În loc de concluzii
Sintetic exprimat, credem că mesajul întreg pe care ni l-a lăsat

Părintele Galeriu cu privire la tâlcuirea, în duhul Sfinţilor Părinţi, a
semnelor vremurilor ce le trăim astăzi ar fi acesta:
• în vremurile noastre, restaurarea chipului lui Dumnezeu din
om se face şi prin împreună-lucrarea, în Hristos, dintre ştiinţă
şi religie;
• împreună-lucrarea între ştiinţă şi religie (prin comuniunea
dintre darul Cunoştinţei şi darul Bunei Credinţe) este parte
inseparabilă a iubirii şi înţelegerii între oameni;
• pentru ca aceste lucruri să se întâmple, trebuie să redevenim
hristocentrici, modelul nostru trebuind să fie un model divin-
uman, ceea ce are drept consecinţă faptul că restaurarea şi re-
edificarea conştiinţelor noastre se face „avându-L pe Hristos
drept Sursă a harului, Icoană şi Model, şi ca Sursă a puterii
transformatoare”25;
• ca atare, trebuie să învăţăm iubirea, întrucât într-o lume încă
marcată de proliferarea fricii şi conflictelor, totul trebuie zidit
în duhul iubirii. De aceea, spune Părintele: „Trebuie să invo-
căm neîncetat Duhul Sfânt, Care «revarsă iubirea lui Dumne-
zeu în inimile noastre» (Romani 5, 5)”26.
25
Constantin Galeriu, Timpul schimbării..., p. 18.
26
Ibidem.
160
Bibliografie
• Codrescu, Răzvan, Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui

Galeriu, postfaţă la Părintele Galeriu – Astăzi, Editura Harisma,
Bucureşti, 2006.
• Galeriu, Constantin, Cu Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalip-
să – convorbiri cu Dorin Popa, Bucureşti, Editura Harisma, 2002.
• Galeriu, Constantin, Rugăciunea Tatăl Nostru, Editura Haris-
ma, Bucureşti, 2002.
• Galeriu, Constantin, Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de
modele omiletice, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001.
• Galeriu, Constantin, Timpul schimbării. Opţiuni fundamentale
în dialogul actual dintre credincioşi şi societate, Asociaţia Părinte-
le Galeriu, ediţie trilingvă îngrijită de A. Dîrlău, Editura ASA,
Bucureşti, 2010.
• Galeriu, Constantin, prefaţă la Pr. Petre Comşa, Cunoaşterea
lui Dumnezeu la Sfântul Vasile cel Mare, Editura ASA, Bucu-
reşti, 2003.
• Galeriu, Constantin, articol din ziarul Ziua, 8 septembrie 2011.
• Galeriu, Constantin, idei expuse în cadrul întrunirilor Gru-
pului de reflecţie „Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului”,
creat în 1999 şi îndrumat de sfinţia sa până în 2002 (note din
arhiva personală, C. Munteanu).
• Herjeu, Radu, Printre rânduri, Bucureşti, Editura SCOP, 2001.
• Nicolescu, Costion, Sarea pământului – încrucişări, întâlniri, în-
soţiri, Editura Doxologia, Iaşi, 2011
» Duminicã, 21 iulie «
Să devenim serioşi cu noi înşine

şi să pătrundem adâncurile Ortodoxiei!
Motto: „Să punem genunchiul la rugăciune

să strigăm la Dumnezeu să ne scoată în cale însoţitorul,
omul care să ne azvârle în Vitezda”.
[Se adresează tinerilor din sală] Dragii mei, sunt aici pentru voi. Al-
tfel n-aş fi ieşit de acolo de unde m-am retras. Locul acela nu mă lasă
să plec cu uşurinţă şi nici mie nu-mi vine să-l las. Am venit şi aş vrea
să nu plec aşa cum am venit şi n-aş vrea să vă las nici pe voi aşa cum
v-am găsit. Aceste cuvinte pe care am să le rostesc astăzi îmi doresc să
se constituie în câteva repere, astfel încât voi să nu vă loviţi de aceleaşi
colţuri de care m-am lovit eu.
Vedeţi, eu nu ştiu şi nu pot vorbi despre măreţia Bisericii Orto-
doxe, aici unde, fără vreun merit al meu sau al înaintaşilor mei, Dum-
nezeu a decis să mă nasc şi să renasc, cutez numai a gângăvi câte ceva
despre mirabilul pe care îl zăresc prin mijitura pleoapelor, ca semn al
bucuriei pe care o capăt şi pe care voi s-o împart cu toţi, dar mai cu
seamă cu cei ce-mi seamănă mie, care am fost, iertat să fiu, nătâng şi
prost, pierzând, amânând ori refuzând şansa ridicării din moartea de
sine la trăirea de sine. Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.
Sfântul Teognost spunea că nu ne vom putea bucura de dra-
gostea lui Dumnezeu fără credinţă, şi nu vom ajunge la credinţă fără
cunoştinţă. A crede, aşadar, înseamnă a cerceta, a cunoaşte, a însuşi
şi a aplica mai cu seamă. Credinţa fără fapte este moartă. Iată cum
sintagma aceea neroadă şi opresivă: „Crede şi nu cerceta” nu poate să
aparţină credinţei ortodoxe. Dumnezeu Însuşi ne îndeamnă: „Bate şi
ţi se va deschide, cere şi ţi se va da, caută şi vei afla!” Este aceasta însăşi
cercetarea, nu? A crede înseamnă a mărturisi lucid şi asumat, toate îm-
162
preună şi fiecare în parte, cele cuprinse în Simbolul credinţei Ortodoxe

făcut de Sfintele Soboare a toată lumea, pe care Sfânta, soborniceasca
şi apostoleasca Biserică a Răsăritului le ţine încă şi azi. Înseamnă să
mărturiseşti şi să primeşti cu evlavie autentică cele şapte Taine, adi-
că Botezul, Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, Cuminecarea, Pocăinţa,
Maslul, Preoţia şi Nunta cea legiuită, toate acestea prin care iau har de
la Dumnezeu toţi cei ce le primesc cu credinţă.
A crede mai înseamnă şi a înţelege cum se cuvine şi a mărturisi că
în Dumnezeiasca Liturghie se aduce lui Dumnezeu jertfa bine primită
pentru cei vii şi pentru cei adormiţi. Că sub chipul pâinii şi al vinului,
în Sfânta Împărtăşanie, este tot şi întreg Mântuitorul Hristos. Şi că toţi
cei ce se împărtăşesc cu El, se împărtăşesc cu adevărat cu Trupul şi cu
Sângele Lui, spre iertarea păcatelor.
Întruparea, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea Domnului: dacă
acestea sunt primele patru acte ale operei mântuitoare, Biserica este
actul cinci, prin care toţi cei care cred, primesc Cuvântul ca Ipostas
fundamental, prin Trupul extins în noi, precum afirmă Părintele Du-
mitru Stăniloae: „Lucrarea determinantă a Bisericii este purificarea şi
vindecarea de patimi. Fără purificare şi vindecare de patimi, creştinis-
mul, Ortodoxia, este o utopie”.
Biserica este casa de oaspeţi în care noi, căzuţi în mâinile tâlhari-
lor, răniţi de păcate, suntem duşi de Hristos, bunul şi milostivul Sama-
rinean, urmând a fi tămăduiţi şi însănătoşiţi prin mustrările şi îndem-
nurile evanghelice. Aşa spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Într-o atare condiţie, adică într-o astfel de rânduială, într-o aşa
splendoare diacronică, într-o atât de strălucită frumuseţe şi graţie,
cum să te contextualizezi decât pe potrivă şi măsură? Iar adevărata
potrivă şi măsură o dă numai smerenia, acest fără de nume har al
sufletului, cunoscut numai printr-o experienţă directă doar de către
cei care au dobândit „negrăita bogăţie de uimire a lui Dumnezeu şi
dar al cerului”, cum i-a zis Sfântul Ioan Scărarul. „Învăţaţi-vă – spu-
ne Domnul – învăţaţi-vă nu de la îngeri, nu de la om şi nu din carte,
ci de la Mine, adică de la trupul Meu care sălăşluieşte întru voi şi vă
luminează, şi de la lucrarea pe care o fac simţită întru voi, că sunt
blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29).
Cel care crede şi cere de la Dumnezeu mai puţin decât i s-ar cu-
veni lui a dobândi, desigur va primi mai mult chiar decât ar merita.
Să devenim serioşi cu noi înşine şi să pătrundem adâncurile Ortodoxiei!
163
Aşa spune acelaşi Sfânt Ioan Scărarul. Despre aceasta ne dă mărturie

vameşul care, cerând iertare, a obţinut îndreptare, iar tâlharul de pe
cruce, cerându-I doar să-Și amintească de el când va veni întru Împă-
răţia Sa, a fost făcut cel dintâi moştenitor al întregului Rai. Şi m-am
întrebat: ce s-a întâmplat în clipa aceea în care tâlharul i se adresează
Mântuitorului, după ce are dialogul cu tâlharul cel de-a stânga: „Po-
meneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Lc. 23, 42)?
Smerenia este cea care descuie toate intrările, şi mai cu seamă in-
trarea în Rai, chiar înaintea Apostolilor. Vedeţi, nu-i spune Mântuito-
rului: „Doamne, sunt un ticălos, am tâlhărit, am furat”. Nu-i cere nici
amical şi colegial: „Doamne, să nu uiţi de mine, că am fost aici amân-
doi pe cruce”. Nu-i cere nici să-l ia şi pe el acolo. Ci se subînţelege că-i
spune: „Eu voi rămâne aici, unde-mi este locul, dar când vei veni Tu
ca Împărat al întregului univers” – deci recunoaşte că Domnul va veni
din nou, îl luminează Dumnezeu în clipa aceea şi el se lasă luminat,
îl cercetează Dumnezeu şi el se lasă cercetat – spune doar „Doamne,
când vei veni întru Împărăţia Ta”, adică „atunci când vei veni aici, şi
găsindu-mă aici, să mă pomeneşti doar şi pe mine”. Nu-i cere nimic,
nicio favoare, ci doar să-l pomenească. Şi Dumnezeu îi răspunde şi-i
spune: „Azi vei fi cu mine în Rai”. Smerenia lui este cea care şterge tot
trecutul lui şi-i deschide un viitor pe care toţi îl râvnim.
Numai că astăzi, unii jinduind la toate acestea cred că vor obţi-
ne darurile cerurilor cumpărându-le cu donaţii şi sponsorizări făcute
prin asociaţii şi fundaţii cu unici asociaţi şi cu singuri fondatori, sau
integrându-se în noul curent al pelerinilor fără frontiere ori al cucer-
nicilor investitori, ctitori ai nenumăratelor biserici, schituri şi monas-
tiri în care, neştiindu-se cine va sluji, important rămâne doar ctitorul,
gândind probabil că aceste ctitorii sunt aşa, un soi de săpunuri morale
pentru toate zoile trecuturilor inumano-securist-torţionare. Am cerce-
tat şi-am descoperit. Am în momentul acesta 16 cazuri în care unii
şi-au propus să facă lucrul acesta, monopolizând unele locuri, biserici
la care ei n-au fost nici măcar o singură dată la o Sfântă Liturghie, ci
numai banii lor sunt acolo prezenţi. Căutând în trecuturile lor te cutre-
muri. Şi nu poţi să nu te gândeşti la ceea ce s-a întâmplat în întâlnirea
aceea minunată dintre Sfântul Non şi femeia aceea.
Haideţi să vă spun pe scurt, pentru cei care poate nu ştiţi: Sfântul
Non era socotit sfânt încă din timpul vieţii, şi ieşind de la o întrunire a
164
ierarhilor, a rămas undeva la ieşire să mai schimbe câteva vorbe. Şi în

timp ce discuta cu patru-cinci ierarhi, s-a apropiat de ei o femeie foar-
te frumos îmbrăcată şi grozav de frumos pieptănată; şi Sfântul Non a
abandonat cu privirea adunarea şi a început să privească femeia aceea,
spre stânjeneala şi jena celor care îl însoţeau, şi care se prefăceau că nu
văd că Sfântul se uită la femeia aceea. Şi femeia a trecut pe lângă ei şi
Sfântul Non şi-a întors şi capul după ea, spre o şi mai mare descumpă-
nire şi jenă a asistenţei. Şi când s-a întors, i-a întrebat: „Au nu aţi văzut
voi pe femeia aceasta frumoasă?”. Şi ei, mai să-şi pună mâinile în cap:
iată cine era cel în care credeau, cel care-i ispitea cu o femeie frumoa-
să! „Şi n-aţi văzut voi ce straie strălucitoare şi frumoase purta? Şi n-aţi
văzut voi ce pieptănătură deosebită avea?”. Şi asistenţa consuma dis-
conforturi tot mai mari. „Şi nu v-aţi gândit voi, oare, câţi flămânzi şi
nevoiaşi s-ar fi bucurat fie şi cu cât a costat numai tivul fustei ei?”. Şi
asistenţa a început să-şi revină. „Şi cât de mult ar fi cântărit să petreacă
ea înaintea lui Dumnezeu măcar un sfert din timpul pe care l-a petre-
cut pentru ca să-şi întocmească pieptănătura aceea?”. „Eee”, începu să
gândească asistenţa, „nu era ceea ce credeam noi”.
Şi a doua zi dimineaţă, la uşa chiliei Sfântului Non a bătut cine-
va. Era femeia aceea, care a spus: „Te-am auzit ieri vorbind cu cei care
te însoţeau şi spunând că n-am petrecut timp dinaintea lui Dumnezeu.
Dar eu nu ştiu Cine este Dumnezeu. De aceea astă-noapte am simţit
îndemnul de a-mi aduna toate lucrurile, toată averea mea şi toţi banii
mei, şi iată sunt cu toate acestea la poartă. Şi vreau să ţi le dau şi să le
dau Acelui Dumnezeu despre Care vorbeai. Şi eu vreau să-L aflu”.
Şi Sfântul Non i-a spus: „Dumnezeu n-are nevoie de lucrurile
tale, pe care le-ai adunat aşa cum le-ai adunat, şi nici de banii tăi pe
care i-ai strâns în păcate şi cu păcate. Dacă vrei să-L afli pe Dumnezeu,
mergi şi împarte lucrurile tale săracilor, iar banii pe care i-ai adus îi
vom aprinde aici în mijlocul curţii, să ardă odată cu păcatele pe care
le-ai săvârşit atunci când i-ai adunat”. Cinci zile s-a dus şi a împărţit
din lucruri, şi de fiecare dată când s-a întors, Sfântul Non a avut ceva
de spus. În prima zi i-a spus: „Da, ai împărţit o mare parte din lucruri,
dar nu le-ai şi dat, ele sunt încă în inima ta”. A doua zi i-a spus: „Da,
le-ai împărţit şi le-ai şi dat, dar nu le-ai dat cu dragoste”. A treia zi i-a
spus: „Da, le-ai dat şi le-ai împărţit cu dragoste, dar fără milă”. Şi în
toate cele cinci zile a făcut ceea ce i-a spus Sfântul Non. Astăzi o avem
165
în calendar pe această femeie sub numele de Cuvioasa Pelaghia. Nu

s-a bucurat Sfântul Non de grămada de bani pe care-i adusese ea.
Astăzi, însă, nu mai contează cine aduce bani, important e să-i
aducă. Cred cu convingere că aceia care aduc bani la biserică fără să
conteze sursa lor, fac ca Biserica Ortodoxă să semene cu alte biserici
care practică cumpărarea lui Dumnezeu.
Într-o lume a modei şi fotomodelelor, idolatră de la un capăt la
altul, cum ar fi rămas tocmai fagurele acesta, Biserica Ortodoxă, nebâ-
zâit? Şi astfel a apărut o nouă modă şi un nou model: omul bisericilor şi
moda de a merge la biserică. Observaţi, nu vorbim despre un om al Bi-
sericii, vorbim despre omul acesta „nou”, care este un om al tuturor bi-
sericilor şi al niciuneia, al tuturor monastirilor despre care a auzit şi va
auzi el că sunt sau ar fi aşa sau pe dincolo. El caută mereu duhovnicul
cel mare, trăitorul cel vestit şi icoana cea făcătoare de minuni. Iar dacă
le află, poate vrea să şi le cumpere, ca pe nişte jucării ale sale. Acest om
caută, în fond, ceva pe potriva duhului său, adică o mare şi continuă
tulburare. Fiindcă lui, bietul, nimeni nu i-a spus încă ce sunt cu adevă-
rat Biserica, credinţa, pocăinţa, rugăciunea şi mai cu seamă isihia.
Al doilea mare centru monahal al Greciei, Meteorele, a pălit, îm-
puţinându-se aproape de zero, din momentul în care asfalturile au
urcat până în poarta monastirii. Am scris un articol acum 11 ani, şi
Ambasadorul Greciei la Bucureşti a fost extrem de nemulţumit şi mi-a
trimis o invitaţie să mă duc la o discuţie. Am bănuit de ce mă cheamă
şi m-am dus cu toate argumentele. Am scris că la Meteore, la Megalum
Meteorum, acolo unde s-au petrecut minuni pe care limba mea aproape
că nu îndrăzneşte să le rostească, astăzi doar din când în când, cu mare
greutate, se mai poate încropi o Sfântă Liturghie. Autocarele au intrat
până aproape-n altar. La cele două mari Icoane făcătoare de minuni
din biserică, în cinci rânduri n-am găsit nici măcar o candelă aprinsă.
Iată rodul acestor tsunami-uri care au început şi pe la noi să mijeas-
că, dacă nu cumva să se facă tot mai prezente. Autocarele cu turişti,
cu închinători chipurile, cu pelerini, nu mai au nicio măsură. Ghidul
opreşte în poarta monastirii şi plasează dispoziţii: „Aici rămânem 20
minute”. Nu contează că e în timpul Heruvicului, pelerinul pătrunde
în biserică şi foşneşte pomelnicul lui, îi dă pe toţi la o parte să ajungă
acolo în faţă şi să îl dea repede, pentru că el n-are decât un sfert de
oră de la ghid. Şi dacă ar fi un singur autocar! Dar în mod deosebit la
166
Marile Praznice, duminica, circulă aceste autocare. Cine să fie oare în

spatele lor, dacă nu diavolul care vrea să ne fure, să ne şterpelească
picătura de linişte, rodul, bruma aceea de bucurie liturgică? Şi noi ne
prefacem că nu vedem, ba adesea noi înşine suntem cei care umplem
autocarele. Şi Stareţii sau preoţii n-au puterea să spună: „Stop! Două
ceasuri şi jumătate cât este Liturghia nu mişcă nimic, cu excepţia înge-
rilor şi a Cerurilor care coboară în Sfânta Liturghie!” Dumnezeu vine
cu toate Cerurile atunci acolo, şi noi încă mai avem alte treburi. Despre
disciplina aceasta făceam referire la început.
Cuviosul Sofronie spunea că omului nu-i este totdeauna uşor
cu Dumnezeu. La fel nici cu Sfinţii nu este întotdeauna uşor să tră-
ieşti. Mulţi gândesc cu naivitate că a trăi împreună cu Sfinţii este
plăcut şi vesel, şi regretă că sunt înconjuraţi de păcătoşi, visând să în-
tâlnească şi ei un Sfânt. Din întâlnirile sporadice care umplu adesea
sufletul întristat de nădejdi luminoase şi de noi puteri, ei sunt gata
să tragă concluzia că petrecerea împreună cu Sfinţii sau, mă rog, cu
unii înstăriţi duhovniceşte, întotdeauna lucrează încurajator asupra
sufletului. Aceasta este o rătăcire. Niciun Sfânt nu ne poate elibera
de necesitatea luptei proprii cu păcatul care trăieşte în noi. El poate
să ne ajute prin rugăciune, cu un cuvânt bun sau o învăţătură, sau
să ne întărească prin exemplul său, dar nu poate să ne scutească de
munca şi nevoinţa proprie. Şi atunci când unul din aceşti îmbunătă-
ţiţi ne trage şi ne cheamă să trăim după porunci, ni se pare a fi as-
pru şi chiar nesuferit. Unii au spus şi spun până astăzi despre Însuşi
Hristos că aspru este cuvântul Lui şi cine poate să-L asculte? Într-
adevăr, strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi
puţini sunt aceia care o vor afla. Puţini, pentru că puţini sunt cei care,
atunci când în sfârşit iau decizia reîmprietenirii, cum spuneam la în-
ceput, cu Dumnezeu, se întreabă şi care ar fi primul pas spre începu-
tul cel bun. Cei mai mulţi nu pun genunchiul la rugăciune să strige
la Dumnezeu să le scoată în cale însoţitorul, omul care să-i azvârlă
în Vitezda şi să-i ajute să înceapă descoperirea de sine, fără de care
acelaşi Sfânt pe care l-am amintit mai devreme, Cuviosul Teognost,
spune că nu-L va afla pe Dumnezeu cel ce nu s-a cunoscut pe sine.
Dar în câte locuri aţi întâlnit această preocupare? Puţini, poate
foarte puţini dintre voi, undeva într-o familie, în şcoală nicidecum. Şi,
vai, nici Biserica adesea nu se preocupă de asta – descoperirea aceasta
167
de sine. Vedeţi, lumea, societatea condusă de stăpânitorul, „prinţul

acestei lumi”, are o preocupare riguroasă de a-i schimba mintea omu-
lui. De unde a luat-o vrăjmaşul? Din teritoriile duhovniceşti, din învă-
ţătura lui Dumnezeu. Cu asta ar trebui să începem şi noi, cu schimba-
rea minţii, metanoia, procesul acesta fără de care nu le putem înţelege,
nu le putem primi şi nu le putem aplica pe cele ale lui Dumnezeu.
Diavolul are grijă ca, încă de la doi sau trei ani, prin desenele
animate, să înceapă să lucreze la mintea pruncului. Nu există film
şi piesă de teatru la baza căreia să nu existe conflictul. Este legea
scenariului dramaturgic. Şi la baza desenelor animate tot asta este,
conflictul. Nu discutăm despre ceea ce reprezintă fiecare personaj
în parte – în cele mai, aparent, drăguţe desene; că sunt părinţi care
spun: „Dar ce e rău? Că uite – un şoricel şi un motan..”. şi ce-i acolo?
Unul îl aduce pe celălalt mereu într-o stare de disperare, făcându-i
tot felul de şicane, şi celălalt îl caută să-l bată, să-l înghesuie, să-l stri-
vească, să-l rupă, să-l sfâşie. Dar ce e rău în asta, nu-i aşa?
Grav, cu adevărat grav în ceea ce însemnează filmul şi teatrul
este împieliţarea, care se produce de asemenea încă din copilărie. Cine
s-a gândit să spovedească vreodată sub epitrahil: „Doamne, am înţeles
că mi-am rănit fiinţa cu faptul că la grădiniţă o educatoare m-a pus să
fiu prinţesă”. Dar ce să însemne chestia asta? Ce mare lucru este că
un copil se joacă de-a doctorul, de-a macaragiul? Am auzit acum vreo
trei luni de zile, mergând la un spital, trecând prin faţa unor case, era
un loc de joacă şi erau strânşi acolo 4-5 copii, şi unul care era probabil
liderul de grup, le-a zis: „Hai să ne jucăm de-a Mihai Gâdea!”.
Suntem în fond şi la urma urmei ceea ce mâncăm. Asta mă-
nâncă părinţii, şi copiii stau pe lângă ei până la 11-12 noaptea, ăsta
e rezultatul. Împieliţarea, spuneam. Într-o lume idolatrică, în care
se trăieşte după arhetip şi nu după arhe-chip, omul, tânărul, copilul
începe să vrea să fie ca mama, ca sora mai mare sau ca personajul
dintr-un film sau dintr-o carte, pentru că nimeni nu-l ajută să în-
ţeleagă că m odelul ar trebui să fie Hristos. Şi din momentul acela
mai departe, el se îmbracă aşa cum se îmbracă şi actorii la teatru, că
asta li se cere – să intre în pielea personajului. Şi noi, în felul acesta,
devenim nişte personaje, căutând să imităm pseudo-modelul, să ne
îmbrăcăm tot mai mult cu pielea lui. Dacă ar fi doar atât! Dar adesea
avem modele mai multe.
168
Dacă avem un pahar cu apă, ca să punem peste conţinutul acesta

un alt conţinut, să zicem de lapte, fără să răsturnăm apa, ar trebui să
punem atâta lapte încât să scoatem întâi apa, apoi să continuăm să
punem lapte ca să scoatem şi ultimele urme de apă, să rămână laptele
curat. Ei bine, ca să punem cele pe care le împrumutăm de la (pseu-
do)model în spaţiul acesta fiinţial, trebuie să scoatem ceea ce a pus
Dumnezeu, săvârşind un păcat îngrozitor, pe care nu-l spovedim, de
asemenea – nesocotirea de Dumnezeu. Adică n-a ştiut Dumnezeu ce
să pună în mine? Şi eu nu mă preocup să pun în valoare darurile ne-
numărate pe care mi le-a dat Dumnezeu, ci ştiu eu cum ar trebui să fiu
– ca X sau Y – şi fie le acopăr, fie le scot din fiinţa mea pe cele pe care
le-a pus Dumnezeu şi le pun pe cele ale falsului model.
Cu ce rezultat? Cu rezultatul înstrăinării de noi înşine. Şi-ntr-o
bună zi ne vom pune întrebarea: „Ce e în neregulă cu mine? Simt că
nu relaţionez cum trebuie, nici măcar cu mine însumi”. Sigur, pentru
că înstrăinarea aceasta se produce şi în legătură cu noi înşine. Şi vai,
cât de greu şi cât de rar vom întâlni omul acela care să ne poată spune:
„Iată care este problema ta, şi iată de unde trebuie să începem: să te
întorci la tine însuţi. Să redevii tu, ca să poţi să-L afli pe Dumnezeu,
ca să te poţi bucura de ale tale. Pentru că, nepunându-le pe ale tale în
valoare, este ca şi când porcul ar vrea să fie elefant. Şi va ajunge mititei
şi cârnaţi, cu dorul acesta. Dar omul, omul este cu totul altceva. De ce
oare nu ne punem această întrebare, de ce nu începem să căutăm în
mod autentic, să ne zbatem şi să punem genunchiul la rugăciune îna-
intea lui Dumnezeu, strigând din adâncul fiinţei noastre că vrem să ne
întoarcem la noi înşine înainte de a ne întoarce la El?
Pentru că nu s-a produs schimbarea minţii. Pentru că noi suntem
în continuare stăpâniţi şi conduşi de aceeaşi minte. Dar putem face asta?
Da, dar nu singuri. Numai aventurierii vor cuteza să călătorească singuri
pe căile acestea ale mântuirii, ale re-înfierii. Nu este altceva mântuirea
noastră decât re-înfiere, redobândirea condiţiei de fii. Şi n-o vom putea
realiza decât găsindu-ne însoţitorul, garantul, grijitorul sufletului.
Sigur, o să spuneţi: „Am căutat şi n-am aflat”. Cunoaşteţi, de-
sigur, dialogul acela: un pelerin oarecare, un închinător ajunsese la
Părintele Cleopa şi i s-a plâns că şi-a căutat duhovnicul pretutindeni
pe unde a ştiut el şi nu l-a aflat. Şi Părintele, cu hâtroşenia bine-cu-
noscută, i-a zis: „Ptiu, mânca-te-ar Raiul! Păi tu să-ţi găseşti duhovnicul?
169
Duhovnicul să te găsească pe tine!”. Şi m-am întrebat multă vreme un-

de-i tâlcul, unde-i înţelesul în asta? Că doar n-or umbla duhovnicii
pe stradă întrebând: „Nu vrei să fii ucenicul meu?”. Cum să te afle
duhovnicul? În felul acesta: strigându-I Părintelui şi apoi lăsându-ne
moi în palmele moi ale lui Dumnezeu. Fără a lucra cu încăpăţânarea
şi înverşunarea proprie: „Ştiu eu, am auzit eu, e un părinte la biserica
cutare sau la mănăstirea cutare, acolo vreau să mă duc”. De unde ştii
că-i şi voia lui Dumnezeu? De unde ştii că Dumnezeu pe acela ţi l-a
pregătit ţie, care să se poată îngriji cu adevărat de sufletul tău?
Astăzi preoţii din biserici, mai cu seamă din oraş, păstoresc o tur-
mă de pripas, pentru că acolo intră şi ies tot felul de oameni. Unii intră
şi aprind doar o lumânare, sau lasă un acatist şi pleacă şi nu mai vin
niciodată, alţii vin pentru un timp, unii vin în mod subiectiv, pentru că
le place „cum se cântă la strană” sau cum binecuvintează părintele, dar
nu au o practică riguroasă. Şi părintele adesea nu ştie din ce se compune
turma, pentru că cei din parohie poate nu se duc la biserică, iar cei care
se duc sunt poate din alte parohii, din alte locuri, greu de pus la un loc.
Căutăm, care va să zică, dar nu aşa cum trebuie. Căutăm, dar nu
unde trebuie întotdeauna. Pentru că ritmurile în care trăim, pentru că
societatea aceasta cu semnalele ei multiple, ne obligă să răspundem
acestor semnale şi să răspundem ritmurilor pe care ni le-a creat, să fim
robii acestei dictaturi îngrozitoare care ne stăpâneşte inca de la 5-6 ani şi
până la 70-80 ani, DICTATURA OBIECTUALĂ! Cea mai cumplită dicta-
tură. Mai cumplită decât toate dictaturile despre care s-a vorbit azi, ieri
sau altădată. Astăzi omul este sub semnul obiectului, este judecat după
ceasul pe care-l poartă, după maşina din care coboară, după telefonul
la care vorbeşte. Aşa este cântărit, aşa este evaluat, şi nu după ce este el
cu adevărat. Trist este că omul răspunde semnalelor acestei dictaturi. El
începe să vrea să aibă şi el maşina, ceasul, geanta, hainele, telefonul care
să-l legitimeze într-un fel anume. Una dintre marile erori!
Dracul a înţeles foarte bine cum să-l subjuge pe om, şterpelindu-i
timpul, averea aceasta pe care Dumnezeu, vedeţi, nu ne-a dat-o pe
toată odată. Pentru că dacă mie, de pildă, mi-ar fi dat-o pe toată odată,
în nechibzuinţa mea, cred că odată, cândva, într-un loc care mi-ar fi
stârnit în fiinţă cine ştie ce bucurii, mi-aş fi cheltuit tot timpul acolo.
Odată pe tot. Dar Dumnezeu ni-l desfiră clipă cu clipă. Şi-n felul aces-
ta, clipă de clipă, ne aşteaptă să-I răspundem, să înţelegem că nu ne fo-
170
losim timpul cum se cuvine. Să înţelegem că timpul acesta pe care ni-l

dă Dumnezeu este timpul mântuirii. Este timpul reînfierii! Pentru asta
nu trebuie să ajungem bătrâni şi neputincioşi, ci cu cât mai devreme
cu atât mai mare bucuria. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog: „Cine
nu va afla Raiul încă de aici, nu-l va afla nici dincolo”. Şi atunci, dacă e
rost să-l aflu încă de pe aici, de ce să nu mă bucur de el încă de pe aici?
Şi de ce să nu mă bucur de el încă de pe aici încă de tânăr? Dar pentru
ca să mă pot bucura de Rai încă de pe aici am nevoie de cineva, de acel
cineva care este bătrânul, călăuzitorul, povăţuitorul, care să mă ajute
să pot afla cum să mă bucur de Rai.
Cea mai mare problemă cu care v-aţi confruntat, desigur şi dum-
neavoastră, şi cei care vor veni după dumneavoastră (majoritatea de
aici sunteţi studenţi; cred că sunt şi câţiva elevi), cea mai mare problemă
este, aşadar, criza opţională. Omul parcurge etapele de copilărie, ado-
lescenţă, şi vine un moment când în clasă, sau acasă, sau pe bancă într-
un parc, cade o întrebare ca o ghilotină: „Tu ce vrei să faci?” Până atunci
nimeni nu i-a spus ce ar fi bine să facă, din perspectiva a ceea ce este el,
pentru că el nu ştie ce este. Şi atunci, dacă se întâmplă în clasă, de pildă,
pentru ca să nu fie socotit prostul clasei, că nu ştie ce vrea să facă, zice
şi el: inginer, doctor, preot. Şi dacă a apucat să zică, are sau n-are ceva
pentru ca să devină inginer, doctor sau preot, îşi va depune dosarul sau
se va duce şi va da examen ca să devină inginer, doctor sau preot. Şi-n
ziua de astăzi nici nu-i foarte greu să treci printr-o facultate. Numai cine
nu vrea nu trece. Dacă vrei cu adevărat, treci chiar foarte uşor.
Problema nu este să treci printr-o facultate, problema este ce faci
după ce treci prin ea. Începe perioada înghiţirii nodurilor celor mari.
Pentru că suntem alcătuitorii unei societăţi care trăieşte cu nodul în
gât. Cei mai mulţi ajung să se ducă la o slujbă pe care şi-o capătă,
în sfârşit, conform documentelor sau opţiunilor acelora sporadice, şi
merg la slujba aceea cu nodul în gât. Şi se vor trezi într-o comunitate
fără picătură de comuniune. Asta este o criză teribilă. Cea mai mare.
Comunitatea fără comuniune! Blocurile acestea uriaşe din cetăţile
acestea nebune, fără de margini, sunt nişte comunităţi care n-au pic de
comuniune. Cel de la etajul zece nu ştie cine este cel de la parter sau de
la etajul trei. Nici nu-l priveşte, nici nu mai are timp să-l privească. La
firma unde lucrează ceea ce îi uneşte este nevoia de bani.
Bani, bani, bani, bani, bani! Toată lumea asta aude în urechi.
171
Ce-ar trebui să facem? Să devenim serioşi cu noi înşine. Înainte

de toate, să devenim disciplinaţi. Adică să înţelegem că am căpătat de
la Dumnezeu această grozavă harismă care să ne ajute. Dar ce este
disciplina? O harismă, un dar de la Dumnezeu cu ajutorul căruia omul
se poate educa pentru a înţelege, a accepta şi a aplica normele, legile şi
regulile unui sistem sau ale unui domeniu. Dacă nu înţelegem, nu pu-
tem primi. Dacă nu înţelegem şi nu primim, nu putem aplica. Şi asta se
întâmplă şi în teritoriile duhovniceşti. Luând lucrurile sporadic şi spe-
culativ, de colo şi de colo, pe auzite şi pe sărite, nu vom reuşi să facem
mare lucru. E nevoie de rigoare, e nevoie de o diacronie a detaliilor, de
o desfăşurare riguroasă a lucrurilor în toate cele pe care le facem.
Dumnezeu a lăsat şi a pus la-ndemână tot ceea ce ne este necesar,
pentru ca pe parcursul nostru prin valea aceasta a suspinelor care este
viaţa, în surghiunul acesta în care ne aflăm, să ne fie la îndemână, să
ştim cu exactitate ce avem de făcut şi cum avem de făcut. Învăţătura
patristică, Filocalia, ne pune la îndemână adevărate scheme lucrative.
Una dintre acestea, care priveşte tocmai lucrarea mântuirii noastre,
vorbeşte despre şapte cariatide, şapte coloane, şapte stâlpi pe care
se sprijină întreaga lucrare care compune demersul mântuirii. Şapte
stâlpi. Şapte „S”. Pentru că fiecare stâlp începe cu „S”.
Primul „S”, primul stâlp adică, este cel al sincerităţii. Când începe
omul să-şi lucreze mântuirea lui, acesta este primul stâlp pe care ar tre-
bui să-l pună la temelie – al sincerităţii. Să deprindă întâi de toate lupta
împotriva minciunii. Ca să se poată raporta la Adevăr. Pentru că vedeţi
ce zice Mântuitorul: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”. Nu ne putem
raporta la Adevăr minţind. Oricât de mică ar fi minciunica aia. Să vedeţi
cât de subtil şi de atent la detalii este diavolul. Omul zice la un moment
dat: “Gata, eu nu mai mint, eu nu mai vreau să mint nicidecum”. Şi
imediat după ce hotărăşte asta se întâmplă să-l întrebe un semen: „Cât
e ceasul?” Şi omul se uită la ceas şi ceasul este 13:34 şi el zice: „Păi nu-i
spun 13:34, îi spun unu jumate”. A minţit? A minţit. I-a spus unu juma-
te, nu i-a spus unu treişpatru. Dracul zice: Doamne, le-a spus pe ale Tale?
A spus adevărul? Nu! Bun, nu vrei să-i spui că e şi 34, spune-i măcar „e
în jur de unu jumate” şi gata. Sau aproape fără douăzeci. Şi gata, iar ai
scăpat. Dar dracul zice: „Zi-i că e unu jumate, nu-i zi că e şi 34”.
Oricum, noi intrăm într-un conţinut inegociabil al minciunii: au
venit unii care au hotărât, într-un prezidiu, că într-o anumită dumi-
172
nică nu mai e ora şapte dimineaţa, e opt dimineaţa. Nu m-ar mira ca-
ntr-o bună zi alt prezidiu să zică: Nu mai e duminică, e marţi! Şi până
duminica viitoare iar să zică: nu mai e duminică. Păi, dacă putem
hotărî noi aşa, ce uşor, ce simplu! Suntem în conţinutul, în pântecele
unei minciuni din multe puncte de vedere. De aceea, vedeţi, toată Pa-
tristica e plină de povaţa aceasta (o găsim aproape la fel de des ca şi
pe virgule): trezvie. Trezvia – paza de sine. Nu e uşor, dar e simplu. E
simplu pentru că avem toate regulile. Avem toate puse la îndemână,
spuneam, de către Dumnezeu. Da, nu e uşor, însă ne ţinem de ele.
Trebuie să vrem, întâi de toate. Să vrem să fim sinceri, să vrem să fim
vii şi să ne raportăm noi, vii, la Dumnezeul Acesta viu. Pentru ca să-I
simţim într-adevăr lucrarea.
Spunea Părintele Nicolae Steinhardt, şi am împrumutat şi am
pus şi în Lucrarea secvenţa aceasta în care zice: „La noi, în creştinism,
nu e ca-n Budism. Acolo, Buddha e plecat în Nirvana, în vacanţă. La
noi Hristos este aici, mereu lângă noi, umăr lângă umăr, mai cu sea-
mă atunci când ne este nouă greu. Noi nu suntem singuri niciodată.
Şi ne-a pus la dispoziţie Dumnezeu atâţia Sfinţi! Şi peste toate, pe
Maica Domnului, guvernatoarea Universului, cu care putem încuia
şi descuia cele mai tainice şi mai frumoase culoare spre Dumnezeu.
Maica Domnului, Împărăteasa cerului şi a pământului. Cum să-i fie
greu creştinului? Numai dacă el se însingurează, dacă nu conştienti-
zează unde l-a adus pe el Dumnezeu, numai dacă el trece survolând
peste lucrurile acestea minunate.
De aceea vă rog, vă îndemn şi vă pun la inimi să credeţi! Să
înţelegeţi că savorile Ortodoxiei, bucuriile cele mari, sunt în pro-
funzimea Ortodoxiei. Începeţi să lucraţi, să pătrundeţi în adâncuri-
le ei! Şi ca truda să nu fie doar cu un singur rezultat, pe măsură ce
noi ne adâncim, ne şi înălţăm. Cu cât ne adâncim mai mult, cu atât
ne înălţăm mai mult. E o regulă, o lege nescrisă, dar care funcţio-
nează. Şi cu cât ne adâncim, cu atât vom descoperi, cum spuneam,
frumuseţile şi savorile Ortodoxiei. Nu este însă un mod de a trăi al
trândavilor, al celor care împrumută mereu de la alţii. Dar frumu-
seţile Ortodoxiei nu se pot împrumuta. Bogăţiile acestea, pe care ni
le-a pus Dumnezeu la îndemână, ni le-a pus ca fiecare dintre noi să
le ia. Fiecare dintre noi să facem drumul şi să depunem osteneala
pentru a le dobândi.
173
Trei sunt dezideratele, obiectivele oricărui om: să fie sănătos, să

izbândească în ceea ce are de făcut şi izbândind, să propăşească, adică
să progreseze. Orice om îşi doreşte asta. Şi este firesc să fie aşa. Dar
pentru ca aceste trei deziderate să funcţioneze şi să ne putem bucura,
avem nevoie întâi de toate să rezolvăm patru împăcări.
Oameni buni, eu nu grăiesc de la mine. Citiţi învăţăturile Sfin-
ţilor Părinţi, cele care desfac şi ne duc în adâncurile Cuvântului lui
Dumnezeu şi care ne pun la îndemână formule şi scheme practice,
pragmatice, existenţiale, nu poveşti, nu evocări şi invocări.
Prima împăcare este împăcarea cu Dumnezeu. A doua împăcare
este împăcarea cu noi înşine, împăcarea cu sine. A treia împăcare este
împăcarea cu aproapele – vedeţi şi porunca fundamentală în care Mân-
tuitorul zice: „Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi” (Mc. 12, 31).
Şi aici aş deschide o paranteză: M-am aflat la un moment dat în-
tr-o încurcătură. Aflasem că iubirea de sine este „câh” şi că face “buba
la cap” şi că trebuie să mă feresc de ea. Şi odată aflu că dragostea de
sine e o virtute de seamă! Şi atunci am început să călătoresc, să mă duc
să întreb în stânga şi în dreapta, cum e, care-i diferenţa între dragos-
tea de sine şi iubirea de sine. Şi precum spuneam şi ieri despre lipsa
de timp, poate că puţină atenţie nu ne-ar strica, să vrem să fim mai
atenţi cu termenii, cu noţiunile. În cele mai multe locuri mi s-a spus:
„O nebunie amândouă, şi dragostea de sine şi iubirea de sine, e una
şi aceeaşi”. Există însă o carte care se numeşte Învăţătura de Credinţă
Ortodoxă, pe care au scos-o vreo trei edituri, Doxologia, Renaşterea,
toate sunt la fel, lucrarea este aceeaşi. Acolo toate sunt pe capitolaşe
mici, pe întrebări – „Ce este...?”. Şi acolo găsiţi la pagina 383: „Ce este
dragostea de sine?”. Şi aflăm de acolo că dragostea de sine este cu ade-
vărat o virtute de seamă creştină, care lucrează împreună cu unirea de
Dumnezeu, unirea cu Dumnezeu, din perspectiva căreia încuiem şi
descuiem facerea de bine, stăruirea în bine şi ferirea de păcat.
Vedeţi, uneori se duce omul o viaţă întreagă (aici, ce să fac, mai
deschid o paranteză, vedem cine pe cine prinde) şi spovedeşte o lis-
tuţă, se duce mereu cu aceeaşi listuţă la părinte şi spune: „Părinte, iar
am făcut, am dres, am sucit, am răsucit”, şi data viitoare aproape că
nici nu ar mai fi necesara listuţa, că ar putea să spună: e ca data tre-
cută, părinte. Şi ani de zile nu-şi pun întrebarea nici părintele şi nici
spoveditul: „Bre, o fi ceva aici. Unul dintre noi nu e-n regulă. Tu, că
174
vii mereu cu aceeaşi listuţă, sau eu că accept să o aud mereu. Că dacă

transferăm lucrurile într-un alt tip de exemplu, cum ar fi (şi vă rog să-
mi iertaţi poate exemplul nepotrivit, mai cu seamă că nu-i aşa plăcut
pentru nimeni mersul la stomatolog) când ne doare măseaua, ne du-
cem la stomatolog, nu? Dacă eu mă duc la stomatolog şi spun că mă
doare măseaua şi stomatologul cu instrumentele lui face ceva, bâzâie
acolo la măseluţa mea, pune ceva ce ştie el să pună şi zice „Gata, te
duci acasă”. Mă duc acasă şi după două, trei ore, măseaua mă doare
în continuare. Nu pot sta, că durerile de măsele nu te lasă acasă. Şi
te duci din nou la stomatolog a doua oară şi spui: „Doctore, nu ştiu
ce mi-ai făcut, mi-ai pus ceva acolo, dar mă doare în continuare mă-
seaua”. Şi doctorul iar bâzâie cu instrumentele lui şi iar pune pomezi
dintr-ale lui şi te duci iar acasă şi măseaua iarăşi doare... Vă întreb, şi
nu trebuie să-mi daţi răspunsul. Daţi-vi-l fiecare în parte. Vă duceţi şi
a treia oară la acelaşi stomatolog?!? Nu. Nu vă mai duceţi. Pentru că
nu vă lasă măseaua! Vă spun eu că nu vă duceţi şi a treia oară. Dar cu
acelaşi păcat ne ducem şi a mia oară! Doar pentru că nu doare? Nu ne
punem întrebarea că ceva acolo nu se întâmplă? Că nu-i lucrare? Că
nu-i lucrare din partea mea, sau din partea stomatologului? Ori eu nu
i-am spus exact care-i măseaua care mă doare, ori n-am făcut ce mi-a
zis el, ori el nu are, vai, ştiinţa sau pomada potrivită.
Prodromiţa şi românirea iconografică.
Un moment din istoria ortodoxă (adevărată)
a românilor
Pr. prof. Petre Comşa
Rezumat: Sensul împlinirii noastre în istorie este prezentat

din perspectiva împlinirii noastre ca parte a Bisericii universale,
cosmice. Românirea, încurajată de unii, dar contestată de alţii, în
secolul al XIX-lea, s-a dovedit plăcută lui Dumnezeu, aceasta vă-
zându-se din faptul că ne-a dat în 1863 icoana nefăcută de mână,
Prodromiţa, reper fundamental pe drumul împlinirii noastre. Este
o românire la nivelul conştiinţei, şi o sfântă românire. Prodromiţa a
fost dată în primul rând celor care se nevoiesc pentru sfânta româ-
nire. Din păcate, Prodromiţa şi sfânta românire sunt puţin prezen-
tate şi de aceea puţin cunoscute, ceea ce are efecte negative asupra
împlinirii şi mulţumirii sufleteşti a românilor. Prodromiţa nu ne
izolează în cadrul celorlalte popoare, deoarece bunul Dumnezeu
a dat fiecărui popor icoane nefăcute de mână, după specificul lui,
dar toate având ceva comun: strălucirea Duhului Sfânt, care este
una şi ne uneşte.
Cuvinte cheie: istorie, românire, românire la nivelul conşti-
inţei, sfânta românire, Biserica cosmică, hristocraţie, ecleziocraţie
Introducere
Tot Universul este destinat să devină Sfânta Biserică a Domnului

nostru Iisus Hristos, trupul Lui. De aceea în Păstorul lui Herma ni se
spune că lui Herma, Biserica îi apare ca o femeie bătrână. Întrebând
Herma de ce este bătrână, i se răspunde că este bătrână deoarece este
făcută înainte de facerea lumii, iar lumea pentru ea a fost făcută, pen-
tru a deveni Biserică. Totul este făcut pentru a deveni Sfânta Biserică
universală, care cuprinde totul, pe cele necreate şi pe cele create, în
176
Pr. Prof. Petre Comșa
care avem jertfelnicul cel mai presus de ceruri, în care, după modelul
Domnului nostru Iisus Hristos, totul şi fiecare în parte este jertfă, jert-
felnic şi jertfitor.
Din acest punct de vedere, istoria înseamnă drumul acesta în
timp, de împlinire a Universului ca Sfântă Biserică. Fiecare moment
de îmbisericire a creaţiei şi de sporire în această îmbisericire este un
moment istoric. Fiecare eveniment de Hristificare a lumii, de sfinţire a
ei întru Domnul, este o pagină de istorie înscrisă în Cartea Vieţii. Fieca-
re clipă de zidire a Sfintei Biserici cosmice este un moment de istorie
sfântă, care va culmina cu intrarea în veşnicie a lumii.
Pornind de la aceste premise, rezultă că fiecare neam în parte,
fiecare popor, trebuie să-şi aducă contribuţia la această zidire a Împă-
răţiei Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, în specificul lui. Sfinţenia
este una, dar se manifestă în mod distinct la fiecare popor. În acest
sens, şi poporul român, cu pământul şi cerul românesc, trebuie să se
zidească ca Sfântă Biserică, ca Sfântă Biserică Ortodoxă Română. Şi ea
este astfel o parte a Împărăţiei Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, a Sfin-
tei Biserici universale, soborniceşti. Biserica văzută, lăcaşurile de cult,
sunt numai laboratoare de deschidere către Sfânta Biserică universală,
în care se săvârşeşte Liturghia cosmică, în jertfelnicul cel mai presus
de ceruri. Nu suntem chemaţi să ne închidem în lăcaşurile de cult, în
biserici, ci să ne deschidem prin ele spre lăcaşul care este chemat să fie
tot cosmosul. De aceea şi românii, în sfinţenia şi specificul lor, trebuie
să se zidească ca parte a Sfintei Biserici universale.
Şi românii au intuit duhovniceşte acest lucru, şi în acest sens au
pictat şi în exterior pereţii bisericilor, dintre care Voroneţul este cea
mai cunoscută. Prin aceasta se arată că biserica-lăcaş nu este făcută să
ne izoleze de lume prin zidurile ei, ci zidurile ei sunt membrane prin
care ne deschidem către zidirea Bisericii cosmice. De aceea pămân-
tul ţării noastre a fost numit „pământ cântând în imagini” (Wilhelm
Nyssen), „grădină a Maicii Domnului”. Şi astfel istoria noastră este o
istorie ortodoxă română, o istorie adevărată română, în măsura în care
ne zidim ca parte a Împărăţiei Domnului nostru Iisus Hristos, în care
cu toţii, cu pământul şi cu cerul nostru românesc, suntem chemaţi la
şederea de-a dreapta Părintelui ceresc.
Plecând de la această perspectivă, istoria noastră este foarte bine
descrisă prin pilda neghinei. În ogorul Domnului Iisus Hristos sunt
Prodromiţa şi românirea iconografică. 177
Un moment din istoria ortodoxă (adevărată) a românilor
şi oameni care se aseamănă boabelor de grâu care dau roade bune,

dar şi oameni care se aseamănă boabelor de neghină care dau roade
rele. Dar, aşa cum ne spune Domnul Iisus Hristos, nimeni nu are voie
să meargă să smulgă neghina, ci trebuie lăsată să se coacă şi grâul şi
neghina, şi abia după aceea grâul va fi pus în hambare (în raiul lui
Hristos), iar neghina va arde în iezerul de foc. Şi dacă aceasta facem şi
în agricultură, cu atât mai mult vom face aceasta la oameni, deoarece
la sămânţă, sămânţa de neghină nu se face niciodată sămânţă de grâu,
pe când în cazul oamenilor, un om care astăzi este neghină mâine poa-
te deveni grâu, şi invers. Şi atunci în viaţa fiecărui om sunt momente
când este mai mult sau mai puţin grâu, dar şi momente când este mai
mult sau mai puţin neghină. Şi mai mult decât atât, cu cât este mai mult
grâu, cu cât este grâu într-o formă mai curată, cu atât va scrie o pagină
de istorie mai luminoasă, adică cu atât mai mult va pune o cărămidă
mai trainică la Biserica lui Dumnezeu.
Şi este o datorie sfântă a fiecăruia de a ne sili pentru a fi cât mai
luminos, dar şi într-o continuitate de virtute, în procesul acesta de
scriere a istoriei. Dar este şi de datoria istoricilor a trece în cărţile şi
manualele de istorie aceste momente de Duh Sfânt, căutând ca nu
cumva cele care sunt cele mai sfinte pentru un neam să nu fie men-
ţionate, iar cele mai puţin curate să fie prezentate ca cele mai curate.
Istoria are un înalt nivel mobilizator şi educativ, şi de aceea prezen-
tarea istoriei adevărate nu este numai o datorie faţă de adevăr, dar şi
o datorie faţă de popor, care trebuie educat şi călăuzit după cele mai
frumoase modele.
Un astfel de model dumnezeiesc, neprezentat de obicei în pa-
ginile istoriei noastre, este şi Prodromiţa – icoană nefăcută de mână
şi zugrăvită prin minune dumnezeiască. Pentru a înţelege mai bine
exemplul icoanei Prodromiţa, voi prezenta în primul rând cadrul isto-
ric în care Dumnezeu a făcut această minune.
Cadrul istoric în care apare Prodromiţa
Prodromiţa a fost zugrăvită prin minune dumnezeiască în

noaptea spre 28 iunie 1863. Aşadar, suntem în prelungirea Ilumi-
nismului, în perioada modernă. Este perioada în care omenirea este
împinsă spre formarea unei concepţii de viaţa rupte de credinţa creş-
178
tină. Dacă în creştinism omul stă cu privirea orientată în primul rând

spre viaţa veşnică, timpul şi spaţiul apărând odată cu crearea lumii
de către Dumnezeu Cel necreat, veşnic şi de necuprins, în perioada
modernă materia este înveşnicită, şi odată cu ea şi timpul şi spaţiul
devin veşnice. Omul este rupt astfel de veşnicia necreată şi necu-
prinsă, şi este introdus în veşnicia creaţiei, a timpului şi a spaţiului.
Omul nu se mai mişcă, viază şi există în Domnul, cum spune Sfântul
Apostol Pavel, ci începe să se mişte, să vieze, să existe în cele mate-
riale, în spaţiu şi în timp. De aceea el începe să-şi raporteze viaţa la
cele create şi materiale. Îndemnul kantian Îndrăzneşte să cunoşti! îl
face încrezător în propria raţiune, lumina naturală a raţiunii fiind
considerată suficientă pentru a cunoaşte creaţia.
De asemenea, deschizând neamurile ochii asupra lor înşile, mai
mult sau mai puţin din perspectiva Domnului nostru Iisus Hristos,
apar momentele constituirii statelor, dar şi ale revoluţiilor de la 1848,
urmând Revoluţiei franceze de la 1789. Se stă cu ochii pe Franţa şi pe
Paris, care elimină sau alterează adevăratul duh creştin.
Şi în Ţările Române se manifestă acest duh cu tentă naţională,
patriotică şi eliberatoare, uneori acestea nefiind înţelese tocmai orto-
dox. Ţările Române, sub domniile fanariote, fuseseră supuse unui duh
de închinare, atât material cât şi duhovnicesc, grecesc. Revoluţiile de
la 1848, plus unirea Ţărilor Române, Moldova şi Ţara Românească,
marchează această perioadă prin personalităţi precum Nicolae Bălces-
cu, Mihail Kogălniceanu, Ana Ipătescu, Alexandru Ioan Cuza. Sunt
nume din această perioadă faţă de care, prin manualele de istorie, ni
s-a inculcat cea mai mare evlavie.
De asemenea, se introduce termenul de românire, prima dată prin
Anton Pann, acesta vorbind de românirea cântărilor bisericeşti. Dacă cer-
curile greceşti susţineau că trebuie să se cânte muzica psaltică precum
grecii, ceilalţi în frunte cu Anton Pann susţineau necesitatea români-
rii cântărilor, adică să fie cântate tot în Duhul Sfânt, dar pe specificul
nostru românesc. Specificul nostru românesc este scos în evidenţă în
muzică şi de Ciprian Porumbescu şi de alţi compozitori şi interpreţi.
De asemenea, în literatură, avem Junimea lui Titu Maiorescu, cu Mihai
Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, Ioan Slavici etc., toţi căutând să
scoată în evidenţă specificul nostru românesc.
Aceleaşi eforturi se fac şi în pictură, în iconografie. Dacă în poe-

zie avem în prezentarea specificului românesc în primul rând pe Mihai
Eminescu, în iconografie şi în pictură îl avem pe Nicolae Grigorescu
(1838-1907), asupra căruia vom zăbovi mai mult, pentru că preocupă-
rile noastre aici sunt în primul rând din domeniul iconografiei.
Vorbind despre Nicolae Grigorescu, prietenul său Alexandru
Vlahuţă scrie:
„În opera lui se oglindeşte viaţa lui. Toată viaţa lui. O viaţă mai
simplă, mai curată, mai cucernic închinată artei şi mai frumos tră-
ită în prietenie cu natura nu se poate concepe. Dacă vorbele n-ar
avea nevoie de explicaţii, din două vorbe ne-am înţelege asupra
personalităţii lui Grigorescu: sincer şi simplu, şi la o adică de una
singură: sincer”1.
În monografia citată, Grigorescu este descris astfel:
„Grigorescu rămâne, în primul rând, pictorul nostru naţional,

marele interpret al romantismului naţional, cum avea să-l numeas-
că Octavian Goga. Profund ataşat de modul de viaţă şi de valo-
rile spirituale ale neamului său, i-a închinat numeroase poeme în
culori. A început un nou capitol în istoria picturii româneşti şi a
creat un adevărat stil românesc în artă: şcoala noastră de pictură
dobândeşte, mai ales datorită lui, un caracter propriu, o viziune
originală... . Cum spunea criticul şi istoricul de artă Ionel Jianu,
de o pictură cu adevărat naţională, având un profil original, nu poate fi
vorba decât începând cu Nicolae Grigorescu. El a găsit forma cea mai
potrivită pentru a reda portretul ţăranului român şi frumuseţea
peisajului românesc, pentru a tălmăci într-un grai nou, românesc,
pe înţelesul tuturor, fondul comun al întregului popor... Grigorescu a
adus un cântec nou pe lume, cum atât de frumos spune biograful
său Alexandru Vlahuţă. Dar acest cântec nu este numai al său. În el
răsună şi doina, şi aleanul, şi dorul, şi optimismul, şi încrederea în viaţă,
şi dragostea pentru natură a ţăranului român, şi de aceea cântecul acesta
însorit este al întregului nostru popor, observa acelaşi Ionel Jianu. În
ceea ce priveşte originalitatea operei şi importanţa ei pentru evo-
luţia de mai târziu a artei româneşti, precum şi caracterul profund
naţional, rolul lui Grigorescu în pictură a fost asemănat cu cel al
1
*** Viaţa şi opera lui Grigorescu, Colecţia Pictori de geniu, Adevărul, Bucureşti, 2009, p. 7.
180
lui Eminescu în poezie, al lui Caragiale în literatura dramatică şi al

lui Enescu în muzică. Dincolo de valoarea artistică impresionantă,
creaţia lui înseamnă deopotrivă şi asumarea unei datorii morale,
aceea de a face onoare ţării în care s-a născut şi de a ridica la un
nivel universal cultura românească”2.
Cele spuse despre Nicolae Grigorescu acoperă numai în parte

chemarea şi vocaţia acestuia. El a fost chemat să fie apostol al nea-
mului în sensul cel mai propriu. A fost chemat să cânte cântecul Păs-
torului, ca să orienteze oile spre Domnul Iisus Hristos, spre Biserica
Lui. Adică să îmbine patriotismul nu numai cu o curăţie morală, ci cu
sfinţenie. Ceea ce spun nu este prea mult, pentru că iată ce spune el
despre el însuşi:
„Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi

mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii
erau vii; stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se
uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-
se, ridicând mâna să mă binecuvinteze”3.
Această stare îngerească, Grigorescu o are şi la 15 ani. Spune

pictorul:
„Eram de cincisprezece ani când meşterul care zugrăvea bise-

rica de la Zamfira m-a luat cu el ca să-i fac sfinţii de la catape-
teasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea.
Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari albaştri, şi-n toată figura
o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum,
că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-
ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca în vis.
Şi ne plimbam alături, ţinându-ne de mână, şi nu spuneam ni-
mic. Dar eram aşa de fericiţi, cum numai la vârsta aceea poţi fi.
Când ne despărţeam, ne strângeam de mână, ne şopteam înce-
tişor: Noapte bună şi ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul
şi în locul acela... Era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai
frumos pe lume. Şi nici nu mai puteam gândi la altceva. Oda-
2
Ibidem, p. 11-14.
3
Ibidem, p. 24.
tă, plecase zugravul la târg, şi se vede că se-ncurcase la vreun

chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare
din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în
creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de făcut şi mă urc pe
schele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung, şi cât voi fi lucrat eu
acolo nu ştiu, dar când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce
făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: Bravo,
mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu.
Leită Măriuca popii, dar parcă-i şi mai frumoasă aici. Fără să vreau,
făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin”4.
Îl vedem pe Nicolae Grigorescu la 15 ani nu numai într-un pro-

ces de umanizare, de moralizare, ci într-un proces de hristificare, de
îmbisericire, de viaţă a unui înger în trup. Procesul acesta continuă,
atingând forma maximă la Mănăstirea Agapia (1858-1860). Aici el
caută nu numai să redea specificul ţăranului român şi al peisajului
românesc, ci mult mai mult, vrea să redea chipul românesc al Maicii
Domnului5, icoana Maicii Domnului a lui Nicolae Grigorescu. Ceea ce
şi reuşeşte, atât cât îi era creştineşte posibil.
Aşadar, până la această vârstă el îmbină armonios sfinţenia orto-
doxă cu specificul românesc şi contribuie la zidirea Bisericii româneşti ca
parte a Bisericii universale. Pentru că, aşa cum spune Înaltpreasfințitul
Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, „nu putem să nu sesizăm
lumina cerului din arta religioasă semnată de Nicolae Grigorescu”6.
Dar numai până la 20 de ani Nicolae Grigorescu îmbină armo-
nios îmbisericirea şi românirea icoanelor şi a picturilor. După aceea,
Nicolae Grigorescu pleacă la Paris şi în restul vieţii el este preocu-
pat în cea mai mare parte de românirea picturii din portrete şi din
peisaje, nemaiocupându-se de iconografie şi destul de rupt de viaţa
bisericească. De obicei acesta este socotit punctul maxim al nivelului
iconografic românesc din această perioadă. Nu se mai prezintă nimic
spre care am putea avea o evlavie mai mare. Şi aceasta, din păcate,
atât în manualele de istorie, cât şi în cele de religie. Prodromiţa, de
cele mai multe ori, nici măcar nu este amintită.

4
Ibidem, p. 39.
5
Bogdan Cronţ, Icoanele lui Grigorescu, expuse la Iaşi, în ziarul Lumina, 31 martie 2012, p. 1.
6
Ibidem, p. 3.
182
Prodromiţa
„Adevăratul ctitor al Schitului românesc Prodromul – Muntele
Athos”7 este ieroschimonahul Nifon Ionescu. El pune bazele schitului
în 1850, care este sfinţit în 1860.
„În anul 1863, părinţii ieroschimonahi Nifon şi Nectarie

[...] plecând în Ţara Românească pentru trebuinţele acestui
schit, aveau la inimă dorinţa şi evlavia pentru o sfântă icoană
mai însemnată şi de minuni făcătoare a Maicii lui Dumnezeu,
care să fie spre mângâierea celor ce se vor afla în acest sfânt
locaş, după cum mai toate mănăstirile Sfântului Munte au câte
o icoană făcătoare de minuni.
Deci aflându-se părinţii Nifon şi Nectarie în oraşul Iaşi,
capitală a Moldovei, au început a cerceta acolo un zugrav mai
iscusit şi cu viaţă plăcută lui Dumnezeu, care să le zugrăvească
o icoană a Maicii lui Dumnezeu. Şi din pronia dumnezeiască, au
găsit pe un zugrav bătrân, cu numele Iordache Nicolau, care s-a
învoit să le facă această sfântă icoană după modelul ce i-au dat
părinţii. Însă i-au pus şi îndatorire ca să lucreze cu post, adică
de dimineaţă până când va flămânzi, neluând nimic în gură; iar
după masă să nu mai lucreze la această sfântă Icoană, şi într-
7
Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Galaţi, 1990, p. 48.
acest fel să urmeze cu lucrul Icoanei până la săvârşirea ei. Şi-a

primit numitul zugrav învoiala aceasta cu toată mulţumirea şi
evlavia, zicând doar că el nu poate lucra acum ca mai-nainte, că a
îmbătrânit şi-i tremură mâinile; iar părinţii Nifon şi Nectarie l-au
mai îmbărbătat, zicându-i să se silească şi să aibă credinţă că îl va
ajuta Maica Domnului. ...Şi mai departe spune el însuşi:
«Eu, Iordache Nicolau, zugrav din oraşul Iaşi, am zugrăvit
această sfântă Icoană a Maicii lui Dumnezeu, cu însuşi mâna mea, la
care a urmat o minune preaslăvită în modul următor: După ce am is-
prăvit veşmintele, după meşteşugul zugrăvelii mele, m-am apucat să
lucrez feţele Maicii Domnului şi a Domnului nostru Iisus Hristos;
după ce am dat mâna întâia şi a doua, de noapte apucându-mă ca să
zugrăvesc desăvârşit, privind eu la chipuri cu totul au ieşit dempotrivă,
pentru care foarte mult m-am mâhnit, socotind că mi-am uitat meşte-
şugul; şi aşa fiind, seara m-am culcat scârbit nemâncând nimic în ziua
aceea, socotind că a doua zi sculându-mă să mă apuc mai cu deadinsul.
După ce m-am sculat a doua zi, mai întâi am făcut trei metanii Maicii
lui Dumnezeu, rugându-mă ca să-mi lumineze mintea, să pot isprăvi
sfânta ei Icoană. Şi când m-am dus să mă apuc de lucru, o! preaslăvite
minuni ale Maicii lui Dumnezeu! S-au arătat chipurile drese desăvâr-
şit precum se vede, şi eu văzând această minune n-am mai adaos a-mi
pune condeiul, fără numai am dat lustrul cuviincios, deşi cu greşeală
am făcut aceasta ca să dau lustru la o asemenea minune. Aceasta este
povestirea acestei sfinte Icoane»”.
Minunea aceasta s-a întâmplat în noaptea spre 28 iunie şi
din pricina prăznuirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel pe 29 iunie,
s-a mutat slujba icoanei pe 12 iulie... Şi însuşi Mitropolitul Calinic
Miclescu, cu tot clirosul său, au văzut sfânta Icoană, şi crezând i
s-au închinat cu toată evlavia, minunându-se şi zicând: Cu adevă-
rat mare dar ne-a dăruit Maica lui Dumnezeu prin această minunată
şi preaslăvită Icoană a sa. Şi a început darul Maicii lui Dumnezeu
a lucra prin această sfântă Icoană şi a face minuni multe, pe care
părinţii nu le-au însemnat, fiind obosiţi de îmbulzeala poporului,
care cerea neîncetat a li se citi paraclise şi aghiasme, încât nu pu-
teau să ţie socoteală de cine cu ce se foloseşte, şi mai ales că erau
ameninţaţi de orăşeni de a le opri Icoana acolo, zicând că a lor
este, fiindcă în Iaşi s-a făcut minunea, cu zugrăvirea dumneze-
ieştilor ei feţe. ... Părinţii Nifon şi Nectarie ... au ridicat cu grăbire
sfânta Icoană şi au plecat spre Sfântul Munte. ... Dar se înştiinţase
şi Vodă Cuza şi zicea: să se oprească sfânta Icoană, fiindcă s-a
184
făcut minunea în ţară. ... La plecarea părinţilor Nifon şi Nectarie

din Galaţi cu sfânta Icoană aproape de pornire fiind, s-a făcut faţa
sfintei Icoane, ca ghermesit, adică valuri de-a curmezişul obrazului
ca asudată. ... Şi a fost dusă în Sfântul Munte şi aşezată în biserica
Schitului Prodromul, făcând multe minuni...
Mărimea acestei sfinte Icoane este în lungime de 4 palme
şi jumătate, iar latul după analoghie. Nu este făcută după nici
una din icoanele făcătoare de minuni, ci este făcută după un
nou plan al zugravului. Faţa ei este cum este culoarea grâului;
nasul, gura, bărbia sunt foarte potrivite la măsuri, iar ochii, atât
dar au, ca şi cum ar soarbe inima privitorilor; cu toate acestea
căutătura este cu stăpânire; şi, privind cineva cu înţelepciune şi
cu luare aminte în faţa acestei sfinte Icoane, va vedea caracter
de mare neam, amestecat cu o blândeţe, cu care arată că este
însăşi Maica lui Dumnezeu închipuită pe Icoană, şi plină de
Dar dumnezeiesc şi nu poate nimeni să o privească fără să nu
simtă în inima sa dulceaţă duhovnicească, bucurie şi umilinţă,
fără numai de va fi vreun om prea îndărătnic şi întunecat la
minte, ca să nu simtă nimic din acestea, că numai din privirea
ei se încredinţează fiecare cum că nu este săvârşită de mână de
om, precum mărturisesc şi străinii care vin de o văd, că nu stă
numai într-un chip sfânta ei faţă, ci uneori se cam smoleşte,
alteori se îngălbeneşte. Iar la privegherile cele de toată noaptea,
la praznice împărăteşti şi mai ales pe 12 iulie, ziua ei de prăz-
nuire, atât este de veselă şi voioasă cum este un trandafir, încât
privitorilor nu li se pare că văd chip, ci ca şi cum ar privi chiar
pe adevărata Maica lui Dumnezeu. Şi stă în strană în mijlocul
bisericii, cu podoabe încuviinţată, atrăgând ochii tuturor şi ne-
săţioase priviri având. Şi precum odinioară a văzut-o Sfântul
Dionisie Areopagitul, în Sfântul Sion, asemenea şi în Sfântul
Munte a văzut-o, treaz fiind, în dumnezeiască vedenie, Cuvio-
sul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, şezând pe sca-
un, ca o Împărăteasă, înconjurată de îngeri şi de arhangheli, şi
de toţi cuvioşii Sfântului Munte, slăvind-o şi închinându-i-se ei,
care avea palate de aur înalte, către partea ce se cheamă Vigla.
În acest loc acum, cu ajutorul ei, s-a făcut Schitul Prodromul cu
această biserică, întru slava Fiului ei, spre mântuirea monahilor
români şi a tuturor credincioşilor ortodocşi”8.
8
Mineiul pe iulie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 129-132.
Am redat Sinaxarul slujbei dedicat Sfintei Icoane Prodromiţa, fără

a prezenta şi minunile prezentate acolo, pentru a nu lungi prea mult
textul. Voi reda din minunile Prodromiţei doar una, făcută asupra lui
Nectarie Protopsaltul (1808-1903). El cânta la biserică precum „un în-
ger în trup”. Era foarte blând, nevoitor în post, rugăciune şi lacrimi.
Era numit Cucuzel Vlahul, Noul Cucuzel, Privighetoarea Sfântului Munte,
Privighetoarea Moldovei.
Viaţa lui porneşte sub aceleaşi orizonturi ca ale lui Nicolae Grigo-
rescu. Este un copil dintr-o familie de ţărani credincioşi, cu mai mulţi
copii, din oraşul Huşi. Ca şi Nicolae Grigorescu, are un dar deosebit
de la Dumnezeu: Grigorescu spre pictură, iar Nectarie spre muzică. Şi
aşa cum lui Nicolae Grigorescu i-a fost valorificat darul în cadrul Bise-
ricii, tot aşa şi Nectarie este luat de mic la Episcopia din Iaşi ca să în-
veţe muzica psaltică. Ca şi Grigorescu, îi uimeşte pe toţi cu darul său.
De aceea ieromonahul Macarie, dascălul de psaltichie de la Mitropolia
din Bucureşti, a voit să-l ia cu sine şi să-l facă dascăl şi protopsalt. Dar
Nectarie, neiubind cinstea şi slava acestei lumi, pleacă la Sfântul Mun-
te Athos. Aici drumurile celor doi tineri foarte asemănători ca viaţă şi
talanţi primiţi de la Dumnezeu, se separă. Nectarie alege mai binele, iar
Grigorescu numai binele.
„Într-adevăr Părintele Nectarie merge cu fratele său la chi-

lia Vigla de sub vârful Athosului, unde a petrecut 16 ani în aspră
nevoinţă, asemenea marilor sihaştri athoniţi. ... Tot acolo în pustie
a deprins cuviosul Nectarie în chip desăvârşit meşteşugul cântării
bisericeşti pe psaltichie. Fiind înzestrat de Dumnezeu cu glas în-
geresc, cânta aşa de minunat cum nu mai cânta alt călugăr în tot
Sfântul Munte. ... Era chemat la praznice împărăteşti să cânte la
mănăstirile din Sfântul Munte, de la Ierusalim. ... Când începea
să cânte, pelerinii şi slujitorii se urcau pe străni şi prin galerii, ... se
urcau pe ferestre din afară să-l asculte şi să-l vadă cântând... .
Aşa a petrecut cuviosul Nectarie în chilia Vigla, cu fratele
Său Atanasie, în neîncetată rugăciune, în cântări dumnezeieşti şi în
mângâierea Duhului Sfânt, până în anul 1862 când s-a sfinţit bise-
rica de la schitul românesc Prodromul. Apoi s-au aşezat amândoi
în schit. Şi a rămas schimonahul Nectarie în Prodromul încă 40
de ani, până la sfârşitul vieţii, făcând ascultare cu multă smerenie
împreună cu toţi fraţii şi părinţii [...].
186
Când a venit cuviosul Nectarie la schitul Prodromul n-a

aflat nici o cântare în româneşte, după cum se cântă în Sfântul Mun-
te, şi îndată s-a pus cu multă silinţă şi a tradus toate cântările din
greceşte în româneşte, iar pe unele le-a compus din nou. După
ce intra în chilia lui se apuca de scris şi tradus cântări bisericeşti,
care i se păreau mai frumoase, pentru a împodobi Biserica lui Hris-
tos ca pe o adevărată mireasă.
Cât a trăit cuviosul Nectarie Protopsaltul la schitul Pro-
dromul, a scris Doxastarul la toţi sfinţii de peste an care au pri-
vegheri, precum şi la Triod şi Penticostar. A mai scris stihiri la
toţi sfinţii, precum şi polielee, heruvice, axioane şi chinonice.
A scris încă anixandarele mari şi mici şi a pus Prohodul Dom-
nului pe psaltichie. Acestea sunt cele mai importante contribu-
ţii ale schimonahului Nectarie la îmbogăţirea muzicii psaltice
româneşti. De asemenea a format o şcoală de psaltichie pen-
tru călugări renumită în tot Muntele Athos. ... Despre cuviosul
Nectarie, când avea 70 de ani (în 1889) cineva care l-a cunoscut
personal spunea: «Părintele Nectarie protopsaltul este de sta-
tură înaltă, om frumos şi plăcut la faţă, bătrân. Vocea sa este
sonoră, dulce şi lină. Cântând, nu se observă nicio mişcare pe
figura lui, aşa că s-ar părea că nu este el cel care cântă. Toate
cântările compuse de el sunt line şi fără figuri, dar întrunesc se-
riozitatea şi plăcutul. De aceea ascultătorii nu se pot dezlipi de
a-l auzi cântând. Modulaţia vocii este aşa de desăvârşită la el,
încât, deşi are un volum de voce puternică, nu întrebuinţează
în cântările bisericeşti decât atât cât este necesar în deşteptarea
simţului religios prin cântare» [...].
Spuneau ucenicii lui că Părintele Nectarie avea mare evla-
vie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Căci cu ajutorul
ei a dobândit darul rugăciunii lui Iisus şi a învăţat în chip desă-
vârşit cântarea bisericească. Tot cu puterea ei a fost izbăvit de
otrăvire şi de zavistia oamenilor şi a viclenilor diavoli. Pentru
aceasta a compus în cinstea Maicii Domnului cele mai alese axi-
oane, iar la praznicele ei cânta ca un înger de frumos”9.
Bineînţeles că protopsaltul Nectarie, când spunea Maica Dom-

nului, spunea Prodromiţa. Aşa este, căci el vine la schitul Prodromul
în 1862, iar în 1863 este adusă Prodromiţa, şi după aceea cuviosul Nec-
9
Ioanichie Bălan, op. cit., pp. 494-496.
tarie petrece 40 de ani la Prodromul sub acoperământul Prodromiţei.

Aşa este şi aceasta se vede din următoarea minune:
„Când Părintele Nectarie avea 90 de ani, i-a rânduit stare-

ţul pe monahul Arcadie să-l îngrijească. Într-o zi, fiindu-i uceni-
cul la ascultare, bătrânul stătea în chilie şi compunea o stihiră în
cinstea Maicii Domnului. Deodată, vrăjmaşul diavol a intrat la
el în chip de om înfricoşat şi apucându-l cu mâinile de haine l-a
târât afară pe pietre, ca la 2 km, până la malul mării, vrând să-l
înece în valuri. Dar cuviosul, cerând cu lacrimi ajutorul Maicii
Domnului, îndată i-a apărut la liman Prea Sfânta Fecioară Ma-
ria în chipul icoanei făcătoare de minuni – numită Prodromiţa.
Atunci diavolul l-a lăsat şi s-a făcut nevăzut. După un ceas, l-a
găsit ucenicul zăcând jos, zdrobit şi abia viu. Apoi, ridicându-l,
l-a dus la chilie şi l-a îngrijit până s-a făcut sănătos.
În vara anului 1903 Cuviosul Nectarie Protopsaltul s-a
strămutat la veşnicele lăcaşuri, fiind în vârstă de 95 de ani, din
care 75 de ani de nevoinţă călugărească. Astăzi osemintele sale se
odihnesc în cimitirul schitului Prodromul, iar sufletul lui cântă
în cer cu sfinţii măririle lui Dumnezeu”10.
A petrecut aşadar 40 de ani privind privirea Prodromiţei.
Concluzii
1. Românirea este plăcută lui Dumnezeu. Am văzut că la mijlocul se-

colului al XIX-lea, românirea a devenit un subiect foarte aprins. Pornin-
du-se de la românirea cântărilor (Anton Pann), românirea a cuprins
toate aspectele vieţii poporului român. Au fost şi din cei care s-au opus
acestui proces. Dumnezeu a arătat că iubeşte românirea.
Dumnezeu a arătat că vrea să ne prezentăm şi noi specificul
nostru, nu izolându-ne de celelalte popoare, ci unindu-ne cu toţii,
fiecare cu specificul lui şi îmbogăţindu-ne unii pe alţii prin afirmarea
specificului fiecăruia. A arătat Dumnezeu că încurajează acest proces
de românire prin faptul că i-a ajutat pe cei care au realizat aceasta.
Cuviosul Nectarie Protopsaltul, otrăvit de cei care nu încurajau ro-
mânirea cântărilor, a fost vindecat în mod minunat de Născătoarea
10
Ibidem, p. 497.
188
de Dumnezeu. Mai mult decât atât, ajută pe

cei care căutau să redea chipul românesc al
Maicii Domnului. Aceasta se întâmplă în ca-
zul lui Nicolae Grigorescu, care a căutat să
redea chipul românesc al Maicii Domnului şi
a reuşit aceasta pe cât este omeneşte posibil.
Mai mult decât atât, ajută pe ieroschimona-
hul Nifon să întemeieze în Sfântul Munte şi
un schit românesc. Acesta nu a mers să facă
icoana Maicii Domnului la un grec, ci a mers
la Iaşi, ca să o facă un român, ca să fie în
specificul nostru românesc. Şi atunci Maica
Domnului a arătat că-i este plăcută această
căutare a chipului românesc al ei, şi a zugrăvit icoana Prodromiţa prin
minune dumnezeiască.
Icoana este românească, fără să se închidă, să se izoleze în naţi-
onalism, ci, punctând specificul nostru românesc, se deschide totuşi
şi se îmbogăţeşte din legătura cu specificul altor popoare. Şi acestora
Maica Domnului le-a dat icoane pentru ei, nefăcute de mână, zu-
grăvite în specificul fiecărui popor. Redăm aici doar icoana Maicii
Domnului nefăcută de mână, dată lui Alipie iconarul de la Lavra Pe-
cerskaia din Kiev pentru a fi îndrumătoare şi sprijinitoare poporului
rus, icoană ce prezintă chipul rusesc al Maicii Domnului.
2. Cea mai mare evlavie trebuie s-o avem faţă de sfânta românire. Am
văzut că Domnul Iisus Hristos a arătat că iubeşte românirea. Dar, după
aceea, şi în ceea ce priveşte procesul de românire au fost diferite forme
şi trepte de înţelegere a acestei româniri.
Cea mai cunoscută este românirea susţinută de gruparea repre-
zentată de Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Băl-
cescu, Ana Ipătescu, Mihai Eminescu, Anton Pann, Nicolae Grigores-
cu, despre care am vorbit mai mult ş.a.m.d. Este gruparea francofonă,
urmând idealurile Revoluţiei franceze de la 1789. Se urmăreşte româ-
nirea în primul rând pe orizontală. Se caută aflarea şi dezvoltarea spe-
cificului poporului român şi al firii româneşti din perspectiva bunului
simţ, a conştiinţei. Aceştia erau preocupaţi de românire, dar nu erau
preocupaţi de sfinţenie, de Ortodoxie, de mântuire în aceeaşi măsură.
De aceea nu erau şi practicanţi în mod deosebit ai vieţii creştine, aşa

cum ardeau de dorul patriotismului. Nu erau întotdeauna în cele mai
bune relaţii cu Biserica Ortodoxă şi nu erau persoane care să simtă în
mod vital necesitatea Sfintelor Taine (Sfânta Spovedanie, Sfânta Îm-
părtăşanie etc.), a sfintelor nevoinţe (post, rugăciune, etc.). Putem vor-
bi de o românire naturală, o românire la nivelul conştiinţei, al bunului
simţ. Este şi aceasta o românire bună, este şi cea mai cunoscută, fiind
cea mai prezentată de manualele de istorie. Fiind de obicei singura
prezentată, este de multe ori socotită şi cea mai înaltă formă de româ-
nire care se poate realiza. Şi atunci sufletul copilului îşi îndreaptă toată
evlavia spre acest gen de românire şi faţă de cei care au realizat-o.
Există însă o românire mai înaltă, mai bună, pe care am putea-o
numi „sfânta românire”, românirea ortodoxă, românirea mântuitoa-
re. Dintre exponenţi ei am menţiona în această perioadă pe Sfântul
Calinic de la Cernica, protopsaltul Nectarie, ieroschimonahul Nifon
Ionescu, zugravul Iordache Nicolau, mitropolitul Veniamin Costachi,
Mitropolitul Grigorie Dascălul etc. Aceştia au fost mistuiţi de dorul de
neam, de ţară, de pământul românesc, dar cel puţin în aceeaşi măsură
de dorul de Dumnezeu, de Biserica Lui. Ei au realizat că adevărata
împlinire a unui popor nu rămâne numai împlinirea la nivelul bunu-
lui simţ, al conştiinţei, ci se realizează atunci când un popor, o ţară, se
constituie ca Biserică a Domnului Iisus Hristos, se împlineşte ca trup
al Mântuitorului. Ei au înţeles şi au trudit în acest sens, ca să scrie isto-
ria poporului în forma ei cea mai curată, ca zidire a unui popor, a unui
pământ, a unei ţări ca Biserică a Dumnezeului Celui viu. De aceea s-au
nevoit atât în planul patriotismului, dar şi în planul ortodox, rugându-
se, postind, pustnicindu-se, mucenicindu-se, spovedindu-se şi împăr-
tăşindu-se, ca totul să se împlinească în asemănarea cu Domnul Iisus
Hristos, în „sfânta românire”. Este sfânta românire, istoria ortodoxă
cea mai adevărată, scrisă de toţi românii ortodocşi care se nevoiesc şi
ard de dragostea de Dumnezeu şi de neam, de ţară şi popor. Este isto-
ria scrisă de cei cu suflet îngeresc, „de copiii cu păr bălai, care schimbă
vremea” (Ion Creangă). Ei realizează adevărata istorie, pentru că ei
sunt cu Dumnezeu şi Dumnezeu este cu ei. Aşa este, pentru că acestei
grupări i-a fost dată Prodromiţa, ca să ne arate bunul Dumnezeu pe
cine iubeşte cel mai mult şi spre ce trebuie să tindem noi cel mai mult,
spre ce trebuie să ne formăm în primul rând evlavia. Prodromiţa vine
190
la protopsaltul Nectarie, la Nifon Ionescu, la zugravul Iordache Nico-

lau şi cei ca ei, care în curăţie, în post, rugăciune, metanii, spovedanii
şi împărtăşanii slujesc lui Dumnezeu şi ţării. Aceasta nu înseamnă că
erau fără de păcat. Pictorul Iordache Nicolau greşeşte imediat după
minunea cu Prodromiţa dând cu luciu pe icoană, cum singur mărtu-
riseşte. Dar se nevoiau unind ortodoxia şi românirea. Această „sfântă
românire” este mai puţin prezentată în manualele de istorie, iar uneori
nu apare deloc. Este păcat, pentru că aici trebuie orientată în primul
rând formarea evlaviei copiilor şi tinerilor noştri. Mari traume şi dez-
orientări produce neprezentarea acestei sfinte româniri.
Între cele două grupări şi orientări privind realizarea românirii
au fost şi sunt şi relaţii bune, dar uneori şi relaţii tensionate. Exemplu
de relaţie bună este Sfântul Calinic de la Cernica. El semnează al trei-
lea actul unirii de la 1859. Astfel, sfântul îndemna pe preoţi, spunân-
du-le: „A învăţa pe oameni să se iubească între dânşii, să-şi iubească
patria, să jertfească orice interes pentru fericirea ei viitoare, care este
pentru voi şi copiii noştri, este datoria noastră”11. La rândul lui, Cuza
Vodă îl iubea atât de mult pe Sfântul Calinic încât, în momentul în
care ministrul de Culte Scarlat Creţulescu, supărat pe Sfântul Calinic,
a intrat în audienţă la domnitor cerând suspendarea ierarhului, a avut
loc următorul dialog:
„– Măria Ta, să iscăliţi decretul de suspendare a episcopului de

Râmnic şi darea lui în judecată, iar dacă nu, să-mi primiţi demisia.
– Demisia dumitale pot să o primesc, iar decretul contra epi-
scopului de Râmnic niciodată nu-l voi semna! a zis domnitorul
Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce înaltă a strigat:
Măi Scarlate, acela, episcopului Râmnicului, Calinic, este
adevăratul şi sfântul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai
este în toată lumea”12.
Între cele două grupări au fost însă şi atitudini tensionate. A se

vedea despre acestea în Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, scrisă
de Andronic Popovici13.
11
*** Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 537.
12
Ioanichie Bălan, op. cit., p. 433-434.
13
Un fragment din această istorie avem şi în Cartea ascultării, Editura Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2011, p. 277.
Trebuie avută mare grijă în formarea unei evlavii autentice, bine

proporţionată şi orientată. Ţelul nostru este să ne constituim ca Bise-
rică românească, ca Biserica naţională14, alături de Bisericile celorlalte
neamuri, şi atunci ne vom împlini ca popor, ca ţară.
3. Prodromiţa. Sfânta Icoană Prodromiţa reprezintă pentru noi un
semn al dragostei mari a Domnului nostru Iisus Hristos faţă de po-
porul român şi de împlinirea noastră. Într-o perioadă de renunţare la
credinţă, Maica Domnului ne dă un reazăm puternic pentru a rămâne
creştini, arătându-ne nouă, românilor, cum trebuie să fim noi, spre ce
trebuie să tindem. Ne arată nouă, românilor, că atunci când zic Maica
Domnului cel mai bine e să am în minte imaginea ei din Prodromiţa, iar
când zic numele Domnului, atunci cel mai bine e să am imaginea lui
din Prodromiţa. Şi astfel imaginile lor îmi blochează imaginaţia, care
ştim cât este de periculoasă la rugăciune.
Părintele arhimandrit Clement Haralamb, fost ostenitor la Schi-
tul românesc Prodromul din Muntele Athos, sublinia că această icoa-
nă este făcută de un mirean, şi atunci ea e simbolul evlaviei unui
popor. Este adevărat aceasta, dar mai bine spus ea este simbolul ev-
laviei întregului popor, cler şi mireni. Este simbolul evlaviei acelor
români care-şi iubesc şi neamul, dar şi credinţa, dovedindu-le prin
fapte şi pe unele şi pe celelalte. Este steagul celor care văd împlinirea
noastră în istorie în constituirea noastră ca Biserică românească, na-
ţională, parte a Bisericii cosmice.
Şi faptul că s-a pus unul din hramuri, la Paraclisul Catedralei
Mântuirii Neamului, Sfânta Icoană Prodromiţa, e o dovadă că Biserica
noastră ne arată calea mântuirii neamului, şi anume: steagul nostru
este Prodromiţa. De aceea, orice manual de antropologie românească,
de istorie românească, ar trebui să o prezinte ca reper al nostru, al
românilor. Din păcate, nici în cărţile ortodoxe nu apare de obicei. De
aceea acum, la împlinirea a 150 de ani de la zugrăvirea ei minunată,
este necesară actualizarea ei pentru poporul român.
Dacă Biserica noastră este hristocentrică şi ecleziocentrică, şi
statul român, care tinde spre a se identifica cu Biserica, trebuie să
tindă să devină un stat hristocentric, ecleziocentric. Prodromiţa nu ne
izolează de celelalte popoare, ci ne uneşte, fiecare popor rămânând
14
Părintele Galeriu, Ortodoxia şi Sufletul Românesc, Editura ASA, Bucureşti, 2007, p. 145.
192
în specificul lui. Bunul Dumnezeu a dat icoane nefăcute de mână

fiecărui popor ortodox, fiecăruia după specificul lui. Am reprodus
doar icoana dată poporului rus prin Sfântul Alipie, iconarul de la
Lavra Pecerskaia din Kiev. Fiecare icoană nefăcută de mână are spe-
cificul poporului căruia îi este dată. Dar aceasta nu ne separă, nu ne
izolează, deoarece pe lângă faptul că fiecare are specificul poporului
căruia îi este dată, toate au ceva în comun: strălucirea Duhului Sfânt,
care este una şi ne uneşte.
Bibliografie
• *** Cartea ascultării, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011.

• *** Mineiul pe iulie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.
• *** Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, EIBMBOR, Bu-
cureşti, 1987.
• *** Viaţa şi opera lui Grigorescu, Colecţia Pictori de geniu, Ade-
vărul, Bucureşti, 2009.
• Bălan, Ioanichie, Patericul românesc, Galaţi, 1990.
• Cronţ, Bogdan, Icoanele lui Grigorescu, expuse la Iaşi, în ziarul
Lumina, 31 martie 2012.
• Galeriu, Constantin, Ortodoxia şi Sufletul Românesc, Editura
ASA, Bucureşti, 2007.
» Luni, 22 iulie «
Părintele Galeriu – necunoscutul
Andrei Dîrlău: Conferinţa de azi se va intitula: Părintele Galeriu –

necunoscutul, fiind o perspectivă inedită asupra Părintelui, pe care pic-
torul Sorin Dumitrescu l-a avut mai bine de un sfert de secol duhovnic
și sfătuitor de taină. Mâine maestrul va conferenţia pe altă temă: Cinci
amnezii iconografice. Conferinţa va fi filmată, toate conferinţele vor fi
filmate şi postate pe net. De asemeni nădăjduim să publicăm şi un
volum cu toate lucrările acestei taberei inedite. Aşadar, dăm cuvântul
maestrului academician Sorin Dumitrescu, căruia îi mulţumim mult
că a acceptat invitaţia noastră.
Acad. Sorin Dumitrescu: Am spus că voi vorbi astăzi despre Pă-
rintele Galeriu, mai puțin cunoscutul. De exemplu, cel de acolo (arată spre
fotografia de pe afişul conferinţei) nu prea seamănă cu Părintele. Veţi spu-
ne: cum se poate, doar e o fotografie? Da, dar fotograful n-a fost cine știe
ce .... Eu când mă uit la imagine observ că nu are mai nimic din Părintele
Galeriu. Poate l-a luat într-un moment ingrat. La urma urmei şi Sfinţii
au momente când arată „ingrat”, mai ales când sunt mucenici!
Eu sunt dogmatician
Prin urmare, acest simpozion, este organizat cu prilejul împlinirii

a 10 ani de când s-a săvârşit Părintele nostru, care este şi Părintele du-
hovnicesc al familiei mele, iar biserica unde a slujit Părintele este biseri-
ca mea de metanie. Desigur, am venit aici pentru a-l evoca şi omagia.
Paradoxul e, că oricât de cunoscut ar fi Părintele – deoarece a
fost mediatizat abuziv în primii ani de după 1989, când era mereu
la televizor, încât intelectualii exasperaţi nu mai suportau, să-l urmă-
rească „iarăși pe Popa Galeriu...”, a rămas până astăzi cunoscut doar
194
parţial. Ca să nu mai pomenesc de faptul că în România marile spirite

nu ajung să aibă recenzenţi. Fiindcă nu are cine să scrie despre ei. De
pildă, cine să scrie despre Noica? – ca să începem cu intelectualii „la-
ici”. Cine să scrie despre Părintele Stăniloae? Desigur, au scris mulţi
care au lăudat lucrarea de la prima pagină până la ultima, dar fără să
adauge nimic, doar ca să arate că au citit-o, pentru a culege snopul
de notorietate, „periindu-se pe ei”, cum zice Eminescu. Cine să scrie
despre Anton Dimitriu? Dar despre Coman? Teologii scriu unii despre
alții, dar „specializat”, fără a fi pe înţelesul nostru. Iată de ce pome-
nirea Părintelui și comentarea operei și persoanei sale trebuie urgent
făcută, fiindcă nimeni nu s-a ocupat serios până acum!
Să luăm aminte că Părintele Galeriu avea şi răspunderea unei pa-
rohii, spre deosebire de Părintele Stăniloae care avea dezlegare de a nu
fi paroh la o biserică, aceasta prin hotărârea Patriarhilor Iustinian şi apoi
Teoctist: „Stai acasă, Părinte, pentru noi e mai bine să stai acasă şi să
scrii. Când vrei să mergi la Biserică, la Sfânta Liturghie, drum liber. Dar
nu te mai osteni. Osteneşte-te acasă şi scrie! De scrisul tău avem nevoie
urgentă”. Iată de ce, puțin cunoscut ca teolog, Părintele Galeriu îmi spu-
nea adesea: „Domnu’ Sorin, eu sunt dogmatician; culmea, m-au trecut
la Omiletică” (adică tehnicile predicii, cum se organizează o predică),
„dar eu sunt dogmatist, frate!”. Şi era destulă durere în sufletul lui. Di-
mensiunea dogmatică reușea să o recupereze în predici, la biserică! Lu-
crările sale musteau de dogmatică. Cred că sunt printre primii care le-
am publicat în presa de după 1989, în România Liberă, apoi, abundent, în
Ziua – ziare politice, ai căror şefi, temându-se de Domnul, s-au hotărât
măcar atât să facă, să publice articole de teologie şi credinţă. De aceea să
rămânem recunoscători lui Petre Mihai Băcanu de la România Liberă şi
lui Sorin Roşca Stănescu de la Ziua. Când nu s-a mai putut, când recla-
maţiile – fie de la greco-catolici, fie de la alţii – se înteţeau, eram graţios
eliberat! Aşa a fost la România Liberă... În sensul că ţi se făcea o atmosfera
insuportabilă, încât nici măcar o secundă nu mai voiai să stai. Iar de la
Ziua – altfel: înceta ziarul, „chipurile” din lipsă de bani.
Avva avea un umor inimitabil
Dar să reiau: teologia dogmatică a Părintelui, născută în Biserică,

de față cu cei mai puţin instruiţi enoriaşi – ei fiind cei care impuneau
Părintele Galeriu – necunoscutul 195
cât de complicat să vorbească Părintele –, a atins cote excepţionale, pe

care ceilalţi teologi le-au plătit cu preţ greu, fiindcă pe ei nu-i citea mai
nimeni. Lumea multă nu e introdusă în noţiunile de bază, nu e de-
prinsă cu terminologia obişnuită a teologilor... e neobişnuită cu aceste
lucruri, e necunoscătoare. Cu toate astea, Părintele a elaborat, slujind,
o teologie cu totul specială, cu totul ieşită din comun, pe care lumea
românească a credinței nu o cunoaşte... O teologie care schimbă faţa
creştinismului omiletic, sau mai exact îi redă faţa, îl scoate din pietism.
Acest tip eclesial de teologie dogmatică, practicată în biserică, se plia
perfect pe ce mi-a spus de nenumărate ori: Domnu’ Sorin, zice, mie nu-
mi prea place acasă, mai degrabă eu aş sta în Biserică. Altădată venea preo-
teasa cu ceaiul, noi eram sub patrafir să ne spovedim, iar dânsul, bând
din ceaşcă (face gestul de-a sorbi din ceaşcă) ne îndemna blând: Zi, frate!
Avea un umor inimitabil, și chiar şi umorul lui era tot iubitor.
Odată am fost la el acasă de dimineață, pe la ora 10, pe când scria la
masa de lucru iar pe mâna stângă dormea un motan. Şi zic: – Părinte,
ne ziceați că rostul găinii este să facă ouă, iar al pisicii să prindă şoareci;
atunci ce caută motanul să doarmă pe mâna dumneavoastră? Domnu’ Sorin
– dânsul este domnul Alioşa. Vă rog să vorbiţi mai încet!
În sfârşit, sufletul slujeşte trupului, dar nu poate sfinţi un trup
care-i nelalocul lui. Iată de ce dânsul spunea (astea nu se ştiu nici
până azi): – Domnu’ Sorin, eu când eram tânăr umblam la cursuri, aler-
gând de la Ralea la Călinescu, de la Călinescu la Negulescu, ș.a.m.d, fără
să am timp de altceva. Din contră, Dumneavoastră aţi pierdut timp pe Bu-
levard după fete; eu n-am avut când să pierd acest timp. Şi din cauza asta
observ că dumneavoastră, aici în Bucureşti, aveţi cu toții un fel de nebunie
cu iubirea. Domnule, dragostea-i făcută ca să faci copii, aşa cum câinele
latră la străini, iar găina face ouă”. Totul intra într-un determinism,
prin care îţi arăta că nu trebuie numaidecât să te căsătoreşti cu cea pe
care o iubeşti de pieri! Ce propunea era pliat pe Facere. În Facere ni
se spune: Să-i dăm lui Adam femeie ca să-i fie în ajutor1. Deci nu ca s-o
1
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: «��
��
Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potri-
vit pentru el». Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi
toate păsărilecerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele
vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi
tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor
pe potriva lui” (Fac. 2, 18-20). De observat că Eva a fost creată după ce Adam a pus nume
animalelor, respectiv după instituirea limbajului (n.ed. A.D.).
196
iubească, pur și simplu, ci ca prin iubire să-i fie de ajutor. Dacă toţi
s-ar căsători aşa, alta ar fi viaţa!
Creştinism cult şi pietism
Vorbeam de pietism. Ce este pietismul? Plasarea cunoaşterii doc-

trinei pe loc secund. Pe primul loc sunt efuziunile sentimentale. Fran-
cezii o numesc la foi du charbonnier – credinţa cărbunarului, un fel de
credinţă poporană, de care e plină și România! De asta am venit aici:
ca să fiți străini acestui comportament.
Să luăm un exemplu: ştiţi de ce, la Naşterea Domnului, în peşte-
ră, alături de Prunc, se află un bou şi un asin? De ce? Ştie cineva care
este rostul prezenței acestor două animale domestice lângă Pruncul
Divin? Catolicii zic: fiind iarnă, răcoare, răsuflarea boului şi asinului
îl încălzea pe Prunc! Fals! Iată textul biblic din Is. 1, 3: Boul îşi cunoaşte
stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul
meu nu mă pricepe. Aceste cuvinte redimensionează și recalibrează tot
sensul icoanei în duh eshatologic, apocaliptic. Această imagine este
doar aparent blândă și jovială. În realitate ea exprimă frust punctul
de vedere a lui Dumnezeu: Israelul nu Mă mai cunoaşte şi nu Mă mai
pricepe. Aţi observat? Sunt două verbe cu două semnificații diferite: nu
mă mai cunoaşte înseamnă că Israelul nu mai crede, fiindcă Dumnezeu
prin credinţă Se face cunoscut. El este primul. O spune Însuși Domnul:
Credinţa-i de la Dumnezeu. Iar priceperea? E treaba noastră, prieteni:
puneţi mâna pe carte, ca studenţi, fiindcă aveţi toate posibilităţile, sau
ascultați-i pe preoţi. Iar dacă preotul bate fierul rece, nimic nu vă îm-
piedică să vă mutaţi la altul...
În ce mă privește am avut o singură dată un conflict cu Părintele –
scap de el acum spunându-vi-l vouă – când, în urma unei neînțelegeri,
m-am hotărât să părăsesc biserica de metanie, împreună cu soţia mea.
Şi-am umblat hai-hui prin tot Bucureştiul... Pe-atunci scriam la ziarul
Ziua, mă cunoştea toată lumea bisericească – şi preoţii, imediat ce mă
vedeau în biserică, la Liturghie, se străduiau să-şi modifice discursul
și să dea maximum din ei. Doar venise presa! Am fost aproape la toate
bisericile, timp de un an am lipsit de la biserica mea, fiindcă eram su-
părat cu Părintele. Ei bine, m-am întors cu coada între picioare, fiindcă
am constatat că în restul bisericilor era trist de tot ce se întâmpla. Se
predica plat și deseori fără har: un lucru groaznic, care m-a înspăimân-
tat! Părintele, ca preot de mir, era cam singurul care predica incitant
și cult. Stăniloae nu prea avea ocazia să predice. Rar se întâmpla ca
totuși unii preoți să îl cheme ca să comenteze omilia zilei. Vedeţi dum-
neavoastră, acest creştinism pietist s-a răspândit peste tot. Şi aş vrea
– dar nu de complezenţă, ca invitat, ci sincer – să aduc înaltă laudă
Stareţului acestei mănăstiri, Părintele Iustin, care îndrăzneşte să aducă
înapoi creştinismul cult. Creştinism cult e o tautologie. Fiindcă Dumne-
zeu este Atotștiutorul. Creştinii doar se străduiesc să împlinească cele
spuse de Domnul. Deci dumneavoastră, dacă aţi venit aici, trebuie să
ciuliţi urechea cu atenţie la tot ce vi se spune şi să nu părăsiţi terenul
când vi se pare că nu înţelegeţi.
Jertfă şi Răscumpărare – o lucrare excepţională
L-am văzut prima dată pe Petre Ţuţea la o cafenea în Bucureşti

(eram student, era o pauză între cursuri). Auzindu-l mă şocase modul
cum râdea. Am făcut demersuri enorme pentru a fi primit la masa
lui; erau vreo şase inşi care cenzurau, comesenii, încât cu greu am
ajuns acolo, datorită unui actor. Am fost uimit să constat că hohotul
lui enorm de râs încheia totdeauna un şir, o corolă de raţionamente,
raţionamente pe care le auzeau doar cei de la masă, iar când încheia
o serie de cugetări, râdea cu o poftă molipsitoare, scurt și tare, de se
întorcea toată cafeneaua. În acea zi cel mai des repetase două nume:
Spengler şi Kant. Auzisem de ei la facultate (dar, la aceste ore, noi
la facultate ajunsesem la perfecţiune: cei din primele rânduri ne de-
senam cu carioca pe pleoape nişte pupile mari şi dormeam aşa, cu
nişte „ochi beliți”, ca de vietate mesopotamiană, aţintiţi pe profe-
sorul, care ne lăuda întrebând clasa: De ce dânşii pot fi atenţi? – când
colo, noi dormeam!) Dar acum voiam să văd ce e cu Kant... Şi m-am
trezit luând Critica raţiunii pure, ce-am găsit şi eu prin casă. Două ore
n-am putut trece de prima pagină. Însă voinţa de a trece de pagina
1 – asta e cheia, să ai acea imensă răbdare pentru răspunsul pe care îl
vei primi abia după pagina a treia, a patra, în cel mai bun caz! După
ce am trecut de pagina 1, am reuşit, în două săptămâni, să parcurg
20 pagini. Apoi, când m-am reîntors la masa domnului Ţuţea, hopa!
Începeam nițel să înţeleg pe unde bate...
198
Acest Părinte, pe care îl prăznuim, a scris o lucrare pe care nu

prea o citeşte nimeni: Jertfă şi Răscumpărare – teza sa de doctorat.
Părintele Stăniloae scrisese despre ea: O lucrare excepţională! Atunci
când dânsul mi-a spus cu modestie: Ştiţi, şi Părintele Stăniloae a zis că
e foarte bună, mi-am zis în sinea mea: Ei, se mai complimentează şi teolo-
gii unii pe alţii, mai ales la nivel înalt! Am citit-o abia după moartea Pă-
rintelui. Este o carte absolut extraordinară, de o noutate teologică și
de o unicitate desăvârşită. Vă rog, luaţi-o, este o sărbătoare a minții
și a inimii de la prima pagină până la ultima. În plus, răstoarnă toate
efuziunile teotetice din unele biserici.
Fără-precedentul Facerii Lumii
Ei bine, în lucrarea asta de care vă spun, Jertfă şi Răscumpărare, Pă-

rintele are îndrăzneala să declare următorul lucru, comentând enunţul:
Dumnezeu – Logosul a făcut lumea din nimic – ex nihilo. Zice Părintele: Nu e
bine tradus termenul! Corect ar fi: făcutele sunt fără precedent. Adică facerea
cerului şi a pământului, a zilei şi a nopţii, toate sunt fără precedent.
Bunăoară, vă întreb: Dumnezeu are suflet?
Din sală: Are de toate.
Acad. Sorin Dumitrescu: Nu! Vă rog să mă credeţi, ţin conferin-
ţe în toată ţara şi întrebarea asta am pus-o multora. Puțini ştiu, deşi
scrie clar în Scriptură: Duh e Dumnezeu! Păi şi sufletul nu e duh? Nu
e. Sfântul Vasile Cel Mare numeşte duhul omului „sufletul sufletu-
lui”. Adică, atunci când Domnul îl face pe Adam, mai întâi face un
binom trup-suflet, trup însuflețit, cum e și al căţelului, al castorului, al
tigrului, al cintezoiului. Puteţi dumneavoastră spune că acestea sunt
lipsite de suflet? Priviţi Animal Planet, National Geographic, peste tot
sunt exemple multiple care arată carne însufleţită, trupul însufleţit al
vietăților. Acest trup însuflețit al vietăților devine la om, prin suflarea
Duhului Sfânt, sufletul sufletului, care nu se mai desparte de om, iar
după dezlegarea de trup, acest „suflet al sufletului” se întoarce înapoi
la Domnul, fiindcă e duh din El. Crezul zice: „S-a născut de la Duhul
Sfânt şi din Maria Fecioara”. Dacă la mine la masterat spune cineva
invers – „din Duhul Sfânt şi de la Maria, Fecioara” – acela cade la exa-
men. Ce ia Domnul din Maria Fecioara?
Din sală: Duh Sfânt / – Trupul / – Înfăţişarea / – Chiar trupul.

Acad. Sorin Dumitrescu: Doar trupul? Vă dau textul, căci să ştiţi,
problema-i veche. Se găsește chiar la Maxim Mărturisitorul, care zice:
Dar ce, era să ia mortăciune? Ia trup însufleţit! Ţineţi minte! Întrebaţi
duhovnicii şi părinţii, că nu mai e timp. Se schimbă lumea în curând,
să ştiţi. Eu simt, suntem pe cale. Deci, nu ia o mortăciune, ci firea ome-
nească întreagă, ipostas complet: trup şi suflet, împreună. Un preot
mi-a zis: De la Duhul Sfânt ia duh, de la Maica Domnului ia trup! Bravo,
și cu studii în străinătate...!
Originalitatea – dar de la Dumnezeu
Ce înseamnă că facerea omului este fără precedent? Faptul că

binomul acesta – suflet-trup – nu exista în Dumnezeu. E o origina-
litate creativă absolută! Absolută. Aşadar, fără precedent. Această
originalitate mai are o consecinţă: fiind noi făcuţi după chipul Lui,
înseamnă că Dumnezeu ne-a dat şi nouă toate puterile Sale. Deci
originalitatea (ponegrită uneori în spaţiul mănăstiresc şi în general în
cadrele credinţei pietiste) – este dar de la Dumnezeu. La fel şi liberul
arbitru, și spontaneitatea, și veşnicia, şi multe altele – toate sunt daruri
de la Dumnezeu. Ele au fost pierdute ocazional, prin păcatul neas-
cultării protopărinţilor. De pildă, eu sunt pictor. Dacă fac ceva, pot
dispune şi eu de originalitate ca pictor! Încă ceva: sunt absolut sigur
că Hristosul lui Rubliov seamănă cu el, cu iconarul. Bizantinii aşa
spuneau: Hristos seamănă cu Maica Domnului şi Maica Domnului
cu Hristos. Deci tu, pictor, când îi pictezi, nu-i face prea diferiţi. El
Se trage din Maica Domnului, deci seamănă cu mama Lui. De aceea
cred că şi Pantocratorul lui Rubliov seamănă cu el, cu pictorul, cu ge-
nitorul imaginii Lui iconice, nu-i distanţat fizionomic. De ce? Fiindcă
această taină a Naşterii Sale a lăsat-o şi omului, dar de data asta prin
har: de pildă icoana lui Rubliov, Troica, e făcută „de la Duhul Sfânt şi
din Rubliov”. Fiindcă, după cât aţi observat, Domnul nu ţine nimic
pentru El. Nimic – în afară de distanţa, abisul, prăpastia ontologică:
El rămâne Ziditorul, noi rămânem zidirea Lui, făpturile Lui și mai
târziu, prin Hristos, devenim fii ai Lui și frați ai Domnului.
La predicile Părintelui era îmbulzeală enormă, iar aparate de
acestea (arată reportofoanele) cred că erau vreo 20 pe solee, dinain-
200
tea altarului. Ce se întâmpla? Părintele îşi cunoștea atât de bine me-

diul căruia îi vorbea, încât izbutea să răspundă tuturor palierelor
de credincioși. De exemplu, mama mea, cântând în corul Bisericii,
asculta din cafas și predica. O întrebam: – Cum a fost azi? – A, foarte
frumos, a vorbit Părintele. – Despre ce? – Lasă asta, a vorbit foarte frumos!
– Dar ce temă, ce învăţătură, despre ce? – Nu ştiu, dar ce frumos a vorbit!
Uite-aşa am simțit cu inima... Deci nu prea avea habar de ce auzise, dar
inima vibra. Asta era teribila eficacitate discursivă a acestui mod al
Părintelui de a transmite, prin glas mare, o stare, o anumită anvergu-
ră spirituală, o anumită talie discursivă. Un cuvânt de acesta mare,
neașteptat, care izbește firea, pe care însă Părintele îl articula pe loc
și îl logodea minunat cu Tradiția învăţăturii duhovnicești.
Cum ne împărtăşim din Liturghia Cuvântului?
Cel mai important lucru pe care l-am învăţat de la Părintele e

un anume mod de a gusta din Hristos. Treptat, fără să ne spună, ne
trezeam că învăţam. „Gustaţi, că bun este Domnul” zice Psalmistul.
Aşa o fi? Dar cum se gustă din Hristos? Întâi, euharistic, prin Sfânta
Împărtășanie. E clar că gustatul integral este să Îi trăieşti Jertfa şi În-
vierea. Dar mă pot aşeza şi pe palierul mai surâzător, gustându-L pe
Hristos fărâmă cu fărâmă!
Trec la un lucru grav, la o problemă mare: e greu să-nţelegi ce
cauţi în biserică duminica dacă nu te împărtăşeşti! Părintele Cleopa
spunea: Păi ce, Sfânta Împărtăşanie e ciorbă? Aceasta e o teză, dar nu
e singura. Sunt altele care îi contravin. Chestiunea importantă însă,
pe care o aduc în discuţie, este: cum te poți împărtăşi din Liturghia
Cuvântului? E limpede că ea nu poate suplini Împărtăşania. Taina
ei e tot o taină, dar o taină cu rang secund, nițel mai... pitic. De
aceea omiletica mediocră, predicile care bat apa în piuă, greşesc
ţinta. Nu înţeleg de ce în unele biserici clerul predică „când nimic
nu are-a spune”, deşi poate citi foarte bine Cazania. Cazaniile sunt
probate, esenţializate, au efect verificat de secole. Dacă un preot
n-are de zis ceva puternic, important, cu impact teologic și sufle-
tesc, de ce trebuie să-nşire locuri comune? De ce trebuie să le ascult
stând în picioare, odată ce dispoziţia de la Patriarhie limitează du-
rata la maxim 20 minute?
Am luat aici cu mine planul unei predici a Părintelui Galeriu,

fiindcă Părintele contrazice cele de mai sus. Părintele vorbea cam
o oră, o oră şi 10 minute, chiar şi 20; dar când vorbea, rar îţi trecea
prin cap să pleci. Mai voiai! Dânsul, după jumătate de oră se uita la
ceasul din biserică, ceea ce-ţi semnaliza că ştie prea bine cât e ceasul,
că simte perfect cât timp a consumat. Şi vedeai că a mai trecut un
sfert de oră, și iar se uita, deci îți ziceai că o să înceteze curând. Mai
treceau încă trei sferturi de oră peste jumătatea de oră şi predica ai fi
zis că e în toi! Era modul său de a actualiza în faţa mulţimii acest stil
al mega-predicii preluat de la Sfântul Ioan Gură de Aur, care vorbea
tot cam atâta. Şi Palama la fel!
Raiul sau Împărăţia?
Spunea mereu Părintele Cleopa: „Mânca-v-ar Raiul”! Să nu se

supere acolo unde este, dar e în contradicţie cu Părinţii Bisericii. Nu
ne aşteaptă Raiul! Ne aşteaptă Împărăţia! Pentru asta, textul Sfântului
Ioan Gură de Aur, în Puţul, e capital2. Îl cunoaște toată creştinătatea,
cea care pleacă urechea altfel. Nouă, care am păcătuit, Dumnezeu
n-o să ne dea tot Raiul! În marea Sa bunătate și înțelepciune divină,
Domnul ne-a pregătit ceva şi mai înalt: Împărăţia! Fiindcă ontologic,
trecuți prin infernul păcatului, noi am depăşit vârsta și experiența
omului paradisiac. Experienţa vieţuirii în mileniile de după căderea
lui Adam a creat un alt om, un om al Căderii, pentru care, atunci când
e mântuit, când e salvat de Pronie, Raiul e resimțit ca insuficient. A
devenit nostalgic, iar Împărăţia promisă e incomparabilă, mult mai
surprinzătoare și mai înaltă, e așa cum spune Sfântul Pavel: realita-
tea ei cuprinde cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, iar la inima
omului nu s-au suit3. Dar omul îmbisericit? Fiindcă omul îmbisericit,
2
Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, care s-a tălmăcit din limba elinească de arhiepiscopul
şi mitropolitul a toată Ungrovlahia Kir Grigorie Dascălul pentru folosul neamului nostru,
predoslovie de Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului,
editor Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia, București, 2001; cf. omiliei „Cuvânt în
care se arată [...] ce înseamnă spusa „Astăzi vei cu Mine în rai”, p. 399-412.
3
„Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea
le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Cor. 2, 9). Cf. „Dar raiul, ochiul lui Adam l-a
văzut şi urechea lui l-a auzit şi inima lui l-a primit. [...] Căci Dumnezeu n-a făgăduit să
ne bage în rai, ci în cer [...] n-a propovăduit împărăţia raiului, ci împărăţia cerurilor. Ai
202
din care faceţi şi dumneavoastră parte, e un tip uman nou! Nu mai

seamănă ontologic cu umanitatea de după Adam. Omul îmbisericit
cum simte Raiul? Acesta în general ar trebui să nu-l simtă în niciun
fel! El a învățat în Biserică să aspire la mai mult: la Împărăţie. Dacă
veţi citi cu atenţie textele fundamentale ale lui Stăniloae, veţi găsi lu-
cruri deosebite privind prezența semnelor Împărăţiei încă de pe acum.
Părintele le numeşte „puieţii Împărăţiei”. Ei se vor înmulţi în apro-
pierea sfârşitului acestui veac, când lumea aceasta deja expirată va fi
neîntârziat sistată și definitiv abolită. Pe măsură ce ne vom apropia
de termenul ei, aceşti „puieţi” vor avea mai mult relief.
Marginalizarea creştinilor
Azi, când Diocleţian şi-a dat mâna cu Barroso, nu se mai dă

creştinul la lei, ci pur și simplu se marginalizează. În sensul că, dacă
nu se face călugăr care să se auto-marginalizeze voit, la Oaşa sau
cine știe în ce altă singurătate, el trebuie să fie marginalizat oriunde,
în afara centrelor unde e baterea peştelui, duduitul progresului şi
răcnetul democraţiei! Acolo, zice-se, ar fi centrul! Deci creştinii tre-
buie excomunicaţi din zonele centrale, căci dăunează bunului mers
al progresului! Aceasta se numeşte astăzi marginalizare. Bine, mar-
ginalizarea la vârsta mea e aproape necesară. Chiar dacă ar merge
lucrurile bine, omului în vârstă îi șade bine să se mai gândească şi
la Dumnezeu, în singurătatea bătrâneților sale. Dar voi? Tineri, cu
minte splendidă, cu credinţă, cu viitor, să vă treziţi dintr-o dată că vi
se interzice să vă manifestaţi. La noi s-a găsit altă formulă: scoaterea
prin mizerie din ţară: pleacă tineretul, rămân nişte patrioţi solitari
prin provincie. Deocamdată. Nu e joacă.
Ca să puteţi înţelege corect și deplin circumstanțele, și cine a fost
Părintele Galeriu, și cum a învins puterea operei sale teologice mar-
ginalizarea, voi evoca, după puterile mele, modul său de a comenta
episodul Învierii fiicei lui Iair. Talita kumi4. Cunoaşteţi textul?
Din sală: Da.
pierdut raiul, dar Dumnezeu ţi-a deschis cerul [...] nu-i mai făgăduieşte raiul, ci împără-
ţia cerurilor” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul, op. cit., p. 411).
4
„Apucând pe copilă de mână, i-a grăit: talita kumi, care se tâlcuieşte: Fiică, ţie zic, scoală-
te!” (Mc. 5, 41).
Acad. Sorin Dumitrescu: Am aici (arată Biblia) pasajul: cel cu

Iair, mai-marele sinagogii, a cărui fată da să moară. Iar până să ajun-
gă Hristos acolo, chiar moare. Însă Hristos spune: Nu a murit, e doar
adormită5. De-acolo, din Scriptură, am luat şi noi obiceiul de a ne numi
morții, adormiți. În fine, Hristos vine, o ia de mână, moartă cum era,
şi-i spune: Fetiţo, scoală-te! – Talita kumi! Şi ea învie. Daţi-i să mănânce!
Asta este întâmplarea narată.
Modelul omiletic galerian
Desigur, există diverse strategii de a te adresa textului, Biserica

l-a propovăduit în diferite moduri omiletice. De ce? Fiindcă s-a cioc-
nit cu ereticii, cu gnosticii, care au încercat mereu să încurce picioa-
rele discursului omiletic al Bisericii. Ei bine, vă rog să ţineţi minte
– veţi trăi încă mult timp – pândiţi calendarul întâmplării cu învierea
fiicei lui Iair, și mergeţi la mai multe biserici şi ascultaţi predicile,
vedeţi ce se spune în ele, cum este abordată tema.
Ce vreau de fapt ? Vreau să vorbesc priceput despre Părintele
Galeriu, care articula spectaculos, și probabil unic, această temă cu
Psalmul 32, versetul 7: „Dumnezeu a pus în vistierii adâncurile”.
Iată cartea, o aveţi şi dumneavoastră aici, într-o ediţie nouă (arată
cartea de predici ale Părintelui Galeriu, scoasă de editura Anastasia6). Lu-
aţi-o şi citiţi la urmă postfaţa. Explic în ea tehnica omiletică, modelul
omiletic galerian. De când a apărut cartea, din 2001, până azi, aici e
prima unitate eclesială a României care îmi dă prilejul să vorbesc
despre tehnica omiletică galeriană. Repet: graţie Părintelui Stareţ
Iustin și organizatorului Andrei Dârlău. Niciun institut teologic nu
m-a invitat vreodată să prezint tipologia vorbirii publice a Părinte-
lui. Am folosit scheme, ca să înţeleagă şi copiii. De fapt, dacă Părin-
tele e îndrăgit, e îndrăgit pentru discurs, pentru noianul de predici
înregistrate, că de citit nu l-a citit nimeni serios, cum se cuvine. Însă
eu m-am apucat să-l citesc cu atenţie – nu textele pe care le-am pu-
blicat în ziar, acelea desigur, – ci opera lui majoră, dar și pe aceasta
abia după ce a murit. Teribil.
5
„Intrând, le-a zis: De ce vă tulburaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme” (Mc. 5, 39).
6
Constantin Galeriu, Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de modele omiletice, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2001.
204
Ei bine, iată modelul omiletic galerian: există două mişcări în toate

omiliile sale. Mai întâi umblă ca vulturul, dând roate din înalt peri-
copei (gesturi largi, rotunde, în aer). Din când în când trimite misiuni
rapide înspre tema pericopei (gest rapid în jos cu degetul arătător), şi
iarăşi se înalţă (cercuri largi, lente) şi gium! (repetă gestul rapid vertical,
în jos). Fiecare misiune are, ca punct central, unul din – eram să spun
conceptele – dar mai bine-zis una din realităţile din partea a doua a
discursului: adânc, vistierie, obârşie. Desigur, sunt mai multe. Acestea
apar deja în prima parte. Ele sunt deci pătrunderi în teritoriul perico-
pei – rapide, din înalt – ale unor misiuni trimise de vultur.
Apoi, la un moment dat, când se ştie destul despre pericopă, ea
este smulsă de vultur, care începe să se ridice cu ea spre înălţimile
teologice, de unde pericopa, până la urmă, aproape nu se mai vede.
Încât te întrebi: dar de unde a plecat? A plecat de la fata mai-marelui
sinagogii – vrăjmaş de frunte al lui Hristos – pe care Acesta o învie.
Şi iată că a ajuns la vistieriile în care au fost puse adâncurile
făpturii. Care sunt adâncurile făpturii umane? Inima şi Mila. Acestea
sunt puse de Dumnezeu în om, pentru ca El să poată intra în relaţie
directă cu adâncul omului. Şi vistieriile care sunt? Duhul Sfânt şi
Logosul. De fapt, Treimea întreagă e vistieria, dar „Mâinile lucrătoa-
re” ale Tatălui sunt Duhul Sfânt şi Logosul. Şi acesta e Psalmul 32:
Domnul a pus în vistierii adâncurile (Ps. 32, 7). Încât întreaga predică
o asculţi cu sufletul la gură, fiindcă procedural foloseşte tehnica
romanului poliţist: „criminalul” e în cazul nostru tema ascunsă, şi
îl afli abia la sfârşit. Prin urmare tema e ţinută ascunsă de-a lungul
unei ore întregi, nefiind rostită. E anticipată treptat, aluziv, frag-
mentar, „palpată” prin diverse sugestii, şi încetul cu încetul ea se
conturează. La urmă tema e explicit articulată şi se încheie. Iar fata
lui Iair, între timp, se joacă cu cercul în curte! Ea pare să fi fost doar
pretextul demult lăsat în urmă. Aceasta este tipologia proprie omi-
leticii galeriane, modul său omiletic.
De altfel, Părintele Galeriu avea multiple strategii de captare
a interesului în biserică. Bunăoară vorbea strigat, ca Isaia, cu glas
mare. Sau convoca o groază de personalităţi, cu totul surprinzătoare,
al căror cumul crea în timpul predicii relaţii total neaşteptate. Astfel
aveai ocazia să auzi de doctorul Paulescu, de Calist Patriarhul, de
Grigore Palama, de Stăniloae, de David Psalmistul şi mulţi alţii în
doar zece minute. Toţi aceştia la un loc conlucrau la articularea unei

înţelepciuni care să-ţi folosească ţie. Aşa fel încât tu să nu cumva
să te opreşti la eveniment: A luat-o de mână, fata s-a sculat şi gata. Să
depăşeşti nivelul strict narativ. Dincolo de miracolul învierii fetei, să
te ridici la înţelegerea faptului crucial că în adâncul omului stau cele
două „Mâini” divine – Duhul Sfânt şi Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Care sunt racordaţi la Milă şi la Inimă. Să înţelegi că asta este con-
strucţia interioară a făpturii tale. De când? De când te naşti? Nu! Dar
de când? Din clipa în care Dumnezeu Se atinge de tine.
Căci mai e invocat cineva, al şaptelea: Sfântul Maxim Mărturi-
sitorul. Atenţie, sunt convocate cele mai mari personalităţi de după
Hristos. Sfântul Maxim n-are echivalent. Maxim spune următorul
lucru: Sufletul nu se poate întinde după cunoştinţa lui Dumnezeu dacă
Acesta nu Se va atinge de el. Dar cum anume Se atinge Dumnezeu de
suflet? Păi, iată: cu fetiţa, cu talita, contactul e personal, o apucă de
mână. Cu femeia hemofilă se face prin atingere indirectă, a veşmân-
tului ei, de mantaua Lui. Cunoaşteţi episodul? Cu sluga sutaşului
– prin cuvânt: Nu-i nevoie, Doamne, să mergi acolo. Spune doar, şi el se
va face bine (Mt. 8, 8). Aşadar, atingerea e în trei moduri: directă, indi-
rectă şi prin cuvânt. Mâna lui Hristos, când apucă direct mâna fetiţei,
restabileşte de fapt începutul bun al omului creat.
Acest lucru e spus în avans de Părintele încă de la începutul pre-
dicii: Adam a stricat începutul lumii, l-a schimbat, l-a alterat! Atenţie, zice-
rea este a Părintelui! O găseşti la mulţi, dar n-o găseşti spusă aşa. Cum
mai târziu va cita extraordinara vorbă a lui Stăniloae: Fără om, lumea
n-ar şti de ea. Extraordinara vorbă !
Nu exista predică unde să nu pomenească Facerea
Dar auzi la Părintele: „Adam schimbă începutul prin Cădere”.

Şi atunci Hristos, Adam cel Nou, restartează lumea, o reinaugurea-
ză, restaurează începutul cel bun, îl reactualizează. Dar nu o luăm din
nou de la început, ci cu o experienţă nouă, și mai importantă: Hristos
întemeiază acum Biserica. De fapt, Biserica ar fi trebuit să apară încă
din Rai. Creşteţi, înmulţiţi-vă! Şi dacă se înmulţeau, cum era? Dacă
nu greşeau, Adam şi Eva deveneau maturi duhovniceşte. Şarpele îi
păcăleşte în ultima clipă: puţin dacă mai aştepta, Eva nu mai putea fi
206
păcălită. În ultima clipă face gestul, spun unii Părinţi – Sfântul Chiril
al Alexandriei, cred. Ei bine, dacă Adam şi Eva nu cădeau, atunci Bi-
serica ar fi luat fiinţă încă din Rai. S-ar fi format un grup de oameni,
iar Hristos S-ar fi întrupat acolo. Întruparea ar fi avut loc în acest
spaţiu optimizat, necorupt, numit Rai. Căci, atenţie, Raiul nu era ca
lumea de azi, avea altă morfologie, nici asta nu se ştie în multe părţi.
Dar despre asta voi vorbi mâine. Biserica, trebuie precizat, a avut
două Faceri. Prima Facere, a Bisericii, e din veci, prin Fiul, Care a fost
cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii (Petru, Epistola întâi)7, prin
jertfa Mielului ucis, înjunghiat de la întemeierea lumii, cum tâlcuia
Părintele un verset din Apocalipsă8. Iar a doua Facere a Bisericii e
prin Mielul altădată ucis, iar acum răstignit pe Cruce. Vedeţi, relaţiile
acestea sunt absolute, ţin de creştinismul elementar, îi deschid calea
bună. Peste tot Părintele avea ca model Facerea. Nu exista predică
unde să nu pomenească Facerea, să nu articuleze tema respectivă,
a pericopei zilei, cu Facerea. Aşa ca şi cum ar fi luat-o tot timpul de
la ’48 ! Facerea era eternul model. Căci Facerea era un habitus creativ
dumnezeiesc, devenit obişnuinţă bizantină, zicea Părintele. Bizantinul
tot aşa făcea, ca Părintele, sau mai bine-zis invers. Statul bizantin se
întemeia şi era modelat printr-o ordine universală, numită taxis (de
aici taxonomie). Adică rânduială. Rânduiala, ordinea asta, era marca
bizantinităţii.9 Eu vin şi spun: taxis-ul este marca Bisericii, e o marcă
ecleziologică. Dar în creştinismul bizantin, Facerea reprezintă un lanţ
întreg de proceduri pe care bizantinul le foloseşte ca să facă ceva. E o
realitate cotidiană, aproape o tehnică.
Osebirea care ţine laolaltă
Gândiţi-vă la următorul lucru (o să am mâine aici o planşetă, o

să desenez): piatra unghiulară. Se construieşte, din pietre, o boltă care
se înalţă până aici (uneşte braţele ridicate în arc deasupra capului) – uite,
7
„Aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă [...] cu scumpul sânge al lui Hristos, ca
al unui miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea
lumii, dar Care S-a arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi” (I Pt. 1, 19-20).
8
Apoc. 13, 8: „Cei [...] ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii Mielului Celui înjunghiat
de la întemeierea lumii”, în interpretarea Părintelui Galeriu.
9
Cf. Hélène Ahrweiler, Ideologia politică a Imperiului bizantin, trad. Cristina Jinga, postfaţă
N.Ş. Tanaşoca, Editura Corint, București, 2002, p. 126-137 (n.ed. A.D.)
aşa e bolta – şi aici se bagă o piatră care, bătută bine, va ţine toată bol-
ta. Piatra asta e piatra unghiulară, este Hristos: pe cine va cădea Piatra,
sau cine va cădea pe Ea, se va sfărâma (Mt. 21, 42; Lc. 20, 18). De unde e
luată ea? Dintr-o procedură divină a Facerii, a creării lumii, numită
de bizantini „osebirea care ţine laolaltă”. De exemplu, ca să înţelegeţi:
a făcut Dumnezeu lumina şi-a văzut că-i bună, şi atunci a osebit-o de
întuneric, zicând: să fie întuneric (arată spre stânga) şi lumină (arată
spre dreapta) – Fac. 1, 3-4. Vedeţi, ce interesant? Dacă e bună, de ce s-o
împarţi în două? Ca să ţină.
Deci lumina primordială nu trebuie deloc comparată cu lumina
zilei. E asemenea cu ea, dar datorită faptului că a împărţit-o în două
ipostasuri, atunci ea – lumina primordială, prima – ţine şi toată Crea-
ţia. Ţine dacă eu în permanenţă împart, dacă în permanență deosebesc
două laturi: osebirea care ţine laolaltă. E o procedură creativă a Făcătorului
Lumii. E a fost preluată și de bizantini ca procedură creativă utilă pes-
te tot. Sau: a văzut Domnul că Adam se plimba prin Rai şi era trist, şi
a zis: Să-i facem femeie să-i fie de ajutor. Avem documentul aici [deschide
Biblia]: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor, tuturor păsărilor ce-
rului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor
pe potriva lui. [...] Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam
somn greu” – deci nu l-a întrebat dacă-i de acord, l-a băgat direct în
somn greu – „şi dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit
locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumne-
zeu femeie şi a adus-o la Adam” (Fac. 2, 18-22).
Deci ca omul adamic, creat de Dumnezeu, de Logos, să „ţină”,
să „dureze” – atenţie, homosexuali! – a trebuit și el împărţit în două
„maluri”. Nu în două jumătăţi cantitative, ci în două ipostasuri:
bărbat (arată dreapta) şi femeie (arată stânga). Deci femeia nu e mai
puţin decât bărbatul, ci e diferită, ceea ce e cu totul altceva decât
ce cred misoginii! Nu e o jumătate de Adam, în sens cantitativ, di-
minuant, ci un ipostas! Între timp, lipsa teologiei a făcut din acest
ipostas un fel de fracţiune cantitativă, mai restrânsă, un fel de om
secundar, inferior (încât Schopenhauer avea să zică: „femeia e un
animal cu păr lung şi idei scurte”. Şi alte blestemăţii care sunt de
fapt carenţe teologice, inculturi grave ale vestitului german). Deci,
modelul adamic de om „ţine” prin osebirea aceasta: bărbat şi feme-
ie. Dacă ar fi ţinut din bărbat şi bărbat, ar fi făcut Domnul încă un
208
bărbat. Sau ar fi făcut o femeie, i-ar fi dat somn greu şi din ea ar fi

scos încă o femeie. Şi aveam atunci homosexualitatea ca o garanţie
a dăinuirii omului. Deci aşa trebuie pusă problema, teologic: homo-
sexualitatea este un atac ontologic la fire, la noima fiinţei umane,
fiindcă îi surpă soliditatea și dăinuirea.
Toate aceste proceduri creative dumnezeiești – Piatra Unghiu-
lară, în construcţia meşterilor zidari, ca şi altele: aluatul pe care îl
pui în făină şi ea se umflă, dospeşte, aşa cum e şi Biserica, ferment şi
model al Creaţiei înseşi – toate aceste modele îşi găsesc teologia în
Facere. Nu se poate face nici icoană, nici preoţie, nici călugărie, nici
credinţă de orice fel, fără teologia Facerii... Bizantinitatea nu a fost o
legendă ori o vrajă istorică, un accident istoric efemer, ci reprezintă o
realitate specială unică și totdeauna vie.
Spunea marele teolog şi metafizician Christos Yannaras că de-
mocraţia lui Pericle a ținut doar 50 ani, iar de atunci sunt milenii.
Dar dacă Obama face o prostie, imediat îi invoci democraţia lui
Pericle de acum mii de ani. Sigur, a spune că Grecia a fost mereu
democratică ar fi o greşeală enormă. În Grecia însă a luat fiinţă un
eveniment cu totul ieşit din comun, care a devenit model de-a lun-
gul mileniilor. Se numeşte democraţie. La vremea ei, ea a durat 50
ani! N-a avut proba timpului, dar nici n-a avut nevoie, fiindcă pre-
stigiul ei durează misterios – iată! – până azi. Iar Bizanţul a dăinuit
un mileniu! Vă fac o destăinuire: aceasta e şi concluzia mea privind
bizantinitatea. Ceea ce numesc istoricii bizantinitate sau Bizanţ e
un mozaic atât de vast și de pestriţ, încât nu regăseşti nimic din
bizantinitatea pe care o invocăm sau o inventăm prin credinţă. Cert
este însă că bizantinitatea credinţei e direct legată de Facere, de le-
gătura dintre cele două Faceri. Dacă cele două Faceri sunt rupte una
de alta, e prăpăd: totul se desface.
Celui nedumerit îi dăruieşte Domnul credinţă chiar dacă n-a cerut-o
Deci din aceste elemente, aparent disparate, se încro-

pea întregul discurs omiletic al Părintelui. Şi aşa era totdeau-
na, şi aşa s-a răspândit în tot Bucureştiul, sau de asta era tot Bu-
cureştiul acolo prezent, zicem noi toţi. Biserica era arhiplină
duminica, şi aceste învăţături au circulat, și au căpătat o puternică
implantare. Dar vedeţi, ele trebuie preluate și dezbătute în continu-

are, iar pentru asta trebuie să existe în omul credincios nedumerirea.
Nedumerirea ce este? Un dar de la Dumnezeu. Unii se nasc cu el, pre-
coce, altora ni-l dăruieşte Dumnezeu la scâncetele noastre. Spune
Sfântul Chiril al Alexandriei:
„Atât de mult contează, atâta preţ are nedumerirea în ochii lui

Dumnezeu, încât aceluia care are nedumerirea, îi dăruieşte Dom-
nul credinţă, chiar şi dacă n-a cerut credinţa, sau nici măcar nu
şi-a dorit-o! Dar a avut nedumerire!”.
Sfântul Chiril e un Părinte al Bisericii. Dacă nici pe ei nu-i cre-

dem... Repet: atât de mare preţ are nedumerirea în ochii Domnului, în-
cât celui nedumerit îi dă credinţă şi dacă n-o cere, şi chiar dacă nu şi-o
doreşte; pe ea, pe credinţă! Vă daţi seama? Nedumerirea nu trebuie
înţeleasă, mai ales de spiritele intelectuale, ca fiind rudă cu „punerea
în criză”. „Punerea în criză” e și ea un habitus, o obişnuinţă metafizi-
că, care și ea a făcut carieră, mai ales în existenţialism. Ea înseamnă a
pune sub semnul întrebării, al îndoielii, tot ce e în jurul tău, absolut
tot. E un automatism, îl înveţi, e o dispoziţie a mentalului.
Nedumerirea, însă, poate fi și de cu totul alt rang: poate fi un mod
de a prinde scurtele. Se întâmplă un eveniment, cade un autobuz în pră-
pastie. Presa comentează, se cercetează ce-a păţit maşina, cine era în
maşină, cine a condus-o... Nedumeritul e insul care, după ce le aude
pe toate, zice: totuşi ceva nu e clar, mai e ceva, de ce nu vorbeşte ni-
meni despre acel lucru...? Şi abia „acel ceva” poate fi, de fapt, cauza
reală a evenimentului. Nedumeritul, sau nedumerirea, e insomniacă,
nu doarme. Stă în alertă în permanenţă, fiindcă „ştirea veşnică” poate
apărea oricând. Monahul, şi în genere credinciosul, cam asta ar trebui
să ceară Domnului, într-o primă fază: să fie nedumerit în permanen-
ţă. Din păcate am cunoscut mulţi credincioşi care n-au ce vorbi, se
feresc să discute, nu cumva să pătrundă vreo nedumerire în crezul
lor. Nedumerirea e o dispoziţie de a căuta în permanenţă, de a sta în
alertă la tot ce stă ascuns, de-a nu pierde acest contact. Ea se şi educă,
nu e oricum. Nedumeriţi sunt mulţi pe lumea asta, dar categoria care
contează nu sunt cei ce aleargă să se dumirească şi gata, care vor doar
rezultatul, ci cei cărora le place drumul! Calea spre a se dumiri, acest
210
efort! trăirea lui, are mai multă valoare pentru ei, decât dumirirea în
sine – atunci când, la capăt de fapt, dai peste o taină.
Ortodoxia nu este ideologie
Am fost cu Yannaras, Părinte Stareţ, la Putna, acum 10 ani. Am

fost cu el să-i arăt mănăstirile şi chiar am și dormit la Putna. La cere-
rea călugărilor, Părintele stareţ Melchisedec i-a comunicat că obştea
ar dori să se întâlnească cu el. Era iarnă, şi o sală neîncălzită s-a um-
plut cu circa 80 de monahi tineri, iar unul traducea în franceză. Bi-
leţelele cu întrebări veneau la părintele Melchisedec, acolo se tradu-
ceau şi Yannaras răspundea. După trei sferturi de oră a răbufnit gre-
cul: „Dumneavoastră pentru ce aţi venit la mănăstire? Parcă v-aţi fi
înscris într-un partid politic. De trei sferturi de oră mă întrebaţi doar
despre alunecările credinţei catolice şi ale Bisericii Occidentale. Nu
vă daţi seama că dacă ne-am strâns pentru asta, ne-am strâns greşit?
Ele reprezintă o temă, dar nu stai toată ziua să ocărăşti nişte aberaţii
care, până la urmă, nici nu sunt de ajutor pentru mântuirea noastră”
Şi mi-a spus părintele Melchisedec, că după aceea toată noaptea au
stat şi au vorbit pe coridoare, l-or fi boscorodit pe Yannaras, sau l-or
fi „pus în criză”, cine ştie?
Sunt păguboase asemenea războaie, duse prost, împinse până la
ideologie: când faci din creştinismul ortodox o ideologie, s-a terminat.
Năravurile Bisericii Occidentale sunt grave, dar mai gândiţi-vă că s-ar
putea şi altceva: când omul se satură să mănânce roşcove, poate să se
întoarcă; dar să nu vină la ortodocşi, că fiul risipitor nu s-a întors la
fratele său mai mare, ci s-a dus la Tatăl: Am greşit la cer şi înaintea ta
(Lc. 15, 18). Dacă se întorc ei primii? Iar noi cum o să ne purtăm? N-o
să vrem să mâncăm din viţelul cel gras fiindcă nu ne convine ce a făcut
fiul risipitor? Atenţie: nu trebuie să transformăm în politici eclesiale, în
ideologii, ceea ce respingem la biserica catolică. Ce respingem? Multe,
lucruri serioase, o să vedeţi mâine. O să vă mai spun un lucru: eu sunt
„ecumenic” în sensul în care era ecumenică Biserica cea Nedespărţi-
tă de dinaintea Schismei. N-am cum să nu fiu, dacă sunt iconar. Eu
fac icoane. Oare Hristos s-a întors cu faţa numai pentru Răsărit? S-a
întors şi pentru Apus. Şi vai de capul lor ce-or să păţească. Fiindcă
protestanţii, sectă a catolicilor, au dat afară icoanele din biserici. Sunt
blasfemiatori, ştiţi asta? Dar ştiţi că ierarhii şi profesorii noştri îşi iau
doctoratele în facultăţi protestante, unde nu se fac cursuri de icoană?
Nu se fac pentru că în Duecento catolicii au decretat – fiindcă de atunci
și de acolo, începe embargoul, embargou în toată regula – că icoana,
deşi are învăţătură în ea, e total lipsită de putere. Că degeaba o atingi,
degeaba i te închini. Că din ea înţelegi doctrina, nimic mai mult. La
ea te uiţi şi înveţi, ca din nişte ilustraţii ale Scripturii: vezi că la Buna
Vestire îngerul vine la Maica Domnului, îi spune Binecuvântată eşti,
vizualizezi scena şi atât. Aceste metehne comportamentale sunt insta-
late acolo, şi au atras după ele extrem de importante pagube. Pagubele
astea deja încep să-i neliniştească şi pe catolici. Care sunt pagubele,
e uşor de văzut. V-aţi dat un pic seama numai din treaba cu boul şi
asinul şi Pruncul din copârşeu, dar pagubele sunt infinit mai multe.
Le veţi vedea mâine. Ca să înţelegeţi enorma diferenţă dintre creşti-
nismul narativ şi creştinismul iconic. Fiindcă icoana nu e narativă! Ta-
bloul religios e narativ. Icoana e un concentrat, e litota unei codificări
teologice. Şi-am să vă arăt mâine, să înţelegeţi ce e icoana, ce e litota, şi
ce le deosebește de tabloul religios.
„Azi ştiu! – mă găsise!”.
[Citeşte bilete cu întrebări]: Ce a însemnat Părintele Galeriu pen-
tru dumneavoastră? – Cum l-aţi întâlnit?
Am fost cu Andrei Pleşu la Părintele Cleopa. Şi cu soţiile. Nu vă
mai spun până a apărut – că noi ştiam de la un prieten, Horia Bernea,
cum arăta, dar nu-l văzusem, el doar ni l-a descris – iar toţi care co-
borau din deal semănau cu descripția primită. Vine! Toţi: Vine! Vreo
zece au trecut, şi noi la fiecare: Săru’mâna, Părinte Cleopa! Nu era el!
Când l-am văzut, n-a mai fost nevoie, ne-am dus la el întins ca iezişo-
rii: „Săru’ mâna, Părinte!”. S-a aşezat, iar eu – eram aşezat aşa, cam pe
rândul opt – având un mesaj de la Părintele Galeriu, i-am transmis din
partea Părintelui sănătate şi toate cele. Zice: „Saracul de el, cât îl mai
chinuiţi acolo la Bucureşti!”. Şi eu îi pun o întrebare: „Părinte, nu vă
supăraţi, cum ne putem găsi duhovnicul?” Iar Părintele Cleopa strigă:
Băăă! El te găseşte pe tine! Tare! Răsuna toată valea: Băăă! El te găseşte pe
tine, nu tu pe el! Şi am stat şi m-am gândit așa: oare nu cumva Părintele
Galeriu să mă fi găsit el pe mine?! În realitate a fost aşa: într-o dumi-
nică şi – asta e important! – duceam coşul la gunoi, pe la ora 10, fiind-
că tocmai făceam ordine în atelier. Atelierul era într-o zonă limitrofă,
212
undeva pe lângă biserica Sfântul Silvestru. Şi a trecut domnul Nicolae

Steinhardt, între timp devenit Monahul Nicolae de la Rohia. Era îm-
brăcat nemţeşte, deghizat civil, dar p-aicea (arată la gât) se vedea că
e monah. „Ce faci, frate?”, „ Arunc gunoiul, domnu’ Steinhardt. Dar
Dumneavoastră?” „Bine, bine. Uite, mă duc la cel mai mare predicator
ortodox din Bucureşti, îl ştii? Că-i la tine, aici”. „Nu ştiu, Părinte”. „A!
Vorbeşte extraordinar. Gata, fug”. Dacă Steinhardt ar fi venit şi mi-ar
fi spus: Ei, nici aşa, domnu’ Sorin, duminica să aruncaţi gunoiul?! şi înce-
pea să facă cu mine cateheză, nu s-ar fi prins nimic de mine.. Dar nu, a
fost foarte înțelept și delicat. Iar la Biserica Sfântul Silvestru și la mult
lăudatul ei Părinte m-am dus abia după vreo lună, gândind că n-o să-
mi pună mie ăștia arcanul când vor ei; mi-l voi pune eu, când voi vrea
eu ! Şi, ca toţi intelectualii, m-am aşezat la lumânări, în spate, lângă
intrare, la pangar, ca să pot pleca oricând... Şi de acolo am văzut ceva
ce nu mai văzusem. Parcă era Isaia! Era Părintele Galeriu, care predica
cu glas mare... Am aşteptat să se termine, pe urmă mi-am luat seama:
despre ce a vorbit? Despre ce face omul în biserică. Şi de unde eu ştiam
de acasă că în biserică tot omul se reculege, am aflat atunci, dintr-un
foc, la ce trebuie să fii atent: ce cântă strana, ce rosteşte preotul, ce ţine
în mână când iese din altar... Şi zice: „Dacă toate astea, odată ce le-ai
băgat în cap, poţi să le valorifici, să le şi trăieşti, să știi că în momentul
în care o fi să ieşi cu picioarele înainte din biserică, la ieșire te va în-
tâmpina Însuși Hristos Domnul! Foarte frumos. Şi m-am dus în faţă la
miruit, şi când am ajuns lângă el, m-a întrebat – îşi ştia biserica bine:
– De unde eşti, frate?
– Din zonă, Părinte.
– Cu ce te ocupi, frate?
– Pictor, Părinte.
– Aaa! Dumneavoastră sunteţi pe locul doi, imediat după noi”.
(Râde) Mă şi plasase în ierarhia Bisericii. Deci, bagă la cap, artiştii
sunt după preoţi! Apoi, cu mâna ca o cange, mi-a tras capul înspre el şi
mi-a trântit ditamai pupicul, aicea sus (arată pe frunte). Nu mi se mai în-
tâmplase aşa ceva. Şi pe-urmă, încet... Azi ştiu! – mă găsise! Şi dacă m-am
dus la el şi m-am spovedit – cine ştie ce-oi fi spus? că avea sistemele lui de
recunoaştere – s-a obișnuit să vină treptat pe la mine la atelier, chipurile
să-şi mai tragă sufletul. Venea pe la 8 seara, era foarte aproape de biserică,
şi şedea mângâind abil corzile chitarei mele, uitându-se la mine și la lucra-
rea mea. Pe atunci pictam lucruri aşa, mai laice, dar nu chiar pentru orici-
ne... Şi se uita, eu îi explicam... „Aa, mm... şi-acolo?”. „Acolo e o porţiune
din secţiunea care susţine...”. „Aa, mm... Dar o ureche, domnu’ Sorin?”
„Ce ureche, Părinte?”. „Ei, nu ştiu, aşa, un nas, ceva...”. „Ce-are a face,
Părinte, cu ce fac eu acolo...?”. „Ei, nu... Vreau să spun, aşa...”. Şi pe urmă:
„Îmi pare foarte bine că am venit la Dumneavoastră. Foarte interesant”.
Coboram scările şi la uşă, spunea: „Interesant! O să mă mai gândesc...”,
mai şoptea: „Dar poate, aşa, o ureche...”. Şi uite aşa m-a lucrat, până când
odată zice: „Am un prisos de bani, dar nu pot să vă dau bani, că nu-mi
dau voie. Am nevoie de o icoană”. Am făcut-o, e urâtă, e acolo, vai de
capul meu. Şi iar aşa, până m-a adus în starea ca să-i spun, conducându-l
la uşă, seara: „Părinte, aţi accepta să fiţi duhovnicul meu?”. El mi-a spus:
„Nu, amândoi, amândoi. Ne spovedim unul altuia”. Şi de atunci a existat
o singură supărare, aceea pe care v-am povestit-o la început, îngăduită
de Domnul ca să mă conving de unicitatea lui absolută. Am fost la cele
mai cunoscute biserici, dar nu mai spun că se supără lumea. Era pustiu.
Şi să ştiţi că, de-bine-de-rău, se cunoaşte asta. Majoritatea ucenicilor lui
sunt oameni deosebiți, cu frumoasă cultură teologică. Era un singur lucru
pe care nu-l puteai cere Părintelui Galeriu: să te vezi cu el sâmbăta, când
duminică îi venea rândul la predică. Avea un cuvânt groaznic. „Dom-
nu’ Sorin, doresc să vă văd. Dar vreţi să fiu bou mâine?”. Domnule, cu
acest cuvânt pe care şi-l atribuia, scos nu ştiu de unde, n-am reuşit să mă
obişnuiesc în atâţia ani. Altfel, pe dânsul nu l-am auzit niciodată în nicio
împrejurare, la sărbători, oriunde, cu înjurături, glume sau cuvinte vul-
gare, riscate. Ba, dimpotrivă, uneori poza printr-un fel de pudibonderie.
De pildă, în Psalmul 50, propunea în loc de „mai vârtos mă spală” – „mai
mult mă spală”. Că „vârtos” are trimitere sexuală, domnu’ Sorin. „N-am
simţit, father, dar dacă ai spus, foarte frumos, aşa facem”.
Din sală: Şi tot aşa, în loc de „mai vârtos decât zăpada mă voi
albi”, zicea „mai alb decât zăpada mă voi albi”.
Acad. Sorin Dumitrescu: „Mai alb decât zăpada”, da.
Mergea pe curenţii harului
La Părinte cel mai tare lucru era, atunci când se întâmpla, schim-
barea bruscă de abordare a predicii. V-am spus: la învierea fiicei lui
214
Iair, tema era de fapt Psalmul 32. O pregătea temeinic, citea răzbit în
acea sâmbătă când nu se putea vedea cu mine. Dar se întâmpla – am
scris-o şi în cartea asta [arată volumul de predici „Tâlcuiri...”] în postfaţă
– ca, în timpul predicii să apară un gând hoinar. I se ivea un gând de
nu știu unde, care îi punea în criză tot textul, tot ce pregătise el acasă
în seara precedentă. Ei bine, ştia să recunoască în el obârşia străină de
lume. Atunci abandona toată tematica şi o lua – cum să spun – ca pla-
noarele care merg pe curenţii de aer – el mergea pe „curenții” harului.
Nu era improvizaţie, ci cu totul altceva, ceva absolut inedit! N-am mai
văzut acest lucru în vorbirea liberă a nimănui.
O paranteză: maestrul meu, Corneliu Baba – Dumnezeu să-l odih-
nească! pictor mare –, venea în spatele nostru, în timp ce noi studenţii
pictam, şi ne spunea adesea: „– Domnule, stricaţi tot timpul capodo-
pere. – Cum maestre, de ce? – Păi sunteţi şapte, şi fiecare aţi avut un
moment o capodoperă dinainte, pe care, lucrând, v-ați șters-o singuri.
N-aţi văzut-o!”. Groaznic. „– Şi dacă o văd, ce fac? – O lași, n-o mai
atingi!”. De ce n-am văzut-o? Fiindcă, fapt absurd! Proiectul de-acasă,
pregătit în minte, ți se părea mai tare decât cel din faţa ta, cel la care
lucrai! Învăţaţi, gândiţi-vă la asta, fiindcă e o problemă mare!
Părintele ştia, căci după ce muncise o sâmbătă întreagă la pre-
dică, deodată apărea o altă perspectivă, un alt traseu hoinar. Atunci
lăsa totul baltă, și-l urma pe acesta nou ivit. Un spectacol, pe care de la
un moment dat, am început să-l prind şi eu. Pentru mine a însemnat
o teribilă educaţie. E foarte greu să ţi-o însuşeşti, fiindcă înseamnă să
renunţi la tot ce îți este mai drag în acea clipă şi, lăsând totul, să prinzi,
cu „scurtele”, acest mesaj din afara lumii, care vine înspre tine.
De pildă, întreg acest volum al lui Nichita Stănescu, Noduri şi sem-
ne, ultimul – a murit după acesta, – este un volum care fructifică infor-
maţii, ştiri veşnice, venite din afara lumii. Le numise – gândiri cu vedere.
Am certitudinea că volumul reprezintă un unicat în lume. Aparatul cri-
tic din timpul lui n-a ştiut să-l vadă, fiindcă erau neduși la Biserică – in-
telectuali de vază, nu le spunem numele, dar care adesea susțin public,
bunăoară, că moaştele ar fi „superstiţii”– şi atunci, la ce să te aştepţi?!
Au considerat, că în ultimele trei volume, cu precădere ultimul, poetul
ar fi devenit neputincios, şi-ar fi pierdut acea putere creatoare care a
uimit străinătatea etc. În acest climat a trăit zece ani, după care a murit.
O marginalizare abuzivă, incultă, înspăimântătoare. Trăită.
Biserica îţi schimbă per ansamblu sistemul de valori
Cine era în jurul Părintelui? Oameni singuri, nefericiţi, părăsiţi

de iubite, marginali, inadaptabili, candidaţi la sinucidere, fugiţi de
acasă, fete urâte, sau nemăritate, emigranţi reîntorşi din străinătate
care nu-şi găseau locul, alienaţi, homosexuali, yoghini dumiriţi, ma-
soni cu procese de conştiinţă, toţi cei „osteniţi”! Aceşti „osteniţi” sunt
osteniţi pe cauze false, căci nu există pe lume urâtă care să nu-şi gă-
sească frumosul, şi aşa mai departe... Problema, e pusă fals. În Biserică
aceste drame se rezolvă altfel, fiindcă Biserica îţi schimbă sistemul de
valori, perspectiva din care te raportezi la victorii sau la neșanse. În
Biserică, pur şi simplu, dai peste alt sistem de valori.
Cum ţi-l schimbă? Cineva întreba: Cum să-l ajut pe duhovnic să
mă ajute? În Biserică nu preotul te ajută, nici nu te schimbă, el e doar
un instrument. Duhul Sfânt te ajută, te schimbă, te transformă. Se nu-
meşte metanoia. Metanoia vindecă vechea vedere, vederea neduhov-
nicească. În Biserică se schimbă felul de a vedea. Bunăoară, credeţi
că în Biserică fresca este așezată pe pereţi, cum punem noi tablouri în
sufragerie, ca musafirii să se simtă bine când mănâncă? Fresca teolo-
ghiseşte non-stop! și în timpul nopții când biserica e goală; e teologie
incontinentă pe pereţi... Strana la fel, teologhiseşte și ea. E o teologie,
care pregăteşte liturgic Taina înspăimântătoare a gustării din Trupul şi
Sângele Domnului. Nu le poţi băga la podoabe. Iar pentru asta trebuie
ca sinaxele să fie extrem de prezente și de culte bisericește și teologic.
Bunăoară să-şi iubească parohul: dacă parohul este schimbat, sinaxa
se cuvine să intre în criză. Vedeţi, deci, că orice am reproşa, fie clerului,
fie sinaxei, răspunderile se împart în ambele părţi. La ambele exis-
tă deficienţe comportamentale. Şi părerea mea e că adesea ele vin de
la o înţelegere insuficientă, superficială, a actului liturgic, a sensului
acestuia. Mai exact a teologiei liturgice. Lumea are icoane acasă, dar
să ştiţi că doar icoana liturgică – care e Biserica întreagă – este icoana
totală. Icoana astălaltă, care se vinde la pangar şi pretutindeni, e icoa-
nă privată, pe care şi-au făcut-o oamenii ca să o aibă în casă. Şi atunci,
fiindcă omul şi-o pune în casă, iconarul a început s-o piţirească, s-o
facă măi-măi, cât mai chipeșă pe-o suprafaţă atâtica, nu ca la frescă,
făcând până şi luminiţa din ochii Maicii Domnului, tot-tot; o industrie
216
întreagă, de luat banii! Şi uite aşa, treptat, icoana bisericească a ajuns

să o imite pe cea privată! Rezultatul e că azi pictura bisericească a de-
venit o aglutinare de icoane private piţirite! Şi, aşa, Biserica îşi pierde
discursul, discursul ei se fărâmiţează. Îl mai fărâmiţează şi oamenii, şi
clerul, şi s-a terminat, şi nu înţelegi ce faci, și unde faci...
Din sală: Pot să întreb ceva? Scuze dacă anticipez tema de
mâine. Ca să nu risc, lucrez cu materialul dumneavoastră. În cartea
dumneavoastră Noi şi icoana spuneţi: „Icoanele sunt amprente inco-
ruptibile ca moaştele după natura lor fiinţială, statutul lor ontolo-
gic”. Pe de altă parte spuneţi: „Pe lemnul icoanei de pe care s-a şters
asemănarea poţi tăia ceapă liniştit”. Cum să reconciliem cele două
afirmaţii, ce par să se contrazice? Pe de-o parte incoruptibilitatea, ase-
meni moaştelor, pe de alta degradarea. Dacă sunt incoruptibile, cum
pot decade la statutul de lemn pentru tăiat ceapa? Cum se poate stri-
ca ceva nestricăcios prin natura sa ontologică?
Acad. Sorin Dumitrescu: Fiindcă nu lemnul icoanei o consacră
ca nestricăcioasă, ci ASEMĂNAREA. În ceea ce privește a doua afir-
maţie, cu ceapa, aparţine Patriarhului Gherman al Constantinopolului.
Nu-i a mea, e a lui, dar e şi îndrăzneala mea să o dau – fiindcă lumea
încă nu înţelege, şi venerează în continuare lemnul șters de vremea
care trece, pe care a mai rămas doar un foarte mic detaliu, și acela greu
de recunoscut...
Pe de alta, revenind la întrebarea despre incoruptibilitate, mi-e
teamă că intrăm cu ea într-o zonă în care aceşti prieteni ai noştri nu
sunt încă suficient de introduşi. Incoruptibilitatea, în primul rând, e
afirmată de Biserică. Când mortul e pe buza gropii, înainte să se stro-
pească cu vin şi ulei, preotul zice: luaţi icoana de pe pieptul mortului
şi o păstraţi acasă sau o dăruiţi. Ca şi moaştele, icoana nu se îngroapă,
fiindcă are, ca şi moaştele, Înviere în ea. Moaştele sunt trup-text, car-
ne–cuvânt, carne în-logizată, care face drumul înapoi către Cuvânt, către
Logosul Creator, către Genitorul Divin. Din cauza asta acest text ră-
mâne şi are putere. Sigur, nu orice trup neputrezit reprezintă moaşte.
S-au găsit prin cimitire unii care, din alte pricini, au rămas nedescom-
puşi, care nu sunt moaşte, iar de obicei e de rău! Dar incoruptibilitatea
moaştelor şi a icoanelor e certă, fiindcă, ontologic, au acelaşi statut:
sunt lucrări făcute în parteneriat cu Duhul Sfânt.
Icoana este un parteneriat între Duhul Sfânt şi iconar
[Bileţel]: Aţi vorbit de originalitate ca dar al lui Dumnezeu. Cum

putem fi originali în arta icoanei? Cum primesc preoţii şi poporul
această originalitate?
Acad. Sorin Dumitrescu: Când pictezi nu te gândeşti cum te
primeşte poporul sau ierarhul, ci cum îți primește Hristos icoana.
Fiindcă în faţa lui Hristos faci icoana, El e Cel Ce stă garant că ceea
ce faci e un lucru bine plăcut Lui, și Duhului Sfânt. Vă spun un lucru:
orice artist vizual care, în loc să picteze o tufă, un peisaj marin, un
buchet de flori, sau nudul iubitei sale, se apucă să facă chipul Maicii
Domnului, nu el este cel care a luat acea hotărâre, ci Duhul Sfânt l-a
împins s-o facă. Icoana este un parteneriat inefabil între Duhul Sfânt
şi iconar. Atunci, cum credeţi că din parteneriatul ăsta o să iasă ceva
care să nu convină Bisericii, credincioşilor? Dacă-i Duhul Sfânt acolo,
îţi dă El peste mână. Cum îţi dă Duhul Sfânt peste mână? Îţi iese o
tâmpenie. Cum îţi dai seama? Te duci la... Drăgănescu şi te lămureşti
ce înseamnă când El e absent.
(Reia): Cum putem fi originali în arta icoanei? În primul rând, în arta
icoanei nu trebuie să-ţi propui să fii original. Original deja eşti, v-am
spus, din clipa când ieşi din aşa-zisul „laicat” al artei şi te-apuci să faci
icoane. În al doilea rând: de originalitate are grijă Duhul Sfânt. Impor-
tant e să o vrei. Iar a vrea nu înseamnă a teroriza formele. Sunt ico-
nari aici? Prieteni, originalitatea în icoană stă de fapt numai și numai
în limbajul teologic. Nu poţi fi iconar dacă nu eşti un teolog deplin.
De pildă Troica lui Rubliov. Ştiţi că Rubliov a fost canonizat în zilele
noastre. Ştiţi din ce cauză? E suficient să vezi acea Troică şi înţelegi
imediat pentru ce a fost canonizat. Harul lui teologic a produs icoana
acea, vedenia teologică însă aparține Sfântului Apostol Pavel. Vă ofer
în premieră tainica teologie a „Troicii”: o găsiți la Evrei (9, 24) Este încă
o dovadă că nu șocul reprezintă excepția artei, ci taina!
Creştinismul nu este o religie, ci capătul religiilor
Cel mai grav lucru care s-a petrecut în unele părți ale Ortodo-
xiei a fost religiozificarea ei deliberată, transformarea ei în religie.
218
Noroc că nu s-a reuşit până la capăt. Ce înseamnă religiozificare?

Creştinismul e capătul religiilor. Creştinismul e o credinţă, nu este
o religie. Îi lipseşte creştinismului cultul închipuirii! Iar închipuirea
a fost îmbrățișată integral de cultura antică iar acum de cea laică.
Creștinismul nu respinge imaginaţia, dar o struneşte cu mare aten-
ţie. De exemplu, chemarea Sfântului Ilie pe Muntele Horeb: Ilie, vino,
vreau să-ţi vorbesc pe Horeb. S-a dus Ilie: acolo, deodată cutremur, trăs-
net, fulgere, ploaie, vijelie. Şi brusc toate s-au oprit, o adiere subţire
– şi iată: Domnul (III Reg. 19, 11-12). Ţineţi minte: Domnul e sfânt,
nu e sacru. Restul fuseseră sacralităţi, adică arătări precum își închi-
puiseră oamenii antici pe Dumnezeu. Or, Dumnezeu S-a arătat a nu
fi nici foc, nici vijelie, nici cutremur! Abia „adierea subţire” e marca
Duhului, manifestarea Sa duhovnicească. Una e sfințenia și cu totul
altceva sacralitatea. Sacralitatea nu e decât modul în care oamenii își
închipuie zeitatea în vreme ce sfințenia este modul în care zeitatea se
arată oamenilor. Distanța dintre ele este capitală.
Scrieţi: Definiţia cea mai frumoasă a icoanei, Laude, 7, de Gher-
man Patriarhul, strofa 4, Troparul de la Botezul Domnului, 6 ianuarie:
Pământesc este ce se vede, înţelesul e de deasupra cerurilor.
În icoană esteticul e secundar. Primează teologia
În fine, în icoană puterea vizuală, iconică, rezidă în teologie. De

ce? Deoarece, spre deosebire de arta laică, totdeauna în icoană este-
ticul este secund. Adică, produsele abilităţii, ale manevrării pieselor
limbajului plastic, sunt doar pe locul doi în icoană, dar fără a fi indi-
ferente iconarului. Fiindcă teologia e locomotiva unei icoane, pe când
esteticul reprezintă vagonul de poștă.
Şi ca să închei – fiindcă Părintele Stareţ mi-a şoptit că ar fi
vremea – am să mai spun în final un fapt pe care demult doream
să-l fac public: pe Părinte l-a marginalizat pensionarea hotărâtă de
Institutul Teologic. A fost trimis la pensie prea devreme, mai exact,
când nu trebuia. Greşeală mare! La preoţii, și la artiştii... cariera
mare începe după 80 ani, şi rar se-ntâmplă să nu apuce 8595. Ca Mi-
chelangelo, ale cărui opere fără precedent au fost făcute abia după
90 ani: Sclavii, eu ştiu că sunt după 90 ani. Oricum, când era consi-
derat hiperterminat.
Din sală: Da, atunci a făcut şi Pietà Rondanini.

Acad. Sorin Dumitrescu: Desigur, și la ea mă refeream; faţă
de aceasta, Pietà de la San Pietro e perfectă și convențională. În fine,
revenind, înclin să cred că nu se cuvine să fie pensionați, mai ales
atuncea când nu o cer, profesori și teologi ca Părintele Stăniloae sau
de talia Părintelui Galeriu. Domnule, lasă omul să moară în Institut,
să moară la cursuri, cum a murit pe scenă Lucia Sturdza-Bulandra,
dar nu-l dai afară! Îl păstrezi! Când e atât de dornic și în putință să
mai predea, lasă-l să se dăruiască studenţilor, să continue să-i forme-
ze! Și în plus, să scapi de el nu e câtuși de puțin profitabil nici pentru
Facultate, nici pentru studenți. Şi-atunci a pornit să ţină cursuri la
Facultatea de Teologie din Târgovişte. Făcea săptămânal naveta; era
dus până acolo cu maşina de un fiu duhovnicesc. Se chinuia, preda
și iarna, într-un amfiteatru neîncălzit, de 300 de locuri, ocupate doar
de doi-trei studenţi zgribuliţi, iar Părintele le vorbea patru ore! Şi ei
stăteau aşa (mimează moţăiala) şi Părintele din când în când îi simţea
moțăind şi atunci răcnea didactic înspre ei: „Fiţi vii!” Ei tresăreau.
Cam de patru ori le făcea asta, iar ei, de frica acestui răcnet, se căz-
neau să rămână atenţi. Vedeţi? Nu v-am spus că am să povestesc
lucruri incomode despre Părintele cel necunoscut?
Din sală: Nu degeaba i se spunea „Gigantul”!

Acad. Sorin Dumitrescu: Ei, bineînţeles, din ăştia de care lumea
nu e vrednică, care stau uitați prin „crăpăturile pământului”, cum zice
Sfântul Pavel10 și care ajung să fie expulzaţi, să fie navetişti la 80 ani, să
li se permită să ţină cursuri pe unde pot. Ruşine!
Mi-a pus cineva o întrebare: „Ce-aţi vrut să spuneţi cu şcolile protes-
tante?”. În universităţile protestante nu se învaţă icoană în niciun fel.
Creştinismului, dacă îi iei icoana, e aproape ca şi cum l-ai aboli com-
plet. Deoarece creştinismul debutează cu Întruparea, cu Icoana Aievea
a Fiului lui Dumnezeu... Înainte de orice text, Logosul Dumnezeiesc se
Întrupează, intră în istorie și se întoarce cu Faţa spre noi. Iar Faţa Lui
e cea pe care o vezi în icoană. Care n-are mai nimic de-a face nici cu
Robert Powell al lui Zefirelli, nici cu Hristosul lui Mel Gibson.
10
„Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în
crăpăturile pământului” (Evr. 11, 38).
220
Spune Sfântul Teodor Studitul, cu limbă de viaţă: Frate, dacă ai

murit şi Cel Care te întâmpină dincolo nu seamănă cu Hristos Cel din icoane,
să ştii c-ai greşit drumul! Ce vor face protestanţii? Când mor, va veni Ci-
neva spre ei, şi ei Îl vor întreba: „Nu vă supăraţi, Domnul e p-aici?”.
» Marti, 23 iulie «
„Nu se poate! Omul acesta nu-i de pe pământ...”

Părintele Galeriu – educatorul
Pr. prof. Vasile Gordon
Andrei Dîrlău: Dăm cuvântul Părintelui Profesor dr. Vasile Gor-

don, care predă Omiletică şi Catehetică la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, la catedra unde a predat şi Părintele Galeriu. Părintele Pro-
fesor Gordon ne va vorbi despre Părintele Galeriu şi alte teme legate
de omiletică şi sfaturi duhovniceşti. Îi puteţi adresa întrebări la care
vă va răspunde din bogata sa experienţă, nu doar cu studenţii, ci şi
ca duhovnic la Biserica Sfântul Ilie – Gorgani din Bucureşti. Sperăm
să vină şi ceilalţi studenţi, ne-am mutat aici, afară, unde avem această
minunată privelişte spre lacul Oaşa şi munţii Şureanu. Acum are cu-
vântul Părintele Profesor Vasile Gordon.
Pr. Vasile Gordon: Mulţumesc, frate Andrei. Şi să îngăduiţi să

mulţumesc întâi de toate lui Dumnezeu că mi-a hărăzit această bucurie
să fiu cu dumneavoastră în aceste zile şi să vorbim despre Părintele Ga-
leriu şi cu Părintele Galeriu. Şi când spun cu Părintele Galeriu, mă refer la
faptul că orice convorbire, în fiecare zi din aceste zile consacrate dânsu-
lui, orice zi începe cu Sfânta Liturghie, şi credem aşa, cu voia Domnului,
că şi Părintele Galeriu este prezent la aceste Sfinte Liturghii.
Am avut acest simţământ azi-dimineaţă, prima dimineaţă când
m-am aflat aici, pentru că noi am sosit ieri, şi nu vreau să trec mai
departe fără să mărturisesc bucuria pe care am trăit-o începând cu
orele 6 când am intrat şi eu în biserică şi am văzut biserica plină de
tineri, cu dumneavoastră cei care aţi fost. Sunt obişnuit cu aşa ceva,
oarecum, şi la noi la Bucureşti, la biserica facultăţii, Sfânta Ecate-
rina, dar şi la biserica unde slujesc eu, Sfântul Ilie – Gorgani. La
amândouă vin şi foarte mulţi tineri, dar nu mă aşteptam la aşa oră
222
Pr. Prof. Vasile Gordon
matinală să fie atât de mulţi. Ştiu că mai sunteţi şi pe la ascultări, la

bucătărie, la fân sau pe unde aţi mai fost, mai e şi tinereţea, sunteţi
şi în vacanţă... Şi vă spun că aproape mi-a venit să plâng văzându-
vă în Casa Domnului şi aş vrea să vă întăriţi în aceste obiceiuri, mai
ales că avem acest privilegiu să se facă în fiecare zi aici aceste slujbe.
Şi sigur că a fost pomenit la momentul respectiv Părintele Galeriu,
la ectenia pentru răposaţi. Dar înainte de Sfânta Liturghie, preotul
care a proscomidit cu siguranţă că a scos acolo o părticică şi pentru
preotul Constantin Galeriu.
M-am consultat, cu ceva ani în urmă, cu un coleg profesor dog-
matist, temându-mă să nu greşesc, şi zic: Aşa cât am înţeles eu din Sfânta
Scriptură şi Sfinţii Părinţi, cred că la anumite Sfinte Liturghii, cu voia Dom-
nului, unele suflete pot fi prezente în biserică. S-a gândit un pic şi a zis Da.
Pentru că biserica este aici pe pământ, dar conţine şi o parte de cer, iar
acolo pe Sfântul disc – aţi văzut probabil, sunt şi imagini pe internet,
le puteţi găsi – Trupul Domnului, Agneţul, devine o prezenţă reală,
după sfinţirea propriu-zisă, şi pot fi prezenţe reale şi celelalte părţi
componente. Repet, cu voia Domnului! Şi cred că sufletul Părintelui
Constantin Galeriu, care cel mai mult coboară la biserica Sfântul Sil-
vestru, în aceste zile coboară, cu voia Domnului, şi aici.
Şi ca să închei această introducere, aş vrea să vă spun ceva ce în
ultimii ani spun tot mai des, acum, după 30 de ani de preoţie, când
îndrăznim şi noi să oferim anumite sfaturi, în formule concrete. Pă-
rinte, ce să fac? – ne întreabă unii credincioşi. Uite, nu-mi merge bine,
n-am reuşit nici un serviciu, nici altfel... Ce să fac? Sigur că recomandăm
spovedania şi celelalte lucruri pe care le ştiţi, dar spunem: Sfânta Li-
turghie mai întâi şi mai întâi. Reuşeşti să ajungi la Sfânta Liturghie? Şi
unii spun da, alţii spun nu, că nu prea, că ştiţi, c-o fi, c-o păţi. Fără
Sfânta Liturghie nu putem face nimic! Nimic! Cu Sfânta Liturghie e
posibil totul. De aceea, mulţumim lui Dumnezeu că avem acest pri-
vilegiu, iată că în sfânta mănăstire să fie Sfânta Liturghie zilnic. Şi,
tainic, am „vorbit” şi noi cu Părintele Constantin, Părintele nostru, în
sfânta biserică, astăzi de dimineaţă.
Dragii mei, aş vrea să vă spun, acum, câteva cuvinte despre
Părintele ca profesor. Şi mă simt dator, cu un amendament. S-a spus
adesea şi se spune: Părintele Galeriu a fost un foarte bun predicator.
Aşa a fost. Părintele Galeriu a fost un slujitor impecabil, ca ţinută, ca
„Nu se poate! Omul acesta nu-i de pe pământ...” 223
voce, cu tot ce înseamnă slujirea liturgică. Părintele Galeriu a fost un

foarte bun misionar, un foarte bun duhovnic, iar unii dintre cei care
sunteţi aici l-aţi avut duhovnic. L-am avut şi noi, cu soţia, o vreme.
Toate acestea sunt adevărate!
Pe urmă, spun unii care se cred cunoscători, ca profesor n-ar fi
fost el prea vizibil, în toată dimensiunea care se înţelege prin perso-
nalitatea unui profesor. N-a tipărit un curs, nu se ţinea de programe
analitice, a fost mai mult un preot de parohie. Ei, ca unul care i-am
fost student şi apoi am urmat şi doctoratul, vă spun că a fost pro-
fesor. Dacă sunt aici acum este pentru că l-am avut profesor şi că
l-am receptat ca atare. Sigur, recunosc toate celelalte daruri care i se
conferă, cum spuneam şi mai devreme. Şi în ce sens a fost profesor?
Probabil vi s-a mai spus, am înţeles că au mai fost aici ucenici de-ai
dânsului, s-ar putea să repet unele lucruri, de pe-acum vă rog şi vă
provoc nu numai să adresaţi întrebări dacă aveţi, dar şi să veniţi şi
mici intervenţii, completări, pentru că eu s-ar putea să nu reuşesc
să fiu foarte coerent întru totul. Pentru mine este o imagine inedi-
tă aici, dumneavoastră sunteţi obişnuiţi cu conferinţa, dar pentru
mine e ceva parcă mai incomod ca la televizor, când mai dăm şi noi
câte un interviu. De aceea poate nu voi fi foarte sistematic în ceea
ce doresc să exprim. Iar dacă încep ceva şi dumneavoastră ştiţi, vă
rog să completaţi.
A fost profesor în sensul în care am înţeles că trebuie să fie un
profesor, bunăoară, după opinia lui Simion Mehedinţi. Aţi auzit de
academicianul Simion Mehedinţi – cel mai mare profesor geograf
şi etnograf pe care l-a avut România, dar şi un bun şi mare pedagog
creştin-ortodox. Şi-a făcut timp să facă jurnalism ortodox şi să scrie
câteva cărticele ortodoxe. Cred că le ştiţi. Să amintesc, de pildă, car-
tea Creştinismul românesc, care ar fi bine să nu lipsească din biblio-
tecile noastre. După aceea, Parabole şi învăţături din Evanghelie. Iată,
marele geograf – despre parabole şi învăţături! Apoi, iarăşi o carte
foarte actuală încă: numără vreo opt ediţii cel puţin. Se numeşte
Alta creştere, şcoala muncii. Un om care a muncit foarte serios toată
viaţa şi care avea un cult pentru muncă, care a încercat să propovă-
duiască beneficiile muncii serioase. Şi mă opresc un pic la această
carte. În Alta creştere, şcoala muncii, către sfârşit, Simion Mehedinţi
creionează un decalog al muncii, un fel de imn închinat muncii. Ca
224
un fel de 10 porunci, dar mai mult decât 10 porunci simple, pe care

părintele Galeriu le-a împlinit cu prisosinţă. Am să încerc să le enu-
măr, poate nu în ordinea în care le-a scris el acolo; dar le găsiţi în
această carte:
• Prima poruncă: munceşte cu adevărat.

• A doua poruncă: repetă munca până când devine deprindere.
• A treia: adaugă muncii tale iubirea.
• A patra: ridică munca ta până la nivelul unui act de creaţie.
• A cincea: munceşte până la uitare de sine.
• A şasea: munceşte şi pentru alţii.
• A şaptea are o formulare mai largă, dar eu am încercat o sin-
teză: Nu-ţi face din tine chip cioplit. Adică să te gândeşti nu la
tine, ci la ceea ce munceşti. Nu tu întâi, ci acel act de creaţie.
• A opta: să nu furi munca nimănui.
• A noua: să nu strici munca nimănui.
• A zecea: şase zile să munceşti, iar a şaptea să te gândeşti la
ce-ai muncit, şi mai ales la ceea ce mai ai de muncit.
E doar un crâmpei din ceea ce înseamnă Simion Mehedinţi ca

pedagog. Iar în Trilogia Şcolii, acelaşi Simion Mehedinţi face o clasifi-
care tipologică a profesorilor (adică a tuturor celor ce învaţă poporul,
îl educă), împărţindu-i în trei categorii:
• În prima categorie intră belferul. Belferul este insul anti-pe-

dagog care îşi permite orice la ore, face orice, numai peda-
gogie nu face.
• A doua categorie sunt profesorii. Dar Simion Mehedinţi nu
este mulţumit. Zice: „Profesorul, după opinia mea, este acel
ins căruia, formal, nu i se poate reproşa nimic. Predă corect,
ascultă corect, procedural nu i se poate reproşa nimic. Însă
nu se implică sufleteşte; este rece, distant, şi până la urmă
rezultatele nu sunt optime”.
• În a treia categorie intră educatorii. Şi aici Mehedinţi aduce
un elogiu educatorului. Zice: „Educatorul este acel profesor
care nu predă doar nişte cunoştinţe reci, ci din sufletul căru-
ia izvorăsc simţăminte care întăresc convingerile celor care
îl ascultă”.
Şi după aceea, făcând o analiză şi cu ajutorul etimologiilor, mi-

am dat seama câtă dreptate are Simion Mehedinţi. Pe de altă par-
te, cuvântul profesor nu trebuie ignorat sau minimalizat. Părintele
Galeriu a fost un profesor cu adevărat, în sensul adânc al cuvântu-
lui, etimologic chiar. Amintesc că avem cuvântul din limba latină:
profesor-profesoris: profesorul. Dar acest cuvânt este compus din pro
– înainte şi for-fari – a vorbi; adică, profesorul este cel care spune ceva
înaintea cuiva. Dar dacă vom căuta în dicţionar, chiar în dicţionarul
Guţu, vom găsi că are legătură şi cu profiteor, cu sensul de a fi martor,
a depune mărturie, a mărturisi ceva înaintea cuiva.
Şi-mi amintesc cum Părintele Galeriu spunea, predând în ul-
tima vreme cursul de Metodica predării religiilor: „Dragii mei, unii
dintre voi veţi fi profesori de religie”. – Şi aici fac o remarcă: aici se
regăseşte de fapt Părintele Galeriu, începe să se regăsească în ceea ce
doresc să spun mai departe. Zice: „Profesorul de religie este un mar-
tor şi un mărturisitor. Dar, atenţie, este mărturisitorul unui crez”. Şi
după aceea, cu pauzele de rigoare şi cu gestica lui foarte persuasivă,
zice: „Nu mărturiseşte un crez oarecare, ci crezul ortodox”. Deci pro-
fesorul în opinia părintelui Galeriu este mărturisitorul crezului orto-
dox. Prin tot ceea ce spune, prin tot ceea ce face. Şi o să revenim.
Dar acest cuvânt, educator, pe care îl preferă Simion Mehedinţi,
are şi el încărcătură etimologică. Educo, din limba latină, înseamnă
a educa; dar este un cuvânt compus, format din prepoziţia ex, care
indică mişcarea din interior spre exterior, şi duco, ducere, care în-
seamnă, printre altele, a duce, a conduce. Prin compunere sensul lui
e-duco devine a scoate din, a scoate pe cineva de undeva şi a duce
altundeva. Cum foarte frumos se exprima pedagogul Ioan Nicola
în manualul său de pedagogie, de nivel universitar: „A educa în-
seamnă a-l scoate pe copil, şi pe oricine până la urmă, din starea
de natură şi a-l duce în starea de cultură”. Cei care l-aţi cunoscut
şi aţi beneficiat de învăţăturile Părintelui Galeriu, de rugăciunile
lui, de duhovnicia lui, cred că puteţi spune, împreună cu noi, că pe
fiecare Părintele Galeriu ne-a luat de undeva, ne-a scos de undeva
şi ne-a dus altundeva. Atât cât am reuşit noi. Dânsul poate vroia
mai mult cu fiecare dintre noi, dar nu depindea numai de el. Ştiţi că
actul educaţional este un act sinergic, la care participă trei: Dumne-
zeu în primul rând, apoi profesorul, educatorul, dar şi cel care este
226
educat. Părintele Galeriu ne-a scos pe mulţi din starea aceasta de

natură, biologică în mare măsură, şi a încercat să ne ducă în starea
de cultură. Şi să ştiţi că nu mă refer doar la cultura generală, care
are importanţa ei, chiar cultura universală, dacă vreţi. Deoarece tot
dânsul ne spunea, atenţie mare, cuvintele acestea: cultură şi cult
(cultul divin) sunt din aceeaşi familie. Colo, colere – a cultiva. Zi-
cea Părintele: „Se cultivă pământul, se cultivă flori… dar şi sufletul
omului se cultivă prin cultul divin”.
Mă întorc acum la câteva crâmpeie din orele de curs, să vă spun
cum l-am receptat ca profesor. În primul rând, la ora Părintelui sim-
ţeam pur şi simplu că suntem în apele noastre, fără nici un fel de cris-
pare. Dânsul era foarte îngăduitor, unul mai intra, altul ieşea. Unii
făceau şi altceva prin bancă. O să vă spun. M-am tot gândit dacă să vă
spun sau să nu vă spun. Dar o să vă spun, pentru că important este nu
incidentul, ci cum a rezolvat Părintele acel incident.
Vorbeam de dimineaţă cu un părinte de aici, nu-i dau numele
din discreţie, şi ne aminteam împreună că termenul şcoală vine din
latină, de la schola, scholae. Dar el are la bază cuvântul grecesc sholi
sau sholé, cum se mai pronunţă, care înseamnă, atenţie, tihnă, odihnă,
răgaz. Mai mult. Latinii pentru şcoală, şi o să revin la Părintele Ga-
leriu, că nu întâmplător vă spun acest lucru, latinii pentru şcoală au
şi termenul de ludus. Dar ludus-ul era şi acel loc unde se antrenau
atleţii, un loc cu o anumită circumferinţă, unde se făcea o şcoală pe
diferite ramuri. Ei bine, ludus înseamnă joc, joacă, loc de joc. Sigur că
mai sunt şi alte explicaţii, dar nu vreau să o lungesc. Iar profesorul
sau educatorul, cel care urmărea ce se întâmplă acolo, se numea ma-
gister ludi. Adică cel ce supraveghea jocul. Poate sunteţi şi învăţători
sau veţi fi profesori, noi trebuie să ştim un lucru: preşcolarul, elevul,
studentul, doctorandul chiar, vine la şcoală, se aşează în bancă, dar
şi cei mari păstrează ceva din copilărie. Nu trebuie să se simtă ca
în faţa unui om distant, nu mai spun ca în faţa unui belfer. Trebuie
să se simtă degajat. Să simtă că la ora respectivă sufletul lui este în
tihnă, odihnă, răgaz. Ăia mici se mai hârjonesc. Trebuie şi să se mai
joace puţin, nu-i aşa? Aţi văzut la copiii mici? Fac totul în joacă. Şi
când mănâncă, se joacă (noi avem şi copii şi nepoţi, şi-i vedem altfel,
parcă. Cu copiii am fost mai aspri. Cu nepoţii, bunicii-s mai îngădu-
itori, se ştie). Totul la cei mici e o joacă! Atunci, nu trebuie reprimat
sau suprimat caracterul acesta de joacă, de tihnă, de destindere, de

tihnă, de răgaz. Ei bine, la acest capitol Părintele Galeriu excela: era
un educator la care stăteai în bancă foarte degajat şi simţeai pur şi
simplu că este un curs de odihnă sufletească. Ceea ce, îmi pare rău,
trebuie să o spun, nu simţeam la toţi profesorii. Ba dimpotrivă, la
unii, dacă un pic ne mişcam, auzeam pe loc Ce faci? Cum te cheamă?
Ieşi afară! Vă daţi seama, urmau, apoi, fel de fel de scenarii, ce i se
poate întâmpla celui scos afară. Şi Părintele, profesor şi educator,
sigur, ţinea cursul de Omiletică, sau cursul de Catehetică, sau cursul
de Pedagogie creştină. Noi am făcut şi aşa ceva cu Părintele Galeriu:
pedagogie creştină. Păcat că nu se mai face acum, decât la anumite
ramuri, care nu sunt de la teologie pastorală.
Şi, apropo, dacă tot am folosit câteva etimologii, să amintim şi
de cuvântul pedagog. E un cuvânt grecesc, compus: pes-pedos – copil
şi ago – a duce, a purta. Iniţial, în antichitate, pedagogul era cel care
era angajat de o familie de nobili, înstărită, să ia copilul de acasă, să-l
ducă până la şcoală şi să-l aducă înapoi. Mai târziu apar şi sensul
cunoscut de „pedagog la internat”, poate că aţi avut de-a face cu aşa
ceva. Ei, în sensul adânc, educativ, pedagogul, din nou, este cel care
ne ia de undeva şi ne duce undeva. La fel ca educatorul, care ne scoate
din starea de natură şi ne duce în starea de cultură. Şi aici Părintele
s-a dovedit un pedagog prin excelenţă, prin formaţia lui, prin tot ceea
ce a acumulat ani în şir până să fie profesor. Era şi foarte îngăduitor,
cum spuneam. Unii mai intrau, alţii ieşeau, alţii mai jucau fotbal prin
curte. Cum, la Părintele Galeriu? Da, la Părintele Galeriu! Nu erau
foarte mulţi la curs. Dânsul nu făcea apelul. Nu ştiu, să zicem aşa,
dintr-o serie de o sută de inşi, dacă erau jumătate. Dar erau doar cei
interesaţi şi sunt convins de treaba aceasta, că nu ne obliga nimeni,
erau cei interesaţi să înveţe, sau cei care începuseră să-l descopere
pe Părintele Galeriu. Câteodată se mai supăra, dar uşor, fără să fie
vehement. Se ridica câte unul tam-nesam, toate privirile spre el, şi
mergea la uşă, punea mâna pe clanţă, nu-l interesa în ce moment era
cursul, că Părintele se concentra, aşa cum l-aţi văzut în materialele
filmate: el se concentra, formula o frază, nu citea de pe nimic nici-
odată, n-avea notiţe... Şi tocmai când vroia să spună ceva, hopa, se
ridica un student şi, pac, mâna pe uşă. Abia atunci Părintele venea cu
observaţia: „Frate, ştiu că vrei să pleci, dar stai numai puţin… Stai, te
228
rog, puţin, că acum am să-ţi spun ceva, precis o să te intereseze, n-o

să-ţi pară rău!”. Noi toţi râdeam, bineînţeles. Colegul venea înapoi,
se aşeza. Şi Părintele spunea, şi spunea, şi cred că cel care era întors
din drum nu regreta în final că a mai rămas câteva minute. Poate că
nici nu mai pleca după aceea.
Dar s-a întâmplat un incident care pe mine personal m-a mar-
cat foarte mult. Nu vreau să spun cuvinte mari. Rememorând, după
ani de zile, că am făcut facultatea între ’77 şi ’81, cred acum că acela
a fost momentul decisiv în care m-am hotărât să mă duc la Părin-
tele Galeriu la doctorat. Vă spun, eu predau Omiletica. Nu eram
pasionat atunci de Omiletică, de Catehetică. Dar a început să-mi
placă de Părintele Galeriu. Auzisem despre dânsul, în anul 3 şi 4
făceam noi Omiletica, la fel ca şi acum. În anii 1 şi 2 îl vedeam, doar.
Ce m-a şocat prima dată, şi asta iarăşi m-a marcat, şi nu numai pe
mine, poate şi pe unii dintre dumneavoastră: nu ştiu cum făcea Pă-
rintele Galeriu, dar când trebuia să-l întâmpinăm – el venea de la
tramvai, tramvaiul 21, de la kilometrul zero, venea pe jos – şi dacă
ne întâlneam cu dânsul, ne pregăteam să-l salutăm, dar el zicea mai
întâi: „Să trăieşti, fiule!”. Noi n-apucam să zicem „Sărut mâna!”,
n-apucam. Cum face, domnule, Părintele ăsta, că salută el primul?
Era atât de atent! Dar saluta pe toată lumea, să ştiţi. În parohie şi nu
numai. L-am însoţit deseori, îi mai duceam geanta, ori îl mai ajutam
cu una alta, mai mergeam şi eu cu dânsul, că eram doctorandul
dânsului, ucenic. Pe toată lumea saluta. Fără să exagereze, că era
puhoi de lume în Piaţa Unirii. Dar când era o persoană aşa mai
singură saluta, iar răspunsul venea prompt: „Sărut mâna, părinte!”.
Alţii erau şocaţi de salut şi se blocau.
Şi incidentul, acum: La una dintre ore, cum vă spuneam, unii
colegi făceau cu totul altceva. Stăteau totuşi acolo. Probabil din co-
moditate, nu se mai duceau afară la fotbal sau în altă parte, rămâ-
neau în bancă. Şi doi dintre colegi, ce să facă ei mai bine? Să joace
cărţi. Aveau cărţile în buzunar. N-au stat nici discret, cumva. Au în-
călecat banca pur şi simplu. Stăteau lateral către Părintele. Părintele
era acolo (arătă spre stânga), iar ei faţă în faţă. Şi când unul a ridicat la
un moment dat una dintre cărţi, probabil că era un şeptar, să-l trân-
tească mai bine, Părintele i-a văzut. S-a oprit lângă ei: „Măi copii, ce
faceţi voi acolo? Ce faceţi?”. Noi ne-am întors, i-am văzut şi noi, s-au
ridicat în picioare, au început să bâiguiască iertăciuni. Vă daţi seama,

în anii ‘79–’80 să joci cărţi în timpul orei unui profesor, indiferent
care, şi să se audă treaba aceasta la Consiliu, era eliminare. Toţi ne-
am întors să vedem ce spune Părintele. Părintele a avut un moment
de mâhnire. A stat câteva clipe. Se vedea că-i îndurerat... Nu era or-
golios – o să ajung şi aici, mi-am notat să dezvolt câteva cuvinte che-
ie. Nu era deloc orgolios. Era, cum să spun, aşa cum l-aţi cunoscut
mulţi, smerenia întruchipată. Smerenia întruchipată era. Dacă ar fi
fost orgolios, poate că i-ar fi pedepsit cumva. S-a oprit lângă ei acolo.
„Ah, cărţi, jucaţi cărţi. Da!... Măi copii, vreau să vă spun un singur
lucru: din cărţile astea n-o să învăţaţi niciodată nimic!” Punct. S-a în-
tors, n-a mai zis nimic. Am rămas...! Zic în sine: nu se poate aşa ceva!
Nu se poate, omul ăsta nu-i de pe pământ. Nu se poate, nu se poate,
nu se poate! Cred că acesta a fost momentul în care am zis: acesta
este omul de care trebuie să te ataşezi, dacă vrei să faci ceva.
Cursul lui de Omiletică era, practic, presărat cu frânturi din ceea
ce spusese la predica precedentă şi din ceea ce urma să spună la predica
viitoare în biserică. Am avut sentimentul că, de foarte multe ori, a trans-
format catedra în amvon, dar fără să ne terorizeze cu predicuţe. Socot că
a fost un foarte frumos schimb, benefic, între catedră şi amvon.
Ce mai făcea Părintele ca profesor? A pomenit ieri Domnul
Sorin Dumitrescu faptul că dădea la toată lumea zece. Ei, nu era
chiar aşa. Dădea note mari la foarte multă lume. Foarte uşor dădea
un zece. Dar nu la toată lumea, pentru că făcea totuşi deosebirea
între zece, nouă şi opt. În ultima vreme mă ruga să-l ajut la corectat
lucrările scrise şi eu vedeam la câte unul că nu a scris mai nimic şi
întrebam: „Părinte profesor, ce-o să facem? N-o să-l picăm, dar o
să-i dăm noi pâinica, adică cinci..”. „Frate, nu, nu, hai să nu-l ră-
nim, hai, dacă tot îi dăm drumul, mergem mai sus, la 7-8, cam aşa”.
Dar zecele era pentru cei cu lucrări foarte bune, pe care îi ştia şi de
la seminar, căci făcea şi orele de seminar, că nu avea asistent. Da,
foarte mulţi erau, într-adevăr, de zece, dar nu toţi, unii primeau
nouă, opt... Ei, aveam şi colegi care erau mai de mijloc. Dar ziceau:
domnule, la Părintele Galeriu trebuie să iau şi eu un zece. Chiar de
curând unul dintre colegi mi-a spus: – Să ştii că îmi pare rău că în vre-
mea studenţiei l-am îndepărtat pe Părintele Galeriu din suflet. – De ce?
– Că mi-a dat un nouă. Nici nu concepeam să nu iau zece. Mi-a dat nouă.
230
Şi nici nu m-am mai dus la curs. Acum, însă, încep să-l redescopăr pe
Părintele Galeriu. Am vrut să fac aceasta precizare pentru că, ştiţi, în
jurul unei persoane sau personalităţi se face şi foarte mult folclor.
Şi e bine să rămânem în limitele adevărului, pe cât se poate.
În acest sens, trebuie să ne mai ferim de un lucru. Sper să nu fi
căzut până în această clipă într-o capcană. Când admiri foarte mult
pe cineva, eşti tentat să fii cât mai encomiastic, mai laudativ. Totul a
fost aşa şi pe dincoace! Nu. A fost şi dânsul om, a avut şi slăbiciuni,
avea şi nişte greşeli, le vedeam. Sigur, nu o să pomenim despre ele,
că nu ăsta e rostul nostru acum. Dar mi-am adus aminte de un prin-
cipiu şi e bine să-l respectaţi şi dumneavoastră, când veţi avea situa-
ţii similare. Şi anume: un părinte profesor ardelean, de la Facultatea
de la Sibiu, Simeon Radu, fost şi protopop o vreme, a spus aşa: „Să ne
exprimăm iubirea şi admiraţia despre cineva în limitele adevărului”.
Pentru că dacă se depăşesc acele limite nu e bine... Ori cu Părintele
Galeriu se poate întâmpla la fel. Dânsul era aşa de modest încât la-
udele noastre exagerate sigur l-ar deranja, ceea ce n-ar fi frumos din
partea noastră. Acelaşi părinte Simeon Radu, însă, după ce a spus:
„Să ne exprimăm iubirea, admiraţia, în limitele adevărului”, punea
un punct şi o virgulă şi continua: „În acelaşi timp, să exprimăm adevă-
rul în limitele iubirii”. Am crezut că este o greşeală de tipar. Pare un
nonsens. Dacă prima parte e de înţeles, a doua... cum adică? Parcă
se contrazice. Ei, nu se contrazice: adică în limitele iubirii – sunt nişte
ghilimele la cuvântul limite pentru că, se ştie, iubirea n-are limite. A
vrut să spună, de fapt: adevărul, mult-puţin pe care îl ştii despre ci-
neva, să-l spui cu iubire, din toată inima, fără rezerve, fără teama că
ai rămâne tu, cumva, în urma lui.
Bunăoară, eu trebuie să fiu foarte, foarte cinstit, nu numai cu
dumneavoastră, ci şi cu mine însumi, şi să vă spun că niciodată nu
m-am considerat un urmaş al Părintelui Galeriu. Deşi predau de pes-
te 15 ani disciplina aceasta pe care a predat-o dânsul. Disciplinele,
pentru că sunt trei: Omiletică, Catehetică şi Pedagogie creştină. De
ce? Să ne amintim şi vorba că „nimeni nu este de neînlocuit”. Deci un
profesor, cât ar fi el de high level, până la urmă poate fi înlocuit de un
altul. Aşadar, profesorii se pot înlocui, medicii se pot înlocui, oricine,
indiferent de profesie sau funcţie. Dar părinţii noştri, tata şi mama?
Să recunoaştem: sunt de neînlocuit. Dar şi acei profesori care ne-au
fost părinţi sunt de neînlocuit. Şi Părintele Galeriu a avut această ca-

litate de părinte. Deci a fost profesor, educator, dar l-am receptat mai
mult ca părinte. De aceea, poate, sunt tentaţi unii să spună, da, a fost
un părinte bun de parohie, dar profesor, mai puţin. Zic că nu era exi-
gent şi nu era ca alţii care, ştiu eu, luau, aşa, o mină foarte serioasă;
domnule, eu sunt profesorul vostru, eu vă predau cutare şi cutare.
Ei bine, eu mi-am dat seama, am simţit că nimeni n-a putut şi nu-l
poate înlocui pe Părintele Galeriu. Şi am zis, bun, atunci ce sunt eu?
Şi mi-am răspuns: poate să îndrăznesc să spun că sunt un suplinitor
vremelnic. Părintele Galeriu a ieşit la pensie în ‘94 – s-a supărat niţel
atunci, că mai putea sta... dar a fost scos. Au venit alţii să predea ma-
teria, eu am venit mai târziu. Să fie sănătoşi. Părintele a mai predat,
apoi, cursul de Metodica predării religiei, până prin anul 2000, cât a
mai avut drept de semnătură la Universitate. Până la urmă, Universi-
tatea a hotărât să fie pensionat definitiv, pentru că ar fi fost singurul
caz din Universitatea Bucureşti de profesor care mai era încă activ,
cu semnătură, cu note, la vârsta de aproape 80 de ani. Că era născut
în 1918. Ăsta este adevărul. Nimeni de la Facultate nu-şi putea per-
mite să-l scoată, să-i ia catedra, să-i ia locul, dacă Universitatea nu
avea aceste legi, pe care le cunoaşteţi.
Revenind, vă mărturisesc că la orele de curs, fără să programez
a spune, aproape la fiecare oră, vrând-nevrând, mă trezesc că-l po-
menesc pe Părintele Galeriu. Zic: „În acest subiect” sau „la această
predică, Părintele spunea aşa”. Sau la pedagogie, când vorbim des-
pre calităţile pedagogului, mai ales calităţile morale – credinţa, nă-
dejdea, dragostea, smerenia, discreţia, bunul simţ – în care Părintele
Galeriu era „acasă”, le spun: „Dragii mei, uitaţi ce spunea Părinte-
le...” (că este şi ca o metodă a noastră, a multor ucenici, de a maxi-
maliza persuasiunea, convingerea. Spunem noi ceva, din carte sau
de la noi, dar dacă spunem că vine de la Părintele Galeriu, imediat ei
se-nviorează şi reţin. Acelaşi lucru, dacă l-aş spune ca de la mine nu
ar avea acelaşi impact, ca atunci când reproducem ceea ce ne spunea
Părintele în acel subiect. Este vorba, clar, de impactul personalităţii
lui, şi de aceea spunem că este de neînlocuit.
Vă mai dau un exemplu, pe care îl dau şi studenţilor de multe
ori, poate a mai fost evocat aici: Ce însemna la Părintele Galeriu îngă-
duinţa, bunătatea, receptivitatea, solicitudinea, toate la un loc? Într-o
232
seară aveam nevoie de o semnătură de la dânsul, pentru un referat, nu

mai ştiu ce anume, dar aveam nevoie neapărat de o semnătură pentru
a doua zi. Şi m-am dus devreme acolo, am stat de vorbă cu doamna
Argentina, cum făceam de obicei. Şi înainte mea, Părintele avea pe
cineva de la televiziune, apoi de la radio, de la nu mai ştiu unde, un
fiu duhovnicesc, şi era coadă, aşa cum era îndeobşte la casa parohială.
Şi-am stat până către orele 12 noaptea. Şi mi-a venit şi mie rândul. „Pă-
rinte profesor, vă rog să mă iertaţi acum, că după atâta oboseala trebu-
ie şi eu să vă reţin un pic. Uitaţi, vă arăt despre ce-i vorba...”. Şi nu mai
încetam cu iertăciunile, că mă jenam. Aveam nevoie de semnătură, dar
pe de altă parte vedeam că-i foarte obosit şi văzusem ce-a fost înaintea
mea la dânsul. Şi-atuncea a tresărit o dată şi-a zis: „Frate Vasile, te rog
să ţii minte un lucru: eu nu mă supăr decât pentru propriile mele pă-
cate! Punct”. Am fost iarăşi copleşit de marea sa bunătate, încât n-am
mai putut spune decât „Sărut mâna! Mulţumesc”.
Şi le transmit aceasta studenţilor şi dumneavoastră, acum. Ve-
deţi, cel care vine la noi – de unde vine, când vine – stă şi-aşteaptă.
Şi noi uneori suntem obosiţi, suntem ocupaţi, ni se pare că suntem
importanţi; dar pentru persoana respectivă e foarte important să stai
de vorbă măcar un minut, să vezi despre ce-i vorba. Cunoaşteţi şi
cazuri de la spovedanie, ştiţi că se aştepta foarte mult, când Părintele
era la spovedanie se trecea totdeauna de miezul nopţii. Şi după ce
am prins şi eu puţin curaj pe lângă dansul şi am ajuns şi profesor,
m-am gândit să-i spun ceva, pentru că la spovedanie stăteam me-
reu cu soţia mai la urmă. „Hai să stăm, să fim şi noi smeriţi, că sunt
alţii mai în vârstă, cu probleme”. Auzeam (să-mi fie iertat c-o spun
acum, şi atunci mi-am cerut iertare faţă de Părintele Galeriu) pe câte
o credincioasă, câte un credincios, care nu se spovedeau, ci spuneau
lucruri banale. Aşa ni se părea. Vorbeau şi tare unii, nu auzeau prea
bine probabil. Tare. Şi-l ţineau pe Părintele, 10 minute şi mai mult, cu
„banalităţi”. Şi asta se repeta mereu... Şi-am îndrăznit, odată: „– Pă-
rinte profesor, zic, să mă iertaţi că trebuie să vă spun: la spovedanie,
uitaţi, aşteaptă aşa de multă lume, şi unii vin şi spun banalităţi şi vă
ţin mult, vă ocupă timpul. Poate ar trebui, un pic altfel, mă iertaţi, în
sfârşit”. Replica Părintelui: „– Am înţeles şi să ştii că mă deranjează
şi pe mine Dar ceea ce spune persoana respectivă, chiar dacă pentru
mine este o banalitate, pentru acea persoană este cel mai important
lucru din lume. Cu emoţie, în simplitatea ei sau a lui. Şi atunci, ştiind

că e cel mai important lucru, o ascult, îl ascult”. Aşa se face că foarte
mulţi au învăţat de la Părintele răbdarea, blândeţea, îngăduinţa. Şi
unii dintre noi, care din fire am fost şi suntem mai iuţi, am început
să gândim: dacă Părintele Galeriu, care e atât de ocupat, totuşi are
îngăduinţă, are blândeţe, hai şi noi măcar un pic! Şi ne-a prins bine.
Deci Profesorul Galeriu şi Părintele de parohie Galeriu sunt una
şi aceeaşi persoană. Şi toate darurile se manifestau deopotrivă, atât la
catedră cât şi la amvon.
Eu o să mă opresc pe moment, nu ştiu cum procedaţi, discutam
cu fratele Andrei: în mod obişnuit vin întrebări, dar eu aş prefera dia-
logul, să mai vorbiţi şi dumneavoastră. Şi vă spun de ce: ca să prindeţi
curaj. Mi-a plăcut foarte mult, poate aţi citit şi dumneavoastră, dacă
nu, vă recomand, ceea ce a scris Andrei Pleşu despre Constantin Noica.
Şi acum se găseşte acea plachetă pe internet, pe Youtube, audio, citit
textul chiar de Andrei Pleşu. Titlul: „Ce am învăţat eu de la Constantin
Noica”. A fost pentru mine o lecţie valoroasă, cu ani în urmă. Acest cu-
vânt a fost scris la un an după trecerea în veşnicie a lui Constantin No-
ica, petrecută în 1987, iar în 1988 Andrei Pleşu a scris această plachetă,
care a fost apoi înregistrată şi audio, după aşa-numita revoluţie. „Ce-am
învăţat eu de la Constantin Noica”. Sigur, zice, filozofie, munca sistema-
tică, greacă, latină, toate astea la un loc, dar şi altceva. De exemplu (eu
spun cu cuvintele mele acum): Noica a scris prin anii ‘40 că visează la o
şcoală unde să nu se predea nimic. Punct! Şi aici se încadrează şi Părin-
tele Galeriu. O şcoală la care să nu se predea nimic. Pe urmă explică: în
ce sens, nimic? Explică Noica, zice (iar spun cu cuvintele mele): nimic
didacticist, scolastic, de sus în jos. Şi întreabă retoric: „Profesorii nu
văd că elevii, studenţii, au şi ei ceva de spus? Ceva de întrebat? Ceva
de contrazis chiar? Ceva de replicat? Ei trebuie numai să primească, să
primească? Să le tot băgăm în cap cunoştinţe şi lor să nu le dăm deloc
cuvântul?”. Ei, îmi pare bine că mi-am amintit de Pleşu şi de aceasta,
pentru că Părintele Galeriu şi cu asta ne-a cucerit. Era printre puţinii,
dacă nu singurul la un moment dat, la care adresai fără teamă o în-
trebare. Ridicai mâna: „Da, frate!”. Indiferent de moment. Alţii spun,
Nu, nu, lăsaţi, notaţi-vă întrebările şi la sfârşit răspund, nu-mi tulburaţi
mie cursul. Dar dânsul: „Da, frate!”. Şi răspundea la orice întrebare.
După primii doi ani de facultate... nu vreau să impietez asupra altor
234
profesori foarte buni pe care i-am avut, dar să fii un profesor care să
dialogheze cu tinerii...! Cum vorbim noi acum. Nu doar să toarne, aşa,
mereu. Atunci nu erau cursuri tipărite, nu prea erau cărţi, ni se dicta
aproape totul, ne rupeam mâna, şi alţii băteau la maşină şi, în sfârşit,
ce ieşea acolo... ce înţelegeam noi, ce scriam, ce bătea ăla la maşină, vă
daţi seama... Da, şi asta ne-a impresionat foarte mult. Uite, domnu-
le, un profesor care „sacrifică” cursul, între ghilimele, căci el îşi preda
schema, prezenta strictul necesar. Sacrifica cursul ca să vorbească cu
noi. Şi aţi văzut după aceea, la conferinţe. Cum zicea domnul Sorin
Dumitrescu, ieri, că spunea Părintele: „N-aveţi voi atâtea întrebări câte
răspunsuri am eu”. Şi erau unele întrebări banale, altele poate erau mai
grele, dar Părintele Galeriu niciodată n-a lăsat vreo întrebare fără răs-
puns. Şi răspuns ca la carte, nu aşa, pe după plop. Şi asta ne-a uimit.
Ei, o şcoală unde să nu se „predea” nimic – în modul acela de predare
în care elevul e absolut pasiv, doar înmagazinează cunoştinţe, ascultă
şi tace. Între altele, am învăţat şi eu, şi poate şi dumneavoastră, mulţi,
de la Părintele Galeriu, să visăm la o şcoală românească în care să nu
se predea nimic – nimic cum nu trebuie. Da, nimic cum nu trebuie! Mă
opresc aci, în această idee că, dacă la cursul Părintelui erau dialoguri,
sperăm ca şi dumneavoastră aici să luaţi cuvântul, să completaţi, să
întrebaţi, poate am greşit ceva, să mă contraziceţi chiar. Aştept.
Întrebare: Părinte profesor, aţi tipărit acum de curând o carte,
Cateheze pastorale, volumul I. Oare când apare volumul II?
Pr. Vasile Gordon: Răspunsul este Sus, dacă totul va fi în ordi-
ne. Ce se întâmplă? Nu pot proceda altfel, decât ca la primul volum.
Practic, catehezele din primul volum n-au fost făcute deodată, numai
la masa de scris. Le-am ţinut în biserică, le-am publicat în Buletinul
parohial, şi asta, sigur, în timp. Cum a apărut o problemă, o temă – cu
zodiile, cu visele, cu horoscopul, chiar cu masoneria am o cateheză –
îndată am aşternut şi în scris poziţia Bisericii. N-am un răspuns, dar
bănuiesc că nu mai devreme de un an şi, ca să fiu şi mai realist, doi ani
de zile. Dar să ştiţi, nu duceţi lipsă de cateheze la nivel naţional acum,
vă spun. Şi Părintele Necula de la Sibiu, şi Părintele Vidican de la Cluj-
Napoca, şi mulţi părinţi şi profesori, şi cei care se ocupă cu catehiza-
rea, publică deja în periodicele locale bisericeşti, sunt o sumedenie de
cateheze, dacă vreţi să fiţi beneficiari. Altă întrebare. Vă rog.
Întrebare: Aţi spus de o şcoală la care să nu se predea nimic. Dar

ce să se înveţe?
Pr. Vasile Gordon: Vă recomand, fiindcă trebuie neapărat să fo-
losim puţină bibliografie, să vă faceţi timp, găsiţi pe internet: Andrei
Pleşu – „Ce am învăţat eu de la Constantin Noica?”. Explică Noica,
şi pe mine m-a mulţumit răspunsul. Totuşi, noi am avut o şcoală in-
terbelică foarte bună. Aşa îmi spun toţi profesorii noştri. Înseamnă
că mai existau profesori care predau cum trebuie. Cum am zis şi mai
devreme. Să nu se predea nimic în sens plictisitor, în sens didacticist,
în sensul acela greu de asimilat, în sensul în care lipseşte dialogul.
Deci, predarea-învăţarea nu-i un monolog. Comenius, despre care aţi
auzit, Jan Amos Comenius, marele pedagog, are acea carte care s-a
tradus demult, Didactica Magna. Şi spune aşa în ea: Educatorii trebuie
să fie foarte atenţi cum transmit cunoştinţele copiilor. Zice, vă dau un
exemplu foarte simplu: încercaţi să puneţi apă cu pâlnia într-un vas,
un ulcior. Dacă turnaţi prea repede, prea mult, doar puţin se duce
în ulcior, mai mult se duce pe afară. Trebuie uşurel, încetişor, peda-
gogic, folosind metoda inductivă, de la simplu la complex, ca elevii,
studenţii, să poată asimila, să poată primi. Cam în felul ăsta trebuie să
predăm. Câţi şi cum reuşesc, dumneavoastră ştiţi. Aţi avut profesori
din toate categoriile, cred. Sper că n-aţi avut belferi. Eu nu mă pot lă-
uda cu treaba asta, dar poate dumneavoastră aţi fost mai fericiţi.
Întrebare: Ne puteţi spune ceva despre cum au fost ultimele zile

ale Părintelui Galeriu pe acest pământ, ziua adormirii sale, ziua în-
mormântării sale? A plecat liniştit din viaţa aceasta?
Pr. Vasile Gordon: Eu cred că da. Sigur, cu o suferinţă, parali-

zie, era în cărucior. Ultima oară când l-am văzut eu (mă provocaţi,
că eu nu vreau să vorbesc despre mine, dar vorbesc despre Părintele
Galeriu) – după ce am fost şi la Sfântul Maslu cu alţi colegi, când era
la spital, şi am ţinut să mai merg – a fost cam cu trei săptămâni sau
o lună, poate, înainte de a se săvârşi. Era în cărucior, ne-a salutat pe
toţi şi-a zis: „Hai cu mine până în biserică!” – Cum să nu! Şi am mers
uşurel cu căruciorul, am ajuns în biserică. S-a oprit în mijlocul bise-
ricii, şi-a rotit aşa privirea, s-a uitat la mine şi a zis: – „Nu-i aşa că e
frumoasă biserica asta?” – Da, cum să nu, chiar frumoasă! N-am zis
236
„da” doar ca să nu-l supăr pe Părintele, era foarte frumoasă. Pe urmă

zice: – „Frate Vasile (eu reproduc cam ultimele cuvinte pe care le-am
auzit eu personal), nu-i aşa că am publicat prea puţin?”. Aici m-a
prins. Zic: – Da, puţin cantitativ, dar vă spun sincer, ceea ce aţi publicat
este consistent. Nu numai teza, Jertfă şi răscumpărare, dar şi studii. Noi
le-am citit. Eram doctoranzi, eram obligaţi, dar nu numai din obli-
gaţie. Şi celelalte sunt consistente, puţine ca număr de pagini, dar
sunt consistente. Zice: – „Nu, nu, am publicat puţin. Dar ştii de ce?
– Ştiu, aţi fost foarte ocupat, parohie, sfeştanii, spovedanii până după
miezul nopţii şi toate astea”. Căci ştiam. Zice: – „Da, e adevărat, dar
dintr-un alt motiv. Dau foarte greu drumul la un cuvânt. Foarte greu
dau drumul la un cuvânt. Eu bat la el, ciocăn [acest cuvânt l-a folosit],
bat la el până îmi iese. De aceea n-am publicat o carte cu predici, deşi
am predicile”. (Nu ştiu acum ce v-a spus Părintele Cristian, că ne tot
rugăm: – Frate Cristian, dă-le drumul! Cel puţin 50 de omilii tematice
sunt bătute la maşină, corectate de o profesoară filolog, poate dum-
neavoastră o ştiţi, eu nu i-am reţinut numele). Mi-a zis şi mie: – Frate
Vasile, eşti profesor, ia-le şi frăţia ta şi vezi, merg sau nu merg? – Cum să
îndrăznesc eu să supervizez manuscrisul? – Te rog eu, insist. Bun, le-am
luat ca ascultare, le-am citit, erau corectate. – Părinte profesor, daţi-le
drumul. – Nu pot. Să-ţi arăt, cum recitesc un fragment, nu-mi place ceva şi
corectez. Şi erau numai interpolări. De asta Părintele Galeriu nu a pu-
blicat mult. Însă când dădea drumul la un text se vedea consistenţa
lui. Sigur, mai sunt inadvertenţe, lucru omenesc până la urmă, errare
humanum est, nu-i aşa? – dar era foarte, foarte meticulos.
Vă dau un singur exemplu, ca să închei acum. O dată, spre fi-
nal, i-am arătat planul tezei mele de doctorat. Era foarte ocupat şi eu
am tărăgănat, am mai plecat în Ardeal între timp, m-am întors, acum
când am văzut că Dumnezeu chiar m-a chemat să fiu la facultate,
trebuia să public şi eu teza. Şi mă ţineam după dânsul, îl duceam cu
maşina la ore ca să pot vorbi, căci nu-l puteai prinde. Mă şi jenam
să mă bag înainte. Veneau oameni în vârstă, venea un academician,
stăteam tot la urmă. Şi la un moment dat zic: „– Părinte profesor,
uitaţi, acum plecăm cu maşina de acasă spre facultate, am planul aici
şi când veţi avea timp, la facultate, pe drum, dus, întors, să vă uitaţi,
să-mi daţi BT-ul cum se spune”. Bineînţeles că Părintele se gândea
la ce avea, era frământat. Eram pe drumul de întoarcere, mai aveam
poate un kilometru până la casa parohială, îmi zic: Iar am ratat! Am

oprit la un moment dat. Mi-a venit aşa o idee dintr-o dată, ce-o fi, o
fi, că nu se supără Părintele. Am tras pe dreapta. „Ce facem?”. „Pă-
rinte, iertaţi-mă. Uitaţi, e un loc bun de parcare, uitaţi-vă peste plan.
Că dacă ajungem acasă, eu îmi dau seama ce vă aşteaptă la uşă, aco-
lo, şi iar vă pierd”. „Foarte bine ai făcut”. Şi atunci a luat planul, s-a
uitat aşa, şi-a pus ochelarii, da, da, da, la un moment dat s-a oprit.
A stat, s-a rezemat şi am avut impresia că a adormit. Şi-a stat aşa nu
ştiu, să nu exagerez, mie mi s-a părut foarte mult, poate un minut.
La un moment dat a sărit: „Am găsit!”. M-am şi speriat. „Ce-aţi gă-
sit, părinte?”. „Am găsit cuvântul”. Zice: „Nu-i bine aşa. E aşa”. Nu
mai ştiu ce cuvânt. Deci, el stătea pentru un cuvânt – ţineţi minte că
v-aţi dus uneori să-i luaţi interviuri sau un text – stătea la un cuvânt
şi până nu găsea sinonimul care îi cădea bine, nu-i dădea drumul. Eu
am avut impresia, dar el nu adormise. El a închis ochii ca să găsească
sinonimul. Să nu vadă, era pe stradă.
Am lungit puţin cuvântul, dar acelea au fost ultimele cuvinte pe
care le-am ascultat direct – celelalte le ştiţi, s-au înregistrat.
Sigur, la înmormântare a fost şi acel curcubeu. Şi eu cred că de la
Dumnezeu s-a arătat. Dar nu trebuie să exagerăm aceste lucruri. N-ar
fi în duhul Părintelui. Părintele se ferea să fie considerat o persoană
sfântă, o persoană specială. Era atât de modest, de smerit, la catedră,
repet, era atât de natural, atât de apropiat, atât de accesibil... Altcineva.
Aş prefera să luaţi cuvântul, să spuneţi şi dumneavoastră ceva. Era
vorba că vine un medic. A venit cumva?
Andrei Dîrlău: Domnul doctor și profesor universitar Mircea
Ion Popa, dacă a venit.
Dr. Mircea I. Popa: Da, sunt aici.
Pr. Vasile Gordon: Haideţi, vă rog, lângă mine.
Andrei Dîrlău: Şi Părintele Iona este aici.
Pr. Vasile Gordon: Da, l-am văzut, chiar îl rugăm să poftească
lângă noi. Dacă mai sunt întrebări. Oricât de simple. Să nu vă sfiiţi.
Părintele Galeriu nu se supăra dacă îi puneam şi întrebări simple, de
seminarişti, aşa, chiar simpliste. Nu ne spunea niciodată – A, cu astfel
de întrebări vii dumneata la mine la catedră? Nu. Lua întrebarea şi uşor,
238
uşor, o trecea la alt nivel. Una din metodele Părintelui, aş zice una din
pasiunile lui, era să adâncească mereu. Îi plăcea acea expresie: Mai la
adânc, la adânc. Acum, zicea la predică, haideţi să adâncim un pic. Şi chiar
dacă întrebările noastre erau mai simpliste sau mai prostuţe, el găsea
soluţia să le ridice spre nivelul lui, bineînţeles.
Pr. Iona: Am şi eu o întrebare... Nu ştiu dacă s-a spus, n-am fost
la toate conferinţele, dar Părintele Galeriu a avut parte chiar şi de o
mărturisire în sens mucenicesc, nu ştiu dacă s-a vorbit despre asta. Nu
ştiu cât ştiu tinerii despre asta, dar e vorba, de fapt, că a fost bătut. De
Securitate şi nu numai... nu ştiu dacă s-a vorbit despre acest lucru.
Pr. Vasile Gordon: Vă spun ce ştiu eu, vă rog să mă completaţi
dacă...
Pr. Iona: De asta mă gândeam, poate ştiţi mai multe...
Pr. Vasile Gordon: Eram în vremea doctoratului. Părintele Ni-
colae Dura de la Viena – cu care am fost colegi, am înţeles că a fost
zilele trecute aici şi-mi pare rău că nu l-am mai prins – ştie mai bine.
Părintele Galeriu n-a fost bătut de hoţi. Au intrat pe un gemuleţ unde
sunt gratii acum, pe atunci nu erau gratii. Îl băteau dar nu-l lăsau să
vorbească. Pentru că Părintele a încercat: „Măi copii, hai măi că vă dau
eu ceva, dar staţi o clipă… o vorbă”. Şi-l băteau foarte tare ca să nu mai
scoată următoarea vorbă. Domnul doctor, ştiţi ceva?
Dr. Mircea I. Popa: Asta a fost a doua oară.
Pr. Vasile Gordon: A doua oară?
Dr. Mircea I. Popa: A fost şi ceea ce a spus Părintele, dar… cu
securitatea niciodată n-a…
Pr. Vasile Gordon: Nu ştiu... cât a fost închis... E uşor de bănuit
că atunci când a fost închis a luat bătaie. Era în „meniu” bătaia la închi-
soare. Dacă vor mai fi întrebări, sigur, nu ne oprim aici cu întrebările.
Domnul doctorul l-a cunoscut pe Părintele Galeriu, dacă ne poate spu-
ne ceva... Dar să vă prezentaţi mai întâi pentru cine nu vă cunoaşte.
Dr. Mircea I. Popa: Mă numesc Mircea Ion Popa, sunt profesor
la Facultatea de Medicină din Bucureşti. L-am cunoscut, dar nu aşa de
apropiat cum aţi spus Sfinţia voastră. Aş spune totuşi… Mai întâi, la
înmormântarea Părintelui n-a fost aşa, un curcubeu obişnuit. Mie mi

s-a părut... din păcate nu mi-a ieşit fotografia atât de bine pe cât aş fi
dorit, dar era exact ca un cerc. Era o structură rotundă care desena pe
cer un cerc. A fost acolo sus, a stat din momentul ieşirii sicriului, din
momentul în care s-au îndreptat către mormânt, şi a ţinut toată slujba,
până când a fost depunerea în mormânt. Sigur, toată lumea l-a remar-
cat. Şi chiar dacă aveţi dreptate şi Părintele era extrem de modest... dar
nu cred că se supără pe noi că ne aducem aminte de aceste lucruri.
Eu l-am cunoscut pe când eram ca unul dintre voi, care sunteţi
azi aici. Eram student la medicină în primii ani. Am avut o perioadă
când mergeam la biserică prin tradiţie, că aşa vrea bunicul, mama, tata,
de Crăciun, de Paşti, ştiam că e un lucru ce trebuie făcut şi-l făceam.
Bineînţeles că totdeauna la biserică mă durea spatele. Tenis jucam 7
ore şi n-aveam nimic, dar când era slujba, deodată nu ştiu ce se întâm-
pla şi începeam să obosesc, era greu, mă întrebam cât mai ţine. La un
moment dat, eram în anul III, eram în gardă la spital. De gardă era un
prieten, şef de lucrări pe atunci, acum e profesor, Miron Bogdan. După
ce văzusem nişte cazuri şi mi le explicase, la un moment dat (a doua zi
era duminică) mă întreabă: Vrei să mai stai? Zic: Nu, mâine-i duminică,
vreau să merg la biserică. – Şi ce faci la biserică? – Încerc să înţeleg slujba,
să cânt cu cei de la strană... – A, cânţi! Era înainte de ’89 când nu prea se
vorbea despre credinţă. Mă întreabă: – Dar ai duhovnic? Adevărul e că
mergeam să mă spovedesc, era şi asta o tradiţie, nu te puteai împăr-
tăşi de Paşti dacă nu te spovedeai. Când eram mic, în satul bunicilor,
mergeam c-un ou, aşa era obiceiul. Eram copii, nu făceam păcate mari.
Mai târziu, mergeam ba la o biserică, ba la alta… În fine, n-aveam du-
hovnic. Zice: „– Nu e bine, nu aşa trebuie făcute lucrurile, trebuie să ai
duhovnic. Eu mă spovedesc la Părintele Galeriu, e Părintele meu du-
hovnic. Dar, deşi Părintele Galeriu e un duhovnic deosebit, ţi-aş pro-
pune, că eşti la început, să te prezint Părintelui Nicolae Bordaşiu de
la aceeaşi biserică, pentru că Părintele Galeriu e mult mai ocupat, iar
până reuşeşti să ajungi să înţelegi, să începi să te porţi cum ar trebui,
ca un creştin, recomandarea mea e să mergi la Părintele Bordaşiu”.
Deci nu l-am cunoscut pe Părintele atât de aproape. Dar l-am
auzit la predici, fără îndoială. Pentru că, deşi stăteam departe de bi-
serica Silvestru, mergeam acolo, n-am mai mers la altă biserică în Bu-
cureşti. Încet, am înţeles că e bine ca de Paşti să nu pleci imediat după
240
ce se spune: Veniţi de luaţi lumină, când lumea ia pliculeţul cu Sfintele

Paşti, fuge acasă şi se apucă de mâncat. Atunci am rămas prima oară
la toată slujba până dimineaţă, a fost o slujbă consistentă, a durat până
la 5. Simţeam că pic, dar n-am picat, şi bucuria de la sfârşit a fost...
m-am simţit altfel, am simţit că e altceva. Era în zori, am luat-o pe jos
de la Silvestru până în Drumul Taberei, parcă zburam. Deci pot vorbi
despre Părintele Galeriu doar de departe. Admiraţia pentru dânsul
s-a născut din predicile pe care le auzeam, deschiderea sa faţă de oa-
meni. Într-adevăr, nu refuza pe nimeni, era acolo pentru toată lumea,
permanent disponibil, de dimineaţa până seara. Apoi, după revoluţie,
predicile au continuat, s-au permis emisiuni televizate cu Părintele,
radio Trinitas, predicile care au fost puse şi pe internet... Cam atât am
putut primi, mi-a părut rău, nu reuşeşti să le faci toate, regrete avem
toţi, lucruri pe care ai fi vrut să le faci altfel.
Pr. Vasile Gordon: Domnule profesor, ne bucură foarte mult pre-
zenţa şi mărturia dumneavoastră. Aşa cum spunea Părintele Galeriu:
profesorul de religie, şi oricare dintre noi, suntem martori şi mărturisi-
tori ai crezului ortodox.Vedeţi, mulţi răutăcioşi spun, sau scriu, că „la
biserică merg ăştia mai simpluţi, mai prostuţi, abia câte un intelectual
ici-colo”. Ei nu, la Părintele Galeriu erau foarte mulţi intelectuali, oameni
de cultură, academicieni... Şi nu e puţin lucru, să ştiţi, pentru tinerii care
vă văd acum, iată, sunteţi medic, în Bucureşti, cadru universitar, laic, şi
sunteţi ataşat de Biserică, şi datorită Părintelui Galeriu până la urmă.
Dr. Mircea I. Popa: Adevărul este că da, pentru că domnul profe-
sor Miron Bogdan practic aşa a ajuns la Silvestru, datorită Părintelui.
Pr. Vasile Gordon: El şi alţi profesori din România, şi multe alte
nume pot fi rostite aici, sigur. E foarte important şi nu e un caz nea-
părat izolat; că s-a spus chiar: „Părintele Galeriu – preotul capitalei,
preotul României, bun de Patriarh”. Era, sigur, într-un fel, dar n-a fost
singurul, şi mai sunt şi acum duhovnici buni, slavă Domnului; până
la urmă în fiecare sătuc sunt preoţi buni, care îşi fac datoria şi ajută lu-
mea să se mântuiască. Să mulţumim lui Dumnezeu că, iată, Părintele
Galeriu a avut această lucrare, să atragă intelectuali de marcă, intelec-
tuali care pot aduce acum o mărturie bună, mai ales în faţa unor tineri
care, poate, se mai îndoiesc, aşa cum am avut şi noi îndoieli la vârsta
lor şi, ca oameni, mereu vom fi atacaţi de îndoieli...
Dr. Mircea I. Popa: Eu nu am nicio îndoială, aici dacă mi se per-

mite pot spune: n-am nicio îndoială, ăsta e adevărul. Şi v-aş relata ceva
interesant despre Părintele Nicolae Bordaşiu, îmi pare rău că mâine
nu va veni aici. Am înţeles că are o problemă de sănătate, era o bucurie
să-l vedem aici pe Sfinţia sa. Părintele Nicolae la un moment dat a avut
un accident extrem de grav... sunt ani buni de atunci, probabil peste
zece ani... Mergeau pe drum, regulamentar, aproape de Sinaia; şi o
maşină venind în viteză de pe un drum lateral a intrat în ei, i-a făcut
praf. Au ajuns la spital la Ploieşti... Şi-şi amintea, mai mult aşa, ca un
sentiment, că era într-o stare între viaţă şi moarte. Şi la un moment dat
a început să simtă, să vadă, plecarea pe un drum, de o altă culoare...
Doamna preoteasă Rodica era lângă el, a simţit că-l pierde şi atunci a
ţipat tare: „Nicolae, nu ne lăsa!”. Şi el s-a întors, a revenit... După acest
accident a continuat, a devenit paroh, a reuşit să ducă la bun sfârşit
aşezământul de lângă biserică... Şi mi-a zis: „Mircea, dacă mai aveam
poate vreo îndoială, acum nu mai am niciuna”. Dacă Sfinţia sa, după
ce a trecut prin ce a trecut în puşcăriile comuniste, perioada aceea ca
fugar, acum, cu acest eveniment ce-i putea aduce trecerea la cele veş-
nice, mi-a zis: „Mircea, acum chiar nu mai am nici o îndoială”...
Pr. Vasile Gordon: Cred că Părintele Nicolae a spus că în acel
moment şi-a întărit credinţa, nu că ar fi avut îndoieli.
Dr. Mircea I. Popa: Cu siguranţă!
Pr. Vasile Gordon: N-aş vrea să ne înţeleagă tinerii greşit. Când
am zis că poate oricare din noi mai avem îndoieli, am zis-o în sensul
următor – tot în duhul Părintelui Galeriu, să ştiţi: Părintele Galeriu,
printre altele, nu era niciodată ultimativ în păreri. Adică avea convin-
geri puternice, dar lăsa întotdeauna loc tainei, sau unei îmbunătăţiri pe
linie de credinţă. După pilda Părinţilor Patericului... În sensul acesta eu
personal, de pildă, mă sperii de cineva care are numai certitudini şi nu
are şi îndoieli, dar de dorit este să nu fie în probleme de credinţă, ci...
Dr. Mircea I. Popa: N-am îndoieli, am temeri.
Pr. Vasile Gordon: Da, poate e mai bine spus aşa.
Dr. Mircea I. Popa: Temerea mea principală e alta. E scris: „cine
va rezista până la sfârşit se va mântui”. Mie aici mi-e teamă. Cei ti-
242
neri de azi nu ştiu... Exista şi înainte de ’89 posibilitatea ca oamenii

să se întâlnească ici-colo, mai pe ascuns, dar noi azi practic suntem
liberi, putem vorbi, citi şi învăţa orice, putem exprima orice opinie.
Dar ce am face când ni s-ar smulge unghiile pentru credinţă, ni s-ar
scoate dinţii din gură, am fi puşi pe roată? Atunci să vedem, de asta
mi-e teamă! Sunt om şi de asta mi-ar fi teamă, de aceea mă rog la
Dumnezeu să nu mă ia, să mă lase întreg aici [arată cu degetul la cap]
şi să fac mai puţine păcate, pentru că le facem toţi, tot timpul, deşi
încercăm... Şi cu toate că am o vârstă, am văzut destule, am citit cât
am putut, nu suficient, sigur, mi-e şi ruşine, dar am mereu surpriza,
în cărţi, în emisiuni pe care le urmăresc la Trinitas, în predici pe care
le ascult, să descopăr tot timpul ceva nou, mereu alte înţelesuri, şi
mă întreb cum de mi-au scăpat. Şi nu ştiu unde va fi limita, până
când o să... cred că e fără limită.
Pr. Vasile Gordon: Era şi vorba Părintelui Galeriu, la vârstă octo-
genară zicea: Frate, de câte ori recitesc un text din Scriptură, parcă descopăr
ceva nou, o spunea şi-n predică. Era o altă temă predilectă a sa aceasta
cu suişurile puse în inima omului (Ps. 83, 6) şi urcarea, prefacerea noastră
din slavă în slavă (II Cor. 3, 18). Şi acum îl rugăm şi pe Părintele Iona să
ne spună câteva cuvinte. Părinte Iona, vă rugăm, iertaţi-ne.
Deşertul şi Pronia
Pr. prof. Iona / Ieronim Pătrulescu
Pr. Iona: Nu ştiu cu ce să încep, ca să ne ferim de două rele. Pe

de o parte, vorbind puţin, vom necinsti prin omisiunea celor bune me-
moria Părintelui Galeriu. Pe de alta, multa vorbire ne duce la deşartă
slăvire de sine.
Am să încep cu ce aţi început şi Sfinţia voastră, Părinte Gordon,
cu profesorul şi mărturisitorul. V-am întrebat despre mucenicia Pă-
rintelui, pentru că profesor, după cum aţi spus, înseamnă mărturisitor
al unui crez. Părintele Galeriu a fost şi-un mărturisitor, în sensul de a
mărturisi crezul şi dreapta credinţă ortodoxă ca profesor, la modul
clasic. Dar mărturisirea de credinţă are şi dimensiunea martirajului, o
poţi face cu riscul vieţii, şi atunci din profesor-mărturisitor ajungi mar-
tir. Părintele Galeriu a fost un mărturisitor al dreptei credinţe şi în
acest înţeles. De asta aş fi vrut să se înţeleagă bine că un mărturisitor
al credinţei trebuie să fie gata oricând să rabde până la sânge, după
cuvântul Apostolului, să i se smulgă unghiile... Nu se poate una fără
alta. Noi, în general, ne gândim că a mărturisi credinţa este un lucru
uşor, ca acum; suntem liberi, nu ne prigoneşte nimeni, ne mai adă-
ugăm în CV încă o faptă meritorie, chiar dă bine... Dar au fost vre-
muri, cum ştim că era în comunism, când a da un pahar cu apă celui
însetat era crimă împotriva poporului, după cum am văzut chiar din
biografia Părintelui. Şi vor veni vremuri, şi voi cei tineri s-ar putea să
le prindeţi, când simplul fapt de a te afla aici, la Oaşa, să fie incrimi-
nat, considerat o marcă a patologiei, un semn de alienare psihică, de
retard intelectual, eventual tratabil la un ospiciu. Pentru că, aşa cum
ştim de la Părinţii cei duhovniceşti şi de la Însuşi Hristos, cei care
vor să-I urmeze Lui, să trăiască cucernic, în lume necazuri vor avea.
Şi Părintele Galeriu a fost dintre cei care au trăit la întregul diapazon
244
Pr. Prof. Iona / Ieronim Pătrulescu
mărturisirea de credinţă, inclusiv în temniţă, au răbdat până la sânge

prin închisori şi prigoane.
De aceea eu aş accentua mai degrabă, spre deosebire de alţi
vorbitori care au vorbit aici, necesitatea pregătirii pentru astfel de
vremuri. Pregătirea însemnând, între altele, să fim foarte prudenţi
când lumea asta încearcă să ne adoarmă cu un cântec de sirenă, cu
plăceri, ne propune o viaţă confortabilă, tehnologii seducătoare, cre-
dite pentru consum personal fară limite, împrumuturi la bănci etc.;
iar în biserică ne întâlnim nu o dată cu predici dulcege, anoste, care
ne anesteziază în loc să ne trezească, cu faptul că Dumnezeu e bun şi
iartă, şi astfel putem dormi liniştiţi.
Revin la Părintele Galeriu: Mai întâi ar trebui să descriu (şi nu
am acest talent) deşertul lăuntric în care mă aflam în momentul în-
tâlnirii cu Părintele, cu Biserica, cu Hristos, după ani lungi de ateism
militant, împovărat cu un noian de păcate, ca să puteţi pricepe ceea ce
nici eu nu pot să-mi explic, cum un rătăcit, un comunist fără nici un
Dumnezeu, a ajuns aici unde mă vedeţi. Şi am să vă spun cum a fost,
pentru că atunci a intervenit Altcineva.
Imaginaţi-vă un tânăr care la 25 de ani părăseşte armata comunis-
tă, la cerere, după ce şi-a irosit 10 ani din viaţă, decepţionat de ideologia
marxistă, de degradarea armatei, de toţi şi de toate. Nu ştiam ce voi face.
Acasă nu eram primit, mi se spunea: „Ce-ai fost şi ce-ai ajuns, nima’ în
drum”, adică un om de nimic. Aşa că am pornit spre Bucureşti cu gând
să mă angajez undeva şi să mă pregătesc pentru vreo facultate. Dar ade-
vărata mea suferinţă era criza lăuntrică. Renunţasem nu numai la o cari-
eră, considerată de viitor, ci şi la un crez, la un ideal. Totul era minciună,
eu însumi, hrănit cu minciună, devenisem minciună. Atunci mi-a venit
în minte satul copilăriei, cu oameni simpli şi buni, cu tradiţiile lui, cu Bi-
serica smerită în care primisem botezul. Comunismul alungase din mine
aceste memorii întemeietoare, le pervertise, le ocultase, erau „superstiţii
obscurantiste, fosile primitive menite dispariţiei”, de care mă lepădasem
pentru a deveni „om nou”. De aici înainte a intervenit Pronia lui Dumne-
zeu. A fost întocmai ca în pilda fiului risipitor: Tatăl îmi veghease discret
rătăcirile şi mă aştepta răbdător. Întoarcerea la sine, venirea în fire, a avut
loc la Mănăstirea Antim, sub oblăduirea harului Sfântul Mucenic Antim
Ivireanul, care mi l-a scos în cale pe Părintele Grigore Băbuş, fie iertat, pe
atunci directorul prestigioasei biblioteci a mănăstirii.
Deșertul și Pronia 245
Mi-am zis că trebuie să citesc ceva dintr-ale Bisericii, deoarece co-

muniştii ne-au ascuns ceva. Am vrut să văd de ce comuniştii loveau
Biserica, de ce n-o suportă, ce ascunde ea? Şi m-am dus la Antim, la
bibliotecă, şi am întrebat: „Pot citi aici?”. La care Părintele Băbuş: „Nu-i
bibliotecă publică. E pentru teologi”. Eu totuşi insistând, zice: „Dar du-
hovnic aveţi? Vă trebuie o recomandare”. Nici nu ştiam ce este ace-
la, cu ce se ocupă. Şi-a dat seama şi mi-a zis: „Îmi pare rău, nu puteţi
studia aici”. Eu m-am schimbat la faţă de întristare. Atunci, după ce
s-a gândit puţin, zice: „Cred că te pot ajuta. Cunosc pe cineva care-ţi
poate da o recomandare”. Şi mi-a dat numărul de telefon al Părintelui
Galeriu. Am mulţumit, am ieşit şi am dat telefon îndată, de la poartă.
Părintele Galeriu mi-a răspuns că mă așteaptă acasă, la Biserica Sfântul
Silvestru. M-am oprit direct la căsuţa Părintelui. L-am găsit citind în
limba franceză din teologul ortodox rus Florensky. M-a întâmpinat cu
binecunoscuta-i blândeţe pe care n-o putem descrie. M-a invitat să stau
alături: „Să trăiţi, şedeţi. Ia uitaţi-vă ce frumos grăieşte Florensky!”.
Şi a început să-mi citească în franceză. Eu ce să înţeleg cu fran-
ceza mea de soldat prost... A văzut că nu pricep şi mi-a explicat. Tot
n-am priceput. Şi atunci, după ce am mai povestit, i-am spus cine
sunt, ce am făcut, că am plecat din armată, zice: „Da, da, da. Dacă
puteţi, mai veniţi pe la biserică! Uite, eu din două în două săptămâni
vorbesc în biserică la ora 12”. Şi aşa, de atunci destinul meu a devenit
cu totul altul. A fost suficient să fiu prezent o dată, după prima pre-
dică n-am mai lipsit de la biserica Silvestru următorii zece ani cât am
stat în Bucureşti. La început nu ştiam de Liturghie, nu mă închinam,
nu cinsteam icoanele, nu pricepeam nimic din câte sunt în Biserică;
veneam la 12 fix, îl ascultam – vorbea cam o oră – după aceea ple-
cam. Şi mă tot gândeam la cele spuse, că nu prea înţelegeam. După o
lună-două, văzând biserica mereu plină, am început să vin şi eu mai
devreme, şi-am văzut că lumea, când intra, se închina la icoane. Şi
aşa am ajuns să particip la întreaga Liturghie, să mă şi spovedesc şi
să mă căsătoresc tot acolo, după vreo doi ani. La cununie a oficiat şi
Părintele Nicolae Bordaşiu. După încă un timp, ne întâlneam la Sil-
vestru o ceată întreagă de studenţi, prieteni şi colegi de facultate.
Prin urmare, Părintele Galeriu a întâlnit un tâlhar, un suflet stră-
in, înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi. Şi dacă acum sunt aici unde
mă vedeţi, în primul rând ar trebui să vă spun că sunt departe de a fi
246
vrednic să vă vorbesc despre Părintele Galeriu, pentru că n-am fost un

ucenic fidel, care să urmeze întocmai modelul. Sunt departe de a vă re-
prezenta în vreun fel icoana care a fost Părintele Galeriu. Aşa că nu fac
acum metafore gratuite, faptul de a cunoaşte un om ca Părintele Galeriu
te ajută să te cunoşti, să vezi cât eşti de gol, de searbăd, de neîmplinit, şi
trebuie să-ţi fie ruşine. Acest sentiment nu m-a părăsit până azi. De ace-
ea l-am rugat pe Andrei, dacă se poate, să nu-mi ceară mie să vorbesc,
ci să vorbească oameni în care Părintele Galeriu, care acum este de faţă,
nici vorbă, se poate recunoaşte şi oglindi. Cam atât v-aş putea spune.
Dr. Mircea I. Popa: Poate n-aş fi chiar chiar de acord... Şi eu tră-
iesc această stare în care ţi se pare că trebuie să ai mai multă grijă cum
te exprimi, nimicnicia pe care o avem cu toţii până la un punct, până
când poate nu va mai fi. Aşa gândesc şi eu câteodată. De exemplu la
cursuri aş vrea să spun studenţilor greşelile pe care le-am făcut, în ide-
ea de a nu le repeta şi ei. Din păcate însă, uneori tinerii nu iau aceste
mărturisiri ca îndemn la a face mai bine, ci ceva de genul: „A, păi dacă
şi acesta face aşa, atunci noi de ce n-am putea face?”. Şi atunci în acest
sens... Probabil tinerii de aici înţeleg lucrurile bine, fiindcă au bătut
cale lungă să ajungă aici şi au avut o întărire să poată ajunge aici, căci
nu chiar toată România ajunge în tabără. Dar prezentând lucrurile sub
această formă... de asta mi-e teamă. Da, e o rezervă a puţinului pe
care-l avem, dar nu trebuie luată, cred, ca... Sigur, deznădejdea e un
păcat, din start nu trebuie să fie asta, ci doar ca o întărire spre a face
mai mult, oricât de puţin ni s-ar părea că facem, de fapt asta să ne în-
tărească în continuare să facem mai mult.
Pr. Vasile Gordon: Da, exact, şi eu voiam să zic, cu atât mai mult
dacă Părintele Iona spune că ar trebui ca alţii să vorbească despre Pă-
rintele Galeriu, vă daţi seama că oricare din noi... Eu cu asta-mi şi pro-
pusesem să încep, îmi notasem câteva cuvinte cheie, dar o spun acum şi
vă rog să o primiţi ca şi cum aş fi spus-o la început. Cu multă sfială am
venit să vorbesc despre Părintele Galeriu. Şi nu e o falsă modestie, dar
am spus şi repet, mă consider aşa, un suplinitor. Personalitatea dânsu-
lui este uriaşă, dar dânsul, îngăduitor cum l-am ştiut, cred că a fost şi
va fi şi cu noi, acum că am îndrăznit să vorbim despre el, la fel şi cu alţii
care vor vorbi, pentru că îl caracteriza îngăduinţa. Dacă mai este vreo
întrebare? Mă uit la ceas. Domnul Andrei, la ce oră ne ridicăm?
Andrei Dîrlău: Cred că mai putem sta, programul permite. Dar

dacă îngăduiţi, aş vrea să propun ceva. Aşa cum am spus, Părintele
Galeriu s-ar bucura să discutăm nu numai despre dânsul personal, ci
şi despre teme care l-au preocupat şi care vă preocupă pe voi, studen-
ţii. Părintele Gordon cunoscând despre catehetică atât de multe lu-
cruri, puteţi pune orice întrebări, ca la orice cateheză. Domnul doctor
care predă la medicină, fiind cadru universitar, vă poate răspunde la
întrebări care ţin de relaţia medicină-credinţă, care vă preocupă pe voi.
Întrebări duhovniceşti, teologice, catehetice, despre biserică, profitând
de prezenţa Părintelui Gordon. Părintele Iona vă poate răspunde de
asemenea, ştiţi că de atâţia ani este aici, a stat de vorbă cu atâţia din-
tre dumneavoastră, pe teme duhovniceşti, teologice, de patrologie, pe
care vreţi să le clarificaţi... Întrebări pe care le aveţi. Nu pot propune
eu teme, dar vă invităm pe voi să îndrăzniţi şi să le ridicaţi.
Pr. Vasile Gordon: Putem fixa şi un timp? E şase fără cinci, până
la şase şi jumătate se poate sta?
Andrei Dîrlău: Da, în funcţie şi de întrebări, dacă nu sunt între-
bări, dacă totul e limpede şi nu e nici o întrebare, sigur, putem încheia
şi mai curând.
Întrebare: Tot despre Părintele Galeriu. Din ceea ce aţi povestit şi
din ce vedem la marii duhovnici, cum se explică lucrul acesta? Cum de
avea atâta deschidere faţă de orice om care venea la Sfinţia sa, fără să-l
fi cunoscut vreodată, fără să fi avut vreo noţiune despre omul respectiv,
adică aşa cum a spus Părintele Iona, se prezenta pur şi simplu la casa
Sfinţiei sale şi-l primea cu multă dragoste şi-l îndruma atât de bine.
Pr. Vasile Gordon: Părintele se călăuzea după următorul princi-
piu: pot să renunţ, dar nu pot să refuz. Zicea: uneori pierd, că nu-mi scriu
studiile, cărţile, dar nu pot refuza pe cineva care vine spre mine, are
nevoie de mine.
Pr. Iona: Părintele mai avea o vorbă, care poate fi un răspuns, şi
cred că e cel mai aplicat la felul de a fi al Părintelui. El spunea aşa: „A
iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt”. Părintele întruchipa iubirea, şi dacă
te vedea pe tine că vii cu suferinţa ta, el se jertfea pentru tine, indiferent
cine ai fi fost. El trăia viaţa fiecăruia dintre noi, aşa, în sensul în care
Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre şi ne-a iubit înainte de a-L iubi
noi, chiar dacă urmarea a fost şi este, cel mai adesea, nerecunoştinţa.
248
Dr. Mircea I. Popa: Răspunsul, în mintea mea, e destul de sim-

plu, nu ştiu dacă e mulţumitor: „La oameni multe sunt cu neputinţă, la
Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă” (Mt. 19, 26; Mc. 10, 27).
Pr. Vasile Gordon: Aşa este, „ce nu e cu putinţă la oameni este cu
putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18, 27).
Dr. Mircea I. Popa: Dacă a primit harul, l-a folosit, cred că asta e
explicaţia.
Pr. Vasile Gordon: Iată, aţi primit trei răspunsuri în loc de unul,
puteţi alege. În Duhul lui Hristos şi-a scris Părintele teza doctorală Jertfă
şi răscumpărare, efectiv aşa a scris-o... e un duh în ea... Era efectiv un om
şi un preot jertfelnic, jertfelnic, cu iubire totală. În acelaşi sens, am mai
găsit o formulare, preluată de la Mântuitorul Hristos, bineînţeles, care
m-a impresionat foarte mult, la pedagogul elveţian Johan Pestalozzi. Să
citiţi despre el, nu vreau să lungesc vorba acum. A dat faliment în multe
şcoli până când a reuşit, avea mare dragoste faţă de elevi; e unul din
părinţii pedagogiei moderne. Pentru că a fost aşa de jertfelnic, pe placa
de mormânt i-au scris ucenicii nişte cuvinte foarte frumoase, pe care le
regăsiţi integral, eu spun doar un crâmpei: „Om – creştin – cetăţean.
Totul pentru alţii, nimic pentru sine”. Acesta era şi Părintele Galeriu.
Dr. Mircea I. Popa: Mai în glumă, mai în serios, aş face o com-
pletare: de notele bune date de Părintele Galeriu par să beneficieze
chiar şi studenţii altora, acum. Le ziceam azi studenţilor mei de aici
că e ultimul an în care am fost indulgent la examen. Dar ascultându-l
pe Părintele Gordon, cum dădea Părintele Galeriu notele de 10, 9 şi 8,
încep să mă îndoiesc, poate mă răzgândesc...
Pr. Iona: I-aţi făcut fericiţi.
Dr. Mircea I. Popa: Bine, aceştia deja au trecut, cu note bune, pe
cei de la anul.
Pr. Vasile Gordon: Tot aşa, un alt Părinte profesor, Ştefan Sandu,
care a trecut de curând la cele veşnice, era de o bunătate extraordinară,
la fel ca Părintele Galeriu, era pâinea lui Dumnezeu. Şi a lăsat o vorbă
în urma dânsului, că acum mai şi glumim. Vedea la examen că unii
mai copiau, o dată, de două ori, se ducea la ei şi-i apostrofa: uite ce e,
să nu mai copiezi, că dacă te prind că mai copiezi îţi dau 8.
Întrebare: Am o întrebare ceva mai pragmatică. E clar pentru toa-

tă lumea, trăim într-o epocă a consumerismului, când totul se vinde şi
se cumpără pe piaţă. Şi-mi pun problema cum să-mi câştig existenţa
într-un fel în care să nu contribui la mărirea răului, fie şi într-un mod
indirect, de care nici nu-mi dau seama că e o lepădare de Dumnezeu. În
ziua de azi, dacă lucrezi la o anume corporaţie multinaţională, o firmă
care de pildă produce ţigări, poluează cu cianuri, defrişează păduri,
promovează LGBT, ori altceva de acest gen, ştii clar că se întâmplă aco-
lo lucruri care contravin, fără dubiu, principiilor creştine elementare,
încălcând evident principiile Ortodoxiei. Dar la majoritatea locurilor
de muncă sau posibilităţilor de câştigare a existenţei, mai ales în marile
oraşe unde cei mai mulţi dintre noi suntem studenţi, lucrurile nu sunt
de acest fel, clare, ci mai amestecate. Ori eu, personal, am în acest mo-
ment această mare dilemă. Cum îmi pot rezolva tensiunea asta, apropo
de ce a spus Părintele Iona despre confort şi mărturisire? Căci îmi pare
că azi, poate şi-n viitor, problema prigoanei, cum o văd de unde sunt
eu, nu se mai pune la modul fizic, cu smuls unghiile şi alte torturi evi-
dente. Sunt lucruri tot mai confuze, mai ambigue. Eu lucrez la Micro-
soft, care susţine financiar războiul din Afganistan unde oamenii mor,
iar eu sunt parte implicată, mai mult sau mai puţin direct, în această
situaţie. Ce-ar trebui să fac eu în aceste condiţii, cum să gândesc? Pen-
tru că, în domeniul în care am absolvit eu – scenaristică, film – lucrezi
în publicitate, advertising, cinematografie, televiziune, unde până la
urmă înseamnă să-ţi vinzi sufletul, pe faţă. Faci cât poţi bine, dar la un
moment dat te prinzi că faci reclamă ca oamenii să cumpere mai multă
băutură, sau altceva rău, şi eu îmi pun întrebarea: ce fac?
Pr. Vasile Gordon: Mulţumim. Întrebarea, nu doar că e foarte bună,
dar e dureros de realistă. Eu nu mă grăbesc să răspund. Mă gândeam ce-
aş răspunde cuiva la spovedanie, că vin şi acolo cu astfel de întrebări, în
ultimii ani parcă tot mai mult. Părinte, zice, e şansa mea, e o pâine, dar
cum să mă angajez eu acolo, la tutun sau aşa ceva? Răspunsurile nu pot
fi decât personale, directe. Acum zic şi eu ca la radio, la sfatul medicului:
„Adresaţi-vă medicului personal, specialist”. Numai duhovnicul dum-
neavoastră personal care vă cunoaşte, vă ştie, vă poate spune ce şi cum,
noi riscăm să vă dăm răspunsuri generale. Totuşi, cu iertarea de rigoare,
îmi amintesc o vorbă a Părintelui Constantin Voicescu, aţi auzit probabil
de locul unde a fost închis, împreună şi cu Părintele Galeriu. Avea o vor-
250
bă, nu era a dânsului dar o rostea: „Văzând şi făcând”. Te-ai angajat un-
deva, dar în clipa în care vezi că eşti efectiv folosit ca o unealtă împotriva
Evangheliei, împotriva principiilor morale, nu mai sta! Nu mai stai! Sau
stai până în clipa în care îţi asiguri în altă parte! Domnul doctor?
Dr. Mircea I. Popa: Întrebarea e potrivită şi foarte actuală. E greu
de dat un răspuns care să fie folositor, că de vorbit putem vorbi mult.
Vă dau două exemple, chiar dacă nu sunt suficiente pentru întrebare.
Cum bine a spus Părintele Gordon, depinde la ce nivel eşti silit să faci
ceva-ul respectiv, cât de mult rău vei face prin munca ta.
Primul exemplu e povestea doctorului Ionel Cioată. Vă reco-
mand s-o căutaţi pe internet, poate unii din voi deja o ştiţi. Veţi desco-
peri un medic ginecolog care, în filmul pe care eu l-am prezentat stu-
denţilor la facultate, mărturiseşte cum a renunţat a mai face avorturi.
Ca ginecolog, în munca lui obişnuită intra şi întreruperea de sarcini.
Şi povesteşte cum, la un moment dat, a ajuns la spovedanie împreună
cu soţia, s-au spovedit împreună. Dar el n-a primit dezlegare pentru
împărtăşanie, deşi de regulă la sfârşitul spovedaniei mergeau să se
împărtăşească amândoi. Şi soţia se îndrepta spre împărtăşanie, iar el
a rămas pe loc. Soţia contrariată: Ce faci, de ce nu vii? Momentul re-
spectiv, rămânând în afara împărtăşaniei, a fost prima chestie care l-a
trezit, aşa mărturiseşte. Apoi s-a întărit şi mai mult, a avut ocazia să
ajungă la Sfântul Munte Athos, unde a continuat să se gândească la
acelaşi subiect. Şi când s-a întors acasă, din acel moment s-a oprit, a zis
că el face orice în obstretică-ginecologie, dar în nici un caz avort. Şi po-
vesteşte în interviu – vi-l recomand, e bine să-l vedeţi – cum veneau la
el cunoştinţe, cum îl tratau ceilalţi colegi care credeau că face băşcălie,
că face pe grozavul, vrea de fapt să ia mai mulţi bani, că a luat-o razna
şi s-a îmbolnăvit mintal ş.a.m.d. Dar el n-a mai făcut din acel moment
avort niciodată. Mai mult decât atât, când ajung la clinica lui persoane
care doresc să facă avort, face tot ce poate ca să le explice, să le arate pe
ecografie cum acela este deja un copil, deja este o fiinţă vie, că este o
crimă să facă avortul respectiv. Asta ar fi o primă parte de răspuns. În
momentul în care a constatat că este împotriva vieţii şi a lui personal,
a luat decizia „Nu”. Cu orice risc. Nu e uşor, pentru că trebuie să mun-
cim ca să trăim şi fiecare avem nevoie de un mijloc de trai.
Celălalt exemplu pe care vi-l dau e mai prost, fiind un exemplu
personal, şi exemplele personale sunt adesea proaste. Pare un răspuns
la toate, dar nu e. Iată gândul meu, sper să fie de la Cel bun, să fie po-
trivit: părerea mea e că primim în funcţie de ce merităm. La viaţa mea
pot spune c-am început cum au început şi părinţii mei, de la cuţit şi
lingură. Părinţii îmi povesteau că, atunci când mama a plecat după tata
în Valea Jiului, au primit o casă ca repartiţie. Şi n-aveau nimic. Au înce-
put să-şi adune lucruri. Primul salariu pe care l-a câştigat tata, l-a dat în
întregime pe un radio. N-aveau unde dormi, ce mânca, nici cratiţe, dar
i-a cumpărat un radio, căci el lucrând în mină lipsea mult de acasă şi se
gândise ca, în lipsa lui, ea să asculte. Mama s-a supărat: „Arunci banii!”
Dar pornind de la zero, încet, lucrurile s-au aranjat. Peste ani, ca medic
rezident – şi spun povestea asta cu speranţa că veţi înţelege, veţi prinde
ideea, nu veţi crede că spun despre mine – era, cum bine zicea Părintele,
după aşa-numita Revoluţie, şi primele două salarii de rezident le-am
donat la Fondul Libertatea. Poate unii nu ştiţi ce era – un fond înfiin-
ţat pentru cei care au suferit. Am zis: „S-a întâmplat ceva în ţara asta,
nimeni din familia mea n-a suferit, n-a păţit nimic, alţii au păţit”. Din
păcate fondul a fost tocat, nu ştim ce s-a întâmplat cu el. Prima noastră
maşină, luată încet–încet, a fost un Trabant, povesteam studenţilor mei
cât am colindat ţara cu el. Întâi am stat cu chirie, încet–încet ne-am cum-
părat lingura, cuţitul ş.a.m.d., în timp s-au aranjat. Ce vreau să spun,
mulţumesc lui Dumnezeu şi-I cer iertare pentru relele făcute, că sigur
nu tot ce am chiar merit, dar asta e mintea mea de acum şi ăsta e răspun-
sul pe care-l dau ca al doilea exemplu. În funcţie de ce facem e posibil
să primim, dar asta nu hotărâm noi, Altcineva hotărăşte, ne vede, ne
poate da şi încercări, o putem duce mai bine sau mai greu şi trebuie să
le primim şi pe unele şi pe altele. Dar nu vă temeţi.
Pe de altă parte, şi cu asta închei, dacă nu faceţi lucruri care să fie
chiar rele... dar măcar banii pe care îi câştigaţi încercaţi să-i folosiţi şi
pentru a face bine. Poate acesta ar putea fi un al treilea răspuns. Dar
asta Părinţii pot spune.
Pr. Iona: De la caz la caz.
Dr. Mircea I. Popa: Da. Discuţia cu duhovnicul e cea mai potrivi-
tă, fiindcă el ştie mai bine ca noi, care vorbim să ne aflăm în treabă.
Pr. Iona: Eu nu pot decât să-l felicit pe cel ce a pus această între-
bare. Judecătorul nostru e conştiinţa noastră. Dacă propria conştiinţă
te avertizează, îţi semnalează că faci un compromis, atunci nu-l mai
252
face, pentru că dacă-ţi calci pe conştiinţă, ea te va judeca. Şi primul

semn al judecăţii conştiinţei e că nu vei fi fericit. Nici aici, nici dincolo.
Asta ar fi într-un cuvânt ceea ce vreau să spun. Dar în rest, lucrurile se
detaliază în funcţie de ecuaţia personală a fiecăruia. Ca regulă, asta am
spus-o de multe ori tuturor care pot să mă asculte: Compromisurile
noastre sunt cele care ne ucid sufleteşte, mai ales în lumea modernă,
unde există chiar, aş zice, un fel de teologie a compromisului. Încercaţi
să fiţi cinstiţi sufleteşte cu conştiinţa voastră. E îngerul nostru, dat de
Dumnezeu, care ne călăuzeşte în Împărăţie.
Pr. Vasile Gordon: Să mă iertaţi, Părinte Iona, nici un pic nu
vreau să amendez, să corectez...
Pr. Iona: Dar vă rog.
Pr. Vasile Gordon: Revin, şi nu obsesiv, în acelaşi duh în care aţi
vorbit Sfinţia Voastră. Sigur, conştiinţa e, într-adevăr, glasul lui Dum-
nezeu în fiecare din noi. Dar, de multe ori, noi nu ne putem verifica
conştiinţa. Adică ea ne spune, dar noi... De aceea e bun duhovnicul,
ca şi medicul. Nouă ni se pare că ne suferim de picioare când de fapt
e ceva la cap. Deci: Părinte duhovnic, uitaţi, mie conştiinţa îmi spune aşa.
Oare judec bine? Căci şi noi, preoţii, avem duhovnicii noştri, şi nouă ni
se pare de multe ori că asta ar fi calea, şi duhovnicul zice: Iartă-mă, eşti
în înşelare. – Păi conştiinţa mi-a spus... Dar, sigur, primul impuls vine
din conştiinţă, categoric.
Întrebare: Aş trece puţin la altceva, de la Părintele Galeriu la ca-
teheză. Aş vrea să ştiu care sunt cele Şapte Laude, de ce se fac în Bise-
rică şi când? Aţi putea vorbi puţin despre ele?
Pr. Iona: În primul rând, pentru detalii vă recomand un Părinte
de aici, de la Oaşa, care care nu numai că le ştie, dar le şi împlineşte:
Părintele Marcel, pe care l-aţi văzut la slujbă. Vă sfătuiesc să vă folosiţi
de prezenţa lui cât sunteţi aici.
Cele Şapte Laude sunt, în ordine, începând de la Miezonoptică:
Utrenia, Ceasurile (care sunt patru – Ceasul 1, Ceasul 3, Ceasul 6, Ceasul
9), Vecernia şi Pavecerniţa. În total şapte. Dar faptul că le înşirăm şi le ştim
la modul ăsta scolastic nu înseamnă chiar nimic. Problema e să le pătrun-
dem înţelesul, apoi să trecem de la înţeles la faptă. De aceea v-am spus că
Părintele Marcel este mai potrivit să vorbească, pentru că le şi face.
Trebuie să pornim de la sensul vieţii creştine – dacă dorim să

fim creştini conştienţi şi nu nişte bigoţi ignoranţi sau fundamentalişti
fanatici... Care este scopul şi sensul vieţii creştine? Răspunsul, pe care
teologii îl ştiu foarte bine, mirenii poate mai puţin, este: A da slavă lui
Dumnezeu, Cel Unul în trei feţe, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin. Este sintagma cel mai frecvent folo-
sită în Biserică şi, îndrăznesc să spun, cea mai puţin înţeleasă. Căci s-a
zis: Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi numai Lui să-I slujeşti.
Aici a sluji înseamnă a face slujbă, adică, în primul rând, cele şapte La-
ude. Pentru că, noi fiind zidirea lui Dumnezeu, Care S-a jertfit pentru
noi, ca să avem viaţă veşnică, Îi suntem datori cu dreaptă cinstire şi
slăvire. Am definit Ortodoxia. Aşadar, dacă sunt în sufletul meu creş-
tin, primul lucru, primul gest pe care-l am de făcut, cu gândul, cu cu-
vântul şi cu lucrul, este să dau slavă lui Dumnezeu. De aceea auziţi în
biserică, aproape obsesiv, după orice cerere sau rugăciune: „Slavă Ta-
tălui şi Fiului şi Sfântului Duh”. Noi nu ne gândim ce înseamnă asta,
însă este axul liturgic al vieţii noastre – a da slavă lui Dumnezeu. Zice:
Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, spre slava lui Dumnezeu să o
faceţi! Şi atunci, în viaţa creştină, mai ales în mănăstiri, această slăvire
a lui Dumnezeu este continuă.
Ea s-a concretizat liturgic în cele Şapte Laude. Acum, din păcate,
poate că nici noi, călugării, nu suntem totdeauna consecvenţi. Pentru că
aceste laude se fac după o rânduială de mult uitată. Bunăoară, Vecernie
înseamnă slujba de seară, căci derivă din termenul slavon вечер (vecer)
care înseamnă seară. Pe vremea Sfântului Vasile se cânta Lumină lină în
timp ce paracliserul aprindea lumânările în biserică. (Lumea profană
are în loc serata, adică slujbă fără Dumnezeu). Utrenie are înţelesul de
slujbă de dimineaţă, de la grecescul όρθρος (orthros) care înseamnă zori
de zi. Ceasul Întâi în tradiţia bizantină era prima oră a zilei, când răsare
soarele. Zilele şi nopţile se socoteau, în Bizanţ, după răsăritul şi apusul
soarelui. Ziua avea 12 ore, inegale: orele erau iarna, la solstiţiu, de 40
minute, vara de 80. Acum, de pildă, suntem pe la ceasul al zecelea al
zilei. Ei aşa spuneau, ceasul 10 al zilei.
Vă amintiţi pilda cu lucrătorii şomeri, invitaţi să lucreze în via
Domnului? Cei veniţi abia în ceasul al 11-lea au avut plata la fel ca cei
care au răbdat arşiţa zilei (Mt. 20, 9-12). Noi poate am înţeles ora 11
a.m. Dimpotrivă, era în amurg, puţin înainte de apusul soarelui, de
254
aici supărarea celor angajaţi de dimineaţă. Îmi amintesc de un tradu-

cător din franceză care scria că Mântuitorul a fost răstignit la ora 6,
nedeosebind între Ceasul bisericesc şi ora profană. În acest înţeles, nu
e fără noimă opoziţia celor care nu vor să renunţe la vechiul calendar,
în ciuda argumentelor unora că nu ar avea valoare dogmatică. Imagi-
naţi-vă cum ar mai putea funcţiona ceasurile noastre mecanice când
lungimea orelor s-ar schimba zilnic?... Ceva se pierde în plan metafizic
/ calitativ, deşi pare că se câştigă în plan fizic / cantitativ.
Prin urmare, de ce spun că nu suntem după rânduială? Pentru
că şi noi, în mănăstiri, care ar trebui să fim mărturisitori şi din acest
punct de vedere, nu facem, de pildă, Ceasul al 3-lea la ora 9 a.m., nici
Ceasul al 6-lea la miezul zilei, nici Miezonoptica la miezul nopţii, ci
le comprimăm. Facem patru slujbe dimineaţa şi trei seara şi aşa, din
cele şapte, noi de fapt facem două. Ştiu eu, poate numai pustnicii,
dacă or mai fi azi, reuşesc să le facă toate – la miezul nopţii Miezono-
ptica, în zori Utrenia, la apusul soarelui Vecernia etc. Dar aici la noi,
la Oaşa, în zori, la ora trei sau patru, cum aţi văzut, sunteţi chemaţi
la Utrenie, se face Utrenia.
Mi-a dat de gândit când am citit într-un vechi tratat de magie
(vrăjitorie) că invocarea demonilor trebuia să se facă pe lună plină, la
miezul nopţii, adică la jumătatea intervalului dintre răsăritul şi apu-
sul soarelui, care trebuia observat exact. La fel musulmanii sunt mult
mai riguroşi când e vorba să respecte ora de rugăciune. Să ne gândim
că suntem angajaţi în acest război nevăzut; ştim de la Sfinţii Părinţi
că atacul se dă la miezul nopţii, dar noi dormim şi ieşim la luptă pe
la ora 3-4 dimineaţa, după s-a jefuit cetatea. Cred că vrăjmaşii sunt
foarte bucuroşi că nu-i încurcăm cu armele tari ale rugăciunii. La fel
ştim că pe la prânz ne luptă demonul de amiază, demonul akediei.
De aceea la ora 12 trebuia să laşi totul şi să faci Ceasul al Şaselea. Or,
noi am terminat Ceasul al 6-lea, unit cu al 3-lea, încă de dimineaţă,
iar la prânz poate tragem... un pui de somn. (Asta da, luptă! Unde
eşti tu, Cervantes!?... în lipsă ne ajută spre trezvie Caragiale sau Da-
mian Stănoiu). Revenim: seara, între Ceasul al Şaselea şi Vecernie, e
Ceasul al Nouălea, după Vecernie e masa, după masă e Pavecerniţa,
numită După-cinare în limba veche şi înţeleaptă.
Aproape că nu ne putem imagina că a fost odată această rân-
duială în Biserică. Părinte, poate ştiţi, eu nu ştiu să se mai ţină pe
undeva riguros cele şapte Laude aşa cum au fost ele gândite şi rân-
duite. Ar fi multe de spus despre hermeneutica liturgică, dar ne-ar
mai trebui încă o tabără...
Pr. Vasile Gordon: Sigur că aşa este, după tipic, numai că, ştiţi,
tot în tipic scrie, acolo la urmă: „După cum vrea cel mai mare”, în
sensul bun al cuvântului, adică stareţul, episcopul locului, spune
„cam acesta e programul bun”, ca să le facem şi pe ale Martei şi pe
ale Mariei, într-un echilibru. Am fost şi când eram elev, seminarist,
şi student, la mănăstiri. La Râmeţi – Alba – am stat cel mai mult. Tot
cam aşa era programul... Într-adevăr, cele 7 Laude... dacă-i zicea Cea-
sul Şase, era la o anumită oră, Vecernia seara... Aş vrea, ca răspuns,
să reamintesc ceva ce păţesc cu credincioşii mei din Bucureşti, sper
să nu mai păţesc, sau cât mai puţin... Au mare evlavie pentru Sfân-
tul Maslu, pentru Vecernie, unde se cântă mult şi frumos – avem şi
noi câţiva studenţi, o, ce slave cântă! Alţii vin pentru Acatist, pentru
dialogul catehetic... Dar zic: La Liturghie, Părinte, iertaţi-mă, nu ajung.
Şi atunci revin, toate cele 7 Laude se regăsesc în Sfânta Liturghie.
Vedeţi că Sfânta Liturghie nu-i numărată în cele 7 Laude? Eu m-am
mirat, adică între şapte Laude unde e Liturghia? Dar nu dau eu răs-
punsul, pentru că ştiţi unde este...
Pr. Iona: Este a 8-a...
Pr. Vasile Gordon: Ziua cea fără de sfârşit, a 8-a, Ziua veşniciei.
Deci, fără Sfânta Liturghie putem ţine tot tipicul... Şi nu sunt nici ob-
sedat, nici pornit, nici habotnic, dar chiar dacă ne sunt dragi celelalte
slujbe, să nu uităm de cea mai mare, Sfânta Liturghie! Cum a zis Mân-
tuitorul: Şi pe unele să le facem, şi pe celelalte să nu le lăsăm!
Pr. Iona: O precizare importantă pentru toţi, care nu se ştie: Cel
puţin când te împărtăşeşti, rânduiala veche a Bisericii, care nu e cunos-
cută, îţi cere să participi la toate Laudele. În ziua în care te împărtăşeşti
să nu-ţi scape nici o Laudă. Altfel canoanele, cel puţin, nu îngăduie
împărtăşania.
Pr. Vasile Gordon: Greu, greu. Corect, corect, însă greu...
Dr. Mircea I. Popa: Bine c-am venit ca să învăţ şi eu asta.
Pr. Vasile Gordon: Pentru îndemn, de ce nu, sigur că da. În sen-
256
sul acesta Părintele Constantin Coman, nu ştiu dacă a fost aici, l-aţi
audiat cu siguranţă, predă Noul Testament la Bucureşti... Are mare
evlavie pentru Sfântul Munte Athos, se duce acolo câte o lună, stă la
Vatoped. Şi ne-a mărturisit: „Mă duceam şi eu, ca prieten cu Stareţul,
cameră de protocol, plimbare la mare, până când mi-am dat seama
că merg degeaba la mănăstire dacă nu mă integrez în programul mă-
năstirii”. Şi dânsul, care e acum la vârsta pe care o are, cu neputinţe
trupeşti, zice: „Mă simt foarte bine când reuşesc să respect programul
mănăstirii da capo al fine. Când nu, mă simt turist”. Acesta e idealul,
exact cum ne îndemna Părintele Iona mai devreme.
Întrebare: Aş fi vrut să întreb, cum să reuşim să nu mai fim su-
perficiali? Fiindcă societatea în care trăim ne îndeamnă la superficiali-
tate, încearcă să ne distragă atenţia de la tot ce e profund. Cum reuşim
să pătrundem mai în adânc, aşa cum spunea Părintele Galeriu...?
Pr. Vasile Gordon: Da, mai la adânc, cum spunea Părintele...
Întrebare: Cum reuşim să pătrundem, dar să rămânem în acelaşi
timp şi conectaţi la ce se întâmplă în jurul nostru? Adică să nu facem
abstracţie, gata, ne adâncim în lectură şi nu mai ştim ce se întâmplă în
jurul nostru, ne rupem de lume. Cum să le îmbinăm pe cele două?
Pr. Vasile Gordon: Aşa cum a spus şi Părintele Iona, aş putea
vorbi o jumătate de oră... Primul cuvânt care-mi vine în minte este al
Sfântului Apostol Pavel: Slujba ta fă-o deplin. Da, îi scrie lui Timotei,
unul dintre episcopii hirotoniţi de el: Slujba ta fă-o deplin (II Tim. 4, 5).
Se adresează clerului, dar oricărui creştin cred că ne transmite Dum-
nezeu, prin Sfântul Apostol Pavel, acest îndemn: Slujba ta fă-o deplin
– acolo unde eşti, în locul în care te găseşti. Şi atunci sigur că te obiş-
nuieşti, că obişnuinţa devine a doua natură şi nu vei mai fi superficial.
Dar şi eu aştept un răspuns de la domnul doctor: cum aţi reuşit să nu
fiţi superficial, domnule doctor?
„Nu fuşări!”
Dr. Mircea I. Popa
Dr. Mircea I. Popa: Mai am de luptat, dar… La cele 10 puncte

despre muncă ale lui Mehedinţi, evocate de Părintele Gordon, mă
gândeam, când le ascultam, c-aş adăuga unul, pe care l-aş numi: Nu
fuşări! Acest Nu fuşări e un lucru care în copilărie era pentru mine
obsedant. Şi bunicii, şi tata, de câte ori făceam ceva incomplet, îmi
explicau ce am făcut incomplet şi să nu „fuşăresc”. A fuşări cred că
e un germanism transformat în ardelenism. Ar însemna ca, atunci
când faci ceva, să nu mai fie nevoie să vină altcineva să facă după
tine. Adică, ceea ce ai de făcut să duci la capăt, ca şi cum ai fi ultimul
care face ceva în acel domeniu. Ăsta e un exerciţiu pe care ar trebui
să-l facem toţi. Cred că ar trebui să pornim întâi de la a nu fi supăraţi
pe părinţi când ne bat la cap să fim disciplinaţi, ordonaţi, serioşi –
asta e prima reacţie în copilărie, totdeauna, riposta. La 14-15 ani le
ştim pe toate, lumea e a noastră... Atenţie când o să aveţi copii, să-i
puteţi ţine în zona asta. Ar fi bine să acceptăm aceste sfaturi. Când
facem un lucru şi vedem că l-am dus până în punctul unde nu mai
trebuie să vină nimeni să facă ceva în urma noastră, înseamnă că
l-am făcut temeinic, nu superficial. De câte ori vom face asta şi vom
repeta, ne va intra în sânge şi probabil mereu vom face bine.
Cum să facem să nu ieşim din spaţiul realităţii prezente? – era
partea a doua a întrebării. În principiu, printr-un program ordonat
ne putem descurca cu toate. Sigur, trebuie să învăţăm să spunem şi
nu, în sensul că dacă accept o mie de solicitări, eu fiind un singur
om, la un moment dat capotez, le fac toate prost şi atunci, vrând-ne-
vrând, sunt superficial. Eu sunt o persoană care nu ştie să spună nu,
aşa că sunt un lup moralist. Dar cred că e necesar. Deci: să încercăm,
ceea ce facem, să ducem până în punctul în care să nu mai vină după
noi cineva să sesizeze că n-am lucrat serios, orice ar fi. Şi eu spăl
aparatura de laborator, dau cu mătura pe jos dacă femeia de servici
258
Dr. Mircea I. Popa
lipseşte, spăl, duc la gunoi şi la autoclav ce trebuie, fac şi biologie

moleculară, ţin şi cursuri... Deci să nu ne fie jenă de ce e de făcut, ori-
ce muncă e muncă, iar când o facem, să o ducem până la capăt. Să nu
fie nevoie să vină femeia de servici după weekend să strângă după
noi. Aţi înţeles ce vreau să spun.
Pr. Iona: Trebuie să încep şi eu prin a spune că încerc să dau
un răspuns unei întrebări la care eu însumi n-am realizat răspunsul.
Aşa că vă vorbeşte alt lup moralist. Dau şi eu sfaturi, că poate dând
sfaturi, îmi va fi ruşine de mine însumi. A depăşi superficialitatea!
Eu am un singur cuvânt aici: a-L pune pe Dumnezeu pe primul loc
în viaţa ta, a-L avea mereu pe Dumnezeu în faţa ochilor! Şi când zic
Dumnezeu, cum ziceam şi azi-dimineaţă unor colegi de-ai voştri, mă
refer la o anumită cultură a Duhului, în înţelesul dat de Părintele Ra-
fail Noica, care are o carte cu acest titlu, Cultura Duhului. Şi când zic
Dumnezeu, zic Evanghelia, zic Hristos, zic Crucea, zic Învierea, zic
o cultură autentică a Duhului, adică a duhului tău care trebuie să fie
unit cu Duhul lui Hristos.
Din păcate, trebuie să mai spun ceva: această cultură nu ţine de
informaţie textuală, de cititul cărţilor, deşi sunt şi ele bune. Această
cultură se obţine prin contagiune, upanişadic, dacă vreţi. Upanişad în-
seamnă a învăţa stând la picioarele maestrului. Nu poţi să nu fii super-
ficial într-o lume superficială. Ca să depăşeşti superficialitatea trebuie
să lepezi lumea superficială şi să stai aproape de cineva serios şi pro-
fund. Şi atunci, fără vorbe, vei deveni profund. Mă întreba cineva des-
pre smerenie. Păi cum pot vorbi sau scrie eu un tratat despre smerenie?
Trebuie să o văd, şi dacă o văd, nu mai spun nimic. Trebuie să vezi un
om profund, şi atunci vei şti. De fapt, în tradiţia noastră, orice virtute
se învaţă prin şederea cu cel ce o are. Adică, într-un cuvânt, unde vezi
că e superficialitate, fugi; unde vezi că este profunzime, stai.
Întrebare: Auzim de multe ori următoarea situaţie: când eram
la ortodocşi făceam toate relele din lume. Cum am trecut la sectari,
adventişti, evanghelişti etc., nu mai beau, nu mai fumez ş.a.m.d. Cum
se explică asta?
Pr. Vasile Gordon: Ca să fim concişi, îi rog pe cei doi colegi ai
mei, mă iertaţi că vă numesc aşa, să răspundă.
Dr. Mircea I. Popa: Răspunsul meu ar fi: Doamne fereşte!
„Nu fușări!” 259
Pr. Vasile Gordon: Eu am un răspuns. Mă gândeam să-ţi spun

opinia mea în timp ce ne retragem... Totuşi, să nu-l lăsăm fără răspuns.
Părinte Iona...
Pr. Iona: Iertaţi-mă, eu vă dau un răspuns mai călugăresc: dia-
volul nu strică muniţia. Înţelegi ce vreau să spun? Dacă eşti ortodox,
pune toate mitralierele pe tine; dacă te-a împuşcat, nu mai trage nici
un glonţ. Dacă eşti sectar, eşti împuşcat.
Pr. Vasile Gordon: Şi colegul – întrebarea?
Întrebare: În acest dialog aş avea o mică adnotare. Când aţi spus
despre cele şapte Laude, pentru noi, cei începători, viaţa monahală, regi-
mul monahal, poate părea într-adevăr impresionant. Poate atrage. Dar
ca să nu mergem acasă, la parohiile noastre, cu dispreţ, am putea spune
că viaţa monahală n-ar fi neapărat cu mult superioară vieţii parohiale?
Pr. Vasile Gordon: Adică să nu înţeleagă unii că cei de la parohie
ar fi aşa, un fel de second-hand.
Pr. Iona: Aproximativ, fără nuanţă peiorativă. A depune voturile
te conectează la altă tensiune, cum îmi spunea cândva un stareţ: „Voi,
mirenii sunteţi la 220V, noi la 380”. Şi avea dreptate, dar pe atunci nu
puteam face diferenţa. Din păcate trebuie să recunosc că şi noi, călugă-
rii, suntem adesea sub o tensiune mai mică decât cea la care ar trebui să
fim, suntem căldicei. Despre mine vă spun sigur că sunt second-hand.
Adică m-aş bucura ca voi să vedeţi aici, la noi, o superioritate
evidentă, care să vă stârnească râvna, să puneţi început pocăinţei (mai
frumos zis, metanoia, adică schimbarea minţii) şi să căutaţi a ridica viaţa
parohiei. Dar mănăstirea nu se poate substitui parohiei, nici invers. Nu
o dată le-am spus tinerilor că nu sunt enoriaşii noştri. Sunt bineveniţi
să vadă, să înveţe şi să ducă mai departe, fiecare la casa lui, la parohia
lui, toate câte îi sunt de folos. Spunea Părintele Teofil: Încearcă dacă poţi
să-i fericeşti pe toţi, să înmulţim bucuria! Dar din păcate şi noi suntem
departe de a fi exemplari, nu suntem la nivelul exigenţelor pe care
Dumnezeu le are de la noi. Pentru că de la viaţa de parohie Dumnezeu
are alte exigenţe. Şi atunci voi ca mireni nu trebuie să vă raportaţi la
viaţa călugărească, pentru că atunci riscaţi confuzii şi greşeli grave.
Bunăoară, vin multe fete pe aici să ia învăţătură, şi bine fac. Dar
puţine au discernământ şi ştiu că o tânără, dacă vrea să se desăvâr-
260
Dr. Mircea I. Popa
şească, trebuie să-şi găsească o Amma, adică o bătrână duhovniceas-

că, o stareţă înţeleaptă, şi să petreacă alături de ea, într-o mănăstire
de maici, cât voieşte. Iar un tânăr, ca să devină profund, trebuie să
stea pe lângă un bătrân duhovnicesc, un Avva, cum se numeşte în
tradiţia noastră. De la Sfântul Vasile cel Mare, viaţa spirituală este
distinctă, nu se amestecă bărbaţii cu femeile. Încă în secolul trecut
mai existau şcoli de fete şi şcoli de băieţi, considerate de elită, elevii
şi elevele stăteau separat. Cu atât mai mult în viaţa duhovniceas-
că. Modernitatea însă a amestecat totul. Acum trăim în Babilonul cel
Mare, care etimologic înseamnă confuzie, amestec, haos. Nădăjduim că
şi întâlnirile noastre aici, la Oaşa, vor aduce claritate, discernământ,
cosmos. Şi privindu-le acum pe fete, care sunt mai numeroase, îmi
vine în minte o femeie admirabilă, extraordinară: Aspazia Oţel Pe-
trescu. Am rămas profund impresionat când am cunoscut-o.
Pr. Vasile Gordon: Şi nu e singura.
Pr. Iona: Nu e singura. Deci, e bine să le căutaţi pe aceste Amma,
pe care Dumnezeu încă ni le-a dat pe pământul românesc. Iertaţi!
Vasile Gordon: Aşa. Rugăciunea şi apoi mergem la masă. „Cu-
vine-se cu adevărat”.
Toţi: Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumne-
zeu, cea pururea fericită şi prea-nevinovată şi Maica Dumnezeului Nos-
tru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de ase-
mănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu–Cuvântul ai
născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.
Pr. Iona: Doamne miluieşte – Doamne miluieşte – Doamne milu-
ieşte. Părinte binecuvântează.
Pr. Vasile Gordon: Cu noi este Dumnezeu, cu al Său har şi cu
a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
» Miercuri, 24 iulie «
„Părintele Constantin
este viu printre noi”

prezbitera Părintelui Constantin Galeriu
Interviu realizat de
Răzvan Bucuroiu
Părintele Constantin Galeriu: 21 noiembrie 1918 (s-a născut pe

pământ) – 10 august 2003 (s-a născut în cer)
Mângâia şi iubea lumea. Aproape că noi eram partea a doua, nu

prea se ocupa de noi, că nouă ne spunea: Voi să învăţaţi de la mine,
ceea ce vedeţi că fac eu faceţi şi voi. Dar era de o bunătate imensă. Şi nu
obosea... lucru unde eu interveneam permanent, ocrotindu-l; dar se
supăra dacă venea cineva şi ziceam că nu-i acasă, mă certa cumplit; să
nu folosesc minciuna, zicea, deranjul lui nu este o oboseală trupească,
căci el trebuie să lucreze a salva sufletele, şi cine ştie cine a bătut la uşă,
pentru ce a venit, aştepta un cuvânt, o milă…
La început ne-am dus la ţară, într-o comună apropiată unde a
fost repartizat, comuna Poienarii Burchii, într-un cătun de 90 de fa-
milii. Biserica era cam departe de sat, pentru că apa Ialomiţei fusese
aproape.
A fost foarte frumos, i-am avut pe cei doi copii: Narcis şi Rodion,
i-am botezat, acolo, în sânul oamenilor care ne iubeau şi ne aduceau
de toate. Părintele, pe orice timp, în căruţă, în trăsură, se ducea la ei,
le mai citea... Şi atunci mi-am dat seama că timp foarte puţin are de a
vorbi cu mine, chiar dacă eram tânără. După patru ani de stat la Poie-
narii Burchii, s-a remarcat ca un preot deosebit: venea lumea din toate
satele vecine, mai ales vinerea, când făcea Taina Sfântului Maslu…
262
Apoi ne-am mutat la Ploieşti, la biserica Sfântul Vasile. Acolo

n-am avut casă parohială, am stat cu chirie vreo 10 ani. În perioada
aceasta am avut pe ceilalţi doi copii: Ciprian şi Serafim. Lumea îl iu-
bea, avea încredere în el.
...[în colonia de muncă] A suferit foarte mult, pentru că trebuiau să
îndeplinească norma ca să le dea o coajă de pâine. Erau alţii mult mai
bătrâni – şi se zbătea să le facă norma şi altora. L-au prins şi două ierni
acolo, iernile era un viscol – cum să spun – vânturile mării erau aşa de
puternice de nu se auzea când trecea trenul, de zgomotul acela... S-au
întâmplat şi unele accidente... Aveam dreptul [să-i trimit] un pachet pe
lună şi o carte poştală, aşa puteam comunica. În sfârşit, le-a trecut, le-a
depăşit cu puterea lui Dumnezeu.
Predicile, când şi le făcea, că era de rând, îl prindea şi ora unu-
două noaptea. Eu vedeam o luminiţă, că nu s-a culcat... Mă duceam şi
îi spuneam:
– Vaai, Părinte... aşa ca un elev, care nu ştie mâine să îşi pre-

dea lecţia... Ce mai citeşti, tată, atâta?
– Eeei, creştină, creştină... Multe s-au schimbat, iar lumea nu
mai vrea repetiţia lucrurilor şi a predicilor, vrea ceva nou. Este
noul zilei de azi. Iar eu vreau să caut misterul vieţii, care este su-
blim, dacă îl găseşti.
Citea enorm. Şi era un om extraordinar de pretenţios la scris; ar fi

rămas după el multe scrieri, dar nu era mulţumit... Dacă greşea ceva,
se ducea până la tipografie şi cuvântul acela îl schimba, dacă îl nemul-
ţumea. A fost un om foarte exigent. Lucru care l-a ajutat în viaţă, pen-
tru că a spus numai adevărul – şi asta i-a apropiat pe oameni. El – cum
să spun – era pregătit pentru o lume înaltă, de cultură, dar cobora şi la
lumea simplă.
Când pleca pe undeva, mă mai lua şi pe mine. Lumea ne încon-
jura, el slujea, predica, era o desfătare... Veneam altfel de om, cu un
început nou de muncă şi de dor de a-l ajuta, pentru că am socotit că
era un om aparte. El nu era un om obişnuit, prin tot ceea ce făcea, prin
faptul că nu avea grijă de persoana lui. În smerenia lui, modestia lui...
Nu a strâns un ban pe care l-a avut, ci l-a dat la Sfântul Munte, unde
s-au făcut clădiri, la nevoie.
„Părintele Constantin este viu printre noi” 263
Nu exista să vină cineva să-i ceară şi să nu-i dea, nu admitea lu-

crul acesta... Încât toate acestea au fost nişte exemple care s-au făcut
şi ne-au rămas. Iar fiii lui duhovniceşti, oameni buni, sunt altfel de
oameni, nu sunt oamenii timpului de acum; au prins tot ce era bun
şi frumos de la Părintele. Eu când am fost bolnavă, toţi aceşti oameni
m-au vizitat. Ţin pe această cale să mulţumesc domnilor profesori,
doctorilor care m-au îngrijit şi toată asistenţa medicală.
Îl mâhnea necinstea oamenilor. Când constata că cineva nu era
cinstit, ci era numai o faţadă a unor probleme, se întreba: Oare cum
va da socoteală omul acesta când va fi judecat? Era o problemă pe care
şi-o punea...
Iar vinerea venea până seara târziu lumea la slujbă şi la dezlegări,
stăteau până noaptea târziu. Dacă suna telefonul pe la zece seara şi le
spuneam, nu eram crezută că este în biserică... – Cum? ...– Da, oameni
buni, este în biserică, nu este acasă.
Mă obişnuisem cu viaţa asta, pentru că îl mulţumea pe el. Când am
văzut ce poate crea, şi ce lucrări frumoase face, şi cum lumea îl iubeşte...
Dovada se vede şi acum, dragii mei – pentru că toată lumea m-a
îngrijit pe mine în perioada acestor zece ani de când a plecat Părintele.
Viaţa mea a fost foarte îngrijorată şi tulbure... pentru că am pierdut
trei copii... şi mă întrebam mereu – Ce are de gând Părintele de îi ia,
rând pe rând, de lângă mine? Ultima încercare a fost acum, de Paşti,
care m-a doborât cumplit, eram cam bolnăvioară, şi Serafim era foarte
mult iubit – numele de Serafim, Părintele i l-a pus, pentru că l-a iubit
mult pe Sfântul Serafim [de Sarov].
Viaţa mea este acum o activitate a urmării Părintelui. Lumea
mă iubeşte şi prin faptul că eu am promis că voi duce candela luminii
lui Hristos cât voi trăi. Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, se împlinesc
10 ani şi aşa am făcut... am mulţumirea sufletească că nu s-a stins
această candelă.
Sunt copiii noştri, ai Bisericii Silvestru, şi din toată lumea, şi do-
resc ca aceste clipe de slujbă şi de îndatorire să le fie folos pentru viaţă,
să fie pregătiţi în lumina lui Hristos, în bucuria Învierii şi în tot ce este
de folos oamenilor.
Mulţumesc încă o dată celor ce m-au căutat, celor ce m-au în-
grijit, şi rămâne să mă rog permanent pentru ei şi viaţa lor, să le fie o
264
rugă înaintea lui Hristos. Iar Părintele să fie, de acolo, veşnic printre
noi – precum a spus Părintele Calistrat, pe o carte pe care mi-a dat-o,
scrisă de dânsul cu multă înţelepciune: Părintele Constantin este viu
printre noi. Iată, dragii mei, lucrările şi misiunea Părintelui: să fim
permanent alături de rugăciunile lui, să cerem ajutorul lui, iar el, la
vremea cuvenită, ni-l dă.
Cum e înlocuit marxismul
cu freudo-marxismul corect politic.
Studiu de caz: Nu, copiii nu sunt bine-mersi1
Andrei Dîrlău
Filmul „Copiii sunt bine-mersi” s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Mu-

zeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei „Luna istoriei
LGBT”, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care,
pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia. Filmul a fost, din păcate, re-
programat la solicitarea expresă a Ambasadei SUA la Bucureşti. Nu a fost
oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor
Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune
considerată de mulţi cetăţeni români ofensatoare la adresa propriilor tra-
diţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar
susţine o acţiune de profanare a drapelului american la Washington?...
Două mitologii ideologice

Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în
1938, despre Lenin şi revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywo-
odian din 2010, despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale
unei familii americane moderne? Aparent nici una.
Omul cu arma (Cielovek s rujiom) al regizorului Serghei Iutkevici
este, citând din presa epocii, „un poem epico-eroic despre triumful
Revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător
şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria
asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”.
Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”,
criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmle-
xicon, pe un ton exaltat:
1
Acest text, prezentat prima dată în tabăra de la Oașa din iulie 2013, a fost apoi publicat
ca articol în revista Familia Ortodoxă, numărul din noiembrie 2013.
266
Andrei Dîrlău
„Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descă-

tuşate de Revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc,
de o savoare ce atinge pragul legendei”.
Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un pa-

har de Campari în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de
zecile de milioane de morţi în Gulagul sovietic.
Criticul italian nu vorbea întâmplător despre „legendă”. Creat
în perioada Marii Terori staliniste din anii 1930, filmul făcea parte
din acţiunile de propagandă de masă menite să (re)populeze „Olim-
pul sovietic” cu eroi legendari care să întrupeze „valorile” revoluţio-
nare. Retorica mobilizatoare a campaniilor de îndoctrinare ideologi-
că urmărea inventarea unei „hagiografii” comuniste cu care masele
sovietice să se poată identifica.2
La prima vedere, pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun
cu Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are All Right), filmul Lisei Choloden-
ko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg,
premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau mu-
zical. Este, cum scrie alt critic, Peter Bradshaw (nu mai puţin exaltat
decât Buttafava!) în The Guardian:
„un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o

comedie inteligentă despre un cuplu de lesbiene, copiii lor şi do-
natorul de spermă care le este tată”.
Entuziasm naiv? Stupidă orbire ateistă? Sau cinică fabricare a al-

tei mitologii ideologice? Căci totuşi, la nivel simbolic, ambele filme
îndeplinesc o funcţie identică: propaganda ideologică. Desigur, ideologia
s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum neomar-
xismul postmodern. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lec-
tură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor
minorităţilor, în lectură californiană; proletariatul, „poporul ales” al
comunismului, clasa purtătoare a mesianismului marxist, a fost în-
2
David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology, Indoctrination and Terror
under Stalin, 1927-1941, Yale Univ. Press, 2012, pp. 56, 215.
Cum e înlocuit marxismul cu freudo-marxismul corect politic. 267
Studiu de caz: Nu, copiii nu sunt bine-mersi
locuit cu homosexualii şi lesbienele, noul „popor ales” al ideologiei

corecţiei politice, categoria socială purtătoare a mesianismului post-
modern; Kremlinul e înlocuit cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood,
„exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „into-
leranţa religioasă”; „Buldozerele cu gay-ii”3; demolarea fizică a biseri-
cilor în comunism cu demolarea morală a familiei creştine tradiţionale
în statul secular fundamentalist postmodern. Paralelismul e evident.
Dacă s-ar face o analiză comparativă a celor două ideologii, izomorfis-
mul s-ar susţine la toate nivelurile.
Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitu-
lui, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu
mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capita-
liste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”,
ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra
unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”.
În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi
atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca aceea din 1917, ci una discretă,
subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă,
vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării
lor prin noile tehnici de manipulare în masă.
De obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri
Totdeauna cea mai eficace minciună e cea amestecată cu adevă-

rul. O minciună 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O
minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă viclean în spatele celor-
lalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o re-
alitate economică. Discriminarea rasială a existat, şi uneori mai există.
Însuşi conceptul de „drepturi ale omului” derivă din principii creştine
şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor
aberaţii precum „familia” homosexuală.
Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul in-
conştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în
camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia
3
Acad. Sorin Dumitrescu, Cine ne vrea etrusci? (www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-
sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt).
268
Andrei Dîrlău
prin genocidurile de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin,

despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documen-
tate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent,
Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă,
este o excelent construită ficţiune. Un mit.
Copiii sunt bine-mersi e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psiholo-
gia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi con-
vingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi un buget de 4
milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din
film afirmă, auzind că relaţia cu „tatăl biologic” al copiilor merge bine:
„Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea
lucruri”. Critica însăşi recunoaşte natura subversivă a filmului:
„Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au

făcut ceva mult mai subversiv: au creat un tată-donator aproape
bizar de perfect pentru familia lui Nic şi Jules”.
Nic și Jules sunt cele două lesbiene „căsătorite” interpretate de

bine-cunoscutele actrițe Annette Bening și Julianne Moore.
Pe cât de unanimă e critica în a lăuda filmul, pe atât este în a re-
cunoaşte că e unul „extrem de neobişnuit”:
„E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homo-

sexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată, din cele
zugrăvite pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem
tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie”.
Bineînţeles că e neobişnuit! Fiindcă filmul este doar un artefact

reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, me-
nit nu să arate un adevăr, ci să ilustreze o teză, o premisă ideologică
politic corectă: că se poate. Că o familie homosexuală ar putea exista şi
ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii. Acesta e postulatul
totalitar pe care îl enunţă filmul: o axiomă nedemonstrată şi nedemon-
strabilă, dar pe care e interzis să o conteşti. De aceea filmul nu e un
simplu divertisment, ci o mistificare ideologică. Ni se induce mai ales
ideea că nu ar exista nici un pericol pentru copiii dintr-o asemenea
„familie”: (chipurile) copiii ar fi bine-mersi!
Teza filmului este, desigur, chiar titlul. Scopul este spulberarea

celei mai grave obiecţii aduse ideii de „familie” gay: problema copi-
ilor. La sfârşit există un subînţeles quod erat demonstrandum: „Vedeţi
că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale
nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în
celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele
se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte”. Da, zâmbetul celor două lesbiene
e un pic amar, forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; totuşi ele rămân
împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă.
E, într-adevăr, o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradi-
ţionale divorţează (rata divorţului în S.U.A. e 50%)…
Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi poli-
tic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună
ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până
la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond, par femei de treabă, mature,
responsabile (fiindcă aşa sunt „proiectate” de scenarişti), care nu fac
nici un rău nimănui, mai ales copiilor. În film nici unul nu dă semne
că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă lim-
pede preferinţele hetero. Şi, dacă trec prin crize emoţionale, ele nu
sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani; în final le depăşesc
şi viaţa merge înainte. Vedeţi? Nu se droghează, nu se sinucid, sunt
normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un col-
lege prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „ma-
mele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc
de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond, toată lumea are
probleme în adolescenţă; în cazul lor problemele iau această formă,
poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o „relaţie
sinceră şi o afecţiune inteligentă” din partea celor două adulte lesbi-
ene să nu-i poată ajuta să le depăşească.
Da, totul pare a suna perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat.
Până şi criticii spun că filmul „face eroi din cine nu trebuie şi personaje
negative din cine nu merită”. Din păcate însă, subversiunea funcţionea-
ză. Oamenii cred ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu? Uite că merge
şi-aşa”. Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă
de această teză, nu li se pare relevant. Spectatorul nu realizează pre-
siunea ocultă la care e supus: persuasiunea operează clandestin prin
270
Andrei Dîrlău
mesajele de mai sus furişate subtil în mintea sa, cu atât mai eficace cu
cât el rămâne inconştient că este victima unui proces de manipulare.
„Operaţiuni psihologice” de manipulare în masă
În România suntem obişnuiţi să asociem cuvântul „ideologie” cu

economia politică, socialismul „ştiinţific” şi alte discipline teoretice ne-
suferite, cu lecturi „sulfuroase” precum Capitalul, Mein Kampf, Cursul
scurt de istorie al PCUS sau Cărticica roşie a lui Mao, impuse de un apa-
rat de stat represiv prin odioase instituţii coercitive de tipul KGB-ului
sau Securităţii. Dar nicidecum nu asociem ideologia cu situaţii de viaţă
concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice şi amuzante. Discursul
ideologic e instinctiv asociat cu documente de partid aride, găunoase,
plicticoase, scrise într-o scârboasă limbă de lemn şi proclamate stri-
dent de politicieni, lideri de partid sau dictatori odioşi. Dar nicidecum
cu nişte personaje drăguţe cu care poţi empatiza, interpretate de actri-
ţe talentate, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti.
Şi totuşi, „Copiii sunt bine-mersi” este, de la un cap la altul, un
discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevă-
rul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest po-
litic. Un instrument de propagandă4. E un lucru evident pentru oricine
vrea, cu bună-credinţă, să vadă chipul hidos al noului totalitarism al
„corectitudinii politice” sub masca vicleană a înduioşătoarelor drame
sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală.
Dar de ce? Care-i miza? Ce se urmăreşte? E simplu: ca homose-
xualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, adulterul, să fie legiferate
4
Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut
însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie.
Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ţ.R. a fost un experiment
de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: in-
troducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei
homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educa-
ţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din trei sau mai mulţi membri
„căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora,
urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege. Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum,
sub ochii dumneavoastră, se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e
nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la
criteriile de non-discriminare.
ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma să ajungă să fie socotiţi
– şi pedepsiţi – ca infractori.
Mai demult, manipularea opiniei publice se numea propagandă.
În noul jargon ideologic ea este numită „gestionarea percepţiei” (per-
ception management). Metodele, mecanismele şi strategiile ei sunt cele
mai sofisticate din istorie, dezvoltate de experţi în relaţii publice (PR)
plătiţi cu sume fabuloase, iar acţiunile de manipulare sunt „operaţiuni
psihologice” (psychological operations – PsyOps) definite de un manual
al armatei S.U.A. ca „forme de comunicare concepute pentru a influ-
enţa părerile, emoţiile, atitudinile sau comportamentul oricărui grup,
în folosul [instituţiei sau persoanei] care le plăteşte”5.
Ne aflăm într-un război pe care îl putem pierde fără să ştim mă-
car că am luat parte la el. Că este aşa ne-o confirmă doi din principalii
artizani ai propagandei homosexuale în S.U.A., Marshall Kirk şi Eras-
tes Pill, în „Cucerirea Americii heterosexuale”, articol citat de Virgiliu
Gheorghe în capitolul „Promovarea homosexualităţii” din excelenta sa
carte6. Din el reiese că impunerea acestei perversiuni în întreaga lume
nu are loc de la sine, spontan, ci ca urmare a unui război informaţional
dus după toate regulile strategiei militare. În acest război, armamen-
tul e furnizat de mass-media, muniţia o constituie „viruşii” mediatici
inoculaţi prin „operaţiuni psihologice”, campaniile militare sunt cam-
panii sofisticate de PR deghizat, bătăliile se dau pe frontul modificării
cadrului legislativ, tranşeele şi redutele cucerite în înaintarea frontului
sunt legi şi acte normative aprobate în favoarea homosexualităţii şi
a altor păcate, obiectivul strategic este reconfigurarea conceptului de
„normalitate” în cadrul societăţilor aflate tot mai mult sub ocupaţia
noii ideologii, iar adevăratul ţel final – reeducarea, generalizarea nihi-
lismului şi instituţionalizarea ideologiei negării lui Dumnezeu.
În acest război diabolic, Copiii sunt bine-mersi reprezintă doar o
operaţiune psihologică implementată cu grijă de profesionişti bine
şcoliţi şi finanţaţi. Iar „adevărul” că homosexualii ar reprezenta o
„normalitate” este nu doar indus prin tehnici subtile de „manage-
ment al percepţiei”, ci şi impus de o „Poliţie a Gândirii” (Thought-
Police în 1984 al lui George Orwell), instituţionalizată deocamdată
5
Citat în filmul PsyWar / Treziţi-vă.
6
Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii, Ed. Prodromos, Bucureşti, 2008, p. 234.
272
Andrei Dîrlău
sub forma Consiliilor Naţionale pentru Combaterea Discriminării.

Aceste CNCD-uri, înfiinţate la ordin în subordinea guvernelor ţări-
lor europene, au misiunea de a sancţiona orice încercare a societăţii
sănătoase majoritare de a se apăra în faţa propagandei. La fel ca în
romanul orwellian, unde misiunea Ministerului Păcii era de a întreţi-
ne războiul, a Ministerului Abundenţei – de a perpetua sărăcia, iar a
Ministerului Adevărului – de a glorifica minciuna, misiunea CNCD
este nu de a combate discriminarea, ci de a o promova: discriminarea
majorităţii în numele minorităţii.
Şi nu doar în America şi Canada poţi fi amendat sau închis dacă
te opui. Recent, şi la Bucureşti Academicianul Sorin Dumitrescu, Ali-
anţa Familiilor din România şi Asociaţia ProVita au fost convocaţi la
CNCD pentru a da socoteală şi amendă. Poliţia Gândirii veghează. Cu
menţiunea că azi, Big Brother e gay.
Deci, nu vă lăsaţi păcăliţi! Copiii sunt bine-mersi este Omul cu arma
al zilelor noastre. Sunt noile mituri propagandistice, cum se fac azi
cu sutele – echivalentul ideologic al fostei mitologii comuniste. Şi să
nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar
născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt deloc
bine-mersi. Aşa cum nu sunt nici cei care vor să ne spele pe creier, fă-
cându-ne să credem asta.
Păcăleala „născut-aşa”
Arătam în numărul precedent că filme precum Copiii sunt bine-

mersi (difuzat cvasi-ilegal şi abuziv tocmai la Muzeul Ţăranului Ro-
mân) sunt subversive, acţionând ca nişte „retro-viruşi” conceptuali
creaţi şi „injectaţi” mediatic special pentru a „păcăli” sistemul imuni-
tar al organismului social.
„Anticorpii” acestui sistem trebuie să fie Biserica, valorile creştine
şi normele religios-morale, apoi normele juridice şi legislaţia, în sfârşit
instituţiile statului şi societatea civilă – formatorii de opinie şi opinia
publică. Or, asemenea artefacte cinematografice sunt pure „implan-
turi” ideologice, „psiho-bombe” menite să-i anihileze; să arunce în aer
familia tradiţională şi rânduiala firească. Inducând ideea că o „familie”
lesbiană nu ar fi o aberaţie contra naturii ci doar o alternativă perfect
legitimă, filmul urmăreşte să valideze un fals model la nivel colectiv şi

să-l introducă în mainstream – curentul principal al comportamentelor
normale, general admise – făcându-l acceptat şi acceptabil.
Iată paşii acestei strategii de mainstreaming7, planificaţi cu decenii
în urmă:
1. Mai întâi perversiunea e transformată în „boală”, descrisă

ca o afecţiune de care homosexualii n-ar fi vinovaţi sau res-
ponsabili, şi nu o alegere indusă de patimă cum e de fapt.
Comportamentul imoral condamnabil devine o patologie,
nemaifiind pedepsit ca infracţiune. „Boala” e dezincriminată
şi scoasă de sub incidenţa legii penale (în România Articolul
200 a fost scos din Codul Penal în 2000).
2. Pasul următor e ca „boala” să nu mai fie boală ci prezentată ca
o „condiţie” din naştere, eventual cu substrat genetic. Ceea ce
era înainte o devianţă maladivă devine un atribut congenital,
o condiţionare biologică naturală, la fel ca rasa ori culoarea
ochilor. Tactica e veche, fiind azi cunoscută drept „păcălea-
la naşterii gay” (born-gay hoax8). Introdusă acum 100 ani în
Germania de activistul politic pedofil Karl Heinrich Ulrichs
(„strămoşul” mişcării mondiale a drepturilor homosexuali-
lor) odată cu lozinca Uranieni din toată lumea, uniţi-vă!, ea a
fost rafinată în 1985 în SUA de Marshall Kirk şi Hunter Mad-
sen (Erastes Pill) în articolul The Gay Agenda (însuşi titlul do-
vedeşte că există o agendă). A fi „născuţi aşa” (born this way) le
dădea dreptul de a fi asimilaţi unei minorităţi. (Nu întâmplă-
tor piesa Born This Way – Lady Gaga e asociată mişcării LGBT,
pretinzându-se „Manifestul Mamei-monstru a unei noi rase
a libertăţii nelimitate”). Apartenenţa la o minoritate e acum
asimilată unei identităţi înnăscute. A-i ataca devine echivalent
cu a contesta dreptul unei minorităţi la propria identitate de
grup, deci drepturi fundamentale ale omului. Ponderea reală
sub 2% a acestei „minorităţi” e umflată la 10% prin studii ma-
nipulate pentru a invoca incidenţa socială semnificativă.
7
Buletin AFR, 7 feb. 2013.
8
Ryan Sorba, The ’Born-Gay’ Hoax, www.freewebs.com/theborngayhoax.
274
Andrei Dîrlău
3. „Identitatea” gay e prezentată drept o simplă extravagan-

ţă inofensivă. Anormalul e preschimbat în curiozitate ce nu
prezintă pericol social, putând fi uşor tolerat. Este etapa în
care ne aflăm în România în prezent (cazul filmului Copiii
sunt bine-mersi). Scopul, potrivit celor doi autori de mai sus,
e „desensibilizarea (desensitization) publicului: a-l face să pri-
vească homosexualitatea cu indiferenţă, fără nici o emoţie...
Marea masă trebuie să ajungă să aşeze preferinţele sexuale
pe acelaşi plan cu cele pentru arome de îngheţată sau spor-
turi: îţi place ciocolata, mie vanilia; preferi voleiul, eu fot-
balul. Nici o problemă... Cel puţin la început”, scriu autorii,
„urmărim să desensibilizăm publicul, nimic mai mult. Nu
putem şi nici nu trebuie să ne aşteptăm la o «apreciere» sau
«înţelegere» deplină a homosexualităţii din partea omului
obişnuit. Uitaţi ideea de a convinge masele că homosexuali-
tatea e bună. Dacă le faceţi să gândească că e doar un lucru
obişnuit, să ridice din umeri, lupta pentru drepturi juridice
şi sociale e câştigată”9.
4. Pentru unele categorii de snobi se poate merge până la ridica-
rea simplei extravaganţe la rang de modă cool, comportament
„şic”, sofisticat, marcă a unei elite „branşate” la curentele
emancipării deja prevalente în Occident. Curiozitatea ben-
ignă e metamorfozată în trăsătură dezirabilă, toleranţa – în
emulaţie a celor „speciali”.
5. În cele din urmă, rezultatul e acceptarea la nivel de masă şi
legiferarea viciului ca un comportament perfect normal, ca
normă socială şi „morală”. Păcatul devine lege, virtutea – in-
fracţiune. Nebunia e normalizată. Ordinea firii se răstoarnă,
cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, „cu susul în jos” într-o
lume care L-a părăsit pe Dumnezeu.
9
John Vennari, Tacticile mişcării homosexuale. Repararea capitală a Americii heterosexuale:
O strategie detaliată pentru acceptarea publică a homosexualilor (traducere excelentă a lui
Bogdan Mateciuc): analiza articolului The Overhauling of Straight America publicat tot
de Marshall Kirk şi Erastes Pill în 1987.
Hollywood-ul şi campania de „rebranding”
În Repararea capitală a Americii heterosexuale – considerată azi o

„biblie” a mişcării de emancipare homosexuală – Kirk şi Pill numesc
Hollywood-ul „cea mai bună armă secretă în bătălia desensibilizării
opiniei majoritare (mainstream)”. Această „desensibilizare” se poate
realiza doar printr-o „campanie mediatică masivă pentru schimbarea
imaginii homosexualilor”, iar filmele şi televiziunea sunt „calul tro-
ian” prin care pot fi „anesteziate sensibilităţile acute” ale publicului.
Primul principiu al campaniei e „să se vorbească despre homo-
sexualitate cât mai tare şi mai des posibil...în mod neutru sau pozi-
tiv”: „Aproape orice comportament începe să pară normal dacă eşti
expus la el suficient timp în suficient de multe locuri”. „Acceptabi-
litatea noului comportament depinde în ultimă instanţă de numărul
de cunoscuţi care-l practică sau acceptă. Iniţial unii pot fi ofensaţi de
noutate, însă... cât timp Ion Şase-la-Pachet [în original Joe Six-Pack,
nume peiorativ sugerând mediocritatea şi conformismul majorităţii
normale] nu se simte presat să facă la fel, cât timp comportamentul
în cauză nu-i ameninţă siguranţa fizică şi financiară, se va obişnui cu
el şi viaţa va merge mai departe”.
De aceea cei doi autori lăudau încă din 1987 (anul apariţiei arti-
colului) faptul că personajele homosexuale deveniseră vizibile în filme
şi emisiuni TV. De atunci aceste personaje au devenit tot mai frecvente
– vezi cazul The Kids Are Allright. Personajele homosexuale agreabile,
simpatice, sunt tot mai numeroase în filme şi la televizor; asta nu e o
întâmplare ci o tactică bine ţintită a războiului publicitar.
Arta cinematografică se pretează perfect cerinţelor de rafina-
ment şi subtilitate ale acestei complexe campanii de „rebranduire”.
Sub ambalajul atrăgător, aparent nevinovat, al unui simplu produs
cultural de divertisment, se pot „vinde” sofisticate mecanisme de
„restructurare cognitivă”, părţi ale unui vast angrenaj strategic. In-
oculând în conştiinţa şi subconştientul tinerilor otrava unei ideo-
logii anticreştine, asemenea filme provoacă mutaţii profunde ce se
propagă apoi în întregul ţesut social. Arhitecţii acestui proces de o
extremă complexitate au înţeles că ispita e mai eficientă ca violen-
276
Andrei Dîrlău
ţa, seducţia funcţionează mai bine ca teroarea, persuasiunea e mai

eficace decât coerciţia.
Potrivit aceluiaşi manifest Kirk–Pill din 1987, al doilea princi-
piu al campaniei e prezentarea homosexualilor ca victime. Publicul
trebuie convins că homosexualii sunt victime ale sorţii: ei nu şi-au
ales „orientarea sexuală”, aşa s-au născut, „aşa cum voi v-aţi născut
heterosexuali, albi, negri, inteligenţi sau sportivi. Nu i-a racolat sau
sedus nimeni; n-au ales ei asta, deci nu pot fi judecaţi moral. Ce fac
ei nu e conştient ori deliberat – e însă natural pentru ei. Destinul lor
putea fi şi al vostru”. Adesea asta se traduce prin drame, destine
tragice de neînţeleşi, persecutaţi. Ei sunt victime ale societăţii care
îi marginalizează, ostracizează, discriminează. Victimizarea reduce
sentimentul de ameninţare al publicului hetero şi-i trezeşte reflexul
de asumare a rolului protector. Un bun exemplu e personajul gay
Simon Bishop din As Good As It Gets, construit ca un artist sensibil,
victimă a durităţii şi prejudecăţilor unei lumi ce nu-i înţelege aspira-
ţia către frumos. Bătut măr şi spitalizat, rămas fără bani şi locuinţă la
mila amicilor şi vecinilor, neajutorat, cu reacţii foarte umane, n-are
cum să nu ne trezească empatia şi compasiunea.
În schimb, în acelaşi film din 1997, personajul „normal” inter-
pretat de Jack Nicholson, scriitorul Melvin Udall, este un excelent
exemplu al altui principiu din acelaşi manifest al emancipării gay:
demonizarea („vilification”) oponenţilor hetero. Adversarii mişcării gay
trebuie prezentaţi ca nişte monştri oribili, antipatici, scârboşi, faţă
de care publicul să simtă o aversiune instinctivă. Ca să nu fie nici un
echivoc, filmul începe cu o scenă revoltătoare în care domnul Udall
aruncă în ghena de gunoi căţelul (viu şi foarte simpatic) al vecinului
său gay (Simon). E un mizantrop sinistru care jigneşte pe absolut
toată lumea, mitocan şi ipohondru, cu cele mai aberante ticuri şi idi-
osincrazii. Ca şi în Copiii sunt bine-mersi, principalul personaj hetero
este negativ. Scopul – după Kirk şi Pill – e dublu: a culpabiliza majo-
ritatea şi a o face să se disocieze de tipologia oponenţilor prezentată
grotesc. În plus, domnul Udall e şi antisemit pentru a agrava atitudi-
nea discriminatorie prin componenta rasistă.
Alt principiu clar enunţat în planul strategic Kirk–Pill, ce conti-
nuă a fi aplicat şi azi cu succes, e acela că gay-ii trebuie să „dea bine”
în filme ca întrupări ale celor mai frumoase calităţi. Într-adevăr, Si-

mon e o comoară de omenie, delicateţe, căldură şi înţelegere umană,
fineţe, farmec, inteligenţă, talent, decenţă, altruism. Să-l pui la rană,
nu alta. Mama lesbiană Nic din The Kids Are Allright (Annette Be-
ning) e şi ea un exemplu de dedicaţie în meseria de medic, stabilitate,
fidelitate, „monogamie” şi angajament faţă de valorile... „familiei”
pe care şi-o apără cu hotărâre. Mesajul e că gay-ii nu sunt anti-fami-
lie, şi deci nici familia nu trebuie să fie anti-gay.
Corolarul acestui principiu e că „masele nu trebuie şocate şi
dezgustate prin expunerea prematură pe scară largă la comporta-
mentul homosexual propriu-zis”. Trebuie de asemenea evitată în
mod programatic – scriu Kirk şi Pill – afişarea mândriei nonconfor-
miste a unei devianţe agresive, ce va fi percepută ca o provocare, o
ameninţare ce justifică opoziţia... Nu vom prezenta în campanii mus-
culoşi obraznici, scene indecente, nici organizaţii precum NAMBLA”
[North-American Man-Boy Love Association – Asociaţia Nord-americană
a iubirii dintre bărbaţi şi băieţi, promovând explicit pedofilia]. „Cine
e suspectat că molestează copii nu poate poza în victimă”, personaj
pozitiv ori „stâlp al societăţii”. Evident!
Alt principiu din manifestul Kirk–Pill e cel al deghizării pro-
pagandei gay sub masca unor „cauze nobile” generale. Atât acti-
viştii gay cât şi susţinătorii din rândul populaţiei hetero trebuie să
poată milita în numele unor cauze drepte, susţinând principii „de-
mocratice” greu de combătut: statul de drept, antidiscriminarea,
drepturile omului, justiţia socială, dreptul la libertatea de opinie
– exprimare – asociere etc. Campaniile şi pledoariile directe trebuie
ascunse în spatele unora justificabile prin invocarea unor norme
politice nediscrimatorii, unor standarde general acceptabile, mă-
car aparent „morale” şi raţionale, care să contracareze argumentele
„dogmatice” ale „homofobilor”.
În cadrul acestei strategii de „reparare capitală” – a se citi „per-
vertire completă” – a societăţii, filmele rămân o componentă esenţi-
ală, repetată insistent de Kirk–Pill: You Really Oughtta Be in Pictures!
Doar aşa – zic ei – pot fi manipulate „gândirea şi credinţele oameni-
lor şi transformate valorile sociale ale Americii hetero” (straight). Me-
canismele de inducere a modificărilor comportamentale dorite sunt
278
Andrei Dîrlău
dezvoltate de cei doi autori în 1990 în volumul After the Ball, unde
scopul e definit astfel:
„Prin conversie înţelegem ceva mult mai ameninţător la adre-

sa modului de viaţă american, fără care nu poate avea loc o
schimbare socială majoră. Înţelegem conversia emoţiilor, minţii
şi voinţei omului de rând printr-un atac psihologic planificat,
sub forma unei propagande administrate poporului prin mass-
media”.
Conversia e mult facilitată de imagine, mai puternică decât no-

ţiunile abstracte, evocând un răspuns emoţional mai intens (mai ales
în film). Scopul campaniilor e ca „stereotipurile bigote homofobe” –
cum sunt numite convingerile majorităţii – să fie „bruiate” (jammed)
sau anulate de imaginile diseminate, atent ajustate încât să semene cât
mai mult cu genul de persoane despre care omul de rând n-ar crede în
ruptul capului că ar putea fi vreodată gay.
Micro-experimentul M.Ţ.R.
Dacă aceasta e logica potrivit căreia a fost fabricat filmul Copiii...,

motivul pentru care a fost dat la Muzeul Ţăranului Român a fost altul.
În acest caz proiecţia n-a avut ca scop manipularea în masă întrucât
publicul era infim. Ţelul a fost provocarea şi testarea deliberată a reac-
ţiei societăţii româneşti prin expunerea la o mostră – executată profe-
sionist – a acestei ideologii. Evenimentul The Kids Are Allright difuzat
la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator premeditat, gândit strategic
pentru a testa şi evalua la scară mică reacţia publicului român.
Testul a reuşit: reacţia a fost anemică în raport cu gravitatea pro-
vocării! În consecinţă au trecut liniştiţi la generalizarea experimentu-
lui la scară naţională. Ea e deja în curs conform următorilor paşi stra-
tegici:
1. introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-

gay; legiferarea în Codul Civil a „familiei homosexuale” (vezi
actualul proiect de lege vizând „Parteneriatul Civil” aflat la
Biroul permanent al Senatului)
2. legalizarea filiaţiei în aceste „familii” prin adopţie sau naştere

asistată (cazul filmului discutat)
3. legalizarea educaţiei pro-homosexuale în şcoli
4. legalizarea pedofiliei, familiei multiple (din 3 sau mai mulţi
membri „căsătoriţi legal”, deci adulterului şi poligamiei) şi
incestului.
Într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite
prin lege. Credeţi că sunt exagerări? Priviţi cum sub ochii noştri se
scrie Legea Parteneriatului Civil şi noua Constituţie pro-gay (nu e ne-
voie de multe pagini, 2 cuvinte ajung: „orientarea sexuală” adăugată
la criteriile de non-discriminare în Art. 4).
Faptul – semnalat deja de ProVita şi Alianţa Familiilor din Româ-
nia10 – că pedofilia (numită azi eufemistic „intimitate intergeneraţiona-
lă”) e următorul punct pe agenda mişcării LGBT e confirmat de multe
surse. Grupul Naţional Pedofil din Olanda, cu filiale în marile oraşe,
lucrează de 4 decenii la dezincriminarea şi promovarea relaţiilor intime
ale adulţilor cu copii şi face campanii publice pentru eliminarea com-
pletă a tuturor legilor ce prevăd o vârstă minimă de consimţământ11.
Randy Engel arată că „pederastia e pe ruta rapidă spre dezincriminare
în mod similar celui în care a fost dezincriminată homosexualitatea”12.
El aduce ca dovadă reevaluarea fenomenului de o serie de organisme
socio-profesionale şi ştiinţifice americane în sens favorabil adultului
(sub presiunea lobby-ului gay)13. Alţi autori confirmă aceeaşi tendin-
ţă14. Asociaţia Americană de Psihiatrie dezbate „ridicarea tabu-ului
asupra pedofiliei, scoaterea ei completă din Manualul... Tulburărilor
Mentale... ceea ce ar putea avea ca efect dezincriminarea ei... Odată
«normalizată» de psihiatri, cum ar mai putea rămâne ilegală?”15. Iar
Gert Hekma, profesorul olandez pedofil cunoscut deja cititorilor din
10
Spre normalizarea pedofiliei in Romania? buletin AFR, 7 feb. 2013.
11
www.paedosexualitaet.de, citat în Randy Engel, The Rite of Sodomy, vol. 2, New Engel
Publishing, Pennsylvania, 2011, p.548.
12
Op. cit., capitolul Pederasty – The New Sexual Frontier, p.455.
13
American Psychiatry Association (APA), Psychological Bulletin, 1994 (art. Bruce
Rind et. al.), ibid.
14
Alan Medinger, citat în Scott Lively şi Kevin Abrams, The Pink Swastika. Homosexu-
ality in the Nazi Party, 1995, p.320.
15
www.theroadtoemmaus.org/RdLb/22SxSo/PnSx/Knsy/ReismnAPAPedo.htm.
280
Andrei Dîrlău
scandalul invitării lui la Facultatea de Sociologie, vorbeşte pe faţă des-

pre „identitatea pedofilă” şi „beneficiile pentru copii” ale relaţiilor in-
time cu adulţi la vârste cât mai mici.
Vedem aşadar cât de coerentă şi perfect articulată e strategia de
pervertire şi distrugere a societăţii tradiţionale. Nu putem reda nume-
roasele tactici descrise pe larg în lucrările clasice ale mişcării „gay”,
dar credeţi-ne că, parcurgându-le, ne-am convins cât sunt de subtile,
ingenioase şi intercorelate şi ce eroare facem dacă le ignorăm.
Şi totuşi cei mai mulţi nici nu bănuiesc existenţa unei asemenea
strategii comprehensive, ori o numesc „teorie a conspiraţiei”.
Nu am inventat nimic din şocantele principii şi metode de mai
sus. Ele sunt preluate din „materialul clientului” – cărţile de referinţă
ale mişcării. Nu e un „discurs al urii” ci o redare textuală a obiectivelor
ei strategice, aşa cum apar în propriile ei documente programatice.
Pentru a se convinge cititorul e trimis la textele originale citate, ce pot
fi găsite cu uşurinţă. Rugăm frumos şi CNCD-ul să verifice aceste lu-
crări ale mişcării în cauză, pentru a înţelege mai bine cu ce fenomene
se confruntă societatea românească. Pe care încercăm să o apărăm nu
din bigotism, ci din dorinţa sinceră de a proteja o ordine morală şi o
aşezare socială şi sufletească firească şi frumoasă. Nu incităm la ură
sau violenţă, ci chemăm la păstrarea bunului simţ.
Dacă aveţi copii, fraţi români din CNCD şi Parlament, gândiţi-vă
în ce lume vreţi să trăiască şi să-şi crească la rândul lor copiii. Vreţi să
le fie teamă să vă ducă nepoţii la grădiniţă ca să nu fie violaţi „legal”?
Sau poate vor considera şi ei că e „spre binele lor” cum spune domnul
Hekma!
Părintele Galeriu –
un neobosit căutător al Adevărului
Pr. Florin Botezan
Pr. Florin Botezan: Pentru început, eu vă spun Bine v-am găsit! şi

vreau să mulţumesc pentru invitaţia care mi s-a făcut de a participa
şi a ţine un cuvânt la această tabără. Deoarece tabăra este închinată
memoriei Părintelui Constantin Galeriu, aş vrea să îl evoc, aşa cum
l-am cunoscut eu, şi de asemenea să punctez câteva teme care i-au fost
dragi Părintelui, pe care a ţinut să le pună pe atunci în atenţia noastră,
a tuturor, şi care cred că ar fi de interes şi pentru noi acum.
Aş vrea să încep cu felul în care l-am cunoscut pe Părintele Ga-
leriu. Eram student la Bucureşti, la Facultatea de Ştiinţe. Poate şi ca
un fel de frondă în faţa regimului, era înainte de 1990, prin 1988,
începusem o căutare în biserică şi unul dintre colegii de cameră cu
care stăteam în cămin a venit la un moment dat şi a zis: „Am auzit
că este un popă deştept la care merg intelectualii să-i asculte predica.
Hai să mergem şi noi să vedem”. Am mers la Biserica Sfântul Silves-
tru, era Părintele Galeriu la predică, era Duminica Fiului risipitor, şi
Părintele a predicat, ca de obicei, magistral. A fost o predică de 45 de
minute în care a explicat parabola Fiului Risipitor. Nu pot zice că,
ascultând această predică, m-am simţit întru totul ca fiul risipitor.
Însă am înţeles foarte mult din ceea ce Părintele a încercat să tâlcu-
iască, să ne exprime, mai ales în ce priveşte revenirea în sine a fiu-
lui, atunci când a simţit amărăciunea roadelor păcatului. După aceea
am început să merg sistematic la Biserica Sfântul Silvestru pentru a
asculta predicile Părintelui Galeriu. Şi aici aş vrea să spun că, spre
ruşinea mea, eram atât de neiniţiat în problemele vieţii liturgice încât
aproape un an de zile mergeam la biserică şi după predică plecam,
pentru că mi se părea că ceea ce a fost mai important s-a terminat.
Auzeam acolo o chemare: Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dra-
282
Pr. Florin Botezan
goste, să vă apropiaţi, dar eu plecam atunci. Mă gândeam eu că ceva

nu se potriveşte; cu toate acestea, a mai trecut o perioadă până ce am
rămas până la sfârşitul Liturghiei. Atunci am înţeles ce transmisese
prin predică despre împărtăşirea cu Hristos. Şi astfel am ajuns apoi
să mă şi spovedesc la Părintele o perioadă şi să intru într-o rânduială
a vieţii bisericeşti, ceea ce m-a dus mai departe la studierea Teologiei
şi, în cele din urmă, la slujirea preoţească.
Acum, în ce priveşte mesajul Părintelui: l-am cunoscut pe Pă-
rintele în primul rând ca predicator şi ca liturghisitor – slujitor al
Sfintei Liturghii. Ca predicator, Părintele avea un dar nativ şi vorbea
atât de înflăcărat, cu atât de mult patos, încât nu putea să nu te cuce-
rească. Şi dacă în general în omiletică se spune că o predică trebuie
să dureze 10, maxim 15 minute, pentru că după aceea atenţia ascul-
tătorilor se risipeşte, în cazul Părintelui această lege nu se aplica.
Predicile dânsului durau de la 45 de minute – o oră în sus. Şi lumea
venea special ca să asculte aceste predici. Avea un dar deosebit, un
dar al cuvântului. Avea un dar şi actoricesc, însă un dar actoricesc nu
în sensul unui teatralism, al dedublării. Dânsul spunea că, de fapt,
expresia sa este nu a unui actor, ci a unui Mărturisitor al Cuvântu-
lui, şi că vorbeşte cu patetism pentru că crede cu adevărat în ceea ce
mărturiseşte, în Cuvântul pe care îl mărturiseşte.
El a fost cu adevărat un căutător al adevărului, un neobosit Că-
utător al Adevărului, am spune. Şi a încercat mai ales să împărtă-
şească Adevărul şi unei categorii de oameni oarecum neglijată, am
spune, de Biserică: e vorba de intelectualitate. Părintele încerca tot
timpul să aducă argumente din domeniul ştiinţei pentru susţinerea
adevărurilor teologice pe care le exprima. Voia să arate că credinţa
nu este deloc iraţională, ci, aşa cum spune Sfântul Grigore Palama,
credinţa nu este iraţională, ci este „o cunoaştere care depăşeşte raţi-
unea”. Şi că omul de ştiinţă cu adevărat sincer şi profund în ceea ce
face este de fapt un om care nu poate fi ateu, pentru că vede lucrarea
lui Dumnezeu în lume. Foarte mult insista Părintele pe acest fapt, că
ştiinţa de fapt nu contrazice credinţa, credinţa nu este iraţională, ci
din contră, necredinţa este total iraţională.
Şi insista, mai ales în ultima parte a vieţii sale, asupra concluziei
la care a ajuns un psihanalist contemporan – Viktor Frankl: cauza ul-
timă a nevrozelor, a bolilor psihice, care sunt extrem de frecvente în
Părintele Galeriu – un neobosit căutător al Adevărului 283
lumea contemporană, este lipsa de sens a vieţii. Iar singurele valori

integratoare, care dau sens vieţii, sunt valorile religioase. Pornind
de la această concluzie a lui Viktor Frankl, Părintele mereu şi mereu
arăta că, de fapt, valorile religioase, credinţa în Dumnezeu, îl ajută
pe om să-şi depăşească condiţia, şi că o angajare sinceră în trăirea
Cuvântului lui Dumnezeu duce de fapt la adevărata libertate. Când
veţi cunoaşte Adevărul, ne-a spus Hristos, veţi fi liberi. Adevărul este
cel care ne face liberi.
Un Căutător al Adevărului, Părintele Galeriu, un neobositor
Căutător al Adevărului. Spunea el că nu-şi găseşte liniştea până când
nu simte că se află în Adevăr. Iar lucrul cel mai important este că
Adevărul nu este un concept, nu este o propoziţie, nu este o definiţie.
Adevărul ni Se descoperă a fi o Persoană. Domnul Hristos spune des-
pre Sine: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat, este Calea, Adevărul şi Viaţa. Şi acest Adevăr îl găsim în
Biserică – îl găsim ca şi comuniune, ca împărtăşire. În Biserică noi ne
împărtăşim de Adevăr, ne facem părtaşi Adevărului, Care este Hris-
tos. Hristos S-a făcut asemenea nouă ca să ne facă pe noi asemenea
Lui, asemenea lui Dumnezeu. Hristos este Modelul nostru suprem.
Şi pornind de la acest lucru, Părintele insista mult asupra actului cre-
aţiei omului. Binele, insista Părintele, este fundamental; dar răul nu
are fiinţă în sine. Răul este o expresie a voinţei, ţine de voinţă, dar nu
este ontologic, nu ţine de fiinţă. Binele ţine de fiinţa noastră.
Şi tot pornind de la experienţa ştiinţifică, vorbea Părintele des-
pre memoria ontologică şi memoria istorică: faptul că fiecare dintre
noi avem o memorie ontologică (e vorba de chipul lui Dumnezeu pe
care îl purtăm în noi) şi o memorie istorică (toate agonisirile umanităţii
de-a lungul veacurilor). Deci, omul e creat după chipul lui Dumne-
zeu, pentru ca să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Iar asemănarea
cu Dumnezeu înseamnă Sfinţenia. Chipul după care am fost creaţi,
chipul lui Dumnezeu, este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, este Hristos; iar
în actul creaţiei, întreaga Sfântă Treime este Cea care ne creează. Îl
cita Părintele pe Sfântul Irineu [de Lyon], care spune: Mâinile Tatălui
sunt Fiul şi Duhul Sfânt. Iar în Psalmi se spune: Mâinile Tale m-au făcut
şi m-au zidit. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, ca să ajun-
gem la asemănarea cu Dumnezeu.
284
Pr. Florin Botezan
Şi tot legat de crearea omului, Părintele insista foarte mult pe

faptul că, la Creaţie, Dumnezeu, creându-l pe om, a suflat asupra lui
suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu. Aici, în Sfânta Scriptură
găsim două traduceri:
Traducerea după textul ebraic, textul masoretic, spune: S-a făcut
omul fiinţă vie.
Traducerea după Septuaginta, cea mai veche traducere a Vechiu-
lui Testament în limba greacă, care este de fapt textul pe care îl foloseş-
te Biserica Ortodoxă, spune însă: S-a făcut omul suflet viu.
Şi aici îl cita Părintele Galeriu pe Sfântul Serafim de Sarov, care
explică următorul lucru: nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu l-ar
fi creat pe om aşa: l-a modelat din lut ca pe o păpuşă, apoi a suflat în
faţa lui şi el atunci a primit sufletul. Nu. Dumnezeu l-a creat pe om
trup şi suflet împreună, iar suflarea lui Dumnezeu a fost harul Du-
hului Sfânt, cel care face de fapt ca sufletul să fie viu. De aceea spune
Sfântul Irineu că: Omul deplin este trup, suflet şi Duh Sfânt.
Şi de aceea întreaga tradiţie răsăriteană spune: scopul vieţii creş-
tine este dobândirea harului Duhului Sfânt. Omul este om deplin doar
în momentul în care a redobândit harul Duhului Sfânt. Păcatul a în-
semnat pierderea harului Duhului Sfânt şi moartea sufletului. Când
Dumnezeu a zis: În momentul în care veţi mânca veţi muri, Dumnezeu
n-a minţit: deşi citim în Sfânta Scriptură că Dumnezeu i-a spus omului
că, în momentul în care va mânca, va muri, totuşi omul a mâncat şi
n-a murit imediat, ci a murit după aproape 1000 ani. Dar acea moarte
despre care vorbeşte Dumnezeu este de fapt moartea duhovnicească,
moartea sufletului, pierderea harului Duhului Sfânt.
Şi de aceea, iarăşi, o temă foarte dragă Părintelui Galeriu era
că sunt două morţi: moartea sufletului prin pierderea harului, ca
urmare a păcatului, şi moartea fizică, moartea biologică. Tot aşa,
sunt două învieri: învierea sufletului, acum, aici, auzind Cuvân-
tul lui Dumnezeu, primind harul prin Sfintele Taine, unindu-ne
cu Hristos prin Sfintele Taine în Biserică, şi învierea care va fi la
a Doua Venire a lui Hristos, învierea după moartea biologică. Şi e
vorba de asemenea de un text foarte drag Părintelui Galeriu, care
se citeşte la înmormântare, în care Domnul Hristos spune: Adevărat,
adevărat zic vouă că vine ceasul, şi acum este, când cei ce vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu vor învia, şi la judecată nu vor mai veni, ci s-au mu-
tat din moarte la viaţă. Şi aici e vorba de această înviere a sufletului

din moartea păcatului, când aude Cuvântul şi crede şi porneşte pe
calea lui Hristos. Şi mai departe spune Hristos: Va veni ceasul când
toţi cei din morminte vor auzi glasul lui Dumnezeu şi vor învia, unii spre
viaţă veşnică, iar alţii spre osândă veşnică. Deci, două morţi şi două
învieri: moartea pe care o aduce păcatul şi moartea biologică; învi-
erea prin lepădarea de păcat prin pocăinţă, prin unirea cu Hristos
prin Sfintele Taine, prin primirea harului Duhului Sfânt; şi a doua
înviere, învierea finală, la a Doua Venire a lui Hristos, când cu toţii
vom învia – şi cei care au crezut şi cei care n-au crezut, şi cei care au
fost cu Hristos, şi cei care n-au fost cu Hristos. Însă unii vor învia
spre a rămâne veşnic cu Hristos, cei care au ales în viaţa asta să fie
cu Hristos, iar cei care au ales să-i spună „Nu!” lui Dumnezeu, în
virtutea libertăţii pe care o avem, vor muri.
Cultul răsăritean ne învaţă că scopul vieţii creştine este dobân-
direa harului Duhului Sfânt. Domnul Hristos S-a întrupat, a pătimit,
a înviat, S-a înălţat la ceruri ca să ne trimită Duhul Sfânt. A trimis
Duhul Sfânt în Biserică; Duhul Sfânt este în Biserică şi noi Îl primim
prin Sfintele Taine, prin Botez, prin Mirungere, prin Împărtăşire; Îl
păstrăm prin împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, prin străduinţa
de a nu păcătui, de a merge pe calea pe care Hristos ne-o indică, şi
aceasta este calea Crucii. Atâta timp cât noi credem că Hristos este
Adevărul şi mergem pe calea pe care ne-o deschide, noi avem viaţa
cea veşnică, care El însuşi este.
Un alt aspect asupra căruia insista Părintele e că păcatul este cel
ce aduce moartea sufletului. Iar, potrivit Sfântului Marcu Ascetul, îna-
intea oricărui păcat merg trei uriaşi: Neştiinţa, Uitarea şi Nepăsarea. Ne-
ştiinţa – a nu şti cuvântul lui Dumnezeu, a nu şti care este rostul tău în
viaţă. Uitarea – a uita care este rostul nostru în această viaţă. Nepăsarea,
care este cea mai gravă, şi anume: să nu-ţi pese, să trăieşti ca şi cum
n-ar avea nicio finalitate această existenţă a noastră pământească.
Făcând o paranteză, Părintele spunea că sunt întrebări existenţi-
ale: – De ce? şi – Cum?, pe care orice om trebuie să şi le pună; şi sunt
întrebări informative: – Unde? – Când? – Cine? Întrebările existenţiale:
– De ce? – Cum? – De ce trăiesc? – De ce m-am născut? – Cum trebuie să-mi
trăiesc viaţa? sunt întrebările care ne duc spre Hristos, pe care fiecare
om trebuie să şi le pună.
286
Pr. Florin Botezan
Or, intrarea într-o amorţeală a sufletului, în care nu-ţi mai pui

aceste întrebări, uitarea, neştiinţa, nepăsarea, sunt cele care ucid su-
fletul şi fac ca în om să se nască păcatul, să se nască egoismul – în
care ne vedem pe noi ca centru al existenţei, în care încercăm să
facem totul pentru a ne cultiva ego-ul propriu, pentru a dobândi
plăcerea. Atunci vin mai departe cele trei ispite fundamentale prin
care orice păcat pătrunde în om: plăcerea trupească, pofta ochilor sau
iubirea de avere, şi trufia vieţii sau iubirea de slavă deşartă. Aceste
trei ispite fundamentale le găsim în Sfânta Scriptură legate chiar de
căderea omului. Pentru că, spune Scriptura, atunci când şarpele a
ispitit-o pe Eva, ea a văzut că fructul pomului cunoştinţei binelui
şi răului era bun de mâncat, frumos ochilor la vedere şi vrednic de
dorit pentru că dă ştiinţă.
Acestea sunt şi ispitele cu care s-a confruntat Domnul Hristos
după botez, când a fost dus în pustie: diavolul I-a arătat pietrele în
pustiu şi I-a zis: Fă ca aceste pietre să fie pâini – pofta trupului; apoi I-a
arătat toate împărăţiile şi I-a zis: Ţi le voi da toate acestea Ţie – pofta
ochilor; şi apoi Îi spune să Se arunce de pe aripa templului ca să-L
prindă îngerii şi să-L vadă toţi şi să-L slăvească – trufia vieţii. Iar în
prima Epistolă, Sfântul Ioan Evanghelistul le va sintetiza şi va spune
că lumea care L-a părăsit pe Dumnezeu e caracterizată de acestea
trei: pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieţii.
Pe aceste trei linii, gândiţi-vă... Toate păcatele vin pe aceste trei
linii: ori o căutare a unei plăceri trupeşti prin lăcomia pântecelui sau
prin curvie, ori pofta după avere, ori pofta de slavă deşartă, de pute-
re, de a fi deasupra celorlalţi. Pe aceste linii sunt toate păcatele care
iau naştere în inima omului. Toate acestea ne despart, de fapt, de
viaţă. Toate acestea fac ca moartea să pătrundă în noi. Sfântul Apos-
tol Pavel, în Epistola către Romani, spune foarte clar: Plata păcatului
este moartea, iar harul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Iisus
Domnul nostru. Un cuvânt atât de profund, pe care dacă l-am avea în
minte, viaţa noastră ar decurge cu totul altfel.
Toate aceste păcate, aşadar, ne despart de Hristos, ne despart de
viaţă, ne despart de Adevăr. Şi îşi dorea Părintele Galeriu să fim cu
toţii căutători ai Adevărului. Să căutăm toţi Adevărul şi să înţelegem
că Adevărul nu este un concept, o propoziţie. Adevărul este o Per-
soană: Persoana divin-umană, Fiul lui Dumnezeu făcut Om, Fiul lui
Dumnezeu Care S-a întrupat, taina tainelor, lucrul cu adevărat nou

sub soare. Şi că El este în imediata noastră apropiere – nu în apro-
piere, este în noi. Noi avem chipul lui Dumnezeu în noi; iar atunci
când suntem botezaţi, chipul acesta se înnoieşte. Atunci Hristos Îşi
pune din nou pecetea puternică în noi şi Hristos rămâne înlăuntrul
nostru. Şi spun Părinţii Bisericii: chiar dacă noi prin păcate Îl acope-
rim, El rămâne în noi; iar în momentul în care avem o trezire prin
pocăinţă, Hristos e în noi, nu în afara noastră. În orice clipă Îl purtăm
pe Hristos în noi; iar prin rugăciune şi prin străduinţa de împlinire
a cuvântului Lui, noi de fapt ne adâncim în noi înşine, pentru a ne
întâlni acolo cu Hristos pe Care îl purtăm în noi.
Ne întâlnim cu Hristos în rugăciune, aşadar. Ne întâlnim cu
Hristos în cuvântul Scripturii. Citirea Scripturii, în special a Noului
Testament, e de fapt o împărtăşire cu Dumnezeu Cuvântul, prin cu-
vintele Sale. De aceea părinţii duhovniceşti insistă atât de mult pe
împărtăşirea cu Hristos prin cuvintele Sale, adică să citim zilnic din
Sfânta Scriptură. Dar nu doar ca informaţie. Cuvântul are mai multe
niveluri: are nivelul acesta informativ, dar are şi un nivel mai înalt
– de împărtăşire. Când doi oameni care se iubesc simt nevoia să-şi
spună Te iubesc, ei nu-şi spun asta ca să-şi transmită informaţii, ci ca
să se împărtăşească unul de celălalt. Şi atunci cuvântul Scripturii cu
atât mai mult. Cuvântul este purtător de energie, purtător al energi-
ei persoanei care-l rosteşte. Şi cuvântul poate fi purtător de energie
pozitivă, sau purtător de energie negativă; de aceea, de multe ori, un
cuvânt poate răni mai mult decât un pumn sau o bâtă.
Şi dacă cuvântul omenesc este purtător de energie, cu atât mai
mult Cuvântul dumnezeiesc este purtător de energie. De câte ori ci-
tim Scriptura, ne împărtăşim cu Hristos prin cuvintele Sale. Părinţii
Bisericii vorbesc despre o împărtăşire, o consumare euharistică a Cu-
vântului lui Dumnezeu, prin citirea sau ascultarea Sfintei Scripturi.
Aţi remarcat probabil cu toţii că Sfânta Liturghie are două momente
esenţiale de împărtăşire cu Hristos: împărtăşirea cu Hristos prin Cu-
vântul Său, citit din Sfânta Evanghelie, şi împărtăşirea cu Cuvântul
lui Dumnezeu întrupat, cu Trupul şi Sângele Domnului. Sunt Părinţi
ai Bisericii care spun aşa: dacă atunci când te împărtăşeşti cu Trupul
şi Sângele Domnului la Liturghie eşti foarte atent să nu cadă pe jos
nimic pentru că este păcat, tot aşa trebuie să fii de atent ca, atunci
288
Pr. Florin Botezan
când se citeşte Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie, să nu

cadă nimic pe lângă urechile tale din cauza neatenţiei, pentru că este
la fel de mare păcat.
În Liturghie, Cuvântul lui Dumnezeu este citit, şi apoi actua-
lizat prin predică; şi te împărtăşeşti cu Hristos prin acest Cuvânt.
Dar te împărtăşeşti cu El şi ori de câte ori citeşti Scriptura. Şi de ace-
ea, repet, e bine să citeşti zilnic din Scriptură, în special din Noul
Testament: nu ca informaţie, pentru că asta ai citit o dată, ştii des-
pre ce este vorba, ci ca hrănire, ca întâlnire cu Hristos. Deci, noi
ne împărtăşim, ne facem părtaşi Adevărului în Biserică, în două
moduri: Prin cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl citim, îl auzim, ni-l
tâlcuiesc părinţii. Şi în mod deosebit ne împărtăşim cu Adevărul
prin Sfintele Taine: la Botez, Hristos Se sălăşluieşte în noi; la Mi-
rungere – prin harul Duhului Sfânt; în Taina Sfintei Împărtăşanii
primim pe Adevărul însuşi în noi.
Spuneam la început că l-am cunoscut pe Părintele Galeriu ca
predicator. Şi ceea ce m-a frapat în primul rând la el a fost cuvântul
lui plin de putere, cuvânt cu putere multă, cuvânt care te punea, te
ajuta să te împărtăşeşti realmente din Adevăr. Pentru că el însuşi
credea, trăia ceea ce spunea. Dar, în acelaşi timp, eu l-am cunoscut
pe Părintele Galeriu şi ca un împărtăşitor al Adevărului lui Hristos
întrupat, cu Trupul şi Sângele Său, la Biserica Sfântul Silvestru. Eu
aşa am cunoscut Biserica Sfântul Silvestru – ca o biserică în care, la
fiecare Liturghie, oamenii se împărtăşeau. Repet, spre ruşinea mea,
mult timp am plecat când oamenii se duceau spre altar, plecam din
biserică neştiind exact ce se întâmplă. Dar când am înţeles ce se în-
tâmplă, am înţeles că este esenţial ca relaţia noastră cu Hristos să
nu fie doar intelectuală, ci să fie şi o unire cu Hristos prin împărtă-
şirea cu Trupul şi Sângele Său. Părintele Galeriu a avut această înţe-
legere integrală. Tâlcuia cuvântul, iar apoi îi chema pe oameni să-L
primească pe Hristos împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Lui. Nu
doar când şi când, la anumite intervale destul de mari, ci ori de câte
ori ascultau Cuvântul, ca să pecetluiască primirea Cuvântului şi prin
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.
Cred că ăsta este un lucru esenţial, pe care trebuie să-l avem în
vedere practic, pentru noi: şi ca pe o învăţătură a Părintelui, dar şi ca
ceea ce ar trebui să avem în vedere pentru propriul nostru folos du-
hovnicesc. Dacă vrem să fim în Adevăr, dacă vrem să luăm putere, să

luptăm cu ispitele acestea: pofta ochilor, pofta trupului, trufia vieţii,
să luptăm cu cei trei uriaşi care ucid sufletul – uitarea, neştiinţa, ne-
păsarea –, dacă vrem să fim în Adevăr, să fim pe calea care ne duce
spre viaţa cea veşnică, atunci e esenţial să primim Adevărul lui Hris-
tos atât prin Cuvânt, cât şi prin Sfintele Taine, să ne împărtăşim cu
Trupul şi Sângele Domnului. Bineînţeles, pregătindu-ne, spovedin-
du-ne. Părintele menţiona mereu un cuvânt din Sfinţii Părinţi: Întâi
cureţi vasul, apoi torni mirul în el. Să avem aceste lucruri în vedere.
Cred că s-ar putea vorbi mult pe linia aceasta. Eu aş vrea să mă
opresc aici şi să-i dau cuvântul domnului doctor (Mircea Ion Popa).
Aveţi întrebări, sau vreţi să mai dezvoltăm anumite linii schiţate?
Acum cu drag vă stau la dispoziţie. Mulţumesc.
Întrebare: Aş avea o întrebare. Aţi spus despre har... auzim des-
pre har, harul Duhului Sfânt, dar poate nu întotdeauna şi înţelegem ce
înseamnă harul. Dacă ne puteţi explica un pic ce este harul şi cum ar
trebui să înţelegem harul Duhului Sfânt.
Pr. Florin Botezan: Harul Duhului Sfânt este lucrarea Duhu-
lui Sfânt în noi. Este modalitatea prin care noi intrăm în legătură
cu Dumnezeu, intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Cuvântul „har”
vine din limba greacă şi înseamnă „dar” – darul lui Dumnezeu, da-
rul pe care Dumnezeu ni-l face în mod absolut gratuit. Este o energie
necreată a lui Dumnezeu care se sălăşuieşte în noi, ne întăreşte şi ne
pune în comuniune cu Dumnezeu. Cred că fiecare din noi am avut
anumite trăiri ale harului. Aceste trăiri ale harului sunt foarte dife-
rite. Despre lucrarea harului asupra unui om vorbeşte mult Sfântul
Serafim de Sarov. Dar vorbeşte şi Sfântul Siluan Athonitul. Părintele
Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan, încearcă – în introduce-
rea pe care o face la scrierile Sfântului Siluan – să sistematizeze felul
în care harul lui Dumnezeu lucrează în om.
Orice căutare a lui Dumnezeu, spune Sfântul Siluan, este pre-
cedată de o trăire a harului: adică de un moment în care Dumnezeu
te atinge cumva, îţi atinge viaţa. Poate fi o atingere foarte discretă,
aproape imperceptibilă. Poate fi o zguduitură puternică, care să fie
chiar un eveniment-limită din viaţa ta: o boală, un accident, sufe-
rinţa sau chiar moartea cuiva apropiat, o experienţă-limită prin care
treci. Sau poate fi o anumită trăire pe care ai avut-o – când ai intrat
290
Pr. Florin Botezan
într-o biserică, ori când ai auzit un cuvânt, ai citit ceva, undeva, când
ai spus o rugăciune şi ai simţit, aşa, o atingere în inimă, ceva nepă-
mântean, ceva ce nu ţine de lumea aceasta. În mod deosebit primim
harul prin Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Euharistie, Spovedanie.
Şi această lucrare a harului în noi poate dura mai mult sau mai puţin,
în funcţie de felul în care ştim să preţuim acest dar.
Părintele Sofronie spune că există mai multe etape ale harului.
Există o cercetare a harului, în care simţi un pic ce înseamnă comu-
niunea cu Dumnezeu, simţi un pic ce înseamnă să fii sănătos din
punct de vedere duhovnicesc, simţi ce înseamnă omul acela deplin
despre care vorbeşte Sfântul Irineu: Trup, Suflet şi Duh Sfânt. Aceas-
tă cercetare poate fi, cum spunea el, aşa, mai discretă; sau poate fi
cutremurătoare, cum a fost în cazul Sfântului Siluan, care L-a văzut
pe Hristos viu, în icoană, timp de câteva secunde, şi mărturiseşte că,
dacă vedenia ar fi durat mai mult, ar fi murit, nu putea suporta mai
mult o asemenea cercetare a harului.
Dar acest prim har întotdeauna se pierde. De ce? Pentru că noi
suntem bolnavi. Am putea face o asemănare medicală: un om care
este bolnav şi are dureri în tot trupul, încât nu mai ştie ce înseamnă
să fie sănătos, dacă primeşte o anestezie şi nu mai simte durerea,
poate simţi un pic ce înseamnă să fii sănătos. Dar anestezia trece şi
durerile revin. Acum însă, ştiind ce înseamnă să fie sănătos, poate
începe să lupte, să caute să ajungă sănătos. Cam aşa ceva e în dome-
niul duhovnicesc: noi suntem bolnavi, nici nu mai ştim ce înseamnă
normalitatea. A ajuns starea aceasta de lipsă a harului să fie norma-
litate. Părintele Sofronie spunea că cea mai mare tragedie a omului
este despărţirea de Dumnezeu. Or, noi vedem că azi, pentru noi,
asta e normalitatea: să fii despărţit de Dumnezeu şi să nu ai har.
Cercetarea asta a harului te ajută să înţelegi un pic ce înseamnă nor-
malitatea; dar nu poţi să-l ţii, pentru că eşti bolnav. În primul rând
din cauza mândriei şi a lipsei smereniei, spun Părinţii, se pierde
harul. Se pierde acest har. Şi dacă în perioada cercetării harului ai,
aşa, o mare bucurie în a împlini ceea ce înseamnă o viaţă bisericeas-
că – să mergi la biserică, să te rogi, să stai la slujbe, să faci rugăciuni
lungi, să posteşti – şi ai o mare uşurătate în a împlini toate lucrurile
acestea, după aceea harul ăsta se pierde şi toate acestea devin foar-
te grele. Foarte greu îţi mai vine să te rogi, să mergi la biserică şi
să împlineşti toate lucrurile acestea ale credinţei. Părintele Sofronie

spune că, atunci când ajungi la această greutate, să iei putere gân-
dindu-te la ceea ce ai trăit când ai fost în har, la ce ai simţit atunci.
Bucuriile pe care le-ai trăit atunci, să ştii că le poţi dobândi din nou.
Şi să tragi un pic de tine, să te forţezi să le faci, chiar dacă nu-ţi mai
vine să te rogi, nu-ţi mai vine să te duci la biserică, nu-ţi mai vine
să faci multe lucruri ale credinţei; să tragi un pic de tine şi să le faci.
Şi-apoi vor veni şi bucuriile harului care, de data aceasta, vor veni
pe fondul unei tămăduiri. Şi-atunci vom şti să preţuim harul şi vom
şti că, pentru orice păcat, harul se poate pierde.
În cazul Sfântului Siluan a fost o situaţie limită: el a avut o cerce-
tare extraordinară a harului, când L-a văzut pe Hristos viu. Dar după
aceea a pierdut harul şi 15 ani a luptat ca să redobândească harul. După
aceea, încă 15 a fost o perioadă în care a primit şi a pierdut harul. Şi abia
după aceea a învăţat să fugă de orice păcat. Spune că, chiar şi un gând
rău, un gând de judecată asupra aproapelui, te face să pierzi acest har.
Însă un lucru legat de ceea ce spuneam – că scopul vieţii creştine
este dobândirea harului Duhului Sfânt – asta e o chestie foarte concretă.
Sfântul Serafim de Sarov spune că trebuie să te cercetezi mereu, să vezi
dacă eşti în har; iar dacă nu eşti înseamnă că ceva nu este în regulă cu via-
ţa ta duhovnicească. Şi-atunci tot ceea ce facem în Biserică – şi rugăciuni
şi postiri şi privegheri – toate astea au un scop foarte precis: de a primi
acest har al Duhului Sfânt şi a simţi această lucrare a harului. Aceasta
este fericirea aceea pe care nu o poate lua nimeni de la noi, pacea pe care
nu poate lumea să o dea. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre roadele
duhului: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, blândeţe, credinţă
ş.a.m.d. Aceasta înseamnă lucrarea harului în inima noastră.
Întrebare: Părinte Profesor, aţi vorbit la început despre proble-
ma răului. Ne spuneaţi că răul nu există oarecum în sine ci, oarecum,
este lipsa binelui. Părintele Schmemann afirma că, pe lângă lipsa bi-
nelui, răul este oarecum şi o existenţă în sine, de vreme ce cu toţii
ştim că în lucrarea ascetică diavolul are o mare influenţă. Cum se
împacă aceste două lucruri?
Pr. Florin Botezan: Răul, putem spune, se ipostaziază în diavol.
Însă faptul că răul nu are o existenţă în sine se referă la faptul că răul
nu a fost creat de Dumnezeu. Dumnezeu nu a creat răul. Dumnezeu
292
Pr. Florin Botezan
nu l-a creat pe diavol rău. Dumnezeu a creat persoane libere. Exis-

tenţa răului vine din libertatea persoanei, din libertatea persoanei de
a alege. Diavolul a ales să-i spună „Nu” lui Dumnezeu şi prin asta a
devenit rău. Omul, când îi spune „Nu” lui Dumnezeu, atunci apucă
pe calea răului.
Nu există două principii ontologice fundamentale în lume – al
binelui şi al răului – care ar fi în luptă între ele. Există un singur
principiu: al binelui. Şi acesta este Dumnezeu. Diavolul, repet, este o
creatură, este răul, iar răutatea lui vine din libertatea voinţei. Şi spun
Părinţii că dacă diavolul s-ar pocăi, el ar redeveni înger de lumină şi
n-ar mai fi diavol. Dar este încremenit în rău. Părintele Paisie Aghio-
ritul mărturiseşte că, la un moment dat, a fost cuprins de o mare milă
pentru diavol, pentru rătăcirea în care este diavolul, şi a început să se
roage pentru diavol. Şi l-a văzut atunci. Dumnezeu i-a îngăduit să-l
vadă pe diavol ca pe un câine care, cu limba scoasă, îşi bătea joc de
el, de Sfântul Paisie.
Şi iarăşi, asta spun şi Părinţii, şi sunt şi diferite întâmplări din
vieţile Sfinţilor, că dacă diavolul s-ar pocăi, el nu ar mai fi rău. Deci
răul nu este în mod ontologic rău, ci răul vine dintr-o alegere liberă
şi o încremenire într-o alegere rea. Binele este fundamental. De aceea
Părintele Galeriu sublinia că pomul căderii este pomul cunoştinţei
binelui şi al răului. Răul nu stă singur, nici nu este deplin biruitor. Şi
în omul cel mai rău rămâne o fărâmă a binelui, acel chip al lui Dum-
nezeu pe care-l poartă în el, şi la care se poate întoarce prin pocăinţă.
De aceea nimeni, oricât de rău ar fi, nu poţi spune că este absolut
rău, este definitiv rău şi este definitiv condamnat. Şi avem exemple
şi în istoria Bisericii, cunoaştem Sfinţi care au fost mari tâlhari, crimi-
nali, dar care prin pocăinţă s-au întors şi au ajuns la mari culmi ale
sfinţeniei. Deci răul nu este un principiu ontologic, un principiu al
existenţei, răul vine dintr-o alegere a persoanei care alege să-i spună
„Nu” lui Dumnezeu.
Întrebare: Aţi vorbit despre omul care este format din trup, su-
flet şi Duhul Sfânt. Părintele Arsenie, în mai multe cărţi găsim, spune
că omul este format din trup, suflet şi duh. Aşa cum aţi spus dum-
neavoastră sau aşa am înţeles eu, Duhul Sfânt se dobândeşte, nu-L
are omul în structura lui sau, mă rog, L-a pierdut. Şi-atunci nu înţeleg
alcătuirea umană ca diferenţă faţă de alcătuirea animală care are trup,

viaţă, şi-atât, iar omul are şi suflet.
Pr. Florin Botezan: Da, Părinţii Bisericii, învăţătura Bisericii vor-
beşte despre aşa-numitul dihotomism, şi nu trihotomism. Adică: omul
este trup şi suflet. Duhul nu este o a treia parte distinctă de trup şi de
suflet. Duhul omului e văzut ca o parte superioară a sufletului, spe-
cifică omului. Animalele au suflare de viaţă, au suflet animal. Omul
are suflet şi duh, care nu sunt separate, nu sunt două lucruri distincte:
duhul este o parte a sufletului – partea lui superioară. Şi, ca atare,
duhul este tronul lui Dumnezeu în noi. Şi-atunci, acest duh este de
fapt potenţialitatea omului, capacitatea omului de a primi în el Duhul
Sfânt, Care îl face viu. Deci duhul nostru devine viu atunci când pri-
mim harul Duhului Sfânt în inima noastră. Şi atunci când Dumnezeu
l-a creat pe om, l-a creat trup şi suflet, iar omul a primit această su-
flare a Duhului care îl face pe om viu, suflare care este o împărtăşire
de Dumnezeu. Vine din comuniunea cu Dumnezeu, nu ţine de noi.
Spunem: participarea noastră la Dumnezeu, comuniunea noastră cu
Dumnezeu, este acest Duh Sfânt, pe care noi îl primim tocmai în duhul
nostru, care este partea superioară a sufletului, tronul lui Dumnezeu,
lăcaşul prin care omul intră în legătură cu Dumnezeu. Deci în acest
sens trebuie înţelese lucrurile.
Întrebare: Şi să înţelegem că, în absenţa comuniunii, El lipseşte?
Pr. Florin Botezan: Păi duhul nostru este mort, atâta timp cât
suntem separaţi de Dumnezeu. Omul separat de Dumnezeu deja este
asemenea animalelor, în sensul că-şi pierde această calitate a lui de
a fi în comuniune cu Dumnezeu. Duhul nostru devine viu doar prin
comuniunea cu Duhul Sfânt, prin lucrarea Duhului Sfânt.
Întrebare: Există în literatura ştiinţifică modernă, dar şi în alte
credinţe, încercarea de a defini un om ca întreg, un om frumos, un om
deplin, aşa cum aţi spus. Ne puteţi spune mai mult despre cum vede
Sfântul Irineu omul deplin?
Pr. Florin Botezan: Sfântul Irineu şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii văd
omul deplin, omul împlinit, ca fiind omul în comuniune cu Dumne-
zeu, omul care ajunge la asemănare, la asemănarea cu Dumnezeu.
În referatul Creaţiei, acolo unde se relatează crearea omului de către
294
Pr. Florin Botezan
Dumnezeu, se relatează mai întâi sfatul din sânul Sfintei Treimi: „Să
facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Şi mai departe, când se
spune că Dumnezeu l-a creat pe om: „Şi l-a făcut pe om după chipul
Său”, nu se mai spune despre asemănare. Mulţi Sfinţi Părinţi ai Biseri-
cii, inclusiv Sfântul Irineu, spun că omul a fost creat după chip pentru
ca să ajungă la asemănare, şi că asta este calea omului spre împlini-
re. Omul deplin este omul care a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu.
Ce ne dă nouă asemănarea cu Dumnezeu? Asemănarea cu Dumne-
zeu ne-o dă această primire a harului Duhului Sfânt, când omul se
face, zicem noi, transparent pentru Duhul Sfânt. Dacă aţi remarcat,
în icoanele ortodoxe, fondul icoanei ortodoxe este aurul, adică slava
dumnezeiască. În icoana ortodoxă pictată după canoanele ortodoxe,
lumina nu se reflectă din afară, ci izvorăşte din persoana reprezentată
în icoană. Adică, practic, Sfinţii se fac transparenţi Duhului. Părintele
Stăniloae vorbeşte despre asta: transparenţi pentru Duhul Sfânt. Lu-
mina începe să izvorască din ei. Dar mai mult decât atât: cei care am
avut şansa, binecuvântarea să fim în preajma unui om duhovnicesc,
am văzut că chipul lui este un chip luminos. Spunem şi-n expresia
de zi cu zi despre un om care este bucuros, care este împăcat, că are o
faţă luminoasă. Cu atât mai mult chipul unui om înduhovnicit este un
chip luminos, la propriu. Asta arată faptul că el începe să devină trans-
parent, cum spuneam, faţă de această lumină dumnezeiască, această
lumină a harului care izvorăşte din el. Şi omul frumos cu adevărat este
omul care are această frumuseţe a harului care izvorăşte din el.
Vedeţi icoana ortodoxă. Din păcate, şi în ortodoxie au pătruns
multe reprezentări, le-am putea numi naturaliste, în care omul este
reprezentat aşa cum îl vezi în viaţa de zi cu zi. Nu mai e icoană, e
tablou religios, sau chiar kitch religios. Icoana adevărată ne prezintă
o frumuseţe transfigurată, o frumuseţe nu după canoanele de la Hol-
lywood, ci o frumuseţe după canoanele dumnezeieşti. Pentru unii,
mai ales la un prim contact, icoana adevărată este urâtă, dar aceea
este de fapt frumuseţe autentică.
Tot aşa putem spune că omul frumos cu adevărat nu este omul
care este senzual sau frumos după criteriile lumii acesteia; ci omul
care este făcut frumos de harul Duhului Sfânt. Cuvântul călugăr, ter-
menul de călugăr în limba greacă, înseamnă bătrân frumos. Şi dacă aţi
văzut poze cu bătrâni călugări, oricât ar fi de zbârciţi, sunt frumoşi,
au o frumuseţe a chipului – frumuseţea pe care le-o dă tocmai acest

har al Duhului Sfânt. Ăsta este omul cu adevărat frumos. Sfântul Si-
luan vorbeşte despre felul în care harul înfrumuseţează chipul omu-
lui şi cum păcatul, din contră, îl întunecă, îl înnegreşte. Şi dă el acolo
mai multe exemple: de ce toţi copiii sunt frumoşi? Pentru că sunt
curaţi. Pe măsură ce omul creşte şi se adânceşte în păcat, chipul i se
urâţeşte, se întunecă, iar atunci când omul găseşte pocăinţa şi calea
către Dumnezeu, chipul i se luminează şi se înfrumuseţează. Ăsta
este omul frumos cu adevărat, omul deplin cu adevărat, omul care
înaintează spre asemănarea cu Dumnezeu, care primeşte această lu-
mină a harului pe chipul său, indiferent cât de zbârcit ar fi chipul din
cauza trecerii vieţii acesteia.
Din public: E o mică tristeţe şi o deznădejde că n-am ajuns aco-
lo, când realizez, cumva, un fel de stadiu al neputinţei în care sunt.
Ştiu că deznădejdea e considerată un păcat, un lucru rău, dar pe de
altă parte, cum ar trebui să mă gândesc la lucrul ăsta? Pentru că asta
m-ajută cumva să-mi realizez stadiul neputinţei mele şi să nu mă
duc cumva într-o mândrie. Pe de altă parte, nici nu vreau să mă duc
într-o zonă periculoasă în care să zic: „Băi, e naşpa, n-am nicio şansă
să ajung la acel nivel”. Pentru că pot să citesc, să aud despre harul
Duhului Sfânt, sau discuţii din astea înalte, dar când mă uit la mine
mi se pare că… Măi frate, sunt norii acolo şi eu sunt aici şi… (râde)
îmi vine să mă arunc în apă…
Pr. Florin Botezan: Da. Părinţii Bisericii spun aşa: că există o tris-
teţe păcătoasă şi există o tristeţe bună. Principalul criteriu care ne ajută
să distingem între ele este faptul că tristeţea păcătoasă ne paralizează,
ne aruncă într-o deznădejde în care avem impresia că nimic nu mai are
rost, iar tristeţea bună este cea care te mobilizează să lupţi, să mergi pe
cale, şi te ajută să te smereşti.
Legat de problema aceasta a faptului că ai impresia că ai fă-
cut ceva şi deodată îţi dai seama că nu: aici sunt şi nişte legi subti-
le ale vieţii duhovniceşti. Părinţii spun că cel mai perfid păcat, cu
care avem de luptat până în ultima clipă a vieţii noastre, este păcatul
mândriei; şi că acest păcat al mândriei şi al slavei deşarte are darul
acesta de a anula toate eforturile noastre. Sunt nişte texte foarte inte-
resante, foarte clare, ale Sfinţilor Părinţi care spun că dacă fac ceva,
296
Pr. Florin Botezan
dacă fac o nevoinţă, imediat îmi vine gândul: „Oo, ce lucru deosebit
am făcut!”. Dacă mă smeresc, imediat îmi vine alt gând: „Uite ce
bun eşti că te-ai smerit!”. Deci, oricum te-ai întoarce, imediat te atacă
gândul acesta al mândriei. Cu atât mai mult în plan duhovnicesc, în
momentul în care începem să credem că am făcut ceva şi că suntem
ceva, şi mai ales când credem că am făcut ceva prin puterile noastre,
atunci asta este o stare extrem de periculoasă, în care mândria ne
cuprinde fără să ne dăm seama. Şi atunci Domnul îngăduie, în lupta
noastră duhovnicească, atâta să cădem până când ajungem să simţim
din adâncul sufletului că, de fapt, nu putem face nimic noi singuri cu
puterile noastre, că de fapt numai harul Duhului Sfânt este cel care
ne întăreşte, că numai Dumnezeu lucrează cu adevărat binele în noi,
şi că noi, prin noi înşine, nu putem face nimic.
Asta o ştim, teoretic cred că toată lumea de-aici ştie, dar e foarte
greu chiar să crezi treaba asta. Pentru că de câte ori faci ceva, gândul
spune: „Uite că ai reuşit să faci acest lucru, totuşi nu-i chiar aşa greu!”.
Dar trebuie să ajungi să trăieşti existenţial faptul că prin puterile tale
nu poţi face nimic. Şi abia atunci când treaba asta ajungi s-o simţi cu
adevărat, atunci de-abia începi să fii în adevăr.
Pentru că smerenia înseamnă de fapt realism duhovnicesc: în-
seamnă să-ţi dai seama cine eşti cu adevărat, nu să-ţi spui tu ţie: Vai, ce
rău sunt!, iar în adâncul sufletului să zici: Dar de fapt nu-s aşa rău, dar
aşa trebuie să zic. Sau să încerci să pozezi smerenia în afară, uitându-te
în jos sau îmbrăcându-te foarte modest. Smerenia adevărată înseamnă
realism, să-ţi dai seama cu adevărat ce poţi, cine eşti, unde eşti.
Părintele Teofil spunea: Să-ţi ştii locul. Smerenia înseamnă să ştii
care ţi-e locul exact, dar nu-n lume, ci care ţi-e locul în faţa lui Dum-
nezeu, care ţi-e locul cu adevărat, care ţi-i măsura reală. Şi de aceea
Domnul ne îngăduie şi momentele astea în care ne dăm seama cât
suntem de neputincioşi: ele sunt de fapt momente ale iluminării du-
hovniceşti. Părintele Sofronie, care a avut experienţa Luminii necreate
a lui Dumnezeu, spune că se vorbeşte în duhovnicia ortodoxă despre
această contemplare a Luminii necreate; şi nouă ni se pare că asta e o
treabă foarte înaltă, care nu ţine de noi. Dar totuşi ţine şi de noi, pentru
că înainte de a vedea lumina efectivă, îţi vezi păcatele tale, şi acela-i
primul stadiu. Pentru că, făcând o analogie cu lumea fizică, atâta timp
cât eşti în întuneric, nu vezi dacă eşti murdar sau curat. Când îţi dai
seama că eşti murdar, când îţi vezi trupul murdar, înseamnă că acolo
e o rază de lumină care te ajută să-ţi vezi murdăria. Cu cât lumina-i
mai puternică, cu atât o vezi mai clar. Aşa este şi în plan duhovnicesc:
Lumina lui Dumnezeu începe să strălucească în noi atunci când înce-
pem să ne vedem păcatele. Şi de aceea spun Părinţii că cel care-şi vede
păcatele este mai mare decât cel care vede îngeri.
Atunci intri în realism, atunci începi să realizezi cine eşti cu ade-
vărat, şi atunci porneşti de pe o bază reală în relaţia ta cu Dumnezeu,
nu mai te întemeiezi pe închipuiri. Cât timp nu ai acest realism, îţi
clădeşti castele de nisip, deoarece clădeşti pe ceva fals. Şi Domnul în-
găduie aceste momente de iluminare tocmai ca să realizezi. Şi-atunci
nu-i momentul deznădejdii, când îţi dai seama cum eşti, din contra, e
momentul să priveşti cu curaj înainte şi să înţelegi că: Doamne, fără Tine
nu pot nimic, ajută-mă Tu, Doamne, să fac, pentru că eu prin mine însumi
nu pot face nimic. Şi asta este întristarea cea bună, despre care vorbeşte
Sfântul Apostol Pavel, care lucrează pocăinţa în inimile noastre; spre
deosebire de întristarea ca patimă – una din patimile capitale – care
este paralizantă, deznădăjduitoare, şi vine fie dintr-o neputinţă, fie
dintr-o mândrie în care nu vrei să te accepţi pe tine aşa cum eşti, aşa
de neputincios precum eşti.
Întrebare: Cum putem spori aceste momente de conştientizare a
neputinţei noastre, cum ne putem vedea păcatele, şi ce este cu adevă-
rat sfânt?
Pr. Florin Botezan: În primul rând, punând înaintea Domnului
această dorinţă a noastră şi rugându-ne ca Domnul să ne arate: „Doam-
ne, ajută-mă să-mi văd păcatele, ajută-mi să-mi văd neputinţele, să-
mi văd limitele”. Punând înaintea Domnului această dorinţă sinceră a
inimii noastre şi străduindu-ne în acelaşi timp să mergem pe calea pe
care Hristos ne-o deschide, străduindu-ne să împlinim Cuvântul Dom-
nului, să facem ceea ce Domnul Hristos ne învaţă că trebuie să facem.
Vedeţi, e foarte important, mai ales când începem să credem că suntem
cineva, să citim ce spune Sfântul Apostol Pavel despre dragoste în Epis-
tola I către Corinteni, capitolul 13 – Imnul Dragostei. Să citim acolo, când
credem că iubim, să vedem ce înseamnă de fapt a iubi.
Şi să citim mereu şi Predica de pe Munte a Domnului Hristos, în
Evanghelia după Matei, capitolele 5-7, unde ni se detaliază, ni se con-
298
Pr. Florin Botezan
cretizează ce înseamnă viaţa creştină, ce înseamnă să trăieşti după Cu-

vântul lui Dumnezeu. Să încercăm să avem în vedere lucrurile acestea,
şi să încercăm să le împlinim! Şi, văzându-ne cum suntem, să nu ne
punem nicio clipă nădejdea în puterile noastre, ci în ajutorul lui Dum-
nezeu. Dar să nu uităm ce spun Părinţii: Dai voinţă, iei putere. Dacă vrei
cu adevărat, Domnul îţi dă putere, dar să nu uiţi nicio clipă că puterea
este a lui Hristos! Să nu-ncepi să-ţi atribui ţie această putere, că atunci
urmează căderea. Deşi tot din iubire te lasă Domnul să cazi, ca să fii în
realism, să nu mai fii în înşelare, să nu mai pluteşti în minciună.
Întrebare: E posibil să avem dragoste şi mândrie în acelaşi timp?
Pr. Florin Botezan: Depinde ce înţelegem prin dragoste. Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune că există trei tipuri de dragoste.
Dar înainte de asta aş vrea să amintesc aici un lucru pe care Pă-
rintele Rafail Noica îl subliniază mereu, foarte important, şi anume că:
„Babilonia vremii de azi constă în aceea că folosim anumite concepte,
dar înţelegem prin ele lucruri diferite”. Chiar şi în aceeaşi limbă nu ne
înţelegem între noi, fiindcă prin acelaşi cuvânt înţelegem lucruri dife-
rite. Şi poate că tocmai cuvântul dragoste e unul din cuvintele cel mai
des folosite, dar căruia i se dau înţelesuri extrem de diferite. Ca să fa-
cem doar o paralelă: ce înseamnă dragoste în Evanghelie şi ce înseam-
nă dragoste în manele? Diferenţa e clară, dar cuvântul este acelaşi.
Acum, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune aşa: sunt trei tipuri
de dragoste:
• Dragostea pătimaşă: este dragostea pentru cel sau ceea ce îţi
cultivă patimile.
• Dragostea firească: dragostea părinţilor faţă de copii, a copii-
lor faţă de părinţi, a fraţilor, a prietenilor între ei.
• Dragostea după porunca lui Hristos: o dragoste care-i îmbră-
ţişează pe toţi, îi îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşi. Este o
dragoste suprafirească această dragoste după poruncă, şi pe
care nu n-o putem împlini decât cu ajutorul harului Duhu-
lui Sfânt. Această dragoste după poruncă, după porunca lui
Hristos, nu poate fi amestecată cu mândrie.
Întrebare: Părinte, mă iertaţi, aş avea o întrebare, pentru că l-aţi
pomenit pe Părintele Sofronie şi experienţa pe care a avut-o. Aş în-
drăzni să-l întreb pe Părintele Moise, fiindcă noi înainte am văzut un

documentar cu nişte părinţi, nişte mărturisitori, iar unul dintre ei a
avut o trăire deosebită. Aş fi vrut să ştiu cine este acel Părinte.
Monah Moise: Este un preot de la Iaşi. Am să vă spun dumnea-
voastră, după ce-ascultăm pe Părintele Botezan.
Pr. Florin Botezan: Legat de Părintele Sofronie, ştiţi probabil că
anul acesta se împlinesc 20 ani de la mutarea părintelui la Domnul,
pe 11 iulie. Şi pentru că vorbeam de Părintele Galeriu, un lucru ca-
re-i uneşte pe cei doi părinţi este accentul deosebit pus pe persoană:
pe taina persoanei în Ortodoxie. Cât de importantă este persoana!
Faptul că Dumnezeu este personal, faptul că noi suntem persoane,
şi că suntem chemaţi la o relaţie personală cu Dumnezeu, la o rela-
ţie de dragoste personală cu Dumnezeu! Persoana este omul care se
deschide spre comuniune, şi se împlineşte în comuniunea de iubire
cu Dumnezeu şi cu ceilalţi. Dumnezeu este Persoană, este partener
de dialog, şi mai ales, este Cel Care ne iubeşte şi Care ne cheamă –
nu ne obligă, ne cheamă – să răspundem iubirii Lui cu dragoste. Dar
în acelaşi timp, ne cheamă să-l iubim şi pe aproapele cu dragostea
pe care o avem faţă de Dumnezeu, pentru că şi aproapele poartă în
el chipul lui Dumnezeu. De aceea trebuie să-i iubim şi pe vrăjmaşi,
pentru că şi ei poartă chipul lui Dumnezeu în ei, chiar dacă este as-
cuns acolo sub multă răutate; dar în esenţă fiecare poartă Chipul lui
Dumnezeu în el. Şi de aceea porunca fundamentală a creştinismu-
lui este dragostea: Să iubeşti! Să-L iubeşti pe Dumnezeu! Să-ţi iu-
beşti aproapele! Dragostea este cea care caracterizează Împărăţia Lui
Dumnezeu. Dragostea este securea care taie toate patimile. Pentru
că toate patimile au ca rădăcină uitarea, neştiinţa şi nepăsarea, dar
au ca trunchi egoismul, iubirea pătimaşă de sine, din care apoi se
dezvoltă pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, şi toate celelalte
patimi. Iar iubirea este cea care se opune egoismului. Atunci când
iubim cu adevărat, am tăiat egoismul, şi-atunci am tăiat toată această
încrengătură a patimilor din sufletul nostru.
Întrebare: Vreau să-ntreb, apropo de ce spuneaţi înainte legat de
tristeţe. Spuneaţi că sunt cele două tipuri de tristeţe, şi vreau să întreb:
cum îţi dai seama? Că în ambele îţi vezi neputinţele, într-un fel – şi în
cea în care ajungi la deznădejde, pentru că nu poţi face multe lucruri
300
Pr. Florin Botezan
sau nu ajungi unde ţi-ai dorit, la nivelul la care ţi-ai dorit, dar şi în ce-
lălalt tip de tristeţe. Cum îţi dai seama?
Pr. Florin Botezan: Tristeţea negativă e paralizantă, te paralizea-
ză, pentru că este amestecată cu mândrie, şi-atunci ţi-i ciudă pe tine,
dar ţi-i ciudă cu o mândrie care te împiedică să te smereşti şi să zici:
Doamne, eu nu pot. Fă Tu în mine! În cealaltă tristeţe ai totuşi puterea ca,
văzându-ţi neputinţele, să zici: Doamne, eu nu pot nimic, dar lucrează Tu
în mine, ajută-mă Tu! – ceea ce e un act de smerenie.
Vedeţi, sunt mai multe momente – şi în Scriptură, şi în Vieţile
Sfinţilor – de această conştiinţă, această smerenie adâncă:
Iov, când este încercat, nu înţelege nimic din ce i se întâmplă,
totuşi spune la un moment dat: Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este
viu! Deci are această credinţă că, deşi totul pare absurd şi fără nici un
sens şi nu înţelege, totuşi Răscumpărătorul este viu şi El nu mă va lăsa!
Şi-şi mărturiseşte credinţa în Înviere: Eu cred că El mă va învia!
Sau Cuvioasa Maria Egipteanca: atunci când, după o viaţă de
desfrâu cumplit şi decădere ultimă, ajunge la Ierusalim şi, neputând
intra în biserică să se închine Sfintei Cruci, cade deznădăjduită şi vede
icoana Maicii Domnului, ea zice: Ştiu că eşti bună şi mă poţi ajuta!
Sau Sfântul Siluan, după 15 ani de nevoinţă să dobândească ha-
rul şi nimic nu se leagă, într-o noapte vrea să meargă să se închine lui
Hristos şi în faţă i se pune un drac. Atunci el cade cumva deznădăjdu-
it, dar spunând: Doamne, ştiu că Tu eşti bun şi că Tu nu mă laşi!
Deci asta e tristeţea amestecată cu credinţă, cu nădejde, cu sme-
renie, care te-ajută să treci mai departe – faţă de cealaltă tristeţe, dez-
nădăjduită, amestecată cu mândrie, în care de fapt te revolţi împotriva
lui Dumnezeu într-un fel şi nu mai are rost nimic – Asta este! Gata! – şi
care te paralizează.
Întrebare: Dacă vreţi să ne vorbiţi de semnificaţia trupului în Or-
todoxie.
Pr. Florin Botezan: Trupul este templul Duhului Sfânt. Trupul nu
este, aşa cum îl înţelegeau anticii, o „închisoare a sufletului”. Valoarea
trupului este dovedită, în primul rând, de faptul că Fiul lui Dumnezeu
a luat trup omenesc. Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat trup ome-
nesc se arată valoarea pe care o are trupul, că trupul nu este ceva infe-
rior, demn de dispreţuit, de care trebuie să ne eliberăm. Sfinţii Părinţi
au o sintagmă care spune: Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân.
Atâta timp cât se păstrează o ierarhie firească, în care trupul este vasul
sufletului, iar sufletul este vasul Duhului Sfânt, trupul devine şi el un
templu al Duhului Sfânt. Şi atunci, datoria noastră este de a ne păstra
trupul curat, pentru ca în el să se sălăşluiască Duhul. Deci, de a păstra
trupul curat şi a nu ceda impulsurilor trupului – a nu inversa ierarhia
firească, a nu ajunge ca trupul să ne stăpânească.
Şi anume, în principal sunt cele două instincte care există în trup
– al hrănirii şi al reproducerii – instincte ale păstrării continuităţii in-
sului şi a speciei. Acestea sunt şi în regnul animal. Dacă instinctele
acestea reuşim să le stăpânim, să le ţinem în limitele lor fireşti, atunci
asta este şi spre folosul trupului. Vedeţi că o hrană raţională (e domnul
doctor aici) ţine trupul sănătos, iar medicina, dacă te îmbolnăveşti, îţi
dă regim, te pune într-un fel să posteşti, să te înfrânezi. Una dintre
regulile vechi ale Sfinţilor Părinţi, pe care o regăsim în medicina con-
temporană, spune ca totdeauna să te ridici de la masă înainte de a fi
chiar sătul, să simţi că mai puteai mânca, asta te ajută să-ţi păstrezi un
echilibru. Asta o spun Sfinţii Părinţi de mult. Deci o înfrânare pe linia
asta, la fel pe linia cealaltă. Desfrânarea este şi o secătuire a trupului, o
slăbănogire a lui. Îl goleşte de energie. Pe când viaţa de familie echili-
brată te păstrează într-o armonie.
Trupul nu trebuie văzut ca un duşman, ci exact ca ceea ce este:
adică o bună „slugă”. Dar nu trebuie să ajungem ca pornirile trupeşti
să ne domine şi să ne conducem viaţa după aceste porniri trupeşti.
Ceea ce se cam întâmplă de obicei acum în lume. Părintele Galeriu
spunea: omul este situat în acelaşi timp: în lume – prin aceste porniri,
instinctul hranei şi al reproducerii; faţă-n faţă cu lumea – prin ştiinţă,
filosofie, artă; şi deasupra lumii – prin religie, credinţa în Dumnezeu.
Când ai credinţă, ajungi de fapt să-ţi birui firea, să nu mai fii stăpânit
de pornirile trupeşti, şi ajungi la demnitatea ta de om, aşa cum Dum-
nezeu te-a făcut, ca stăpân al creaţiei, şi-n primul rând al propriului
trup – în sensul bun al cuvântului.
Întrebare: Părinte, într-o lume plină de relativitate, ne puteţi vor-
bi despre adevăr?
Pr. Florin Botezan: E o modă a lumii de astăzi: a relativiza. A
relativiza totul. A ajunge să se impună, ca o trăsătură fundamenta-
302
Pr. Florin Botezan
lă a ceea ce se numeşte corectitudinea politică, a susţine că totul este

relativ. Hristos a spus: „Eu sunt Adevărul”. Această afirmaţie a lui
Hristos este esenţială; şi fiecare om, traiectoria vieţii fiecărui om,
traiectoria vieţii noastre, trebuie să pornească de la felul în care ne
raportăm la această afirmaţie a lui Hristos. Hristos zice: „Eu sunt
Adevărul” – şi Dumnezeu îţi lasă libertatea să accepţi sau să nu ac-
cepţi acest lucru. Dacă crezi că Hristos este Adevărul, înseamnă că
Adevărul este o Persoană şi că El este criteriul absolut al adevărului.
Şi nu este doar criteriu, ci El însuşi este Adevărul Care ni Se dăru-
ieşte spre împărtăşire. Dar, în acelaşi timp, Hristos îţi dă libertatea
să nu crezi. În esenţă, spun Părinţii, libertatea omului se reduce la
această libertate de a-I spune Da sau Nu lui Dumnezeu. Asta este
libertatea noastră. Şi atunci, crezi că Hristos este Adevărul? Ăsta
este Adevărul absolut, şi atunci pe asta se întemeiază viaţa noastră,
indiferent ce încearcă să-mi impună mie sistemele politice, pe care
le respect atâta timp cât se rezumă la ceea ce ţine de ele. Dar, în mo-
mentul în care ele depăşesc ceea ce este „al Cezarului” şi încearcă
să-mi impună minciuna, aici eu trebuie să am curajul să afirm aceas-
tă credinţă a mea că Hristos este Adevărul.
Întrebare: Mă refeream la un mod mai comun, pur şi simplu la
evenimente. Cum ne dăm seama de adevăr? Nu la sistemul politic şi la
tot ce se întâmplă acum în lume, ci pur şi simplu când sunt mai multe
puncte de vedere asupra unui lucru, a unui fapt în care punctele de ve-
dere sunt diferite, dar fiecare persoană a văzut altceva în acea situaţie.
Cum facem diferenţa?
Din public: Cu discernământ!
Dr. Mircea I. Popa: Dacă am avea aşa ceva, n-am mai avea probleme.
Pr. Florin Botezan: Sigur, dacă ajungem la darul acesta al dis-
cernământului – care este de fapt prezenţa în viaţa duhovnicească, să
ajungem să deosebim binele de rău şi să înţelegem unde este binele şi
unde este răul... Pentru că, dacă pornim pe linia asta, răul totdeauna
se maschează sub aparenţa unui bine; pentru că dacă răul s-ar arăta
în toată răutatea lui, el niciodată n-ar fi ales de nimeni. Dar el se mas-
chează sub aparenţa unui bine. Şi-atunci discernământul este să ve-
dem unde este cu adevărat binele şi unde este un aparent bine, un fals
bine. Şi-acum, dacă te referi la evenimente concrete ale vieţii, iarăşi,

criteriul este Hristos, Cuvântul Evangheliei.
Legat de Părintele Galeriu, că despre el vorbim, el spunea că l-a
preocupat – după ce văzuse filmul Zorba Grecul – că Zorba zice la un
moment dat: „Ei, ce-i binele, ce-i răul, astea-s lucruri relative”. Şi Părin-
tele a fost foarte marcat şi a stat şi s-a gândit: Totuşi, care-i criteriul care-
mi arată ce e binele, ce e răul? Şi a ajuns la concluzia că: Binele este ceea ce
zideşte, răul e ceea ce distruge. Deci, Binele zideşte, Răul distruge. Avem aici
un criteriu al Adevărului, deci binele zideşte, răul distruge.
Şi la ce ne raportăm noi în a discerne adevărul de minciună este
Hristos, este Cuvântul Evangheliei, este cuvântul Sfinţilor Părinţi.
Dacă este să mergem mai departe, cum să înţeleg eu ce am de făcut
în anumite momente ale vieţii? Despre asta vorbesc Sfântul Siluan
şi Părintele Sofronie. Cum pot afla voia lui Dumnezeu în anumite
circumstanţe ale vieţii mele, în care sunt pus să aleg între mai mul-
te variante, unde nu este neapărat a alege între păcat şi virtute? De
exemplu, să aleg ce facultate să urmez, dacă să mă căsătoresc sau să
nu mă căsătoresc, lucruri de acest gen.
Şi ei spun aşa: mai întâi să pui înaintea lui Dumnezeu ceea ce
cauţi tu să afli şi să te rogi lui Dumnezeu să-ţi descopere. Apoi, după
ce te-ai rugat, spun că există două căi, două modalităţi, ca tu să afli,
să primeşti răspunsul:
O cale este să te eliberezi de orice idee preconcepută, să te rogi
lui Dumnezeu să te lumineze şi să primeşti gândul pe care Dumnezeu
ţi-l dă. Însă spun că această cale este foarte grea şi periculoasă, pen-
tru că foarte uşor ajungem să ne autosugestionăm că, de fapt, ceea ce
vrem noi, Dumnezeu ne spune.
Atunci, la îndemâna noastră, a muritorilor de rând, este o altă
cale mult mai clară: şi anume, să te rogi ca Dumnezeu să-ţi descopere
care este voia Lui faţă de tine dându-i cuvânt duhovnicului. Te duci
la duhovnic, îi spui problema concis, şi primul cuvânt al duhovni-
cului îl primeşti ca de la Dumnezeu îl împlineşti fără să mai ceri
lămuriri suplimentare, pentru că lămuririle suplimentare-s de la om.
Îl împlineşti chiar dacă la început ţi se pare că-i un cuvânt banal şi
poate tu te aşteptai la cu totul altceva. Şi împlinindu-l, o să vezi că
acolo găseşti răspunsul lui Dumnezeu, în ascultarea ta şi în smerenia
ta de a împlini cuvântul duhovnicului.
304
Pr. Florin Botezan
Întrebare: Vorbiţi-ne despre dobândirea harului şi fapte de curaj.

Pr. Florin Botezan: Cred că cel mai mare curaj al omului este de
a împlini cuvântul lui Hristos. Nu a-şi risca viaţa în mod nebuneşte
pentru lucruri superficiale, ci a împlini cuvântul lui Hristos. Îţi tre-
buie curaj, pentru că de multe ori noi încercăm oarecum cuvântul lui
Dumnezeu să-l corectăm şi să-l adaptăm la neputinţa noastră. Adică
Hristos spune să întorci obrazul celui care îţi dă o palmă, iar noi zicem:
Ei, nu-i chiar aşa, că totuşi, dacă nu te opui răului, o să biruiască răul, trebuie
totuşi să te opui... Dar dacă noi am avea curajul să împlinim acest lucru
până la capăt, Dumnezeu ar întoarce cumva lucrurile şi ar birui binele
în final, poate chiar cu riscul martiriului. Şi-atunci, curaj înseamnă să
întorci şi obrazul celălalt când ţi se dă o palmă, nu din laşitate, ci din
contra, pentru a împlini cuvântul lui Hristos. Curaj înseamnă să-ţi iu-
beşti aproapele, să-ţi iubeşti chiar şi vrăjmaşul. Curaj înseamnă să nu
răspunzi răului cu rău, ci să răspunzi răului cu bine, să faci bine celui
care-ţi face rău, să-l binecuvântezi pe cel ce te blestemă. Astea sunt
fapte de curaj care cu adevărat aduc harul Duhului Sfânt.
Şi când avem putere să împlinim lucrurile acestea, cu adevărat
atunci harul Duhului Sfânt se revarsă asupra noastră. Mucenicii sunt
oamenii cei mai curajoşi, care au avut curajul să privească moartea în
faţă, şi pentru aceasta ei au primit har. Deci, mucenicii au primit cel
mai mare har, harul care le-a dat putere să sufere toate acele chinuri
groaznice, de la mucenicii din primele secole până la mucenicii vre-
murilor noastre, la mucenicii temniţelor comuniste despre care aţi şi
auzit acum. Curajul acesta de a-L mărturisi pe Hristos cu orice preţ,
neînfricat, neînfricaţi nici de ameninţări, nici de torturi, cu preţul vie-
ţii – ăsta e curajul cel mai mare, care le-a adus har. Le-a adus harul de
a răbda tot ceea ce au avut de suferit, chinurile, închisorile ş.a.m.d.
Harul mucenicilor, asta spun toţi Părinţii, este cel mai mare – harul pe
care-l primesc mucenicii.
De aceea, încă de la începuturi, Sfânta Liturghie se face pe o
bucată de pânză numită Antimis, pe care este reprezentată Punerea
în Mormânt a Domnului, şi în care sunt cusute Sfinte moaşte de mu-
cenici. Şi, de asemenea, în Sfânta Masă se pun moaşte de mucenici,
pentru că este un har atât de mare ale mucenicilor, care le sfinţeşte şi
trupul şi moaştele.
Întrebare: Părinte, aţi vorbit despre dragoste, aţi pomenit cele trei
categorii de dragoste: dragostea absolută – dragostea de Dumnezeu;
dragostea firească a părinţilor faţă de copii sau a copiilor faţă de părinţi
sau a fraţilor între ei; şi cealaltă categorie era dragostea pătimaşă. Dar
n-aţi pomenit de dragostea dintre soţ şi soţie, ea unde se încadrează?
Pr. Florin Botezan: Tot la dragostea firească.
Întrebare: Aş merge mai departe – la dragostea dintre prieten şi
prietenă.
Pr. Florin Botezan: Dragostea dintre soţ şi soţie este o dragoste
firească, dar care are chemarea de a se transforma într-o dragoste după
poruncă. Ea începe ca o dragoste firească, o atracţie reciprocă; iar Taina
Cununiei tocmai în asta constă, în a învăţa să iubim – ajutaţi de această
dragoste firească – a ajunge să iubim după porunca lui Hristos. Deci,
cu o dragoste mai înaltă. Sensul cununiei ăsta este: să învăţăm dragos-
tea. Iubirea dintre soţi, care se revarsă şi asupra copiilor, să ajungem
să o transfigurăm într-o dragoste după porunca lui Hristos care să
îmbrăţişeze pe toţi. Asta este calea normală, să spunem, a omului.
Iar călugării sunt cei care apucă pieptiş pe calea excepţională,
mult mai grea, în care încearcă de la început să iubească după poruncă
şi să îmbrăţişeze în iubirea lor pe toţi. Călugărul, când se retrage din
lume, nu se retrage uitând lumea sau blestemând lumea, ci din contră,
îmbrăţişând lumea în rugăciune, în dragoste, încercând din start să
iubească cu iubirea din Împărăţia lui Dumnezeu. Acolo nu mai este
cununie, acolo nu mai este soţ şi soţie, ci acolo este o dragoste după
poruncă, care-i uneşte pe toţi. Călugărul încearcă, încă din această via-
ţă, să ajungă la acea stare eshatologică a lumii ce va să fie, în care să-i
cuprindă pe toţi în iubire. Calea firească, normală, să spunem, pen-
tru cel mai puţin excepţional, cel obişnuit, este calea cununiei, pe care
pornind, ajutaţi de iubirea firească, suntem chemaţi s-o depăşim, s-o
transfigurăm, şi să ajungem la iubirea după poruncă.
Întrebare: Părinte, ce înseamnă să fii liber în ortodoxie? Ştiu că
Părintele Rafail Noica vorbeşte despre libertatea de „a fi”, nu de „a
face”. Ce înseamnă această libertate de „a fi”?
Pr. Florin Botezan: Spune Hristos că: „Aflând adevărul, adevărul
vă va face liberi”. Libertatea adevărată a omului este de fapt împărtă-
306
Pr. Florin Botezan
şire din libertatea lui Dumnezeu, înseamnă a te elibera de tot ceea ce te

ţine departe de Dumnezeu. Deci singura persoană cu adevărat liberă,
deplin liberă, este Dumnezeu, pentru că nu este condiţionat de absolut
nimic. Iar noi, ca fapturi create, avem o anumită limitare a libertăţii
noastre, şi mai departe, ne limităm libertatea ori de câte ori dăm drep-
turi vrăjmaşului asupra noastră prin păcatele care le săvârşim. Noi
ne auto-limităm libertatea noastră, şi atunci noi ne regăsim libertatea
atunci când ne eliberăm de tot ceea ce ne ţine departe de Dumnezeu şi
intrăm în comuniune cu El, Cel Care este cu adevărat liber. A face ceea
ce vrei nu este, de fapt, o libertate, pentru că noi nu ştim ce vrem. Este
o voinţă a noastră pervertită, care ne spune că eu acum vreau să fac un
păcat, pentru că sunt atras de dulceaţa păcatului, dar în adâncul meu,
eu ceea ce vreau de fapt este să dobândesc harul Duhului Sfânt. Orice
om, conştient sau inconştient, însetează după harul Duhului Sfânt. Şi
cel mai mare păcătos, în păcatele pe care le săvârşeşte, de fapt caută
harul Duhului Sfânt, iar păcatul este un surogat de proastă calitate,
am spune, care încearcă să imite, dar foarte prost, ceea ce de fapt harul
Duhului Sfânt dă în sufletul omului. Şi-atunci, voia mea profundă este
de a căuta harul Duhului Sfânt. Şi de aceea spun Părinţii că făcând
nevoinţă, adică tăindu-ţi voia ta păcătoasă, care te îndeamnă spre pă-
cat, îţi găseşti voia ta cea profundă, care este de fapt căutarea Duhului
Sfânt, căutarea lui Dumnezeu. Şi-atunci adevărata libertate nu este să
te laşi târât de patimi în stânga şi-n dreapta, pentru că asta e de fapt o
robie; ci adevărata libertate este libertatea de a fi, de a te regăsi pe tine
însuţi în comuniunea cu Dumnezeu.
Întrebare: Părinte, e optimist ceea ce-aţi spus despre căsnicii. Aşa
e normal. Însă nu sunt multe căsnicii bazate pe o dragoste firească,
poate nici măcar pe dragoste. Acela e într-adevăr idealul şi e normal.
Dar sunt atâtea cazuri...
Pr. Florin Botezan: Eu cred că, spre deosebire de vremurile tre-
cute când, în general, căsătoriile erau aranjate de părinţi, acum în zile-
le noastre marea majoritate a căsătoriilor se bazează pe dragoste – sau
ceea ce cred tinerii că este o dragoste. Există o atracţie reciprocă, care-i
face să se unească în Taina Căsătoriei. Or, dacă această unire eşuează,
eşuează tocmai datorită faptului că ei nu-s în stare să-şi asume această
asceză a dragostei. Pentru că dragostea adevărată înseamnă renunţare,
înseamnă jertfă, înseamnă să renunţi la tine însuţi, să-l pui pe celălalt

pe primul plan, înseamnă foarte multă răbdare în raport cu celălalt. Vă
recomand cu căldură cartea Viaţa de familie a Părintelui Paisie Aghio-
ritul, care atinge foarte bine probleme extrem de practice ale vieţii de
familie. Părintele Paisie spune că: Răbdarea capriciilor soţului te ajută de
fapt să-ţi tai voia proprie şi să înveţi să te smereşti, te duce spre smerenie. Or,
vedeţi, noi nu înţelegem asta, nu mai înţelegem. Mulţi tineri eşuează
în căsătorie tocmai pentru că ei nu mai înţeleg dragostea ca jertfă, ci
înţeleg dragostea aşa cum e în telenovele, numai ca o chestie foarte
superficială, doar atracţie reciprocă; şi când dau de greu, atunci fug de
greu şi cred că pot reuşi cu altcineva, cu altă persoană. Ceea ce de fapt
e o mare înşelare, pentru că dacă nu înveţi să-l iubeşti pe cel de lângă
tine, nici cu altcineva n-o să reuşeşti.
Încă o întrebare şi ne oprim, după aceea se face frig şi trebuie să
ne retragem la mănăstire. Aşa că trebuie să vă hotărâţi. Două între-
bări? Bine, aşa să fie. Vă rog.
Întrebare: Părintele Emilianos spune că Dumnezeu îţi dă căsăto-
ria atunci când eşti pregătit să suferi. Or, noi cum să pornim, la ce să
ne gândim când facem pasul acesta? Dragostea nu anulează această
suferinţă sau n-o îndulceşte?
Pr. Florin Botezan: Ba o îndulceşte. Tot Părintele Emilianos, în
acea extraordinar de frumoasă omilie despre căsătorie, poate cea mai
frumoasă omilie rostită despre căsătorie, spune: „Căsătoria este o cru-
ce, dar o cruce care înfloreşte”. Este o asumare a crucii. Este o mare
iluzie să-ţi închipui că actul căsătoriei este, aşa ca în telenovele, numai
lapte şi miere. Este o asumare a crucii. Noi de Cruce nu putem fugi.
Pentru că şi căsătoria, ca şi călugăria, reprezintă o asumare a Crucii.
Dar în căsătorie este o asumare a crucii în doi: în care dragostea fireas-
că ne dă putere să trecem, să depăşim momentele dificile şi să ajun-
gem la acea iubire după poruncă.
Legat de aceasta, ştiţi că Părinţii spun că omul e bine să se hotă-
rască a merge pe una din aceste două căi: călugăria sau căsătoria. Ar
mai fi a treia cale, a celibatului, dar care e foarte periculoasă, pentru
că omul, acolo, ajunge să-şi facă voia proprie. Cel mai mare lucru pe
care trebuie să-l învăţăm este să ne tăiem voia. Călugărul depune
votul ascultării şi-şi taie voia în faţa Stareţului. În familie trebuie să
308
Pr. Florin Botezan
ne tăiem voia unul în faţa celuilalt. Celibatarul riscă, nu în mod obli-

gatoriu, dar riscă să se obişnuiască să-şi cam facă voia proprie, chiar
dacă se spovedeşte. Repet, această cale e destul de periculoasă. Dar
nu este interzisă de Biserică. Doar că Părinţii atenţionează.
Întrebare: Aţi vorbit mai devreme de Dumnezeu ca Persoană. Cum
putem avea cu El o relaţie personală, ca de la persoană la Persoană?
Pr. Florin Botezan: Prin rugăciune. Vorbim cu Dumnezeu în
rugăciune. Trebuie ca, atunci când te rogi, să te rogi vorbind direct
cu Dumnezeu, nu lansând cuvinte în eter, aşa, gândindu-te cumva
la Dumnezeu ca la ceva care-i departe. Dumnezeu este foarte aproa-
pe. Să învăţăm să vorbim cu Dumnezeu, în rugăciunile pe care le
facem. Părintele Sofronie spunea unei doamne care nu găsea calea
spre Dumnezeu: „Vorbeşte direct cu Dumnezeu. Nu trebuie să fii
politicoasă cu Dumnezeu, spune tot ce ai, varsă tot necazul sufletului
tău ca şi cum ai vorbi cu cel mai apropiat prieten care te ascultă, te
înţelege şi te iubeşte”. Ăsta-i punctul de pornire. Rugându-ne astfel
lui Dumnezeu, vom simţi prezenţa Lui ca Persoană alături de noi. Eu
vă mulţumesc pentru această seară.
Audienţa: Şi noi vă mulţumim.
» Joi, 25 iulie «
Câteva date din dosarele C.N.S.A.S. privind

arestarea, anchetarea şi detenţia
Părintelui Galeriu
Bogdan Georgescu
Bogdan Georgescu: Poate mulţi dintre dumneavoastră sunteţi

născuţi după 1990 şi n-aţi avut ocazia să aflaţi cum putea fi urmărit un
om, mai ales dacă era vorba de un om al Bisericii. Aşa că voi sări peste
detalii biografice pe care le cunoaşteţi, despre care s-a vorbit aici, şi
voi intra direct în temă, despre cum apare Părintele Galeriu prezentat
în dosarele Securităţii. Putem spune că Părintele a intrat în atenţia Se-
curităţii în 1949, când a ascuns un fruntaş liberal. Se numea Victor Ni-
colau şi ocupase, prin 1946, funcţia de Secretar General al organizaţiei
PNL Ploieşti. Puţină lume ştie că Părintele Galeriu a activat scurt timp
în PNL-Bejan în anii 1946-1947, ba chiar la alegerile din 1946 a fost de-
legat al PNL-Bejan în comuna Poienarii Burchii unde era preot paroh.
Comuna Poenarii Burchii e în judeţul Prahova, puţin mai la sud de
Crivina. Probabil ştiţi unde e Crivina, chiar pe calea ferată Bucureşti–
Ploieşti. La rugămintea lui Victor Nicolau, Părintele îl ascunde la socrii
săi. Cum s-au desfăşurat evenimentele nu insist. Cert este că Victor Ni-
colau era deja condamnat la doi ani şi voia să se ascundă, iniţial, până
la recurs. El spera într-o revizuire a procesului. Ce se întâmplase? El
împrumutase o sumă de la Banca Creditul Minier, pe care voia să o
pună la dispoziţia partidului pentru alegerile din 1948. Vă veţi mira
poate: alegerile din 1948? Toată lumea ştie că după alegerile furate din
noiembrie 1946 se terminase cu Opoziţia. Alegeri totuşi au mai fost. La
24 februarie 1948 Adunarea Deputaţilor s-a autodizolvat şi au urmat
alte alegeri la 28 martie 1948. La aceste alegeri au participat nişte par-
tide de care poate puţină lume îşi mai aminteşte azi. În primul rând,
Partidul Muncitoresc Român. Ştiţi ce era PMR?
310
Bogdan Georgescu
Din sală: Partidul Comunist deghizat.

Bogdan Georgescu: Aproximativ; PMR a apărut din fuziunea
Partidului Comunist Român cu Partidul Social Democrat al lui Rădă-
ceanu-Ştefan Voitec. Ceilalţi au rămas Partidul Social Democrat In-
dependent şi au avut soarta partidelor istorice. Deci la alegerile din
1948 au participat, în afară de PMR, în primul rând partidul lui Petru
Groza, Frontul Plugarilor. Au mai participat acest PNL–Bejan, de care
am vorbit, şi PNŢ–Alexandrescu, poate n-aţi auzit de el. Alexandrescu
era ţărănist, şi se ştie că ţărăniştii au fost cei mai persecutaţi dintre
membrii partidelor istorice; totuşi, câţiva ani Alexandrescu a ocupat
portofoliul de ministru al Cooperaţiei în primele două guverne Gro-
za. Şi a mai participat UPM, Uniunea Populară Maghiară.
Revenim. Deci Părintele acceptă să-l ascundă pe Victor Nicolau
la socrii săi, Teodor Mirică şi soţia. Victor Nicolau îşi schimbă de
câteva ori gazda, încercând să scape de urmăritori; în cele din urmă
e arestat pe 1 sau 2 septembrie 1949. La anchetă Nicolau a făcut „de-
claraţii complete” şi ca urmare a fost anchetat şi Părintele. E aproape
sigur, din punctul meu de vedere, că Părintele n-a fost condamnat
judiciar, deşi în actele Securităţii se spune că a fost condamnat 3 luni
în 1949 pentru că a ascuns, la domiciliul socrilor săi din Bucureşti,
pe Victor Nicolau, fruntaş PNL. Probabil că n-a fost nici judecat, nici
condamnat, pentru că în nici unul dintre dosarele sale penale – are
două dosare la C.N.S.A.S. – nu apare vreo sentinţă judecătorească.
Deci, probabil, a beneficiat de o decizie administrativă a Ministeru-
lui Afacerilor Interne, lucru des întâlnit la vremea aceea. De pildă,
Părintele Arsenie Boca a „beneficiat” de două astfel de decizii admi-
nistrative ale M.A.I.: una din ’51 până în ’52, alta din ’56 până în ’57.
Dar revenim. Deci Părintele a fost încarcerat prima oară în 1949,
timp de 3 luni, la Penitenciarul Vornicu Mărgineni. După aceste trei
luni şi-a reluat activitatea, s-a transferat de la parohia Poenarii Burchii
la parohia Podul Vadului, de unde a venit în Ploieşti la biserica Sfân-
tul Vasile. N-am găsit data exactă când a venit la această parohie. Şi-a
continuat activitatea, era urmărit, apar o mulţime de note informative
despre el în dosarele sale informative. Dar până în 1952 nu s-a mai
întâmplat nimic, pentru că n-au găsit ceva până atunci, sau n-au mai
dorit până atunci să-l aresteze din nou.
Câteva date din dosarele C.N.S.A.S. privind 311
arestarea, anchetarea şi detenţia Părintelui Galeriu
În 1952 e arestat din nou, a doua oară, şi e acuzat că a făcut parte

din comitetul de conducere al PNL-Tătărăscu, scrie ofiţerul de securi-
tate care a completat actele. Tătărăscu a fost vice-premier şi ministru
de externe în primul guvern Groza. Doar că, în primul rând, Părinte-
le n-a făcut parte din PNL-Tătărescu, ci din PNL-Bejan, dar asta nu e
prea important. Mai important e că n-a făcut parte din comitetul de
conducere al niciunui partid. Făcea doar parte din comitetul de con-
ducere pe comuna Poenarii Burchii, ceva foarte mic, nicidecum la ni-
vel naţional. Nici de astă dată nu e judecat, fiind încarcerat conform
ordinului 490 „Cabinet”, aşa apare în acte. (Indicaţie pentru derularea
imaginilor proiectate) Vă rog anexa 2, pagina a doua, se vede: „La data
de 15 august a fost reţinut conform ordinului 490 şi încadrat în CM –
CM înseamnă „Colonie de Muncă” – pe timp de patru ani”. Mai întâi
să vedem ce e cu acest „cabinet”. Al cui cabinet era? Al ministrului
de interne. Cine era atunci ministru de interne? Alexandru Drăghici.
Drăghici a avut o mare contribuţie în distrugerea Rezistenţei de orice
fel din România, inclusiv cea bisericească. Nu numai arestări, dar el a
avut o mare contribuţie la decretul 410 din 1959. Ştiţi la ce se referea
acest decret? Închiderea mănăstirilor, a unui mare număr de mănăs-
tiri. Au mai rămas câteva. De altfel datorită intervenţiei lui şi a oa-
menilor lui, multe mănăstiri fuseseră deja închise până în octombrie
1959, când a fost promulgat decretul.
Dar să revenim la Părintele Galeriu. Aici, vedeţi, se spune că a fost
încadrat în colonie de muncă 4 ani. Mai probabil au fost 5 ani, se pare
că e o greşeală în acest referat al unui locotenent Gheorghe Cazan, de
la Securitatea din Ploieşti. În alte acte apare 5 ani şi e mai credibil. De
ce? Pe de o parte, cartoteca din Bucureşti pare mai bine documentată,
şi chiar modul cum îşi redactează actele. Iată (indicaţie pentru derularea
imaginilor proiectate): se vede că erau mai cu şcoală decât locotenentul
Cazan. În al doilea rând şi cel mai important, chiar în dosarul său de
penitenciar se afirmă, negru pe roşu: „Închis la data de 16 august 1952,
se eliberează la data de 16 august 1957”, deci 5 ani. Deci urma să fie
încadrat tot printr-o decizie administrativă M.A.I., 5 ani într-o colonie
de muncă. Un lucru mai neobişnuit, faţă de ce-am mai găsit eu prin
dosare, deoarece astfel de decizii administrative nu trebuiau să depă-
şească doi ani. Şi n-am găsit să se stea mai mult de doi ani. Eventual îl
312
Bogdan Georgescu
arestau din nou, îi mai dădeau o condamnare sau o decizie adminis-

trativă, dar încercau să păstreze aparenţele. Din fericire Părintele n-a
stat atât. În a doua detenţie a stat un an, două luni şi şapte zile, până
la 23 octombrie 1953. Nu trebuie considerat asta un favor din partea
autorităţilor comuniste. El a beneficiat de „dezgheţul” din anul 1953.
După cum se ştie, la 5 martie 1953 a murit Stalin. Iar după venirea la
putere a lui Hruşciov a urmat o perioadă de relativă relaxare politică1.
Timp în care au fost eliberaţi şi la noi mulţi deţinuţi politici, mai ales
dintre cei ce nu fuseseră judecaţi. Era cazul Părintelui, care nu fusese
judecat. Poate unii dintre dumneavoastră aţi citit romanul lui Nicole
Valery Grossu, Binecuvântată fii, închisoare. Ea a stat 4 ani în închisoare,
din ’49 până în ’53, tot fără a fi judecată, n-am studiat dosarul dar cred
că tot prin decizie administrativă M.A.I., şi a fost eliberată tot pe fon-
dul acestui dezgheţ, acestei relaxări politice. Deci la 23 octombrie 1953
Părintele e eliberat. (Indicaţie pentru derularea imaginilor proiectate) Daţi
anexa 3, vedeţi, spune că „a fost încadrat în colonie de muncă pe timp
de 60 de luni, conform procesului verbal numărul 7 din 1952, pentru
faptul că a fost membru în comitetul PNL-Bejan”. Cei de la Bucureşti
au făcut un act mai exact decât cei de la Ploieşti, au pus măcar de data
asta Bejan în loc de Tătărăscu. De altfel, dacă vedeţi cine semnează, sunt
grade mai mari, colonel, căpitan, nu locotenentul Cazan de la Ploieşti.
Revenind, Părintele a fost eliberat în 23 octombrie de la Penitenciarul
Văcăreşti, după cum vedeţi şi în procesul verbal. Se pare că a stat la
Canal o perioadă mai scurtă, şi nici asta nu poate fi considerat un fa-
vor din partea comuniştilor, pentru că nu era considerat „duşman al
poporului”. Nu apare nicăieri în dosare aşa ceva, cum se întâmplă în
1
În contextul acestui vremelnic „dezgheţ” din 1953, eliberarea preoților din acel an a avut
loc în urma unei atitudini curajoase a Mitropolitului Nicolae Bălan faţă de Petru Groza şi a
intervenţiei acestuia pe lângă Gheorghiu-Dej, conform chiar mărturiei Părintelui Constan-
tin Galeriu: „În iulie 1953, la o şedinţă a Sfântului Sinod, ca să-i câştige pe ierarhi, Petru
Groza (ăsta e un amănunt care nu prea s-a publicat) a dat nişte distincţii capilor Bisericii,
un fel de medalii [...] Şi în plin Sinod, Mitropolitul Ardealului de atunci, Nicolae Bălan, a
refuzat – era în legătură veche cu Petru Groza; Petru Groza era chiar membru în Adunarea
eparhială a Sibiului, a fost fiu de preot. Şi, fie că s-au înţeles înainte, fie că a fost o atitudine
de moment, această decoraţie Nicolae Bălan i-a dat-o înapoi şi i-a spus: Nu pot primi o ase-
menea distincţie atâta vreme cât preoţi de-ai mei stau în puşcărie. Şi atunci, ce-a făcut, ce-a dres
Petru Groza cu Gheorghiu-Dej, cert e că s-a decis să elibereze dintre preoţi; căci în 1952
fuseseră două mari arestări, la nivel de zeci de mii în toată ţara” (apud Dorin Popa – ed., Cu
Părintele Galeriu între Geneză şi Apocalipsă, Harisma, Bucureşti, 2002, pp. 98-99).
alte cazuri, şi nu fusese nici judecat. Se pare că a stat vreo două luni
şi ceva, la începutul detenţiei, în colonia de muncă de la Canal. După
care ştim că a stat cam un an la şantierul Ghencea. De unde ştim? La
trei zile după eliberare, pe 26 octombrie 1953, e chemat la Securitate la
Ploieşti şi întrebat: „Cum te-ai simţit pe şantierul Ghencea?”. Părintele
răspunde: „Şantierul Ghencea a fost o şcoală foarte interesantă timp
de un an”. De aici tragem concluzia că a stat aproximativ un an pe
şantierul Ghencea. De altfel, faptul că a fost eliberat de la Penitenciarul
Văcăreşti, deci tot din Bucureşti, ne face să credem că a stat o perioadă
de detenţie în Bucureşti. Au urmat alte persecuţii, era urmărit în bise-
rică dacă primeşte credincioşi din Oastea Domnului, mulţi informa-
tori se interesau de subiectul ăsta, dirijaţi de Securitate, nu din proprie
iniţiativă. Părintele se pare că a avut legături cu Oastea Domnului câtă
vreme a fost legală. Mai târziu, ca să nu-i piardă, nu i-a mai lăsat să
cânte în biserică cântecele lor de pocăinţă. Ţinea însă duminica după-
masa nişte întâlniri în care citea şi tâlcuia fragmente biblice. Mai târziu
intensificându-se presiunea, a renunţat la ele.
În septembrie 1961 e din nou arestat, a treia oară, şi anchetat
timp de 7 zile. Mulţi informatori l-au asaltat dar n-au aflat pentru ce.
De altfel se consemnează în notele informative: „A devenit foarte pre-
caut după această arestare”. Mă gândesc că poate devenise mai pre-
caut chiar dinainte, mai fusese de două ori arestat. Dar ştim pentru ce
fusese arestat, pentru că pe 18 septembrie 1961 maiorul Muraru Ion
scria într-o notă informativă: „Galeriu va mai fi anchetat de noi în le-
gătură cu alţi preoţi din oraşul Ploieşti despre care nu a fost anchetat”.
Deci ăsta a fost subiectul anchetei. O perioadă iarăşi s-au mulţumit, să
zicem, cu o hărţuială informativă, căci la el în casă intra foarte multă
lume şi pe vremea când stătea la Ploieşti. Îşi dăduse seama despre unii
dintre ei că sunt informatori, despre alţii nu, dar oricum devenise foar-
te precaut. Dar numărul de note informative e extraordinar de mare,
chiar dacă nu spun nimic. Deci sunt foarte mulţi informatori, vezi o
mulţime de note pe nume conspirative, diferite note. Intrau la el în
casă, îl trăgeau de limbă. Unii nu erau din Ploieşti, veneau şi din alte
părţi. La 8 august 1971 i se deschide dosar de urmărire informativă.
Să vedem mai întâi ce înseamnă asta. E o diferenţă între dosar infor-
mativ şi dosar de urmărire informativă, DUI, cum îi spun ei pe scurt.
314
Bogdan Georgescu
În dosarul informativ apar diverse note informative ocazionale, date

la cererea Securităţii sau a informatorilor. Dosarul de urmărire infor-
mativă e mult mai riguros. Sunt „dirijaţi” informatorii spre „obiectiv”,
după care chemaţi să dea note informative. În unele cazuri dădeau
note informative săptămânal. În anumite cazuri se monta şi „tehni-
că operativă”, adică microfoane, acasă şi dacă se putea, şi la serviciul
„obiectivului”. În cazul Părintelui se pare că nu s-au montat micro-
foane, pentru că nu apare nici o transcriere a nici unei discuţii, nici
de-acasă, nici de la biserică, de nicăieri, cum se întâmpla în alte cazuri,
cum am găsit la Radu Gyr sau alţii.
La 1 octombrie 1973 Părintele e chemat la Bucureşti ca spiritual
al Institutului Teologic. Ca urmare, prin noiembrie-decembrie 1974,
de-abia la un an, Securitatea Bucureşti cere Securităţii Ploieşti să tri-
mită la Bucureşti toate materialele pe care le are despre Constantin
Galeriu. (Indicaţie pentru derularea imaginilor proiectate) Daţi vă rog,
dacă vreţi, mai jos, vedeţi aici pentru ce i s-a deschis Părintelui do-
sar de urmărire informativă: „Discută cu oameni serioşi ideologia şi
doctrina filozofică a lui Nae Ionescu” şi „ar deţine cursul acestuia
litografiat”. Îl bănuiau din 1971 c-ar avea cursul lui Nae Ionescu, de
aceea se spune că în anii ’80, când în casa Părintelui au intrat doi hoţi
şi l-au bătut, n-au fost doi hoţi, ci doi securişti care voiau să vadă
dacă are scrieri „subversive” în bibliotecă. (Indicaţie pentru derula-
rea imaginilor proiectate) Daţi acum jos vă rog, spune: „nu se con-
firmă”. Spune că informaţiile potrivit cărora s-a deschis acest dosar
nu se confirmă. Cu toate acestea, ei menţin dosarul deschis, asta se
întâmpla la 3 decembrie 1974, după mai bine de 3 ani. De ce? Pentru
că „a ajutat membrii asociaţiei Oastea Domnului, ar fi avut legături
cu persoane din străinătate”, şi acum partea cea mai... (Indicaţie pen-
tru derularea imaginilor proiectate) „pentru că are influenţă asupra
unor persoane din ţară datorită preocupărilor sale scriitoriceşti pu-
blicând mai multe lucrări pe linia cultului ortodox”. Ăsta era un mo-
tiv să menţină un dosar de urmărire informativă, care însemna...
Întrebare: Şi cartea Misiunea noastră cu caracter anticomunist?
Bogdan Georgescu: Da, bine, aşa spun ei. Că a scris în ’45 cartea
Misiunea noastră. Această carte a scris-o la îndemnul, la cererea mi-
nistrului de atunci al Cultelor, Burducea, şi nu era exact o carte cu

caracter anticomunist, ci pur misionar creştin. Asta e o minciună a Se-
curităţii. Multe astfel de cazuri întâlnim.
După ce documentaţia a fost trimisă la Bucureşti, Securitatea
Bucureşti, 7 luni şi jumătate mai târziu, închide dosarul de urmărire
informativă la 17 iulie 1975, îl clasează şi rămâne în evidenţă generală.
Alte lucruri importante nu prea s-au mai întâmplat. Vă mulţumesc
pentru atenţie. Întrebări?
Întrebare: Membru FDC zice acolo, mi se pare interesant.
Bogdan Georgescu: Da. Faptul că a fost membru FDC e intere-
sant. Prima oară este afirmat acest lucru abia într-o notă informativă
din 26 iunie 1973, poate n-o să vă vină să credeţi cât de târziu, lucrul
ăsta i-ar fi îngreunat mult situaţia la cele trei arestări.
Întrebare: Ce înseamnă FDC?
Bogdan Georgescu: Înseamnă Frăţiile de Cruce. Mişcarea avea
Aripa, un nivel mai mic, apoi Mănunchiul de Prieteni, despre care aţi
auzit, mai erau Frăţiile de Cruce, după care deveneai membru. Mănun-
chiul şi Frăţiile erau făcute şi din seminarişti. Poate atunci a intrat şi
Părintele în Frăţii, dar nu se ştie să fi desfăşurat vreo activitate pe linia
aceasta.2 Şi asta m-a mirat, de ce Securitatea a pierdut din vedere până
în ’73 acest amănunt important, care i-ar fi îngreunat mult situaţia în
timpul arestărilor. Dacă-ţi scria aşa ceva pe dosarul de penitenciar,
situaţia ta se îngreuna mult.
Întrebare: Ce era acoperit cu negru la anexa precedentă?
Bogdan Georgescu: Sunt informaţii secretizate de C.N.S.A.S.,
care pot desecretiza anumite persoane despre care încă nu putem afla,
sunt în viaţă ş.a.m.d. Dacă nu mai aveţi întrebări eu vă mulţumesc
încă o dată pentru atenţie.
Moderator: Mulţumim. Aţi văzut câte ceva din situaţia, persecu-
ţiile, stresul, urmăririle, tracasările, chiar teroarea la care erau supuşi
2
Părintele Galeriu însuși a mărturisit că n-a participat la mişcarea legionară; ca dovadă,
relatează de pildă că, deși a fost student eminent, a avut bursă în toți anii de studiu cu
excepția perioadei guvernării legionare – care nu i-ar fi tăiat bursa dacă ar fi fost membru
al lor (Dorin Popa – ed., Cu Părintele Galeriu..., op. cit., p. 104-105).
316
Bogdan Georgescu
în special preoţii în regimul comunist. Sunt cercetări incipiente, sigur,

vor continua. Părintele Moise a scris cu excepţional discernământ des-
pre aceste lucruri în Valeriu Gafencu, Sfântul închisorilor, a scris şi refe-
ritor la FDC şi cum trebuie privite aceste informaţii de la C.N.S.A.S.:
toate trebuie receptate cu mult discernământ, simţ critic şi precauţie,
sunt dosare incomplete, documente lipsă, date contradictorii, infor-
maţii false, multă manipulare din partea autorităţilor comuniste.
Rezistenţa anticomunistă armată
din Munţii Făgăraş:
grupul de partizani Haşu-Ogoranu.
Portrete ale partizanilor și sprijinitorilor
(1950-1955/1956)
Ioana Haşu
Istoria Grupului Ogoranu
Ioana Haşu: Înainte de a prezenta pe scurt istoria acestei gru-

pări, punctez importanța unui studiu de caz la nivel microistoric în
ce privește rezistența din munți. Unele exagerări și inexactități pre-
zente în discursuri publice sau lucrări istoriografice pe această temă
vin dintr-o abordare monolitică și o interpretare în alb-negru a feno-
menului rezistenței. Consecința firească sunt controversele care au
marcat dezbaterile pe această temă. Analiza cazurilor particulare arată
că rezistența armată împotriva comunismului a fost un fenomen cu
structură heterogenă. Concluzii oneste privind motivația luptători-
lor, apartenența lor socială și politică, rolul mișcării de rezistență în
primul deceniu după instalarea comunismului, pot fi susținute după
studierea fiecărui caz în parte. Deși există puncte comune în structura
grupărilor și acțiunile lor, rezistența armată împotriva comunismu-
lui din România nu a fost coordonată la nivel național, așadar fiecare
grup a avut o dinamică și istorie proprie.1
Rezistența armată împotriva comunismului e un fenomen ce
face parte din istoria recentă a României, iar cunoașterea acestui epi-
sod poate fi un demers de definire a identității noastre. Luptătorii
din munți sunt părinții și bunicii generației active a României de as-
1
Ion Gavrilă Ogoranu, Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. III, Edi-
tura Marineasa, Timişoara 1999, p. 3.
318
Ioana Hașu
tăzi. Cunoscându-i, putem înțelege și asimila o moștenire istorică și

emoțională ce a fost transferată societății de azi.
Se poate afirma că rezistenţa anticomunistă din România a fost
una dintre cele mai adevărate din Europa. E important să ştim acest
lucru când vorbim de rezistenţa împotriva comunismului.
Lucrări istoriografice consemnează 14 zone de rezistență armată
anticomunistă în România.2 Numărul exact al organizațiilor nu poate fi
stabilit însă cu exactitate. Liderul grupării din munții Făgăraş, Ion Ga-
vrilă Ogoranu, citează în memoriile sale un raport intern al Securității
care indica existența a „1300 bande teroriste în toată țara”.3 Istoricul
Dobrin Dobrincu notează că Securitatea raporta în 1949 eliminarea a
„1196 organizații și grupări contrarevoluționare / subversive” între 23
August 1944 și ianuarie 1949.4 Ambii autori consideră cifrele exagera-
te, în contextul în care statisticile falsificate erau o obișnuință a apa-
ratului de stat comunist. Poliția politică nu făcea excepție: raportarea
unui număr cât mai mare de bande anihilate însemna îndeplinirea cu
succes a misiunii. O estimare mai realistă a fost făcută de Fundația
Luptătorii din Rezistența Armată Anticomunistă, care a identificat circa
200 de grupuri active de rezistență armată în perioada 1948-1960.5
Rezistenţa din Munţii Făgăraş a fost cea mai de durată din Ro-
mânia. Au fost două grupuri de rezistenţă – unul pe versantul nordic
al Făgăraşilor, altul pe cel sudic. Ele au fost foarte importante în istoria
României şi a Europei de Est. Chiar Securitatea consemna că cele două
grupuri – Ogoranu pe versantul nordic, Arnăuţoiu pe cel sudic – erau
cele mai importante grupări de rezistenţă armată din România. Aşa au
devenit principalul obiectiv al Securităţii!
În prima jumătate a anilor 1950, pe versantul nordic a activat
grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu. Aşa-numitul „Grup Ogora-
nu” era clasat de Securitate pe locul întâi într-un top al „celor mai
importante bande” din țară.6 Scopul prezentării mele e să arăt cum
2
Dorin Dobrincu, „Historicizing a Disputed Theme: Anti-Communist Armed Resistance
in Romania”, în Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central
Europe, ed. Vladimir Tismăneanu, Budapest-New-York: CEU Press, 2009, p. 317.
3
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. IV, Făgăraş: Mesagerul de
Făgăraş, 2004, p 5.
4
D. Dobrincu, „Historicizing...”, op. cit., p. 334.
5
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. IV, op. cit., p. 3.
6
Dorin Dobrincu, „Începuturile rezistenței armate anticomuniste în România”, în Anua-
rul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, vol. 34, Iași, 1997, p. 457.
Rezistenţa anticomunistă armată din Munţii Făgăraş: 319
grupul de partizani Haşu-Ogoranu
s-a format și a acționat acest grup de rezistență, și să descriu profilul

câtorva dintre cei ce au făcut parte din mișcare.
Pe versantul sudic a fost grupul de la Nucşoara, Argeş, condus
de Toma Arnăuţoiu. Au fost şi femei în acest grup, ceea ce nu s-a în-
tâmplat în alte grupuri de rezistenţă vânate de autorităţile comuniste,
şi rar s-a întâmplat în ţările est-europene ocupate de Armata Roşie.
Iată aici o fotografie cu Toma Arnăuţoiu şi Maria Plop, care au avut
un copil în munte, născut într-o peşteră. Erau doar ei doi: femeia care
năştea şi bărbatul ei. El a ajutat-o, au supravieţuit şi mama şi copilul.
Foarte pe scurt... povestea lor o puteţi găsi, poate unii o ştiţi. Doi ani
a trăit în munte, în peşteră, această familie cu copilul lor, după care
au fost prinşi de Securitate. Tatăl, Toma Arnăuţoiu, a fost executat la
Jilava. Mama a fost condamnată pe viaţă şi a ajuns la închisoarea de la
Miercurea Ciuc – o închisoare dedicată femeilor. Ştim cât de frig e la
Miercurea Ciuc, iar închisoarea nu era încălzită. Majoritatea femeilor
mureau acolo. Asta s-a întâmplat şi cu Maria Plop, a murit. Copilul a
fost şi el arestat laolaltă cu părinţii, la vârsta de doi ani. A stat câteva
luni în celulă cu părinţii lui, până când gardienii s-au plictisit de urle-
tele copilului şi a ajuns la un orfelinat. Pentru că Securitatea, aşa cum
ştim, se răzbuna până la ultima picătură. Adică nici măcar copilul n-a
fost dat rudelor, ci a fost trimis, fără a se spune identitatea, la un or-
felinat din Câmpulung. Era o fetiţă. A rânduit Dumnezeu ca o familie
bună din Bucureşti să o înfieze după doi ani, fără să ştie nimic despre
ea, nici măcar cine e, cum o cheamă. Şi nu şi-a aflat povestea decât
după treizeci de ani. Era cam de vârsta mea când părinţii i-au spus că
a fost înfiată şi a simţit nevoia să-şi caute identitatea, să-şi ştie părinţii
şi toată povestea. A scris o carte pe care o puteţi găsi, Povestea familiei
Arnăuţoiu din Nucşoara de Elena Ion Arnăuţoiu. E violonistă, e în Bu-
cureşti şi are o poveste incredibilă legată de Rezistenţă.
Grupul de rezistență de pe versantul nordic s-a format la câțiva

ani după instalarea oficială a comunismului, mai exact în primăva-
ra anului 1950. Mișcarea a fost activă până în 1955-1956, când ultimii
partizani – cu o excepție – au fost arestați. Singurul care a nu a fost
prins de Securitate a fost Ion Gavrilă Ogoranu (1 ianuarie 1923 – 1
320
Ioana Hașu
mai 2006), cel mai cunoscut lider al grupului. Acesta s-a ascuns singur,
vreme de încă 20 de ani după anihilarea formațiunii.7
Rezistenţa a început după alegerile fraudate din 1946. Ceea ce-i
unea pe partizani era dorința de a răsturna regimul instalat atunci
abuziv în România. Atunci au început primele abuzuri ale comunis-
mului: confiscări, persecutarea aşa-zişilor ţărani „chiaburi” – care
intrau în atenţia Securităţii fără să aibă nici o altă „vină”, cu excepţia
celor ce aveau simpatii politice PNL, PNŢ, sau erau preoţi ş.a.m.d.
Între ei era şi familia bunicilor mei, consideraţi chiaburi. Erau din
satul Pojorâta, de lângă Făgăraş, şi aveau o casă înstărită. Din zona
Făgăraşului, în vremea străbunicilor mei, oamenii puteau să plece în
America, să lucreze, să se întoarcă cu bani şi să-şi clădească o gos-
podărie înstărită, ceea ce au făcut şi unele din surorile străbunicilor
mei. Drept care aveau o casă, pământ, animale, gater...
La început au fost mulţi oameni care au vrut să fugă, nu numai
în zona Făgăraşului, ci şi pe partea cealaltă, de Argeş. Grupuri de
rezistenţă au fost şi în alte zone. Eu mai lucrez cu copii într-un atelier
despre Rezistenţa din munţi şi îi întrebam: – Ce credeţi că au făcut oa-
menii care au suferit nedreptăţile astea? – S-au adunat şi au fugit. – Unde?
Până la urmă intuiţia îi făcea să spună: – În munţi. Unde decât în
munţi puteau fugi? Într-adevăr, rezistenţa a fost în zonele muntoase.
Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului, spunea că n-au ajuns
în rezistenţă toţi cei care ar fi vrut, ci doar cei care n-au mai avut în-
cotro, care intraseră deja în vizorul Securităţii, care au avut curajul
să-şi asume calea asta, pentru că ştiau ce urmează, nu doar pentru ei,
ci şi pentru familiile lor. În toate cazurile persecuţia a mers până la a
doua şi uneori a treia generaţie după ei.
În ce privește componența grupului, au fost totuşi puţini în re-
zistenţa armată efectivă. La fel, întrebam copiii când lucram cu ei: Câţi
credeţi că au fost? Şi ei spun: cinci mii, trei mii, câteva sute... Nu; pe ver-
santul de nord au fost 12 oameni. [Indicaţie pentru derularea fotografiilor
proiectate] Iată o imagine unde sunt 15; dar cei doi de jos n-au fost cu ei
în munţi – au fost omorâţi în prima perioadă, înainte să plece în munţi.
7
După arestarea celorlalți membri ai grupului din munții Făgăraș, Ion Gavrilă Ogoranu
a petrecut cea mai mare parte a timpului în județul Alba, unde a fost găzduit de Ana
Săbăduș, văduva unui prieten al său care murise într-o închisoare politică. Ion Gavrilă
Ogoranu a fost arestat în 1976, anchetat și eliberat după o scurtă perioadă. A fost supra-
vegheat de Securitate până în 1989.
Sunt fotografii amestecate, unele sunt făcute de Securitate, vă puteţi

da seama după felul în care arată oamenii; iar dacă vreunul e zâmbi-
tor, sigur e poză de familie. Erau tineri provenind de la țară, dar cu
nivele de educație diferite și cu orientări politice mai puțin omogene
decât arată unele relatări istorice8.
Cei din Munții Făgăraş știau că în România existau și alte
grupări de rezistență și sperau să ia legătura cu ceilalți partizani.
Așteptau un moment prielnic pentru a acționa coordonat, eventu-
al cu ajutor extern. Sperau că americanii nu vor accepta ca țările
din Europa Răsăriteană să rămână sub dominație sovietică. Ideea
plecării în munți a avut-o Andrei Hașu, cel mai în vârstă și primul
conducător al grupului.
La câteva luni după fuga în munți, partizanii au fost condamnați
în lipsă – pentru „constituire în bandă cu scop terorist și crimă de
uneltire împotriva regimului”. A fost un proces răsunător, publicat în
ziarele vremii – ca şi în cazul altor grupuri. Ca urmare, în iulie 1951,
pe casele părintești ale partizanilor din Țara Făgăraşului au fost afișate
sentințele de condamnare. Andrei Hașu a fost singurul condamnat la
8
Apartenența politică a partizanilor din Făgăraș a fost subiect de controverse de-a
lungul timpului. Unii cercetători susțin că gruparea din Făgăraș era formată exclu-
siv din legionari. Vezi Liviu Pleșa, „Apartenența politică a membrilor rezistenței”,
în Mișcarea Armată de Rezistenţă Anticomunistă din România 1944-1962, Gh. Onişoru
(coord.), Studii CNSAS vol. 2, ed. Kullusys, Bucureşti, 2003, p. 155; Adrian Brișca,
Radu Ciuceanu, Rezistența Armată din Munții Făgăraș, București: Institutul Naţional
pentru Studiul Totalitarismului, 2007, pp. 17, 22; Constatin Vasilescu, Rezistența Ar-
mată Anticomunistă, Predania, 2013, pp. 53-69. Există însă și lucrări care notează că
unii luptători din munți fie nu aveau afiliere politică, fie erau simpatizanți ai parti-
delor istorice. Pentru analize nuanțate ale apartenenței politice a partizanilor vezi:
Raluca Nicoleta Spiridon, „Legenda Mișcării Naţionale de Rezistență”, în Mișcarea
Armată de Rezistență..., op. cit., p. 355; D. Dobincu, „Historicizing...”, op. cit., p. 328;
Iuliu Crăcană, „Rezistența anticomunistă din munții Făgăraș între anii 1948-1955”,
în Mișcarea Armată de Rezistență..., op. cit., 2003), pp. 9-44; Dennis Deletant, Româ-
nia sub regimul comunist, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2010, pp. 110-112;
Karl-Heinz Brenndorfer, Bandiţi, spioni sau eroi?, pp. 28-50; Traian Golea, Romania,
Beyond the Limits, pp. 95-99. Dincolo de sursele secundare, potrivit declarațiilor date
la Securitate, 4 din cei 12 membri ai grupului nu au fost membrii vreunui partid
sau organizații politice și au avut simpatii față de alte formațiuni decât Mișcarea
Legionară. Ei sunt Gheorghe Hașu, Toma Pirău, Ioan Pop, Victor Metea. Rețeaua de
sprijin este cu atât mai puțin omogenă din acest punct de vedere, fiind reprezentate
toate partidele politice (inclusiv Partidul Comunist).
322
Ioana Hașu
moarte și confiscarea totală a averii. Ceilalți partizani au primit în ge-

neral 25 ani de muncă silnică. Familiile celor din munţi erau persecu-
tate, părinții lor au fost obligați să semneze mandatele de arestare și
să achite cheltuielile de judecată. Li se propunea să-şi toarne copiii,
fraţii, erau forţaţi, şantajaţi ş.a.m.d. Am vorbit cu fraţii unora dintre ei,
e îngrozitor la ce torturi supuneau copii de 14, 15, 16 ani ca să spună
unde sunt fraţii lor. Sora domnului Ogoranu avea 14 ani atunci, a fost
supusă la şocuri electrice, pe lângă bătăi – ei le spuneau căile clasice.
Deja erau clasice. Nu erau doar bătăi, ci şi multe alte metode sinistre
de tortură. Părinţii au suferit foarte mult: marginalizare cruntă, con-
fiscări, arestări, bătăi... Dar nu doar părinţii, ci mergeau până la orice
grad de rudenie, chiar îndepărtată.
Din acel moment partizanii n-au mai avut încotro, calea întoarce-
rii din munți le era închisă definitiv. Au urmat cinci ani de confruntări
cu Securitatea, timp în care jumătate dintre partizani au fost uciși. În
satele din Țara Făgărașului, teroarea se instala odată cu noile posturi
de miliție deschise și noii informatori plătiți ai Securității. Un raport
al poliției politice din acea perioadă acuză sprijinul pe care localnicii
îl dau partizanilor:
„Localnicii sunt simpatizanți ai bandiților. Există și mulți

emigranți întorși din SUA, îmbogățiți de pe urma unor speculații
specifice regimului capitalist, care și-au mărit gospodăriile
înmulțind numărul chiaburilor. Din această cauză, emisiunile
radiofonice ale Vocii Americii și Londra au mulți ascultători,
iar psihoza viitorului război cu victoria lagărului imperialist,
așa cum trâmbițează susmenționatele posturi, au creat un teren
prielnic”9.
În această perioadă, arestările se făceau arbitrar, fără mandat,

fără documente de reținere sau eliberare. Oamenii erau luați de acasă
sau din câmp, duși la Securitate și interogați, bătuți, amenințați, une-
ori forțați să semneze un angajament de colaborare, apoi lăsați să ple-
ce. Dacă, după întâlnirea cu anchetatorii şi bătăile primite, nu se mai
puteau ține pe picioare, erau duși cu duba până în apropierea satelor
9
Făgăraş, 2004, p. 14.
natale și lăsați pe câmp. Familiile partizanilor erau principalele ținte;

urmau vecinii, colegii, prietenii și oricine ar fi avut o cât de mică legă-
tură (reală sau imaginară) cu cei din munți.
De pildă, străbunicul meu a fost luat şi dus la Canal, la un mo-
ment dat, doar pentru că fiica lui era căsătorită cu bunicul. La un mo-
ment dat s-a dus cineva acasă la el şi i-a zis: Vino la Primărie. S-a dus cu
ce era pe el până la Primărie; acolo l-au băgat într-o dubă şi a dispărut.
Acasă n-au ştiut unde a plecat, de ce a plecat, cu cine a plecat, se va
mai întoarce, e condamnat? N-are dosar la Securitate. El nu există, nu
figurează. Şi sunt foarte mulţi. Când vorbim de victimele comunismu-
lui în România, trebuie să se ţină cont de asta: mulţi nu au dosare. El
este numai unul din aceste cazuri. A stat doi ani la Canal şi s-a întors
aşa, într-o zi, pur şi simplu. L-au eliberat de acolo necondamnat, ne-
judecat, fără proces, fără anchetă, fără absolut nimic. El a trăit până
după 1990; eu l-am cunoscut.
Perioada de început ei au numit-o perioada romantică, când încă
sperau că vor mai putea fi împreună; după care şi-au dat seama că Se-
curitatea era pe urmele lor. De atunci umblau încontinuu, în grupuri
de doi-trei. Strategia lor era – cum spunea domnul Ogoranu – „Peste
tot şi nicăieri”. Băteau munţii, zeci de kilometri, dinspre Sibiu până
spre Braşov, şi până pe partea cealaltă, spre Argeş, pentru că tot tim-
pul trupele Securităţii erau pe urmele lor, încă de la început.
Ei au insistat mereu asupra faptului că au respectat tot timpul
onoarea militară şi morala creştină. Erau oameni care fuseseră în al
doilea război mondial, care ştiau ce înseamnă o luptă, şi nu doar lupta,
ştiau ce înseamnă onoarea militară.
Şi toţi erau creştini practicanţi. În dosarele de Securitate – căci am
o acreditare pentru acest grup de rezistenţă şi am putut vedea aceste
dosare – am văzut ce aveau asupra lor în momentul în care au fost
prinşi, aşa cum a consemnat chiar Securitatea. Şi m-a surprins într-un
fel să văd că toţi cărau cu ei Biblie şi Carte de Rugăciuni. Spun cărau,
pentru că, dacă trebuie să umbli şapte ani cu o raniţă, te gândeşti la tot
ce pui în ea, şi tot ce cântăreşte, tot ce e greu de purtat. Cu toţii aveau
aşa ceva. Aveau legătură cu preoţi din zonă. Domnul Ogoranu poves-
tea că toţi coborau periodic şi erau spovediţi şi împărtăşiţi. Veneau din
familii practicante şi aveau la bază credinţa şi o educaţie pe care azi o
întâlnim mai greu, chiar şi la noi în zonă.
324
Ioana Hașu
Dosarele Securității oferă indicii valoroase despre viața partiza-

nilor în munți. [Despre imaginile proiectate] Au fost fotografiate de pil-
dă obiecte și alimente găsite într-un bordei din munții Făgăraș, care
arată cam cum trăiau: haine rupte, pături uzate, încălțăminte muce-
găită... Lucruri părăsite de „bandiţi” (aşa scrie la arhive) pe care Se-
curitatea le-a găsit, cu ocazia încercuirii lor de „organele de stat” în
Valea Arpăşelului, şi le-a confiscat. Lipsa de echipament a celor din
munți, evidentă în aceste fotografii, a făcut ca războiul de gherilă cu
forțele Securității să fie cu atât mai inegal. Îmbrăcămintea neadecva-
tă și armamentul slab – de regulă arme din al Doilea Război Mondial
care nu totdeauna funcționau – i-au făcut pe partizani să apeleze mai
curând la tactica retragerii decât la atac. Erau fugari, în permanentă
mișcare. Pe timpul verii umblau şi dormeau sub cerul liber. Când
ploua sau era zăpadă – şi Făgăraşii sunt munţi serioşi, e zăpadă de
toamna devreme până primăvara târziu, e greu pe acolo – se adăpos-
teau în nişte vizuini săpate în pământ (ei le spuneau bordeie) sau în
peșteri, înghesuiţi câte doi-trei, cum puteau...
Nu dormeau decât când se simţeau prea obosiţi. Aseară mi-am
adus aminte – privind la stele, aici, la Oaşa – că-mi povestea domnul
Ogoranu că ei nu dormeau în mod continuu, cum dormim noi; ci doar
când se uitau noaptea pe cer şi, după un timp, îşi dădeau seama că
nu mai pot focaliza stelele, atunci considerau că erau prea obosiţi şi
dormeau. Şi totuşi dormeau puţin: un sfert de oră, o oră-două ma-
xim, ţinându-şi rândul, după care îşi continuau drumul. Ei mergeau
tot timpul de fapt.
În ce privește ciocnirile cu armata, cu Securitatea – au apărut fil-
me în care vedem două-trei ore cum se împuşcă încontinuu partizani
cu soldaţi, încât rămânem cu impresia că rezistenţa din munţi a fost un
sângeros război de gherilă cu numeroase victime de ambele părţi. De
aceea cred că e important să spun că n-a fost aşa. Din două motive:
În primul rând, aceşti oameni erau, cum spuneam, creştini practi-
canţi: scopul lor nu era să facă un război şi să împuşte alţi oameni, ci doar
să apere nişte valori, aşa cum se vede în splendidul Testament de mai jos.
În al doilea rând, nu exista fabrică de arme în munţi; deci ei n-
aveau armament, nici muniţie, nici nu exista vreo grupare care să-i
aprovizioneze. Aveau nişte arme păstrate din al Doilea Război, pentru
că Transilvania, şi mai ales zona aceasta de graniţă, a fost sub diverse
asedieri, iar oamenii le mai păstrau pentru orice eventualitate. Erau

ţinute sub pământ, erau umede, explodau, s-ar fi udat şi muniţia dacă
ar fi avut-o. N-aveau cu ce purta un război cu Securitatea. [Comentează
imagini proiectate] Iată „armamentul”...
Ba mai mult, am găsit dovezi chiar în dosarele Securităţii că, în
primul an, a existat un acord tacit între partizani și soldații în termen
trimiși pe urmele lor. Aspectul e menționat atât de cei doi supraviețuitori
ai grupului (Ion Gavrilă Ogoranu și Ion Ilioiu), cât și de rapoartele
Securității. La început au fost trimişi soldaţi tineri, uneori chiar din
aceleaşi sate ale Făgăraşului ca şi ei. Partizanii evitau ciocnirile, pentru
că aceia erau în primul rând tineri neexperimentaţi, atunci începuseră
armata, deci puteau fi distruşi repede dacă şi-ar fi pus mintea s-o facă.
De aceea cei din Rezistenţă le lăsau bilete, în munţi, pe unde treceau:
„Nu trageţi, nu tragem, suntem fraţi”.
I-au surprins, la un moment dat, la o cascadă. Tinerii din armată
erau bucuroşi că au ajuns în munte şi, când au văzut o cascadă, şi-au
lăsat hainele, armele, şi au intrat să facă baie. Şi partizanii, trecând
pe acolo şi văzându-i, le-au lăsat un bilet pe raniţă: Am trecut, v-am
văzut, puteam să tragem. Nu tragem. Nu trageţi! Şi în dosarele Securităţii
am găsit consemnări ale ofiţerilor de Securitate care au aflat de acest
acord. Se pare că uneori se întâlneau pe creastă, pe culmea munţilor,
şi treceau unii pe lângă alţii prefăcându-se că nu se văd. Pur şi simplu
nu trăgea nimeni. A fost anchetată treaba asta, pentru că a funcţionat
o bună vreme, un an-doi, nu ştiu exact. Şi era suspect. Adică „bandiţii”
erau în munţi, era multă Securitate după ei, şi totuşi nu se întâmpla
nimic, nimeni nu murea, nimeni nu trăgea măcar; lucrurile mergeau
înainte ca şi când n-ar fi fost nimic.
Au fost şi cazuri groaznice, în care erau chiar rude trimise după
ei. Chiar la noi în familie, un unchi de al meu, din Voivodeni, înrolat în
armată, a fost trimis după „bandiţii” din munţi; numai că între „ban-
diţii” din munţi erau şi rude de-ale lui: bunicul şi fratele lui. Şi pentru
că era într-o situaţie îngrozitoare şi nu ştia ce să facă, pur şi simplu s-a
împuşcat în picior. A zis că a fost un accident pe munte. Era limpede
că nu fusese nici o ciocnire, căci nu erau alte victime. A zis că din gre-
şeală. A tras, şi-a distrus singur piciorul. Nu ştiu dacă l-au crezut, dar
l-au scos din armată şi nici n-a făcut închisoare. Deci, într-un fel, a fost
un compromis, cu preţul propriului picior.
326
Ioana Hașu
Bineînţeles că au schimbat apoi tactica, n-au mai trimis soldaţi după

ei. Au urmat ani de hărțuire, în care Securitatea a investit tot mai mult în
prinderea partizanilor. Vă spuneam că ei au devenit, în anii 1952–1955,
principalul obiectiv al Securităţii! Studiind dosarele Securității, Ion Ga-
vrilă Ogoranu a identificat peste 100 de acțiuni ale Miliției și Securității
împotriva grupului din munți în perioada 1950-1955.�
În aceste acțiuni foloseau forțe speciale ale Armatei și Securității,
câini dresaţi, antrenați special, elicoptere militare de supraveghere.
Zburau în linie, noaptea, mai multe elicoptere, luminând muntele
cu reflectoare militare, iar jos, la sol, urcau în rând cordoane de ar-
mată. De cele mai multe ori când Securitatea făcea acest lucru, par-
tizanii nu erau în munţi, coborau prin sate, pentru că altfel ar fi fost
prinşi. Aveau o intuiţie fantastică. Colonelul Crăciun – celebru prin
sadismul său, în vremea respectivă era şeful Securităţii la Nucşoara
şi Făgăraş, apoi a devenit directorul închisorii Aiud, a fost promovat
după ce i-a lichidat –, trebuia, la un moment dat, să raporteze de ce
nu sunt prinşi „bandiţii”. Şi explicând el că nu pot fi prinşi deoa-
rece n-avea destui oameni, destule arme, a zis, textual în raport, că
„natura îi ocroteşte pe bandiţi”. Şi natura chiar îi ocrotea, pentru că
ei cunoşteau natura şi îşi dezvoltaseră un simţ extraordinar de a şti
când sunt în primejdie. Uneori se trezeau noaptea, simţeau că sunt
în primejdie şi plecau. Nu exista nici un motiv logic. N-aveau decât
încrederea în acel sentiment. Şi constatau apoi că fuseseră încercuiţi,
că scăpaseră dintr-o încercuire fără să ştie ce li se pregătise.
În plus, Securitatea crease o rețea tot mai numeroasă de infor-
matori (plătiți cu salariu lunar). La un moment dat, deci nu în total,
pur şi simplu într-una din lunile respective – am copiat de pe o notă –
erau 250 de informatori, deja împărţiţi în „calificaţi” şi „necalificaţi”.
Exista o „fabrică” de informatori specializaţi. Erau triaţi, clasificaţi
pe categorii – care erau calificaţi, care nu erau calificaţi. De aici ne
putem gândi ce însemna pentru acea societate, pentru comunităţile
respective, cum erau împărţiţi oamenii, în sprijinitori ai partizanilor
sau informatori şi colaboratori. Cum se temeau unii de alţii. Erau 87
de sate supravegheate. Asta e foarte mult. Zona Făgăraşului e mare.
87 de sate cuprindea aproape tot.
Pe de altă parte, în paralel cu rețeaua de informatori, luase ființă
și o rețea de sprijin a partizanilor (uneori cele două reţele s-au suprapus
în cazul susţinătorilor deveniţi informatori). Alături de familie, ciobanii

și pădurarii au fost sprijinitorii celor din munți. Stânele erau principa-
la sursă de hrană, înainte ca în preajma lor să fie instalate pânde ale
Securității. În primii ani partizanii primeau brânză, sare, mălai, uneori
și carne, pe care le păstrau apoi în ascunzători. Obișnuiau să lase la stâne
bilete pe care notau ce au luat (de la brânză la linguri sau cuțite). Hârtiile
acestea aveau scopul de a-i proteja pe aceşti oameni care le dădeau de
bună voie mâncare în munţi. Pe de o parte, biletele îi ajutau pe ciobani
să justifice lipsa alimentelor, întrucât şi ei erau obligați să predea la stat
o cotă din ce produceau. Adesea partizanii scriau pe bonuri chiar mai
mult decât luau, ca ciobanii să fie scutiţi de o parte din cotă. Pe de altă
parte, biletele lăsau impresia că mâncarea a fost luată cu forța. A doua zi
ciobanii coborau din munte, mergeau la Securitate, spuneau că au venit
partizanii, au luat ce au luat şi au lăsat dovada – aceste bonuri, pe care le
predau. În consecință ciobanii nu erau suspectați că sprijină rezistența.
O vreme a funcționat această metodă, dar apoi au început arestările. În
anchete ulterioare, partizanii aveau să explice cum decurgeau închipui-
tele jafuri la stâne: „Am furat prin înțelegere cu ciobanul, care a promis
să nu ne denunțe. Nu am luat mălai, că prea avea puțin, doar brânza
pe care ne-a dat-o. Ne-a arătat și o ladă cu făină, dacă avem nevoie” –
declara unul dintre partizani.10 Am găsit în arhivele Securităţii câteva
zeci de asemenea bilete lăsate la stâne. Ele erau folosite de partizani și
pentru a lăsa mesaje pentru Securitate sau localnici. [document proiectat
pe ecran] Iată un astfel de bilet, din 1954:
„S-au ridicat de la stâna din Poarta: 63 de kg. de brânză de bur-

duf, 50 kg. de mălai, 10 kg. de unt, sare... Români din Curtea
de Argeş, în ziua biruinţei României vom răspunde în numele
neamului, care îi va răsplăti pe toţi cei care s-au sacrificat, şi-au
sacrificat din bunurile lor pentru libertatea ţării şi a lumii de sub
jugul comunist şi pentru biruinţa Crucii”.
Pe verso e scris: „Voi care v-aţi vândut Moscovei, luaţi aminte: Prigoni-
ţii de azi vor fi prigonitorii voştri de mâine”. Semnat: Rezistenţa naţională.
Ei lăsau tot felul de asemenea mesaje. Aveau un umor incredibil
în unele situaţii. Am găsit şi bilete prin care se adresau chiar Securi-
10
Arhiva CNSAS, dosar penal 16, vol 1, p. 35.
328
Ioana Hașu
tăţii. De pildă era ianuarie, chiar ziceau de gerul Bobotezei, ştiau că

fuseseră trimise după ei în munţi trupe de Securitate care însă stăteau
la poalele muntelui, lângă Olt, în corturi, se încălzeau, făceau focuri...
Şi ei le scriau: Noi suntem pe creastă, vă aşteptăm în munţi. Dacă nu puteţi,
măcar la primăvară. Lucruri din astea, deşi ei erau într-o situaţie cum-
plită, de multe ori au fost perioade când mâncau scoarţă de copac. Au
stat şapte ani, să nu ne imaginăm că aveau mereu provizii.
Sfârșitul rezistenței din Făgărași a avut loc în vara anului 1955,
când au fost prinşi ultimii şase partizani. Pentru că nu reuşea să-i
mai prindă, Securitatea le-a întins o cursă: le-a înscenat o plecare în
Grecia. Au ţesut un plan complicat, cu ajutorul unui fost sprijinitor
al grupului, devenit informator, şi al altor persoane din zona Făgă-
raşului şi Bucureşti, securişti sub acoperire, oameni trecuţi de partea
Securităţii – partizanii crezând că sunt sprijinitorii lor. Le-au promis
o fugă în Grecia, iar partizanii, hăituiți, lipsiți de majoritatea sprijini-
torilor (care erau deja executați, ori la închisoare), au căzut în cursă
și au acceptat. Pare naiv că au crezut această propunere de a scăpa
din țară. Ei şi-au luat totuşi măsuri de siguranţă. Au plecat doar câte
doi. Şi-au stabilit „consemne”: primii doi care pleacă să trimită acasă
medicamente din Grecia pentru părinţii lor, scrisori cu timbru de
Grecia... La un post străin de radio, poate BBC sau Europa Liberă,
într-o anume zi la o anume oră, să se vorbească despre un anumit
inspectorat şcolar, şi astfel cei rămaşi vor şti că e un semn că primii
au ajuns în Grecia. Dar au ajuns cu toţii la închisoarea Jilava. Ancheta
a durat doi ani, timp în care au fost anchetaţi continuu. Procesul a
durat o săptămână şi au fost condamnaţi cu toţii la moarte. Au fost
executaţi cu toţii în noiembrie 1957. Ce a urmat după ultimul proces?
Cei şase au fost ucişi, iar o mie de familii – prigonite. Am adunat de
curiozitate anii de închisoare luaţi de rudele celor şase din ultimul
lot, al doilea lot. Însumează 565 ani de închisoare, cu toate închisorile
în care au fost rudele lor, apropiate şi mai îndepărtate.
Înainte de apariția unor dramatizări mai mult sau mai puțin isto-
rice legate de finalul acestui episod istoric, Ion Gavrilă Ogoranu nota
în memoriile sale:
„Nici unul dintre noi nu a căzut mort în luptă în munţi. Răniţi

au fost, dar morţi nu. În spatele fiecărui mort a fost o vânzare.
N-am fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populaţia
din zonă, care ne-a ajutat şi ocrotit. Peste 1000 de familii au avut
de suferit în urma răzbunării Securităţii”11 [s.n.].
Tot Ion Gavrilă Ogoranu a publicat singurul mesaj comun sem-

nat de membrii grupului din Făgărașii de nord – o scrisoare adresată
de partizanii din munți generațiilor următoare. A fost găsit de Secu-
ritate în ciornă. Acest document, scris împreună, este un „testament”,
un crez şi o mărturie:
Scrisoare-Testament lăsată de grupul de Rezistenţă Armată

Anticomunistă din Munţii Făgăraşului (ciorna acestui
testament a fost găsită de Securitate la profesorul Remus Budac)
Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai

arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamu-
lui nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul
nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri
pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi
călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt,
pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori
şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutu-
lui, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră,
în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem ace-
eaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul
nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi,
câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste
creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de
neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va
găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră,
tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am
aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom
ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru
ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură,
nici din ură pentru nimeni.
11
Făgăraş, 2004, p. 8.
330
Ioana Hașu
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme

materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu
avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi,
nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din
contră, suntem din rândul acelora care în viaţă au cunoscut mai
mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a
mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschi-
nărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în
lume, prin prisma dragostei.
Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care
te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţele-
gem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de
mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeş-
te copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în
gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În
inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de
emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi
ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul că-
ruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm
şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folo-
sim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noas-
tre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda
domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm
spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim
ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o
mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului
lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor
şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu
orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi
în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi
o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă
şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârce-
nie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere,
amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu
odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele
amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-
am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou
seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câţi

şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi, dragi camarazi căzuţi
din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din
care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am
simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele
noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici,
pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus
că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am
învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o pal-
mă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege
drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi
lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în
ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din
sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va
fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea
şi strălucita biruinţă românească.
Grupul carpatin-făgărăşan, Muntele Buzduganu,
Săptămâna Mare, 1954 12
Ioana Haşu: Când au scris acest Testament se aflau lângă mănăs-

tirea Sâmbăta. Pe versantul muntelui Buzduganu e o coamă ce coboară
spre mănăstire, de unde se auzea bine slujba. De asta erau la Sâmbăta.
Ei coborau din munţi şi de acolo, de pe acel versant, ascultau slujbele
care se ţineau afară, pentru că era multă lume.
Portrete ale partizanilor și sprijinitorilor
Pentru a șterge memoria rezistenței, Securitatea încerca să eli-

mine orice urmă a existenței partizanilor. Fotografiile și documentele
de identitate au fost confiscate sau distruse. Numele celor din munți
deveniseră simbol al opoziției față de regim și erau pomenite de cei
apropiați doar în șoaptă sau pe ascuns. Corpurile partizanilor executați
12
Documentul a fost conceput în Vinerea Mare, luna aprilie, 1954, când partizanii
din „grupul Gavrilă” (Haşu-Ogoranu) urmăreau ascunşi slujba de la Mănăstirea
Sâmbăta. Locul din care urmăreau slujba de la distanţă se numeşte Muntele Buz-
dugan. Documentul a fost găsit la CNSAS, în dosarul de percheziţie la prof. Remus
Budac, susţinător al acestui grup de rezistenţă. El a fost făcut public de Ion Gavrilă
Ogoranu în Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. IV, pp. 411-413.
332
Ioana Hașu
au fost puse în gropi comune care nu au fost identificate vreodată.

Mormântul – ca loc de amintire al luptei lor și ca spațiu de întâlnire
între generații – nu a fost posibil. Cu toate măsurile luate de Securita-
te, au existat, totuși, artefacte care au supraviețuit și au refăcut lanțul
amintirilor uitate sau suprimate. Asemenea obiecte sunt fotografiile
din dosarele Securității, accesibile după anul 2000.13 O altă categorie
sunt pozele de familie, ascunse de rude ale celor din munți în toată
perioada comunistă. Odată scoase din ascunzători sau din dosarele
politice, aceste imagini au căpătat o nouă semnificație și au devenit un
mijloc de refacere și vindecare a memoriei. În jurul lor, supraviețuitorii
și-au reamintit episoade de viață și i-au comemorat pe cei despre care
mult timp nu îndrăzniseră să vorbească.
Din categoria fotografiilor de familie ascunse în timpul comu-
nismului fac parte portretele bărbaților din familia Hașu: Gheorghe
Hașu (29 aprilie 1921 – 20 noiembrie 1957), bunicul meu, și fratele
său, Andrei Hașu (15 iunie 1917 – 23 februarie 1952), ambii membri
ai grupului de rezistență din munți, alături de tatăl lor, bătrânul An-
drei Haşu (îl chema tot Andrei), străbunicul meu, unul dintre cei mai
devotați sprijinitori ai grupului.
Povestea lor, a tuturor celor din Rezistenţă, e povestea unor oa-
meni obişnuiţi care au reacţionat extraordinar în condiţii extraordinare.
M-au întrebat mulţi: De ce? Răspunsul e că aveau o educaţie, un funda-
ment moral pe care noi nu le mai avem azi. Foarte greu putem concepe
azi o asemenea reacţie, pentru că venim dintr-un hău al comunismului.
De aceea e important să ştim că înainte exista o altă educaţie, nişte valori
care contau – şi cred că ne putem conecta la ele, cunoscându-le.
Bătrânul Andrei Haşu a fost primul arestat. El și-a sfătuit încă
de la început fiii să se ascundă și să lupte împotriva regimului. To-
tul a început în februarie 1949, după ce se instalase bine comunismul,
când a fost o razie: familia Hașu, din satul Pojorta, era deja în vizorul
Securităţii, şi gospodăria lor a fost percheziţionată de Securitate. Fără
mandat, fără explicaţii, cum se făceau perchezițiile la acea vreme. În
hornul casei s-a găsit o armă, despre care Gheorghe Hașu a declarat în
anchetele de mai târziu:
13
Parte din dosarele Securității pe numele luptătorilor din rezistență au devenit dispo-
nibile odată cu înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității
(CNSAS) în ianuarie 2000.
„Era o puşcă ZB, confiscată de mine şi fratele meu cu o lună înain-

te de la nişte braconieri prinşi pe pământurile noastre. Am strigat
la ei, au lăsat arma şi au fugit”.
Pentru că băieţii, Gheorghe și Andrei, nu erau acasă când s-a gă-

sit arma, a fost arestat tatăl lor, bătrânul Andrei Hașu. L-au dus la
Securitate, trei zile l-au interogat, l-au bătut şi i-au cerut să semneze
un angajament că-şi va duce la Securitate cei doi fii. N-a semnat. Întors
acasă, şi-a sfătuit fiii să se ascundă, deoarece sigur nu vor avea parte
de o justiţie corectă. Le-a spus că el îi va sprijini cu orice preţ, până la
moarte. Şi asta a şi făcut. Iar după ce i-au fost ucişi fiii, a şi murit. Chiar
Gheorghe Hașu declara în anchetele din 1957:
„N-am avut încredere că vor soluţiona în mod drept această ches-

tiune. M-am ascuns pentru că nu am vrut să risc o eventuală ne-
dreptate care mi s-ar fi putut face. Erau zvonuri în tot satul, erau
arestări peste tot”.
Andrei Haşu, fratele mai mare al bunicului, a fost primul con-

ducător al grupului. Era mai mare şi decât Ogoranu. Ei pe criteriul
vârstei îşi alegeau un şef. Cel mai vârstnic primea respectul cuvenit. În
iarna 1949-1950 frații Andrei şi Gheorghe Hașu au dormit într-o gaură
săpată în grajdul casei părintești, sub locul unde stăteau vitele. De aco-
lo asistau în tăcere la percheziţiile tot mai dese ale Securităţii, bătăile
şi umilinţele pe care le îndurau părinţii, surorile şi soția lui Gheorghe
– Eugenia, însărcinată cu al doilea copil. Abia în primăvara lui 1950
s-a format grupul din munți, iar ei au fost primii care au plecat, cu
binecuvântarea tatălui lor.
Andrei Haşu a fost ucis în 1952 – a fost trădat de cineva dintr-un
sat unde coborâse din munţi. Şura în care se afla a fost înconjurată. Se-
curitatea a tras, el a ieşit. I-am cunoscut pe vecini, cei de acolo, din casa
respectivă, spuneau că era în cămaşă populară, a ieşit, s-a închinat şi
a luat-o spre câmp. Era Boboteaza. L-au împuşcat, a murit, şi după ce
l-au omorât l-au lăsat peste noapte în zăpadă să îngheţe. După care
l-au răstignit pe uşa căminului cultural din sat şi au adus copiii, cu
învăţătoarele, educatoarele şi toată suflarea din comunele din zonă, să
vadă cum arată „bandiţii” şi ce se întâmplă cu cei care-i sprijină, sau
se opun regimului comunist. După care nu ştim ce s-a întâmplat cu
334
Ioana Hașu
trupul lui. Era o altă plăcere a Securităţii să arunce trupurile în diverse

locuri, probabil într-o groapă comună, nu se ştie.
Iar Gheorghe Haşu, bunicul, a fost executat şi el odată cu ceilalţi
cinci, din al doilea lot, şi toţi aruncaţi probabil într-o groapă comună
la Jilava.
Eugenia Hașu, bunica mea, era permanent urmărită de Securita-
te, fusese de multe ori arestată, interogată şi bătută. Securitatea încerca
să o forţeze să-şi trădeze bărbatul – „duşman al regimului”. După anul
2000 a ajuns la ea un bilet confiscat de Securitate în 1953, scris de soțul
ei, Gheorghe. Ea avea la acea vreme 24 ani, era mama a doi copii. Me-
sajul începea așa:
„Dragă nevastă, nemaivăzându-te de mult, pe tine şi pe copii, mi-e

tare dor de voi. Şi nu pot să vă văd. Totuşi, Dumnezeu este cu toţi
şi veghează toate...”.
Scrisoarea nu ajunsese la destinaţie pentru că cel căruia îi fusese

încredinţată a fost arestat şi a predat hârtia. Gheorghe Hașu n-a apucat
să-şi ia rămas bun de la soţie, dar i-a transmis un ultim mesaj, înainte
de arestare, printr-o soră a lui: „Spuneţi-i să mă ierte. Şi să crească
copiii cum i-o ajuta Dumnezeu”. Erau toţi foarte credincioşi. Mesajele
care au ajuns la familie 50 de ani după ce au fost trimise (odată cu des-
chiderea arhivelor Securității) au închis un cerc al amneziei cauzate
de trauma represiunii comuniste. Fotografiile și documentele privind
viața și sfârșitul partizanilor le-au permis multor familii să asimileze
întâmplări despre care nu putuseră vorbi niciodată – fie de frică, fie
pentru că deschideau o durere ce încă nu fusese vindecată.
Iată fotografia lui Gheorghe Haşu dinainte de a pleca în munţi,
şi iat-o pe cea de la arestare. E o diferenţă de 7–8 ani între ele. În a
doua pare alt om, mai vârstnic, deşi avea 34 ani, am fost şocată când
am văzut-o. Eu fac un atelier cu copiii, despre Rezistenţă, cu jocuri in-
teractive. Le arăt fotografii, îi pun să aleagă, ca să-i implic, şi le spun
povestea fotografiei pe care ei o aleg. Le arăt şi aceste două poze, iar
ei nu-şi dau seama că e aceeaşi persoană şi întreabă: Cine erau aceştia
doi, cel tânăr şi acesta...? Iar bunica trăieşte, are 85 ani, locuieşte în casa
natală din Viişoara. Odată am făcut şi o gafă, i-am arătat cele două
fotografii şi a zis: „Ăsta e Ghiţă. Dar ăsta cine-i?”. Atunci am realizat
că ea nu-l ştie pe bunicul decât aşa cum era când s-au căsătorit. Ea
avea 18 ani când s-au căsătorit, iar el 20 şi ceva. Tocmai se întorsese

din război, fusese decorat.
Securitatea confisca toate fotografiile, pentru a vedea cum arată
şi a-i căuta, dar şi în încercarea de a-i şterge din memoria familiei.
Bunicul, Gheorghe Hașu, înainte să plece în munţi, a avut inspiraţia
să adune câteva fotografii de familie. Le-a împachetat şi le-a ascuns în
podul casei, după o grindă, fără a spune nimănui. Şaizeci de ani mai
târziu, anul trecut, tata a făcut curat în pod şi a găsit pachetul. Ast-
fel avem primele fotografii cu ei, pentru că celelalte fotografii au fost
arse, distruse, sau aruncate. Prima fotografie pe care aţi văzut-o, cu
Gheorghe, era singura păstrată – de o soră a bunicului. Ea a cusut-o pe
spatele unei icoane, a pus încă un dos, după care lemn, astfel a scăpat
de confiscări. A fost ţinută bine până după ce a căzut comunismul.
Dar singura. Nici chiar în ’89 n-au scos acea poză, ci au trecut ani buni
până a fost scoasă. Şi chiar şi atunci nu ni s-a explicat ce-i cu ea. Au fost
găsite după anul 2000 de generația următoare a familiei. Odată scoase
la lumină, au fost prilej de aduceri aminte, dar și discuții care au făcut
parte din procesul de amintire și vindecare, refăcând legătura între
generații – ruptă de tăcerea impusă în comunism.
[Imagini proiectate] Fotografii cu Gheorghe Haşu dinainte de ple-
carea în munţi: prima – cu bunica, la nuntă; alta – cu una din cele trei
surori. Iată poze din timpul războiului – fusese rănit şi decorat. Aici o
altă poză interesantă, cu copiii „banditului”. Am găsit-o la Securitate.
E tata cu sora lui. Nu ştiu de ce a făcut-o un informator al Securităţii,
pur şi simplu s-a dus şi a pozat copiii, poza s-a păstrat în arhive. Copiii
nu ştiau pentru ce pozează. Tata pare un pic suspicios, cum e şi acum,
dar sora lui e chiar veselă. Poza e făcută în Viişoara, satul natal al buni-
cii, la casa părintească unde ea s-a întors după ce el a plecat în munţi. E
singura fotografie cu ei când erau mici, pentru că bunica a fost mereu
între arestări, n-a avut bani, nici timp, nici chef probabil să-şi fotogra-
fieze copiii. Aşa că într-un fel ne-am bucurat că Securitatea s-a îngrijit
să ne păstreze şi amintirea asta cu ei copii.
Securitatea obişnuia să divorţeze forţat oamenii, în lipsă. Şi pe bu-
nica au divorţat-o de bunicul în perioada în care el era plecat în munţi,
în lipsă, fără ca nici ea, nici el să se prezinte. A primit acasă sentinţa,
obligată să-şi schimbe numele şi actele. Dar şi după ce n-o mai chema
Haşu a avut de suferit în continuare ca soţia lui Haşu, a fost arestată,
336
Ioana Hașu
copiii au fost daţi afară din şcoală, inclusiv din facultate. Tata, născut în
1950, a dat la facultate în 1969. A primit înapoi dosarul pe care scria cu
roşu: Pui de lepră. Braţul Securităţii era foarte lung. Tot aşa au fost divor-
ţaţi şi alţii. Era un mod de a-i face să sufere în plus. Şi a rămas valabil.
Toate condamnările şi sentinţele de atunci sunt valabile şi azi.
Iată o fotografie cu bunica din septembrie anul trecut. Mi-a po-
vestit cum l-a văzut pe bunicul de două ori în cei 7 ani cât erau în
munţi. El cobora când putea, fără să anunţe. Se urca în pod, era un
loc unde putea scoate nişte scânduri de la ştreaşină şi scotea capul pe
acolo. Nu pot decât să-mi imaginez că ea se uita zilnic într-acolo, deşi
el venea o dată la trei ani.
Întrebare: Câţi ani au fost căsătoriţi până să plece în munţi?
Ioana Haşu: Doi ani au stat împreună. Atât.
Întrebare: Recurs nu se poate face, pentru a obţine o reabilitare?
Ioana Haşu: N-o interesează. Căsătoria lor durează şi fără recurs.
Presupun că se poate, dar nimeni n-a dorit. N-a existat nicio reabilitare
pentru oamenii care au suferit astfel. A da în judecată statul, a-ţi aduce
martori ca să dovedeşti o nevinovăţie evidentă e o umilinţă prin care nu
vor să treacă. La noi în familie nu s-a pus niciodată în discuţie aşa ceva.
Deci el aşa venea, şi se uitau câteva minute unul la altul. Bu-
nica scotea în curte copiii încât el să-i poată vedea, fără a le spune
nimic, desigur, căci copiii pot spune lucruri pe care nu vor să le spu-
nă. După care ea pleca de acasă cu copiii, ca el să poată pleca fără a
atrage atenţia. Se temeau că, dacă el ar fi fost prins într-un asemenea
moment, ar fi avut şi ei de suferit. Moment dramatic a fost când el a
coborât din munte să-şi vadă fiul, adică pe tata, care s-a născut după
ce el plecase în munţi. Bunica era însărcinată când el a plecat. El a
coborât să-şi vadă fiul, iar cineva din sat a fost foarte vigilent şi l-a
turnat repede la Securitate. El era în casă cu soţia, bunica mea, care
alăpta. Securitatea a năvălit rapid, era tot timpul pe poziţii în satele
de unde erau partizani. Dar el a reuşit să scape. S-a petrecut în casa
în care stă bunica acum, şi ea mi-a arătat exact pe unde a ieşit. A tre-
cut într-o cămară unde era un gemuleţ mic prin care s-a aruncat cu
toată puterea şi a ieşit cu nişte cărămizi din zid, pentru că nu încăpea
altfel. Cu câtă forţă şi disperare s-a putut arunca de a ieşit cu zid pe
partea cealaltă!? Cineva l-a ajutat, i-a dat un cal şi a reuşit să fugă. Ea
a fost arestată. I-au smuls copilul, au luat-o, au bătut-o. Copiii au ră-

mas acasă, n-a mai putut alăpta copilul – tata avea câteva luni. După
acel episod bunica n-a mai putut râde, nici plânge. Nu mi-a spus ea
asta, dar spune în cartea domnului Ogoranu. Şi aşa am cunoscut-o.
Adică fusese maximul de durere şi teroare. Securitatea voia să afle
de la ea unde e el. Or, şi dacă ar fi ştiut n-ar fi spus, dar nu ştia unde
a fugit. Ce a trădat-o a fost că el i-a adus de pe munte o floare de colţ.
În acea învălmăşeală, când a năvălit Securitatea, au dărâmat poarta,
au intrat în curte, au tras, ea a reuşit să-i ascundă bocancii, raniţa
şi ce mai lăsase el, dar nu s-a gândit la floarea de colţ adusă de el,
rămasă pe pervaz. Nu ştiu dacă e aceeaşi, dar în dosarele Securităţii
am găsit – mi se părea că am iluzii optice – o floare de colţ presată.
Tot felul de lucruri se păstrau în dosarele Securităţii. Pe lângă poze,
medalii, am găsit o floare de colţ!
[Comentarii imagini] Iată o fotografie cu străbunicul, Andrei Haşu,
şi una din surorile lor, Victoria Trâmbiţaş. Ea tot apare, mulţi dintre cei
din munţi spuneau că a fost cea mai fidelă grupului. Era de o dârzenie
extraordinară. Un fel de Elisabeta Rizea era această mătuşă a mea. Era
căsătorită, a avut 5 copii. Spunea: „Pe mine nici dacă mă omoară n-au ce
să afle de la mine” şi „Eu şi în foc mă arunc pentru fraţii mei”. Şi chiar
aşa făcea. Au arestat-o, au bătut-o cumplit, de multe ori, şi însărcinată, şi
înainte să nască, şi după ce născuse, dar nimic n-au putut afla de la ea.
Cei din grup aveau o încredere nemărginită în ea. A fost singura care a
ştiut că au plecat „în Grecia”, singura care s-a dus şi şi-a luat la revedere
de la ei, ba i-a însoţit cu trenul până la Bucureşti, din proprie iniţiativă
fără să le spună. Mai făcea cum credea ea. Zicea: „Trebuia să-i văz eu
unde-i duce”. Am cunoscut-o, a murit înainte de 2000. Toată viaţa a re-
gretat că „N-am luat un taxi să mă duc eu după ei, să văd exact unde-i
duce”. Bine că nu l-a luat, că ar fi ajuns la Jilava şi ea.
Iată şi povestea altor luptători şi susţinători:
Istoria rezistenței făgărășene e legată și de familia lui Ioan Pop

(21 ianuarie 1908 – 20 noiembrie 1957), cunoscut ca Jean sau Fileru
printre apropiați. Ion Gavrilă Ogoranu descrie în memoriile sale si-
tuaţia prosperă şi caracterul fără compromis al prietenului său când
România a fost invadată de Armata Roşie:
338
Ioana Hașu
„Fileru a urmat Şcoala de Horticultură de la Geoagiu-Orăştie şi nu

a urmat-o degeaba, fiind printre primii din sat care şi-au întemeiat
o livadă de pomi lângă pădure, cu stupină în mijloc. Ne-am adă-
postit odată de ploaie în stupină, la vremea înfloririi pomilor: era
un rai. Când au început să se instaleze comuniştii, au încercat să îl
atragă şi să îl facă agent agricol, dar a refuzat.“14
Ioan Pop (Jean, Fileru) avea una din cele mai înstărite gospodării
din zonă şi continua să se dezvolte. Pe lângă livada de meri cu pepinieră
şi stupină, familia lui mai avea câteva hectare de teren agricol, o moa-
ră, un joagăr, şi pregătea o livadă de nuci. Când comuniștii au venit la
putere l-au considerat chiabur, „dușman al poporului”. În plus, fusese
membru al unui partid istoric (PNŢ), deci era cu atât mai periculos pen-
tru partidul unic ce-și extermina oponenții politici. Lucrase în Bucureşti
la Ministerul Economiei, s-a întors acasă când s-a căsătorit.
Ioan Pop nu a plecat de la început în munți. Era însă cel mai
bun prieten al lui Gheorghe Haşu şi, când acesta a plecat în munţi,
l-a sprijinit total, devenind unul din cei mai devotați susţinători ai
grupului. La un moment dat cineva l-a trădat, Securitatea a aflat că e
în legătură cu partizanii şi l-a pus sub urmărire. Jean n-a mai avut de
ales, a trebuit să fugă și el.
Şi el, ca şi Gheorghe, şi-a lăsat singură soția însărcinată cu al doi-
lea copil – o fiică pe care n-avea să o vadă niciodată. Soţia lui, Maria
Pop, a avut aceeaşi poveste ca şi bunica mea. Trăieşte, are 94 ani, şi în
august 2012 m-am dus cu emoţii să o văd, simţeam cumva că familia
lor a suferit din cauza familiei noastre: în fond el a plecat în munţi de-
oarece era prietenul bunicului meu. Dar m-a primit cu multă căldură,
chiar m-am simţit aproape ca în familie. Şi mi-a spus un lucru extra-
ordinar despre valoarea prieteniei: că era normal să se ducă după el;
era prietenul lui cel mai bun. Prietenia dintre ei, Ioan și Gheorghe, a
rămas vie. Despre acest model de prietenie mi-a vorbit în acel interviu
pe care i l-am luat:
„Mi-a rămas în minte ceva ce mi-a spus soțul meu ultima oară
când ne-am văzut: O să rămân alături de Ghiță [Gheorghe
Hașu]. Dacă-i la bine, mă duc la bine; dacă-i la rău, la rău mă
14
Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. I, Editura Marineasa, Timi-
şoara, 1995, p. 206.
duc. Astea au fost ultimele lui cuvinte. Ne-am despărţit plân-

gând amândoi”15.
Acest lucru m-a impresionat foarte tare. Ce înseamnă azi priete-

nia pentru noi? Ne întâlnim, ne distrăm, ne simţim bine. E fain să ai
prieteni. Dar câţi am merge până acolo încât să spunem: dacă e la bine,
mă duc la bine, dacă e la rău, mă duc la rău? Şi, într-adevăr, el a fost exe-
cutat odată cu prietenul lui cel mai bun în noiembrie 1957.
Am întrebat-o dacă a încercat să-l oprească sau dacă i-a părut
rău mai târziu pentru decizia de atunci a soțului. Mi-a răspuns: „Nu
m-am gândit la asta. Ştia ce riscă de la început. Erau prieteni, era nor-
mal. Au făcut ce era de făcut”. Şi ea a rămas văduvă, la fel ca bunica,
la 30 ani; şi, la fel ca bunica, nu s-a recăsătorit niciodată. Au trăit sin-
gure, crescându-şi copiii, suportând tot ce a urmat: copiii daţi afară
din şcoală şi facultate, ele date afară din servici, lucrând munci mi-
zerabile pe foarte puţini bani, marginalizate în sat... Şi totuşi acum,
la 94 ani, îmi spune cu seninătate, cu zâmbet, cu umor: Era normal,
dragă. Cum, doar erau cei mai buni prieteni, şi au luptat pentru ceea ce era
drept. Restul nu mai conta. Jertfa nu mai ţinea cont de detalii. Acest
fel de raportare a soțiilor la lupta soților lor e o mărturie despre cum
înțelegeau membrii rezistenței familia, prietenia, fidelitatea.
Tot ea mi-a povestit cum a fost despărţirea lor. Gheorghe Haşu
era în munţi, a aflat că Ioan a fost trădat, a venit şi i-a spus: Ai de
ales: vii în munţi sau rămâi şi te vor aresta. Ion a zis: Vin în munţi, dar
lasă-mă până dimineaţă; stai să păzeşti casa, să nu vină Securitatea. Bu-
nicul a stat de pază. Ioan şi Maria au discutat şi au hotărât ca dimi-
neaţă, de ochii lumii, să simuleze o ceartă, el, chipurile, s-o-njure,
s-o bată, ea rămânând ca neştiind unde a plecat el, ca să scape de
bătăile Securităţii. Şi-mi povestea acum cu umor: „Dragă, el m-a
împins, dar eu nici măcar n-am căzut”. Nu putea fi vorba de loviri,
era însărcinată în luna a cincea. Petrecuseră noaptea conştienţi că e
poate ultima dată când se văd şi asumându-şi tot ce avea să se în-
tâmple. Chiar mi-a zis: Dacă mai stăteam un pic, începeam să plângem
amândoi. Şi aşa s-au despărţit.
Dar aşa-zisa ceartă n-a scăpat-o de bătăi. Într-un interviu din
1996 Maria Pop îşi aminteşte:
15
Interviul a fost realizat în septembrie 2012, când Maria Șerban (Pop) avea 94 ani.
340
Ioana Hașu
„După ce el a plecat, am devenit ţinta lor. Deşi m-au obligat să

divorţez ca să arăt că nu mai am legătură cu el, erau tot timpul
pe urmele mele. Mă duceau de 3-4 ori pe săptămână la Miliţie
să-mi ceară informaţii: Unde-i banditul, căţea? Mă băteau fără
să ţină cont că eram gravidă. De multe ori mă ancheta căpitanul
Cârnu, un om voinic, negricios. Când îl vedeam mă treceau fi-
ori. Mă lovea fără milă...”16.
Atât Jean Pop cât și Gheorghe Hașu au fost divorțați forțat de

soțiile lor. Securitatea încerca și prin această metodă să le distrugă și
umilească familiile. Reprezentanții statului sperau şi că „bandiții” vor
veni la proces și-i vor aresta. Firește, n-a funcționat. Soțiile lor, Maria
Pop și Eugenia Hașu, au sprijinit grupul din munți până la capăt.
Iată o fotografie cu Ion la arestare, după 7 ani în munţi. Aici fo-
tografii de familie, iată una cu soţia, din el se văd doar pantofii, restul
a decupat Securitatea. Aici fiica, cu care era însărcinată când s-au des-
părţit. Mai e o fotografie cu doamna, am făcut-o acum câteva luni când
am vizitat-o. E foarte frumoasă. Mulţi sunt aşa. Dacă aveţi întrebări...
Întrebare: Ştiu că erau fotografiaţi cu arme în mână de Securitate.
Ioana Haşu: În foarte puţine fotografii din câte am văzut eu, dar
într-adevăr, obişnuiau. Nici nu au fost prinşi cu arme. Au fost prinşi
prin înscenarea cu Grecia. Nici nu aveau arme.
Întrebare: Am fost la muzeu la Sighet, sunt curios dacă le-au
apărut în presa vremii acele fotografii.
Ioana Haşu: Da, am găsit multe numere din ziarul Scânteia cu
procesul „bandiţilor”.
(Comentarii imagini) Iată-i și pe ceilalți partizani: Victor Metea ( 21
martie 1929 – 23 aprilie 1958), de o dârzenie exemplară. Era student la
Medicină, a plecat în munți într-o vacanță de vară. Chiar mă gândeam:
aceşti oameni erau cu 15 ani mai tineri decât mine. Aveau vârsta unora
de aici din sală: 17–18–19 ani. Ce tărie de caracter, ce putere! Deci, ei au
murit la 33–34 ani, după o viaţă plină, după ce şi-au întemeiat familii,
au lăsat copii, au scris istorie. Noi la 30 ani...
16
Ion Gavrilă Ogoranu și Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. III, p. 60.
Victor Metea, cu dârzenia lui, după ce a fost arestat, a avut cura-

jul să reclame, în timpul interogatoriilor de la Securitate, că anchetato-
rii sunt analfabeţi. L-a costat mult această îndrăzneală, a fost singura
de acest fel consemnată în dosarul procesului. A scris cu o caligrafie
impecabilă că i se pare o ruşine, să rămână o dovadă. Anchetatorii
erau nişte analfabeţi, într-adevăr. E îngrozitor să citeşti acele lucruri.
Nici gramatica elementară, de clasele primare, nu e acolo. Şi lui i se
părea ruşinos să semneze aşa ceva, pentru că vor rămâne ca documen-
te în istoria României şi la un moment dat cineva ar putea crede că ei
erau cei analfabeţi. Şi a refuzat să semneze, ba chiar a avut acel curaj la
primele anchete. După care i-au retezat curajul prin metode mai dure,
înainte să semneze, pentru că se disting. Acela e bătut la maşină, şi el
avea o anumită culoare de stilou cu care a semnat, şi cu aceeaşi culoare
a corectat, a pus cratime şi virgule pe procesul verbal.
Tot el a declarat că nu a plecat în munți din motive politice, ci
din cauza nedreptăților sociale la care a fost martor: „Ura mea faţă
de regim creştea pe măsură ce vedeam că se accentuează îngrădirea
tatălui meu, considerat chiabur. Eram împotriva sistemului de orga-
nizare socială, nu am făcut politică de nici un fel”. Spunea în 1956, în
timpul ultimelor anchete de la Securitate. În această poză de profil
se vede cât de slabi erau. Aici tot Victor cu una din surorile lui. Sunt
fotografii de familie.
Gelu Novac (15 ianuarie 1931 – 6 august 1954) era elev la liceu.
Avea 17 ani când a plecat în munți. Un copil. Provenea dintr-o fami-
lie de intelectuali din Făgăraș. Tatăl lui era director al Liceului „Radu
Negru” din Făgăraș – unul dintre cele 25 licee de elită din România,
cu misiune extraordinară, profesori extraordinari, examene grele. Ta-
tăl lui Gelu, profesor de matematică, era un om exemplar, o persoană
foarte respectată în zonă. L-a sprijinit pe Gelu să plece în munţi de-
oarece şi-a dat seama de abuzurile comunismului. Au avut de suferit
toţi. Tatăl şi mama sa au ajuns la închisoare imediat după ce Gelu a
plecat în munţi. La fel şi sora sa, Gema – proaspăt căsătorită şi însărci-
nată. Au ţinut-o în închisoare în anchete şi bătăi, a născut în închisoare
în condiţii de nedescris şi a murit după scurt timp. Profesorul şi soţia
au fost eliberaţi dar nu li s-a permis să locuiască decât în grajdul fostei
lor case din centrul Făgăraşului, n-am reuşit s-o identific. Au murit de
durere, de supărare şi boală după anii de închisoare.
342
Ioana Hașu
Gelu a fost prins și ucis în 1954 împreună cu alt membru al gru-

pului, Gheorghe Şovăială (5 mai 1925 – 6 august 1954). Şovăială era
elev la Școala CFR din Brașov; a plecat în munţi după ce i s-a pus în
vedere să primească o bursă de studii obligatorie în U.R.S.S. Deoare-
ce a refuzat, a intrat în atenţia Securităţii. A fugit în munţi cu ceilalţi.
La un moment dat, în 1954, an în care Securitatea îşi concentra toate
forţele să-i prindă, ei au plecat din zonă. Au ajuns în zona Albei şi,
terminaţi de foame, necunoscând zona, au cerut ajutorul unei femei
care era pe câmp. Au rugat-o să le aducă apă şi puţină pâine. Femeia
s-a dus direct la miliţie, la primărie, la cooperativă, şi a dat de veste.
Nişte miliţieni şi securişti s-au deghizat în haine de femeie, cu basmale
şi coşuri cu mâncare – chipurile – în care aveau arme, ca să fie siguri că
ajung aproape şi pot trage. Şi aşa i-au omorât.
Remus Sofronea (8 februarie 1929 – iunie 1955), alt elev al Li-
ceului „Radu Negru”, a murit surprins în casa unui sprijinitor, într-o
împrejurare mai complicată, după ce fusese rănit accidental.
Laurean Hașu (20 octombrie 1921- 20 noiembrie 1957), rudă în-
depărtată cu ai mei, fusese student la Cluj; provenea dintr-o familie
de țărani cu mulți copii din Țara Făgărașului. Au fost perioade în care
frații și părinții lui s-au aflat în arest la domiciliu, locuind în casă cu
ofițeri de Securitate.
Toma Pirău (11 noiembrie 1927 – 19 decembrie 1950) era militar în
termen când unii prieteni ai lui din satul natal au intrat în rezistență. A
dezertat și a fugit în munţi după ce a asistat la epurările pe criterii poli-
tice făcute în Armata Română imediat după instalarea comunismului,
dându-şi seama ce înseamnă noul regim. Şi povestea lui e foarte tristă.
Când a coborât din munţi a fost şi el trădat. Securitatea l-a încercuit şi a
adus-o pe mama lui, folosind-o drept scut viu. Au pus-o în faţă ca să fie
siguri că el nu va trage şi l-au împușcat în faţa mamei lui. Am găsit în
dosare, privind moartea lui, multe note ce spuneau că „banditul” înjura
când era încercuit, înainte să o aducă ei pe mama lui. Şi eram uimită,
pentru că citind atât de mult despre ei, cunoscându-le familiile, nu-mi
puteam imagina că înjura. Până am găsit nota unui ofiţer de Securitate
mai scrupulos: „Banditul înjura: «Sunt român şi vreau să mor român.
Nu mă predau vouă, bandiţilor!»”. Deci, asta fusese „înjurătura”.
Întrebare: E fotografiat cadavrul cu arma lângă el.

Ioana Haşu: Aşa l-au aşezat pentru poză, pe câmp, dar a fost ucis
într-o şură, în satul unde a fost încercuit. Se întâmpla la ora 3 noaptea.
Au adus ofiţeri de Securitate, a fost un schimb de focuri. Deşi era un
singur om, au tras continuu câteva ore, pentru spectacol şi teroare –
asta voiau de fapt, să terorizeze toată zona, să se teamă lumea să-i
ajute. Nimeni nu ştia câţi şi ai cui morţi vor fi după toate gloanţele
acelea. Ogoranu povestea că se auzeau în satele vecine urletele femeii
care şi-a văzut fiul omorât în faţa ei.
Ioan Chiujdea (14 martie 1921 – 20 noiembrie 1957), fost student
la Drept. S-a întors acasă în satul natal, a văzut ce se întâmpla în sate,
confiscările, nedreptăţile şi abuzurile comunismului, a luat legătura
cu ceilalţi şi a intrat în luptă plecând şi el în munţi.
Ioan Novac (23 februarie 1939 – 20 noiembrie 1957) a fost prieten
și coleg al lui Ion Gavrilă Ogoranu. A intrat în clandestinitate în 1949.
Tatăl lui, iarăşi, l-a sprijinit mult.
Spuneam că au fost doi supravieţuitori ai rezistenței: Ion Gavrilă
Ogoranu şi Ion Ilioiu. Eu am avut bucuria să-i cunosc pe amândoi. Au
trăit discret, aproape în anonimat. Domnul Ogoranu s-a ascuns 21 de
ani. Este, se pare, omul din Rezistenţa europeană care a reuşit să nu fie
prins niciodată. A murit în 2006. Şi-a scris memoriile, sunt cunoscute,
le găsiţi: Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.
Ion Ilioiu (24 noiembrie 1921 – 31 octombrie 2012) a murit în
octombrie, anul trecut. Are o poveste incredibilă. A fost rănit și prins
după o confruntare în munți, în 1954. În dosarul lui se păstrează do-
vezi privind torturile la care a fost supus în detenție ca să-l facă să-i
trădeze pe ceilalţi. Pe lângă şocuri electrice şi bătăi, au folosit metode
psihologice, inclusiv hipnoza. Dar pentru că nici în stare de hipnoză
nu spunea ce voiau ei, aproape că i-au distrus vederea şi auzul: i-au
pus în celulă nişte difuzoare mari care urlau continuu, anumite cuvin-
te, până i-au distrus timpanul, şi i-au pus în ochi nişte reflectoare, mult
timp, care-i ardeau ochii chiar dacă-i ţinea închişi. Despre ce s-a întâm-
plat atunci a vorbit o singură dată, într-o scrisoare adresată liderului
grupului, lui Ogoranu, după 1990:
„Încă a doua zi după operaţie, am fost anchetat de colonelul

Crăciun. Câtă ură putea încăpea în omul acesta! Ură ce-i emana
din priviri, din întrebări, din ameninţări. La început nu i-am răs-
puns nimic. Nici nu puteam, căci leşinam des. Am început apoi
344
Ioana Hașu
să declar, aşa cum eram înţeleşi pentru astfel de eventualitate,

susţinând că nu mai aveam legătură cu nimeni, că trăiam din ce
puteam fura de la ferme de stat sau cabane şi din vânat. Încercam
să-i abat pe poteci false, ducându-i cât mai departe de voi. Nu mă
credeau. Crăciun şi alţii se înfuriau şi ameninţau «Nu te vom lăsa
să mori, banditule. Vei vedea atunci...» Despre torturile fizice şi
psihice obişnuite la toate securităţile nu mai vorbesc.
Mă îngrozesc amintirile psihice. Într-o bună zi, am încă-
put pe mâna unui hipnotizator. Nu-mi mai dădeam seama ce-i
cu mine, dar eram torturat îngrozitor – frică, spaimă, nelinişte şi
excitaţie nervoasă maximă – urmate de apatie în care nu gândeam
nimic. Aşa am fost anchetat un an la Braşov”.
A fost eliberat în 1964. Cu excepția celor doi supraviețuitori, par-

tizanii făgărășeni au fost omorâți în jurul vârstei de 30-35 ani. Asta în-
seamnă că la vârsta de 20-25 ani, în unele cazuri chiar mai puțin, acești
oameni au luat atitudine în societate, și-au asumat o poziție, au făcut
un angajament față de care au rămas fideli, suportând consecințele.
Mai este doar o ultimă poveste pe care încerc să o rezum. Când
m-am apucat, acum câţiva ani, să cercetez tema, auzisem în treacăt des-
pre cei paraşutaţi de americani, angajaţi în sprijinul Rezistenţei. Părea o
poveste, un mit, o legendă, numai adevărat nu. Până când am văzut că
şi domnul Ogoranu îl menţionează în carte pe ofiţerul Sabin Mare. Era
la garnizoana din Făgăraş, una din marile garnizoane militare din ţară. A
reuşit la un moment dat să fugă din România. Era căsătorit cu Eva Emba-
cher. Aici e o fotografie de nuntă, am găsit-o în dosare desecretizate abia
în vara anului trecut. Era un cofetar austriac, Embacher, la Făgăraş, care
era celebru în perioada interbelică. Pare-se că era chiar furnizor al casei
regale şi chiar exporta prăjituri. Era o personalitate a vremii, iar produ-
sele lui erau recunoscute, se pare, şi în Europa. Avea pe această fată, Eva
Embacher, despre care auzisem că era de o frumuseţe rară. Chiar se pare
că era. Tatăl ei nu a fost de acord să se căsătorească cu acest ofiţer român,
şi-ar fi dorit măcar un sas pentru fata lui. După terminarea războiului, sa-
şii din Transilvania au fost deportaţi în Siberia. Eva a fost îmbarcată şi ea
într-un vagon de marfă pentru Siberia. Sabin, punându-şi în funcţie toate
relaţiile şi plătind, a reuşit să o salveze. În momentul în care garnitura de
tren s-a pus în mişcare cineva a îmbrâncit-o jos, el a luat-o şi a reuşit să o
ascundă la garnizoana militară din Făgăraş încă două luni, după care s-a
dus la cofetar, care albise de durere. Era prea în vârstă ca să se încadreze

la ordinul de deportare, doar tinerii erau deportaţi în Siberia. Văzând-o,
i-a dat-o de nevastă, s-au căsătorit şi au trăit fericiţi un an sau doi; după
care Sabin a plecat din armată, ştiind ce se întâmplă cu comunismul.
Sabin a fost sprijinitor al celor din munţi. A fost arestat în 1950. Lui
Embacher i-au confiscat cofetăria şi tot ce avea. A ajuns să locuiască şi
să moară mizerabil într-un fel de debara a unui cizmar din oraş. Eva a
trăit în subsoluri de case părăsite, cu copilul lor, din condiţia pe care o
aveau înainte, ceea ce le-a grăbit moartea. Am găsit dosarul lui abia anul
trecut, pentru că a fost secretizat, considerat de siguranţă naţională. Am
aflat că i-au pus un angajament în faţă, i-au dat o armă şi l-au eliberat
cu condiţia să-i aducă într-un anume interval de timp pe partizanii din
munţi, să-i omoare ori să aranjeze o întâlnire unde să fie prinşi. El a sem-
nat angajamentul, după care a fugit din ţară, luând bani de la cofetărie
şi iarăşi folosindu-se de relaţiile lui din armată, prin Iugoslavia, fără a
spune nimănui. Am găsit scrisorile disperate ale Evei către fraţii lui. El
era dintr-o familie din Satu Mare cu 11 fraţi, etichetaţi „chiaburi” – erau
medici, profesori, oameni cu facultate. Ea a rămas suferind, neştiind ni-
mic, arestată, spunându-i-se continuu că Sabin a fost duşman al regimu-
lui, dar ea neînţelegând nimic din toate astea...
Iată o poză cu el. El a fost antrenat la o bază americană din Franţa,
apoi în 1953 a fost paraşutat înapoi în România. Împreună cu Neagu Dju-
vara, chiar am făcut recent un interviu cu domnul Djuvara pe tema asta.
El n-a reuşit niciodată să citească dosarul, fiind secretizat. N-a ştiut de ce.
Iar eu nu am reuşit niciodată să înţeleg ce s-a întâmplat după ce a plecat.
Iar acum, punându-le cap la cap, am înţeles şi povestea asta. De la acea
bază americană ei trimiteau în Europa de Est echipe care ar fi trebuit să
fie veriga de legătură între puterile occidentale şi Rezistenţa din ţările est-
europene. Acesta era scopul lor. Dar nu am înţeles de ce se mai paraşutau,
că toată lumea zicea că ar fi o nebunie ca, odată scăpat din marea închi-
soare care era România, să te mai paraşutezi înapoi. Dar el s-a întors, şi
pentru familie, şi pentru că se întâlnise cu cei din munţi înainte să plece, şi
stabiliseră un sistem de a lua legătura, şi le-a promis că se va paraşuta îna-
poi, că va lua legătura cu puterile occidentale, lucru pe care l-a şi făcut.
Din sală: Pare un basm, o poveste.

Ioana Haşu: Pare o poveste. Şi eu am crezut că e un basm, dar
chiar s-a întâmplat. Deci, sunt toate dovezile, inclusiv... Numai că a
346
Ioana Hașu
fost prins – ştiţi – a fost prins şi omorât de ziua lui, când a împlinit 33
de ani. E ultima fotografie.
Dincolo de consemnarea istoriografică și de portretele acestor
partizani, tema rezistenței poate fi explorată pe multe alte paliere -
memorie și postmemorie, credință, valori și motivație a luptei, traumă
trans-generațională, consecințe asupra comunităților etc. Totuși, cum
s-au văzut partizanii în raport cu generațiile următoare? La această
întrebare a răspuns Ion Gavrilă Ogoranu:
„Dacă m-ar întreba cineva ce aş vrea să fiu pentru alţii, m-aş

rezuma să spun că aş vrea să fiu un îndemn: la sinceritate, la
curaj, la claritate, la a judeca lucrurile având dreptul şi la gre-
şeală, dar totul cu sinceritate şi curaj. Noi nu putem fi modele,
ci numai îndemnuri. Noile modele vor trebui create de către cei
care acţionează“17
Bătrânul Andrei Hașu, tatăl fraților Ghe- Andrei Hașu (fiul). Fotografie
orghe și Andrei Hașu: sprijinitor devotat din timpul studenției, ascunsă
al grupului. Înainte ca ultimii partizani de familie. Fotografie din colecția
să fie arestați, a petrecut câteva săptămâni privată a familiei Hașu
cu ei într-un bordei construit aproape de
Pojorta, satul natal. Fotografie din colecția
privată a familiei Hașu
17
Ion Gavrilă Ogoranu, relatare la Colocviile Revistei Vatra, Târgu Mureş, I, în Vatra, nr.
3, martie 1993, p. 5.
Bon de mână scris de partizanii

din Munții Făgăraș, lăsate la o
stână de la care se aprovizionau cu
mâncare (faţă-verso). Documentele Ion Gavrilă Ogoranu, conducă-
se păstrează în dosarele torul rezistenței din
Munţii Făgăraș
Gheorghe Hașu. Fotografie ascunsă de sora partizanului, Victoria Hașu.

Imaginea a fost cusută pe spatele unei icoane din casa părintească. Fotografie
din colecția privată a familiei Hașu.
348
Ioana Hașu
Lotul ultimilor şase partizani arestați de Securitate (începând

cu rândul de sus, de la stânga la dreapta): Laurean Hașu, Ioan
Novac, Ioan Chiujdea, Gheorghe Hașu, Ioan Pop, Victor Me-
tea. Fotografii făcute la arestare (1955-1956) – din dosarele
Securității, Arhiva CNSAS (București)
Haine și bunuri ale partizanilor, găsite de Securitate într-un

adăpost din munți. Fotografie din dosarele Securității, Arhiva
CNSAS (București)
» Vineri, 26 iulie «
Conferinţă duhovnicească
† Serafim
Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord
(continuare)
Prima parte a acestei conferinţe, în care Înaltpreasfinţia Sa a

evocat personalitatea Părintelui Constantin Galeriu, se află la înce-
putul prezentului volum, în secţiunea evocărilor Arhiereşti.
Mai jos urmează partea a doua a aceleiaşi conferinţe, în care
Înaltpreasfinţia Sa a răspuns întrebărilor adresate de tinerii din ta-
bără. Au fost întrebări despre Părintele Galeriu, dar şi altele legate
de preocupările tinerilor:
ÎPS Serafim Joantă: Acum vă mulţumesc şi aştept să puneţi între-

bări. M-aş opri aici fără să fac vreo încheiere. Eu sunt mai bucuros de
dialogul cu frăţiile voastre decât de cuvântul pe care am încercat să vi-l
pun la inimă. M-aş bucura deci să fiţi deschişi şi să nu aveţi nicio reţine-
re în a pune întrebări sau a completa ceea ce eu am spus sau voi spune.
Suntem aici într-o comuniune duhovnicească profundă şi credem că
Duhul Sfânt este cel care ne inspiră pe fiecare, pentru ca să creştem cu
toţii în Hristos. „Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una”,
citim în cartea Faptele Apostolilor. Noi formăm cu adevărat o unitate,
un organism viu, formăm un singur trup, trupul lui Hristos care este
Biserica (Efes. 1, 22-23; 5, 23; Col. 1, 24 etc.), iar noi suntem fiecare mă-
dulare ale acestui trup şi mădulare unii altora (Rom. 12, 5). Aceasta este
taina Bisericii care face din cei mulţi un singur trup. Fiecare recapitulea-
ză sau rezumă în sine pe toţi ceilalţi, toată umanitatea şi tot cosmosul,
toată creaţia. De aceea a fi creştin înseamnă să trăieşti viaţa lui Hristos şi
viaţa fiecărui semen. Teologul ortodox francez Olivier Clement (†2009)
zice despre creştinism că nu-i doar o religie printre celelalte religii, ci
350
„criza tuturor religiilor”. Creştinismul este viaţă, nu o sumă de precepte

pe care trebuie să le împlinim. Deci să începem dialogul!
Din public: Înaltpreasfinţia Voastră, iertaţi-mi îndrăzneala. Am

crescut duhovniceşte, o fărâmă de nisip în umbra Părintelui Galeriu,
şi aş dori să dau o mărturie. Părintele Galeriu era şi un mare iubitor de
neam. Şi vreau să dau două exemple. Când vorbea, la predică, despre
Sfinţii Martiri Brâncoveni (eu îl înregistram – am 80 casete cu predicile
Părintelui – stând foarte aproape de Părintele, în spatele icoanei Maicii
Domnului de la Biserica Silvestru, cea pictată de domnul Sorin Dumi-
trescu), întotdeauna îi vedeam lacrimi pe obraz. Iertaţi-mă. Asta vizavi
de martirii neamului, despre care s-a vorbit mai devreme. Şi, în al doi-
lea rând, ştiţi că după 1990 Eminescu a fost foarte batjocorit. Atunci Pă-
rintele Galeriu a mers la Biserica Sapienţei (lângă Biserica Mihai Vodă,
aproape de Piaţa Unirii, fost Paraclis Regal pictat de Tătărăscu şi Olga
Greceanu) şi ne-a vorbit o oră şi jumătate. Am înregistrarea acelei apă-
rări unice a lui Eminescu. E unică, vă spun. Niciun mare eminescolog,
nici dl Pleşu sau d-na Zoe Buşulenga, n-au spus asemenea cuvinte cum
a spus Părintele Galeriu. De aceea am simţit nevoia să dau mărturie
aici în faţa dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru dragostea pe care o
exprimaţi faţă de dânsul. Dânsul spunea mereu: „Ortodoxia are tot ce-i
trebuie, doar să fie trăită!” Vă mulţumesc şi iertaţi-mi îndrăzneala.
ÎPS Serafim Joantă: Părintele Constantin Galeriu se identifica cu

ceea ce spunea, se identifica, cum am spus, cu neamul şi cu valorile lui.
Or, Eminescu este cel mai înalt pisc al limbii române şi al neamului.
Dacă-l ridiculizăm pe Eminescu, ne batem joc de neamul întreg! Părin-
tele Galeriu nu putea să tacă în faţa unei fărădelegi atât de mari. Iar el
reprezenta o autoritate. Părintele Arsenie Boca spunea: „Vorba sună,
fapta tună”. La Părintele Constantin tunau şi vorbele şi faptele!
Din public: Aţi menţionat o problemă majoră, precizând o mare

dilemă, apropo de struţo-cămila societăţii de azi. Adică: avem oraşe ori
cartiere care nu sunt nici sate, nici oraşe, nici autentic rurale, nici complet
urbane, nu mai au nici tradiţie sătească, dar nici universităţi, adică poate
cum e mai rău. Întrebarea şi dilema pe care o am este: cum vedeţi că ar
trebui mers? Spre o reîntoarcere, o regăsire a satului şi a valorilor tradiţi-
onale, o regenerare pe temeiul ţăranului român? Sau spre o încercare de
Conferință duhovnicească (continuare) 351
construire a unei culturi ortodoxe urbane? Pentru că din Bucureşti, din

marile oraşe, chiar din oraşe mai mici, e imposibil să mai facem acum din
nou sate. Dar problema e cum facem din ele oraşe ortodoxe? Cum păs-
trăm valorile tradiţionale în context urban? Apropo de cultura urbană
bizantină, de pildă, despre care ni se vorbeşte foarte puţin. Și tot foarte
puţin despre posibilitatea vieții cu adevărat în duh ortodox la oraş.
ÎPS Serafim Joantă: Da, aveţi dreptate, nu putem întoarce roata
istoriei, nu ne putem întoarce la viaţa patriarhală de la sat. Totuşi să
nu uităm că Dumnezeu l-a creat pe Adam şi l-a pus în mijlocul naturii
cu porunca să lucreze pământul. Lucrarea pământului ţine de natura
omului mai mult ca orice altă lucrare. Când lucrăm pământul, suntem
mai aproape de Dumnezeu şi de noi înşine. Ne păstrăm în firea noas-
tră autentică lucrând acest pământ pe care Dumnezeu l-a creat pentru
noi. Azi se ştie, de pildă, că lucrul la grădină face foarte bine psihicu-
lui. Industria şi viaţa la oraşe, în aglomeraţii umane, ne schimbă într-
un fel firea, ne închide mai mult în noi înşine. Cum aţi spus, Bizanţul
a creat o cultură ortodoxă urbană pentru că a existat o simfonie între
Stat şi Biserică. Deşi această simfonie n-a funcţionat întotdeauna în
mod ideal, totuşi ea a permis naşterea unei culturi creştine urbane.
Din păcate, azi nu mai avem decât urme din această cultură, pentru că
simfonia nu mai funcţionează demult. În această situaţie de pulveri-
zare a culturii ortodoxe urbane, fiecare creştin angajat responsabil în
Biserică trebuie să se silească să devină un creştin autentic, să trăiască
fără compromisuri. Numai astfel poate schimba ceva, fiind un exem-
plu pentru ceilalţi, care probabil îl vor imita. Exemplul este molipsitor,
angajează şi pe alţii. Numai cuvântul nu ajunge. Deşi propovăduirea
prin cuvânt este necesară, căci cuvântul ne poate zidi, totuşi ea nu este
suficientă dacă cuvântul auzit nu este întrupat în viaţa concretă. Tot
ceea ce auzim bun, ziditor, trebuie să întrupăm. Trăim într-o lume atât
de fărâmiţată şi individualistă, încât cu greu putem convinge pe cine-
va să se angajeze în credinţă. Cred că am ajuns la cuvintele Părinţilor
din Pateric, despre vremurile de pe urmă: „fiecare să se mântuiască pe
sine însuşi”. Păcatul şi răul din lume au atins proporţii incredibile, în-
cât fiecare trebuie să se îngrijească de mântuirea sa, căci „mântuindu-
te pe tine, mântuieşti şi pe alţii”. Cum spune Sfântul Serafim de Sarov:
Câştigă-ţi pacea inimii şi mii de suflete în jurul tău se vor mântui.
352
Bine ar fi, cum spunea Olivier Clément, să avem la oraşe parohii

mici, dar autentice; comunităţi vii şi dinamice, credincioşi care trăiesc
cu adevărat dragostea lui Dumnezeu, care se bucură de viaţă, care
nu se izolează de lume, nu condamnă, nu judecă, nu critică... Avem
nevoie de parohii mici, pentru că fiecare om are nevoie de o călăuză
personală. În Biserică, nu se lucrează cu masele, ci cu fiecare persoană
în parte. Aşa cum a fost parohia Părintelui de la biserica Sfântul Sil-
vestru. Cei care mergeau la Sfântul Silvestru se duceau pentru că în
această biserică au descoperit Ortodoxia vie, trăirea ei autentică. Nu
doar slujba, ci şi cuvântul viu şi călăuzirea personală. Toţi avem nevo-
ie de duhovnici buni. Dar unde să-i găsim? Fiindcă şi duhovnicii sunt,
într-un fel, cum este lumea. Şi nu-i de mirare. Părintele Arsenie Boca
spunea credincioşilor, care se plângeau de preoţii lor, că preoţii sunt
fiii lor. Aşa cum i-au născut şi i-au crescut, aşa îi au!
Din public: Aţi spus că lungimea vieţii nu se măsoară cu numă-
rul anilor...
ÎPS Serafim Joantă: Lucrul acesta îl spune Scriptura, la Pilde
(Sol. 4, 8).
Din public: ...da, ci cu intensitatea vieţii duhovniceşti. Cum ne
putem da seama, în viaţa noastră, ce trebuie să facem ca să trăim mai
intens viaţa duhovnicească?
ÎPS Serafim Joantă: Eu cred că trebuie să fim, mai întâi, bine în-
cadraţi în Biserică, să ne formăm o conştiinţă eclezială. Adică să avem
conştiinţa că aparţinem unei comunităţi ecleziale, unei parohii. Nu pu-
tem umbla din biserică în biserică, din parohie în parohie, cum fac unii.
Trebuie să te simţi încadrat în organismul viu al unei biserici parohiale,
în care ai rolul tău precis. Să simţi că fără rugăciunea şi aportul tău, or-
ganismul acelei biserici nu funcţionează cum trebuie. Parohia mă leagă
în primul rând prin rugăciunea liturgică şi slujbele bisericeşti, apoi prin
aportul pe care-l aduc la creşterea credinţei printre credincioşii parohi-
ei, precum şi la angajarea lor în opera de caritate, care este o dimensiu-
ne fundamentală a unei comunităţi. Biserica înseamnă în primul rând
Sfânta Liturghie, cu Taina Euharistiei care ne preface în trupul lui Hris-
tos. Noi devenim „trupul lui Hristos” şi mădulare unii altora tocmai
prin participarea la Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Viaţa duhovnicească se fundamentează deci pe rugăciune, pe rugăciu-

nea Bisericii, prin participarea regulată la Sfânta Liturghie şi celelalte
slujbe care încadrează Liturghia şi ne pregătesc pentru împărtăşirea
cu Sfintele Taine. Iar rugăciunea Bisericii se prelungeşte în rugăciunea
de acasă şi în „rugăciunea de toată vremea”, cum numesc Părinţii ru-
găciunea neîncetată, în orice loc şi în orice timp. La Sfântul Epifanie al
Ciprului s-a dus un părinte şi i-a spus: „Eu citesc zilnic toate cele Şapte
Laude, ce-mi lipseşte?”. Iar Sfântul i-a răspuns: „Dacă ai citit numai
cele Şapte Laude n-ai făcut mare lucru; între timp ce-ai făcut?”. A citi
cele Şapte Laude înseamnă o rugăciune de două-trei ore pe zi. Şi în rest,
douăzeci de ore ce-ai făcut? Nu te-ai rugat? Ţi-ai ocupat mintea cu gân-
duri străine de Dumnezeu. Trebuie să tindem să ne rugăm neîncetat,
cum spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 5, 17). Te rogi la biserică, te rogi
acasă puţin, dimineaţa, seara, înainte şi după masă, iar apoi pe drum, la
serviciu şi în tot locul, gândul să-l avem la Dumnezeu. Să nu uităm să-L
rugăm pe Dumnezeu mereu să ne binecuvânteze, să ne binecuvânteze
copiii, familia, pe cei cu care lucrăm, pe vrăjmaşi, pe toţi oamenii. „Iară
şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm”, auzim repetat la ecteniile Bi-
sericii. Să luăm deci în serios îndemnul şi să ne rugăm mereu, în toată
vremea şi în tot locul, cu rugăciuni simple, spontane, dar repetate pen-
tru ca ele să ne intre în inimă.
Aţi amintit aici despre Rugul Aprins. Cum ştiţi, Rugul Aprins a adu-
nat în jurul Mănăstirii Antim mulţi intelectuali bucureşteni – cărturari,
teologi, scriitori, medici, oameni de ştiinţă ce lucrau în laboratoare, uni-
versităţi, care le angajau mai mult mintea decât mâinile. Şi totuşi se stră-
duiau să se roage şi în timpul lucrului cu Rugăciunea lui Iisus: Doamne,
Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Această
rugăciune a tradiţiei isihaste, repetată de sute sau chiar de mii de ori pe
zi, cum făcea Pelerinul Rus, „coboară”, încetul cu încetul, în inimă, devi-
ne o rugăciune a inimii şi chiar o stare de rugăciune. Se întâmplă ceea ce
spune Solomon în Cântarea Cântărilor: „Eu dorm şi inima mea veghea-
ză”. Aşa au ajuns unii intelectuali credincioşi la rugăciunea neîncetată,
să fie permanent în starea de rugăciune, deşi trăiau în lume.
Şi pentru ca să întăresc cele spuse, vă dau exemplul unui inte-
lectual care mi-a relatat de curând o minune cu rugăciunea lui Iisus.
În 1993, înainte de a pleca în Germania, cu prilejul punerii pietrei de
temelie pentru o nouă mănăstire, am vorbit mulţimii de credincioşi
354
prezenţi despre Rugăciunea lui Iisus. Îi îndemnam să o practice, fie-

care după putere, pentru că această rugăciune este proprie nu doar
monahilor, ci şi mirenilor. În perioada bizantină mulţi credincioşi
practicau rugăciunea lui Iisus, chiar şi oameni de stat, cum a fost ta-
tăl Sfântului Grigore Palama, care era senator şi totuşi avea rugăciu-
nea neîncetată. Domnul pe care vi-l dau de exemplu aici, de profesie
jurist, mi-a spus că a fost şi el prezent la punerea pietrei de temelie şi
a luat aminte la ceea ce am spus în legătură cu rugăciunea lui Iisus,
de care el nu mai auzise:
„Când ne-aţi spus de rugăciunea lui Iisus am început s-o prac-

tic şi la volan şi la lucru, peste tot. După câţiva ani am remarcat
că rugăciunea se făcea în mine de la sine, fără efort ca înainte.
Şi acum minunea:
„Am suferit la Cluj o operaţie de inimă, pe cord deschis. După

operaţie, care a reuşit foarte bine, doctorii mi-au zis: – Domnule,
ce inimă ai, că n-am mai întâlnit aşa ceva la operaţiile pe care le-
am făcut până acum!?”.
Ce se întâmplase? Inima lui se afla în stare de rugăciune şi în tim-

pul operaţiei şi colabora într-un fel cu medicii. Mai departe domnul mi-a
zis: „Sunt convins că Dumnezeu mi-a salvat viaţa datorită rugăciunii lui
Iisus”. Am rămas uimit de această mărturisire. Ea m-a încredinţat că şi
astăzi mai sunt oameni în lume (mireni) care ajung la măsuri duhovni-
ceşti la care nu ajung nici călugării, în majoritatea lor. Acesta este darul
lui Dumnezeu, căci altfel nu poţi ajunge la starea de rugăciune neînce-
tată. Rugăciunea ca stare este exclusiv darul lui Dumnezeu.
Pentru a ajunge aici trebuie să fii smerit, să te predai lui Dumne-
zeu, să renunţi la tine însuţi, să te goleşti de tine însuţi şi să-L laşi pe
Dumnezeu să lucreze în viaţa ta. Nu merge aşa, că-mi impun eu disci-
plina. Trebuie şi disciplină, dar să nu crezi că disciplina te mântuieşte,
că numărul rugăciunilor te mântuieşte, ci Dumnezeu Însuşi, harul Lui
care are libertate absolută. Duhul lui Dumnezeu suflă unde vrea şi
când vrea. Repet, unul poate să se roage îndelung, fără să vină totuşi
harul asupra lui, iar altul primeşte Duhul fără prea multă osteneală,
fără multă nevoinţă. De ce? Numai Dumnezeu ştie! Totuşi la Dumne-
zeu nu există nedreptate! Ştiţi că, în viaţa duhovnicească, faptul că ne

naştem din părinţi sau bunici credincioşi, evlavioşi, contează foarte
mult. Ce mare influenţă au astfel de părinţi sau bunici evlavioşi şi cre-
dincioşi, rugători şi nevoitori, smeriţi şi simpli, asupra copiilor, nepo-
ţilor şi strănepoţilor! Dacă am avut astfel de înaintaşi, venim pe lume
cu o zestre duhovnicească bună, iar dacă suntem născuţi din părinţi
pătimaşi le moştenim păcatele. Omul este ceea ce au fost părinţii, mo-
şii şi strămoşii lui, tot neamul lui. În acest sens, maica Siluana spune
tinerilor care vor să se căsătorească să fie atenţi pe cine aleg, că nu se
căsătoresc doar cu persoana respectivă, ci cu tot neamul ei!
Dar nu trebuie să credem că, dacă te naşti cu anumite înclinări
negative, moştenite de la înaintaşi, ar fi o fatalitate. Nu. Nu există
fatalitate! Dacă suntem atenţi la noi înşine şi ne luptăm mereu cu
păcatul, înclinaţiile rele moştenite devin un motor care ne împinge
tot mai mult spre Dumnezeu. Nimic nu este fatal în lumea aceasta!
Nu există fatalitate! Zestrea pătimaşă cu care venim pe lume poate
deveni, încetul cu încetul, printr-o luptă de o viaţă, o adevărată bine-
cuvântare. Deci trebuie să ne silim. Trebuie să ne silim, dar să nu ne
punem nădejdea în silinţa şi în nevoinţa noastră, ci în harul lui Dum-
nezeu. Să repetăm aceste două adevăruri antinomice: Dă-ţi sângele
pentru ca să primeşti harul şi Totul este har.
Contează iarăşi foarte mult nu numai angajamentul nostru, prin
rugăciune, prin post, prin frecventarea Bisericii, prin spovedanie, prin
împărtăşirea cu Sfintele Taine, ci contează tot atât de mult, poate chiar
mai mult decât toate acestea, purtarea crucii cu răbdare, cu blândeţe.
Când omul suferă, când are un necaz, o neputinţă, când are o patimă
care-l chinuie, dar se luptă cu ea, poate ani şi zeci de ani de zile, aştep-
tând cu răbdare mila lui Dumnezeu, să ştiţi că acea suferinţă asumată,
pusă pe seama păcatelor sale, devine pentru el cea mai mare binecu-
vântare. Suferinţa asumată şi purtată cu răbdare ne duce mai departe
decât ne duce rugăciunea, postul şi toate celelalte nevoinţe, împlinite
de bunăvoia noastră. Dacă ne încearcă o suferinţă, n-avem ce face de-
cât să ne rugăm. Mai întâi, acceptăm încercarea, oricare ar fi ea, apoi,
ne străduim să nu ne tulburăm, să nu ne lăsăm pradă deznădăjdii, şi
să nu dăm vina pe nimeni. Dimpotrivă, ne silim să ne înmulţim rugă-
ciunea şi postul, să alergăm la biserică, la duhovnic, să ne spovedim şi
să ne împărtăşim cu Sfintele Taine.
356
Când suntem încercaţi şi ne rugăm, rugăciunea nu va fi o ru-

găciune rostită doar cu buzele sau o rugăciune-lectură, cum zicea un
părinte: „Fraţilor, rugăciunea nu-i lectură”! Nu rosteşti mecanic Ta-
tăl nostru Care eşti în ceruri..., asta e lectură. Rugăciunea la vreme de
necaz izvorăşte din inimă, ţâşneşte din străfunduri şi angajează toată
fiinţa. Aceasta este rugăciunea adevărată. Iată, cum necazul te învaţă
să te rogi cu adevărat! Ca Sfântul Petru, pe valuri: când a văzut că se
scufundă, a ţipat: „Doamne, mântuieşte-mă că pier” (Mt. 14, 30)! Ei,
strigătul acesta, cum spune psalmistul David: „Din adâncuri am stri-
gat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu...” (Ps. 129, 1), te
mântuieşte. Dar când suntem sănătoşi, când ne merge totul bine, când
avem de toate, rugăciunea va fi o rugăciune mai mult intelectuală de-
cât existenţială. Nu ne rugăm ca atunci când suferim. Astfel suferinţa
se transformă în binecuvântare, în cea mai mare binecuvântare!
În suferinţă facem experienţa neputinţei noastre ontologice. Omul
prin el însuşi nu este nimic. El este ceea ce este numai prin Dumnezeu.
Iar dacă credem că suntem prin noi înşine cineva, sau că avem ceva al
nostru propriu, să ascultăm pe Sfântul Apostol Pavel: „Ce am eu pe
care să nu-l fi primit de la Dumnezeu? Nu am cu ce să mă laud decât
cu neputinţele mele” (I Cor. 4, 7). Mă laud deci cu neputinţele mele,
cu suferinţele mele, cu slăbiciunile mele. Astea sunt ale mele. Iar dacă
este ceva bun în mine, este exclusiv darul lui Dumnezeu. Dacă credem
că suntem cineva sau că am făcut ceva bun, să ne gândim că nu noi,
ci Dumnezeu a lucrat în noi. A lucrat Dumnezeu prin mine. Deci to-
tul este darul lui Dumnezeu, pentru care trebuie să-I mulţumim, zi şi
noapte. Acestea sunt paradoxurile credinţei.
Din păcate, teologia noastră trece astăzi printr-o criză de iden-
titate. Vorbim de Dumnezeu cum se vorbeşte la fizică şi la chimie de
elemente şi molecule. Vorbim de Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar
fi un obiect de studiu, şi nu avem nici o relaţie cu Dumnezeu, nici mă-
car cum au aceia care studiază moleculele! Aceasta este o teologie care
îţi omoară credinţa tocmai pentru că-L transformă pe Dumnezeu în
obiect de studiu şi uită de legătura vie cu El. Vladimir Lossky, un mare
teolog rus, zicea: ca să transmitem credinţa, avem nevoie de teologie,
de metodă, de sistem, pentru că omul este fiinţă raţională după chipul
Raţiunii supreme, Iisus Hristos, Cuvântul sau Logosul Dumnezeu.
Tot ce spun Părinţii, toate formulările dogmatice ale Părinţilor, sunt
adevăruri absolute. Numai că aceste adevăruri rămân literă moartă

pentru cei ce nu cred sau nu şi le însuşesc cu dragoste. La fel şi Scrip-
tura este literă, dar literă plină de Duh. O simţi astfel dacă ai dragoste
şi smerenie. Dacă n-ai smerenie şi dragoste, „litera ucide”, după cum
spune Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 3, 6). Dacă rămâi la litera Scriptu-
rii, ca sectarii, ea te rătăceşte, te omoară. Lossky spune mai departe că,
deşi avem nevoie de sistem, de metodă, ca să transmitem învăţătura
despre Dumnezeu, totuşi imediat după ce am construit sistemul, tre-
buie „să-l minăm”, pentru că Dumnezeu nu încape în niciun sistem.
Dumnezeu Cel viu este dincolo de orice sistem, mai presus de orice
cuvânt omenesc, dincolo de orice cuvânt al Bibliei chiar.
Scriptura, dogma, toate formulările sau expresiile în legătură cu
Dumnezeu, ne trimit la Dumnezeu, ne ajută să ne unim cu El. Dar
dacă ele nu ne unesc cu Dumnezeu, dacă nu ni-L aduc pe Dumnezeu
viu în inimă, ne pot ucide. Ne vom mândri cu ştiinţa noastră teologică,
cu cunoştinţele despre Dumnezeu, dar suntem goi înlăuntrul nostru.
De aceea oamenii simpli nu ştiu teologie, dar sunt mai teologi decât
mulţi teologi! Ei sunt teologi pentru că îl iubesc pe Dumnezeu şi se
roagă cu adevărat. În acest sens, Evagrie Ponticul (sec. IV) spune că
„teolog este cel ce se roagă cu adevărat”! Nu trebuie să uităm nici o
clipă că totul este mister, totul este har, cum am spus. Totul este mila
lui Dumnezeu asupra noastră. Iar ca să recunoaştem că totul vine de
la Dumnezeu trebuie să avem smerenie profundă. Să cădem mereu
înaintea lui Dumnezeu, să ne închinăm şi să zicem: „Doamne, Tu le
ştii pe toate, Tu le poţi pe toate, eu sunt în mâinile Tale. Rânduieşte-mi
ceea ce ştii Tu că-mi este de folos, nu ceea ce vreau eu, ceea ce gândesc
eu, ceea ce voiesc eu”. Şi aşa poate avansăm duhovniceşte.
Din public: Cum ne dăm seama de progresul duhovnicesc?
ÎPS Serafim Joantă: N-o să observăm progresul, ci mai degrabă
regresul. Omul duhovnicesc nu vede niciodată progresul său în viaţa
duhovnicească, el se vede pe sine tot mai rău. Dacă credem că suntem
buni, nu ştim încă ce înseamnă păcatul. Nu ştim cât de mult greşim,
în tot momentul; nu ne dăm seama de responsabilitatea noastră, faţă
de noi înşine, dar şi faţă de semenii noştri şi faţă de întreaga Creaţie.
Păcatul meu influenţează negativ pe toţi cei din jurul meu şi întreaga
umanitate. Păcatul este o energie negativă care porneşte din noi şi se
358
răspândeşte în tot universul. Orice gând rău, orice cuvânt rău, ori-
ce faptă rea, sunt încărcate de energii negative care se transmit în tot
universul. Să ne gândim la păcatele oamenilor din toată lumea, cât de
mult apasă ele asupra întregii umanităţi şi a întregului cosmos. Tot
astfel şi energiile pozitive ale oamenilor evlavioşi şi rugători, smeriţi şi
postitori, influenţează pozitiv întreaga umanitate şi întregul cosmos.
Mai mult, aceste energii pozitive contracarează pe cele negative, le
anihilează într-un fel. E ca o balanţă: dacă în lume predomină cei pu-
ţin-credincioşi, cei păcătoşi, înseamnă că lumea va suferi, cum suferim
noi astăzi. De ce suferim atât de mult? Pentru că lumea se îndepărtea-
ză de Dumnezeu şi săvârşeşte răul, iar răul ne afectează pe toţi. Da, ne
afectează pe toţi! Răul nu se opreşte la mine. În primul rând mă afec-
tează pe mine, dar din mine se întinde până la marginile universului.
Ce taine mari sunt acestea, de care extrem de puţini sunt conştienţi!
De aceea trebuie să ne dăm seama cât suntem de mici şi neşti-
utori şi să ne smerim în faţa lui Dumnezeu, adică să ne vedem locul
nostru. Cu cât ne micşorăm pe noi înşine, cu atât mai mult ne ridică
Dumnezeu şi cu atât mai mult îşi revarsă harul Său peste noi. Cu
cât te goleşti pe tine de tine însuţi, cu atât te umpli de Dumnezeu
şi de viaţa semenilor tăi. Mare, mare taină este să ştii să te faci mic,
să te negi pe tine însuţi, să renunţi la tine însuţi de dragul celuilalt,
chiar şi când ai dreptate. E fantastic! Când ai dreptate, să nu-ţi aperi
dreptatea! Oare Hristos şi-a apărat dreptatea Lui? Hristos pe cruce,
răstignit şi batjocorit, judecat şi osândit, a răspuns în vreun fel? S-a
apărat Hristos? A spus că nu-i aşa, cum Îl învinuiau oamenii? N-a
spus Hristos nimic. Dimpotrivă, a luat totul asupra Sa. Aşa şi omul
credincios: nu judecă, nu se apără, nu-şi arată nevinovăţia. Îi scoate
Dumnezeu la iveală nevinovăţia, mai devreme sau mai târziu. Tre-
buie să răbdăm totul, ca Hristos! Sfântul Ioan Gură de Aur zice: De ce
Hristos nu S-a coborât de pe Cruce, când oamenii strigau: Dă-Te jos
de pe cruce, să credem că eşti Fiul lui Dumnezeu. Pe alţii i-ai ajutat şi
pe Tine nu Te poţi ajuta! Dă-Te jos de pe cruce, să credem că eşti Fiul
lui Dumnezeu (Mt. 27, 40-42; Mc. 15, 30-32)! Hristos nu S-a dat jos
de pe cruce, deşi putea, ca Dumnezeu. Şi spune Sfântul Ioan Gură de
Aur: „Fapta lui Hristos, fapta Împăratului, nu este aceea de a stăpâni
peste supuşii Săi, de a-i domina, de a-i supune, ci de a Se jertfi pentru
ei”. Dacă Hristos cobora de pe Cruce, ne-ar mai fi mântuit? Atunci
eşti împărat, atunci eşti stăpân cu adevărat, când te jertfeşti pentru

supuşii tăi, pentru semenii tăi. Dacă vrem să fim împăraţi, atunci să
fim împăraţi peste noi înşine, adică stăpâni peste păcatele şi patimile
proprii, şi să ne jertfim pentru semeni!
Din păcate, noi nu suntem împăraţi, pentru că nu ne stăpânim
patimile şi poftele. Dimpotrivă, ne stăpânesc ele pe noi! Văd o mân-
care bună şi imediat mă arunc asupra ei. Dacă ai libertatea Duhului,
zici: azi e miercuri, sau vineri, nu mă uit la ea. Părintele Profesor Vasile
Mihoc, acum câţiva ani în Nürnberg, la întrebarea unui tânăr, dacă
putem dezlega postul atunci când suntem în vizită la cineva şi suntem
serviţi cu mâncare de dulce, a răspuns: „Nu, nu mâncaţi! Dar nici nu
faceţi pe evlavioşii”. Prin faptul că nu mănânci şi spui discret că este
post, dai şi celui care te serveşte un exemplu bun. Poate se ruşinează
dacă e credincios, iar dacă nu e credincios, o să-ţi aprecieze credinţa
şi înfrânarea. Şi eu am fost adeseori în astfel de situaţii. Sunt sigur că
gazdele au apreciat şi au zis în sinea lor: „Acesta îşi ţine rânduiala lui,
iar noi trebuia să-i pregătim ceva de post”. Aşa cum fac evreii, că unde
se duc, li se face mâncare potrivit postului lor, kusher. Sau musulmanii,
care ţin postul de Ramadam fără să mănânce şi să bea până seara. Dar
noi creştinii nu ţinem posturile noastre! Să nu uităm că musulmanii au
preluat postul de la creştini şi că, în vechime, creştinii posteau mier-
curea, vinerea şi Postul Paştilor întreg, negustând nimic până seara.
În tot postul Paştelui nu se mânca şi bea decât seara. Aşa a apărut
Liturghia Darurilor Înainte Sfinţite, care se face împreună cu Vecernia,
seara. Postul se întrerupea seara, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine.
Post înseamnă deci să nu mănânci şi să nu bei nimic până seara, sau
până la o anumită oră din zi, de obicei până la orele 15.
Iată un lucru minunat: zilele trecute am citit într-un articol de
medicină în limba germană că se recomandă ca de două ori pe săptă-
mână! – doar că nu preciza, miercurea şi vinerea – să nu se mănânce
şi să nu se bea nimic cel puţin 20 de ore. Este exact postul nostru de
miercurea şi vinerea, până la orele 15. Studiul arată că prin nemâncare
celulele bolnave se împuţinează şi dispar, tocmai pentru că nu mai
sunt hrănite. Este de-a dreptul uimitor, cum confirmă medicina utili-
tatea postului, cel puţin din punctul de vedere al sănătăţii trupeşti!
Alte studii recente descoperă că, atunci când omul face milos-
tenie sau îi ajută pe ceilalţi, făcând bine, creierul lui secretă serotoni-
360
nă, hormonul fericirii. Astfel se împlinesc cuvintele Domnului, Care

spune: Mai fericit este a da decât a lua (Fapte 20, 35). Când dai, când
eşti generos cu semenii tăi, atunci eşti cu adevărat bucuros, atunci eşti
fericit că poţi să dai! Şi lucrul acesta îl putem face toţi, cât de săraci am
fi. Întotdeauna găsim oameni mai săraci decât noi. De aceea monahul
Nicolae de la Rohia a zis: Să dai din ceea ce nu ai!
S-au făcut de asemenea măsurători ale energiilor degajate de ini-
ma oamenilor care se roagă profund, cu mintea în inimă, cum am spus
mai înainte. Energiile degajate de rugăciune sunt la fel ca energiile
copilaşului din braţele mamei, care se simte în siguranţă şi nu are ni-
cio grijă pentru că este în braţele mamei. Aşa este omul care se roagă.
Prin energiile pozitive pe care le degajă rugăciunea în inima şi în toată
fiinţa sa, el se simte ocrotit şi în siguranţă. Când mă rog, nu mai sunt
singur, sunt în braţele lui Dumnezeu. Nu mă mai interesează nimic
altceva. Dumnezeu Însuşi se îngrijeşte de mine, în toate! Dacă te rogi
eşti unit cu Dumnezeu. Nu-ţi mai trebuie nimic. Nu-ţi lipseşte nimic
pentru că Îl ai pe Dumnezeu Care este totul. Şi atunci de ce să ne te-
mem? Nu ne mai temem de nimic. Numai când nu eşti cu Dumnezeu
te temi. Aceasta e puterea rugăciunii: dă siguranţă, linişte, pace!
Aşadar, prin toate aceste cercetări ale ştiinţei moderne se confir-
mă puterea rugăciunii, se confirmă puterea milosteniei, se confirmă
puterea postului. Este extraordinar! Până de curând ştiinţa nu desco-
perise aceste lucruri minunate. Dar a fost întotdeauna ştiinţa credin-
ţei, ştiinţa Duhului. Oamenii credincioşi s-au rugat, au postit, au făcut
milostenie, nu cu scopul de a fi sănătoşi, ci din credinţă. Iată că acum
ştiinţa descoperă că tot ceea ce ne recomandă Biserica, nu este doar
pentru sănătatea sufletului, ci şi pentru sănătatea trupului. Oricum
una nu poate fi despărţită de cealaltă.
Din public: Părintele Galeriu primea oamenii acasă la el. Şi la o
conferinţă din Iaşi am auzit că şi Părintele Stăniloae îi primea acasă
pe cei ce aveau nevoie de sfat. Ce asemănări cu alţi sfinţi părinţi are
Părintele Galeriu şi ce relaţii avea cu ei?
ÎPS Serafim Joantă: Cum am spus, l-am întâlnit pe Părintele
Constantin de mai multe ori la mănăstirea Sihăstria, unde mergea să
se spovedească la Părintele Cleopa, dar şi să se sfătuiască sau să-l as-
culte, pentru că Părintele Cleopa era o adevărată enciclopedie. Sunt si-
gur că-l întâlnea şi pe Părintele Paisie Olaru la chilia pe la care treceau

toţi pelerinii atraşi de blândeţea şi bunătatea lui, de simplitatea lui şi
mai ales de rugăciunea lui. Părintele Paisie n-a predicat niciodată, dar
era căutat de credincioşi pentru puterea rugăciunii lui. Părintele Ga-
leriu a fost mereu în compania acestor duhovnici. Era normal, pentru
că cei care se aseamănă se adună! Iar că primea pe credincioşi şi acasă
este de asemenea un lucru firesc. Un om duhovnicesc nu poate refuza
pe nimeni. El este mereu şi în orice loc la dispoziţia tuturor. El nu mai
are casa sa, familia sa, ci, cum spune Mântuitorul, „mama Mea şi fraţii
Mei sunt cei ce fac voia Tatălui”. Oriunde ai fi, orice ai face, când ştii că
oamenii au nevoie de tine, te jertfeşti. Renunţi la tine însuţi, renunţi la
sănătatea ta, la comoditatea ta, la orice, ca să-l slujeşti pe celălalt. Asta
înseamnă cu adevărat jertfă. Jertfa înseamnă să te sui pe cruce tu însuţi;
să te răstigneşti tu însuţi. Să suferi tu însuţi de dragul celuilalt, pentru
celălalt, ca să-l ajuţi pe celălalt. Părintele Iustin Pârvu, care a murit
de curând, primea neîncetat mulţimi de oameni. Credeţi că e uşor să
primeşti atâţia oameni, să-i încurajezi pe fiecare, să te rogi pentru ei?
Omul acesta a preluat atâtea energii negative din suferinţele şi păca-
tele oamenilor... El însuşi trebuia să fie foarte puternic sufleteşte, ca să
nu fie dărâmat de atâtea enrgii negative care se acumulau în chilia lui
de la atâţia oameni. Şi aşa se întâmplă cu orice duhovnic, cu orice om
al lui Dumnezeu. El se încarcă cu păcatele semenilor săi şi este conşti-
ent de aceasta. Ar fi mai comod pentru mine să-mi fac un program de
audienţe, dar nu-mi permit aceasta! Nu se poate. Oricine vine, la orice
oră vine, trebuie să-l primesc, să-i vin în întâmpinare, pentru că fiecare
vine cu o nevoie, o suferinţă, un necaz, iar eu trebuie să-l ascult şi, atât
cât pot, să-l ajut, cel puţin cu un cuvânt de încurajare.
Din public: Am auzit mai devreme, la conferinţă, că la Părintele
Galeriu aveau loc şi întâlniri ale Oastei Domnului. Ne puteţi spune
mai multe despre Oastea Domnului şi, eventual, care era relaţia părin-
telui Galeriu cu această asociaţie creştin-ortodoxă?
ÎPS Serafim Joantă: Ar fi multe de spus. Istoria Oastei Domnu-
lui e destul de lungă şi uneori controversată. Ea a început în 1923, din
iniţiativa Părintelui Iosif Trifa, un preot din Munţii Apuseni, de lângă
Câmpeni. El a iniţiat această mişcare duhovnicească, cu binecuvânta-
rea mitropolitului Nicolae Bălan, frământat fiind de starea de decădere
362
a creştinilor care nu cunoşteau Cuvântul lui Dumnezeu şi petreceau

în păcate, fără să se gândească la pocăinţă. În vremea aceea erau mul-
ţi beţivi şi mulţi fumători (azi sunt cu siguranţă şi mai mulţi). Oastea
Domnului şi-a propus să-i ajute pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu,
prin cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, prin cântare şi rugăciu-
nea spontană. Cei care au aderat la această mişcare duhovnicească se
numeau între ei fraţi şi surori, după exemplul primilor creştini. Oastea
Domnului s-a răspândit foarte repede în toată Ţara, cu deosebire în
Ardeal şi Moldova, cuprinzând pături largi ale populaţiei. Ea atrăgea
mai ales prin cântare. O cântare populară, inspirată din Cuvântul lui
Dumnezeu, care atingea inima oamenilor şi făcea să curgă lacrimi de
pocăinţă. Ostaşii se adunau duminica, după Sfânta Liturghie, în biseri-
că, cântau împreună şi citeau din Sfânta Scriptură. Preotul, dacă era de
faţă, explica cuvântul lui Dumnezeu. Vorbeau de asemenea şi unii cre-
dincioşi care aveau o oarecare experienţă duhovnicească. Scopul Oastei
Domnului a fost, deci, acela de a trezi pe oameni la o viaţă mai apropi-
ată de Dumnezeu şi de a-i ajuta în lupta împotriva păcatelor. Cântările
de la început ale Oastei Domnului erau deosebite. Ele storceau lacrimi
din sufletele cele mai împietrite. Astăzi, cântările Oastei s-au înmulţit
atât de mult încât eu, cel puţin, nu le mai simt ca pe cele dintâi.
Oastea Domnului a avut o lucrare deosebit de pozitivă în Biserică,
ajutând mii de suflete să se lase de păcat şi să se întoarcă la Dumnezeu.
Tocmai de aceea a fost interzisă de comunişti în 1948. În 1990 ea a fost
repusă în legalitate. Părintele Constantin Galeriu a cunoscut foarte bine
Oastea Domnului şi nu putea decât să se bucure de lucrarea ei. Sfinţia
sa a participat la adunări ale Oastei Domnului şi a predicat. Era un pri-
eten al ostaşilor, după cum mărturisesc mulţi. Nu ştiu dacă la Sfântul
Sivestru se cântau la strană şi cântări ale Oastei. În Ardeal cred că nu
era biserică în care să nu se cânte, în timpul „Pricesnei” (la momentul
împărtăşirii preotului), cântări de la Oaste, care aveau un impact foarte
mare asupra credincioşilor. Eu îmi amintesc din copilărie cu cât entu-
ziasm cânta toată biserica: Blândul păstor…, Iisuse veşnic călător…şi alte
multe cântări de la Oaste. Şi aceasta pe timpul comuniştilor! Pe mine
mă emoţionează aceste cântări şi astăzi. Aproape că plâng când le aud.
E adevărat şi faptul că, atunci când Oastea a fost interzisă, unii fraţii
ostaşi au trecut la secte, pentru că unele secte erau legale şi la acestea
se putea cânta orice. Fraţii ostaşi sunt foarte ataşaţi de cântările Oastei
Domnului. Sigur că au fost şi sunt încă frământări în Oastea Domnului,

datorate spiritului de întâietate pe care şi-l arogă unii fraţi. Dar unde
nu sunt probleme? Important este ca frământările să nu ducă la dezbi-
nare, cum s-a întâmplat după 1990, când a apărut o aripă protestantă a
Oastei Domnului, care s-a şi separat de Biserică. Nu putem condamna
toată Oastea Domnului pentru faptul că unii ostaşi au trecut la secte.
Din public: Înaltpreasfinţite Părinte, aţi spus că trebuie să ne
jertfim, să ne nevoim. Aş vrea să întreb până unde mergem cu aceas-
tă nevoinţă, ca să nu vătămăm sănătatea şi trupul nostru, pentru
că, din câte ştiu, şi sper să nu greşesc, astea sunt două daruri de la
Dumnezeu, de care aţi zis că trebuie să avem grijă. Cum să facem ca
într-adevăr să ne dăruim celuilalt, să ne jertfim, dar să păstrăm şi
un echilibru în ce priveşte persoana noastră, sănătatea, integritatea
corporală, fizică, psihică?
ÎPS Serafim Joantă: Eu cred că problema aceasta este puţin ar-
tificială. În ce sens? Când vrei să faci binele, să te jertfeşti cu adevărat
pentru celălalt, Dumnezeu te ajută şi nu te lasă să te vatămi pe tine
însuţi. Cred că întrebarea e mai mult de ordin psihologic. În realita-
te, când ai un om suferind lângă tine şi încerci să faci tot ce-ţi stă în
putinţă pentru el... poate pierzi o noapte sau două stând lângă patul
bolnavului, dar fii sigur că nu te îmbolnăveşti pentru că n-ai dormit o
noapte sau două. O să le recuperezi. Sau Dumnezeu îţi reduce nevoia
de somn, fără să suferi pentru că ai dormit prea puţin. Sau dacă post-
eşti pentru cineva şi o faci din toată inima, cu toată credinţa, postul
cu siguranţă nu-ţi va dăuna. Sfântul Apostol Pavel spune: „Niciodată,
nimeni nu şi-a urât trupul său” (Efes. 5, 29). Fiecare îl îngrijeşte şi îl
hrăneşte. Important e să nu depăşim măsura. Trebuie să ne jertfim, iar
jertfă înseamnă renunţarea la sine însuşi, renunţarea la viaţa proprie,
după exemplul suprem al lui Hristos. Deci când ajutăm, nu ajutăm
cu rezervă, gândindu-ne că ne pierdem sănătatea. Dumnezeu nu ne
lasă, cum nu lasă pe mama care se jertfeşte pentru copil. Câte nopţi nu
doarme pentru copil! Şi Dumnezeu o păzeşte să nu se îmbolnăvească.
Iar dacă se îmbolnăveşte, înseamnă că şi-a dat viaţa pentru copil. Aşa
se întâmplă şi cu duhovnicii mari care se încarcă cu păcatele celor pe
care-i îndrumă şi suferă împreună cu ei în modul cel mai real. Totuşi
suferinţa nu-i doboară. Ea se transfigurează.
364
Din public: Înaltpreasfinţia Voastră, voiam să vă rog să ne spu-

neţi un cuvânt despre viaţa ortodoxă a tinerilor creştin-ortodocşi de
sub păstorirea dumneavoastră din partea aceea a Europei. Cum sunt
implicaţi în viaţa de zi cu zi, în activităţi sociale, medicale, familiale,
specifice nouă, tinerilor?
ÎPS Serafim Joantă: Mulţumesc. Cred că nu am cu ce mă lăuda

pentru că suntem la început, la începutul organizării unei Asociaţii a
Tinerilor Ortodocşi Români din Germania (ATORG). Ea există de câţiva
ani şi desfăşoară mai multe activităţi. Totuşi prea puţine în raport cu ne-
voile credincioşilor şi ale parohiilor. Ceea ce mă bucură e că sunt mulţi
tineri care se angajează responsabil în credinţă, deşi raportat la numărul
mare al tinerilor români care trăiesc în Germania, aceştia sunt o mică
minoritate. Eu apreciez că numai 1-2% din credincioşii care trăiesc în
Diaspora vin regulat la biserică. Şi să nu vă miraţi, pentru că nici la
Bucureşti sau în alte oraşe din ţară nu sunt mai mult de 3-4% care merg
regulat la biserică. Iar în Bucureşti găsim biserici la tot pasul, pe când în
Diaspora, credincioşii trebuie să facă uneori 100 km sau chiar mai mult
ca să ajungă la cea mai apropiată parohie. Aşa se face că cei mai mulţi
vin din când în când la Sfânta Liturghie. Sunt deci condiţii deosebite. Eu
mă bucur că în toate micile noastre parohii, modeste, fără biserici pro-
prii, vin totuşi credincioşi împovăraţi de păcate şi de problemele vieţii,
care nu-i deloc uşoară în străinătate. N-avem decât pe ici pe colo câte o
biserică a noastră. În majoritatea locurilor slujim în biserici catolice sau
protestante, după ce aceştia termină slujba lor. Punem şi noi o măsuţă ca
altar şi alta ca proscomidiar, precum şi două icoane, şi aşa, în condiţiile
cele mai modeste, slujim Sfânta Liturghie. Dar poate că e mai bine aşa,
decât să avem de toate, cum avem aici în ţară. Dumnezeu ştie! În orice
caz, constat cu bucurie că printre cei mai activi credincioşi din parohii
sunt tocmai tinerii. Nu sunt cu zecile sau cu sutele, dar puţini câţi sunt,
sunt foarte buni. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt intelectuali, compu-
terişti, fizicieni, profesori, medici. Şi asta mă încurajează foarte mult.
Mă gândesc, de pildă, că la Nürnberg, unde avem sediul Mitropo-
liei şi biserică frumoasă, ar trebui să vină toţi românii care locuiesc aco-
lo. Deşi vin mult mai mulţi în comparaţie cu alte locuri, totuşi şi aceştia
reprezintă o mică minoritate. Ştiu că la Nürnberg trăiesc zeci de medici
români, din generaţia mai veche, dar aceştia nu sunt, în general, legaţi
de Biserică. Mediul ateu în care au crescut şi-a pus definitiv amprenta

pe ei. În schimb, medicii tineri sunt mult mai ataşaţi de Biserică.
Trebuie să ştiţi şi aceea că oamenii în străinătate au ca ideal
munca şi câştigul. Foarte mulţi sunt îndatoraţi, pentru că-şi cumpără
casă sau, în cazul medicilor, un cabinet personal. Munca îi istoveşte
pe mulţi. De aceea nu mai au timp de altceva. Biserica şi rugăciunea
sunt prezente în sufletul lor doar la necaz. La necaz, omul se gândeşte
la Dumnezeu, merge la biserică sau cheamă pe preot acasă pentru o
sfeştanie, o binecuvântare. Din cauza puţinei credinţe şi a lipsei de
sens al vieţii de zi cu zi suferim toţi. Dacă n-ar fi suferinţa, nu s-ar mai
ruga nimeni, n-ar mai veni nimeni la Biserică. Normal ar trebui să nu
aştepţi să ajungi la necaz ca să te duci la Biserică. E bine să te rogi şi să
mergi la biserică din dragoste, din bucurie, dintr-o nevoie lăuntrică.
Cine s-a învăţat de mic sau din tinereţe cu rugăciunea, acela nu poate
trăi fără ea. Cred că foarte mulţi dintre noi n-am putea să trecem o du-
minică fără să ne ducem la biserică. Simţi că îţi lipseşte ceva, simţi că
te pierzi dacă nu te-ai dus o duminică, două duminici la biserică. Iar
dacă ne ducem din dragoste la biserică şi suntem atenţi la rugăciune,
ne vom îndulci cu rugăciunea şi cu cântarea liturgică. O slujbă care nu
te hrăneşte, nu te îndulceşte, nu e slujbă, nu e rugăciune.
Durerea mea cea mai mare este că atâţia tineri părăsesc ţara
şi pleacă în străinătate. Milioane de români, tineri, în floarea vâr-
stei, muncitori calificaţi şi oamenii cu calificare înaltă, pleacă din ţara
noastră, care a cheltuit enorm pentru creşterea şi educaţia lor, ca să
se se pună în slujba altora. Iar ţara aceasta decade cu totul. În câteva
generaţii ea va dispare, pur şi simplu. Bogăţia unei ţări o formează
oamenii ei! Nu bogăţiile naturale contează în primul rând, ci omul,
oamenii care le folosesc. Tot aşa se va întâmpla cu întreaga Euro-
pă creştină, care va dispărea din cauza natalităţii extrem de scăzute.
Chiar ieri am citit într-un e-mail o statistică referitoare la natalitatea
în rândul creştinilor şi în rândul musulmanilor. Prognoza este că,
în câţiva zeci de ani, Europa nu va mai fi creştină, ci predominant
musulmană. Aceasta e o realitate matematică. Speranţa că lucrurile
se vor schimba în viitor în ce priveşte natalitatea printre creştini este
utopică. Nu! Încetul cu încetul, descreştem. Mai cu seamă că politica
Europei promovează controlul naşterilor şi avortul. Noi, creştinii, ne
vom împuţina tot mai mult şi vom dispărea. Să ne amintim că, până
366
spre sfârşitul primului mileniu, toată Asia Mică, toată Turcia, Irakul,
Iranul, Siria, erau creştine. Numai creştini, iar azi numai musulmani.
De ce? Pentru păcatele creştinilor!
În urmă cu vreo 2-3 ani am fost în Kosovo unde am aflat că media
de copii pe familie este de opt. Opt copii, în medie, în fiecare familie
musulmană! Opt copii! Dacă ar fi în ţara noastră atâţia copii în fiecare
familie ce s-ar întâmpla? Primarul Făgăraşului – eu sunt născut lângă
Făgăraş – îmi spunea cu câţiva ani în urmă, când mă plângeam într-o
predică de sărăcia din ţară, din cauza căreia pleacă oamenii în străi-
nătate şi se pustiesc satele: ÎPS, nu aveţi dreptate, nu din cauza sărăciei
pierim. Se distrug satele şi ţara asta din cauza lipsei copiilor.
Ce spune Scriptura? Creşteţi şi vă înmulţiţi şi veţi stăpâni pămân-
tul (Fac. 1, 28). Cine stăpâneşte pământul? Cine se înmulţeşte. Nu ne
înmulţim noi, creştinii, se înmulţesc alţii! Cei ce se înmulţesc, aceia
stăpânesc pământul! E o lege divină înscrisă în natura omului. Nu
putem schimba legile firii! Dacă am avea şi azi copii cum au avut
părinţii noştri altă dată, ar fi destui oameni să rămână şi în sate, să
se ducă şi în oraşe şi chiar şi în străinătate. Şi n-am suferi niciunii.
Acum ai un copil, doi cel mult, şi fug amândoi în străinătate. Eram
zilele trecute în Sibiu, unde am întâlnit o familie din Orlat (de lângă
Sibiu) care se plângea că amândoi copiii le-au plecat în străinătate,
unul în Canada şi unul în Franţa. Doi copii şi amândoi au plecat. Şi
le zic: dacă aţi fi avut 5, 6, 10 copii, toţi câţi vi i-ar fi dat Dumnezeu,
plecau doi în străinătate, dar mai rămâneau şi aici în Sibiu, şi la Orlat
unde aveţi pământ bun. Aşa este! Lipsa copiilor. Nu vrem copii pen-
tru că vrem o viaţă comodă, uşoară... De ce să mă chinui eu să cresc
5-6 copii? Mai bine unul sau doi sau chiar niciunul.
Vedeţi, astea sunt calcule omeneşti care răstoarnă planul lui
Dumnezeu, ordinea lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, în baza libertă-
ţii pe care ne-a dat-o, ne lasă în nebunia noastră, în prostia noastră!
Mai bine pierim! Acesta-i omul! În libertatea sa, omul merge de bună
voie până la pieirea veşnică. De aceea există un iad veşnic, pentru
că libertatea omului este inalienabilă, nici Dumnezeu n-o poate su-
prima – citiţi la Părintele Stăniloae – şi e firesc să fie aşa. Dumnezeu
nu desfiinţează iadul veşnic şi suferinţele veşnice, tocmai pentru că
omul se împietreşte în împotrivirea sa faţă de El, iar Dumnezeu îi
respectă libertatea. Libertatea omului devine tragică dacă nu ştim s-o
folosim cum trebuie. Iar noi ne batem joc de darul libertăţii! Totul în
viaţa noastră şi a lumii depinde de felul în care trăim cel mai mare
dar al lui Dumnezeu făcut oamenilor: libertatea! Şi când privim în
jurul nostru, ce fac oamenii cu libertatea, ne cutremurăm. Câtă mize-
rie morală există în lumea aceasta, în Europa mai cu seamă, în aceas-
tă Europă zisă creştină! Oare nu înţeleg cei care ne conduc ce viitor
straniu avem din cauza distrugerii familiei tradiţionale şi a lipsei de
copii? Se distruge familia prin lege! E ceva de neimaginat. Te sperii!
Te cutremuri de ceea ce se întâmplă sub ochii noştri! Şi nu te miri că
mulţi gândesc că era mai bine pe vremea comuniştilor...
Din public: Părinte, cum încurajaţi tinerii să se căsătorească mai
devreme? Eventual şi din timpul facultăţii, să nu se mai gândească
atât de mult la: „Oare ce mă fac, oare unde o să stau?...”
ÎPS Serafim Joantă: Da. Încă o dată vă spun: dacă nu-L lăsăm pe
Dumnezeu să rânduiască El Însuşi toate în viaţa noastră, vom suferi
enorm… Ce ne spune Sfânta Evanghelie: Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca,
ce veţi bea, cu ce vă veţi îmbrăca. Că toate acestea le caută păgânii (Mt. 6,
31-32; Lc. 12, 29-30). Când îţi pui problema întemeierii unei familii,
îţi zici: „Mai întâi trebuie să-mi fac o situaţie”. Apoi, după mai multe
probe, că doar şi pantofii se probează înainte de a-i cumpăra, cum zi-
cea un tânăr, în sfârşit, te căsătoreşti, pe la 30, 35 de ani. Dar copiii nu
trebuie să vină imediat, ci după ce ne aşezăm bine la casa noastră. În
tot acest timp trăim în păcat, fie că nu ne cununăm la biserică, fie că ne
ferim de a avea copii… Şi tocmai de aceea se întâmplă atâtea drame
în viaţa noastră. Dacă punem voia noastră şi calculele noastre înaintea
voii lui Dumnezeu, înseamnă că-L împiedicăm pe Dumnezeu să mai
aibă El grijă de noi. Şi cam aşa facem toţi, nu numai la tinereţe, ci toată
viaţa. Toată viaţa ne conducem după voia şi planurile noastre. Rar îl
rugăm insistent pe Dumnezeu să ne descopere voia Lui în legătură cu
noi. Şi din această cauză, Dumnezeu nu ne poate ajuta cum ar face-o
dacă ne-am încredinţa mereu voii Lui sfinte. Dacă ne lăsăm în seama
lui Dumnezeu, viaţa ni se simplifică. Îi putem zice mereu Domnului:
„Doamne, Tu ai zis: Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea, cu ce vă veţi
îmbrăca. Eu cred, Doamne, fie voia Ta în viaţa mea. Şi nu-mi fac griji
de prisos!”. Pentru că Dumnezeu le ia pe toate ale noastre asupra Sa.
Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne planificăm zilele şi lucrul şi
368
că nu vom avea şi de suferit în viaţă. Dar pentru că avem puţină cre-

dinţă, noi amestecăm lucrurile, vrem să facem voia Domnului, dar nici
la voia noastră nu renunţăm. Trebuie să fim mai hotărâţi. Părintele
Profesor Vasile Mihoc are 13 copii. Mulţi l-au întrebat: - Părinte, cum
i-aţi crescut? – Nu mi-am pus niciodată problema aceasta, nici nu m-am gân-
dit cum o să-i cresc. Am crezut că Dumnezeu va avea grijă de ei. Şi El a avut
cu adevărat grijă de fiecare. 13 copii, toţi cu facultăţi, unii cu doctorate...
Şi zicea mai departe Părintele: Nu i-am împins eu să studieze. Deşi i-am
sfătuit şi ne-am îngrijit de ei. Aşa a fost de la Dumnezeu. Totul a decurs în fa-
milia noastră în chipul cel mai natural, cel mai normal. Aceasta nu înseam-
nă că Părintele nu s-a jertfit pentru copii. Deşi era profesor universitar
pe timpul comuniştilor, avea totuşi un salariu modest. Şi cu salariul
acesta au crescut toţi în familie, modest. Este foarte bine să ne creştem
copiii modest, nu cu opulenţă, pentru că aşa îi distrugem, dacă le dăm
de toate. Repet: calcule, prea multe calcule omeneşti, care împiedică
planul lui Dumnezeu şi pronia lui Dumnezeu asupra noastră.
În privinţa copiilor, să-l ascultăm pe Părintele Arsenie Boca. De
ce suferă lumea aşa de mult? De ce copiii şi tinerii de astăzi crează atâ-
tea probleme părinţilor, şcolii şi societăţii? Părintele Arsenie arată ca-
uza primordială: N-aţi ştiut să-i concepeţi. Temelia vieţii se pune în mo-
mentul conceperii şi este în funcţie de starea sufletească a părinţilor în
momentul acela, de starea mamei în timpul sarcinii şi, apoi, al alăptării
copilului. În cele 9 luni de sarcină, copilul îşi formează caracterul din
stările sufleteşti ale mamei. Caracterul copilului îşi continuă formarea
până la vârsta de 5-6 ani când se încheie. De aceea, primii ani de viaţă
sunt definitorii pentru viitorul copilului, care va trăi toată viaţa ceea
ce s-a imprimat în aceşti ani în fiinţa lui. De aceea, mama trebuie să fie
credincioasă, evlavioasă, rugătoare, să se împărtăşească mereu pe tot
timpul sarcinii şi al alăptării, să trăiască în armonie cu soţul…Aşa se
va bucura de un copil sănătos, cuminte şi aşezat sufleteşte. Dacă însă
biata mamă este necredincioasă, sau dacă trece prin diferite traume
datorită neînţelegerilor din familie, copilul va moşteni toate stările ei.
Copiii sunt cu adevărat icoana părinţilor! Ei îi moştenesc pe părinţi cu
părţile lor bune şi rele. Copiii nedoriţi vor avea cel mai mult de suferit,
pentru că n-au fost concepuţi din dragoste curată. La fel şi copiii care
se nasc după un avort sau mai multe. Aşa-zisele medicamente anti-
concepţionale provoacă în realitate avorturi spontane. Dacă în viaţa
conjugală se caută numai plăcerea, nu trebuie să ne mirăm de starea

copiilor şi a părinţilor, în special a mamelor, care suferă cel mai mult
de pe urma violentării trupului ei cu avortul sau anticoncepţionalele.
Există un echilibru, o balanţă în viaţa duhovnicească, o linie spi-
rituală, duhovnicească. Ai făcut rău, nu te aştepta la bine! Ai greşit, aş-
teaptă-te să vină pedeapsa sau răsplata pentru faptă! Dar nu Dumnezeu
pedepseşte. Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Tare mult îmi place
de Maica Siluana care zice: „Dragă, suferinţele să nu le socotiţi pedepse
ale lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni”. E o blas-
femie să crezi că Dumnezeu te-a pedepsit pentru că ai păcătuit. Dum-
nezeu este atât de bun prin fire că nu poate pedepsi pe nimeni. Dar ce
face Dumnezeu? Dumnezeu îngăduie ca să suferim de pe urma păca-
telor noastre. Astfel, El transformă suferinţa în mijloc de pocăinţă şi de
întoarcere la Sine, pentru ca El să ne poată ajuta, să ne poată salva, să ne
poată mântui. Deci, noi suferim din cauza păcatelor noastre. E o lege,
e o balanţă în universul duhovnicesc. Aşa cum legile fizicii, ale naturii,
sunt neiertătoare – dacă ai călcat o lege, nu poţi să spui doar Îmi pare rău,
ci trebuie să suporţi consecinţa –, tot aşa şi pe plan spiritual. Ai păcătuit
cu gândul, cu cuvântul, cu fapta, nu se poate ca acel gând păcătos pe
care l-ai avut la un moment dat, sau îl ai, să nu atragă asupra ta, acum
sau mai târziu, o consecinţă negativă. Noi zicem: Iată, am gândit, am vor-
bit sau am făcut ceva rău, dar n-am simţit nimic. Păi n-ai simţit pe moment.
(Deşi uneori simţi chiar şi pe moment consecinţa negativă a păcatului:
nu vezi că un gând desfrânat, de pildă, te tulbură imediat prin aceea că-
ţi aprinde simţurile?) Dar sunt şi gânduri rele ale căror consecinţe nu le
vedem imediat. Dacă, de pildă, gândeşti rău de cineva, dar nu simţi pe
moment nimic, totuşi gândul rău te afectează şi pe tine şi-l afectează şi
pe acela. El nu ştie că i-ai dorit răul, dar se încarcă negativ cu gândul tău
rău şi se întoarce cu răutate asupra ta. La fel şi cu gândurile, cuvintele
sau faptele bune. Toate transmit o energie pozitivă. Există deci o ba-
lanţă în viaţa duhovnicească. După cum faci, aşa vei primi, cum spune
Sfântul Apostol Pavel: „Nu vă înşelaţi! Ceea ce seamănă omul, aceea
va secera”. Semeni binele, vei secera binele: azi, mâine sau mai târziu.
Semeni răul, nu se poate să seceri binele. Nu se poate!
Să încercăm deci să fim mai înţelepţi şi să cântărim mai bine tot
ceea ce gândim şi facem. Să nu ne lansăm în judecăţi uşuratice cum fac
cei mai mulţi oameni, căci vom suporta fără nicio îndoială consecinţele.
370
Revenind la copii, suntem datori ca părinţi să avem mare grijă de ei. Re-
pet: perioada sarcinii şi a alăptării este extrem de importantă pentru vii-
torul copilului. Mama să caute cu orice preţ să-şi păstreze calmul în ori-
ce situaţie, să caute armonia în familie, pentru că toate sentimentele ei se
transmit prin lapte copilului. Toate stările mamei se regăsesc în laptele
ei şi în copil. Aşa cum am spus, caracterul unui copil se formează până
la cinci-şase anişori. În aceşti ani nu-i voie să dăm copilului de toate, să-l
răsfăţăm, că va ieşi din el un om pretenţios, îndărătnic şi răsfăţat. Copi-
lul trebuie să fie înconjurat cu dragoste, dar şi pedepsit tot cu dragoste.
El va simţi că e pedepsit din dragoste, nu din răzbunare. Astfel copilul
va pricepe de mic, de la 2-3 anişori, ceea ce este bine şi ceea ce nu este
bine; va înţelege ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă. Dacă îl răsfă-
ţăm de mic, pe la 7-8 ani nu mai avem ce face cu el, pentru că şi-a format
deja caracterul, pe care nu-l mai poate schimba decât cu mare greutate.
Câte taine! Câte taine în viaţa duhovnicească, pe care le neglijăm. Azi
nu mai ştie nimeni aceste taine. Nu mai credem decât în ceea vedem şi
pipăim. Nu mai credem în lumea nevăzută a realităţilor spirituale care
ne definesc viaţă. Şi din această cauză suferim atât de mult.
Din public: Ce facem, de exemplu, dacă aflăm aceste lucruri

când un copil are deja 5 ani. Cum corectăm situaţia atunci?
ÎPS Serafim Joantă: Mai greu. Dar să credem în mila lui Dumne-
zeu asupra noastră. Că Dumnezeu face şi minuni. Dumnezeu schimbă
şi caracterul unui copil, dar trebuie multă osteneală, multă rugăciune,
mult post, multă jertfă. Şi ca să nu ajungi să suferi atât de mult, de
ce să nu fii atent şi să nu-l educi până la 5 anişori? Totul e posibil. Şi
cum am spus, transformarea caracterului sau recuperarea copilului se
poate face, prin foarte multă osteneală, dar mult mai multă decât dacă
te osteneai cu formarea lui până la 5-6 anişori. Dar e posibil şi după.
La Dumnezeu nimic nu este imposibil. Trebuie să avem încredinţarea
că nimic nu e fatal în viaţa noastră. Ne putem schimba radical în orice
moment, până la sfârşitul vieţii. După ce ne-am deformat toată viaţa,
ne poate schimba Dumnezeu într-o clipită!
Din public – Dacă ştim că cineva apropiat păcătuieşte... Ce pu-

tem face, pe lângă rugăciune, pentru un membru al familiei care pă-
cătuieşte?
ÎPS Serafim Joantă: Totul începe cu rugăciunea, cu postul, cu

nevoinţa, cu blândeţea, cu bunătatea, cu iubirea. Mai cu seamă în fa-
milie, mama, tatăl, copiii, trebuie să simtă fiecare iubirea din partea
celuilalt. Să ştiţi că degeaba încerci să-i convingi raţional pe cei de
lângă tine că nu au dreptate în ceea ce fac. Degeaba îl cerţi pe unul
care fumează, sau bea, sau desfrânează. Nu se va corecta niciodată cu
simpla certare. Poate e nevoie şi de câte o certare mai aspră, sau chiar
de o bătaie – cum spunea într-o predică Înaltpreasfinţitul Iustinian
al Maramureşului: „Femeie, când vezi că soţul tău vine numai beat
acasă, mai pune şi japca pe el, să ştie de frică, să nu mai vină acasă
beat!” Dar cu astfel de mijloace nu-l poţi ajuta prea mult. Trebuie să-i
câştigăm pe oameni, în primul rând prin iubire, printr-o iubire jert-
felnică, o iubire care nu oboseşte să rabde o viaţă întreagă. Şi încetul
cu încetul, Dumnezeu îi va da şi soţului, păcătos şi pătimaş, gândul
să înţeleagă: Uite cât suferă soţia din cauza mea. Măi, cât tace, cât e
de bună! Dar dacă ea e mereu cu gura pe el, mai rău îl face. Niciodată
omul nu se îndreaptă numai cu mustrarea. Omul se câştigă încetul
cu încetul cu iubirea jertfelnică şi cu răbdarea. Femeia credincioasă
se mântuieşte prin faptul că tace, se roagă, posteşte pentru soţul ei,
şi astfel îl mântuieşte şi pe el. Că la Dumnezeu nu e ca la oameni, cu
dreptatea. În ochii noştri, la Dumnezeu este şi multă nedreptate, dar
în ce sens? În sensul că dragostea Lui acoperă multe păcate. Să citim
pilda talanţilor şi a lucrătorilor în vie. Sfântul Apostol Pavel spune
şi el că: „Femeia credincioasă îşi mântuieşte soţul necredincios”. Fe-
meia cuminte, răbdătoare, rugătoare, postitoare, nevoitoare, se mân-
tuieşte şi pe ea, pentru că suferă din cauza soţului, rabdă şi tace, şi-l
mântuieşte şi pe el. La Dumnezeu nu e ca la oameni!
Din public: Ce responsabilitate are un copil faţă de părintele său,
bunicul sau altă rudă? Până unde trebuie să meargă, în afară de a se
ruga? Ce ar trebui să facă în acest caz? Un copil faţă de părintele său
sau faţă de altă rudă.
ÎPS Serafim Joantă: Toţi suntem datori cu ascultarea faţă de pă-
rinţi şi faţă de cei din familia noastră, dar şi cu ajutorul concret care,
mai cu seamă, în familie trebuie să meargă până la jertfă. Dacă nu
ne jertfim pentru cei mai apropiaţi, pentru cine ne vom jerfi! Dacă
însă părinţii sau bunicii ne îndeamnă la păcat, atunci nu-i ascultăm.
372
Dimpotrivă! Dacă cineva din familie îndeamnă pe copii, de pildă, la

avort, cum se întâmplă uneori, bineînţeles că nu-i ascultăm. Sunt o
mulţime de situaţii dificile care apar în familie şi care, în mod nor-
mal, ar trebui să solidarizeze întreaga familie pentru depăşirea lor.
Fiecare caz, fiecare situaţie este unică. Dacă însă ne rugăm cu cre-
dinţă, Dumnezeu ne descoperă şi ne ajută să facem ceea ce trebuie
în fiecare caz. Reţeta generală e aceasta: rugăciunea, postul, nevo-
inţa, răbdarea, iubirea jertfelnică. Repet ceea ce am spus deja, orice
încercare a vieţii, orice neputinţă, trebuie pusă mai întâi în faţa lui
Dumnezeu, în rugăciune. Apoi să cerem şi ajutorul semenilor cu ru-
găciunea şi cu postul. De asemenea, să cerem şi rugăciunea Bisericii,
adică pomenirea la Sfântul Altar. De aceea în primele veacuri spo-
vedania era publică. Credincioşii nu se ruşinau să-şi mărturisească
păcatele în public, în faţa celorlalţi. Ei cereau iertare lui Dumnezeu,
dar şi semenilor lor, pe care-i rugau să se roage pentru ei. Astfel se
întărea dragostea între creştini. Când toată obştea Bisericii dintr-un
loc se roagă pentru cineva din familia care are probleme – boală, ne-
înţelegere, diferite patimi, ca beţia, desfrânarea... –, rugăciunea soli-
darizează pe oameni şi are mult mai multă putere. Alta este puterea
rugăciunii când mai mulţi se roagă împreună şi cer de la Dumnezeu
un lucru! Iar dacă cel pentru care ne rugăm este credincios şi se roagă
şi el, rugăciunea tuturor face adevărate minuni.
Din public: Înaltpreasfinţia voastră, aş avea o afirmaţie şi o în-

trebare. Dacă tot am vorbit despre părinţi şi copii, de curând a apărut
o carte excepţională, în două volume, a Arhimandritului Simeon Krai-
opoulos, Părinţi şi copii se intitulează. Ea tratează despre multe proble-
me, cu multe exemple, legate de creşterea copiilor.
ÎPS Serafim Joantă: O am şi eu şi am citit-o pe sărite. Este foarte

bună şi poate să vă ajute în cazurile cele mai concrete. Dar sunt şi alte
multe cărţi despre creşterea şi educaţia copiilor.
Din public: Şi câteva vorbe despre jertfire, jertfirea de sine. Ştim
că în Pateric este o pildă: un frate nu i-a întins mâna altui frate care se
îneca, ci i-a întins toiagul, bastonul, şi-şi zicea: Îi întind toiagul ca să-l
pot trage, dar dacă el mă trage pe mine, să pot da drumul la baston. Cum se
împacă acestea?
ÎPS Serafim Joantă: Cred că aceasta e o apoftegmă mai degrabă

hazlie. Ştiaţi că există şi un Pateric hazliu? Iată o astfel de apoftegmă:
Un pădurar a ajuns la Sfântul Antonie, tocmai când acesta glumea cu
fraţii din jurul lui. Şi acela s-a smintit: – Ce faci Părinte aici? Am venit
să-ţi aud glumele făcute cu părinţii? Sfântul îi zice: – Frate, iată aici un arc!
Ia-l şi întinde-l, întinde-l, întinde-l! Pădurarul execută ordinul Avei, dar
la un moment dat îi spune: – Nu pot să-l mai întind pentru că se rupe. –
Vezi, frate, aşa e şi cu ucenicii mei. Şi ca să vă mai destindeţi, ca ucenicii
Sfântul Antonie, vă mai spun o apoftegmă din Patericul hazliu. Se zice
că un episcop a mers la o mănăstire din pustia Egiptului. Ajuns acolo,
seara un monah îl conduce la o chilie pentru odihnă. Intrat în chilie,
episcopul vede o dâră de sânge pe podea şi întreabă: – Ce-i cu sângele
ăsta? Monahul îi răspunde: – A fost o ploşniţă, dar a murit, nu vă temeţi!
Dimineaţa îl întreabă călugărul pe episcop: – Cum aţi dormit, Preasfin-
ţite? – Bine, zice episcopul, dar să ştii că toată noaptea s-au perindat prin
chilie şiruri de ploşniţe venite la înmormântare! (Râsete) Trebuie să mai şi
râdem! Pe cea cu toiagul, pe care aţi amintit-o, n-aş putea s-o explic,
n-am mai auzit-o. A fost prudent fratele, dar cred că nu avea tocmai
credinţa care mută munţii...
Din public: ÎPS, aţi vorbit la început despre inimă. Ca şi Cleopa,
pe drumul spre Emaus: „Oare nu ardea inima-n noi când ne vorbea
pe cale?”. Mai arde oare azi în noi inima pentru cuvântul adevărului?
Suntem noi aşa arzând, sau ne-am cam fleşcăit?
ÎPS Serafim Joantă: Aveţi dreptate. Sfântul Apostol Pavel spune
că „în vremurile cele mai de pe urmă dragostea oamenilor se va răci”
(Mt. 24, 12). Şi noi suntem, poate cei mai mulţi, reci, uneori reci ca
gheaţa. Şi din cauza aceasta egoişti. Ce este egoismul, dacă nu închi-
derea în sine, lipsa comuniunii, lipsa dragostei care trebuie să circule
între oameni. Dragostea se opreşte la mine. Or dragostea neîmpăr-
tăşită este ca o băltoacă, o apă care nu curge şi pentru că nu curge se
împute. Dacă te iubeşti doar pe tine şi nu laşi dragostea să circule spre
ceilalţi, te îmbolnăveşti, devii schizofren, te vezi numai pe tine, te au-
todivinizezi. Totul este dragoste. Înţelegeţi? Şi tot păcatul este un aten-
tat la dragoste. Orice păcat, chiar şi numai cu gândul, este o lovitură
adusă dragostei. Dacă am dragoste curată faţă de mine însumi şi faţă
de semeni, nu-mi permit nici măcar un gând rău despre semenul meu.
374
Maxima patristică: „totul este har” poate fi înlocuită cu „Totul este

dragoste”. „Dumnezeu este dragoste”, zice Sfântul Ioan Evanghelis-
tul, Apostolul dragostei. Iar „Dumnezeu este totul în toate” (I Cor. 15,
28). Dragostea ţine lumea şi tot ce există, dragostea dă viaţă şi înnoieş-
te neîncetat viaţa, dragostea uneşte pe oameni, ea este izvorul unităţii
şi al armoniei. Dacă suferim atât de mult, suferim pentru că nu avem
dragoste, pentru că nu ştim să ne jertfim, să renunţăm la noi înşine de
dragul celorlalţi. Alta este suferinţa pricinuită de lipsa dragostei şi cu
totul alta suferinţa din renunţarea la sine de dragul celorlalţi. Prima ne
omoară, a doua ne dă viaţă. Şi pentru ca să înţelegem dragostea şi să
ne umplem de dragoste trebuie să ne rugăm mult. Pentru că rugăciu-
nea sensibilizează inima, transformă inima de piatră în inimă de carne.
Părintele Dumitru Stăniloae spunea că Sfântul este omul delicat, omul
care are o aşa de mare sensibilitate faţă de semenii săi că nu vrea să-i
supere nici măcar cu un gând. Şi aceasta pentru că sfântul are o inimă
simţitoare, compătimitoare. Inima bună simte şi trăieşte din harul lui
Dumnezeu, care este în ea de la Botez. Dar, deşi toţi avem harul lui
Dumnezeu de la Botez în inima noastră, totuşi, pentru că inima ne este
adeseori nesimţitoare sau împietrită, el rămâne nelucrător, stă ascuns
în străfundul inimii. Astfel, harul stă nelucrător sub calota de gheaţă
a inimii. Când inima începe să se înmoaie prin rugăciune şi post, prin
efortul de a nu ţine seama de greșelile semenilor, harul iese la iveală şi
lucrează în viaţa noastră. Acestea sunt tainele vieţii duhovniceşti.
Din public: Aş vrea să-l citez din nou pe Ogoranu, din Testa-
mentul citit de doamna Ioana Haşu, dacă mai e aici. El spune aşa:
„Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin
prisma dragostei. Exişti în măsura în care iubeşti, te înalţi în măsura
în care te jertfeşti pentru această iubire”. Şi apoi spune: „Noi nu ad-
mirăm neamul nostru, nu căutăm să-l înţelegem printr-un principiu
pornit din mintea omenească, ci din iubire, aşa cum e, aşa cum îşi
iubeşte copilul părinţii. Nu l-am schimba cu oricare altul, cum nicio
mamă nu şi-ar schimba copilul. În mintea noastră n-au încolţit nicio-
dată visuri de emigrare. Voim să rămânem aici, părtaşi durerii şi bu-
curiei lui, în valul în care voim să ne contopim soarta noastră”. Deci
acei eroi anticomunişti din munţi nici nu concepeau să emigreze. Şi
vreau să întreb: aţi vorbit despre plecarea românilor în străinătate.
Vreau să vă întreb despre alienarea celor care sunt în diasporă. Dacă

aţi observat acest lucru.
ÎPS Serafim Joantă: Cu siguranţă că toţi cei care s-au dezrădă-
cinat, plecând în altă parte, poartă în ei o mare suferinţă. Chiar dacă
unii, de ruşine, nu recunosc această durere. Omul este o fiinţă socială
şi de aceea nu poate trăi izolat. El se împlineşte pe sine prin ceilalţi. Iar
aceşti ceilalţi sunt în primul rând cei din neamul cu care ai în comun
limba, spiritualitatea sau simţirea profundă, cultura, istoria. Fiinţa
omului este formată de toate aceste realităţi profunde. Când cineva
pleacă în altă ţară se petrece o ruptură profundă în străfundul fiinţei
lui. Nu-i deloc uşor să te integrezi într-o altă societate, cu alte compo-
nente spirituale şi culturale, cu altă mentalitate. Dacă vrei să-ţi păs-
trezi identitatea profundă de neam şi de credinţă, vei fi întotdeauna
un străin. Trebuie să fii deosebit de puternic în credinţă ca să-ţi păs-
trezi identitatea proprie şi totodată să te integrezi în noua societate.
Din păcate, cei mai mulţi români renunţă uşor la identitatea lor. Unii
români îşi neagă chiar originea lor românească, îşi neagă credinţa. Că,
vezi Doamne, românii au o imagine proastă în lume şi să nu ştie lumea
că sunt român. Este adevărat că despre români se vorbeşte în mass-
media mai mult negativ decât pozitiv. Mai ales din pricina furtului.
Poate că este şi vina noastră că nu ştim să scoatem în evidenţă calităţile
noastre. Dar ce să facem? Aşa suntem noi. Tocmai de aceea trebuie să
ne iubim neamul aşa cum este. Pentru că n-am ales noi să fim români,
ci Dumnezeu. Nu noi ne alegem părinţii, dar suntem datori să-i iubim
aşa cum sunt, cu calităţile şi cu defectele lor. Deci trebuie să ne iubim
aşa cum suntem. Dacă nu ne iubim neamul, limba, credinţa… vom
trăi drame şi traume care ne pot distruge psihic şi fizic. Eu cunosc
multe astfel de cazuri. Bolile psihice ale celor din străinătate sunt ca-
uzate mai ales din cauza străinătăţii, a rupturii de neam. Noi purtăm
în fiinţa noastră locurile în care ne-am născut, pământul, aerul, tot ce
există aici. Eu când vin acasă – unde aş dori să mă întorc de tot, cât mai
repede – mă simt cu totul altfel decât în străinătate.
În afară de aceasta, mă gândesc, cum am spus deja, că ţara noas-
tră se depopulează prin plecarea în masă a românilor. Nu mai există
nicăieri în lume un exod atât de mare ca la noi, la români. Nu există!
Noi avem numai în Europa de Vest 4.000.000 de români! 4 milioane
376
de români! Nu mai vorbim de America, de Australia şi alte ţări. Nici

un alt popor nu-şi părăseşte ţara în masă ca noi românii. Faptul că
nu suntem legaţi de neamul din care facem parte denotă o mare slă-
biciune şi chiar o superficialitate. Nu ţinem la neam, la ţara noastră,
care-i atât de frumoasă. Doamne, dacă ar avea nemţii sau alţii ceea ce
avem noi, n-ar pleca niciunul de aici, să-i scoţi cu buldozerul! Iar noi,
nici nu ne gândim bine şi ne aventurăm în lume. Mulţi vorbesc de
rău ţara, conducătorii. E o mare suferinţă! Eu mă rog lui Dumnezeu
în fiecare zi: „Doamne, opreşte exodul românilor în străinătate, iar
pe cei plecaţi întoarce-i, încetul cu încetul, la casa lor”. Aşa ar trebui
să ne rugăm toţi... Eu nu numai că nu recomand nimănui să plece
din ţară, ci îi sfătuiesc pe toţi să se întoarcă acasă. Dar câţi se mai
întorc de la binele material? Aşa sunt oamenii. Se bucură de o bucată
de pâine mai bună şi de tot ce văd prin străinătate şi nu se gândesc
la sufletul lor şi la urmaşii lor. Ăştia suntem noi! Ce să facem? Şi din
cauza asta suferim atât de mult.
Eu nădăjduiesc că nu toţi care au plecat din ţară se pierd sufleteş-
te. Mai ales cei ce suntem la prima generaţie, care mai păstrăm cât de
cât legătura cu Ţara şi cu Biserica. În schimb, copiii noştri şi urmaşii lor
se vor pierde în marea lor majoritate. Dacă avem credinţă cu adevărat
şi ne gândim la copiii noştri, al căror viitor din punct de vedere sufle-
tesc este grav ameninţat, oare n-ar trebui ca tocmai de dragul copiilor
să nu ne părăsim niciunul ţara?! De dragul copiilor! Că de dragul co-
piilor facem orice. Dacă suntem credincioşi cu adevărat, ar trebui să ne
gândim în primul rând la viitorul spiritual al copiilor noştri.
Viaţa e atât de complexă şi de responsabilă încât trebuie să cân-
tărim orice decizie, pentru ca să nu ne facem rău nouă înşine. Din pă-
cate, noi ne săpăm groapa nouă înşine, cădem în ea şi ne distrugem.
În virtutea libertăţii, Dumnezeu ne lasă după mintea noastră. Cum
spune la Apocalipsă: „Cel care face bine, să-l facă în continuare, cel
care face rău să-l facă mai departe, mergând din rău în mai rău”. Cei
mai mulţi sunt povârniţi spre rău şi nu se mai pot opri. Treaba lor.
Sunt liberi. Vor gustă ei înşişi amarul de pe urma răului pe care-l să-
vârşesc. Ce dramă devine libertatea omului dacă nu este asumată şi
trăită prin credinţă! În libertate suntem ca Dumnezeu. Unde-i liberta-
te, omul se aseamănă cu Dumnezeu dacă-şi foloseşte libertatea după
voia lui Dumnezeu, adică responsabil. Nu faci orice din libertatea ta.
Că cine face păcatul, cum zice Mântuitorul, acela este rob păcatului,
nu este liber, ci rob păcatului.
Din public: Mă bucur, totuşi am rămas la copii. Am râs, am glu-
mit mai devreme, dar cred că tinerii sunt serioşi şi nu vor ca peste 30
ani să fie toţi musulmani. Aşa că mai daţi-ne un sfat şi spuneţi-ne des-
pre asceza în familie şi despre momentul acela în care tinerii nu se mai
înţeleg. Parcă uită că temelia au pus-o în Biserică.
ÎPS Serafim Joantă: Ştiţi ce spune Sfântul Simion Noul Teolog?
Un lucru extraordinar, pe care aş dori să-l reţineţi cu toţii. Măcar
dacă asta reţineţi din toată întâlnirea noastră ar fi foarte bine. Spune
Sfântul Simion Noul Teolog: „Nu eşti creştin doar pentru că ai fost
botezat, ci eşti creştin numai în măsura în care pui în lucrare harul
primit la Botez”. Altfel, eşti creştin doar cu numele. Şi în viaţa de
toate zilele poţi fi mai rău decât un păgân, deşi eşti botezat. Deci nu
eşti creştin prin simplul fapt că ai fost botezat, ci eşti creştin, sau,
mai degrabă, devii creştin, zi de zi, prin aceea că pui în lucrare harul
pe care l-ai primit la botez, adică te sileşti să împlineşti făgăduinţele
făcute la botez. Şi mai departe spune Sfântul Simeon: „Nu eşti preot
sau episcop doar prin faptul că ai fost hirotonit”. La o Liturghie ai
fost sfinţit şi crezi că eşti deja preot desăvârşit. Nu, ci eşti preot doar
în potenţă, în devenire. Devii preot tot mai mult în măsura în care
te sileşti să faci cele ale preoţiei, adică să fii un păstor care-şi pune
sufletul pentru oi. Iar dacă eşti episcop, cu atât mai mult trebuie să te
jertfeşti pentru păstoriţii tăi, preoţi şi credincioşi. Aceasta înseamnă
că, dacă nu fac cele ce ţin de lucrarea preotului, respectiv a episco-
pului, nu sunt cu adevărat preot, nici episcop. Pentru păcatele mele,
Dumnezeu nu-mi ia harul de episcop. Harul lucrează în continuare
în cei care mă ascultă, pentru credinţa lor; dar eu însumi mă osân-
desc, mă pierd. Ca o fântână cu mult mâl pe fundul ei, dar cu apă
limpede. Din apă beau oamenii şi-şi spală necurăţiile, dar fântâna nu
se poate curăţi pe ea însăşi. Aşa suntem şi noi. Harul preoţiei sau al
arhieriei curăţă pe cei care-l primesc cu credinţă, dar nu mă curăţă pe
mine dacă sunt nepăsător şi trăiesc în păcate. Astfel în sufletul meu
se adună tot mai multă mizerie care într-o bună zi mă va îneca.
Aşa e şi cu căsătoria. La căsătorie ai primit harul de a te jertfi
unul pentru celălalt, de a renunţa la tine de dragul celuilalt: iubirea
378
şi toate celelalte făgăduinţe pe care le facem cu mâna pe Sfânta Evan-

ghelie şi pe Sfânta Cruce. „Iată fiilor, prin punerea mâinilor pe Sfânta
Evanghelie şi pe Sfânta Cruce aţi săvârşit jurământ în faţa Sfântului
Altar că veţi păzi legătura dragostei şi a unirii dintre voi până la mor-
mânt, curată, neîntreruptă, dreaptă şi cinstită şi că nu vă veţi abate
de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmând ce este plăcut lui
Dumnezeu şi oamenilor”. Iar dacă tu te abaţi de la datoria ta de soţ
sau soţie, nu mai ai răbdare cu celălalt, ci doar pretenţii de la el, dacă
te cerţi şi te ţii de scandaluri, va urma divorţul. Aceasta înseamnă
că n-ai ţinut făgăduinţa făcută la cununie, pentru care ai primit har
ca s-o ţii. Dar tu ai fost nepăsător de harul primit. Şi aşa ajungi să te
desparţi, să calci porunca: „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu
despartă”. La aceasta se ajunge pentru că oamenii nu se mai iubesc
cu adevărat. Ei nu mai ştiu că iubirea este jertfă. Ei cred că doar celă-
lalt trebuie să iubească, nu şi el. Sau mai ştiu eu cum înţelege fiecare
iubirea. Încă o dată, dacă nu înţelegem iubirea ca jertfă, n-am înţeles
nimic din iubire! Vom fi mereu pretenţioşi şi vom crede că avem
numai drepturi, nu şi datorii. Încă o dată, trebuie să ne străduim să
punem în lucrare harul primit la Cununie, iar aceasta o facem prin
rugăciune, prin post, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cu Sfintele
Taine. Iar harul înmulţeşte în noi dragostea şi răbdarea.
Căsătoria este o mare cruce! Un martiriu! Căsătoria nu-i, cum
îşi închipuie mulţi înainte de căsătorie, doar plăcere şi distracţie. Ea
este în primul rând jertfă şi cruce. Dacă nu înţelegem căsătoria ca
jertfă şi dacă nu gustăm bucuria care vine din cruce, e vai de noi!
Auziţi ce spune cântarea bisericească: „Iată, a venit prin Cruce bu-
curie la toată lumea”. Bucuria adevărată vine din purtarea cu răb-
dare a crucii, a necazurilor, a suferinţelor, a neînţelegerilor care pot
apărea… Dragostea adevărată este o dragoste jertfelnică şi nu se re-
duce nici pe departe la dragostea trupească. Dacă ne bazăm numai
pe dragostea trupească, ne înşelăm şi vom fi curând dezamăgiţi.
Din păcate, astăzi există tot mai puţin spirit de jertfă, de dragoste
jertfelnică. Părintele Galeriu a zis că singura înălţare adevărată este
înălţarea pe cruce. Toţi căutăm înălţarea, să cunoaştem cât mai mult,
să avem posturi înalte, să fim cinstiţi de ceilalţi, să fim lăudaţi…, dar
preţul înălţării este suirea pe cruce. Cine caută înălţarea fără să ac-
cepte crucea, acela se răstigneşte cu capul în jos. Oricum trebuie să
ne răstignim, că aşa este viaţa, imposibilă fără cruce, fără suferinţă.

Numai că răstignirea neacceptată de bună voie este o răstignire cu
capul în jos, fără valoare mântuitoare.
Din public: ÎPS Voastră, dacă vom ajunge să fim prigoniţi, aşa
cum par a fi vremurile, cum să ne apropiem de viaţa Bisericii primare?
Cum să înţelegem cum trăiau ei? Apropo de problemele de familie,
economice, de societate? Cum vedeţi o întărire a noastră ca să înţele-
gem ce făceau ei în Biserica veche?
ÎPS Serafim Joantă: Ce făceau primii creştini? Încercau să trăias-
că după principiul: „Trăim în lume dar nu suntem din lume”. Acest
lucru îl spune Mântuitorul: „Voi trăiţi în lume, dar nu sunteţi din
lume”. Creştinul se opune mereu spiritului sau duhului lumii. El este
în opoziţie permanentă cu lumea păcatului sau lumea căzută. Această
lume a păcatului te îndeamnă la destrăbălare, la desfrâu, la hoţie, la
minciună…, iar tu ca şi creştin trebuie să te opui, să te lupţi mereu să
nu faci ceea ce fac, poate, cei mai mulţi. Şi nu trebuie să ne temem sau
să ne ruşinăm că suntem în opoziţie cu spiritul lumii, că facem altceva
decât face lumea. Dacă revenim la exodul românilor, acesta a creat o
stare de spirit, în sensul că foarte mulţi părăsesc ţara luându-se după
alţii care au plecat. Se atrag unii pe alţii! Toţi visează străinătatea, fără
să ştie cu adevărat ce este străinătatea. Mulţi zic: Dacă atâţia pleacă hai
să plec şi eu, înseamnă că e mai bine în străinătate. Aceasta înseamnă să te
iei după spiritul lumii. Or judecata sănătoasă este tocmai inversul: nu
fac ce face lumea, ci ceea ce-mi spune conştiinţa călăuzită de credin-
ţă. Să luăm exemplul lui Moise care a scos poporul evreu din Egipt.
Moise era evreu, educat la curtea Faraonului în toată ştiinţa Egiptului
şi a lumii antice. Istoria lui Moise este fascinantă: prunc fiind, trebuia
să fie ucis după porunca lui Faraon ca moaşele să omoare toţi născuţii
de parte bărbătească. Or, mama lui l-a pus într-un coşuleţ şi i-a dat
drumul pe Nil, de unde fata lui Faraon l-a luat şi l-a crescut la casa ei.
Aşa a trăit Moise în palatul lui Faraon. Când a ajuns la vreo 40 ani a
aflat că nu este egiptean, ci evreu, şi s-a ataşat imediat de poporul său,
care muncea din greu la facerea de cărămizi. Aşa s-a trezit în Moise
sentimentul iubirii faţă de neamul său: Eu sunt evreu şi o duc bine în casa
lui Faraon, dar poporul meu suferă! Şi ce spune Sfânta Scriptură? Zice:
„Moise a preferat să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să se
380
bucure de dulceaţa cea trecătoare a păcatului”, rămânând în palatul

lui Faraon. A preferat să sufere cu poporul său decât să se bucure de
dulceaţa cea trecătoare a vieţii mai bune „în Occident”!
Deci, sufăr şi eu cu poporul meu. Trăiesc aici în Ţară, cu toată
mizeria ei, dar mă lupt pentru un viitor mai bun cu conştiinţa că aici
mi-e locul rânduit de Dumnezeu. Cu atât mai mult când mă gândesc la
copii, care, cum am spus, în altă parte se vor pierde mai repede decât în
ţara lor. Asta înseamnă să ştii să te jertfeşti, să ştii să faci nişte alegeri în
viaţă. Mă angajez pe calea aceasta mai grea, pentru că nu vreau să-mi
pierd sufletul, să mă înstrăinez şi eu şi urmaşii mei. Desigur nu e uşor.
Trebuie să fii foarte hotărât ca să accepţi să trăieşti mai modest, mai
simplu, să n-ai de toate. Dar Dumnezeu, Care caută la inima omului,
nu te va părăsi. Cine se încredinţează voii lui Dumnezeu, acela nu va
duce lipsă de nimic! Dar trebuie să te abandonezi cu totul voii lui Dum-
nezeu. Nu aşa, cu jumătate de măsură, cum facem mulţi dintre noi.
Din public: Referitor la prezentările văzute azi, voiam să întreb:
suntem liberi din punct de vedere social?
ÎPS Serafim Joantă: Astăzi cred că nimeni nu mai este liber din
niciun punct de vedere. Tocmai de aceea trebuie să ne silim să ne câşti-
găm adevărata libertate, care este aceea a inimii. Adică să nu fim legaţi
pătimaş de nimeni şi de nimic, nici chiar de noi înşine. Dacă suntem
liberi lăuntric, libertatea exterioară contează mai puţin. Lumea n-a fost,
de fapt, niciodată liberă. Pentru că lumea a căutat întotdeauna ale ei,
adică banul, plăcerea, mândria... Deci oamenii n-au fost niciodată liberi,
şi nici nu puteau fi până la Hristos. Libertate nu există decât în Hristos.
Eu ştiu la ce te referi frăţia ta acum, la legile care sunt împotriva moralei
creştine şi chiar împotriva firii. Te sperii, pur şi simplu, unde a ajuns lu-
mea, zisă civilizată, de astăzi. Dar ce să facem? Suntem cu toţii neputin-
cioşi. Totuşi nu trebuie să ne speriem, ci să ne rugăm mai mult. Dacă îl
avem pe Dumnezeu în inima noastră şi ne luptăm să fim liberi de păcat
în inima noastră, nu vom ceda niciunei legi care ne porunceşte să facem
ceva împotriva conştiinţei. Urmăm exemplul primilor creştini. Oricum
vocaţia creştinului este martiriul! Dacă nu eşti gata de martiriu, nu eşti
creştin. Dacă nu va mai fi libertate şi mă vor obliga ca preot sau episcop
să fac cununii împotriva firii, atunci prefer moartea.
Ne oprim aici sau...?
Din public: Nu, nu, nu!!! Vă rugăm! (Râsete). Revenind la pro-

blema plecării în străinătate, dar plecând şi de la ipoteza că ne întoar-
cem înapoi...?
ÎPS Serafim Joantă: Nu vă mai întoarceţi! Vă spun eu. Toţi care
pleacă de acasă, pleacă cu gândul de a se întoarce înapoi după ce adu-
nă ceva bani. Din păcate, extrem de rari sunt cei care se întorc. Nu se
mai întorc datorită copiilor care merg la şcoală şi uită limba română.
După aceea vin nepoţii... Când părinţii ies la pensie, nu mai revin în
ţară pentru că sunt legaţi de nepoţi… Până la pensie sunt legaţi de
copii, după pensie sunt legaţi de nepoţi, şi s-a terminat cu întoarcerea
acasă. Aşa ne prinde moartea prin străinătate. Ne înşelăm deci cu gân-
dul că mă duc şi mă întorc.
Din public: Nu se pune problema să plec acolo cu lucrul sau cu
familia. Doar pentru studii. Şi mă gândeam că dacă stau o perioadă,
când mă întorc în ţară, formându-mă puţin şi în cultura lor...
ÎPS Serafim Joantă: E foarte bine aşa, în privinţa asta aveţi nu-
mai de câştigat.
Din public: ...nu există posibilitatea ca, atunci când vin înapoi în
ţară, să mă simt dezrădăcinată chiar în ţara mea? Adică, fiind formată
puţin şi în cultura străină?
ÎPS Serafim Joantă: Păi, să nu fie! Oricum firea noastră de ro-
mân predomină. Că mai adunăm şi din alte părţi câte ceva este foarte
bine, dar rămânem ceea ce suntem. Sigur că în străinătate ne învăţăm
cu o viaţă mai disciplinată şi cu anumite comodităţi. Unii mi-au spus:
„M-am învăţat cu seriozitatea nemţească, iar când mă duc în concediu
în ţară şi văd atâta mizerie...”. Sau: „M-am învăţat să merg cu maşina
pe şosele super-bune şi când mă duc în România îmi stric maşina prin
gropi”. Trebuie deci să învăţăm şi noi să fim mai serioşi la noi acasă.
Dar cum să-i faci pe oameni serioşi? Când am venit la Oaşa prima
dată, în urmă cu vreo 4 ani, drumul de la Sebeş până aici era în lucru,
dar tot în lucru a rămas până azi! În fiecare an venind aici mă gândeam
că drumul va fi terminat. De unde! Românul, nu cumva să ducă un lu-
cru la bun sfârşit. El trebuie să lase ceva neterminat. Neamţul face to-
tul perfect. Ce să facem? Greu se schimbă firea omului! Ne-am învăţat
cu indisciplina, cu neascultarea, cu haosul. Unul mi-a zis: „E mai bine
382
cu haosul, că haosul nu creează stres”. Disciplina creează stres. Punc-

tualitatea nemţească... În Germania, când mergi la o întâlnire, te duci
cu cel puţin o jumătate de ceas înainte, ca nu cumva să întârzii. La noi,
îţi permiţi să te duci cu un ceas după... Eşti mai liber, nu eşti stresat.
Dar te stresează gropile! Am mers de curând la noi cu trenul pe o rută
necunoscută şi stăteam cu ochii aţintiţi la fiecare staţie ca nu cumva să
cobor unde nu trebuie. (Râde) Acolo, în Germania, îţi spune la fiecare
staţie unde eşti, ce staţie urmează, îţi şi scrie. Poţi dormi liniştit. Dar
aici mă uitam mereu pe geamul trenului şi întrebam pe unde suntem.
Ce-o fi aici? Ce-o fi aici? (Râs general)
Din public: Dilema mea este nu că nu mă voi putea acomoda
neapărat la situaţia materială, ci mai ales la oameni. Şi aşa e greu... Şi
atunci, când vii înapoi te înţelegi cu şi mai puţini...
ÎPS Serafim Joantă: Aici e jertfa. Mă înţelegeţi? Vă duceţi în stră-
inătate, dar vă puneţi de la început în gând: Pentru nimic în lume nu
rămân acolo! Mă formez, mă educ, apoi mă întorc pentru ca să aplic aici ce am
învăţat, adică spiritul de disciplină, de seriozitate, de muncă… îl aplic aici, la
noi. Nu va fi uşor, va fi greu! Dar ne jertfim şi facem ceva bun pentru
ţara aceasta, şi aşa se va schimba ceva, cât de puţin! Căci totul trebuie
să înceapă cu mine, cu frăţia ta, cu fiecare. Dacă toţi zicem: Nu mă mai
întorc acasă pentru că în România nu mă mai pot înţelege cu cei de acasă...,
atunci înseamnă că abandonăm totul! Trăim sau credem într-un fel de
fatalism. Dimpotrivă! Mă întorc, îmi impun punctul meu de vedere şi
spun: Uite, aşa e în Germania; trebuie să facem şi noi aşa! Da, mă vor
critica, mă vor judeca, mă vor condamna. Dar nu cedez. Asta e!
Din public: Şi totuşi, fiecărui popor nu-i e bine aşa cum e el? De
ce să ne luăm după alţii? Suntem diferiţi.
ÎPS Serafim Joantă: Păi, suntem diferiţi. Şi vom rămâne diferiţi.
Dar măcar să luăm câte ceva bun de la nemţi. Să mai astupăm câte o
groapă pe ici pe colo... Dumnezeu ne-a creat ca să ne împărtăşim daru-
rile. Să luăm de la semenii noştri ceea ce au bun, nu ceea ce au rău.
Din public: Suntem la o vârstă când ne căutăm alesul, aleasa. Adam
a luat-o pe Eva ca să-i fie ajutor. Şi noi zicem: „Al meu trebuie să aibă 1m
85, să meargă la biserică de nu ştiu câte ori pe săptămână, a mea trebuie să
fie feminină, să aibă părul lung”. Cum renunţăm la aceste lucruri?
ÎPS Serafim Joantă: E greu. Dacă v-aţi format concepţia asta, e

foarte greu să renunţi la ea. Sunteţi pretenţioşi şi utilitarişti, or dragos-
tea este gratuită şi nu pune condiţii.
Din public: Să-mi fie de ajutor... Ajutor – ajutor, dar nu trebuie s-o
iubesc? Ce înseamnă s-o iubesc? Cum îmi dau seama că o iubesc? Sau
când o iubesc? S-o cer de nevastă acum? Dacă n-o mai iubesc mâine?
ÎPS Serafim Joantă: Ca să fiţi siguri că vă alegeţi pe cea care este
cu adevărat jumătatea voastră, să faceţi ceea ce a făcut Părintele Aurel
Răduleţ din Sibiu, care a avut 12 copii, o familie ideală. Mi-a spus Pă-
rintele, acum 40 ani: „Părinte, m-am rugat de când am intrat la Semi-
nar şi apoi la Teologie, m-am rugat lui Dumnezeu, zi de zi, să-mi dea o
soţie cu care să mă înţeleg, cu care să duc greul împreună şi bucuria”.
Nouă ani s-a rugat zi de zi, poate cu lacrimi şi post. Iar Dumnezeu i-a
dat după cum s-a rugat! O soţie ideală. Faceţi şi voi la fel. Rugaţi-vă şi
iar rugaţi-vă. Rugaţi-vă din inimă şi dacă se poate cu suspine: Doam-
ne, dă-mi un băiat cu care să mă înţeleg, pe care să-l iubesc, care să mă
iubească, să fim împreună şi la bine şi la rău. Şi renunţaţi la pretenţii
şi nu puneţi condiţii. Dacă te rogi şi posteşti, miercurea şi vinerea cu
ajun până seara, dovedeşti că eşti capabil de jertfă, iar Dumnezeu răs-
plăteşte jertfa. Vă asigur că Dumnezeu vă va da partenerul ideal. Dar
dacă umblaţi după calcule omeneşti – să fie frumos, să fie înalt, să aibă
şcoală, bani – nu veţi face niciodată alegerea cea mai bună. Când însă îl
pui pe Dumnezeu înainte şi te rogi din inimă, o să vezi cum se aprinde
dragostea de omul cu care vei putea trăi fericit toată viaţa!
Din public: Păi, Părinte, dacă eu stau în casă şi mă rog toată ziua,
îmi dă Dumnezeu, dar nu mi-l bagă aşa în casă dacă eu nu-l caut.
ÎPS Serafim Joantă: Ai dreptate, dragă! Şi una şi alta, şi rugăciu-
nea şi căutarea. Dar îl laşi pe Dumnezeu să ţi-l trimită şi ţi-l va trimite
cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu. Dacă vezi că trece multă
vreme, zici: Doamne, grăbeşte-Te! De fapt, Dumnezeu nici nu grăbeşte,
nici nu întârzie, ne dă totul la timpul cel mai bun pentru mântuirea
noastră. Că Dumnezeu le face pe toate în vederea mântuirii. Noi însă
nu ne prea gândim la mântuire. E frumoasă viaţa cu Dumnezeu, dar
este împreunată cu multă jertfă. Să nu ne supărăm din toate nimicurile.
Să gândim mereu pozitiv, să-i mulţumim mereu pentru toate lui Dum-
384
nezeu, şi pentru cele bune, şi pentru cele care ni se par rele, că şi acestea
sunt spre folosul nostru. Şi atunci nu ne mai stresăm de nimic.
Din public: Dar dacă eu mă rog nu are ce să caute Aghiuţă în
sufletul meu.
ÎPS Serafim Joantă: Auziţi ce l-a întrebat un copil pe Părintele
la ora de religie, când le vorbea de ispitirea lui Adam şi Evei în rai de
diavolul prefăcut în şarpe: „Părinte, da’ ce căuta dracul în rai?”. Co-
pil de 6-7 anişori! Misiunea diavolului este să ne ispitească în tot fe-
lul şi chipul, prefăcându-se chiar în înger de lumină. Dracul se bagă
peste tot, chiar şi în biserică, şi în suflet când ne rugăm. Unde nu-i
diavolul? Peste tot! Dar eu nu trebuie să mă sperii, pentru că el nu
are nicio putere asupra mea decât dacă mă învoiesc cu el şi fac ceea
ce-mi sugerează. Atunci el poate pune stăpânire pe mine, dacă mă
obişnuiesc cu păcatul. Să ştiţi că diavolul nu cunoaşte gândul omu-
lui decât dacă acesta şi-l exteriorizează într-un fel sau altul, printr-o
privire, printr-un cuvânt sau faptă. Atunci îşi dă seama diavolul ce
gândesc şi apoi vine mereu cu sugestia păcătoasă. Dar mă încred în
bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu. Şi mă lupt cât pot
dacă diavolul a pus stăpânire pe gândurile mele, pentru că le-am ex-
teriorizat, cum am spus, într-un fel sau altul. Dar nu mă tem şi nu-mi
pierd niciodată curajul şi răbdarea. Pot să vină toţi dracii. Şi aşa ei
n-au vacanţă niciodată!
Din public: Înaltpreasfinţia Voastră, dacă tot suntem la capitolul
cu familia, întreb şi eu: într-o relaţie unde două persoane se iubesc una
pe cealaltă, poate exista o iubire reciprocă egală, din partea ambelor
persoane, sau totdeauna unul va iubi mai mult şi celălalt va iubi mai
puţin? Şi dacă cineva iubeşte mai mult şi chiar observă treaba asta, e
condamnabil sentimentul pe care îl are cel ce iubeşte mai mult, că se
simte mâhnit, chiar dacă nu arată?
ÎPS Serafim Joantă: Păi, mă gândesc că fiecare iubeşte la măsura
lui proprie. Dar din moment ce eu te iubesc din tot sufletul meu, atât
cât sunt eu capabil, poate eu nu sunt capabil de o iubire atât de mare
cum eşti frăţia ta. Eu te iubesc din toată inima, dar inima mea e mai
mică. E ca în Rai: Scriptura spune că în Rai sunt multe lăcaşuri, după
vrednicia fiecăruia. Iar un Părinte explică: dacă în Rai unul e mai jos
decât altul, nu-l invidiază pe semenul său că nu e şi el la înălţimea lui,

pentru că şi unul şi celălalt se simt împliniţi. Oamenii sunt ca nişte pa-
hare; unul mai mare, altul mai mic, dar dacă toate sunt pline, înseam-
nă că toţi sunt împliniţi. Aşa şi în iubire, într-o relaţie de familie, rar
se întâmplă ca amândoi să aibă aceeaşi măsură. Cel care iubeşte mai
mult, iubeşte pentru că este capabil de mai multă iubire, paharul lui e
mai mare. Dar nu trebuie să pretindă de la cel care iubeşte mai puţin
să iubească la fel. Pentru că acela numai atât poate. O, de-am iubi toţi
la măsura de care suntem capabili! La capitolul iubire toţi suntem re-
petenţi. De aceea trebuie să ne silim să progresăm mereu în iubire. Şi
cum iubirea este veşnică, pentru că este de la Dumnezeu, şi progresul
în iubire este veşnic. Aceasta înseamnă că paharele noastre, cu măsuri
diferite, se vor umple tot mai mult şi vom fi tot mai împliniţi.
Ce mare dar, zic Părinţii, să ajungi să înţelegi neputinţa celui-
lalt. Noi judecăm pe ceilalţi după părerea noastră subiectivă despre
ei, nu după realitatea în sine pe care de cele mai multe ori n-o cu-
noaştem. Trebuie să ne transpunem în viaţa celuilalt, să-i înţelegem
neputinţa, păcatul, patima, boala… Uneori neputinţa unuia poate
părea la prima vedere ca rea voinţă. De pildă, doi oameni se ceartă.
Unul este pătimaş, suferă, să zicem, de gelozie, şi din cauza aceasta
nu va putea niciodată să-l înţeleagă pe celălalt. Din cauza patimii sau
bolii e nervos, acuză, se ceartă. Celălalt care-i sănătos sau nepătimaş
(dacă este vreunul) ar trebui să-i înţeleagă neputinţa şi să se poarte
cu el cu blândeţe şi cu răbdare pentru a-l câştiga. Trebuie să ne aco-
modăm unii cu alţii, ca să fie armonie între noi şi să ne zidim unii
pe alţii. Fiecare, cum spunea Apostolul Pavel, este dator celuilalt cu
cinstea, fiecare să se întreacă cu cinstea oferită celuilalt.
Îmi spunea un Părinte din Sibiu, care slujeşte la acelaşi altar cu
un alt preot: „Noi, când am început să slujim împreună, am zis aşa:
Părinte, să ne întrecem cu cinstea unul pentru celălalt. Să ne întrecem
în cinste. Acesta să ne fie principiul. Şi n-am avut cu colegul meu
nicio neînţelegere pe care să n-o rezolvăm cu pace”. Când unul, din
pricina ispitei, a greşit sau a fost nervos, celălalt i-a dat totuşi în con-
tinuare cinstea cuvenită, înţelegându-i neputinţa. Să căutăm pacea,
înţelegerea, unirea, şi atunci creşte în noi dragostea, că dragostea
acoperă mulţime de păcate.
386
Din public: Păi de asta mă gândeam, dacă ne gândim la pahare,

adică la sufletele noastre ca la nişte pahare, Biserica ne învaţă să ne
lărgim inimile.
ÎPS Serafim Joantă: Da, trebuie să facem paharele inimii mereu

mai mari! Dar chiar şi aşa, niciodată n-o să fim la fel. Fiecare om e
unic, niciodată nu poţi pune între două persoane egalitate absolută.
Nu se poate. Adam şi Eva, bărbatul şi femeia, fiecare are calităţile
lui, rolul lui, şi nu poţi schimba rolurile. Bărbatul este capul femeii.
Oricât ar vrea femeia să nu fie supusă, totuşi ordinea naturală, pre-
luată de Biblie, spune: „Femeia să se supună bărbatului”. Aceasta
nu înseamnă că bărbatul comandă despotic, dar are o întâietate, el
are altă cinste. Poate că el ar trebui să iubească cel dintâi şi mai mult
decât femeia, dacă este capul ei.
Din public: Dar nu a fost creată femeia mai sentimentală decât

bărbatul? Nu i-ar fi femeii mai uşor să iubească, să-şi deschidă sufle-
tul, mai mult decât un bărbat?
ÎPS Serafim Joantă: Ai dreptate. Oricum cred că prin firea ei o

face. Acum, dacă nu iubeşte cum pretinzi frăţia ta, înţelege-i nepu-
tinţa, ajut-o să şi-o depăşească. Dă-i toate ocaziile ca ea să înţeleagă
că iubirea frăţiei tale o obligă şi pe ea la aceeaşi iubire. Că dacă începi
s-o critici, să-i spui că tu o iubeşti mai mult, nu faci nimic. Ea trebuie
să vadă jertfa frăţiei tale, răbdarea, blândeţea, înţelegerea, faptul că
n-o cerţi, că nu vorbeşti urât, că nu pretinzi de la ea prea mult. Şi
felul de a te purta al frăţiei tale o va influenţa cu timpul şi pe ea. Nu
trebuie să-i faci teorii şi să-i explici despre paharele mari şi mici, ci
s-o iubeşti din toată inima cu răbdare, cu înţelegere. Şi mai cu seamă
să te rogi lui Dumnezeu: Dă-i Doamne şi ei cât mi-ai dat mie, şi atunci
Dumnezeu lucrează.
Din public: Ştim acestea, cum aţi spus şi dumneavoastră, şi to-

tuşi există sentimentul nemulţumirii…
ÎPS Serafim Joantă: Există, pentru că eşti la măsura la care eşti.

Dacă o să înaintezi, n-o să mai fie.
Din public: La asta voiam să ajung.

ÎPS Serafim Joantă: O să-l depăşeşti. Înţelegi? Că frăţia ta te-
ai blocat la sentimentul acesta despre care crezi că e de nedepăşit.
Nu. Se depăşeşte. Există un progres în toate în viaţa aceasta, până
şi în veşnicie. În veşnicie, spune Sfântul Apostol Pavel, omul trece
din mărire în mărire, din slavă în slavă. Eu înţeleg că frăţia ta ai ră-
mas crispat la gândul că soţia este incapabilă de o iubire mai mare,
cum ai dori frăţia ta. Dar încă o dată, acesta e un moment, o piatră
de poticneală în relaţia conjugală, peste care însă se poate trece prin
răbdare, rugăciune, nevoinţă, înţelegere, vorbă dulce... Nu trebuie
să ne oprim la gândul negativ, pentru că oprirea la gândul negativ
ne poate obseda, încât nu mai putem scăpa de el. Că ştiţi cum ne
batjocoreşte dracul pe toţi, în nenumărate feluri, mai cu seamă când
ne luptăm pentru bine. Că nu ne poate vedea diavolul că ne oste-
nim pentru bine, pentru rugăciune, pentru înţelegerea cu celălalt.
Totdeauna diavolul se pune de-a curmezişul la ceea ce încercăm să
facem din credinţă şi din dragoste.
Ispita diavolului este într-un fel şi binevenită. În ce sens? În
sensul că dacă lucrul bun nu-l câştigăm prin nevoinţă, prin jertfă,
prin rugăciune multă, nu are valoare, nu ştim să-l apreciem, şi-l vom
pierde repede. Dar când vezi că ai câştigat un lucru pentru că te-ai
nevoit, te-ai rugat îndelung, l-ai aşteptat îndelung, fără să-ţi pierzi
nădejdea, atunci ştii să-l apreciezi când îl primeşti de la Dumnezeu.
Tocmai de aceea nu ne împlineşte Dumnezeu uşor cererile. Noi am
vrea să ni se împlinească cererile imediat. Dar dacă primim uşor,
uşor vom şi pierde. Nu ştim să apreciem darul, pentru că l-am câş-
tigat prea uşor. Dar când câştigi ceva prin muncă, prin trudă, ştii să
apreciezi ceea ce ai dobândit.
Din public: Vă mulţumesc.
ÎPS Serafim Joantă: E târziu.
Din public: Mai sunt doar cinci ore de somn până la Utrenie!
ÎPS Serafim Joantă: (râde) Da, până la Miezonoptică şi Utrenie.
Vă mulţumesc că m-aţi ascultat ore în şir. Dumnezeu să fie lăudat şi să
facă să rodească ce-am spus aici.
388
Moderator: Mulţumim Înaltpreasfinţitului, pentru bucuria pe

care ne-a dăruit-o. Ne-a spus lucruri extrem de importante, la care
să luăm aminte: suntem, noi românii, primii la emigrări, primii la
avorturi, ultimii la natalitate, să ascultăm durerea Înaltpreasfinţitului.
Acum avem o surpriză, Înaltpreasfinţite: o să vă cântăm un cântec, ca
să vă facem şi noi bucurie: Avem o ţară [tinerii cântă]:
Avem o ţară unde au stăpânit odată

Vitejii daci, bărbaţi nemuritori.
Şi unde stau de veacuri laolaltă,
Izvoare, văi şi munţi cu fruntea-n zări.
Avem troiţe sfinte, altare şi icoane

Şi candeli ard cu mii de pâlpâiri;
Avem atâtea lacrimi şi prigoane
Că ne e plin pământul de martiri.
Avem la Putna, Sfânt şi viu cu duhul

Pe cel ce-a stat Ortodoxiei scut;
Şi azi de-l vom chema să-nfrâng-apusul,
Va răsturna cinci veacuri de pământ.
Avem pe Brâncoveanu pildă tare,

Căci pruncii lui sub sabie-au căzut;
Ca să păzească fără de schimbare
Credinţa dreaptă-n care s-au născut.
Avem Ardealul sfânt, pământul răstignirii,

Cu tunuri sfârtecat de cel viclean;
Avem ierarhii sfinţi, pe Iancu şi martirii,
Pe Horia tras pe roată pentru neam.
Azi iarăşi te-au suit vrăjmaşii tăi pe cruce,

Ardeal cu trei culori împodobit;
Scriind deasupra vina ta cu sânge,
Aceea că ortodoxia ai iubit.
Avem un Rai de sfinţi în temniţi daţi la moarte

Şi aruncaţi în groapa neştiuţi;
Dar astăzi dând pământul la o parte
Ies moaşte sfinte-n zeghe grea de deţinuţi.
E jertfa lor de veacuri mărturia

Ce strigă din morminte pân’ la noi:
Să apărăm cu râvnă Ortodoxia
Şi-acest pământ de Sfinţi şi de eroi!
ÎPS Serafim Joantă: Vai ce frumos. Ca la Oastea Domnului! Sla-

vă Domnului pentru toate! Să mulţumim şi Maicii Domnului:
Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dum-

nezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumne-
zeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai
slăvită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe
Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născă-
toare de Dumnezeu, te mărim.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Ii-
suse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântu-
ieşte pe noi.
Domnul Dumnezeu prea milostiv să vă miluiască. Dom-
nul Iisus Hristos să vă împlinească toate cererile cele bune.
Domnul Cel întru toate puternic să vă izbăvească de tot rău şi
390
tot necazul. Domnul să vă înveţe. Domnul să vă înţelepţeas-

că. Domnul să vă apere. Domnul să vă cureţe, Domnul să vă
mântuiască. Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească.
Domnul să fie sprijinitor sufletului şi trupului vostru. Domnul
cel milostiv şi de oameni iubitor să vă dăruiască iertare de pă-
cate. Domnul Dumnezeu Iisus Hristos, la sfârşitul vieţii, să vă
rânduiască un colţişor de rai în Împărăţia Sa.
Că Lui I se cuvine toate slava, cinstea şi închinăciunea,
împreună şi Părintelui Său Celui fără de început, şi Preabunu-
lui şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.
Toată audienţa: Amin.

» Sâmbãtã, 26 iulie «
Sinaxa de la sfârşitul taberei
Arhim. Iustin Miron

Ierom. Pantelimon Şuşnea
Din public: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Amin. Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care
pretutindenea eşti şi toate le-mplineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dă-
tătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de
toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Slavă
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi acum şi pururea şi în vecii ve-
cilor. Amin. Doamne miluieşte (de 3 ori) Întru numele Domnului,
binecuvintează părinte.
Arhim. Iustin Miron: Binecuvântarea Domnului peste noi toţi

cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni totdeauna, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.
Ieri după-masă nu l-am lăsat pe Înaltpreasfinţitul să se odihneas-
că – nu se odihnise nici noaptea, nici ziua – şi noi, dintr-o foame du-
hovnicească, am insistat. Şi acum ni s-a întors şi nouă. Era un timp de
odihnă pentru noi acum, dar poate ne refacem din mers. Ştiţi că este
şi odihnă activă, nu numai pasivă. Am văzut la întâlnirile trecute că
v-aţi folosit mai mult şi aţi asimilat mai mult pe partea de dialog, de
întrebări. Acum am vrea să mergem tot în felul acesta, în continuare,
ca o cunună, sperăm noi să nu fie prea săracă cununa noastră, pe care
o punem acum, la sfârşitul acestei tabere. Aşa că, dacă v-au mai rămas
întrebări sau dacă aveţi afirmaţii, faceţi-le! E greu. Ştiu că-i greu acum.
Eu cel puţin, când mergeam la Părintele Teofil, la Sâmbăta, nu mai
aveam nimic de întrebat. Da, uitam şi de problemele mele, că mer-
geam cu anumite probleme… Totul era rezolvat, totul… Ştiţi cum e…
Dar ca să putem vorbi, totuşi poate că fabricaţi ceva.
392
Arhim. Iustin Miron / Ierom. Pantelimon Șușnea
Întrebare: Puteţi să ne spuneţi despre viaţa monahală: ce repre-

zintă? Cum aţi făcut pasul acesta înainte? Cum v-aţi călugărit? Ce v-a
determinat?
Arhim. Iustin Miron: În ce mă priveşte… În liceu mi-am pierdut

credinţa pe care o avusesem de mic. Am început din nou să cred la în-
ceputul facultăţii, la Timişoara. Şi, tot avansând în credinţă, rămânea
un gol în mine.
Întrebare: Ce facultate?
Arhim. Iustin Miron: Facultatea de Electronică. Rămânea un gol

care nu se umplea. Şi golul acesta l-am avut încă dinainte. Şi în peri-
oada în care nu credeam în Dumnezeu, tot aşa: mă urmărea un gol. Şi
credeam că dacă o să fac liceul, dacă o să fac asta şi asta, dacă o să fac
armata, dacă, dacă… o să fiu împlinit şi o să dispară golul acela. Şi nu
dispărea nicicum. Am ajuns să şi cred, şi tot rămânea un gol. Şi abia
când am mers prima dată la mănăstire, la Sâmbăta, să mă spovedesc la
Părintele Teofil, abia atunci am simţit că s-a umplut acel gol. Nu mi-a
venit să cred că există o astfel de viaţă pe pământ – nu mai fusesem
într-o mănăstire – şi atunci am zis: dacă e adevărat ce văd, şi mai este
şi adevărat că eu sunt liber, atunci ce mă opreşte să-mi aleg viaţa asta?
Şi de acolo golul s-a umplut, şi mă urmărea aşa o pace, şi eram sigur
că asta este. Aşa am ajuns eu.
În ce priveşte vocaţia monahală şi vocaţiile în general, ne naş-
tem cu ele, dar ni le descoperim pe parcurs. Cred unii că la mănăstire
mergi dintr-un eşec, dintr-un necaz, dintr-o problemă. Şi pe mine
m-au întrebat mulţi: „Ce necaz aţi avut şi ce s-a întâmplat de v-aţi
dus la mănăstire?”.
Da, poţi ajunge la mănăstire dintr-un necaz, dar dacă numai de
aceea ajungi, te şi întorci, nu poţi să şi rămâi. Vocaţia monahală, che-
marea e sămânţa. Din ea răsare călugăria, în spaţiul acesta. Dar dacă
nu ai sămânţa asta, degeaba stai în spaţiul acesta, că nu răsare nicio
călugărie în viaţa ta, nu poţi să ajungi… Poţi să ajungi mai bun, dacă
chiar vrei neapărat să stai într-o mănăstire. Poţi să ajungi mai bun, dar
nu ajungi călugăr cu adevărat. Asta nu înseamnă că toţi care au che-
mare ajung. Mulţi nici nu şi-o descoperă vreodată; şi asta e foarte rău.
No, dar ca să ajungi, trebuie neapărat să ai chemare. Deci chemarea
Sinaxa de la sfârşitul taberei 393
e darul lui Dumnezeu, nu-i produsul eşecului, nu e o fabricaţie ome-

nească. Poţi într-adevăr, printr-un eşec, să-ţi descoperi chemarea. Poţi.
Dar nu e obligatoriu să ai eşecuri pentru a-ţi descoperi chemarea.
Acum, chemare are şi Părintele Pantelimon, ştiţi? Şi astăzi e şi
ziua lui. Poate şi el, sărmanul, să zică ceva.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Eram la facultate, în anul I, când
l-am cunoscut pe Părintele Iustin. Părintele Iustin era în anul V de fa-
cultate, la Electronică, şi era şi-n anul I la Teologie. Atunci ne-am în-
tâlnit, în acel an universitar, din octombrie până-n iulie. După aceea
Părintele Iustin a plecat în vară la mănăstire, iar eu mi-am continuat
facultatea – aveam de făcut 5 ani de facultate. Şi nu mă gândeam eu
că voi merge la mănăstire. În schimb, mergeam în vacanţe la mănăs-
tire, unde era şi Părintele Iustin şi mai erau şi alţi ASCOR-işti. Mer-
geam de dragul lor, dar şi deoarece consideram că mănăstirea este
un foarte bun mediu formativ, adică te formează foarte bine pentru
viaţă, şi asta era, să spunem aşa, partea de interes pentru care mer-
geam la mănăstire. Dar, mai mult decât interesul acesta, era dorinţa
de a fi cu prietenii, între prieteni.
Eu m-am gândit că aş putea să merg la mănăstire, să rămân, să
merg pentru a fi călugăr, în ultimul an de facultate, în anul IV (am
făcut 5 ani). Am stat pe perioada vacanţei – atunci am lucrat şi la un
iconostas, acolo într-un sat – am stat vreo 4 luni; am stat o lună şi din
perioada de şcoală, am chiulit ultima lună (dar să nu faceţi şi voi ace-
laşi lucru...). Şi atunci, stând la mănăstire atâta timp, mi-am dat seama,
am avut aşa, un moment de iluminare, de înţelegere, mi-am dat seama
că nu-mi lipseşte absolut nimic. Şi atunci a fost primul moment în care
m-am gândit că aş putea să şi rămân la mănăstire. După aceea mi-am
dat seama şi că pot să mă încadrez în program. Pentru că şi asta era o
problemă – vedeţi că programul este destul de solicitant la mănăstire,
cu trezit la 3 noaptea, cu lucru – cum era în perioada de la mănăstirea
Poşaga, nu aveam pauze după-amiaza, se lucra până seara. Şi am vă-
zut şi lucrul acesta. După care am mers înapoi la facultate.
Una dintre temerile pe care le aveam eu, ca tânăr născut şi cres-
cut la oraş, cum zicea Părintele Iustin – îmi zicea „burghezul”, râdea
de mine, zicea că-s născut în vârful blocului...
Arhim. Iustin Miron: Eu eram ţăran, vă daţi seama, şi era…
394
Ierom. Pantelimon Șușnea: „Ţăranul şi burghezul”... n-aş fi cre-

zut că mă pot desprinde de patimile trupului; deoarece cultul simţuri-
lor, al plăcerilor prin simţuri, este foarte dezvoltat în mediul urban şi
nici nu ne dăm seama cât de mult suntem dependenţi, cât de mult sunt
exacerbate simţurile. Mă gândeam eu că sunt liber, dar vedeam, pe de
altă parte, că voinţa mea nu este liberă, că într-o mare măsură voinţa
mea este determinată de patimi, că de multe ori opţiunile mele vin din
patimi; şi aveam această îndoială.
Eu, când mergeam la mănăstire, stăteam perioade mai lungi, o
săptămână, două, o lună, două, trei, patru luni, şi vedeam că, de fiecare
dată când mă întorceam în lume, aveam o foarte mare stare de lucidita-
te. Am avut la un moment dat, prin clasa a X-a, un astfel de moment de
mare luciditate. Şi ştiam să preţuiesc momentele de luciditate, ca mo-
mente de înţelegere, de a înţelege sau a vedea realitatea aşa cum este
– că asta înţeleg prin luciditate. Ori, cum ziceam, după o perioadă mai
lungă de stat la mănăstire, când mă întorceam în lume, aveam această
luciditate, sesizam toate lucrurile, toate influenţele pe care le are lumea
asupra minţii, pe care atâta timp cât eram în lume nu le vedeam. Şi
constatam că, după ce mă întorceam de la mănăstire, după maxim o
săptămână-două, dispărea toată acea stare de luciditate.
Şi am ajuns în ultimul an de facultate; atunci era momentul să fac
o alegere, pe ce cale să merg. Şi, fiind în lume, am zis: clar că nu, nu pot
să am o limpezime a minţii prin care să fac o alegere. Şi am zis că mă
duc la mănăstire, acolo îmi recâştig eu starea mult dorită de limpezi-
me a minţii, de luciditate şi de liniştire parţială a patimilor, cât de cât;
căci ziceam că patimile se amestecă în componenţa deciziilor noastre
şi a dorinţelor noastre. Şi am zis că merg la mănăstire şi, după ce mi se
limpezeşte mintea şi sufletul, o să iau o decizie. Şi încă n-am luat-o…
N-a mai fost nevoie. N-am mai ajuns în situaţia să trebuiască să iau o
decizie de atunci, acum…
Arhim. Iustin Miron: 14 ani…
Ierom. Pantelimon Șușnea: Dar cum vă ziceam, când eram în
lume nu mă gândeam că aş putea să fiu liber. Şi mai ales legat de plăce-
rile senzuale, că asta este cea mai mare ispită la tineri şi asta este cea mai
mare piedică şi în calea călugăriei; te gândeşti: „Domnule, abstinenţă,
feciorie o viaţă întreagă!”. Atâta timp cât eşti bombardat în permanenţă
de impulsuri senzuale prin toate informaţiile din media, din mediul

informaţional, e foarte greu să te gândeşti că se poate trăi şi curat.
Au fost mult mai multe lucruri care, să zicem aşa, m-au deter-
minat să merg pe calea aceasta, a călugăriei. Poate una dintre ele ar fi
întâlnirea cu Părintele Teofil Părăian, care a fost o revelaţie şi pentru
mine, ca model de împlinire umană. Pentru că, atâta timp cât nu întâl-
neşti un om în care să se împlinească credinţa, totul este teorie. Adică
noi vorbim despre iubire, despre bunătate, despre blândeţe, toate vir-
tuţile credinţei, dar până nu le vezi întrupate în firea umană, ele rămân
pur şi simplu nişte noţiuni. Deci, când l-am întâlnit pe Părintele Teofil
Părăian, am avut ocazia de a compara un model de împlinire umană,
de a vedea un om care a ajuns la bătrâneţe şi cum a îmbătrânit omul
respectiv pe calea asta, a călugăriei. Şi îl vedeam: îl vedeam tânăr, îl
vedeam frumos, îl vedeam înţelept, îl vedeam luminos, îl vedeam cu
entuziasm, îl vedeam cu putere, cu bucurie. Şi n-am văzut în lume
astfel de împliniri la oameni de aceeaşi vârstă cu Părintele Teofil. Eu
toată perioada tinereţii am avut o căutare, sau am avut aspiraţii, să zi-
cem aşa, spirituale, căutări spirituale. Şi aici, pe calea asta a mănăstirii,
am găsit calea cu cel mai mult rod duhovnicesc. Este, într-adevăr, un
drum abrupt, dar când nu eşti singur pe drumul acesta e foarte uşor de
mers; e uşor de urcat muntele acesta al călugăriei, că nu eşti singur.
Pe de altă parte, vedeam, cum vă ziceam, acea beţie a minţii,
în sensul acela de pierdere a lucidităţii, pe care ţi-o dă lumea. Şi mă
gândeam: cum poţi în lume să ai mintea limpede, să ştii ce vrei, când
eşti atât de influenţabil şi de influenţat, în mod real? Cum poţi să-ţi
urmăreşti un ideal de viaţă, când simţurile sunt atât de puternic exa-
cerbate şi amplificate? Şi cum, atunci, se mai poate elibera sufletul de
sub dominaţia instinctelor? Şi acesta a fost iarăşi un argument care
m-a împins... Nu mă vedeam capabil să-mi realizez visul de împlini-
re personală în lume. Poate am privit lucrurile, să zicem, un pic ego-
ist, acum le văd dintr-o altă perspectivă, acum mi se pare că nu mai
contează mântuirea personală, în sensul că noi suntem făcuţi după
chipul lui Dumnezeu, şi omul trebuie să ajungă la asemănarea cu
Dumnezeu. Şi cum e Dumnezeu? Dumnezeu este Treime. Şi atunci
idealul aceasta al mântuirii personale mi se pare un ideal cumva ego-
ist, căci noi trebuie să ne mântuim împreună, nu să ne mântuim la
modul individual. Dar, vă ziceam, asta am văzut că dă mănăstirea.
396
Cei care aţi încercat să vă încadraţi cât de cât în programul de mănăs-

tire, cu ocazia acestei tabere sau a altor şederi într-o mănăstire, puteţi
experimenta şi voi diferenţa între cel care a plecat din oraş şi a intrat
în mănăstire şi cel care se întoarce în oraş.
Arhim. Iustin Miron: Pe lângă acestea, călugăria are totul. Aici
nu-ţi lipseşte nimic, şi dacă îţi lipseşte ceva, îţi lipseşte călugăria. Dar
ai totul, absolut tot. Şi chiar dacă este o cale abruptă, o cale suprafi-
rească, este normalul. Noi n-o vedem de aicea, din interior, ca pe o
performanţă, cum vedeţi voi, ca nişte creştini de performanţă, ca şi
sportivii de performanţă. Noi o vedem ca pe ceva firesc, nici măcar
suprafiresc: e firea noastră, e firescul nostru, e normalitatea noastră,
e viaţa noastră. Nici nu gândim că poate fi viaţa altfel. Şi cred că aşa
a fost lăsată viaţa şi în rai, că ceva asemănător era şi la început: aşa a
fost omul lăsat să trăiască în feciorie, şi va trăi în vecii vecilor în fecio-
rie, şi împreună, în comuniune, cum spunea şi Părintele Pantelimon.
Aşa este. Mântuirea e împreună, căderea e de unul singur. Nu ne
mântuim singuri, ne mântuim împreună. Şi aşa cum viaţa e diversă,
diversificată, şi călugăria este aşa. Nu este şablonată într-un tip. E ca
Dumnezeu, cuprinde totul. Sunt mai multe forme de viaţă în care se
regăsesc toţi: sunt pustnici; sunt care trăiesc la colibe, doi-trei; sunt
chilii în care stau cinci-şase, până-n zece într-o chilie; sunt schituri;
sunt lavre; sunt mai multe feluri. Deci, având vocaţie monahală, che-
mare, nu se poate să nu te regăseşti în mănăstire. Pentru cei care au
şi nu ştiu unde să meargă, e ca şi când îţi alegi nevasta. Tu nu faci un
clasament al femeilor ca să vezi care e cea mai tare femeie din lume
şi pe aceea s-o iei, pe cea mai valoroasă. Nu, tu n-o cauţi pe cea mai
tare, tu o cauţi pe a ta. Ei, aşa şi aici. Şi mănăstirile sunt unicate, ca
şi persoanele, nu sunt două la fel. Şi atunci, tu nu cauţi în mănăstire
neapărat cea mai bună mănăstire, ci mănăstirea ta. Şi îţi dai seama
când ai găsit-o, dar chiar mai mult, te găseşte ea pe tine.
Întrebare: Chemarea monahală este o chemare adresată tuturor?
Cum descoperim care ne este chemarea?
Părintele stareț Iustin: E adresată tuturor, dar în sens general,
adică de a avea o viaţă superioară. Până la urmă, aici este un spaţiu
al fecioriei, cum am zis, şi nu numai. Dar şi familia trebuie să fie un
spaţiu al fecioriei. Nu înseamnă că, dacă ai copii, nu abordezi, nu
ataci, nu urmăreşti fecioria. Ba da, dar prin copii şi prin soţ, şi toate
relaţiile pe care le ai acolo, lucrezi fecioria, ca integritate, la nivel de
persoană. Sacrifici, să zicem, integritatea trupească, fecioria trupeas-
că, pentru a o dobândi pe cea sufletească. Şi până la urmă, dacă în
raport cu păcatul nu trebuie să fim desfrânaţi, orice formă de păcat
ai acceptat, deja înseamnă un atentat împotriva fecioriei, a integri-
tăţii tale personale. Şi atunci toţi suntem chemaţi, până la urmă, la
aceeaşi Împărăţie şi la aceleaşi realităţi. Chiar Părintele Efrem de la
Vatopedu a fost odată întrebat, într-o conferinţă, aici, în România,
care e diferenţa dintre un călugăr şi un mirean. Şi el a zis că diferenţa
este următoarea: călugărul face totul din ascultare, iar mireanul nu. Dar
n-a zis că diferenţa ar fi că un călugăr trăieşte fără femeie şi mireanul
cu femeie. Nu. Deci plecăm pe căi diferite, dar avem aceeaşi ţintă.
Aceleaşi porunci, aceleaşi Evanghelii, acelaşi Duh Sfânt. Toţi.
Şi ce aţi putea, cumva, să învăţaţi de aici, de la mănăstiri? Că, dacă
la nivel naţional nu mai facem legea noi, credincioşii, Biserica nu mai
face legea, dar la nivel de familie se poate face, frate. Iar noi suntem o
familie aici şi noi ne facem legea. Şi legea e în favoarea noastră. Legea e
în favoarea călugăriei, urmăreşte împlinirea noastră, desăvârşirea noas-
tră: aşa le rânduim pe toate ca să ne-nălţăm prin toate, să ne ridice, să ne
ridicăm prin toate. Păi la fel vă puteţi aranja şi voi familiile în lume. E
drept că familia e plasată într-un context social, politic, economic şi aşa
mai departe, care, de multe ori, e contrar, na... asta este. Dar dacă e aşa,
dacă-s condiţiile mai grele acolo, înseamnă că măsurile trebuie şi ele să
fie mult mai stricte. Nu-i aşa, dacă sunt condiţiile mai grele?
Ori, dacă noi aici ne luăm măsuri şi nu ne lăsăm, zi şi noapte lu-
crăm să ne realizăm ca şi călugări, în familia noastră, atunci e valabil şi
la voi, cu atât mai mult! Înainte era mai uşor în lume decât în mănăs-
tire, pentru că era societatea de tip tradiţional şi erau cadre de viaţă
sănătoase. Tu trebuia doar să te încadrezi acolo, atât trebuia să faci ca
să te mântuieşti. Dar acuma au picat tradiţiile şi nu mai sunt cadrele
acelea tradiţionale. Şi trebuie, dacă vrei să-ţi creezi şi cadre mai extinse
decât familia, grupuri de familii, enclave, sau cum poţi să faci. Deci e
mai mult de lucru, acum e mai greu de realizat viaţa duhovnicească
în familie decât în mănăstire. În mănăstire există cadrul, n-a picat tra-
diţia. Ştiţi, ai mediu, e mult mai uşor. Chiar dacă exigenţele sunt mai
ridicate în mănăstire, e mai uşor, mai sigur.
398
În schimb, în lume e mai greu, şi de-asta şi suntem cumva cu o

deschidere mai mare, noi, chiar dacă suntem aici în vârful muntelui,
faţă de oameni, faţă de voi, faţă de alţii. Pentru că-i greu, vedem că e
mult mai greu decât la noi, şi sunteţi fraţii noştri şi vi-i greu şi nu ne
lasă inima să fim numai noi bine aicea şi voi să pieriţi pe acolo. Atunci,
ne orientăm şi noi mai mult către voi, să vă ajutăm cât putem noi să
vă ajutăm. Şi să ştiţi că n-a fost o glumă întrebarea aceea, nu ştiu care
a pus-o, dacă tot tu, cu faptul de a întinde băţul când vrei să ajuţi pe
cineva. E din Pateric. N-a fost o glumă, trebuie să-ţi cunoşti măsurile şi
să nu te bagi în a-i salva pe alţii la lucruri care te depăşesc. Aşa cum s-a
amintit de Oastea Domnului, care s-au băgat la lucruri mai presus de
ei, să lupte împotriva sectelor, şi-au mai picat în plasa sectanţilor...
Ierom. Pantelimon Șușnea: Cu metodele lor.
Arhim. Iustin Miron: Da. Şi uite că au căzut acolo. Deci asta e

o treabă de realism duhovnicesc, să ştii la cât să te bagi. Dacă te bagi
la mai mult, atunci, într-adevăr, faptul de a folosi ceva intermediar te
poate salva şi pe tine, altfel poţi să pieri.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Tot legat de acea pildă, e firesc

cumva şi de datoria noastră să ne rugăm pentru membrii familiei
noastre şi pentru alţii. Dar dacă te arunci aşa să te rogi pentru oameni
care trăiesc în patimi, în necredinţă, în ateism, şi crezi tu că poţi să
acoperi cu rugăciunea deficitul lor duhovnicesc, vin dracii aceia pe
tine. Şi atunci mai bine dai drumul la băţ, sau îi pui pe alţii mai tari
să se roage, că de aceea există rugăciune prin mijlocirea preoţească a
celor care au şi un har care îi ajută în sensul acesta. Atunci nu trebuie
să te bagi tu, chiar aşa, să îi scoţi din mocirlă pe toţi oamenii care-s în
mocirlă, că s-ar putea să te tragă ei pe tine înapoi. Eu ştiu, vezi tineri
sau pe alţii care trăiesc în plăceri şi zici: hai să fiu prieten cu ei, să
stau pe lângă ei, să mă integrez cu ei, şi poate mai scot pe vreunul
de acolo. S-ar putea să rămâi tu acolo. Deci era spusă cu înţelepciune
acea pildă, şi cum zicea Părintele Iustin, cu mult realism, care vine
din concretul, practica vieţii duhovniceşti.
Acum, legat tot de vocaţie, sunt mult mai mulţi tineri care au
vocaţie monahală, dar nu ştiu, nu cred, nu au credinţă în ea. Nu cred,
cum ziceam, că se pot desprinde de plăceri. Şi, de multe ori, să ştiţi
că plăcerile sunt cele care îi determină pe mulţi tineri să aleagă calea

căsătoriei, şi nu atât împlinirea prin crucea căsătoriei.
Arhim. Iustin Miron: Da, să ştiţi că am văzut aici în mănăstire
că nu toţi pot fi stareţi. Nu poţi, îţi trebuie nişte calităţi ca să fii stareţ.
Dacă pui pe oricine nu merge treaba. Dar la fel e şi în viaţa de fami-
lie, nu toţi sunt făcuţi să conducă acolo. Gândiţi-vă, dacă noi ne ferim
cumva de stăreţie, aşa şi voi ar trebui mai întâi să vă analizaţi dacă
sunteţi pregătiţi. Voi fiecare vă băgaţi să conduceţi acolo, să fiţi sta-
reţul familiei. Dar e o responsabilitate foarte mare pe care ţi-o asumi,
în nişte condiţii foarte grele. Îţi trebuie curaj şi îţi trebuie calităţi gră-
madă ca să fii un bărbat adevărat. Pe mine m-a urmărit gândul acesta
de când eram mic din cauza mamei. Mama mereu îmi spunea: „Măi
copile, tu când vei fi mare să nu-ţi baţi nevasta, să ai grijă de ea; dar
tu să-i fii bărbat, şi pe urmă şi în alte chestiuni tu să fii bărbat, mă
copile, tu când ajungi mare să fii bărbat!”. Şi eu nu o înţelegeam, ce
înseamnă să fii bărbat până la urmă. Adică să fiu puternic, să fac ce?
[Râde] Dar pe măsură ce am crescut mai mare am înţeles tot mai mult
că înseamnă foarte mult, într-adevăr, să fii bărbat. Şi înseamnă foarte
mult să fii bărbatul unei femei. Şi de multe ori nu merge treaba bine
din cauză că bărbatul nu-i bărbat. Toate pleacă de la cap. Şi într-o fir-
mă, dacă vreţi, dacă cel care conduce firma e cum trebuie, sunt toate
şansele să meargă bine. Dacă nu, nu. Chiar dacă ceilalţi sunt buni.
Aşa şi în familie. Păi eşti cap, acolo, al familiei. Dacă nu, nu reuşeşti
să realizezi faptul că a fi capul familiei înseamnă a fi precum Hristos
e capul Bisericii, şi dacă nu se întâmplă treaba asta, nu eşti cap adevă-
rat, responsabil. Şi atunci nu mai e familia „mica Biserică”. Şi atunci
femeia tinde să ia acest rol, tinde să fie bărbat, pentru că nu găseşte
împlinirea în bărbăţia bărbatului. Nu găseşte ceea ce ar trebui el să-i
ofere. Şi dacă eşti bărbat cu adevărat, nu ai nevoie de nimic pentru
ca femeia să-ţi fie supusă: femeia nu trebuie să-ţi fie supusă fiindcă
aşa zice Dumnezeu, că trebuie să fie supusă bărbatului. Nu, ea de la
sine e supusă bărbatului. Dar ea nu-i supusă bărbatului când nu are
bărbat. Când bărbatul e bărbat, de la sine se realizează treaba asta. Se
intră într-un firesc. De la sine! Şi ea se simte liberă şi protejată şi îm-
plinită, dacă bărbatul e bărbat cu adevărat. De-asta, foarte uşor, am
văzut oameni care… Domnule, te însori. Bine, bine, dar nu aşa, cu un
maxim de iresponsabilitate! Păi tu nu ştii la ce te bagi, măi frate! Nu
400
zic să nu te-nsori, dar să fii responsabil, frate dragă! Deci te bagi la o

treabă foarte grea, dar măcar să ştii la ce te bagi, să fii conştient.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Bărbăţia nu se realizează pe cale in-
telectuală sau teoretică. Există un raport între minte şi trup. În greceşte
trupul, soma, sau carnea, sarx, sunt de genul feminin. Deci înainte de a
fi, să zicem, capul unei familii, trebuie să fii tu întâi stăpân peste trupul
tău şi peste tot ce ţine de trupesc. Iar trupul este iraţional, instinctele
sunt iraţionale, şi atunci, ca să poţi fi stăpânul unei femei, trebuie să
fii tu în primul rând stăpân peste instinctele tale, să nu fii tu dominat
de instincte. Dacă eşti dominat de instincte, nu eşti bărbat. Şi lupta
aceasta pentru dominarea instinctelor este cea care zideşte bărbăţia
cuiva. Şi asta este valabil şi la femei. Că de aceea zice în Evanghelie să
ajungi „la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii
lui Hristos” (Efes. 4, 13). Asta nu e spus numai pentru bărbaţi, e spus şi
pentru femei. Şi atunci când sunt stăpânite instinctele, se ajunge la sta-
rea aceasta de bărbăţie. Acum majoritatea tinerilor sunt orientaţi spre
activitate intelectuală sau culturală, dar nu acolo se dezvoltă, cum vă
ziceam, bărbăţia. Ea se dezvoltă prin luptă, prin muncă, chiar muncă
fizică, la propriu, prin atitudine, prin acţiune.
Arhim. Iustin Miron: Şi nu trebuie ca slăbiciunile, patimile sau
păcatele să ne traseze drumul vieţii. Chiar am avut, când eram la Po-
litehnică, un coleg care vedeam că are chemare călugărească; dar avea
şi slăbiciuni. Şi până la urmă el a zis că se căsătoreşte pentru că nu
poate trăi fără femeie. Şi eu mă luptam cu el, nu mi se părea corect:
domnule, cum să te duci dintr-o slăbiciune, pentru că nu poţi? Ce
şanse ai tu aşa? S-o faci aşa, pentru că nu poţi?! Dar mai ales că eu
vedeam în el ceva călugăresc. Şi el vedea, dar îşi vedea şi slăbiciunile,
şi nu le putea... Bine, dar e vorba că te ajută Dumnezeu, trebuie să ai
încredere-n El: sunt aici în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi până
la urmă nu m-a ascultat, a mers, s-a căsătorit. Şi actualmente are copii,
dar nu-i împlinit, şi tot greu şi probleme şi cu copiii şi... foarte greu.
Pentru că a mers din slăbiciune. Aici ne ajută şi conştiinţa duhovni-
cului, să ştiţi, în a ne găsi chemarea. Putem să ne şi păcălim: să avem
impresia că ne împlineşte cutare, dar să nu fie cu adevărat. Dar ne
putem verifica cu conştiinţa duhovnicului. Zicea Părintele Teofil că ce
nu trăieşti, nu înţelegi. Atunci, dacă e vorba de chestiuni dogmatice,
mergeţi fain frumos la un dogmatist; şi dacă sunt liturgice, mergeţi la

un părinte care e bun în Liturgică. Dacă sunt probleme care vizează
călugăria, mergeţi frumos la un călugăr. Şi dacă sunt care vizează că-
sătoria, mergeţi la preoţi care sunt căsătoriţi, care vorbesc din experi-
enţă şi care trăiesc ceea ce spun. Că am văzut şi situaţii de felul acesta:
om cu chemare monahală, dar preotul, duhovnicul lui de parohie, nu
înţelegea şi nu vedea. N-o vedea pentru că n-o avea, n-o trăia. Şi nu-şi
dădea seama şi n-avea smerenia necesară să zică: „Nu ştiu, uite, mergi
la un călugăr să-ţi spună el”. Deci să mergeţi, când aveţi probleme, la
cei care se pricep, care au competenţa în problemele respective.
Întrebare: Doar astfel ne putem da seama dacă avem chemare
monahală? Întrebând pe oameni mai încercaţi, despătimiţi?
Arhim. Iustin Miron: În primul rând trebuie să-ţi întrebi viaţa,
să-ţi întrebi conştiinţa. Trebuie să te atragă! Nu se poate numai din-
tr-un demers raţional, cerebral: să vedem, să calculăm, să mergem în
mod analitic, o fi, n-o fi, să comparăm, să examinăm, să sintetizăm...
Nu aşa! Trebuie să fie şi din partea ta ceva. Dar s-ar putea să fie as-
cunsă aşa de bine, încât să nu-ţi dai seama tu, dar şi atunci să vadă,
să-şi dea seama de ea duhovnicul. Uite, la noi în ASCOR, când eram
la Timişoara, se spunea despre ASCOR-ul Timişoara că e pe linie
monahală, că merg zeci şi zeci de tineri la mănăstire. Şi e chiar sin-
gurul ASCOR care a dat şi doi episcopi – e vorba de actualul episcop
de Oradea şi episopul vicar de la Timişoara, Preasfinţitul Paisie. Au
fost în ASCOR-ul din Timişoara. Dar asta nu înseamnă că ASCOR-ul
acela producea vocaţii, ci că era un mediu în care puteai să-ţi des-
coperi vocaţia. Adică şi cei care aveau chemare călugărească, spre
călugărie, şi-o puteau descoperi în mediul acela. Dacă era mediul
aşa, stict orientat spre viaţa de familie, sau rigid orientat în direcţia
aceea, unul cu vocaţie monahală nu şi-o descoperea, nu se regăsea.
Că până la urmă, atunci când îţi descoperi vocaţia, te descoperi şi pe
tine cu adevărat, ştiţi? Şi atunci asta era de fapt acolo, un mediu bun
duhovnicesc, în care şi cei cu chemare monahală şi-o puteau desco-
peri. Dar nu însemna că toţi mergeam la mănăstire, căci majoritatea
covârşitoare se căsătoreau. Şi de asta e bine, şi în relaţia cu duhovni-
cul, să aveţi mediul acela în care să-ţi poţi descoperi vocaţia, oricare
ar fi ea. Asta presupune mai mult din partea duhovnicului.
402
Întrebare: Şi încă o întrebare. Am vorbit foarte mult, la început

mai ales, de prigoanele ce s-ar putea să urmeze. De asemenea, Părin-
tele Rafail Noica spunea că trăim în perioada eshatologică. Iar Sfântul
Siluan scrie că Părintele Stratonic, un pustnic din Munţii Caucaz, spu-
ne că va urma un timp când monahii se vor mântui în haine lumeşti.
Iar Sfântul Siluan spune că monah este cel care se roagă pentru lume.
Credeţi că perioada în care trăim şi perioada care urmează mai este o
perioadă în care ne mai putem călugări? Vom mai putea trăi o viaţă
monahală tihnită dacă urmează o prigoană?
Arhim. Iustin Miron: Şi prigoanele, şi sfârşitul, şi sfârşiturile,
noi le aducem! Ele nu vin magic peste noi. Nu vin peste noi fără noi.
Atunci, dacă noi ne angajăm într-o viaţă creştină adevărată, în lume
şi în mănăstire, împingem tot mai departe sfârşiturile şi prigoanele
acelea. Ele nu vin automat, v-am zis, nu vin fără noi. Tot ce ni se
întâmplă are legătură cu viaţa noastră; tot ce ni se întâmplă are co-
respondent în viaţa noastră, pozitiv sau negativ. Şi atunci nu putem
noi vorbi atât de prigoanele acestea, cât de angajare. Noi trebuie să
ne angajăm. Uitaţi-vă în istoria poporului Israel: când nu-şi vedeau
de treabă, venea „sfârşitul” peste ei, venea nu ştiu care popor vecin
peste ei şi praf îi făcea. Şi după aceea se pocăiau, şi iarăşi îi biruiau
pe vrăjmaşi şi mergeau lucrurile foarte bine. Până când? Până când
slăbeau ei din nou în credinţă. Când slăbeau, iarăşi se orientau către
patimi şi către zei şi idoli şi aşa mai departe. Şi iară venea „sfârşi-
tul”, iarăşi robie peste ei, iară prigoană... Şi atunci, vedeţi că nu ve-
nea peste ei ceva implacabil, independent de ei. Nu! Ei o aduceau, ei
o îndepărtau. Deci depind de noi toate acestea: prigoane şi sfârşituri
şi aşa mai departe. De noi depind. Şi atunci dacă noi ne angajăm
cum trebuie, nu vin.
Mie foarte mult mi-a plăcut când am auzit întâmplarea aceea de
la Constantinopol, când a căzut Constantinopolul: Sultanul Mahomed
II, după ce a intrat în catedrala Sfânta Sophia, a avut o viziune: a văzut
o mână cu cinci degete. Şi îl urmărea treaba aceasta extraordinar, nu
înţelegea ce e cu acest semn. I-a adunat pe toţi înţelepţii lui, religioşi,
nereligioşi, toţi sfetnicii care puteau să-i spună ceva, dar n-au putut
să-i explice ce e cu semnul acela. Până când l-a întrebat şi pe Patriarhul
Ortodox. Şi acesta a zis că nici el nu ştie, dar să-i dea un timp să se roa-
ge la Dumnezeul lui, adică la Iisus Hristos, şi dacă-i va descoperi, îi va

spune, dar el nu ştie. Şi i-a dat trei zile şi, cu rugăciune, i-a descoperit
Dumnezeu în acele trei zile şi i-a zis aşa: „Spune-i lui Mahomed aşa:
«Dacă erau cinci drepţi în Constantinopol, tu nu cucereai Constantin-
opolul!»”. Acesta era mesajul. Aşadar, nu puterea răului a fost, ci pa-
timile şi slăbiciunea noastră, adică puterea răului din noi a adus răul
acesta exterior. Faptul că răul a ajuns să câştige teren în noi, înlăuntrul
nostru. Deci în viaţa lor coruptă, stricată, pătimaşă de atunci, acolo a
fost răul, bătălia a fost pierdută lăuntric.
Mi-a plăcut foarte mult şi afirmaţia lui Adrian Lemeni, când a
fost aici, la noi în mănăstire, la o sinaxă de-a noastră monahală, că lup-
ta „ori e duhovnicească, ori nu-i deloc”. Adică lupta e numai duhovni-
cească. Lupta e duhovnicească, nu-i de altă natură! Dacă nu-i duhov-
nicească, nu-i luptă! Altfel ai pierdut din start. Deci, aicea se câştigă:
în plan duhovnicesc. Aici. Aici se dă bătălia. Dacă aici câştigăm, am
câştigat, dacă aicea nu, am pierdut. Deci vedeţi că slăbiciunea noastră,
răul din noi aduce persecuţia. Noi nu trebuie să ne pregătim pentru
prigoane, să ne pregătim pentru nu ştiu ce lucruri care urmează să
vină peste noi, să ne pregătim de moarte şi de mucenicie. Noi trebuie
să ne pregătim pentru Împărăţia cerurilor! Pentru rai! Dar Împărăţia
cerurilor e mai mult decât raiul. Pentru aceea! Cu ochii aţintiţi asupra
lui Iisus, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „Aler-
găm în lupta care ne stă înainte” (Evr. 12, 1). Deci, ochii la Iisus! El e
începutul! El e sfârşitul! El e totul! Cu ochii la El, nu la nu ştiu ce rău-
tăţi ce urmează să vină, şi-aşa mai departe. Aţi văzut Sfântul Apostol
Petru, când a mers pe mare către Domnul Hristos, când s-a scufundat?
Când s-a uitat în jos, s-a uitat la rău, la vânt, la valuri, şi s-a speriat. Şi
noi la fel; asta e o greşeală de orientare din start să te uiţi la sfârşituri,
la pericolele care sunt, care vin. Nu la ele trebuie să te uiţi! Trebuie
să te uiţi în rai, să priveşti în rai, nu-n iad, în rai! Deschideţi Scriptu-
ra! Spunea Părintele Teofil: „Deschide Scriptura şi priveşte-n cer”. Păi
acolo trebuie să privim, şi-o să vedeţi că nu mai există treburile astea.
Există câtă vreme suntem slabi, slăbiţi. Nu există sfârşiturile şi toate
astea! Pe măsură ce ne-ntărim, nu mai există! Asta este, fraţilor.
Întrebare: Până acum aţi vorbit despre călugărie şi căsătorie
mai mult din perspectiva bărbatului. Dar din perspectiva femeii
404
cum e? E similar? Eu am experimentat la şcoală. De exemplu, sunt

clase cu mai mulţi băieţi decât fete şi clase cu mai multe fete decât
băieţi; la fel la serviciu: colectiv cu mai multe femei şi colectiv în
care-am lucrat printre bărbaţi. Şi era mai bine unde erau mai mulţi
bărbaţi. Atunci, într-o mănăstire de călugăriţe e mai rău decât într-o
mănăstire de călugări?
Arhim. Iustin Miron: Prin definiţie-i mai rău! Am glumit! No,

acuma te-ai supărat dacă ţi-am zis c-am glumit. Recunosc, am văzut
că-n mănăstirile de călugări parcă e mai bine, poate mi se pare mie, e
un răspuns subiectiv, parcă merg mai bine. Şi femeia, structural e fă-
cută să se împlinească prin bărbat. Acolo unde au un duhovnic bun,
merge treaba foarte bine. Nu ştiu cum merg cele din Grecia, spre
exemplu. În Grecia şi Rusia am auzit că n-au duhovnic deloc. Trece
un preot de mir care le spovedeşte şi împărtăşeşte din când în când,
şi-n rest realizează comuniunea cu Dumnezeu prin stareţă. Deci fe-
meia prin femeie. Nu ştiu asta cum e, dar firesc e aşa, prin bărbat. La
noi se lucrează mult în mănăstirile de maici prin duhovnic. Teoretic,
principial, aşa trebuie, prin stareţ mai mult. Asta presupune o ridica-
re la o viaţă mai înaltă. Însă să ştiţi că se poate şi acolo, am cunoscut
foarte multe maici împlinite. Te-mplineşte călugăria şi acolo. Cred
că lipsurile acestea în planul firii nu sunt determinante. Mai mult nu
ştiu ce să vă zic, că sunt bărbat, nu sunt femeie.
Întrebare: Părinte, credeţi că există persoane care să aibă chema-

re şi pentru căsătorie, şi pentru călugărie în acelaşi timp?
Arhim. Iustin Miron: Nu. S-ar putea să nu fie niciuna. Am în-

tâlnit oameni care nu pot nici într-o parte, nici în alta. Nu se-mpli-
nesc nici acolo, nici acolo. Mai zicea şi Părintele Teofil: „Măi, tu nu
eşti nici de lume, nici de mănăstire”. Aoleu! Când spunea la alţii mă
gândeam să nu cumva să-mi zică şi mie aşa, că ce mă fac eu atunci?
Mie, personal, nu mi-ar fi fost frică nici în lume, spun sincer. Că nu
m-aş fi mântuit? nu ştiu. Dar nu m-ar fi speriat nici viaţa din lume. Şi
ce-i de făcut, dacă nu eşti făcut nici de mănăstire, nici de lume? Păi
ştiţi cum zicea Părintele Teofil: „Dragă, n-ai ce să mai faci”. Nu. Căci
Hristos se face toate celui ce crede, ne spunea tot Părintele Teofil.
Acum dacă mi-am amintit de Părintele, numai de la Părintele o să vă
spun. Ştiţi cum zice în Evanghelia Sfântului Marcu, Hristos le face

pe toate celui ce crede, toate-i sunt cu putinţă (Mc. 9, 23). Şi-atunci
oricum ai fi – sau eşti pentru lume, sau pentru mănăstire, sau nu
eşti – dacă eşti cu Hristos e în regulă, nu-ţi zice nimeni nimic, chiar
dacă eşti pentru una sau pentru cealaltă. Dar pentru Hristos suntem
toţi! Pentru Evanghelie nu mai putem zice că nu suntem! Şi odată ce
suntem cu adevărat în Hristos, restul sunt deja chestiuni secundare.
Nu-ţi mai lipseşte nimic. Şi ţi se rânduiesc toate lucrurile. Adică dacă
eşti cu Dumnezeu şi nu eşti nici pentru una, nici pentru alta, tot te
împlineşti. Ori în una, ori în alta, îţi rânduieşte Dumnezeu paşii. Noi
suntem foarte occidentalizaţi, mergem mult pe calcule, pe raţiune
autonomă. Dar dac-am fi mai credincioşi, lucrurile s-ar simplifica
mai mult. Hai să-l întrebaţi ceva pe Părintele Pantelimon, dacă nu, îl
întreb eu!
Întrebare: Ce credeţi de tipul acesta de gândire occidentală: să ai

încredere-n tine când faci orice, cel mai important e să ai încredere-n
tine, absolutizarea aceasta a încrederii în propria persoană. Cum ve-
deţi relaţia aceasta de încredere în propria persoană, în loc de încrede-
rea în Dumnezeu? Că eu nu cred că aş putea avea încredere-n mine.
Arhim. Iustin Miron: Eu am un răspuns, dar mi s-a pus pata

acum pe Părintele Pantelimon, şi el e de loc din Timişoara, e mai
aproape de America, de Occident. Eu sunt de-aici, din inima Ardealu-
lui, cred că el ştie mai bine cum e cu asta, cu încrederea. Hai să vedem
ce ştie să zică, şi dacă nu, mai zic şi eu ceva pe lângă el.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Ce să zic, mi s-au învălmăşit răs-

punsurile-n cap, se-mpiedică gândurile-ntre ele. Să le iau pe rând.
Încrederea-n noi vine nu dintr-o autosugestie, dintr-o metodă din
aceasta autosugestivă, în care-ţi zici mereu: „Sunt bun, sunt tare”,
nu prin sistemele acestea tip N.L.P., Programare Neuro-Lingvisti-
că. Încrederea în noi vine prin credinţă, toată valoarea noastră vine
din credinţă. Am încredere-n mine însumi pentru că Dumnezeu îmi
acordă încredere, mi-a dat încredere; însuşi faptul că exist înseamnă
că Dumnezeu a avut încredere-n mine. Şi-atunci am încredere în
mine, cumva, din încrederea pe care mi-o arată Dumnezeu. Neîn-
crederea în sine, de multe ori, îi descurajantă, şi vine în general din
406
complexe: de superioritate, de frumuseţe şi alte tipuri de complexe

care aduc neîncredere-n sine. Iar neîncrederea chiar îl paralizează,
îl duce pe om spre deznădejde, spre pasivitate. Dar cum ziceam:
nu mă încred în mine, în sine, nu mă privesc pe mine în sine, ci în
raport cu Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu m-a considerat vrednic să
exist şi, mai mult, dacă Dumnezeu mă consideră apt de a fi înfiat de
El, de a fi introdus în familia Lui, în familia Sfintei Treimi, atunci
încep să prind curaj şi-mi dau seama că eu contez în lumea aceas-
ta. Şi-atunci, dacă contez, mă şi responsabilizez, încerc să fac şi eu
tot ce stă în puterea mea ca să aduc şi eu micul meu aport la lumea
aceasta. Încerc să mă realizez prin Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu,
cum ziceam, mi-a acordat încredere. Şi e mare lucru să fii înfiat, cum
ziceam, în familia Sfintei Treimi, în cea mai înaltă aristocraţie care
există în creaţie şi dincolo de creaţie. Nu trebuie mers pe viziunea
asta de autosugestie.
Pe de altă parte, nu-i bine să ai deloc încredere în tine când e
vorba de rezistenţa ta la slăbiciuni. De pildă, ştii că ai o sensibilitate
la o anumită patimă. Nu trebuie să ai încredere în tine că poţi merge
într-un cadru care ştii că favorizează patima respectivă, dar că tu re-
zişti. Ştii că eşti sensibil la băutură sau ţigară şi totuşi mergi într-un
loc de fumători şi beţivi şi zici că poţi rezista la ispită. Te duci acolo,
poţi rezista o dată, de două ori, prinzi încredere şi pe urmă tot mergi
şi inevitabil cazi. Acesta e un tip de neîncredere pe care fiecare ar
trebui să şi-l cultive: neîncrederea în împotrivirea la ispite. Trebuie
să eviţi toate contextele ce favorizează ispita. E mult mai elegant să
lupţi cu pricina patimii. E mult mai elegant, să zicem, să nu-ţi in-
troduci deloc calculatorul în spaţiul intim, decât să-l ai acolo lângă
tine, să ai internetul în proximitatea ta, să navighezi pe internet, şi
dacă vine o ispită lăuntrică tot iadul desfrâului e acolo cu tine în ca-
meră. Da, cât timp eşti tare, rezişti; dar dacă vine slăbiciunea peste
tine, un moment de încercare, de neputinţă, şi păcatul e la un pas
de tine? Atunci e mult mai bine să n-ai încredere în tine şi să elimini
din start de lângă tine tot ce-nseamnă pricină de păcat. Aici ziceam
că se-mpiedică gândurile în mine, c-aveam şi gândul acesta de-ncre-
dere din perspectiva credinţei, dar şi de neîncredere din perspectiva
rezistenţei la patimi. Părinte, ziceaţi c-aveţi şi alte răspunsuri...
Arhim. Iustin Miron: Da, aşa este, nu putem vorbi de încre-

derea în noi înşine fără Dumnezeu. Adică un om credincios nu are
încredere în sine directă, ci indirectă, prin Dumnezeu. Eu sunt eu
însumi în Hristos! Fără Hristos nu sunt eu. Şi-atunci, pe ce mă în-
temeiez, dacă nu sunt eu? Aici se greşeşte, se absolutizează starea
asta normală a omului. Deci numai în Hristos suntem fireşti! Fără
Hristos suntem nefireşti! Atunci, ce încredere să ai, când tu eşti, clar,
robit de păcat? Cum te-ntemeiezi tu? Cred că ei, cei cu NLP-ul, văd
cumva aşa persoana ca izvor de viaţă, ca izvor de putere. Da, dar e
o treabă teoretică. În concretul existenţei, dacă nu eşti cu Hristos,
eşti cu diavolul. Atunci el e cel care se bagă în tine şi te influenţează.
Deci pe cine te întemeiezi?
Numai în Hristos putem vorbi şi-aşa, cumva ca deschidere, că
Dumnezeu poate lucra şi prin mine. Am încredere în mine în sensul
că am încredere în Dumnezeu, Care poate lucra şi în mine, şi prin
mine. Şi zic în mine, ca om unit cu Dumnezeu. În mine, pentru că şi în
mine poate să binevoiască Dumnezeu. Şi eu sunt fiul lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu nu mă are de pierdut nici pe mine. Vrea să mă câştige şi
pe mine. Că nu pot zice: Bine, dacă-i de la Dumnezeu puterea, puterea
e a lui Dumnezeu, atunci nu zic „am încredere în mine”, zic „am în-
credere în Dumnezeu”. Da! Dar Dumnezeu nu lucrează fără mine. Nu
lucrează în mine fără mine, nu lucrează magic. Lucrează în mine îm-
preună cu mine. În mine ca şi colaborator, ca unealtă a lui Dumnezeu,
în mine, în relaţie cu Dumnezeu. Aşa merge încrederea asta. E bine
să ai în relaţia cu Dumnezeu încredere că poţi să-ţi dai drumul, să te
deschizi faţă de El, fiindcă altfel te închizi. Dacă n-ai încredere deloc,
atunci nu te mai laşi în voia Lui, nu-L primeşti. Dumnezeu nu lucrea-
ză magic asupra ta, fiindcă tu te închizi, fiindcă n-ai încredere. „Eu nu
ştiu, nu pot, nu...”. Deci, în sensul acesta, Dumnezeu poate lucra prin
noi, dar nădejdea şi puterea sunt la El. Clar! Dar dacă eu nu lucrez, nu
conlucrez, nu mă deschid, atunci nu se poate. Aşa cum se cunoaşte ea,
e o treabă slabă, ce să mai zicem!
Ierom. Pantelimon Șușnea: Acuma, legat de încrederea în mine

sau încrederea în sine, cum se vorbeşte, înşişi termenii mine sau sine
sunt importanţi. Mine-le meu sau eu nu există decât în Dumnezeu.
Dumnezeu este Cel Care afirmă sinele. Pe când diavolul prin patimi
408
îl posedă pe om. Omul, fiind posedat, înseamnă că este legat sau, să

spunem aşa, este inactiv, adică sinele se desfiinţează prin patimi. De-
vine pasiv, inactiv. Pe când, ca să am încredere în mine, trebuie să fiu
în Dumnezeu, pentru că numai în Dumnezeu există minele meu, sine-
le meu. Numai Dumnezeu mă afirmă ca persoană. Pe când diavolul
prin patimă mă infirmă. Atunci când sunt stăpânit de patimi, nu mai
există sinele, nici în ce să am încredere, pentru că nu mai există sinele
liber. Abia Dumnezeu ne face liberi, Dumnezeu ne afirmă sinele şi ne
pune în valoare, ne înalţă, ne creşte şi ne îmbogăţeşte. Atunci am în
ce să am încredere. De aici nu mă mai pot rupe de Dumnezeu, pentru
că sunt conştient că sinele nu s-a dezvoltat prin sine, ci s-a dezvoltat
în relaţia cu Dumnezeu.
Arhim. Iustin Miron: Numai Dumnezeu are existenţa prin Sine.

Noi, creaturile, nu avem. În afara Lui, nimeni nu există prin sine. Aici
ne păcăleşte mult vrăjmaşul, cu o optică de viaţă în care tu priveşti
viaţa prin tine însuţi: tu exişti prin tine însuţi, pentru tine însuţi; eşti
liber, te eliberezi, tu eşti, tu, independent de orice altă realitate, de
realitatea lui Dumnezeu. Asta-i greşeală capitală! Ispită de la cel rău,
foarte mare. El aşa a căzut. El a vrut să-şi schimbe condiţia, diavolul.
Adică n-a vrut neapărat să facă rău, pentru că nu era rău atunci. A
vrut să existe prin el însuşi. Să-şi schimbe condiţia de creatură. Să fie
ca Dumnezeu. Să fiu ca Dumnezeu! Adică să am existenţa prin mine
însumi. Să am izvorul vieţii, al existenţei, prin mine însumi. Cum îl
are Dumnezeu. Ori asta nu se poate. Tu poţi fi ca Dumnezeu prin par-
ticipare la dumnezeire. Dar tu nu poţi să fii fiinţial, să te schimbi, să ai
existenţa prin tine însuţi ca Dumnezeu. Nu poţi din creatură să devii
necreatură. Te poţi împărtăşi la infinit din necreat. Dar nu poţi nicio-
dată schimba condiţia asta.
Ori acum, aşa se vrea. Azi e o orientare atee clară: tu prin tine în-
suţi! Trebuie să te întemeiezi pe tine însuţi, să ai încredere în tine, tu să
fii… Nu eşti nimic fără Dumnezeu! Dar absolut nimic! Fără Dumnezeu
nu eşti şi nu poţi nimic. Eu, când am citit prima dată în Scriptură, când
încă nu credeam în Dumnezeu, că fără Mine nu puteţi face nimic (In. 15,
5), mă gândeam: Măi, cum nimic? Dar câte n-am făcut şi până acum, deşi
n-am crezut în Dumnezeu, şi câte nu fac. Pot să fac! Cum adică nu pot să fac
chiar nimic? De-abia după ani de zile am înţeles că, într-adevăr, nimic.
Noi fără Dumnezeu, chiar şi aşa, că suntem persoane şi suntem făcuţi

să existăm la infinit, ne-am dezintegra. Faptul că existăm e tot datorită
Lui. Faptul că există universul şi tot ce vedem îi datorăm Lui. El susţi-
ne în existenţă totul. Totul e de la Dumnezeu. Fără Dumnezeu – nimic.
Tot ce există e pentru că El susţine. Chiar dacă nu credem, El totuşi ne
susţine în existenţă. Nu avem existenţa prin noi înşine, aşa cum poate
să pară. Acum e foarte, foarte mult ateism în ceea ce se întâmplă în
lume, pentru că societăţile nu mai sunt religioase; nu se mai merge pe
credinţă. Atunci, pe ce se merge? Pe necredinţă!
Avem aici o întrebare pentru Părintele Pantelimon. E cu dedicaţie,
că-i ziua lui astăzi. I-o dedic lui, Părintelui Pantelimon: [Citeşte] Cum
să învăţăm cu adevărat arta lăsării în voia lui Dumnezeu, ca tineri care
adesea suntem ispitiţi de grija de multe, de planurile şi închipuirile
legate de viitor. Cum să trăim mai liberi şi cu realism clipa prezentului
şi să-l lăsăm pe Dumnezeu să le facă pe cele ce nu ţin de noi?
Ierom. Pantelimon Șușnea: M-a băgat în ceaţă!
Arhim. Iustin Miron: Trebuie să reformulez întrebarea. Dar şi-o

reformulează el singur. Arta lăsării în voia lui Dumnezeu.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Da. Referitor la grija de mâine, zi-

cea Părintele Teofil un cuvânt foarte important pentru noi, că viaţa se
trăieşte pe porţiuni. Viaţa este compusă din porţiuni de viaţă. Eu, în
porţiunea mea de viaţă, sunt elev sau student. Eu trebuie să trăiesc
deplin în această porţiune de viaţă. De multe ori oamenii îşi distrug
prezentul prin viitor, adică trăiesc tânjind după un viitor iluzoriu.
Nu se lasă pe ei să trăiască deplin în prezent. Se gândesc c-ar vrea
să aibă aia şi aia, ar vrea să realizeze nu-ştiu-ce lucruri, şi-şi doresc
altceva decât ceea ce au, nu se angajează la ceea ce au în viaţă, dorin-
du-şi altceva. Şi nu-şi mai trăiesc viaţa, porţiunea de viaţă în care se
află ei. Atunci e important să faci tu ce ţine de porţiunea ta de viaţă:
eşti elev – fă-ţi treaba de elev; eşti student – fă-ţi treaba de student.
Fă ceea ce ţine de condiţia ta, nu te gândi ce-o să faci peste un an-doi,
zece ani. Fă ce trebuie să faci în prezent şi viitorul e treaba lui Dum-
nezeu. Noi însă trebuie să ne pregătim.
Cum povestea Părintele Teofil că i-a spus Părintele Serafim Po-
pescu, duhovnicul său. Părintele Teofil, fiind orb, când a mers la mă-
410
năstire, proaspăt absolvent, se gândea el cu ce va putea vreodată să-i

ajute pe alţii. Pentru că se vedea-n condiţia în care el trebuia să fie
ajutat de alţii. Şi i-a spus Părintele Serafim: „Lasă, nu te mai gândi tu la
asta. Tu să te pregăteşti, ca atunci când va avea Dumnezeu nevoie de
tine, tu să fii pregătit”. Şi Părintele Teofil s-a pregătit o viaţă întreagă,
adică a avut o viaţă întreagă de acumulare – nu materială, ci culturală
şi intelectuală şi duhovnicească. Cel mai mult duhovnicească. De ce?
Ca să le fie altora de folos! El, din starea lui, şi-a dat seama ce mare
şansă este aceea să poţi fi cuiva de folos. Pentru că, aşa cum ziceam, el
îşi punea problema: „Voi putea vreodată să fiu de folos?”. Şi pe de altă
parte, simţea ajutorul celorlalţi. Atunci n-a mai pierdut timpul Părinte-
le Teofil. Toată viaţa Părintele s-a depăşit pe sine însuşi pe toate planu-
rile, pentru a se pune în slujba celorlalţi. Şi cum ziceam: nu se ruşina,
om bătrân, să-nveţe poezii de dragoste. Avea şaptezeci şi ceva de ani
– a murit la optzeci de ani – şi zicea: „Nu mai pot să învăţ, să memo-
rez poeziile ca-nainte şi trebuie să le tocesc”. Dar el, om în vârstă, se
străduia, ca să fie lucrător bucuriei, cum se numea pe sine. Căci zicea:
„Fiecare trebuie să fim lucrătorul bucuriei celor din jurul nostru”. Tot
timpul se gândea să se depăşească pe sine, ca să aibă ce să ofere.
Să ştiţi că neîmplinirea noastră duhovnicească sau profesională
este un mare păcat, pentru că nu ne aducem aportul nostru în lume,
nu suntem celorlalţi de folos. Şi fiindu-le de folos, în acea măsură
ne împlinim şi noi duhovniceşte şi rodim talantul pe care ni l-a dat
Dumnezeu. Şi-atunci, faptul de a pierde vremea, de a investi timp în
consumatori de timp, faptul de a consuma timpul – căci timpul vieţii
ne este dat nu ca să ne distrăm, ci ca să creştem – faptul acesta, de a
nu creşte, este mare păcat; pentru că o grămadă de oameni s-ar putea
folosi, şi nu se vor putea folosi de tine din cauza trândăviei tale. Din
cauză că tu ai pierdut timpul, în loc să te rogi sau să înveţi sau să
lucrezi, să te lucrezi prin lucru. Din cauză că tu ai ales să te distrezi,
să consumi timpul, la modul acesta consumist, ca pe un produs, să-l
iroseşti în plăceri, când el ţi-a fost dat să-l consumi pentru a investi
în tine, spre binele celorlalţi.
Arhim. Iustin Miron: Voia lui Dumnezeu nu se află stând, ci
lucrând. Deci nu aşa: îmi las deoparte datoriile şi caut voia lui Dum-
nezeu, să vedem care-i voia lui Dumnezeu? Adică nu-mi fac datoria,
nu-mi asum condiţia pe care o am, că eu caut voia lui Dumnezeu. Nu

aşa! Spunea Părintele Teofil: „Întâi e datoria, şi pe urmă vine bucuria”.
Deci, trebuie să ne facem întâi datoria. Să nu vedem voia lui Dumne-
zeu ca pe ceva abstract care trebuie căutat analitic, raţional, să dedu-
cem noi care-i voia lui Dumnezeu, să calculăm cum o fi voia lui Dum-
nezeu! Nu! Ci voia lui Dumnezeu se arată întrupată.
Şi aici trebuie să fim foarte atenţi, să ştiţi, la capitolul întrupa-
re. Căci Hristos e întrupat în toate şi Se oferă prin toate. Noi, vedeţi,
nu avem acces direct la Dumnezeu, că nu vrea Dumnezeu aşa. Chiar
în viaţa duhovnicească cât se poate de înaltă, ne împărtăşim de har,
de Dumnezeu, participând la umanitatea îndumnezeită. Participând
la umanitatea lui Hristos ca Om, ne împărtăşim de Dumnezeu. Deci
printr-un Om, nu direct! Aşa ni Se oferă Dumnezeu prin toate.
De-asta trebuie să avem grijă la tradiţie, pentru că acolo este
Dumnezeu. Nu trebuie să vedem în ea simplu folclor, că astea-s ches-
tiuni folclorice şi aşa mai departe. Da, sunt şi elemente naturale în
tradiţie, aşa este. Dar Dumnezeu ni Se oferă prin astea. Ni Se oferă
prin strămoşi, prin tot ce avem noi, tot ce ţine de noi. În existenţa asta,
Dumnezeu ni Se dă prin toate! Nu merge aşa, la modul abstract, adică:
eu cu Duhul Sfânt, Duhul Sfânt direct în mine, şi n-am treabă cu valo-
rile, cu istoria, cu strămoşii şi cu toate astea. N-am treabă! Direct! Di-
rect cu Duhul Sfânt! Duhul Sfânt e în mine, direct, aşa! Nu e aşa! Ni Se
oferă prin toate! Duhul Sfânt ţi Se dă şi prin tine! Când te-mpărtăşeşti
la biserică de Duhul Sfânt, prin pâine şi vin! Deci iarăşi, prin materie!
Păi de ce nu-i direct, fratele meu? De ce trebuie indirect, atâta de indirect?
Aşa vrea Dumnezeu, ca să ne facă pe toţi buni!
Deci trebuie s-avem foarte mare grijă aici, că putem cădea în-
tr-un exclusivism duhovnicesc, şi să dai la o parte Întruparea lui
Dumnezeu. Să nu mai mergi la Dumnezeu ca la un Dumnezeu în-
trupat, ci ca la Dumnezeu neîntrupat, în care Dumnezeu mi-ar co-
munica mie harul direct. E o mare păcăleală asta. Deci nu aşa! Prin
tine şi prin mine şi prin toate mi Se dă mie Dumnezeu, mă-mpărtă-
şesc de Dumnezeu prin toate. De-asta trebuie s-avem grijă la ce-am
moştenit în Tradiţie, pentru că acolo sunt întrupări ale lui Dumne-
zeu. Acolo e Duhul lui Dumnezeu întrupat! Întrupat în vieţile, în
învăţătura strămoşilor, în tot ce-avem noi de la ei. Sunt întrupări
acolo ale Duhului lui Dumnezeu.
412
Trebuie să cauţi Duhul lui Dumnezeu pe pământ, nu în cer! Ci

prin pământ ajungi la cer. N-ajungi la cer fără pământ, fără tot ce-i
aici. Negi tot ce-i aici pentru că-i pământesc, trecător. Da! Dacă pri-
veşti rupt de Dumnezeu. Dar în pământescul acesta şi-n trecătorul
acesta e prezent Dumnezeu prin energiile Lui! E un capitol destul
de vast acesta, dar l-a atins de câteva ori şi Înaltul aici. Deci să fim
foarte atenţi la capitolul acesta, Întrupare! Să nu-L vedem pe Dum-
nezeu neîntrupat, ci întrupat! Atunci avem garanţie clară, sigură,
că-i Dumnezeu. Că-i Dumnezeu Cel adevărat, dacă e întrupat. Deci
ce-avem noi în t radiţie nu sunt forme goale, sunt forme pline, sunt
întrupări! De-asta ne orientăm aşa. Putem cădea în ispite, într-ade-
văr: să rămâi numai la forme, să nu prinzi conţinutul, să nu mai
prinzi harul şi-aşa mai departe. Da! Dar harul nu numai chiar prin
Sfintele Taine, nu numai din cer vine harul. Nu! Vine şi din pământ
harul, din cer prin cele pământeşti, prin tot ce ne-nconjoară! Hris-
tos S-a-ntrupat, şi-i prezent în toate prin har! Deci ni Se oferă prin
tot! Prin toate ni Se oferă Hristos. Prin toate ne putem împărtăşi
de Hristos şi suntem chemaţi să ne-mpărtăşim de Hristos. În felul
acesta, de Hristos întrupat!
Ierom. Pantelimon Șușnea: [citeşte un bileţel] O întrebare: Aţi

afirmat că femeia se împlineşte prin bărbat. În monahism, ca femeie,
se mai poate vorbi despre aşa ceva, atâta timp cât viaţa este dăruită lui
Hristos? Împlinirea nu vine din relaţia pe verticală cu Hristos?
Arhim. Iustin Miron: Ba da, aşa este! Prin Hristos. Şi noi, să

ştiţi, aicea-n mănăstire, avem femei. Pentru că omul e om plin, de-
plin, bărbat şi femeie. Numai bărbat sau numai femeie, nu-i deplin!
Şi-atunci Părintele Stăniloae dădea răspunsul pentru noi, călugă-
rii, vorbesc de călugări, bărbaţi: „Dacă eşti deplin numai cu feme-
ia, care-i femeia, care-s femeile voastre?” Şi răspundea Părintele
Stăniloae: „Virtuţile”! Virtuţile sunt nevestele noastre! Aşa că prin
ele, prin virtuţi. Acuma, bineînţeles că totul vine prin Hristos, bine-
înţeles! Că Hristos ne mântuieşte, ne împlineşte, ne desăvârşeşte.
Dar aşa cum ne-mplinim noi, bărbaţii călugări, prin virtuţi, la fel şi
femeile în monahism, maicile, călugăriţele, se pot împlini tot prin
virtuţi. Nu ştiu dacă am răspuns complet, dacă mai e nevoie com-
pletează Părintele Pantelimon.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Aş vrea să revin la ce zicea Părintele

Iustin mai înainte, respectiv la formele care s-au constituit în Tradiţie.
În general, în viaţa duhovnicească, după modelul trupului şi-al sufle-
tului, al relaţiei dintre trup şi suflet, orice intenţie bună trebuie să se fi-
nalizeze într-o rânduială. Ai intenţia să te rogi: intenţia asta n-are voie
să rămână nedefinită. Adică te rogi când vrei, cât vrei, când simţi, cât
simţi, nu! Trebuie să-ţi pui o rânduială de rugăciune. Orice lucru care
nu este definit într-o rânduială, cade în relativitate şi prin relativitate
dispare. De altfel, oricum relativitatea este foarte obositoare. Atunci
când totul este relativ, nimic nu este stabil; se ajunge inclusiv la insta-
bilitate fizică sau sufletească, pentru că nu mai este nimic sigur, totul
este mişcător. Şi-atunci, faptul că s-a ajuns la nişte tradiţii înseamnă
c-au existat nişte intenţii care s-au întrupat în nişte rânduieli. Noi, prin
aceste rânduieli, prin aceste tradiţii, ne umplem viaţa de conţinuturi.
Căci toate aceste rânduieli sunt pline de conţinut spiritual. Dumne-
zeu, supranaturalul, transfigurează naturalul. Cum să transfigureze
Dumnezeu o realitate instabilă, fluctuantă, aşa cum este societatea
modernă? N-are nimic sigur, nimic stabil, nimic definit exact. Totul
este relativ. Atunci e foarte necesar apelul la Tradiţie, cel puţin ca prin-
cipiu, adică apelul la forme stabile de viaţă.
Noi trebuie să ne definim identitatea noastră. Dumnezeu nu poate
să transfigureze o realitate iluzorie, schimbătoare, cum este mentalitatea
omului modern, care este dependentă de informaţia pe care o primeş-
te prin intermediul mass-mediei. Ea este cea care-i modelează în per-
manenţă şi-i schimbă identitatea. Dacă astăzi este-o modă, merge după
modă, dacă mâine se schimbă moda, se schimbă omul după modă. Ce
să transfigureze Dumnezeu acolo? De aceea este necesară revenirea la
tipare identitare verificate, cum sunt cele ale Tradiţiei. Ele îţi definesc o
anumită identitate; după care Dumnezeu te sfinţeşte, dar te sfinţeşte-n
concret, ca român, şi trăind într-o anume regiune, cu o anume istorie,
neam, şi-aşa mai departe. Astea sunt lucruri foarte importante, să ai o
identitate. Astfel, printr-o cultură naţională noi ne definim pe noi înşi-
ne şi propria identitate. Un scriitor de geniu este acela care a reuşit să
surprindă specificul identitar al unui popor. Asta-i dă geniul, nu capaci-
tatea lui inventivă, ci capacitatea lui de a revela identitatea unui popor,
de a o identifica şi a o arăta. Atunci, printr-o cultură adevărată noi ne
definim identitatea, iar prin duhovnicie ne transfigurăm identitatea.
414
Arhim. Iustin Miron: Deci participăm la harul fixat în forme, la

forme care-au fixat harul, formele vieţii noastre. Cum spunea Părinte-
le, rânduieli, tipare identitare. Până la urmă, participând la toată natura
noastră umană care ne-nconjoară, transfigurată, aşa ne-mpărtăşim de
har. Nu negând tot ce ne înconjoară pe noi şi implicit pe noi direct.
Mai este aici o întrebare la care încerc să răspund [râzând] ca să
nu mi-l fac duşman pe Părintele Pantelimon [Citeşte alt bileţel]: Cum
putem intra pe calea desăvârşirii, în viaţa duhovnicească, dincolo de
teoria seacă prin care adesea înlocuim trăirea autentică a Ortodoxiei?
Şi cum să fim stăruitori pe calea cea strâmtă?
Să ştiţi că pe măsură ce te adânceşti în relaţia cu Dumnezeu calea
se lărgeşte. Că îi cuprinzi pe toţi, nu simţi deloc că eşti pe un teren
strâmt. Cel puţin, vă spun, cât am reuşit să realizez eu până acum –
poate mai sus se strâmtorează, nu ştiu – dar la cât e, nu-i deloc strâmtă!
E chiar largă. Ba mi se pare că jos, acolo unde sunteţi voi, sunt numai
poteci strâmte, aşa, de n-ai loc de-ntors acolo nicicum, numai pe sens
unic se merge. Nu poţi opri, nu poţi da-napoi, nu poţi nimic să faci.
Deci, cu cât aduci mai mult cer în viaţa ta, cu atât totul se dilată, se des-
tinde, cuprinzi tot mai mult, tot mai multe înţelesuri, noi orizonturi se
deschid. Oameni tot mai mult sunt pe care-i cuprinzi în inima ta! Deci
te tot lărgeşti. Aşa că nu ştiu cum e cu calea cea strâmtă.
Dar cu intrarea cu adevărat pe calea desăvârşirii, să ştiţi că
atunci când am fost şi noi o perioadă pe la conferinţe, acum o să
mergem mai rar, dar pe mine asta mă durea un pic – când mergeam
şi organizam noi conferinţe, când eram noi cu ASCOR-ul, simţeam
treaba asta, mă simţeam vinovat, aşa, că nu lucrez, că nu lucrăm.
Chemam invitaţi, primeam nişte informaţii duhovniceşti, fabricam
întrebări pentru ei, să fie întrebări, să fie cât mai bine. Dar nu mer-
geam la schimbarea vieţii! Şi cât am fost noi, am văzut c-avem de-a
face mai mult cu nişte teoreticeni, nişte specialişti în viaţa duhov-
nicească. Dar specialişti în teoria vieţii duhovniceşti, nu-n viaţa du-
hovnicească propriu-zisă! Am văzut multă dorinţă de informaţie
duhovnicească, cât mai multe chestiuni pe care nu le-am mai auzit:
„A, ce tare-i chestia asta, n-am mai auzit treaba asta”. Bun, dar tu
nu ajungi tare neapărat prin aceea, atâta c-ai aflat ceva nou, altceva
diferit. Dar nu mergi la noul care vine din viaţă, nu care vine din
informaţie, noul care vine din viaţa mea, ce n-ai realizat tu şi vezi la
mine că am realizat! Ci la noul care vine din viaţa ta! Noul care vine
din înnoire! Deci înnoirea vieţii de pe-o zi pe alta, acesta-i „eveni-
mentul zilei” care trebuie citit! Noul vieţii noastre.
Şi citim atâtea, chiar şi vieţi de sfinţi! Dar viaţa ta o citeşti? Tu-
ţi cunoşti viaţa? Tu-ţi citeşti viaţa? Viaţa ta! A trecut o zi şi-a venit
seara. S-a încheiat o zi! Te interesează viaţa ta? Îţi citeşti viaţa? Viaţa
acelei zile! O citeşti? Să vezi cum a fost viaţa asta de dimineaţă până
seara? Care-i viaţa mea? Şi vezi cât fugim, de fapt, de noi înşine, fu-
gim de viaţa noastră! Şi tot vrem altceva, dar fugim de noi! Şi cumva
căutăm altceva, altundeva, dar nu altceva înlăuntrul meu. Altceva în
mine! Deci de-asta v-am zis că, cu durere aşa, vorbeam oamenilor; că
oricum te-ajută şi cititul. Clar! În viaţa duhovnicească şi cuvintele de
folos pe care le primeşti ajută. Dar sunt mai mult un foc de paie, dacă
nu transferi focul acela înlăuntrul tău şi dacă nu-ţi dai foc. Cu focul
acela care se realizează-n afara ta şi nu te laşi să iei foc, nu se-ntâm-
plă mare lucru! E un foc de paie, un foc care trece. Rămâne bucuria
asta, o zi-două, cât mai rămâne, şi se duce. Şi trebuie fixată! Trebuie
fixată-n viaţa mea!
De-asta m-aş bucura tare mult dacă ne-am citi mai mult vieţile
noastre. Găsim în practica duhovnicească obiceiul de a-ţi face în fieca-
re seară o analiză duhovnicească a zilei. Asta înseamnă să ţi-o citeşti!
Citeşte: ce ai făcut de dimineaţa până seara. Cum ai gândit? Cum te-ai
manifestat? Cum ai vorbit acolo, acolo... Şi vedeţi, asta-i problemati-
zarea adevărată! Noi problematizăm cerul şi pământul, să vedem cum
e cu crearea îngerilor, cu aia, cu cealaltă. Dar eu nu-mi problematizez
viaţa mea! A mea! Deci cum să depăşesc eu problema mea? Uite, fap-
tul că n-am reuşit, spre exemplu, să-mi fac rugăciunea de dimineaţă.
Păi asta trebuie să mă preocupe pe mine, frate drag! Nu nu-ştiu-ce
teorii, nu nu-ştiu-ce religii păgâne! Se mântuiesc păgânii sau nu se
mântuiesc? Aceia se mântuiesc? Care se mântuiesc? Şi tot felul, mii şi
mii de probleme, întrebări şi problematizări, dar eu nu-mi problemati-
zez viaţa mea! Cum să depăşesc lucrul acela? Cum să realizez în viaţa
mea lucrul respectiv? Uite, cum să zic rugăciunea lui Iisus mergând
pe stradă! Cum să fac să mă interiorizez mai mult acolo şi să nu pierd
timpul? Cum? Hai să vedem, cum! Să mă preocupe treaba asta! Dar
eu nu-mi citesc viaţa, şi-atunci de-asta nu cunosc. Şi mergem pe teo-
rie, pe teoretizarea vieţii duhovniceşti, acumulăm teorii despre viaţa
416
duhovnicească. Şi de asta m-aş bucura să fiţi mai aplicaţi! Pe mine aici

m-ajută ingineria foarte mult. Vă spun sincer! Deci se potriveşte de mi-
nune cu călugăria, pentru că şi-n inginerie pleci de la o teorie şi trebuie
s-ajungi la ceva practic, concret. Nu merge numai cu teorii! Nu! Con-
cret! Şi-atunci trebuie să aplici teoria şi din teorie să iasă ceva concret.
Aşa şi-n viaţa duhovnicească! Deci trebuie s-o aplic la mine!
Întrebare: Am şi eu o-ntrebare...
Ierom. Pantelimon Șușnea: Stai un pic la coadă! Deci atât am
vrut să adaug, că într-adevăr, în fiecare seară trebuie să vezi dacă tu,
prin ziua aceea, ai crescut sau n-ai crescut? S-a adăugat ceva la tine sau
nu s-a adăugat? Punct.
Întrebare: Pentru Părintele Stareţ. Pentru că aţi spus de mama

dumneavoastră când aţi vorbit despre bărbăţie, despre bărbaţii ade-
văraţi. Ce poate face o mamă ca să-l ajute pe fiul ei să devină un bărbat
adevărat? Poate daţi exemplu de la mama dumneavoastră.
Arhim. Iustin Miron: Păi, să se transforme şi să devină mai
bărbat! Nu, glumesc. Ştiţi că zicea Nichifor Crainic că „esenţa edu-
caţiei stă în cultul sfinţilor şi-al eroilor”. Ea nu are bărbăţie care să
fie model pentru bărbăţia băiatului, să zicem, să-l facă ea mai bărbat.
Deci e nevoie de o bărbăţie care trebuie să nască bărbăţia în băiat! Şi
zicem că ea nu o are. Dar sfinţii o au, şi-l pot orienta! Eroii o au! Ea îl
poate educa în direcţia asta.
Apoi, cum spunea Părintele la-nceput, că mântuirea-i împreună,
în comuniune. Nu trebuie să ai tu totul! Nici o problemă! Că au ceilalţi!
Sunt atâţia bărbaţi, care nu trebuie neapărat să fie bărbatul tău, mode-
le de bărbăţie din şcoală, din Biserică, din comunitate, din istorie, dar
prin care tu-i poţi împărtăşi, îţi poţi orienta băiatul spre bărbăţia lor ca
model. Sau, uite, faptul de a-l duce pe la mănăstire! Şi-aici întâlneşte
bărbaţi. El poate să vadă, să înţeleagă. Păi da, şi Părintele Pantelimon,
nu pot să zic că-i chiar feminin... deşi el e crescut de la o vârstă fragedă
numai de mama lui, şi tot o ieşit câta bărbat!
Ierom. Pantelimon Șușnea: [Citeşte] Părinte, care este rolul nea-
mului în iconomia mântuirii? Contează naţionalitatea, din moment
ce suntem ortodocşi?
Arhim. Iustin Miron: Da, contează, pentru că, v-am spus, ne îm-
părtăşim de Hristos cel Întrupat! Şi El e întrupat în naţionalul nostru.
Spune Părintele Stăniloae că „umanitatea nu există la modul universal,
ci există doar colorată naţional. În afara naţionalului nu putem vorbi
de uman”. Deci zice Părintele Stăniloae că-i turnată umanitatea în for-
me naţionale. Şi-aceste forme sunt transfigurate. Şi mă-mpărtăşesc de
harul care este acolo! Foarte bine, că eu mă pot împărtăşi de Hristos
şi prin umanitatea, să zicem, germană, dar acolo nu-i specificul meu,
nu-i felul meu. Eu abia aici mă definesc, în relaţia cu neamul meu.
Aici găsesc voia Lui Dumnezeu, aici îmi găsesc împlinirea şi chemarea
mea. Nu numai la nivel personal, n-o găseşti! La nivel personal în rela-
ţie naţională! Aici împreună cu toţi ceilalţi! Aici! Deci întâlnindu-te cu
neamul tău; şi prin neamul tău ai şansele cele mai mari să te-ntâlneşti
cu tine! Şi cu vocaţia şi cu misiunea ta! Păi gândiţi-vă că noi, ca gene-
raţie, avem o misiune. Alte generaţii dinaintea noastră au avut alte
misiuni. Acum noi avem misiunea noastră.
Care? Păi, zice omul modern, pe mine nu mă interesează! Pentru că
se merge pe modelul individualist, şi umanitatea e fragmentată până
la nivelul persoanei. Care însă nici nu-i persoană, că numai în comuni-
une cu ceilalţi vorbim de persoană – şi cu Dumnezeu, bineînţeles. Dar
câtă vreme sunt numai eu, v-am spus, şi Înaltul vorbea că suntem doar
indivizi, nu persoane! Şi-atunci umanitatea e divizată până la nivelul
individului, şi individul singur acolo se caută pe sine, şi-şi caută che-
marea, vocaţia, şi n-o găseşte-n veacul veacului! Că nu-i acolo!
Dar noi, ca persoane, avem misiuni – şi ca generaţii, în raport
cu generaţiile care-au fost până la noi. Păi, gândiţi-vă: tu, ca şi copil,
creşti într-o familie, da? Tu, acolo, nu ai un rost în familia aia? Tu cum
îţi defineşti rostul, ca şi copil? Abstractizând, dând la o parte familia
ta, în care eşti? Mă gândesc pe mine însumi, prin mine însumi, pentru
mine însumi? Aşa te vezi? Nu! Te vezi în context, în familie. În contex-
tul familiei îţi dai seama de rostul tău! Ai un rost în familie, nu? Ei, la
fel avem un rost într-un neam! Deci îţi vezi rostul, ţi-l defineşti prin
realităţi concrete, nu abstractizând. Şi de asta nu putem vorbi, fără
neam. Fără neam eşti fără nimic, eşti fără Dumnezeu! Zicea doctorul
Paulescu că „naţionalul este naturalul”. Noi acum avem băgată tea-
ma în conştiinţa noastră, de tremurăm toţi când auzim de naţional,
deja gata! înseamnă că suntem naţionalişti, extremişti şi nu-ştiu-cum
418
suntem. Deci ne este şi frică să mai zicem că suntem români. Ne este

frică, pentru că imediat o să fim puşi la zid. Cum, domnule? Atunci
ce eşti? Nu mai eşti om, sau ce eşti? Şi s-a băgat o frică-n noi cu treaba
asta! Dar nu trebuie!
Gândiţi-vă numai la cuvântul lui Paulescu: „Naţionalul este na-
turalul”! Acesta-i naturalul nostru! Şi-n naturalul acesta ne definim, în
naturalul acesta ne regăsim! Cum ar fi altfel? Gândiţi-vă: neamul este
o familie! Cum putem avansa ca neam dacă fiecare o ia de capul lui?
Cum putem duce crucea? Cum ne putem realiza misiunea pe care o
avem ca neam, ca popor? Cum, dacă tu nu te găseşti în interiorul lui,
şi nu te vezi în interiorul lui, cum? N-ai cum!
Cum e într-o familie sau într-o mănăstire? Şi mănăstirea-i o fa-
milie! Dacă fiecare gândeşte separat şi face abstracţie de rânduiala
mănăstirii, de programul mănăstirii, de faptul că mănăstirea are un
stareţ, are un scop, de tot ce are mănăstirea? El gândeşte separat, se
defineşte separat de toate astea. Ce poate realiza omul acela în mă-
năstire? El ajunge să plece din mănăstire! Deci de-aceea nu se poate-
mplini, pentru că se vede separat, nu se vede-n context. Dar contex-
tul se lărgeşte, de la familia trupească la familii mai mari, cum e o
mănăstire, spre exemplu, apoi la o familie duhovnicească, printr-un
părinte duhovnicesc, şi la familia mare, ca popor, ca neam. Avem,
clar, o identitate şi o misiune, ca popor.
Ori noi acum, vedeţi, nu mai gândim aşa, gândim individua-
list, fiecare pentru el. Dacă gândeau şi strămoşii noştri aşa, era de
mult dispărut poporul nostru. Şi dacă gândeau toţi aşa, din toate
popoarele, dispăreau popoarele. Şi-atunci ce mai rămâne? Anarhia
anarhiilor! Asta este! Dar vedeţi, aşa se creează o armonie, o sim-
fonie, o unitate, un echilibru, prin faptul că „umanitatea îi colorată
naţional”. Asta, dacă nu s-ar fi căzut în păcat. Atunci nu mai era
nevoie de asta, fără discuţie, nu mai era nevoie de popoare şi de na-
ţiuni, dacă nu era căderea în păcat. Dar odată ce s-a căzut, ele sunt
necesare, cum sunt şi alte lucruri necesare în starea noastră căzută.
În starea necăzută n-ar mai fi fost.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Deznaţionalizarea vine şi dintr-o
lipsă de ascultare, la fel ca şi căderea omului. Vedem că în ziua de as-
tăzi este această reticenţă în a mai face ascultare. Pornind de la ascul-
tarea faţă de părinţi, faţă de Biserică, toţi se văd pe sine autonomi, toţi
vor să fie stăpâni, nimeni nu mai vrea să facă ascultare. Ori Hristos,
Dumnezeu fiind, şi fiind imposibil pentru El să greşească, totuşi El, ca
Dumnezeu, îşi punea problema ascultării: „Eu n-am venit să fac voia
Mea, ci voia Celui care M-a trimis – voia Tatălui” (In. 4, 24; 5, 30; 6, 38).
El era într-adevăr infailibil, dar şi El voia să facă ascultare, pentru că
ascultarea te ţine în comuniune. Ori, cum ziceam, oamenii în general
vor să fugă de ascultare. Ori, într-adevăr, prin ascultare te ridici, prin
ascultare creşti. Ascultarea faţă de părinţi, faţă de Biserică, faţă de du-
hovnic, şi ascultarea faţă de neam. Că trebuie să facem ascultare şi faţă
de neamul nostru, de neamul din care facem parte.
Arhim. Iustin Miron: Haideţi să vă citesc o întrebare faină: [Ci-

teşte] Vorbeaţi de o analiză a creşterii duhovniceşti în fiecare seară.
Noi ştim însă că lupta este a noastră şi izbânda este a lui Dumnezeu.
Nu trebuie să ne preocupe lupta? Să cercetăm cât am crescut?
Ba da. Să ştiţi că dacă am înţelege treaba asta, că a noastră este
lupta, e de-ajuns. Noi mergem acum de multe ori pe o logică, nu a
luptei, ci a rezultatelor. Cum se şi întâmplă, e un fel de pragmatism.
Aţi văzut şi în sport de multe ori. Acum nu se mai merge cum se
mergea înainte, în fotbal de exemplu: se urmărea frumuseţea fotba-
lului, a sportului respectiv. Azi se urmăreşte de multe ori rezultatul,
în detrimentul fotbalului, a frumuseţii, deci rezultatul, logica rezul-
tatelor. Şi aşa, avem şi noi tendinţa să mergem pe rezultate. Şi în
momentul în care nu ai rezultate, gata! Să vezi că eşti condus acolo
cu şapte, opt-zero pe tabela de marcaj, nu mai eşti în stare de nimic,
gata, cedezi, zici nu mai are rost. Dar în viaţa duhovnicească nu este
aşa. Dar transferăm modul acesta lumesc în viaţa duhovnicească.
Şi să fiţi atenţi la asta, că foarte multe lucruri din viaţa lumească le
transferăm în cele duhovniceşti. Deci mentalitatea aceasta lumească,
atee, vai şi amar, o aducem aici. Şi venim şi cu logica asta a rezulta-
telor în viaţa duhovnicească. Şi văd: uite, nu mai merge nimic, am
încercat aşa, aşa, nu mai sunt în stare de nimic, deci, ce e de făcut?
Abandonăm! Asta este, nu merge. Şi merg pe altceva: pe păcat, pe
ce-o fi, că uite că nu mai merge! Asta pentru că nu mai ai rezultate.
Dar în viaţa duhovnicească câştigă tot cel care nu iese de pe
teren. Nu mai poţi să alergi? Stai jos, dacă nu mai poţi! Şi cei care
rămân pe terenul de luptă câştigă. Toţi care sunt pe teren câştigă, in-
420
diferent de clasamente şi rezultate. Nu-i ca-n sport, că numai scorul

sau primii, sau nu ştiu care câştigă şi restul n-au câştigat nimic, au
alergat degeaba acolo. Nu, în viaţa duhovnicească nu-i aşa, toţi câş-
tigă. Numai cei care au ieşit de pe teren pierd. Dar în rest, chiar dacă
ai rămas acolo şi n-ai făcut nimic, n-ai realizat nimic duhovniceşte,
nu ţi-a ieşit nimic toată viaţa ta, dar tu nu ai renunţat la a crede în
Dumnezeu, ai rămas totuşi la a crede în Dumnezeu, şi stai, că nu poţi
mai mult, asta este, dar stai acolo. Ei, eşti învingător! Vedeţi cum ve-
nim cu logica asta a rezultatelor şi cădem în deznădejde, în tot felul
de descurajări pentru că nu mai am rezultate? Nu-i nimic. Numai
lupta trebuie să fie a noastră. Deci, dacă nu renunţăm, şi chiar dacă
nu mai pot să lupt, dar n-am renunţat la luptă, la gândul acesta, n-am
renunţat, nu mai pot lupta, nu-i nimic. Dar n-am renunţat la luptă şi
măcar la nivel teoretic n-am renunţat. Chiar dacă la nivel existenţial
nu mai sunt în stare să lupt şi nu mai pot face nimic, dar teoretic nu
renunţ. Nu renunţ, chiar dacă nu pot. Principial, nu renunţ! Ei, în-
vingător eşti dacă rămâi în starea aceea. Deci, cel care renunţă şi iese
de pe terenul luptei, pierde. Şi atunci e foarte important să înţelegem
asta, că a noastră e lupta, nu rezultatele. Că rezultatele se mai schim-
bă. Poţi să mergi foarte bine şi apoi să pierzi scurt. Şi aici, în viaţa
duhovnicească, se poate pierde într-o clipă ce ai făcut în zeci de ani.
Se poate pierde repede, nu-i ca-n viaţa asta lumească. Deşi şi acolo se
poate pierde, mai nou cu jocuri financiare, în lumea asta economică
ş.a.m.d. Dar important este să nu renunţăm la luptă. Chiar dacă teo-
retic nu renunţăm, suntem învingători.
Gândiţi-vă doar: dacă tu ai fi Dumnezeu? Şi oamenii-s copiii
tăi. Şi tu vezi că vrea să vină acasă copilul, dar nu poate! Nu poate,
dar el ar vrea, săracul, să vină la tine şi ştie că tu eşti tatăl lui şi aşa,
dar nu poate. Păi, tu-ţi laşi copilul? Tu ţi l-ai lăsa? Să nu te duci tu
să-l scoţi de-acolo? Să vii tu ca un legiuitor şi să măsori: Hai să vedem
noi ce-ai făcut, care-i clasamentul, care-i inventarul? Hai să vedem cât, să
constatăm... A, nu, n-ai atât – nu mai avem ce discuta. N-ai făcut, nu eşti
pe plus! Păi aşa judecă Dumnezeu? Chiar şi la Judecată, Dumnezeu
ni-i Tată. Gândiţi-vă că Dumnezeu îi iubeşte până şi pe draci! Şi pe
draci îi iubeşte, nu poate să nu-i mai iubească, au fost îngerii Lui…,
cu atât mai mult pe noi! Şi atunci?
Noi ştim că Dumnezeu ni-i Tată… Cum ar fi dacă tatăl tău s-ar
transforma în Dumnezeu? Păi, dacă tatăl tău devine un om foarte
bogat, deja ţi se schimbă starea şi comportamentul şi gândirea şi toa-
te ţi se schimbă, pentru că tatăl tău e foarte bogat şi te defineşti în
raport cu bogăţia respectivă şi cu poziţia înaltă a tatălui tău. Nu poţi
face abstracţie de treaba asta. E foarte greu să faci abstracţie. Aşa te
vezi. Ei, dacă tatăl tău ar fi Dumnezeu, măi frate? Şi tu să fii copilul
lui Dumnezeu? Cine ar mai fi ca tine în lumea asta? Ai mai alerga tu
ca nebunul prin toată lumea asta după doi-trei lei de la nu ştiu care,
când Dumnezeu e tată-tu? Te-ai mai duce tu aşa, de să nu mai ştii de
capul tău şi să laşi tot? Când tata e Dumnezeu şi tot ce există e a lui
Tata? Şi eu sunt al Lui? Numai gândul acesta să-l ai, conştiinţa asta
s-o ai, şi-i extraordinar.
Noi Îl înlocuim pe Dumnezeu cu legi, Îl vedem ca pe-un legiu-
itor, un dictator. Chiar cu Evanghelia! De multe ori Îl înlocuieşti pe
Dumnezeu cu Evanghelia lui Dumnezeu; şi nu mai avem relaţia asta
filială, gândul acesta al relaţiei tată-fiu. Este extraordinar, vă spun…
Că să ne facem pravila şi aia, şi aia, şi ne tot uităm la cât am făcut. Dar
trebuie să mă uit cât am făcut nu în sine, ci în relaţie cu Dumnezeu.
Acolo e treaba. Eu m-am despărţit de El? Am mai gândit la El? Cum fac
doi care se iubesc? Tot timpul sunt cu gândul unul la altul, să-şi facă
bucurii unul celuilalt, gândesc totul în relaţie. Tot ce unul întâlneşte,
aduce în relaţia asta cu persoana pe care-o iubeşte, gândeşte totul în
raport cu relaţia asta. Ei, păi aşa trebuie să fim şi noi cu Dumnezeu. Şi
dacă punem problema aşa, credeţi-mă, e nădejde! Altfel, dacă vedem
numai legi, dar nu vedem că Dumnezeu e Tata şi mă întorc prin toate
către El şi că eu sunt copilul Lui, suntem ca nişte fii risipitori. Dacă
am privi aşa, cu dragoste de fiu, nu ne-am mai teme nici de sfârşitul
lumii, nici de-nceput, de nimic. Când Dumnezeu e tata...! În faţa Lui
nu stă nimic, nu poate vrăjmaşul nimic. Numai să fim noi în relaţie şi
să păstrăm legătura! E lupta asta de orientare: să mă ţin orientat către
Dumnezeu, să lupt ca să ţin în conştiinţa mea faptul că Dumnezeu e
tatăl meu şi că eu sunt copilul Lui.
Mai citim alte întrebări, da? Dacă Părintele Pantelimon nu citeş-
te, îi citesc eu lui. Ne citim reciproc. [Citeşte] Legat de popoare – Părinte
Pantelimon – la o citire din timpul mesei s-a spus că trebuie să-i urmăm
pe conducători, să nu ne opunem. Ar fi trebuit să acceptăm comunismul
422
peste noi, fără să încercăm să ne opunem? Nu pot crede că această mo-

liciune ar fi (nu înţeleg ce scrie)… Nu înseamnă că am fi acceptat un rău
fără măcar să ne opunem? Nu e păcat să nu opreşti un rău?
Ierom. Pantelimon Șușnea: Nu ştiu, mi se pare că răspunsul este
foarte evident, nu cred că mai sunteţi la nivelul acesta de întrebări de
grădiniţă. Adică sunt confuzii mari aici… Când zici să te supui unei
conduceri… Mergi pe modelul creştin şi atunci iei ce este bun… iei
totul prin credinţă şi raportezi totul la credinţă, nu se pune problema
să faci ascultare la comunism.
Arhim. Iustin Miron: Dar poţi să lucrezi virtutea ascultării şi în
comunism, fără să te faci părtaş, fără să fii acolo, dar să fii un bun
creştin chiar şi în condiţiile alea. Părintele Teofil atrăgea foarte mult
atenţia asupra celor care au luptat, nu atât în închisori sau prin păduri,
ci în lume. Cei care au rămas şi au luptat. Pe noi ne atrag foarte mult
pildele acestea, pentru că sunt de vârf şi sunt spectaculoase: să vezi
cum au trăit prin munţi pe-acolo ş.a.m.d.! Da, dar cum a trăit acela cu
copiii lui şi totuşi să-i şi boteze şi să-i ţină credincioşi? Cum au trăit că-
lugării prin mănăstiri, ca totuşi, după comunism, să fim ţara cu cei mai
mulţi călugări din lume? Cum au trăit? Cum s-a ajuns la treaba asta, în
condiţii de comunism? Pentru că nu-i ceva spectaculos, nu ne atrage…
În schimb, astea mai spectaculoase sunt extreme, şi cumva trăim într-o
lume a extremelor, ne impresionează extremele. Da, e important să-i
cinstim pe cei care au suferit în puşcării; clar că trebuie să-i cinstim,
să-i iubim, să-i cunoaştem, să intrăm într-o relaţie. Dar şi cu cei care-
au rămas. Să-i cunoaştem şi pe aceia care-au tras din greu, în condiţii
de comunism, de ateism: totuşi au ţinut copiii în credinţă, cât de greu
a fost, şi totuşi s-au ţinut şi ei în Biserică. Şi asta-i o treabă care-i grea,
nu-i aşa spectaculoasă, dar trebuie şi asta să ne impresioneze. Şi să ştiţi
că prin credinţă poţi întoarce totul în favoarea ta. Aţi văzut, în închi-
sori acolo totul era împotriva lor. Dar prin credinţă şi prin viaţă du-
hovnicească se sfinţeau şi acolo. Şi toate acelea îi desăvârşeau, dacă le
asumau şi se raportau la ele prin credinţă, raportare duhovnicească.
Şi asta în general: când ceva te otrăveşte, când ceva te scade, când
ceva te distruge, e pentru că nu te-ai raportat corect la acel lucru. Prin
raportare duhovnicească, raportare prin credinţă, întorci totul în fa-
voarea ta. Că nu poţi, că eşti slab, asta-i altceva. Dar se poate. Totul e-n
favoarea noastră, să ştiţi. Totu-i pentru noi. Totul ne slujeşte. Şi binele,

şi răul. Şi răul îi sluga noastră, dacă noi suntem slugile lui Hristos.
Dacă noi slujim lui Hristos şi avem credinţă, toate sunt în favoarea
noastră. Toate sunt pentru noi. Şi prin bine, şi prin rău Dumnezeu ni
Se dăruieşte. Vine un rău, vine o ispită – în spatele ei e Dumnezeu cu
darul! Priveşte dincolo, priveşte mai bine! Vezi că vine Dumnezeu!
Deci prin toate Dumnezeu Se dăruieşte, să ştiţi. Şi toate sunt pentru
noi şi sunt în favoarea noastră, dacă suntem credincioşi.
Aşa. Mai sunt întrebări la care deja s-a răspuns, aşa că…
Ierom. Pantelimon Șușnea: [Citeşte alt bileţel] Ne vorbea Părin-
tele Botezan despre faptul că orice căutare a lui Dumnezeu este pre-
cedată de-o trăire a harului. Apoi, despre această lucrare a harului în
noi, care poate dura mai mult sau mai puţin, în funcţie de preţuire.
Vorbiţi-ne, vă rog, despre această perioadă în care nu mai suntem în
har. Redobândirea lui, ferirea de deznădejde în acest caz.
Într-adevăr, atât înainte de întoarcerea la Dumnezeu, cât şi după
aceea, în prima perioadă, este o perioadă de har, o perioadă în care
îţi dă Dumnezeu har; şi ai bucurie la rugăciune, după care harul se
retrage. Ea este, să zicem, o arvună pe care-o dă Dumnezeu, îţi des-
coperă realitatea duhovnicească, ca tu după aceea să cauţi după ea,
să tânjeşti după ea şi să ştii că ea există. Este o confirmare a Împărăţi-
ei lui Dumnezeu în tine. După aceea harul se îndepărtează, pentru că
harul a fost un cadou, a fost un dar nemeritat. Tu n-ai făcut nimic ca
să-l primeşti. Ţi l-a dat Dumnezeu. Şi este firesc să se retragă, pentru
că el trebuie recâştigat prin lucrarea omului. Şi în viaţa duhovniceas-
că sunt perioade din acestea de har, de bucurie, dar ele nu sunt de-
finitorii. Însă nu trebuie să fie permanent. Importantă este perioada
de luptă, perioada în care te lupţi pentru har, nu perioada de odihnă.
Perioada de har este o perioadă de odihnă în care toate merg fain.
Rugăciunea merge bine, merge totul fără efort. Şi dă Dumnezeu din
când în când astfel de perioade de har, ca să-l mângâie pe om. Dar
după aceea contează lupta. Ori, perioada aceea de luptă este impor-
tantă, căci este perioada de acumulare. Or, viaţa este cât este. Oricât
ar fi de lungă, e scurtă, şi mai importante decât perioadele de odihnă
sunt perioadele de lucrare. De-aceea nu cred că trebuie să cădem în
deznădejde când se retrage harul. Păi ce înseamnă asta? Că trebuie
să lucrezi! Păi, e foarte bine că trebuie să lucrezi!
424
Arhim. Iustin Miron: [Citeşte] În Vieţile Sfinţilor am observat că

Dumnezeu Şi-a arătat iubirea faţă de oameni dându-le câte o suferinţă,
câte o ispită. Dacă Dumnezeu ne dă prea mult bine, deşi nu-l merităm,
înseamnă că nu ne iubeşte că suntem căldicei în credinţă?
Dacă ne dă bine şi dacă vin ispite înseamnă că Dumnezeu ne
iubeşte. Deci, El îşi manifestă iubirea prin toate. Mai simplu vorbind,
aşa-i ca şi soarele. Soarele nu emite întuneric, nu emite răceală, nu
variază. E soare. Dumnezeu nu merge aşa, într-adevăr, că-i Persoană,
nu-i aşa o realitate invariabilă, ca soarele. Dar El ne iubeşte. Dumne-
zeu nu poate să nu ne iubească. Păi, dacă nu poate să nu-i mai iubeas-
că pe demoni, cu-atât mai mult pe noi! Deci El ne iubeşte tot timpul.
Şi când facem bune, şi când facem rele. Asta nu înseamnă că trebuie să
facem rău: de-acum îmi permit să fac orice, pentru că Dumnezeu mă
iubeşte. Nu-i aşa! Pentru că până la urmă ceea ce fac se reflectă asupra
mea şi am de suferit. Şi suferă şi El cu ocazia asta odată cu mine. Dar
asta nu înseamnă împuţinarea iubirii din partea lui Dumnezeu. Să ne
bucurăm când merge bine. Să ne bucurăm când merge mai puţin bine,
să ne străduim să luăm partea bună din toate. Cum spunea şi Părin-
tele: nu mai merge aşa bine, asta înseamnă că trebuie să fac ceva mai
mult… Păi, să mă bucur că am prilejul să dau mai mult! Că uite, în
felul acesta cresc şi devin mai mult. Deci, iarăşi un motiv de bucurie şi
când nu mai merge. Şi când merge, să mă bucur. Că mă odihnesc şi eu
în Dumnezeu, să mă bucur. Deci, prin toate ar trebui să ne bucurăm.
[Citeşte alt bileţel] Am citit recent un articol neliniştitor despre
bărbatul contemporan. Un părinte creiona tinerii de azi ca fiind ima-
turi, iresponsabili, egoişti, comozi; şi din păcate asta văd şi eu în jurul
meu. Prin „tinerii” se referă aici cred că la băieţi. Ce le rămâne fetelor
care vor să se căsătorească? Să se resemneze, să accepte să-şi crească
soţii şi să-şi asume rolul de bărbat? (Râsete)
Ierom. Pantelimon Șușnea: Da! Certific şi eu, da!
Arhim. Iustin Miron: Nouă ne-ar conveni să vedem în jurul
nostru cât mai mulţi bărbaţi adevăraţi sau cât mai multe femei băr-
bate. Dar cu cât suntem mai crescuţi duhovniceşte, suntem mai băr-
baţi. Şi femeile la fel. Acum să ştiţi că dacă suntem noi cum trebuie,
are Dumnezeu grijă. Are Dumnezeu grijă şi să-i schimbe, şi să ţi-i
aducă… Noi, ca oameni, dacă e să ne gândim: dacă ai copilul care
trebuie să se căsătorească, şi nu reuşeşte şi te preocupă treaba asta;

vrei să-ţi căsătoreşti fata şi nu ştii cum, şi ai vrea să fie bine. Dar
oare pe Dumnezeu – că noi suntem copiii Lui – pe Dumnezeu nu-L
interesează să-şi mărite fata? Şi n-ar putea El să-l schimbe pe băiatul
cutare ca să se potrivească mai bine, să-l vadă ea mai bine ş.a.m.d.?
Numai, trebuie fata să ajungă la El. Dacă ajunge la Dumnezeu, toate
sunt rezolvate. Nu zice în Evanghelie: „Căutaţi mai întâi Împărăţia
cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă”? Nu trebuie să-ţi pui
problema aceasta de a-l creşte pe el, ci de a creşte tu. De a ajunge tu
la Dumnezeu. Şi atunci implicit ajungi şi la el. Dacă noi suntem sluji-
tori ai Lui, El Se face slujitorul nostru. Are Dumnezeu grijă de noi, de
toţi. Faptul că nu-mi găsesc soţ arată că ceva nu e în regulă la mine:
nu faptul că nu există, ci că nu-l văd.
Că nu văd bărbaţi în faţa mea! Păi iarăşi e o problemă la mine,
că s-ar putea să fie şi tu chiar să nu-i vezi. Mare lucru să poţi să-i vezi!
Şi tot prin har, tot prin puterea lui Dumnezeu, pătrunzi în celălalt să-l
vezi, să vezi ce-i în adâncul lui. Că dacă vedem la suprafaţă bărbaţii
şi nu vedem ce-i înlăuntru, nu pătrundem. Dăm la o parte tot felul de
molozuri de suprafaţă, şi pot fi adevărate comori acolo. Mare lucru să
ajungi să vezi chipul lui Dumnezeu în om, dar tot numai cu Dumnezeu
îl poţi vedea. Şi atunci la El trebuie să alergăm mai mult: dacă vrem să
găsim omul, să alergăm la Dumnezeu. Şi numai prin El ne vedem şi pe
noi, ne găsim şi omul nostru din lăuntrul nostru, şi-l găsim şi pe celă-
lalt. Dar nu ca jumătate, ci ca întreg: noi ca persoană, un întreg, cu un
alt întreg. Nu jumătate cu jumătate, căci nu suntem jumătăţi, suntem
întregi cu toţii. Ştiţi ecuaţia: 1+1=1. Sau ecuaţia Sfintei Treimi: 1+1+1=1.
Trei egal cu unu. Trei Persoane într-o Fiinţă.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Acum, într-adevăr, cum zicea Pă-
rintele Iustin, atunci când te-apropii de Dumnezeu, ţi se deschid
ochii sufletului şi nu mai priveşti trupeşte. Şi atunci tu, să zicem,
ca fată, vezi în bărbat bărbăţia chiar dacă este latentă, chiar dacă nu
este încă activă; dar o vezi pentru că nu mai priveşti trupeşte. Dar
dacă nu te-apropii de Dumnezeu, îl priveşti prin simţuri, şi atunci
nu vezi nimic, într-adevăr. Nu poţi să vezi nimic dincolo de ceea ce
se vede. Dar în momentul în care tu, ca femeie, să zicem, vezi băr-
băţia în el, latentă, i-o poţi descoperi şi lui. În momentul în care tu o
426
vezi, şi el şi-o poate vedea şi o poate activa. De aceea zicea Părintele

că, într-adevăr, e o problemă, atunci când nu vezi. Şi acesta-i rostul,
să zicem, pentru fetele credincioase, să-şi dezvolte intuiţia aceasta.
Cumva intuiţia ţine de feminitate în special, de sensibilitatea femi-
nină. Intuiţia asta este o sensibilitate spiritualizată. Şi-atunci tu vezi
dincolo de ceea ce este formă, simţi dincolo de ceea ce se vede, simţi
mai adânc. Ei, când simţi, îl poţi face pe celălalt conştient de ceea ce
are în el, şi îşi poate activa potenţialul lui de bărbăţie, dacă tu i-l poţi
arăta. Într-adevăr, acum sunt mai puţini tineri, băieţi în Biserică.
Sunt mai multe fete credincioase, şi trebuie să scormoneşti prin afa-
ra Bisericii ca să găseşti unul. Aceştia care sunt, sunt epuizaţi, sunt
„soluţii epuizate”, în sensul acesta, nu epuizaţi în alt sens. Şi-atunci,
cum ziceam, trebuie să sondezi, aşa, cu simţirea duhovnicească, şi să
vezi acolo unde există potenţial. Pentru că cei din afară, ca şi tineri,
se maturizează târziu, sunt foarte dominaţi de instinct în perioada
tinereţii şi, cum ziceam, mai ales în mediul urban, sunt foarte mult
orientaţi spre partea intelectuală şi, hai să zicem, culturală. Acesta
ar fi un aport, un plus ar fi dacă există şi aşa ceva, dar cei mai mulţi
se dezvoltă numai pe partea intelectuală. Şi pot să aibă şi bărbă-
ţie. Fiecare tânăr are latentă bărbăţia, dar depinde şi de femeie dacă
poate să i-o activeze sau nu. Deci nu numai ei sunt de vină dacă nu
sunt cum trebuie.
Arhim. Iustin Miron: [Citeşte] Vorbiţi-ne vă rog de dimensiu-
nea inculturării Evangheliei în Ortodoxie, modul în care Biserica Or-
todoxă L-a dus pe Hristos, liturgic, în alte culturi: la japonezi, popoare
africane etc., ducând cultul ortodox în limba poporului respectiv, apoi
punând preoţi din acel popor.
Vorbeam de Hristos întrupat. Vedeţi, nu poţi să faci abstrac-
ţie de limba unui popor, de mentalitatea unui popor, de tot ce are
poporul acela şi să-i duci Evanghelia în mod abstract. Cum o duci?
Trebuie să o întrupezi, să o duci întrupată prin traducerea în limba
lui, pe înţelesul lui. Deci, vedeţi, trebuie să i-o întrupezi şi să o dai
întrupată, nu merge dezîntrupată. La fel şi cărţile de cult, liturgice, şi
apar probleme complexe, de traducere, mai ales în civilizaţii precum
cea japoneză sau chineză, unde face misiune mai ales Biserica Orto-
doxă Rusă de peste trei secole.
Ierom. Pantelimon Șușnea: Fiecare popor are un mod specific

de a simţi şi trăi Evanghelia, care nu este echivalent cu al celorlalte
popoare, pentru că fiecare popor are ceva unic. Îşi trăieşte sau simte
şi aplică Evanghelia după chipul lui, după poporul lui. De aceea,
într-adevăr, trebuie să fie într-o formă întrupată, specifică acelui po-
por. Altfel, se creează nişte bariere culturale – cum s-a întâmplat,
de exemplu, cu catolicismul, care a impus limba latină tuturor: şi
germanilor, şi spaniolilor, şi altor popoare. Şi nu numai limba, ci şi
cultura de tip roman/italian s-a impus ca normă universală tuturor,
universalismul acesta rigid de tip catolic, şi oamenii nu s-au putut
integra. Pentru că sunt într-adevăr diferenţe.
Arhim. Iustin Miron: [Citeşte] Cum se poate face inculturarea
aceasta a Evangheliei de către Biserica Ortodoxă la poporul romilor
/ ţiganilor?
Greu. Petre Ţuţea zicea că nu ai ce să faci decât dacă-i transformi
cumva în români şi după aceea să faci ceva, dar câtă vreme-s ţigani
(râzând)… E greu, dar nu imposibil. Vedeţi, trebuie să ţii cont de ni-
velul lor. Eu vă mărturisesc un păcat, o stare păcătoasă a mea faţă de
ei mai demult; nu i-am avut aşa la inimă pe ţigani şi nu reuşeam să-i
iubesc, nu reuşeam. Nu mă poziţionam bine, că nici nu încercam să-i
iubesc. Dar Dumnezeu, în bunătatea lui, de multe ori a încercat să mă
corecteze, şi mi-au venit la spovedit – mi-a trimis Dumnezeu la spove-
dit – ţigani credincioşi, ca să văd că există şi ţigani creştini adevăraţi.
Cumva îmi spunea Dumnezeu: „Uite, nu-i vezi tu bine, îi vezi pe toţi
la fel, nu faci diferenţă, nu te uiţi la ei. Hai să vezi că sunt diferenţe”.
Extraordinar ce m-a impresionat o ţigancă! Păi era ca o viaţă muceni-
cească ce avea ea acolo, cum se străduia ea să-şi ţină posturile, în şatră
acolo, şi să-şi educe copiii! Când ţiganul se îmbăta şi o mai şi felia pe
ţigancă, mai scotea cuţitul... Nu aşa, chiar o tăia! Deci foarte dur! Şi în
condiţiile acelea să rămâi în continuare credincioasă! Extraordinar! Şi
am văzut şi pe unii care au servici şi chiar trăiesc bine duhovniceşte.
Deci se poate şi la ei, numai că-i mai greu, dar nu-i imposibil.
Şi să ştiţi, faptul că stăm indiferenţi faţă de ei, faptul că-i res-
pingem şi nu mergem constructiv faţă de ei, asta ne va aduce multe
pierderi. Sunt foarte mulţi. Am fost odată, acum câţiva ani, la Ma-
ternitate, la Spitalul Judeţean din Oradea, la cineva, şi am întrebat
428
acolo: de ce etnie sunt cei care se nasc? Mă interesau românii în ce

procent sunt, fiind acolo şi unguri ş.a.m.d. Şi au zis: nu ştim, dar ştim
atât numai că jumătate din cei care se nasc acolo sunt ţigani (în Ora-
dea). Şi atunci, care va fi peste ani şi ani majoritatea? Că majoritatea
va fi dată de cei care se nasc.
Şi să ştiţi că s-ar putea face mult mai mult. Deci, dacă nu ne asu-
măm treaba asta, că noi nu-i asumăm – „Domnule, sunt ţigani. Bun,
dar ai cui sunt?”. Păi sunt ai noştri şi trebuie să ni-i asumăm. Nu atât
ca să le dai de mâncare şi să te fure în timp ce le dai de mâncare, c-am
mai văzut şi cazuri din acestea, că veneau cu ajutoare din Olanda să
le facă locuinţe şi alte cele de trebuinţă, şi ei, între timp, le furau din
maşină cheile şi actele şi altele, de nu mai puteau pleca cu maşina
dintre ţigani de acolo. Dar se poate face mult mai mult, să ştiţi, prin
educaţie şi prin credinţă. Sunt rezerve, să ştiţi, se poate. Poate nu ca
la români sau alţii, dar se poate!
Şi ar trebui să ni-i asumăm totuşi. Vedeţi, vin sectele şi reuşesc
să-i aducă la ei acolo, să-i facă credincioşi şi chiar să scoată ceva din
ei. Nu-i bine că absolutizăm neputinţa asta, situaţia asta: „Sunt ţigani
şi n-ai ce le face”. Nu-i adevărat. Sunt între ei şi credincioşi adevă-
raţi. Şi dacă nu ni-i asumăm, nu facem nimic, şi-i lăsăm pur şi simplu
acolo, sălbatici cum trăiesc ei pe acolo, ce-am rezolvat? Dacă noi doar
ne apărăm, îi băgăm la puşcărie, „facem ce putem” – păi bun, dar
aşa se rezolvă problema? Nu. Ar trebui să fim mai ofensivi, în sensul
bun, să mergem mai constructiv către ei. Şi se poate, din moment ce
eu am întâlnit – v-am zis de un caz, dar mi-a scos Dumnezeu în cale
mai multe cazuri de ţigani credincioşi. Deci se poate, să ştiţi, dacă
ni-i asumăm. Spune frate.
Din public: Putem lua şi lucruri bune de la ei: femeile nu-şi
omoară copiii, nu fac avort; îşi poartă fustele lor tradiţionale – avem
ce învăţa de la ei.
Arhim. Iustin Miron: Într-o duminică – Duminica Femeilor
Mironosiţe – eram aici la Oaşa şi nu era nimeni la slujbă. Eram deja
la predică şi n-aveam cui să predic. Nu ştiu dacă erau un om-doi
acolo, şi erau bărbaţi. Eu mă gândisem să vorbesc despre femei, cum
oi putea vorbi, ce-oi putea zice; şi ce m-am gândit? c-ar fi bine să zic,
dar nu erau femei. Şi pe sfârşitul Liturghiei mă trezesc că s-a umplut
biserica dintr-o dată de ţigani. Erau veniţi la lucru pe aici la păduri şi

au venit la biserică. Majoritatea erau femei. Şi atunci, fără să vreau,
m-am trezit lăudând ţigăncile. Am zis: clar că Dumnezeu îmi spune
ceva prin treaba aceasta, că n-au apărut la întâmplare! Chiar acum
când eram eu la predică să-mi apară ţigăncile acolo-n faţă. Şi am zis:
hai să vedem ce putem învăţa de la femeile acestea, că le avem aici în
faţă? De la Femeile Mironosiţe învăţăm ceva, dar hai să vedem de la
cele care sunt aici, avem ceva de învăţat, dacă tot au venit aici? Dum-
nezeu ne spune ceva şi prin ele, nu numai prin Femeile Mironosiţe.
Şi într-adevăr, asta am văzut. Uite o primă chestiune: umblă decent
pe stradă şi-şi ţin portul lor. E de nu ştiu ce soi, cu pălării mari? Păi
aşa stau, cu pălăriile acelea mari, nu şi le schimbă. Şi rochiile acelea
pe care le au ele, şi le ţin. Deci sunt tradiţionalişti, mult mai mult
decât noi. Mă rog, aceea e tradiţia lor, dar şi-o ţin! Şi nu sunt comple-
xaţi ca noi, imediat să renunţăm la tot ce avem noi ca să fim în ton cu
Occidentul, cu una, cu alta. Renunţăm la tot, imediat: e moda X, gata,
nici nu mai discutăm ce origine are, de unde vine şi unde te duce, nu
mai contează nimic decât să te încadrezi, să te înrolezi în ea. Uite că
ţiganca nu face aşa, şi la capitolul acesta e superioară.
După aceea, la fel, cu avorturile: aşa e, nu-şi omoară copiii! Alt
lucru pe care a trebuit să-l recunosc acolo, la predică, în faţa Sfântu-
lui Altar. Asta-i realitatea: femeile acestea nu-şi omoară copiii, ca ale
noastre. La capitolele acestea, ele erau mult mai bune decât femeile
noastre din Biserică. Suntem creştin-ortodocşi, dar ne omorâm copiii
pe capete. Şi ne punem problema avorturilor mai la bătrâneţe, când
oricum nu mai poţi face avort. Da, atunci ne punem problema, dar
cât suntem tinere nu ne punem problema. Şi chiar am avut şi eu dez-
amăgiri, să văd femei, nu numai una, femei credincioase, care se spo-
vedesc, se împărtăşesc şi, la o adică, fac avort. Că e târziu, sunt prea
bătrâne, că una, că alta. Lucru pe care nu-l face ţiganca.
Şi uite că m-am trezit lăudând ţigăncile, de nu-mi venea să cred
că am zis eu treaba aceasta, nu m-am recunoscut. Dar aşa este. Cred
că trebuie să avem o poziţie mai constructivă, pe termen lung. Noi
vrem rezultate pe termen scurt, aşa, imediat să-i transformi pe ţigani
în altceva. Nu poţi. Dar pe termen lung, dacă cu toţii ni-i i-am asuma,
încet-încet, s-ar putea face câte ceva cu ei. Şi să ştiţi că important nu
e să-i câştigi pe toţi, ci să-i câştigi pe câţiva dintre ei, că după aceea
430
lucrezi asupra celorlalţi prin ei. Şi ei mult mai bine ştiu cum să se ia
unii pe alţii, să se convingă unii pe alţii, decât poţi tu. Vedeţi cum au
făcut şi Apostolii: prima data au mers la ai lor, la evrei, şi pe urmă la
celelalte popoare. Aşa şi aici, dacă se câştigă unul dintre ei, se poate
face mult mai mult, acesta-i adevărul. Şi noi am deveni mai mult, du-
hovniceşte, am creşte făcând asta, dincolo de rezultate. Că v-am zis
de logica rezultatelor. Dar lăsând rezultatele, tu ai urca, ai creşte mai
mult, ai progresa, luptând să-i ridici şi pe ei, să faci ceva pentru ei.
Cred că urmează să înceapă Privegherea, aşa-i? Cât e ceasul?
Din public: Şase şi douăzeci.
Arhim. Iustin Miron: Frăţiorii, ne îndreptăm către… A! Către
masă, am uitat de masă. Trebuie să mai luaţi ceva.
Din public: Către masă (amuzaţi).
Arhim. Iustin Miron: Mergem să mai gustăm câte ceva pe acolo
şi pe urmă începem să degustăm Privegherea, aşa încet, duhovniceşte,
şi pe urmă mâine ne şi săturăm ca lumea. Doamne ajută, frăţiorilor!
Partea a III-a
*
Interviuri
s
Părintele Galeriu este viu
Interviu cu
Doamna prezbiteră Argentina Galeriu
Realizat de
Gheorghiţă Ciocioi
Au trecut 10 ani de la mutarea la cele veşnice a părintelui Con-

stantin Galeriu, unul din cei mai de seamă duhovnici ai Bucureşti-
lor. Dragostea sa neasemuită de Dumnezeu şi de aproapele, cuvân-
tul plin de înţelepciune şi de mângâiere, viaţa trăită pe deplin întru
Hristos, nu pot fi date nicicum uitării… Căsuţa modestă de la biseri-
ca Sfântul Silvestru, în care a locuit părintele, a avut mereu uşa des-
chisă, atât pentru fiii săi duhovniceşti, cât şi pentru credinciosul de
rând, ori pentru cei aflaţi întru nevoi. Tot astfel a rămas şi astăzi. În
pragul ei, te întâmpină doamna preoteasă Argentina, care a împlinit
de curând venerabila vârstă de 88 de ani. „Bunica” Argentina, după
cum o mângâie „familia” credincioşilor de la Sfântul Silvestru, ne-a
împărtăşit câteva gânduri, la sfârşitul lunii iulie, cu puţin înainte de
comemorarea a 10 ani de la plecarea părintelui la Cer.
Gheroghiță Ciocioi: Sărut mâna, doamnă preoteasă Argentina.
Nici nu îndrăzneam să vă deranjăm. Am venit la Părintele, la mor-
mânt… Ştiam că aţi trecut de curând printr-o operaţie. Dacă nu era
doamna Iulia (secretara Părintelui Galeriu, azi profesoară de religie)
să ne spună că sunteţi mai bine…
Doamna Argentina Galeriu: Mă bucur că aţi venit. Am ieşit
de două zile din spital. Fiii şi fiicele duhovniceşti mi-au fost mereu
alături. Copiii mei. Ei îmi poartă de grijă. E aproape şi părintele Cris-
tian. Foarte atent. Apoi, duhovnicii. Cu sfatul părinţilor duhovnici
am trecut peste toate. Ce ne-am face fără duhovnici! Poate nu ştiţi,
dar în 3 ani şi jumătate am pierdut trei copii. În 2010, pe Marius, în
434 Interviu cu doamna prezbiteră Argentina Galeriu
2012, pe Rodion, iar de Paşte, anul acesta, pe Serafim. Dacă nu erau

duhovnicii… Am învăţat mereu din suferinţă. Mult învaţă omul din
suferinţă. Dacă omul nu pătimeşte, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Doamna prezbiteră Argentina Galeriu la mormântul soțului ei,

Părintele Constantin Galeriu
Gheroghiță Ciocioi: Cu adevărat. Însă nu e uşor…
Doamna Argentina Galeriu: Deloc uşor, însă, cu sfatul părin-

ţilor duhovnici m-am liniştit. Când l-am pierdut pe cel de-al doilea
băiat, pe Rodion, eram aproape căzută în deznădejde. Mă întrebam:
ce-aş mai putea face pentru a purta povara vieţii? Nu ştiam pur şi
simplu încotro să mai apuc. Am vorbit atunci cu Înaltpreasfinţitul
Ioan (al Covasnei şi Harghitei). Mi-a spus vorbe pline de mângâie-
re, care mi-au readus pacea în suflet: „Fiica mea, nu fi tristă, căci nu
l-ai îngropat, ci l-ai aşezat în leagăn, ca pe un prunc care îşi începe
o nouă viaţă – cea a Învierii”. Doar cu sfatul părinţilor duhovnici,
doar dacă ţinem legătura cu aceştia, mai ales la vreme de nevoie, ne
liniştim sufletul, rămânem lângă Dumnezeu.
Părintele Galeriu este viu 435
Gheroghiță Ciocioi: Părintele Constantin Galeriu a fost unul din-

tre marii noştri duhovnici…
Doamna Argentina Galeriu: Viaţa părintelui a fost una jertfel-

nică, pătimitoare. Duhovnicii ne sunt de mare folos. Nici nu ne dăm
seama. Adesea, credem că sunt oameni obişnuiţi, oameni de rând, dar
ei nu sunt oameni de rând. Să cerem părinţi duhovniceşti buni, după
cuvântul care spune “Cereţi şi vi se va da”. Şi aşa va fi.
Gheroghiță Ciocioi: Dar şi pentru o preoteasă trebuie să fie des-

tul de greu. E nevoie de jertfă. Părintelui Galeriu, din acest punct de
vedere, nu cred că nu i-a fost prea greu, avându-vă alături.
Doamna Argentina Galeriu: Omul, fără suferinţă, nu-L cu-

noaşte pe Dumnezeu. În suferinţă e ascunsă cunoaşterea Lui. Când
părintele era foarte preocupat de ceva dintru cele ale lui Hristos şi
părea că-l încurc, îmi spunea „femeie”, nu cum îmi spunea de obi-
cei – Argentina. Mă mai supăram când îmi spunea aşa. Nu prea îmi
plăcea. Acum, copiii duhovniceşti mă alintă spunându-mi „buni-
ca”. Abia astăzi însă dacă încep să înţeleg multe din cele neînţelese
până în aceste clipe. Şi asta doar prin suferinţă.
Mântuitorul a urcat Golgota…
Până la 88 de ani nu am fost la spital. Nici măcar o zi. Suferinţa
m-a trezit la viaţă. La adevărata viaţă. Medicii, când operează, sunt
cuprinşi de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin ei. Su-
ferinţa celor din jur e cea care îi apropie mult de Dumnezeu pe me-
dici. Până la trecerea prin suferinţe mai mari, până a ajunge la spital,
parcă nici nu L-am cunoscut pe Dumnezeu… Fără suferinţă, e cu
neputinţă să-L cunoşti pe Domnul. Suferinţa e o lecţie care ne ajută
să retezăm răul şi să facem binele.
Gheroghiță Ciocioi: Părintele Constantin Galeriu vorbea adese-

ori despre Duhul Sfânt. Despre bucuria Duhului Sfânt…
Duhul Sfânt, Cel care este împreună şi cu medicii la operaţie, se
dobândeşte prin multă nevoinţă, prin multe pătimiri şi necazuri. Doar
prin suferinţă, prin a sta alături de cei aflaţi în multe nevoi, căpătăm
adevărata bucurie a Duhului Sfânt de care vorbea părintele.
436 Interviu cu doamna prezbiteră Argentina Galeriu
Prezbitera Argentina Galeriu la 10 ani de la

trecerea la cele veșnice a Părintelui Constantin Galeriu
Gheroghiță Ciocioi: Poate fi omul liniştit în suferinţă? Crucea,

uneori, nu e chiar atât de uşor de purtat.
Doamna Argentina Galeriu: Prin Cruce, prin cruce, omul capă-
tă pacea… Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Prin Cruce, prin duhovnicii
noştri, sunt foarte liniştită.
Gheroghiță Ciocioi: Doamnă preoteasă Argentina, o ultimă în-
trebare: familia duhovnicească de la Sfântul Silvestru a rămas, după
zece ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Galeriu, una unită,
apropiată de Biserică, cu multă dragoste faţă de aproapele, faţă de ori-
ce om care calcă pragul acestui sfânt locaş. Deloc uşor, astăzi. Cum
vă explicaţi aceasta? Să ştiţi un lucru: pentru noi, Părintele este viu.
Părintele Galeriu este viu… Doamnă preoteasă Argentina, în numele
cititorilor revistei Lumea credinţei, vă mulţumim din suflet pentru dra-
gostea cu care ne-aţi primit şi pentru cele împărtăşite. Cu adevărat,
părintele Galeriu este viu.
Hristos, acest Făt Frumos al omenirii,
este cuceritor tocmai prin frumuseţe
Interviu cu
Domnul Costion Nicolescu
Motto: „Şi lumea bolnavă nu ştie că e bolnavă, şi atunci nici

nu vrea să se vindece. Ori frumuseţea este una din căile de cu-
cerire a lumii spre bine (vindecare), spre credinţă, spre Hristos.
Hristos, acest Făt Frumos al omenirii, este cuceritor tocmai prin
frumuseţe”.
Reporter: Am lăsat câteva secunde de linişte, ca să intrăm împre-

ună în spaţiul acestei biserici a Mănăstirii Oaşa. Este tabăra de vară
de la Oaşa, organizată anul acesta în memoria Părintelui Constantin
Galeriu. Suntem cu domnul Costion Nicolescu, căruia am să-i dau cu-
vântul, să ne spună câteva cuvinte despre dumnealui, despre tabără şi
cum aţi ajuns aici la Oaşa?
Costion Nicolescu: Despre mine e cel mai greu să vorbesc, pen-
tru că, în fine, sunt mai multe şi nimic până la urmă. În tinereţe am
fost inginer, pentru că am făcut Politehnica, pe urmă am făcut Teolo-
gia, începând din anul 1990, şi am lucrat ultimii 20 de ani din viaţă la
Muzeul Ţăranului Român, unde am avut onoarea, bucuria şi privile-
giul de a fi alături de Horia Bernea până când acesta a plecat dintre
noi. Acum sunt un tânăr pensionar, cu o viaţă destul de agitată, să
spunem aşa, în fine, o viaţă frumos agitată, din fericire, adică provo-
cările sunt dintre cele bune.
Aş ţine să menţionez de la început această misiune deosebi-
tă, poate nu chiar unică, dar ca amploare unică, pe care şi-a asu-
mat-o Mănăstirea Oaşa prin aceste tabere pentru studenţi, care se
petrec în diversele lor vacanţe. Ei se strâng aici, pe de-o parte, ca să
participe la viaţa slujbelor liturgice ale mănăstirii: este o rânduială
438 Interviu cu domnul Costion Nicolescu
athonită, cu toată frumuseţea ei şi toată dificultatea ei pentru cei

neobişnuiţi. Apoi, ei participă la ascultările mănăstirii, ca să vadă
cum e şi „labora”, nu numai „ora”1 într-o mănăstire. Şi, în fine, se
strâng în jurul unor teme dezbătute în anumite întâlniri cu oameni
mai înţelepţi, mai cunoscători în diverse domenii. Şi aici Părintele
Stareţ Iustin Miron, şi toată obştea aceasta frumoasă, merită toată
dragostea şi toată preţuirea noastră pentru jertfa pe care o fac, în
ciuda multor greutăţi, cu toată dăruirea. Tabăra a căpătat numele
generic al Părintelui Teofil Părăian, şi asta pentru că ea a pornit de
la întâlnirile Părintelui cu tinerii, iar acum se continuă în duhul Pă-
rintelui, fiind al 19-lea an.
Iar anul acesta tema taberei a fost dedicată memoriei Părin-
telui Galeriu: un Părinte emblematic al sfârşitului de veac din Bu-
cureşti, un Părinte şi modern, dar şi în duhul tradiţiei totodată. Şi
e foarte potrivit ales locul acesta pentru aceste întâlniri şi pentru
acest personaj, aflat în mijlocul teologiei noastre, al credinţei, al
culturii noastre ortodoxe, pentru că el avea o componentă monas-
tică evidentă. Era în lume, dar purta amprenta unui anumit tip de
monahism deschis, specific poate monahismului românesc, care
este foarte deschis spre lume, o îmbrăţişează, încearcă să o infuze-
ze cumva cu valorile lui morale, de credinţă şi de trăire, şi totodată
să recepteze toată setea lumii de trăire, de asceză, de pătrundere de
un duh profund al Ortodoxiei.
Eu am ajuns aici pentru că l-am cunoscut şi eu pe Părintele Ga-
leriu, cu 25 de ani în urmă, şi până când a plecat. Pentru că a însem-
nat ceva în viaţa mea, aşa cum a însemnat în viaţa multora. Şi am ve-
nit să dau mărturie acestor tineri, nişte tineri foarte frumoşi şi la chip
şi la suflet, mărturie despre ceea ce ştiu eu despre Părintele Galeriu,
pe de-o parte, şi pe de altă parte, despre cum aş vedea eu continua-
rea lui în duh. Pentru că asta este important până la urmă: nu numai
să avem undeva la inimă un chip, un portret, ci să-l continuăm, să
devenim într-un fel ucenici ai lui, şi prin el, ucenici ai lui Hristos.
Pentru că Părintele s-a devotat el însuşi acestei slujiri a lui Hristos.
Unul dintre lucrurile care ar fi de subliniat pentru tineri, mai ales că
ei sunt la început acum şi se confruntă cu o lume adversă de multe
ori, o lume complicată, în care trebuie să-şi afirme credinţa, în care
1
Ora et labora (lat.), rugăciune şi muncă.
Hristos, acest Făt Frumos al omenirii, 439
trebuie să ştie cum să şi-o trăiască, cum să facă faţă unor contraziceri,
propuneri uneori destul de neplăcute, de violente, şi atunci, ceea ce
ne învaţă viaţa şi comportarea Părintelui Galeriu din acest punct de
vedere este această sete de cunoaştere în diverse domenii, nu ca să
devină multispecialist, ci ca să deprindă duhul mai multor domenii
de mare actualitate care sunt în atenţia tinerilor, să prindă duhul lor,
direcţia lor de gândire şi de îndreptare a acestei gândiri, să poată să
ia ce e bun, şi dimpotrivă, să dea deoparte ce e rău şi să umble prin
lume, nu temători din cauza neştiinţei, ci cunoscători, cu încredere
şi putere de a intra în dialog cu oameni din cele mai diverse domenii
şi de a le insufla duhul gândirii ortodoxe, duhul credinţei creştine.
Aceasta trebuie să ajungă să facă şi să se înarmeze cu cât mai mul-
te cunoştinţe , bineînţeles în domeniul în care se pregătesc, apoi să
cunoască şi din punct de vedere general cât mai multe ca să poată
să apară în faţa lumii şi să se propună şi să propună credinţa lor, cu
firesc, fără crispare, fără încrâncenare, cu bucuria unor oameni care
sunt posesorii unui tezaur a cărui valoare bine spusă, bine expusă şi
bine trăită, nu poate să nu impună omului firesc, omului normal, să
spunem, (nu discutăm de anormalităţi care refuză orice lucru bun)
şi în lumea aceasta de astăzi, când provocările sunt tot mai mari, la
adresa firescului, nici n-aş spune la adresa credinţei, ci mai degrabă
la adresa bunului simţ.
Ar trebui să ne reamintim de Părintele Rafail Noica, care a făcut
această afirmaţie care a stârnit foarte multă mirare, într-un fel şi bu-
curie şi apoi şi înţelegere, cum că omul este din fire ortodox. Adică el
e făcut de Dumnezeu să slăvească drept, să fie într-un comportament
firesc faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni şi faţă de lume. De-aia spun
că firescul este ortodox, nu în senul confesional ci începând cu dreapta
raportare la Dumnezeu şi sfârşind cu ultima, să zicem, treaptă a creaţi-
ei. O dreaptă raportare care, bineînţeles, presupune o dreaptă credin-
ţă. Un fel de a te întâlni cu Dumnezeu, ca persoană, aşa cum e El, şi nu
de a-ţi imagina sau de a deforma ceea ce este Dumnezeu.
Asta cred eu că este ceea ce ar trebui să vadă tinerii în primul
rând la Părintele Galeriu. Apoi, sunt toate scrierile lui care au rămas,
sunt înregistrările lui, din fericire. El a prins o perioadă de când am
putut să îi avem chipul, imaginea, şi prezenţa lui extrem de puternică.
Umplea locul. Chipul, exprimarea, zâmbetul, toate aceste lucruri spu-
neau foarte mult, pe lângă cuvintele pe care le putem găsi notate. Ceea
ce găsim notat e minunat, dar predica gestuală şi a chipului adăuga
foarte mult, şi de multe ori dădea, aşa, un duh în plus.
În afară de asta, organizatorii taberei, mi-au spus şi şi-au dorit
să fie o ediţie, să zicem, într-un fel combativă, de luptă, tocmai având
în vedere toate provocările lumii de azi, ale momentului. Cum e la
noi cu problema modificării Constituţiei şi toate pericolele care se
pot trage de aici, din punctul de vedere al vieţii noastre fireşti, tradi-
ţionale, al credinţei noastre.
Şi mi-am ales eu lucrul acesta, fiindcă-i mai firesc, să vorbesc
despre faptul că una din luptele pe care trebuie să le dăm este una
pentru frumuseţe. Pentru că, până la urmă, Dumnezeu a făcut lu-
mea frumoasă, şi în vederea sporirii frumuseţii ei: prin transfigu-
rare, prin „schimbare la faţă” a omului, în aşa fel încât omul să
schimbe, să transfigureze şi natura înconjurătoare. De la lucrul cel
mai simplu, al câmpului, până la marile opere de artă, care asta
înseamnă; deoarece, când cultura este o cultură adevărată, devine
slăvitoare. Cultura noastră ţărănească, de exemplu, este o cultu-
ră slăvitoare, o cultură a Învierii. Marea cultură a lumii, când este
mare, că se vrea că nu se vrea, că e conştientă sau nu e conştientă,
nu are de unde să fie inspirată din altă parte. Diavolul nu poate
să facă ceva cu adevărat bun, nu poate să facă ceva cu adevărat
frumos, cred eu. Şi atunci, nimic nu e mai cuceritor pe lume, sigur,
decât iubirea, iar iubirea generează frumuseţe. Şi atunci trebuie să
fim atenţi la toată invazia de urât. Urâtul copleşeşte: de la limbajul
vizual la cel auditiv. Este o invazie a urâtului. Până să-l vedem că
e rău, îl vedem că e urât. Lumea îşi pierde educaţia şi criteriile de
apreciere. Asta e una din marile sminteli ale lumii de astăzi, această
deturnare a criteriilor de valoare. Şi lumea e bolnavă, dar nu ştie că
e bolnavă şi atunci nici nu vrea să se vindece.
Ori, frumuseţea este una din căile de cucerire a lumii spre bine,
spre credinţă, spre Hristos. Hristos, acest Făt Frumos al omenirii, este
cuceritor tocmai prin frumuseţe. Dacă ne uităm, biserica noastră orto-
doxă, şi până la un moment dat, şi cea catolică, dacă au izbândit şi s-au
propus prin ceva, totul a fost prin frumuseţe: cântările sunt de o fru-
museţe extraordinară, arhitectura, poezia, nesfârşita poezie din tex-
tele liturgice, până şi mirosul, toate aceste miresme din biserică, de la
tămâie la mirul bine mirositor, totul este de o frumuseţe pe care, dacă

ştim să o arătăm, şi oamenii au o sensibilitate şi o văd, este irezistibilă.
Spunea Olivier Clément că ştie oameni care au trecut la ortodoxie, la
dreapta credinţă, prin icoană, prin frumuseţea icoanei.
Eu însumi mărturisesc că, într-un fel, aşa am venit la credinţă:
primii paşi au fost prin poezie, care m-au dus la Ioan Alexandru, şi
pe urmă, din iubirea asta de poezie, am ajuns la iubirea celor din
biserică. Şi eu cred că, mai ales când eşti tânăr – tinerii sunt frumoşi,
însăşi tinereţea în sine e frumoasă, şi tinerii, fiind ei înşişi frumoşi
trebuie să fie purtători de frumuseţe biruitoare prin lume. Şi asta se
întâmplă aici, la Oaşa, o educaţie întru şi spre frumuseţe. Sunt şi alte
căi, alte feluri de a lucra, poate mai severe, mai ascetice, mai riguroa-
se să zic. Eu am crezut că lor li se potriveşte acest lucru şi mesajul
meu ar fi ca ei, pentru ei înşişi, să fie cei din Cântarea Cântărilor –
acest minunat imn pe care Biserica l-a introdus în canonul ei, poate
spre mirarea unora. Ori, dacă eşti tânăr şi eşti în duhul acesta, care
este în acelaşi timp interpretarea firească, vedem în ea relaţia dintre
Hristos şi Biserica Lui, şi orice mire cu mireasa lui; şi atunci şi noi să
Îl receptăm pe Hristos ca Mire. Ştim că în Postul Mare spunem: „Iată
Mirele vine”, sau „cămara Ta de nuntă, Mântuitorule, e loc împodo-
bit”, cămara de nuntă. Părinţii vechi vedeau întâlnirea dintre Hristos
şi Biserică, între Hristos şi fiecare suflet curat, ca o întâlnire de nuntă,
între mire şi mireasă, o nuntă neconsumată, nesfârşită. Însăşi Maica
Domnului este şi ea Mireasă. Aproape paradoxal, pentru că este Mai-
ca Lui, şi totuşi e Mireasă, pentru că mireasa nu semnifică doar o sta-
re de legătură, să spunem, civilă, ci o legătură mistică, şi felul ăsta de
legătură e cea cu Hristos, lucrurile sunt posibile aşa. Înşişi călugării,
cu hainele lor, cu trenele lor, cu veşmintele lor, sunt mirese în negru,
negrul fiind o culoare care nu este a morţii ci a Învierii, până la urmă.
Cam în felul ăsta eu, în puţinul timp pe care l-am avut ca să vorbesc
cu ei, le-am surprins sensibilitatea; am remarcat că sunt foarte dori-
tori de întâlnire, de ascultare, dar în acelaşi timp ei nu sunt numai
de închis într-o sală, numai ca să-i dădăcim. Ei nu sunt de dădăcit. Ei
sunt de întâlnit, de îmbrăţişat şi de convorbit cu ei. Poate că sunt mai
sensibili şi mai ştiutori ca noi, aşa, în tinereţea lor. Şi apoi aici e un
loc minunat, e lacul, e pădurea, şi drumurile pe deal... Convorbirile
pe deal au şi ele farmecul lor, şi îşi propun cei de aici, cu timpul, să
facă mai mult, convorbirile să fie cumva mai mult în natură. Îmi aduc
aminte cum am mers odată cu Părintele Galeriu şi cu Părintele Cleo-
pa pe deal, de la Sihăstria în sus. Şi ei tot vorbeau, noi eram în jurul
lor, ne mai opream la umbra câte unui stejar, Părintele Cleopa era cel
care vorbea îndeosebi, din când în când îl mai consulta pe Părintele
Galeriu în probleme teologice, iar Părintele Galeriu (îngroaşă vocea)
„Da, da...” Am fost la stupină, după aceea ne-am dus spre stână şi
acolo am mâncat caş proaspăt...
Reporter: E forma maieutică...

Costion Nicolescu: ...da, e o formă care şi în Antichitate se prac-
tica, şi care cumva face lucrurile mai umane. Adică, dincolo de marile
conferinţe, marile bătălii şi gesturi, sunt micile gesturi, întâlnirile aşa,
mai apropiate, care construiesc mult un om şi-l mângâie, îi dau o bucu-
rie neînţeleasă aproape, care îl fac pe urmă apt şi pentru marile gesturi,
când se cer ele, de jertfă, ştiu eu, de mărturisire. Dar omul face atunci
mărturisirea c-un duh mult mai uman, nu este un mercenar, să zic aşa,
care se achită de-o sarcină, e firesc. Şi altfel e recepţionată şi mărturia
lui. Eu am văzut locuri unde sunt credincioşi care nu fac mare tărăboi
în jurul lor, iar omul din afară îi observă că sunt credincioşi: împart cu
celălalt, compătimesc cu celălalt, spun un cuvânt bun... lucruri din as-
tea, care îi fac mai bine receptaţi decât dacă ar fi propovăduitori foarte
vehemenţi. Sunt şi lucrurile acelea necesare câteodată, nu trebuie date
deoparte, câteodată aşa îţi cere situaţia, să fii mai aspru, mai dur, să fii
un luptător mai...
Reporter: Mai exact...
Costion Nicolescu: Sunt şi situaţii de felul ăsta. Şi aici, la Oaşa,

vorbitorii au fost din diverse domenii şi în diverse feluri fiecare. Şi
e frumos cum la noi în Ortodoxie există, aşa, un fel de acceptare a
varietăţii. Părintele Galeriu tot timpul vorbea de unitate în diversita-
te. Şi aici spunea Părintele Stareţ Iustin cum duhul Părintelui Teofil
lucrează cumva după adormirea sa parcă şi mai mult. Pentru că îna-
inte, când se făceau taberele în jurul Părintelui Teofil, veneau câte 50
de studenţi, cam aşa. În primul an după mutarea lui la Domnul, când
îşi puneau problema dacă să mai continue, că cine mai vine dacă nu
e Părintele, au venit 150, iar anul acesta sunt 250–300. La fel şi Părin-
tele Galeriu, care a avut lucrarea lui extraordinară. Şi asta se vede la

marii duhovnici, la marii oameni şi din alte domenii: că lucrarea lor
continuă după plecarea lor, şi uneori chiar se amplifică. Şi mă uit şi
aici, cum aceste întâlniri sunt chiar o unitate în diversitate – pentru
că am fost şi suntem oameni diferiţi, ca mod de exprimare, poate ca
mod de trăire, dar toţi din Biserică. Nici unul din cei care a fost nu
poţi să spui că nu... ăsta nu-i de-al nostru. Totu-i să ştim să ne iubim
şi diferenţele astea, să ni le apreciem, să nu le respingem; şi împre-
ună ne mai şi lămurim, pentru că nici unul nu este fără greşeală, şi
atunci să ai puterea ca de la celălalt să iei ceva, să te corectezi. Şi aici
lucrează duhul Părintelui. Asta e important, să lucreze duhul Părin-
telui şi noi să fim în el, e minunat. Aşa găsesc întâlnirea asta, şi va
continua la fel de minunat. Suntem la jumătate, acum când vorbim,
dar vor mai veni Sorin Dumitrescu, Răzvan Codrescu, o zi va fi dedi-
cată victimelor comunismului, vine Î.P.S. Serafim, deci e foarte...
Reporter: ...prezenţele sunt foarte importante...
Costion Nicolescu: ... şi e frumos! Toate sunt adunate de Părin-

tele. Şi frumos e faptul că nici măcar n-au fost o serie de spuneri enco-
miastice, aşa, deşi se preta foarte bine, Părintele Galeriu a avut calităţi
şi putea fi admirat la nesfârşit şi lăudat ş.a.m.d. S-a dorit de multe
ori să se spună nişte lucruri, cum spun iarăşi, în duhul Părintelui, nu
neapărat despre Părintele. Au fost şi oameni din domeniul ştiinţelor –
ştiinţelor economice, ştiinţelor matematicii, informaticii, medicinei – şi
acolo s-a putut explora acest filon al unei gândiri galeriene.
Reporter: Absolut. Aveţi perfectă dreptate.

Costion Nicolescu: Plec foarte bucuros de aici. Am stat patru
zile, plec bucuros pentru rânduiala asta de slujbă. Am încercat să
mă dau după ea, pentru că nu am oricând ocazia; şi cu bucurie pen-
tru întâlnirile cu diverşi oameni, pentru aceşti tineri, la ale căror
chipuri m-am uitat la nesfârşit. Sunt atât de frumoşi, au ceva în ei
şi sunt atât de fireşti, nu sunt tineri de-ăia, aşa, încrâncenaţi şi în-
cruntaţi, genul „noi suntem ortodocşi... şi credinţa noastră... şi cei-
lalţi sunt nu-ştiu-cum...”, ci firesc. Am fost şi la o ascultare cu ei, la
strâns fânul, şi iarăşi m-am bucurat foarte mult, sau cu ei seara pe
deal, la afine, şi toate astea arată că viaţa noastră în Ortodoxie e o
viaţă firească, care nu exclude bucuriile cele mai simple şi cele mai
umane; că nu suntem nişte oameni, aşa, care nu vedem decât nişte
asceze extreme, sau din contră, iarăşi, cum din păcate se mai face,
să ne uităm numai spre ce e rău în lumea asta – şi din nefericire rău
e destul. Dar încă sunt mulţi oameni minunaţi, sunt lucruri de vă-
zut şi de spus. În fond, noi suntem chemaţi de Hristos să fim evan-
ghelişti, nu vestitori ai răului, ci vestitori ai binelui. Răul îl vedem,
încercăm să-l stingem, dar suntem vestitori ai binelui, bineînţeles,
pornind de la binele suprem că Hristos a înviat.
Reporter: Vă mulţumesc şi... Adevărat a înviat.
Un domeniu de o nobleţe aparte:
medicina
Interviu cu
Dr. Pavel Chirilă
Reporter: Suntem în tabăra de la Oaşa, împreună cu domnul

doctor Pavel Chirilă, un apropiat – după părerea mea, şi nu numai a
mea – al oamenilor şi mai ales prin inspiraţia, aş zice eu, dumnezeias-
că, având în vedere că domnia sa se ocupă cu un domeniu de o noble-
ţe aparte: medicina. Mai mult: medicina creştină. Am să-l rog să facă
legătura între domeniul domniei sale şi Ortodoxie, dar implicit şi cu
Părintele Constantin Galeriu, pentru că această tabăra este în memoria
Părintelui. Ce credeţi – este aici Părintele Galeriu, cu noi?
Dr. Pavel Chirilă: Sigur că da, sigur. În dogma noastră ortodoxă
noi credem asta cu putere – că cei care au trecut în viaţa veşnică sunt
şi prezenţi alături de noi. Şi noi ne rugăm pentru cei care s-au mutat la
ceruri, şi ei se roagă pentru noi. E firesc lucrul acesta.
Reporter: Acest lucru este absolut minunat, să ne rugăm. Dar dum-
neavoastră, prin practica dumneavoastră, faceţi chiar ceva mai mult, o
rugăciune prin faptă. Chiar direcţia profesiei dumneavoastră…
Dr. Pavel Chirilă: Eu nu am făcut altceva decât că am încercat să
reînnod un fir vechi în Biserica Ortodoxă: firul Vasiliadelor din secolul
IV. Adică să valorific cât pot de mult conceptul de medicină creştină,
care există în Sfânta Scriptură, în operele Sfinţilor Părinţi şi-n expe-
rienţa vie a Bisericii. Şi am încercat să aplic aceste legi ale credinţei
noastre în domeniul meu – în profesia medicală. Aşa s-au născut mai
multe cărţi în acest domeniu, aşa s-a născut Spitalul Christiana, care a
fost primul de acest gen în România, primul spital cu capelă, cu Litur-
ghie, cu rugăciune, şi mai mult decât atât, o şcoală sanitară post-liceală
446 Interviu cu dr. Pavel Chirilă
unde au absolvit peste optzeci de maici, această şcoală, şi câteva din

ele chiar au făcut Facultatea de medicină. A fost o tradiţie în Biseri-
ca noastră ca personalul monahal să îngrijească bolnavii, foarte multe
mănăstiri au avut bolniţe. Deci nu e ceva nou ceea ce eu am gândit,
doar că am încercat să pun în practică.
Reporter: Mă iertaţi că vă-ntrerup. Sunt de aceeaşi părere cu
dumneavoastră, într-adevăr nu este ceva nou. Poate este ceva nou faţă
de dezvoltarea medicinei laice.
Dr. Pavel Chirilă: Sigur că medicina laică, medicina seculară,
îşi vede de drumul ei. Şi, din cauza aceasta, conceptul de medicină
creştină şi medicina laică intră în conflicte foarte dure în momentul
de faţă, pentru că medicina laică are de multe ori o practică incom-
patibilă cu conceptul de medicină creştină. Ca să dau aşa numai
2–3 exemple: În sistemul de sănătate publică din câteva ţări europe-
ne este aprobată euthanasia – omorârea unui bolnav la cererea lui,
atunci când are o boală gravă. Sau, în medicina laică se fac nenumă-
rate experienţe pe embrionul uman, lucru inacceptabil pentru bio-
etica creştină. Altul – este acceptat cu uşurinţă conceptul de moarte
cerebrală, cu care bioeticienii creştini nu sunt de acord. Deci iată,
sunt destule puncte divergente între cele două medicine. Şi cred că e
bine să ştim şi să arătăm asta, să punem în lumină cele două concep-
te, tocmai pentru ca oamenii să se lămurească, şi în special tinerii,
studenţii la medicină.
Reporter: Spuneaţi de un conflict. Eu vin cu o părere a mea, să
zicem – într-un fel ca o întrebare şi o părere. Conflictul ăsta oare nu
este din ce în ce mai acut, având în vedere dezvoltarea industriei far-
maceutice în lume? Mă refer la mari trusturi, de exemplu BASF din
Germania, care au anumite medicamente care poate că ne pot îmbol-
năvi mai mult decât să ne vindece?
Dr. Pavel Chirilă: Bine, aici ar trebui să nuanţăm lucrurile, fa-
bricile de medicamente produc şi lucruri bune, medicina este datoare
să cerceteze medicamentele, să stabilească corect indicaţiile şi să arate
eventualele reacţii adverse care există. Nu aş merge aşa pe ideea de a
generaliza şi a învinovăţi în bloc, fără a discerne…
447
Un domeniu de o nobleţe aparte: medicina
Reporter: Nu o extremă…
Dr. Pavel Chirilă: Exact, asta ar fi o extremă. Eu merg pe ideea
de a propovădui această prudenţă a medicinei care, înainte de toa-
te, nu trebuie să facă rău. Şi acest lucru trebuie atestat, trebuie lucrat
ştiinţific. În felul acesta noi împlinim şi o lege a lui Dumnezeu care
spune că nu avem voie să lezăm trupul, pentru că trupul este templu
al Duhului Sfânt. Şi medicina ar trebui să fie blândă. Sigur că uneori
își asumă nişte riscuri, în bolile grave – fie nişte riscuri din partea unor
medicamente, fie din partea unor manevre mai dure; dar dacă toate
sunt făcute cu o bună documentare, cu ştiinţă, şi cu rugăciune multă,
se depăşesc aceste lucruri.
Reporter: Haideţi să încheiem în nota taberei, cu aceşti tineri
minunaţi, îmbrăcaţi în port popular, cu deschidere către învăţăturile
profunde ortodoxe. L-aţi cunoscut bineînţeles pe Părintele Constan-
tin Galeriu. Ca o esenţă a Părintelui Galeriu, din punctul dumnea-
voastră de vedere?
Dr. Pavel Chirilă: Tabăra aceasta de la Oaşa, eu o găsesc ca un
mijloc de propovăduire şi de învăţătură a Ortodoxiei noastre foarte,
foarte eficient. Îl admir pe Părintele Stareţ, cel care a iniţiat aceste
tabere, am înţeles că anul acesta sunt 19 ani de când aceste tabere se
ţin în mod regulat aici, vara (intervenţie reporter: aşa este, da). Este o
ocazie ca tinerii să cunoască Ortodoxia noastră şi, nu numai atât, să
cunoască şi cultura creştină, şi să cunoască şi ştiinţa care cercetează
cu frică de Dumnezeu. Pentru că în sistemul public de educaţie, de
formare, de cultură, vedem lucruri dezastruoase. În şcolile publice,
şi-n facultăţi şi-n licee, nu cred că le vorbeşte cineva tinerilor despre
relaţia dintre ştiinţă şi religie, despre etica şi morala actului cercetării
sau a actului terapeutic, sau în orice caz, chiar dacă se vorbeşte, se
vorbeşte de pe poziţia unei etici tot seculare (intervenţie reporter:
da, exact!) şi tinerii au ocazia aici să cunoască aceste norme morale şi
etice ale culturii, educaţiei şi ştiinţei.
Reporter: Chiar de la sursă!
Dr. Pavel Chirilă: Da, chiar de la sursă, e un lucru foarte bun
(intervenţie reporter: e minunat!) şi admirabil!
448 Interviu cu dr. Pavel Chirilă
Reporter: Da, cred că se încadrează în acea iubire pe care o re-

marc şi la dumneavoastră pentru aceşti oameni tineri, pe care mai ieri
o remarcam şi la Părintele Constantin Galeriu. Domnule doctor, vă
mulţumesc foarte mult pentru această conversaţie şi pentru conferinţa
dumneavoastră care a fost absolut minunată şi atât de bine primită de
tineri. Poate ne revedem şi anul viitor.
Dr. Pavel Chirilă: Bine, dacă sunt invitat vin cu bucurie! Doam-
ne-ajută!
Reporter: Doamne-ajută!
Fenomenul Oaşa este
o investire în oameni, în tineri
Interviu cu
Pr. prof. Nicolae Dura
Reporter: Suntem la tabăra Oaşa, 2013 – tabără închinată în acest

an memoriei părintelui Constantin Galeriu – cu Părintele Nicolae
Dura, preot paroh la Viena. Dumnealui o să ne spună mai mult despre
poziţia de profesor a domniei sale, iar după aceea o să intrăm într-un
scurt dialog plecând de la tema pe care aţi prezentat-o, temă extraordi-
nar de profundă, ofertantă şi necesară la ora actuală – „Libertatea creş-
tinului adevărat”, legând-o în final, să spunem, de un mesaj, pastoral,
pentru tinerii de la Oaşa şi pentru toţi tinerii care – să dea Dumnezeu,
cât mai mulţi – să vină aici şi să se îmbogăţească duhovniceşte!
Pr. Nicolae Dura: Da, trăiesc la Viena deja de 23 de ani, prima ie-
şire din ţară în octombrie ’90, eram lector la Facultatea de Teologie din
Sibiu. Şi trăiesc de 23 de ani la Viena, sunt preotul paroh al comunităţii
româneşti din Viena. Am predat deja din 1994 învăţământul ortodox
în licee din Viena, iar din 2007 am fost solicitat, transferat la un cole-
giu universitar care s-a întemeiat acum 7 ani. În acest cadru, la acest
colegiu universitar de pedagogie religioasă, se formează profesorii de
religie austrieci. Pentru că ortodocşii sunt în Austria o realitate şi un
grup demn de luat în seamă: toţi ortodocşii din Austria sunt în jur de
500 de mii – români, greci, ruşi, sârbi, bulgari, antiohieni, georgieni,
deci ajungem la aceasta cifră. Iar din 2005 nu se mai face învăţământ
ortodox în Austria pe biserici locale, autocefale, ci doar cu toţi ortodoc-
şii la un loc. De aceea s-a ajuns la această iniţiativă de a se întemeia o
şcoală unde se formează viitorii profesori de religie.
E o şansă extraordinară, am fost implicat din primele faze, de la
gândul şi întemeierea acestei instituţii, am fost foarte bucuros şi am
acceptat mereu. Am scris şi-o monografie despre viaţa religioasă a ro-
450 Interviu cu Pr. prof. Nicolae Dura
mânilor din Austria, cu titlul Biserica trăită departe. Scormonind mult

în arhive, am găsit că, în 1858, 10 episcopi ortodocşi, care aparţineau
sau aveau eparhiile în Imperiul Austriac de altă dată, îi cereau împă-
ratului Frantz Josef să accepte întemeierea unei Facultăţi de Teologie
Ortodoxă la Viena. Şi-am spus: iată, au trecut 150 de ani şi nu s-a înte-
meiat, şi sunt bucuros că acum s-a întemeiat această instituţie unde se
formează profesori de religie. Predarea învăţământului religios este o
şansă deosebită, dar şi destul de pusă în umbră de unii care se ridică,
din anumite zone ale societăţii austriece – şi nu numai în Austria, ci şi
în alte ţări – împotriva religiei.
Reporter: Împotriva religiei sau a religiei ortodoxe?
Pr. Nicolae Dura: A religiei în general. Sunt cei care vorbesc

împotrivă, cer să se scoată învăţământul religios din şcoală, susţin
că n-are ce să caute, există şi grupări partinice pe linia aceasta. Şi
atunci noi ne-am bucurat că avem această şansă şi ne-am implicat
pe coordonata asta de la început. Fiind singurul, de altfel, între pre-
oţii ortodocşi din Viena, cu titlul de doctor, şi mai ales că am slujit
nu numai amvonul şi altarul, ci şi catedra, având experienţă de 10
ani la Facultatea de Teologie din Sibiu, ei m-au solicitat, eu am fă-
cut şi curricula ani de zile, am lucrat pentru programa aceasta – ce
facem noi, ce materii, ce module, ce conferinţe ţinem pentru forma-
rea viitorilor profesori de religie ortodoxă... Pentru că disciplinele
laice – pedagogie, psihologie, didactică – sunt predate toate la un
loc, dar disciplinele teologice sunt confesionale. Şi-atunci noi sun-
tem responsabili pentru aceste discipline teologice, unde încercăm
să comunicăm; şi o spun mereu, atât catolicii, cât şi luteranii, sunt
bucuroşi să comunice cu noi în măsura în care au ca parteneri de
dialog oameni care au o poziţie în Sfânta Ortodoxie.
Îmi amintesc, acum 4 ani, m-au solicitat dacă pot organiza eu o
excursie. Şi-am zis: „Cu toată dragostea, dar n-o pot organiza decât
spre Soare-Răsare”. Şi a fost titlul ei: „Ortodoxia la Răsărit de Viena”.
Şi mă gândeam că nu va fi niciun profesor, niciun student interesat
de Ortodoxia la Răsărit de Viena. Dar am fost plăcut surprins că 27
de profesori şi studenţi au fost dornici să participe – eu organizând
această excursie. Şi ne-am oprit la o primă Liturghie pe 26 octombrie
la Budapesta în biserica ortodoxă de-acolo; pe urmă seara am ajuns
451
Fenomenul Oaşa este o investire în oameni, în tineri
la Mănăstirea Sfânta Cruce de la Oradea, apoi am ajuns la Arad, Si-

ghişoara, şi am avut ce le arăta. Au avut loc întâlniri cu profesori
de religie, cu profesori de la Facultatea de Teologie din Oradea; şi
la Timişoara am organizat tot felul de întâlniri, şi la Arad. Pe urmă
am fost la Belgrad şi la Novi Sad. A fost o experienţă foarte plăcu-
tă pentru tineri. Am avut de altfel şi câţiva studenţi din Germania,
aflaţi pentru un an la noi la Viena. Profesorii au fost foarte interesaţi
şi bucuroşi să cunoască Ortodoxia la ea acasă, nu numai în Viena. De
aceea a fost o experienţă cu totul deosebită.
Apoi, de exemplu, avem o dată pe lună o slujbă ortodoxă, am
făcut şi Liturghie, acolo în cadrul Institutului unde se formează viito-
rii profesori de religie. Şi nu sunt numai cei care vor deveni profesori
de religie, ci este o instituţie a catolicilor unde se formează şi pro-
fesori în general, în total sunt 2.400 de studenţi. Vă puteţi imagina
prezenţa noastră, apărem acolo, prezentăm o conferinţă, facem rugă-
ciune la amiază ş.a.m.d., este o prezenţă foarte benefică, şi îi invităm
şi pe ei la noi la biserică.
Sau facem întâlniri cu tinerii: chiar în Institutul acesta am or-
ganizat anul trecut cea dintâi întâlnire a tinerilor ortodocşi, a fost o
iniţiativă pregătită ani de zile. Mă gândeam că trebuie să ne adunăm
mai mulţi, şi am strâns tineri ortodocşi din toate bisericile ortodoxe
din Viena, 500 de tineri. Au participat la o Liturghie acolo, făcută în
aula Institutului nostru, şi pe urmă am avut 10 săli puse la dispoziţie
unde am lucrat cu tinerii o zi întreagă, a fost o experienţă deosebită.
Acum în septembrie vom organiza cea de-a doua întâlnire, tot aşa,
pan-ortodoxă, iar în octombrie vom avea o întâlnire a tinerilor orto-
docşi români la Graz. Încercăm să lucrăm cu elementul tânăr, ceea ce
se face şi aici la Oaşa.
Reporter: Exact asta mă gândeam, pe coordonata acestei pre-

zenţe a tinerilor, mă gândeam chiar la Oaşa. Este un lucru, e limpede
pentru toată lumea, absolut benefic, lucrarea pe care o aveţi de ridicat
acolo la Viena. O să ne întoarcem aici la Oaşa, unde, tot aşa, sunt foarte
mulţi tineri. Sunteţi prima dată la Oaşa?
Pr. Nicolae Dura: Nu sunt prima dată. Cunosc fenomenul Oaşa,

îndrăznesc să spun, de-acum 4 ani. Şi în cei 4 ani am ajuns mereu. În
iulie întotdeauna îmi iau 2 săptămâni de respiro sau, nu zic de pauză
ci de întărire, şi vin mereu tot spre Soare-Răsare, adică acasă, şi glu-

mesc cu cei care mă-ntreabă „unde te duci în concediu?” şi zic: „numai
acasă mă duc, că plecat de-acasă sunt deja”, fiind în diasporă. Deci am
cunoscut Oaşa acum 4 ani, nu ştiam şi nu eram încântat când cineva
mi-a propus să vin neapărat de hram aici, dar venind am simţit ceva
cu totul deosebit, şi mai ales prezenţa aceasta a tinerilor. Şi mă gân-
desc la Psalmi, cuvintele acelea ale psalmistului: „înnoi-se-vor ca ale
vulturului tinereţile tale” (Ps. 102, 5)! Sunt convins că nu numai tinerii
sunt sensibili, nu numai oamenii tineri la vârstă, ci şi oamenii tineri la
duh, la spirit, şi mi s-a părut un fenomen cu totul şi cu totul deosebit
– acesta de a ctitori, a investi în tineri, a te ocupa de tineri, nu doar
în ziduri, nu doar în lucrurile exterioare, care se năruiesc mai înainte
decât credem noi, ci iată, în tinerii aceştia care – sunt convins – dacă
sunt bine hrăniţi duhovniceşte – şi aş accentua cuvântul hrăniţi bine –
şi-adăpaţi bine de la izvoarele cele limpezi ale Sfintei Ortodoxii, aceşti
tineri pot deveni un aluat rodnic în parohiile lor, în facultăţile lor, în
cercurile lor de prieteni, de rude, în casele şi familiile lor. Căci şi acolo,
sigur, inclusiv familiile lor, mai trebuie înnoite duhovniceşte şi reîm-
prospătate. Şi mă gândesc mereu la acel cuvânt biblic...
Eu am avut iniţiativa anul trecut, pentru acea primă întâlnire a
tinerilor ortodocşi din Austria, să punem ca titlu, în primă fază – şi-l
aveam foarte adânc în suflet, e foarte puternic – acest cuvânt (şi până
la urmă i-am putut convinge pe toţi să-l accepte) al Mântuitorului:
„Tinere, ţie-ţi zic, scoală-te, trezeşte-te!” (Lc. 7, 14). Este un mesaj ex-
traordinar de plenar, şi mi se pare că e fundamental pentru omul de
astăzi: să se trezească – fie că e tânăr, că e mai puţin tânăr, sau îmbă-
trânit înainte de vreme!
Fenomenul Oaşa este o investire în oameni, în tineri, care sunt
de altfel viitorul Bisericii noastre. Căci dacă oamenii Bisericii, sluji-
torii Bisericii, nu au acum această preocupare pentru această hrăni-
re a tinerilor, cândva ar putea fi prea târziu. Părintele Stareţ Iustin
Miron continuă rodnic această iniţiativă binecuvântată pornită de la
Părintele Teofil. Şi mi s-a părut extraordinară ideea de a comemora,
a ne întâlni, a reuni aceşti oameni în acest an, la 10 ani de la trece-
rea în eternitate a Părintelui profesor Constantin Galeriu, ca să mai
preluăm ceva din vorbele de duh, înţelepte, din experienţa şi trăi-
rea spirituală a Părintelui Galeriu. Şi-mi vine în minte, mă gândeam
453
şi azi la Sfânta Liturghie, ce minunat ar fi – Părintele repeta mereu

acest cuvânt de la Sfinţii Părinţi: „Acolo unde eşti rânduit să slujeşti,
străduieşte-te să slujeşti ca şi cum nimeni n-ar putea sluji mai bine ca
tine” – sigur, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Aceşti tineri care vin aici desigur fac un anumit efort, dar e şi o
bucurie deosebită să vii, să poţi sta o săptămână aici în munte, la o
oază de spiritualitate atât de bogată, unde candela rugăciunii nu se
stinge; şi aş îndrăzni să spun, nu se stinge nu doar în mod real, dar nici
metaforic, în sensul că această candelă, aceşti tineri încălziţi, luminaţi,
hrăniţi aici, vor lumina, vor hrăni pe alţii în deceniile următoare. Şi-
aici este perspectiva şi bucuria noastră că aceşti tineri se pot întări. Şi
acum am venit aici cu doi tineri care trăiesc la Viena, acum 2 ani am
venit cu vreo 5-6 care trăiesc acolo, şi-aşa putem deveni ca nişte mul-
tiplicatori; adică aceşti tineri care sunt aici şi beneficiază de această
experienţă, de rugăciunile acestea ale vieţii monahale, cu priveghere,
spovedanie, împărtăşanie, o vor duce mai departe.
Şi mai ales m-a impresionat deosebit, încă de la început, acum 4
ani când am venit prima oară, cum aceşti tineri sunt îmbrăcaţi în port
naţional, în straiele acestea tradiţionale româneşti! Fondul straielor
este alb: este o extraordinară invitaţie la inocenţă, într-o vreme în
care tineretul nostru este aşa cum este, şi nu numai tineretul nostru,
ci în general oamenii tineri, şi nu doar cei tineri, sunt azi expuşi la
tot felul de pericole şi influenţe nocive, o poluare nu doar a sfintei
naturi, ci şi a făpturii umane, o poluare şi mentală şi spirituală. De
aceea, să-i putem aduce pe aceşti tineri aici, pentru această reîmpros-
pătare şi întărire în duh, găsesc eu că este foarte potrivit.
Încât, mă gândesc eu, sunt extrem de utile toate intervenţiile
şi conferinţele acestea, auzind şi întrebările pe care le-am admirat
şi ieri şi alaltăieri, întrebări foarte gingaşe puse de-aceşti tineri cău-
tători, care au multe întrebări ce aşteaptă şi răspunsuri. Iar răspun-
surile adeseori, în general vorbind, pe ansamblu mai întârzie. Dar
aici la Oaşa, pe lângă răspunsuri la întrebări, aş îndrăzni să spun,
se dau şi soluţii. Aceşti tineri pot primi aici o experienţă, pot găsi
nişte soluţii la probleme foarte pregnante ale vârstei, ale timpului
şi locului în care trăim azi.
Reporter: Da, chiar pe coordonata spuselor dumneavoastră, mă
gândesc că încă suntem la început, România e o ţară proaspăt liberă,
încă n-are maturitatea de a-şi folosi libertatea, iar tematica abordată

de dumneavoastră e extrem de binevenită, nu numai pentru Oaşa, nu
numai pentru momentul de aici sau tinerii de acum, din anul acesta, ci
e o tematică extraordinară pentru ceea ce se întâmplă la nivelul liber-
tăţii adevărate a creştinului ortodox, după ’89. Pe această coordonată
a libertăţii creştinului ortodox aş vrea să nuanţaţi, poate şi în legătură
cu libertatea pe care o degaja Părintele Galeriu.
Pr. Nicolae Dura: Sigur. Îl ştiu pe Părintele profesor Constan-
tin Galeriu, ca şi pe alți mari dăltuitori ai spiritualităţii şi sufletului
românesc din secolul XX şi începutul secolului XXI, îi am la pomel-
nicul de inimă. Sunt convins că ei, ca şi Părintele Cleopa, şi Părinte-
le Paisie, şi Părintele Arsenie, şi Părintele Stăniloae, şi mulţi ierarhi
din Biserica noastră, se roagă şi ne-ajută şi de dincolo. Unii cred, şi
e de acceptat creştineşte, că ne pot ajuta de dincolo chiar mai mult
decât ne ajutau când erau aici. Chiar glumeam acum 3 ani cu tinerii
de-aici – iată, e o iniţiativă a Părintelui Teofil această tabără de la
Oaşa, am văzut nişte poze de acum 16 ani şi vedeam 20-30 de tineri
pe-atunci, şi-am zis iată, acum când Părintele nu mai este aici, a
plecat de la noi, tabăra este de 10 ori mai mare, sunt 2–300 de tineri
strânşi acum, ceea ce e o dovadă.
Indiscutabil că libertatea este, sunt convins, un dar divin; dar
trebuie să fie şi o stăruinţă permanentă, o stare de tensiune a noastră,
să rămânem în libertate. Şi m-am bucurat că Sfântul Sinod al Bise-
ricii noastre Ortodoxe Române a declarat acest an ca an comemo-
rativ pentru împlinirea a 1700 de ani de la Edictul de la Milano dat
de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Din punct de vedere istoric
s-au spus multe, se vor mai spune multe, pe mine m-a preocupat mai
mult această dimensiune lăuntrică. Şi mi-am pus eu însumi întreba-
rea: Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat creştinilor acum 1700
de ani libertatea exterioară – şi, slavă Domnului! noi acum o avem,
în această parte a lumii, alţi creştini n-o au. Dar, mă-ntrebam eu:
oare cât de liberi suntem noi? Care este libertatea autentică? Pentru
că Mântuitorul spunea: „veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va
face liberi” (In. 8, 32). Deci în Hristos, în Duhul lui Dumnezeu, tre-
buie noi să fim liberi. Iar dacă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut
Om ca să ne elibereze pe noi, şi dacă toate cuvintele, toate noţiunile
de libertate din Noul Testament se referă la această libertate pe care
455
Hristos Domnul ne-a adus-o – eliberarea din robia păcatului şi tre-

cerea noastră în Împărăţia libertăţii – atunci mă-ntreb, şi mă-ntre-
bam încă din vremea tinereţii când am lucrat câţiva ani ca asistent
spiritual la Facultatea de Teologie din Sibiu – în ce măsură suntem
noi eminamente liberi? Nu numai exterior să fim liberi – că suntem
acum maturi, adulţi, putem face ce vrem şi ce ne taie capul. Dar câtă
libertate ne acordăm noi nouă înşine, sau câtă libertate o hrănim în
Dumnezeu şi cu Dumnezeu, cu Duhul lui Dumnezeu?
Pentru că, altfel, această aşa-zisă libertate se poate transforma
în libertinaj, care este o robie crâncenă, în care adeseori bietul tânăr,
sau mai puţin tânăr, se aruncă. Şi atunci, de exemplu din această
navigare în lumea virtuală a internetului, atât de mulţi naufragiază,
atât de mulţi îşi pierd libertatea lăuntrică devenind nişte epave. Şi
aici este lucrarea Bisericii, lucrarea înţelepţilor. În măsura în care li-
bertatea noastră autentică este o libertate din creştet până-n tălpi, în
Dumnezeu suntem liberi, Duhul lui Dumnezeu ne dă libertate. Şi au-
toritatea divină, pusă în noi şi prin lucrarea Bisericii, ne-ajută pe noi
să fim cu-adevărat oameni liberi. Şi atunci perspectiva aceasta este:
să trăim în libertate, în iubirea lui Dumnezeu şi faţă de Dumnezeu,
să trăim în această filiaţie, să devenim – Sfântul Pavel o numeşte atât
de frumos – „copii ai lui Dumnezeu” (Rom. 9, 8). Căci dacă suntem
copii ai lui Dumnezeu, avem cea mai mare libertate. Şi-mi amintesc,
Părintele profesor Galeriu spunea: „Chiar şi în vremea de privare de
libertate exterioară, fizică, eram noi mai liberi lăuntric decât cei care
ne păzeau”. Aici este forţa libertăţii noastre, înlăuntru. Dacă duhul
este liber, eliberat de mulţimea patimilor, de robia patimilor, atunci
noi suntem liberi; dar dacă noi ne lăsăm împovăraţi de povara trupu-
lui, a luxului, belşugului şi bunăstării, va sucomba dimensiunea sau
setea nostalgică, spirituală din noi. Şi de aceea, sunt convins, această
libertate ne e dată nouă ca un dat ontologic.
Reporter: Practic e alegerea fiecăruia. E greu ca centrul de greu-
tate să cadă nu pe libertatea exterioară, aparentă, ci pe cea interioară,
care de fapt e libertatea dumnezeiască. Acolo vorbeşte Dumnezeu, în
inimă; că-n afara noastră vorbesc banii, internetul, iluzia, atracţia fal-
să. Şi într-adevăr, omul tânăr, la ora actuală, trebuie să înveţe, aş spu-
ne, de două ori mai mult: o dată pentru el şi o dată pentru părinţii lui.
Pentru că părinţii lui în ’89 au zis „am devenit liberi”! Rezultatul s-a
văzut. Iar acum bietul tânăr trebuie şi să surmonteze falsul concept de

libertate al părinţilor săi, şi să şi-l caute pe cel al sinelui său – de fapt,
al divinităţii din el. Şi aici dumneavoastră aţi atins un punct esenţial
pentru momentul de faţă – nu libertatea generală, ca un, necunoscut
aproape, relativism maladiv, ci libertatea adevărată, creştină!
Pr. Nicolae Dura: E şansa noastră, e limpede, să ne împlinim în
libertatea pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca un dar. Şi, vedeţi, fieca-
re dar, dacă-l primeşti, un buchet de flori, primeşti un dar deosebit
– dacă nu-l pui la loc este irosit, degeaba a fost dar! Tot aşa este şi
libertatea noastră, dacă noi nu ştim ce să facem cu libertatea. Şi eu
cred că tânărul de azi, şi nu numai de la noi, are mult mai multe cap-
cane decât în urmă cu câteva decenii. Cele mai recente statistici sunt
de-a dreptul cutremurătoare: în Grecia în jur de 60% dintre tineri
sunt fără un loc de muncă, şomeri. În Spania, în Italia de asemenea
procentele sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Şi mă gândesc iarăşi
la un cuvânt din Sfinţii Părinţi: că Dumnezeu ne-a făcut pe noi oa-
menii să fim activi, în libertatea noastră, omul este o făptură activă.
Şi „dacă omul nu-şi dă de lucru”, în această foarte pregnantă lucrare
activă a existenţei noastre, zice – „vine diavolul şi-i dă de lucru”.
Şi-atunci bietul tânăr, în aşa-zisa lui libertate, că trăim într-o so-
cietate liberă, vrea libertatea de a consuma cât mai mult, de a se risipi
cât mai mult, de a se înstrăina de el însuşi. Şi de aceea, ce înseam-
nă acel „acasă”, unde sunt valorile noastre, unde este dimensiunea
noastră autentică, a unui creştinism trăit, aş spune, cu bună-cuviin-
ţă, un creştinism de dimensiune ortodoxă, trăit la el acasă? Noi, cei
de azi, suntem privilegiaţi, spunem că avem o libertate integrală. Şi
chiar am putea-o avea, îmbinând-o pe cea exterioară cu cea lăuntrică.
Depinde doar de noi. Şi aici vine responsabilitatea noastră ca oameni
în faţa libertăţii: dacă ea e darul lui Dumnezeu, dăruit, oferit nouă,
ce facem noi cu acest dar? În ce măsură darul acesta îl cultivăm şi
suntem cu adevărat liberi să vedem toate ispitele, toate „sirenele”
acestea cu chemările lor, şi noi să rămânem integri, să rămânem în
picioare? Spunea cineva de curând, citându-l pe Părintele Teofil de
la Sâmbăta: „Decât să rămâi un boier îngenuncheat, mai bine să stai
un om liber, drept în picioare”.
Deci, când vorbim de-o coloană vertebrală, de-o ţinută în liber-
tatea şi-n autenticul nostru, şi-n ţinuta noastră de creştini şi oameni
457
liberi, aici este împlinirea noastră. Şi-atunci nu mai este chinuire, ci

este bucurie viaţa, nu? – este o împlinire, o bucurie; altfel, un om care
arată în exterior că este liber, dar înlăuntrul lui, ascuns, pervers, e ro-
bit unor porniri, unor patimi, el nu va putea fi nicicând într-o viaţă
împlinită, o viaţă cu sens, cu rost – ce frumos e cuvântul ăsta, „rost”,
să ai o rânduială în viaţă – ci va fi doar între două lumi care îl chinuie,
şi cea lăuntrică, dar şi cea exterioară: că-i vine şi cu bunătăţile până la
acoperire, până la împovărare, până la posedare.
Reporter: E posibil să existe forţe care lucrează din ascuns la

această doborâre a libertăţii interioare a omului?
Pr. Nicolae Dura: Sigur că tot mirajul acesta al lumii noastre, al
lumii îndepărtate de Dumnezeu, a lumii căzută în păcat, merge pe
coordonata aceasta. Mi-amintesc de o remarcă spusă de arhiepisco-
pul Atenei. Acum vreo doi ani am fost cu un grup de jurnalişti din
Viena şi un jurnalist a întrebat: „Ce faceţi voi, ca Biserică, pentru ca
aceşti oameni care vin aici să-şi găsească un trai mai bun?” – vor-
bea de exilaţi, de fugari. Şi arhiepiscopul i-a răspuns aşa de frumos:
„Aceşti oameni care vin aici caută o viaţă mai bună – caută mâncare,
şi băutură, şi confort, şi lux, aceştia nu caută mântuirea”. Deci omul
de azi, într-o anumită măsură, este un exilat, un plecat, uneori chiar
dacă n-a plecat fizic de la el de acasă, chiar trăind la el acasă. E un
paradox, să fii acasă, dar să nu mai fii acasă, adică stai acasă, dar tră-
irea ta nu mai este acasă, adică nu mai e legătura cu părinţii, nu mai
e rădăcina; dar nu mai e nici coronamentul, florile şi roadele unei
autentice libertăţi în viaţa noastră!
Reporter: Şi un mesaj?
Pr. Nicolae Dura: Aş fi tare bucuros dacă ceea ce se seamănă

în acest duh monahal la Oaşa, în tabăra aceasta cu 200-300 de tineri
în fiecare an, hrăniţi la Dumnezeiasca Liturghie, prin participarea
la Sfintele Slujbe, prin spovedanie, dar şi printr-o activitate fizică,
iar după-masa să ne relaxăm prin conferinţe, dacă acest mesaj, dacă
această lucrare, dacă aceste roade şi aceste seminţe care se pun aici,
în sufletele nevinovate, inocente ale acestor tineri, vor rodi în casele
lor, în anturajele lor, între prietenii lor. Atunci cu siguranţă şi duhul
părinţilor de la Oaşa, Părintele Stareţ Iustin, dar şi iniţiativa Părinte-
lui Teofil – iubitorul de Dumnezeu, Teofil Părăian – va fi împlinită. Şi

eu sunt ferm convins că ceea ce se seamănă se seamănă bine. Chiar
dacă vine ploaia, vine vântul, vine soarele…, harul lui Dumnezeu
va sprijini aceste rodiri. Şi eu sunt ferm convins că sufletele acestor
tineri sunt pământ roditor, unde sămânţa căzând, va aduce roade
însutite, chiar dacă este o grupă relativ mică, în comparaţie cu miile
şi zecile de mii de tineri care sunt pe cărări mai puţin bune!
Reporter: În numele lor, şi al bucuriei lor, vă mulţumesc pentru
prezenţa dumneavoastră la această tabără, pentru aceste cuvinte atât
de profunde şi benefice, de care atâta nevoie avem!
Pr. Nicolae Dura: Hristos Domnul să rămână cu noi, şi noi cu
Domnul, şi atunci vom fi liberi!
Eu cred că Părintele Constantin Galeriu
n-a fost doar preotul şi duhovnicul nostru,
ci şi sfântul celor ce vor veni
Interviu cu
Reporter: Sunteţi pentru prima dată la tabăra Oaşa?

Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Aşa este! Ştiu de această tabără de
mulţi ani. Nu ştiu dacă am aflat chiar dintru început, de când a fost
iniţiată, dar printr-un ucenic al Părintelui Teofil am fost chemat şi
îndemnat, cred că vreo 7 ani înainte să plece Părintele Teofil la Dom-
nul. În fiecare an mă chemau ucenicii Părintelui. N-a fost de la Dum-
nezeu să ajung până anul acesta, n-am reuşit în nici unul dintre ani.
Anul acesta însă amicul Andrei Dîrlău, ucenicul Părintelui Galeriu,
cu care ne-am şi cunoscut în preajma Părintelui Galeriu cu mulţi ani
în urmă, m-a sunat şi a folosit două argumente care nu m-au mai lă-
sat nicidecum şi n-au mai lăsat loc nici unei amânări. Întâi mi-a spus
că aici vin în jur de 200 de suflete de tineri: studenţi sau absolvenţi,
ASCOR-işti sau foşti ASCOR-işti, în această tabără. Şi argumentul
acesta a fost, poate, cel mai puternic. Şi cel de-al doilea a fost că anul
acesta comemorăm 10 ani de la plecarea Părintelui Galeriu, pe lângă
care am petrecut şi eu. Nu îndrăznesc nici măcar de data aceasta să
spun că i-am fost ucenic timp de vreo 10 ani.
Reporter: Toate scrierile dumneavoastră însumează o experi-
enţă, experienţe pe care le-am consemnat pe înregistrare, cele prin
care aţi trecut – experienţa de şcoală, cea didactică, experienţa televi-
ziunii – şi ele reprezintă un anumit tip de contact cu oamenii. Practic,
ce v-a determinat la o schimbare, poate pentru unii bizară: din lumea
atât de agitată a televiziunii, a mediei, a ziarului, a jurnalisticii, de
460 Interviu cu Prof. Cornel C. Ciomâzgă
unde a venit această înclinaţie către lumea ortodoxă? Nu că n-aţi fi

fost ortodox şi înainte.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Nu, Dumnezeu nu a lipsit niciodată
din viaţa mea. A existat însă un moment în care am înţeles că savoarea,
frumuseţea Ortodoxiei nu este la suprafaţă, şi că nu voi putea ajunge la
ea doar survolând teritoriile ortodoxe. Am înţeles că nu mai era sufici-
entă doar Liturghia de duminică sau din zile de praznic, când puteam
şterpeli 2-3 ore ca să particip la Sfânta Liturghie; că am nevoie de mai
mult timp, că vreau mai mult. Şi în ziua aceea mi-a revenit în minte în-
demnul Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ceea ce veţi bea şi veţi mânca
şi veţi îmbrăca”. Şi am zis: „Doamne, eu chiar cred asta. Dar în fiinţa
mea se ascunde un Toma, care stă la pândă mereu şi vrea să pună de-
getul. Eu am să fac asta, am să las tot!”. Şi dumneavoastră aţi spus că a
fost o decizie poate pentru unii bizară. Da, într-adevăr, unii m-au socotit
chiar nebun, au şi declarat-o. Sorin Roşca Stănescu a declarat-o într-un
editorial de-al lui, când a aflat că eu am luat această decizie. Mai cu sea-
mă că eram în tratative cu un american care venise încoace ca să punem
bazele celui mai mare trust de presă şi televiziune din România, care
astăzi este Pro TV. Şi, sigur, aşa cum circulă în culisele media diversele
veşti, se aflase că eu eram în tratative cu acest american, căruia de la bun
început, în pofida ofertei financiare pe care mi-o făcuse, i-am spus „nu”.
Şi Sorin Roşca Stănescu a spus: „Când am aflat că prietenul meu Cornel
Constantin Ciomâzgă s-a hotărât să se retragă, să părăsească nu numai
teritoriile presei, ci să părăsească cu totul lumea în care a trăit şi să se
retragă undeva la mănăstire, am crezut ca a înnebunit”. Şi poate că aşa
a şi fost, dar spun astăzi, şi Îl rog pe bunul Dumnezeu să facă El precum
ştie, să înnebunească cât mai mulţi în acest fel.
Reporter: Doamne ajută! Recunosc, cartea de-abia am primit-o
de la dumneavoastră, şi cred, chiar am convingerea că această carte
a dumneavoastră va ajunge la sufletul acestor oameni tineri care au
venit la această tabără, remarcând realmente un magnetism pe care
îl posedaţi. Care aş putea spune, exagerând, pentru unii, s-ar putea
numi magnetism divin. Aţi reuşit a-i capta atât de frumos – şi prin
darul oratoriei pe care îl aveţi, şi prin darul acestei simplităţi de a vă
face înţeles. Cartea dumneavoastră, pentru ei, ce poartă credeţi că le-
ar deschide, sau le va deschide?
Eu cred că Părintele Constantin Galeriu 461
n-a fost doar preotul şi duhovnicul nostru, ci şi sfântul celor ce vor veni
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Întâi de toate trebuie încă odată să

mulţumesc bunului Dumnezeu că a făcut ca de la bun început, de
la apariţia cărţii, să fie foarte bine primită. Nimeni nu m-a încurajat
înainte de apariţia cărţii, niciunul dintre cei apropiaţi. Mi-au spus
că este aventuros la 48 de ani să debutezi cu un tip de scriere pentru
care nimeni nu credea că ar mai putea cineva să îşi facă timp. Repet,
a fost bine primită şi, spre surprinderea mea, bine primită mai cu
seamă de către tineri.
Cartea are o arhitectură livrescă mai puţin obişnuită. Au fost mai
multe pariuri pe care le-am făcut cu mine. Şi L-am rugat pe Dumnezeu
să mă ierte pentru forma aceasta de relaţionare cu mine. Dar să mă
ajute astfel încât să nu fiu perdant într-un pariu cu mine însumi. Şi, aşa
cum se întâmplă cu părinţii în relaţia cu copiii lor – nu se pot mânia
–, nu S-a mâniat Dumnezeu nici pe mine pentru modalitatea aceasta
de relaţionare. Şi m-a ajutat, şi m-a mângâiat, şi m-a bucurat, şi mi-a
arătat cititori, aşa cum mi i-a arătat şi aici, la Oaşa. M-am întâlnit cu
ei în diferite situaţii, fie că vorbim de lansarea cărţii, fie că vorbim de
aceste conferinţe. Ei găsesc în carte, întâi de toate, o poveste terifiantă,
un suflet claustrat, în realitate, 25 de ani – în cartea mea realitatea e îm-
blânzită, fata este claustrată doar 15 ani. Mi s-a părut şi aşa mult, şi 15
ani de claustrare, în nişte condiţii cu totul deosebite, cine a citit cartea
o să înţeleagă despre ce vorbesc. Repet, am îmblânzit realitatea tăind
10 ani din cei 25 de ani în care ea a fost claustrată.
Dincolo de această poveste terifiantă, sigur, cititorul e invitat să
pătrundă în anumite spaţii unde nu ajungi nici simplu, şi nici oricând.
Să pătrunzi într-o catacombă în care trei vieţuitori, cu viaţă sfântă, tră-
iesc şi sunt contemporani, încă sunt contemporani cu noi...! A fost de
asemenea o milă de la Dumnezeu ca ei să accepte să vorbesc despre
lucrul acesta, să am binecuvântarea lor. Şi, sigur, n-am intrat în toate
detaliile, dar, ca să folosesc un termen din domeniu, am tras cortina la
suficient de multe culise încât să se poată înţelege cum trăiesc Sfinţii,
dar în egală măsură, aşa cum spun în carte, şi cum ucide diavolul.
Cartea are, carevasăzică, poveste, şi poveste mustoasă. Pentru
că omul este atras în general de poveste. Cei care au înţeles acest
lucru, şi în cinematografie se întâmplă asta, filmul trebuie să aibă şi
poveste. Dacă nu are poveste nu ajunge totdeauna la public, chiar
dacă este foarte bine făcut din punct de vedere cinematografic. Dar
odată cu povestea aceasta, în cartea mea eu îi dau cititorului şi învă-

ţătură patristică, îi dau cuvânt dumnezeiesc. Şi el îl primeşte, odată
cu povestea pe care o găseşte în carte.
Şi recunosc, am mai făcut un lucru programatic: am ridicat şta-
cheta lingvistică, am făcut un exces de termeni, de neologisme. Dar am
făcut-o, repet, conştient şi elaborat, ca un echilibru, o reacţie la această
scădere pe care o observăm cu toţii, această tendinţă de manelizare şi
împuţinare a acestei minunate limbi pe care o avem.
Conferenţiam într-un centru european prin 1993 şi într-o bună zi
am luat decizia – la îndemnul bătrânului meu, îngrijitorului meu de
suflet, a duhovnicului meu – să conferenţiez în română. Şi în prima
pauză după prima sesiune de discurs, un redactor-şef de la un impor-
tant ziar din Germania a venit în pauză şi m-a întrebat: „În ce limbă
aţi vorbit?” I-am spus: „În română, doamnă. În limba neamului meu”.
Aşa cum de altfel se şi anunţase de la început, dar se vede treaba că ea
nu fusese atentă. Şi zice: „În momentul în care aţi început să vorbiţi,
eu n-am mai putut, deşi se traducea în cască, mi-am dat căştile jos şi
n-am mai putut scrie nimic. N-am înţeles nimic din ce aţi spus, dar
v-am urmărit cu o atenţie deosebită pentru că am avut sentimentul că
de fapt cântaţi, nu vorbiţi”. Catherine Schultze a venit în anul următor
şi s-a înscris la universitatea de vară să înveţe limba română, iar cei doi
fii ai ei au studiat după aceea la noi medicina, respectiv artele plastice,
atraşi prin ceea ce a descoperit mama lor prin faptul că m-a auzit gră-
ind. Aşa lucrează Dumnezeu, în felul acesta minunat, prin tot felul de
oameni, şi printr-un păcătos ca mine.
Reporter: Doar n-oi sminti aici cu: să dea Dumnezeu tot mai
mulţi păcătoşi asemenea…
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Dar mai cu seamă tămăduiţi.
Reporter: Absolut! Pentru că suntem totuşi la Oaşa în această în-
tâlnire, în acest minunat spaţiu – deşi peste tot este spaţiul lui Dumne-
zeu... Noi, mai ales când locuim în nişte oraşe mari, care sunt aşa cum
sunt ele – după propria noastră alegere, că nu ne-a împins nimeni acolo
–, când ne întoarcem aici, parcă suntem mai aproape de Dumnezeu.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Dacă mi-aţi îngădui să vă întrerup
numai o clipă, pentru că nu se va mai găsi un moment în care să cone-
Eu cred că Părintele Constantin Galeriu 463
n-a fost doar preotul şi duhovnicul nostru, ci şi sfântul celor ce vor veni
xionăm lucrurile, Mitropolitul Iachint de Vicina a notat undeva într-

un carnet, la vremea respectivă, următoarea afirmaţie: „Gura raiului
este în România”.
Reporter: Da…
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Iertaţi-mă!
Reporter: Vă mulţumesc. E greu să esenţializăm o relaţie cu Pă-
rintele Constantin Galeriu. Am să vă întreb, după experienţa de zece
ani pe care aţi avut-o cu Părintele, cum aţi sintetiza această relaţie?
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Cred că am putea vorbi întâi aşa: să
plecăm de la omul Constantin Galeriu, care era, întâi de toate, preot,
în adevăratul înţeles al termenului pe care eu l-am desluşit până la
momentul acesta. Apoi, era un preot ortodox. Apoi era un duhovnic
pentru cei care i-au fost aproape. Mai la începuturi sau mai spre sfâr-
şit, cu toţii au avut acelaşi sentiment: că sunt cu adevărat în legătură
cu duhovnicul. Am să decupez doar o singură chestiune, ca să ilustrez
începuturile, când era Părintele la Ploieşti şi nu în Bucureşti.
Reporter: Da...
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: În Ploieşti era un cartier al ţiganilor
unde, cel puţin după apusul soarelui, dar şi în alte situaţii, Miliţia nu
prea intra. Şi Părintele Constantin Galeriu – sunt mărturii, nu este ob-
servaţia mea, eu o ştiu chiar de la Părintele povestită, dar sunt cei care
au fost în perioada respectivă acolo şi ştiu – trecea prin cartierul ţigă-
nesc ziua în amiaza mare sau la miezul nopţii, şi dacă ţiganii erau pe-
afară, strigau puradeii şi ieşeau la poartă şi se aşezau în genunchi şi îi
sărutau reverenda. Şi era în perioada în care Părintele avea în jur de
50 de ani. Şi nu erau cei care beneficiau de binecuvântarea Părintelui
zi de zi, nu se duceau la Sfânta Liturghie. Ce lucra acolo, este lesne de
înţeles astăzi. Ştim cu toţii expresia aceasta frumoasă, ne destindem
odată ce o auzim: „Duhul suflă unde voieşte” (In. 3, 8) – chiar şi în
cartiere ţigăneşti, spre disperarea teologilor.
Părintele Constantin Galeriu, aşadar, a fost, din punctul meu
de vedere, un lucrător, în adevăratul sens al cuvântului, în ogorul
lui Hristos. Şi vedem acum, după 10 ani, eu cred că şi după 50 de
ani de acum încolo vom vedea, poate nu noi, dar vor vedea alţii, şi
mai bine, snopii pe care i-a secerat Părintele ca urmare a lucrării în

ogorul lui Hristos.
Reporter: Era să spun, ce minunat! Este, într-adevăr, cuvântul e
sărac. O să ne oprim aici şi am convingerea că odată cu trecerea anilor,
cu cât mai mulţi vor trece, cu atât bogăţia acelor snopi se va mări.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: E aşa de frumos cum lucrează Dum-
nezeu. Vedeţi, vorbim despre lucruri despre care, dacă am fi vorbit câtă
vreme Părintele încă trăia, ar fi părut fie linguşeli, fie lăudăroşenii.
Reporter: Exact.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Grăim în momentul acesta când ele,
după 10 ani, intră la capitolul amintiri şi evocări. Are Dumnezeu, aşa
cum a avut o lucrare cu Părintele, şi cum are de altfel cu fiecare dintre
noi, are Dumnezeu această lucrare şi pentru cei care vor veni. Eu cred
că Părintele Constantin Galeriu n-a fost numai preotul şi duhovnicul
nostru, cred că va fi şi sfântul celor care vor veni.
Reporter: Vă mulţumesc şi cred că prezenţa dumneavoastră ală-
turi de tinerii care vor mai veni aici este de un real folos. Îndrăznesc
să vă invit aici, în numele tinerilor, în această minunată atmosferă
de la Oaşa, şi anul viitor când se vor împlini 20 de ani de existenţă a
acestei tabere.
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom-
nul!” (Ps. 33, 8). Este un îndemn al Cuvântului sfânt. Eu am gustat şi
am văzut că bună este atmosfera de la Oaşa, aşa că voi jindui să mă
mai înfrupt încă din ea. Vă mulţumesc de invitaţia pe care mi-o faceţi
în numele lor. Nu voi lipsi şi nu voi întârzia să răspund atunci când va
fi vremea potrivită.
Reporter: Pacea lui Dumnezeu să fie cu noi!
Prof. Cornel C. Ciomâzgă: Amin!
Întâlnirile lor începeau şi se terminau
cu rugăciuni
Interviu cu
Ioana Haşu
Reporter: În cadrul întâlnirii cu tinerii veniţi în această tabără,

doamnă Ioana Haşu, ne-ați prezentat un material dureros, aș spune
eu, subiectul refererindu-se şi la familia dumneavoastră. E vorba des-
pre rezistenţa anticomunistă care a început în anii ’47-’48 la Făgăraș.
Care este perioada de activitate a grupului?
Ioana Haşu: Grupul de rezistență anticomunistă de pe versantul

nordic al Munților Făgăraș a fost activ începând cu 1949/1950 și până
în 1957, când ultimii partizani arestați au fost executaţi.
Reporter: Nu o să vă rog să reluaţi toată conferinţa, care a fost

amplă, ci pur şi simplu am să vă rog să-mi vorbiţi de pe poziţia omului
care poartă, îmi imaginez, o datorie de suflet față de niște oameni pe
care eu îi consider martiri. N-am să vă întreb, ca la televiziune, cum vă
simţiţi. Ce se întâmplă în sufletul dumneavoastră mă interesează.
Ioana Haşu: Dincolo de ce spuneați la început despre durerea
acestui subiect, eu v-aș spune despre bucuria de a împărtăşi aceste
poveşti. Nu spun că nu este suferință în ele, dar pentru mine este și
un prilej de conectare la bucurie, la bucuria biruinţei lor! Deși cei mai
mulți au fost omorâți, oamenii aceștia nu au fost înfrânți în valori-
le lor, în credința lor. Cred că acest aspect e important de menționat
când amintim de suferinţa din rezistență; căci biruinţa e cea care ră-
mâne. Apoi, eu nu am perceput ceea ce fac neapărat ca pe o datorie,
așa cum spuneți, deşi multă lume mi-a spus că aș avea datoria aceasta.
A fost mai curând o nevoie personală de a afla aceste povești de viață
– haideți să le spunem așa. Apoi m-am bucurat că şi alţii le-au primit
466 Interviu cu Ioana Hașu
cu inima deschisă. Pentru că ele cred că fac parte dintr-o căutare co-
mună: aceste poveşti fac parte din identitatea noastră, între altele. Sunt
lucruri care s-au întâmplat recent, în urmă cu cincizeci de ani sau mai
puțin, cu părinţii şi cu bunicii noştri, indiferent cine am fi noi. Nu toţi
am avut bunici şi părinţi în închisoare, dar toţi avem cumva o legătură
cu această perioadă, fie că ai noștri au suferit sau n-au suferit, fie că
au prigonit sau au fost prigoniți. Toate fac parte din noi, din memoria
noastră colectivă, transmisă de la o generație la alta. Şi cred că, înainte
de orice, ar trebui – sau nu ştiu dacă ar trebui, nu-mi place cuvân-
tul acesta – dar ne-ar folosi să cunoaştem ceea ce s-a întâmplat cu ai
noștri. Eu văd două nivele de raportare emoțională la aceste povești.
Întâi, putem întâlni durerea și suferinţa lor – la măsura noastră şi la
măsura conectării cu ele, deoarece firește că nu putem retrăi ceea ce au
trăit ei, pentru că nu avem cum – dar întrucâtva simțim. Apoi, putem
merge mai departe și putem gusta ceva din bucuria la care cred că ei
au ajuns. Deci eu nu văd aici doar drama, ci și izbânda! Iar lucrul aces-
ta este dătător de speranţă.
Reporter: Despre cei din Rezistenţă... De fapt, câţi erau?

Ioana Haşu: Erau cam doisprezece oameni în acest grup din
munți. Asta ar fi o medie. Unii au murit, alții s-au alăturat...
Reporter: Doisprezece oameni. Ca Apostolii...
Ioana Haşu: Erau puţini, dar erau sprijiniţi de foarte mulţi, în

toată zona Făgărașului. Erau sute de oameni de partea lor. Peste o mie
de familii au fost persecutate pentru că au ajutat Rezistența. Cei puțini
din munți erau un simbol al speranţei pentru cei mulți care trăiau în
marea închisoare numită România. Securitatea ştia ce înseamnă pre-
zenţa partizanilor în zonă. Se ştia şi în afara ţării despre Rezistenţă, se
ştia şi înăuntru, se vorbea despre asta. E adevărat că în şoaptă şi cu
uşile încuiate, dar erau o speranță pentru mulți.
Reporter: Da. Se ştia şi despre faptul că erau sprijiniţi de săteni.
Ioana Haşu – Se ştia, sigur. Şi asta, într-un fel, a împărţit lumea
din zonă în colaboratori ai Securităţii şi sprijinitori ai partizanilor. Cred
că vom putea înţelege mult mai bine societatea românească de astăzi
dacă înţelegem perioada aceasta, zona neagră în care au fost distruse
467
Întâlnirile lor începeau şi se terminau cu rugăciuni
valori, în care oamenii au luptat cu ei înșiși și au căzut. Degeaba ne

uităm acum în jur şi spunem că românii nu au coeziune, că românii
spun una şi fac alta, că românii se tem să fie deschişi ş.a.m.d. Da, e
firesc să fim așa, pentru că cincizeci de ani s-au cultivat aceste lucruri,
aceste trădări.
Reporter: Da. Practic acum putem vorbi de o recuperare a memoriei.
Ioana Haşu: O recuperare a memoriei, o însănătoşire a noastră, a

tuturor. Şi din vindecarea aceasta face parte şi iertarea.
Reporter: Absolut.
Ioana Haşu: Pentru că, între altele, asta cred că aduce confrun-
tarea cu negura comunismului: o mare provocare la iertare. Doar așa
vine reconcilierea, restaurarea. Și cei care au rezistat, dar și cei care
au produs toată suferința, situațiile acelea diabolice şi greu de digerat
cum ar fi Piteștiul, oamenii aceia au fost dintre noi, sunt rudele noas-
tre, fraţii noştri.
Reporter: Da.
Ioana Haşu: Şi avem nevoie să ni-i asumăm şi pe ei.

Reporter: Aşa cum spuneţi, sunt fraţii noştri, într-adevăr... Ce
spuneaţi că purtau în bagajele lor aceşti partizani?
Ioana Haşu: Printre cele necesare supraviețuirii, partizanii pur-

tau Biblii și cărţi de rugăciuni. În momentul în care au fost prinşi de
Securitate, unii aveau la ei Împărtăşanie, pentru că preoţii la care se
spovedeau le-au dat-o pentru situații extreme. Sigur că e un fapt ex-
cepţional, ieşit din comun, nu se practică aceasta, însă şi condiţiile
erau excepţionale. Având în vedere contextul, nişte preoţi au avut în-
crederea să le dea dreptul de a se împărtăși singuri în cazul în care ar
fi în pericol. Şi în închisorile comuniste unii preoți ofereau deținuților
politici acest privilegiu.
Reporter: Acest subiect a fost dezbătut de altfel și în cadrul aces-
tor întâlniri din tabăra de aici, de la Mănăstirea Oaşa, tema de anul
acesta fiind închinată memoriei Părintelui Constantin Galeriu. Anume
afinităţi a avut și Părintele cu aceşti partizani, trecând şi el prin ce a
trecut... Revenind, cum a început recuperarea memoriei partizanilor

făgărășeni? Desigur că după 1989...
Ioana Haşu: După 1989, dar destul de mult după acest an. Eu, de
pildă, nu am aflat din familie mai nimic, pentru că după zeci de ani de
tăcere, de frică şi de marginalizare, era foarte greu ca, dintr-o dată, să
se vorbească despre lucrurile acestea. Trauma comunismului a rămas
o rană deschisă în multe familii și comunități. Mai târziu mi-am dat
seama că un foarte mare rol în căutarea mea l-a avut întâlnirea cu Ion
Gavrilă Ogoranu, care a fost conducătorul grupului de rezistenţă din
nordul munților Făgăraș. A fost o întâmplare neobişnuită, un prim
contact cu bunicul meu şi o primă dorinţă de a-l cunoaşte pe acest bu-
nic, despre care nu știam mai nimic. Într-un fel, domnul Ogoranu m-a
cunoscut fără să mă cunoască. Ne-am întâlnit întâmplător, înainte de
anul 2000, pe vremea când eu lucram la un ziar din Făgăraş. A venit să
caute pe cineva. Întâmplător, în ziua respectivă nu era nimeni la servi-
ciu, toți erau plecaţi. Tot întâmplător, eu am rămas la secretariat.
Reporter: Acest „întâmplător”, între ghilimele...
Ioana Haşu: Da... Acest „întâmplător” nu prea există; după pă-
rerea mea, nimic nu este întâmplător. Deci domnul Ogoranu a venit,
i-am spus că nu este acolo persoana pe care o căuta, iar el a zăbovit,
s-a uitat la mine... Mi-am dat seama că se întâmplă ceva, dar nu știam
despre ce e vorba. Până la urmă m-a întrebat: Cum te cheamă? I-am
spus, iar apoi m-a îmbrăţişat, s-a emoționat... Pentru mine era ciudat,
pentru că nu înţelegeam ce se întâmpla, nu ştiam cine e, nu-l văzu-
sem niciodată, iar numele meu nu ştiam ce poate să însemne pentru
el. În fine, mi-a spus că el a fost cu bunicul meu în munți. Apoi mi-a
mărturisit că din momentul în care m-a văzut a avut o tresărire şi i
s-a părut că îl vede pe bunicul meu, Gheorghe Hașu. În clipa aceea,
înainte să vorbim, a fost sigur că sunt nepoata prietenului lui, deși
nu mă cunoștea. M-a întrebat cum mă cheamă doar ca să aducă cum-
va întâmplarea în firesc.
Reporter: Extraordinar!
Ioana Haşu: Atunci a fost, într-un fel intermediat, o primă în-
tâlnire a mea cu bunicul meu, despre care nu ştiam mai nimic la
momentul respectiv. În anii care au urmat, am povestit mult cu
469
domnul Ogoranu, am lucrat împreună, apoi am citit memoriile

sale. Mult mai târziu, abia acum câțiva ani, am început să studiez
tema în arhivele Securităţii.
Reporter: Practic acolo, în munţii Făgăraș, erau două grupări de
partizani, după câte am înţeles.
Ioana Haşu: Da. Pe versantul nordic al Făgărașilor era gruparea
condusă de Ion Gavrilă Ogoranu, cel despre care am vorbit.
Reporter: Singurul supravieţuitor?
Ioana Haşu: Au fost doi supravieţuitori: Ion Ilioiu, care a murit
acum o jumătate de an, în octombrie 2012, şi Ion Gavrilă Ogoranu,
care a murit în luna mai 2006.
Reporter: Deci, era un grup pe versantul acesta nordic, în care a
fost bunicul dumneavoastră...
Ioana Haşu: Da; și încă un grup pe versantul sudic, un grup foar-
te cunoscut, condus de Toma Arnăuţoiu, originar din Nucșoara.
Reporter: Și aveţi intenţia să mergeţi mai departe cu acest itine-

rar de rememorare, de povestire? Adică prevedeţi un material care să
fie la îndemâna cât mai multor oameni? Din punctul meu de vedere,
l-aş introduce obligatoriu în învăţământ.
Ioana Haşu: Cu ajutorul lui Dumnezeu, sper să reuşesc să scriu

poveştile partizanilor, poate să fie disponibile și pe un site dedicat
acestui grup de rezistenţă. O altă idee în lucru este un documentar
video. Pe lângă aceasta, care sunt toate la stadiul de proiect, lucrez de
mai mult timp cu copii în cadrul unui atelier interactiv pe tema insta-
urării comunismului în România și a rezistenței împotriva regimului.
Reporter: Unde lucraţi?
Ioana Haşu: Sunt activități de voluntariat, făcute în timpul li-
ber. Lucrez cu copiii din diverse locuri unde oamenii au disponibi-
litatea și dorința să discute despre această temă: în tabere, unități de
învățământ, în școli parohiale.
Reporter: Cred că, deocamdată, un loc foarte bun este Biserica.

Ioana Haşu: Poate fi. Şi în şcoli sunt foarte mulţi profesori des-
chişi, chiar profesori de istorie cu care am colaborat, alături de care am
avut experiențe frumoase.
Reporter: Da. Este extraordinar de important ca această informa-
ţie, această trăire până la sacrificiu, până la martiriu, să fie cunoscută
de către toţi, pentru că mulţi oameni nu ştiu.
Ioana Haşu: E firesc să nu ştie. Nu s-a prea vorbit despre asta în sfe-
ra publică, deși lucrări de specialitate s-au mai publicat în ultimii ani.
Reporter: S-a ascuns.
Ioana Haşu: O vreme s-a ascuns, iar apoi nu s-a descoperit, nu
s-a spus, nu s-a respus povestea aceasta. Trebuie mai întâi descope-
rită, apoi scrisă / spusă, trebuie aşezată cu discernământ, cu calm, cu
atenție, fără resentimente și pasiuni...
Reporter: Cu Dumnezeu şi puterea Lui. Înainte de a încheia

această discuţie, o să vă rog să-i enumeraţi pe cei 12.
Ioana Haşu: Ion Gavrilă Ogoranu a fost conducătorul grupului
de rezistenţă începând din 1952. Înaintea lui, conducătorul grupului
a fost Andrei Haşu, care era fratele bunicului meu. Era cel mai în
vârstă dintre ei, a fost ucis în 1952 prin trădare (ca şi ceilalţi), iar tru-
pul răstignit pe uşa căminului cultural din sat. Apoi bunicul meu –
Gheorghe Haşu. Ion Ilioiu – care a murit la sfârşitul anului 2012. Mai
era un Haşu – Laurean Haşu, se pare că nu e o legătură cunoscută
de rudenie între cele două familii Hașu. Mai departe: Victor Metea
şi Toma Pirău, ambii din acelaşi sat de lângă Făgăraş, Ileni. În fine:
Remus Sofonea, Gheorghe Şovăială, Gelu Novac, Ioan Novac, Ioan
Chiujdea și Ioan Pop, prietenul cel mai bun al bunicului. Ei sunt,
sper că n-am uitat pe nimeni. Dar au fost mulți cei care au fost alături
de ei, direct sau indirect.
Reporter: Dumnezeu să-i odihnească!
Ioana Haşu: Dumnezeu să-i odihnească şi să ne dea putere şi
nouă să lucrăm ce este de lucrat în legătură cu istoria noastră recentă
şi să învăţăm ce este de învăţat din poveştile lor. Au fost nişte oameni
obişnuiţi, absolut obişnuiţi, ca oricare dintre noi, care însă au avut o
471
tărie extraordinară, curaj, demnitate, care au ieșit din comun prin tră-
irea lor, prin reacția lor la niște evenimente date.
Reporter: Cred că şi o putere de credinţă şi iubire pentru Dumnezeu.
Ioana Haşu: Sigur, veneau din familii stabile, aveau o educaţie
solidă, bazată pe valori tradiţionale. Poate de asta nu au cântărit foarte
mult decizia lor, practic nu au avut ce să aleagă. După părerea mea, nu
a fost atât o alegere, cât singura reacţie posibilă pentru ei, o atitudine
firească, luând în considerare educaţia de la bază. N-au stat să cântă-
rească dacă o fi mult să murim, dacă prețul e prea mare, dacă o fi bine
să apucăm pe calea asta, dacă o fi prea greu, dacă nu s-ar putea şi mai
simplu... Au mers înainte pentru că n-au putut face altfel.
Reporter: În afară de faptul că n-au putut – iertaţi-mă că vă între-
rup – cred că era şi o decizie lucidă, o atitudine foarte hotărâtă în faţa
unei situaţii în care conştientizau calamitatea care venea.
Ioana Haşu: Bineînțeles. Tocmai de asta spun că, într-un fel, n-au
avut de ales: pentru că îşi dădeau seama foarte bine care este situația
și care sunt opțiunile. Nu era loc pentru altceva.
Reporter: Da, în sensul ăsta.
Ioana Haşu: În sensul ăsta se poate spune că n-au avut de ales.
Îşi dădeau seama că ceea ce se întâmpla nu poate fi acceptat, că este
ceva în faţa căruia nu poţi rămâne neutru, nu poţi spune că e prea di-
ficil să lupţi.
Reporter: Aveau cumva un motto a lor, un crez, o declaraţie de
credinţă?
Ioana Haşu: Nu ştiu să fi avut vreun motto, dar a rămas acel Tes-
tament al Grupului Carpatin Făgărășan. Ştiu din declarațiile lor de la
Securitate că întâlnirile lor începeau şi se terminau cu rugăciuni, că de
fiecare dată când se întâlneau se rugau, că aveau ore de studiu biblic,
mai ales iarna, când îşi permiteau să rămână într-un adăpost.
Reporter: Am înţeles că este scrisă și o carte.
Ioana Haşu: Ion Gavrilă Ogoranu şi-a scris memoriile: Brazii se
frâng, dar nu se îndoiesc. Primele două volume sunt amintirile sale des-
pre perioada din munți, după care continuă cu alte volume de docu-
mente din arhiva Securității și interviuri. N-a apucat să citească toate
arhivele CNSAS, pentru că sunt foarte multe. Pe numele grupului de
rezistenţă din Făgăraşul nordic, cel despre care vorbim, sunt 157 de
dosare, iar un dosar are sute de file.
Reporter: Da, e substanţial. Aveţi mult de lucru, înţeleg.
Ioana Haşu: Se poate spune și asta...
Reporter: Să vă dea Dumnezeu sănătate şi sigur veţi găsi sprijin
şi-n cei de aproape...
Ioana Haşu: De aproape sau de departe. Dumnezeu a trimis în-
totdeauna oamenii potriviți, exact atunci când a fost nevoie.
Reporter: Sper să mai veniţi la Oaşa.
Ioana Haşu: Cu drag.
Reporter: Cu drag, așa. Vă mulţumesc, doamnă Ioana Haşu. Vă
doresc putere de lucru, sănătate şi Dumnezeu să fie cu dumneavoastră
şi cu noi toţi în toate cele drepte.
Ioana Haşu: Să fie. Eu mulţumesc.
Partea a IV-a
*
Reportaje
despre tabără
s
Cete îngereşti la Mănăstirea Oaşa
convocate de Părintele Galeriu
Costion Nicolescu
Reportaj publicat
în revista Formula AS
Anul acesta, între 18 şi 27 iulie, a avut loc la Mănăstirea Oaşa „Ta-

băra naţională studenţească Părintele Teofil Părăian”. Ediţia din acest an
a beneficiat, alături de mănăstire, de un număr mai mare de co-organi-
zatori decât de obicei: Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti, Asocia-
ţia Părintele Galeriu din Bucureşti, ASCOR – filialele Timişoara, Oradea,
Alba Iulia şi Craiova, Liga Studenţilor – Timişoara, Cluj şi Oradea, Aso-
ciaţia Pro Tinereţe din Alba, Organizaţia Tinerilor din Sibiu.
Sunt deja 19 ani de când se organizează această tabără. Ea a fost
pornită ca urmare a unui „vicleşug” duhovnicesc. Obştea îl îndrăgea
foarte tare pe Părintele Teofil şi dorea să-l aibă din când în când pentru
câteva zile în mijlocul ei pentru folos duhovnicesc. Ca să-l convingă
mai lesne să vină şi, totodată, ca să profite cât mai multă lume de ve-
nirea lui acolo, au inventat această tabără. După trecerea la Domnul a
Părintelui, în anul 2009, au stat în cumpănă dacă să continue sau nu,
considerând că atracţia taberei o constituia marele duhovnic. Până la
urmă, au decis să meargă mai departe şi au asistat la producerea unui
mic miracol. De unde până atunci numărul participanţilor era de circa
50, în primul an după moartea Părintelui, în 2010, el a crescut brusc la
150. Şi a continuat să crească, încât acum trebuie să se facă o anumită
selecţie, deoarece capacitatea de găzduire a mănăstirii este totuşi limi-
tată. Anul acesta, de pildă, au fost aproximativ 250 de participanţi.
Tema stabilită pentru ediţia din acest an a fost „Părintele Galeriu
– astăzi”, datorită faptului că s-au împlinit zece ani de la mutarea la
Domnul a bunului Părinte. Frumoasă această întâlnire a celor doi pă-
476 Costion Nicolescu
rinţi emblematici ai Bisericii noastre, unul monah şi altul de mir, prin

intermediul taberei de la Oaşa. Totodată, trebuie observat că strânge-
rea în jurul Părintelui Galeriu într-o mănăstire a fost cât se poate de
potrivită, pentru că fiinţarea sa avea o vădită componentă monahală.
În plus, pe lângă tema principală, organizatorii au dorit să dea
şi un caracter combativ prelegerilor şi dezbaterilor aferente, având în
vedere avalanşa de provocări pe care societatea contemporană decreş-
tinată şi secularizată le pune azi în faţa creştinilor, dar poate mai cu
osebire în faţa tinerilor: propaganda homosexuală, avortul, pornogra-
fia, asaltul mediatic, poluarea de toate felurile, inclusiv cea spiritu-
ală, CIP-urile de tot felul, jocurile electronice, hrănirea nesănătoasă,
corectitudinea politică, regionalizarea, noua Constituţie, însingurarea,
incomunicabilitatea şi multe altele.
Am fost şi eu chemat acolo pentru că-l cunoscusem cât de cât
pe cu totul şi cu totul minunatul Părinte Constantin Galeriu şi să dau
mărturie despre el. Aşa sunt oamenii care au bineplăcut lui Dumne-
zeu, te ajută şi te ţin în preajmă şi după moarte.
Am fost cules de la staţia de metrou Gorjului de Andrei Dîrlău,
unul dintre organizatori, care s-a ocupat de persoanele invitate să le vor-
bească tinerilor din tabără. Ajunşi spre Râmnicu Vâlcea, am ales să mer-
gem nu pe la Sebeş, ci pe Transalpina. Până să ajungem la ea am lăsat
de-o parte şi de alta a şoselei obiective culturale ispititoare (căci sunt şi
ispite bune!): mănăstirile Cotmeana, Bistriţa şi Arnota, Govora, Hurezi,
Polovragi... În fine, am ajuns la Novaci şi am aburcat pe Transalpina.
Asfaltată aproape complet de câţiva ani, Transalpina este şoseaua care
atinge cota cea mai înaltă dintre şoselele noastre (Pasul Urdele – 2145m).
Este de un pitoresc aparte, mai ales când traversează plaiurile înalte.
Serpentinele sunt nenumărate. Încărcată până la refuz cu cărţi ale Pă-
rintelui Galeriu publicate de Editurile Anastasia şi ASA Media, maşina
trăgea din greu. Se ştie că străbunicul Transalpinei, primul drum de tra-
versare a munţilor Parâng, a fost construit de armatele romane pentru
a ajunge la Sarmisegetuza. La Uniaţie, acesta a fost şi drum de bejenie
pentru o mulţime de mărgineni care au vrut să se sustragă persecuţiilor
catolice. Dincoace de munţi, în nordul Olteniei, ei au întemeiat o serie
de sate care au păstrat tradiţia mărgineană până în zilele noastre. După
1930 drumul a fost pavat, la iniţiativa lui Carol al II-lea, care a şi parti-
cipat la inaugurarea lui, în 1938 în satul Poiana Sibiului. Sunt bătrâni
Cete îngereşti la Mănăstirea Oaşa 477
foarte bătrâni care-şi amintesc de acel moment cu totul special pentru

locuitorii zonei. Undeva am observat pe marginea şoselei o placă discre-
tă care menţionează, amintind: „Drumul regelui”.
Pentru mine, drumul acesta a fost şi un prilej de nostalgice adu-
ceri aminte. L-am făcut la începutul anilor ’70 cu Maria, soţia mea.
Am plecat din Novaci cu rucsaci destul de grei în spate, am mers la
început pe jos, apoi în lada din spate a unui camion până la Rânca,
şi din nou pe jos până la cabana Oaşa. Pe urmă, la vale, pe Valea
Sebeşului, când pe jos, când cu maşinile de transportat buşteni de la
exploatările forestiere. Totul era atunci mai sălbatic, iar apa Sebeşu-
lui încă neregularizată, peste măsură de învolburată şi de năvalnică.
Civilizaţia aduce vagi conforturi, dar ofileşte în mare măsură farme-
cul sălbăticiei, al de-neatinsului.
Eram acum pentru a doua oară la Mănăstirea Oaşa. Mai fuse-
sem anul trecut, doar în trecere, cu prilejul unei tabere ţinute primă-
vara, când s-a profitat de ziua liberă de 1 Mai, legată de un sfârşit de
săptămână. Este un loc frumos, pe malul unui lac de acumulare, la
poalele muntelui Frumuşica. Clima este însă una specifică de munte,
ca atare destul de aspră. Vara nu durează mai mult de două luni.
„Toamna începe la Sfântul Ilie”, îmi spunea Părintele Stareţ Iustin
Miron. Cu alte cuvinte, a început – în chip nevăzut – chiar după în-
ceputul taberei „de vară”.
Înainte de ajungerea mea, în dimineaţa zilei de joi 18 iulie, a fost
sfinţit subsolul noii biserici de către Înaltpreasfinţitul Irineu, ierarhul
locului – arhiepiscop al Alba Iuliei. Acum un an nu era acolo decât
groapa pentru fundaţie. Probabil că peste un an zidirea noii biserici
va fi terminată. Deja zidurile au ajuns la o înălţime de circa trei metri.
Sunt toate premizele ca să fie o biserică frumoasă. Tot locul va fi şi mai
frumos când urmele şantierului vor dispărea. Arhitectura subsolului
noii biserici este una izbutită, plăcută. Pereţii sunt cu cărămidă apa-
rentă, decupările spaţiului şi ferestrele sunt bine proporţionate, deno-
tând bun gust. Două foarte izbutite mari icoane împărăteşti te fixează
cu gândul la Iisus Hristos şi Maica Lui. Ca atare, locul te adună, te
îndeamnă la concentrare în rugăciune.
Din primul moment mi-au sărit în ochi miile de rândunele şi ze-
cile lor de cuiburi lipite de clădirile mănăstirii. Pe vremea copilăriei
mele erau destule şi în Bucureşti, dar acum au dispărut cu totul.
În cameră, pe masă, o foaie de hârtie m-a pus rapid şi limpede în

cunoştinţa exigenţelor şi programului mănăstirii: tăcere, cât mai multă
tăcere, slujbe, ascultări, mesele...
Nu mult timp după sosirea în mănăstire, după ce am fost cazaţi
cu toţii, Oana Prajea, de la Oradea, una dintre veteranele şi organi-
zatoarele taberei, mi-a transmis sugestia părintelui Stareţ Iustin de a
avea întâlnirea mea cu tinerii chiar în seara aceea, pentru că acum aş
avea mai mult timp, pe când a doua zi, când era, de fapt, prevăzută
începerea programului, vor fi mai mulţi vorbitori şi timp mai puţin de
expunere. Am făcut bucuros această ascultare. Nu aveam prea clar în
minte planul de expunere, dar m-am lăsat în voia Domnului şi bine am
făcut. Şi, într-adevăr, a fost o întâlnire realizată (desfid în legătură cu
prezenţele mele numirea de conferinţă, cu totul inadecvată). Am reuşit
să comunicăm. Lucrul acesta s-a văzut din faptul că în zilele următoare
cei care au participat au venit să mă consulte în legătură cu diverse
probleme spirituale ale lor, ba mulţi şi-au exprimat dorinţa de a mai
avea o întâlnire. Din păcate nu a mai fost timp pentru aşa ceva şi am
rămas în continuare un simplu observator atent. Sigur, lucrurile aces-
tea sunt periculoase, pentru că orgoliul abia aşteaptă să scoată capul
şi să se umfle în pene. Apoi el poate creşte la cote şi mai periculoase,
dacă începi să consideri că alţii sunt mai mândri decât tine. Cum spu-
nea părintele Marc-Antoine Costa de Beauregard, ortodoxie + mândrie
conduc la ceva catastrofal. Nu merg absolut deloc împreună!
Le-am vorbit tinerilor despre felul în care l-am cunoscut şi l-am
receptat eu pe Părintele Galeriu. Un om pitoresc, părând uneori oare-
cum „aerian”, dar, în fond, un bun cunoscător al tuturor tendinţelor
spirituale din varii domenii, un mare „actor” liturgic, cu un excepţio-
nal dar al retoricii, un om fără timp, dar care-şi făcea totdeauna timp
pentru a răspunde solicitărilor credincioşilor, un mare „risipitor”, care
era gata să dea tot ce avea (mai puţin cărţile), un om „enervant” pentru
cei care nu suportau dojana implicită pe care le-o făcea statura lui du-
hovnicească, un om al iubirii neprecupeţite, un om al rugăciunii con-
tinue (rugăciune în mod evident ascultată de Dumnezeu), un Părinte
în sensul autentic al cuvântului şi al Cuvântului, ca atare un prieten al
lui Dumnezeu. Un om care ocupa deplin locul în care se afla, un om
al bucuriei molipsitoare, un om cu care se putea comunica direct, fără
ocolişuri, un preot modern, în sensul adânc şi deplin al cuvântului,
cu alte cuvinte un om care contribuia la construirea frumoasă a epocii

sale, în ciuda vitregiilor ei de tot felul. Părintele Galeriu îi îndemna
mereu pe cei ce intrau în sfera sa duhovnicească să-şi „trăiască unicita-
tea”, cu alte cuvinte să-şi cunoască dăruirile şi să le rodească ca atare,
fără crispare şi fără obsesia de a se compara mereu cu alţii. Spre acest
fel de trăire i-am îndemnat pe tinerii participanţi.
Apoi am arătat pericolul pe care-l reprezintă invazia urâtului în
lumea de astăzi. Ca atare, cum este nevoie de cultivarea frumosului
pe toate căile posibile. Biserica Ortodoxă s-a propus lumii de-a lungul
veacurilor, de la începuturile ei şi până târziu, prin frumuseţe. Frumu-
seţea arhitecturii, frumuseţea cântării, frumuseţea picturii, frumuse-
ţea textelor liturgice, cel mai adesea poetice, chiar şi frumuseţea aro-
matelor, şi nu în ultimul rând, frumuseţea relaţiilor… Abdicarea de la
frumuseţe înseamnă abdicare de la suflul trăirii ortodoxe. În fond, cât
de îndreptăţită era observaţia lui Dostoievski: „Frumuseţea va mântui
lumea”! Olivier Clément îl considera pe marele scriitor rus cel mai im-
portant teolog al veacului al XIX-lea. I-am sfătuit pe cei de faţă să fie
mereu în deprinderea, căutarea, aflarea şi promovarea frumosului, ca
mijloc de tămăduire într-o lume tot mai bolnavă spiritual.
Dimineaţa, de la 9 la 14, când nu este duminică sau sărbătoare,
participanţii merg la ascultări. În prima zi de tabără, vineri, acestea au
fost împărţite chiar de părintele Stareţ, asistat de iconomul mănăstirii,
părintele Platon. În prealabil, stareţul a rostit un scurt cuvânt de întâm-
pinare şi de arătare a rânduielilor de comportament în mănăstire. Fie-
care îşi alegea ascultarea în funcţie de preferinţe, dar ţinându-se cont
şi de numărul de oameni necesari la lucrarea respectivă. Ascultările au
fost cam acestea: la bucătărie, la trapeză, la fân, la grădină, la pangar, la
încăperile în care se păstrează costumele de port ţărănesc ş.a.
Am ales să merg la fân, pentru că lucrarea asta îmi amintea de
vacanţele copilăriei şi ale adolescenţei, dar şi de dragul părintelui Ius-
tin, care conducea această ceată. S-a întors spre uscare iarba recent
cosită, apoi, cum se întrevedea o ploaie, ea a fost pusă pe nişte capre
spre uscare (după un model maramureşean, după cum mi-a precizat
părintele Iustin). Se lucra, în principal, cu greblele şi furcile. Fetele dă-
deau la furcă cot la cot cu băieţii, ba, unele din ele mai abitir şi mai cu
râvnă decât ei. Se vedea imediat cine mai avusese de-a face cu muncile
de la ţară şi cine nu.
Când am ajuns eu la Oaşa, tocmai descindea din autocarul care-i

adusese la gara din Sebeş un grup de participanţi. Atrăgeau atenţia înde-
osebi fetele, cam toate cu fusta lungă până în pământ şi îmbrobodite mai
serios sau mai simbolic. Asta este ţinuta de mănăstire, dar multe dintre
ele o folosesc şi în lume. Un uşor aer sectar părea a se insinua, dar, odată
intrat în mijlocul lor, vedeai că nu este deloc aşa. Pe urmă, după cum
aveam să observ, şi felul de a te lega la cap putea să dea loc la o anumită,
uşoară şi discretă cochetărie. Cu alte cuvinte, cele ce se preocupau ştiau
să introducă frumuseţea chiar şi în sânul ternului sau al banalului. Îmi
păreau că cei mai mulţi dintre ei au adevărate chipuri de îngeri, pe care,
de altfel, cu diferite prilejuri, le-am fotografiat cu o plăcere nesfârşită.
Cum scriam undeva, chipurile sunt precum catapetesmele. Nu ascund,
ci dezvăluie întru o mai bună intuire a tainei fiinţei. Erau atât studenţi,
cât şi elevi, dar şi unii tineri care au absolvit facultatea, care au rămas pri-
eteni apropiaţi ai mănăstirii. Mulţi dintre ei, după cum aveam să constat,
cu rezultate foarte bune la învăţătură, premianţi sau chiar şefi de promo-
ţie, unii cu două facultăţi, cu mastere sau în curs de a-şi face doctoratul.
Aveam sentimentul clar că ei se constituie, cu adevărat, într-o speranţă
validă privind viitorul spiritual şi moral al acestei ţări.
De bună seamă credincioşi, participau cu râvnă la rânduiala li-
turgică a mănăstirii, destul de solicitantă, care se desfăşoară după mo-
del athonit. Adică în zilele obişnuite cu slujbe de noapte, de la ora 3 la
ora 8, iar în ajun de duminici sau de mari sărbători, cu privegheri de la
7 seara la 12 noaptea. Frumuseţea şi dulceaţa slujbelor de noapte este
neînchipuită! La început îţi vine puţin greu, dar după ce intri în ritm
nu te-ai mai sătura de ele! Îi aflai cu multă voioşie la drumeţii, dar cu
aceeaşi voioşie binefăcătoare şi molipsitoare şi la ascultări. Poate de-
veneau uşor obosiţi numai când conferinţele se prelungeau prea mult
într-o sală care nu avea destul aer pentru numărul mare de partici-
panţi. Nu lipseau glumele, numai că ele rămâneau totdeauna decente
şi cu un umor de bună calitate. Sigur, inevitabil şi firesc, se mai şi flirta,
dar totdeauna într-un anumit duh bun şi frumos, aparte, cu o vădită
delicateţe. Mi s-au părut atât de frumoşi! Chiar şi cei nu atât de chipeşi
erau frumoşi... Apoi strălucirea aceea înrourată din ochii lor… Trăiau
bucuria de a fi împreună, de a se întâlni cu oameni din alte părţi, din
alte centre universitare, de a convorbi între ei mai aprins sau mai calm,
de a lega prietenii, de a deschide noi orizonturi. Pentru câteva zile, la
Oaşa, tinerii intră cu toată fiinţa într-o rânduială ascetică de o nesfâr-

şită frumuseţe. Deprind un fel mai înalt de trăire, care nu este deloc
constrângător, ci eliberator de energii spirituale şi nu numai. Cei care
se pricep, îndeosebi cei de la Teologie, sunt integraţi, pe cât posibil, şi
în programul de slujire liturgică.
Au fost şi câţiva, puţini din cauza puţinului timp petrecut acolo,
pe care i-am cunoscut oarecum mai îndeaproape. Nu se putea să n-o re-
marc din primul moment pe Oana Calen, cu chipul ei de o vădită fineţe,
o frumuseţe blândă şi inteligentă, augustă, o prezenţă care te aşează de
la prima vedere pe calea cea bună a iubirii contemplative. Totul respiră
la ea bună cuviinţă şi bună mireasmă. Una dintre fetele acelea pe care
nu poţi să le atingi cu vreun gând alături, ci numai să le copleşeşti cu
toate florile pământului şi cu toate gândurile înflorite. Este din Buzău. A
terminat Ştiinţe Politice la Bucureşti, secţia în limba franceză, iar acum
pregăteşte un master în istorie culturală care va fi luat la Paris.
Prin ea am dat de iubitul ei, Marius Călin, originar din părţile
Sloboziei, absolvent de Teologie la Bucureşti, cu master, care acum
învaţă vârtos germana la Sibiu, pentru a-şi putea desăvârşi în continu-
are studiile în Germania, pentru început cu un nou master, iar apoi cu
un doctorat. Un băiat aşezat, care se pare că s-a aşezat tot mai mult în
vremea din urmă, care ştie ce vrea, care s-a ataşat definitiv de Muntele
Athos şi de valorile lui, pentru care exigenţele creştine au devenit mod
de gândire şi mod de viaţă, care ştie cum să păşească de-acum în viaţă
şi cum să şi-o construiască demnă şi frumoasă, încât să nu se ruşineze,
ci, dimpotrivă, ea să devină pilduitoare pentru alţii.
Erau atât de frumoşi împreună cu gesturile lor de iubire, delicate,
tandre, conţinute, deplin mărturisitoare. Ştiu deja să se aştepte şi să-
şi fie prezenţi unul altuia, chiar şi atunci când drumul vieţii îi va ţine
încă pentru lungi perioade departe unul de celălalt. Dar ce frumoasă
le va fi apoi deplina aşezare împreună!
În sfârşit, iat-o şi pe Ioana Gherghe, trăgându-se din Brăila, având
licenţă şi master (ambele cu 10 „curat”) la Teologie, la Bucureşti, dar ur-
mând acum şi Dreptul. Din impure motive obscure, nimeni nu vrea s-o
accepte la doctorat, măcar pentru examen. O fată care i-a impresionat pe
cei din tabără prin calităţile ei vocale native. Cu ea aveam să fac drumul
de înapoiere, în autocar, de la Sibiu la Bucureşti. O însoţire binefăcătoa-
re! Aveam să descopăr un caracter hotărât, direct, sincer, pentru care
demnitatea reprezintă o valoare sine qua non. Gata să meargă împotriva

curentului de decădere morală şi spirituală al vremii, să reziste la orice
presiuni de mentalitate necreştină, indignată de căderile flagrante pe
care le vede în jurul ei la oameni al căror comportament ar trebui să fie
exemplar, dar este, dimpotrivă, mult smintitor. O fată muncind până
la epuizare cu nădejdea că Dumnezeu îi va împlini până la urmă toate
aspiraţiile majore. O frumuseţe atipică, interesantă…
Cât de frumoasă a fost şi seara aceea când ne-am dus, o ceată de
vreo 20-25, cu fratele Simeon la mâncat şi cules de afine. Fratele Sime-
on, care a stat doi ani la Muntele Athos, la noi, la Prodromu, este un om
de o maximă simplitate şi delicateţe. Un bun cunoscător al coclauri-
lor din împrejurimile mănăstirii, el se ocupă în mod curent de grădina
acesteia. Ne-am suit cu el până la crucea pusă pe vârful Fetiţa. Pe drum,
la urcare şi la coborâre, îndelungi popasuri în tufişurile de afine, încăr-
cate de roadă numai bună de mâncat. De sus, de pe culme, se putea
vedea de-o parte lacul Oaşa, cu mănăstirea pe malul lui, precum şi dâra
constituită de Valea Frumoasei, atât de măiestru descrisă de Mihail Sa-
doveanu. (Cât de bine le-ar face oamenilor de astăzi un contact, măcar
din când în când, cu limba marelui romancier şi cu felul lui de a privi
natura!) Am poposit la crucea de pe vârful Fetiţa. Prin pajiştea de cul-
me, ca şi prin fâneaţă, flori de o frumuseţe şi o delicateţe paradiziacă.
Din păcate, nimeni nu a ştiut să-mi spună cum se cheamă. De partea
cealaltă se vedeau Vârful lui Pătru şi Şureanu, piscuri înalte de peste
2000 de metri, care chemau la drumeţie, ceea ce unii dintre studenţi
şi-au propus să şi facă într-una din zilele următoare. Şi nu pot uita ges-
tul pur şi simplu, de o mare delicateţe şi de vădită tandreţe, făcut cu
multă discreţie, dar destul de ferm, al unei fete care, la coborâre, mi-a
întins, irezistibilă, câteva crenguţe de afin din buchetul ei. Le-am dus
cu mine la Bucureşti şi le-am pus la uscat... După cum, cu o zi înainte,
un băiat extrem de sensibil din Oradea, preocupat de dobândirea rugă-
ciunii inimii, mi-a dăruit cu multă căldură sufletească o cruce din şnur,
împletită de el însuşi. Aceste gesturi, ivite din senin, fac farmecul vieţii,
te mişcă până în afundul sufletului, te îmbunătăţesc. Cât mi-aş dori s-o
reîntâlnesc pe fata aceea şi să stăm puţin la povestit împreună!
Vorbitorii la ale căror intervenţii am asistat au fost, toţi, oameni
care s-au aflat pe parcursul unor perioade mai scurte sau mai lungi, de
obicei mai lungi, în preajma Părintelui Constantin Galeriu.
Părintele misionar Emanuel Ganciu s-a referit la faptul că, pen-

tru asprele lupte morale şi identitare ce sunt de dus în prezent, este
nevoie ca cei ce sunt creştini să fie pregătiţi ca atare. Principala armă
rămâne rugăciunea, dar numai ea nu este suficientă. Şi a făcut trimite-
re la exemplul luptătorilor interbelici…
Părintele Cristian Galeriu a vorbit despre duhul viu al Părintelui
Constantin, despre gândirea sa profundă. A adus anumite mărturii
despre cele ce le-a văzut şi le-a auzit stând mai mult în preajma buni-
cului său. Consideră că stilul iubitor şi făptuitor al Părintelui se poate
constitui într-un model pentru vieţuitorii creştini de astăzi care-şi asu-
mă integral această condiţie.
Profesorul universitar Ştefan Trăuşan-Matu, de la Universitatea
Politehnică din Bucureşti, le-a vorbit tinerilor despre inteligenţa arti-
ficială şi limitele ei. Tema a stârnit îndeosebi interesul băieţilor, mult
mai preocupaţi de domeniu decât fetele.
Părintele Nicolae Dură, de la parohia românească din Viena, a
constituit o prezenţă deosebit de agreabilă. Este un om extrem de plă-
cut, un teolog bine pregătit, vorbind entuziast, într-un duh optimist.
Auzisem numai lucruri de laudă despre el, ceea ce acum avea să mi se
confirme. Tema sa a tratat despre libertatea interioară şi cea exterioară
a creştinilor în societatea contemporană.
Doctorul Pavel Chirilă s-a referit la o temă mai rar tratată, anume
a vorbit despre prigoana cea venită din lăuntrul Bisericii, în situaţii în
care „creştini neeretici prigonesc creştini neeretici”. Este bine infor-
mat, dispune de semnificative date statistice medicale de ultim mo-
ment. Este mereu cu zâmbetul pe buze. Deşi vorbeşte despre situaţii
grave şi pericole grave care ameninţă lumea de astăzi, din punct de
vedere medical şi din punct de vedere bioetic, prin acest zâmbet cald
anulează spăimântările dezarmante. El însuşi este cel mai bun medi-
cament homeopat şi durerile ţi se alină şi numai când îl priveşti şi îi
stai în preajmă. Şi-a început cariera de medic la Urgenţă şi contactul
zilnic, acolo, cu moartea l-a condus la asumarea dorinţei de a-i ajuta
pe cei aflaţi în situaţii extreme. De aici, hospice-ul „Sfânta Irina” de
la Voluntari, de aici spitalul pentru tratarea bolnavilor de cancer, în
construcţie avansată la Nera, locul său de baştină. Totodată, doctorul
Chirilă este ctitor de mănăstiri (Christiana, Nera), iar pe multe altele
le-a ajutat în fel şi chip. Doctorul Pavel Chirilă nu numai că este un
luptător neobosit al Bisericii Ortodoxe, dar este un luptător care, spre

deosebire de mulţi alţii, are mai numeroase izbânzi, pe fronturi pe
care lupta nu este deloc uşoară. Este deja un înţelept al Bisericii, pe
care multe persoane sporite duhovniceşte îl consultă şi căruia îi cer
ajutorul, atât pentru probleme trupeşti, cât şi pentru cele spirituale.
Eu, când îl întâlnesc, simt o dorinţă irezistibilă de a-l îmbrăţişa. Con-
ferinţa sa a stârnit, cum era şi firesc, mult interes şi s-a bucurat, după
aceea, de cele mai multe întrebări din partea participanţilor.
Deosebit de interesant a fost expozeul profesorului universitar de
ştiinţe economice Costea Munteanu. El a extras din scrierile Părintelui
Galeriu o întreagă doctrină a felului optimist în care vedea acesta ten-
dinţa oamenilor de ştiinţă în timpul din urmă. Anume, cum ei ajung la
recunoaşterea limitelor de cunoaştere ale ştiinţei şi la o deschidere mai
mare spre sfera spirituală a credinţei, pe care nu o mai văd în contra-
dicţie cu ştiinţa. Construcţia profesorului universitar a fost de un mare
rafinament hermeneutic, ca atare şi convingătoare. Din bibliografia la
care făcea referinţă în expunere mai reieşeau şi domeniile deosebit de
variate de care se preocupa Părintele, adesea cu destulă acribie, nu ca
să devină un specialist al lor, ci ca să le desluşească vectorii întru dez-
voltare viitoare. Viziunea optimistă a Părintelui Galeriu în legătură cu
evoluţia spirituală a ştiinţei este de luat în seamă, in ciuda scepticis-
mului multora, deoarece ea aparţine unui vizionar.
Cornel Constantin Ciomâzgă, ieşit anume pentru această tabără
din retragerea (din lume) în care vieţuieşte de ani buni, lucrând fără
precipitare la o nouă carte, a pus în faţa tinerilor, propunându-le, înal-
te idealuri de asceză monahale, îndemnând la asumarea şi trăirea lor.
L-am pierdut pe părintele Petre Comşa, deoarece am plecat la
afine, neştiind că venise şi urma să vorbească după masa de seară.
Expunerea sa s-a referit la icoana făcătoare de minuni Maica Domnului
Prodromiţa – „Chipul românesc al Maicii Domnului”.
Obştea de la Oaşa este una a simplităţii şi a firescului. Ea pare
construită după chipul şi asemănarea stareţului ei, după cum şi părin-
tele stareţ pare o oglindire a obştii pe care o conduce slujind-o. Mem-
brii ei sunt caracterizaţi prin delicateţe, demnitate, slujire sinceră şi
devotată a aproapelui şi a lui Dumnezeu. Ascultările se fac cu plăcere,
cu bucurie, iar nu din teamă ierarhică.
Una dintre misiunile Mănăstirii Oaşa, dusă la dimensiuni nea-
tinse în altă parte, este aceea de a-i aduna pe tineri în jurul ei şi de a-i
zidi în duhul unei ortodoxii pure şi simple, implicate şi dezinhibate,

lucrătoare în lume şi mărturisitoare, frumoasă, pe cât se poate, în toate
tipurile ei de exprimare. Cei care ajung o dată acolo se îndrăgostesc
de loc şi de duh şi caută să se reîntoarcă cât mai des. Cineva îmi spu-
nea că nu este decât a patra oară acolo, dar prima dată fusese abia în
decembrie trecut. Oana Prajea – organizatoarea de la Oradea – este
atât de ataşată de mănăstire încât nu lasă o lună să treacă fără să vină
măcar pentru două-trei zile. Şi sunt foarte mulţi astfel de „veterani”
ai taberei. Deschiderea mănăstirii are însă un spectru mult mai larg.
Se organizează şi tabere cu caracter cultural sau artistic, cum a fost,
de pildă, cea pentru grupul de pictori „Prolog”, tabere de doctoranzi
teologi, precum şi altele de acest fel.
Părintele stareţ Iustin, absolvent de Electronică la Timişoara,
fost preşedinte ASCOR din acea urbe, se impune celui care-i ajunge în
preajmă şi prin simpla prezenţă. Are o spunere limpede, fără emfază.
Sfătuieşte sau dojeneşte cu mare blândeţe, dar cu fermitate. Cuvintele-i
cad grele de sens şi de trăire. Este în fruntea obştii atât la slujire, cât şi la
ascultări. Slujirea sa în biserică are o forţă duhovnicească ce te face să-l
urmezi cu aceeaşi implicare şi aşezată bucurie în întâlnirea cu Dumne-
zeu. L-am văzut când am fost la fân, lucrând neobosit, căutând să-i în-
demne pe ceilalţi nu cu vorba, ci cu propriul exemplu. Într-un moment
de pauză s-a retras într-o parte şi s-a întins simplu în iarbă. L-am privit
de departe. Părea că se pierde cu privirea în albastrul infinit al cerului.
Ce de gânduri şi purtări de grijă (nu îngrijorări!) se vor fi abătând asu-
pra acestui om blajin şi hotărât, în acelaşi timp, care a reuşit să zidească
această mănăstire atât de lucrătoare şi atât de primitoare.
Un alt părinte minunat, venind tot de la Timişoara, unde a făcut
pictură avându-l ca principal profesor pe Constantin Flondor, este
părintele Pantelimon. Multe dintre icoanele din mănăstire, îndeosebi
cele împărăteşti şi de hram, sunt opera lui. Şi sunt icoane adevăra-
te, de o reală frumuseţe. El este şi un fotograf foarte bun, pasionat.
La pangarul mănăstirii se vând foarte izbutite fotografii artistice de
ale sale. Părintele Pantelimon se ocupă acum de metocul mănăstirii
Oaşa, aflat la Găbud (jud. Alba), comuna de baştină a părintelui sta-
reţ. Acolo, pe malul Mureşului, cuvioşia sa încearcă să dea o alcătu-
ire bazată pe frumuseţe unei mănăstiri care acum creşte, precum şi
împrejurimilor ei imediate.
Cu caracter anecdotic, să menţionăm că cele două hramuri ale

mănăstirii Oaşa sunt… Sfântul Pantelimon şi Sfântul Iustin Martirul
şi Filosoful. De un pitoresc aparte este părintele Sava, american absol-
vent de Conservator, care conduce cu multă pricepere cântarea psalti-
că de la strană, în limba română pe care a învăţat-o în cei peste 10 ani
aici. Uscăţiv şi cu implicare entuziastă mereu, pare coborât din vechi
fresce. De o mare fineţe şi delicateţe mi s-a părut a fi părintele ecleziarh
(paracliser) Vasile. Părintele stareţ mi-a spus că este un om de mare
cultură, cunoscător a mai multor limbi străine, clasice şi moderne. Îl
ţine oarecum ascuns şi nu-l face preot tocmai pentru a-l păstra total
implicat în lucrarea sa privind cele ale slujbelor, în care dovedeşte o
mare pricepere. El se ocupa şi de integrarea unor participanţi în lucra-
rea de citire şi cântare la strană. Îl vezi mereu rugător şi zâmbitor.
Pe părintele Moise Iorgovan îl ştiam de mai demult, din drumu-
rile sale la Bucureşti. El este preocupat şi şi-a luat ca misiune punerea
în evidenţă a vieţii şi lucrării mărturisitorilor din temniţele comuniste.
Pentru a se documenta, cutreieră ţara în lung şi în lat. Editează apoi
cărţi de mare acribie pe acest subiect. De aceea ne spunea că: „Acum
sunt mai mult un vizitator…” (n.n. la sfânta mănăstire). L-am întâlnit
mai pe îndelete în seara în care ne întorceam de la afine. Sprijinit în
toiagu-i, precum un baci, ne-a povestit cu un farmec deosebit despre
câteva chipuri de ţărănci de o mare credinţă şi de o frumoasă trăire a
ei, pe care le-a cunoscut pe Valea Sebeşului.
Unele dintre momentele de popas ale zilei cu o importanţă
aparte se petrec neapărat la trapeză. Acum, cum spaţiul ei nu mai era
suficient, s-a ridicat un cort pentru mâncat în vecinătatea-i. Am pu-
tut constata ce dumnezeiesc de frumoasă este rânduiala Panaghiei,
care se face la trapeză, după Liturghie, în duminici şi în sărbători.
Toată ceata slujitorilor vine în năvalnic alai din biserică, cu icoana, cu
pâine sfinţită pe un disc, cu sfeşnicul... Slujba Panaghiei este simplă,
scurtă, atât de frumoasă. La sfârşit, după ce au mâncat, toţi iau câte
o fărâmă din acea pâine sfinţită. Iar alaiul pleacă spre biserică la fel
de repejor, după ce mai întâi, tot ca la Athos, toată lumea a trecut, la
ieşirea din trapeză, prin mijlocul lui, unde cei ce au pregătit masa
pun metanie de iertare mesenilor, iar aceştia – metanie de mulţumire
părintelui Stareţ. Tot la trapeză se citesc acum, în fiecare zi, predici
ale Părintelui Teofil Părăian.
Ca de fiecare dată în astfel de călătorii, m-am întors acasă cu o

mulţime de daruri, desigur îndeosebi cărţi. Pe prima am primit-o chiar
în drum spre Oaşa, de la Andrei Dîrlău, organizatorul taberei în ceea
ce privea conferenţiarii şi temele şi moderatorul (discret) al întâlni-
rilor. Este vorba de cartea sa Părintele Adrian Făgeţeanu şi crucea Ru-
gului Aprins. Titlul spune totul. O carte cu mărturii despre Părintele
Adrian, dar, mai important, cu mărturii ale Părintelui. Şi nu numai
despre mişcarea Rugul Aprins, dar şi despre alte situaţii extraordinare
şi dramatice petrecute într-o epocă de mari turbulenţe politice, sociale
şi spirituale. Apoi, l-am întâlnit pe aleile mănăstirii pe Daniel Lemeni,
profesor la Teologie la Timişoara, om de mare smerenie şi mare deli-
cateţe. A ţinut să-mi dăruiască lucrarea sa Tradiţia paternităţii duhovni-
ceşti în spiritualitatea creştină răsăriteană, o lucrare cu adevărat excepţio-
nală, foarte bine documentată şi argumentată cu mijloacele teologului
duhovnicesc şi inteligent. Beneficiază de prefaţa diaconului Ioan I. Ică
jr., probabil cel mai bun dintre teologii români ai zilelor noastre. După
prelegerea sa, doctorul Pavel Chirilă m-a cuprins printre cei cărora
le-a dăruit una dintre ultimele sale lucrări, scrisă împreună cu ieromo-
nahul Teofan Munteanu: Psihologia în textele Sfintei Scripturi. Cei doi
autori fac o radiografie exhaustivă a textului biblic, extrăgând toate
dovezile privind tema tratată. Reies din carte incredibile soluţii de tra-
tare a unor maladii psihice, unele dintre ele recunoscute şi de ştiinţa
profană din zilele noastre, altele, însă, total ignorate. În fine, la întâlni-
rea pe care am avut-o cu părintele stareţ Iustin şi părintele Pantelimon
la stăreţia mănăstirii, duminică după prânz, aceştia au avut bunătatea
să-mi dăruiască o carte cu conferinţele ţinute de Părintele Teofil Pă-
răian în mănăstire în cursul unor tabere anterioare (Gânduri care duc
la cer), precum şi o fotografie cu Mănăstirea Oaşa, luată de părintele
Pantelimon la asfinţit de soare, de pe muntele învecinat, Fetiţa.
Luni 22 iulie, când am plecat de acolo, tabăra se afla abia spre
sfârşitul primei jumătăţi a desfăşurării ei. În urma mea se preconiza
să vină nume grele, printre care Sorin Dumitrescu, Înaltpreasfinţitul
Serafim… Apoi, urma să fie şi o după-amiază dedicată martirilor din
închisorile comuniste. Totul avea să culmineze cu prăznuirea hramu-
lui mănăstirii, de Sfântul Pantelimon.
Văd tabăra de la Oaşa ca pe întâlnirea îngerească a două cete de
îngeri: cei încercaţi ai obştii şi cei strălucind de tinereţea lor şi aflaţi
încă în frumos urcuş, tinerii participanţi. Au fost invitaţi la întâlnirea

aceasta şi o serie de oameni de treabă, ca să spună participanţilor
despre experierile şi descoperirile lor pe drumul cunoaşterii şi al în-
tâlnirii cu Dumnezeu.
Ce le spunem, pe fond, tinerilor care caută, odată aşternuţi pe
calea întâlnirii şi însoţirii cu Dumnezeu? Din punctul meu de vedere,
mesajul ar trebui să fie totdeauna pozitiv, încurajator.
Mesajul meu către tineri acesta ar fi: „Citiţi Cântarea Cântărilor!
Încercaţi să fiţi ca acolo! Frumoşi, curaţi, liberi, mereu în mişcare, me-
reu în căutare, mereu în aşteptare, arzând în iubirea voastră precum
rugul aprins, fără să vă mistuiţi! Veţi ajunge astfel la încântarea încân-
tărilor! Sunteţi frumoşi! Păstraţi, sporiţi şi cultivaţi-vă frumuseţea! Pe
calea credinţei şi a culturii…”
Dacă, aşa cum predica în stilul său inegalabil, fermecător, părin-
tele Marcel, trebuie să realizăm că, într-un fel, „suntem zero”, trebuie,
în acelaşi timp, să vedem că suntem infinit frumoase şi fascinante tai-
ne totale, nepreţuiţi. Căci fără de preţ este sângele vărsat de Hristos
pentru fiecare din noi, şi nu ar fi făcut-o decât pentru că nespus de
preţioşi Lui Îi sunt oamenii.
Pe măsură ce trec anii, ne vor omorî constituţiile, ideologiile,
politicile corecte care sunt cele mai incorecte cu putinţă, crizele, în-
deosebi cele spirituale, strivitoarele mari puteri (politice, masonice,
economice, financiare – niciodată cele culturale), proasta folosire a
tehnologiilor, directivele venite imperativ de la diferite centre de pu-
tere şi de sminteală, anti-discriminările atât de discriminatoare pen-
tru cei fireşti, toleranţa lucrurilor şi situaţiilor intolerabile, dictatura
minorităţilor scrântite spiritual, îmbulzeala, zgomotele, bruiajele,
poluarea de multe feluri etc. Cu un cuvânt: urâţenia lumii! Dar, de-o
fi să murim, vom muri cu zâmbetul pe buze, cu frumuseţea căpătâi,
cu iubirea antidot izbăvitor, de mână ţinându-ne strâns, iubindu-ne,
iubindu-ne…Nu putem să nu fim optimişti, pentru că am fost asigu-
raţi că Biserica noastră nu va fi biruită nici de porţile iadului (cf. Mt.
16, 18). Numai să rămânem în Biserică! Atunci moartea noastră va fi
totdeauna întru Înviere.
Am petrecut patru zile în preajma unor Oameni. Am plecat fe-
ricit de la Oaşa. Cu gândul că se mai nasc şi vieţuiesc în România
destui creştini buni.
Mănăstirea Oaşa: instanţe academice şi duhovniceşti.
Simpozionul naţional de la Oaşa
„Părintele Galeriu astăzi”
Elena Dulgheru
Reportaj publicat
în ziarul Lumina
Taberele de educație și cultură ortodoxă de la Mănăstirea Oașa

au devenit de mulți ani o tradiție. Au fost inițiate acum 19 ani de Pă-
rintele Teofil Părăian de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, duhovnicul
și inspiratorul multora dintre monahii mănăstirii din inima munților
Șureanu. Nouăsprezece ani înseamnă, practic, o generație. Un schimb
de generații petrecut sub aceeași oblăduire a marilor duhovnici, ve-
ghetori la trezirea spirituală a României. Duhovnici și ucenici, du-
rând o aceeași lucrare, în tainica desfășurare a aceluiași duh. Printre
tinerii care vin azi la Oașa se află copiii ASCOR-iștilor de acum do-
uăzeci de ani, primii care au pus umărul la renașterea duhovnicească
a țării. Am stat de vorbă cu o astfel de fată, o arădeancă poliglotă,
pasionată de biologie, literatură universală și pictură, aspirantă la
facultatea de medicină. Matură, energică și tobă de carte, pendulând
între biserică, atelierul de icoane și salonul asistentelor medicale (a
cărui școală a trecut-o deja), îți dădea senzația că, printre astfel de
oameni, România e pe mâini sigure.
Pe mâini sigure. Aceasta a fost, finalmente, senzația produsă
de întreaga Tabără Părintele Teofil Părăian, desfășurată între 19 și 28
iulie la Oașa și dedicată anul acesta moștenirii spirituale a Părintelui
Constantin Galeriu. Simpozionul național, cu tema „Părintele Ga-
leriu astăzi”, a reunit o serie de personalități marcante ale culturii
laice și duhovnicești românești, care au susținut conferințe și evocări
ale marelui duhovnic și orator, al căror punct comun a fost dialogul:
dintre știință și religie, societate și Biserică, istorie și modernitate,
490 Elena Dulgheru
cult și cultură. Căci personalitatea părintelui Galeriu a fost una prin

excelență a dialogului: însuflețit, harismatic, accesibil și erudit, în-
totdeauna luminat de harul iubirii și înțelepciunii dumnezeiești. Sub
acest har al comuniunii și împăcării s-a aflat, am simțit-o cu toții –
pelerini ocazionali și împătimiți ai Oașei, vorbitori și auditoriu, mo-
nahi și mireni – întregul eveniment.
Lucruri, concepte și persoane care în spațiul laic par incompa-
tibile, la Oașa, sub oblăduirea duhului părinților Teofil și Galeriu,
dar, desigur, nu numai al lor, ajung să conviețuiască bine împre-
ună. Animozități ireconciliabile în cadrul unui eveniment cultural
obișnuit (fie și teologic) sunt depășite când rugăciunea și jertfelnicia
își dau mâna cu spiritul cărturăresc, într-o iubire înțelegătoare, ase-
meni celei ce a dus la nașterea primelor academii în centrele mona-
hale din întâiul mileniu creștin. Nu întâmplător, unul dintre patro-
nii spirituali ai mănăstirii este Sfântul Iustin Martirul și Filozoful,
deschizătorul la Roma al primei școli filozofice în care s-a predat
creștinismul. Inimosul și înțeleptul stareț al mănăstirii, Protosinghe-
lul Iustin Miron, pare să împărtășească, alături de întreaga obște, dar
și de tinerii ucenici studioși, același har.
Același har, revărsat dimineața în ascultările tinerilor, cot la cot
cu starețul și cu alți monahi, la grădina de legume sau la fâneață, după
amiaza în cadrul conferințelor și al dezbaterilor de după acestea și
reîmprospătat în fiece noapte cu sfintele privegheri din subsolul noii
biserici, de tip catacombă, după rânduială athonită.
Prin osteneala lui Andrei Dîrlău, doctorand în teologie, scriitor
și traducător, promotor pasionat al memoriei părintelui Galeriu și
principalul organizator al simpozionului, a ajuns la Oașa o constelație
de personalități, unele dintre ele arhicunoscute, altele – greu de sur-
prins pe cerul cultural al României. Veșnic tânărul și, aș spune, feri-
cele Costion Nicolescu, eseist creștin și vorbitor neobosit la zeci de
conferințe de tineret; părintele Cristian Galeriu, nepotul vrednicu-
lui de pomenire Avva Constantin, păstor, ca și bunicul său, al obștii
bucureștene de la Sfântul Silvestru; Pr. dr. Nicolae Dura de la Viena;
Pr. Petre Comșa, profesor la Teologie la Târgovişte şi conferențiar pe
diverse probleme ale Bisericii; Părintele profesor Vasile Gordon și Pr.
Emanuel Ganciu din București, inimoși colaboratori sau ucenici (ca
și mulți alți invitați) ai părintelui omagiat; Pr. Florin Botezan de la
Mănăstirea Oaşa: instanţe academice şi duhovniceşti. 491
Simpozionul naţional de la Oaşa „Părintele Galeriu astăzi”
Alba Iulia; Prof. dr. Ștefan Trăușan-Matu și Prof. dr. Costea Muntea-
nu, universitari angajați în dialogul dintre știință și religie; doctorul
Pavel Chirilă, cel mai activ și mai cunoscut promotor al medicinei și
bioeticii creștine în România, fondatorul a mai multe centre de îngri-
jire medicală; Ioana Hașu și Bogdan Georgescu – iată-i pe vorbitorii
care au dat curs invitației mănăstirii Oașa.
Alături de aceștia, enigmaticul Cornel Constantin Ciomâzgă,
scriitor anahoret, odinioară jurnalist de renume, retras de mai mulți
ani prin lăcașuri de reculegere numai de el știute, a fost apariția cea
mai surprinzătoare; discursul și prezența sa, vibrante și sapiențiale, au
conferit un plus de poezie și esențializare evantaiului de alocuțiuni din
lungile înserări de pe Valea Frumoasei. Sorin Dumitrescu, pictor, ese-
ist și academician, binecunoscutul patron al Fundației și Editurii Ana-
stasia, revenit în agora după o perioadă de discreție publică, a susținut
două cuvântări animate despre simbolistica icoanei, morala compor-
tamentului parohial și, mai ales, despre marii săi prieteni, Constantin
Galeriu și Nichita Stănescu, mistagogi ai necuvintelor și Cuvântului,
interlocutori-nepereche, fără de care lumea sa (după cum ne-a mărtu-
risit), dar și a noastră, este mult mai săracă. Tabăra a fost încununată
de cuvântările şi predica de la hram a Înaltpreasfinţiei sale Mitropoli-
tul Serafim Joantă, venit din Germania pentru a vorbi tinerilor despre
Părintele Galeriu, şi de sinaxa Pr. stareţ Iustin şi Pr. Pantelimon.
Dar nu vreau să-i trec cu vederea pe tinerii participanți ai ta-
berei, mulți cu vechi ștate la Oașa, care au fost, alături de călugă-
ri, sarea și susținătorii din umbră ai întregii manifestări. Curățatul
peștelui pentru hram, plivitul legumelor, prepararea salatelor și a
ciorbei de spanac, întorsul fânului la uscat, întreținerea prețioaselor
costume naționale, îmbrăcate cu cinste de sărbători, dregerea cu gust
a acoperămintelor capilare ale fetelor – toate aceste reflexe și ascul-
tări se transformau, în trăirea liceenilor și studenților (îndrumați sau
nu de călugări și frați), în tot atâtea momente de grație. Nici urmă
de aer cazon sau demonstrativ, nici de stahanovism sau mecanicism
executoriu în toate aceste gesturi, a căror ritualicitate a fost de mult
interiorizată și integrată în duhul libertății și bucuriei participative.
Asemeni clăcilor țărănești, toate aceste trude deveneau tot atâtea
momente de întâlnire, rafinând timpul muncii cu cel al taifasului,
convorbirii de taină, sfătuirii duhovnicești... Nici o formulă a limba-
492 Elena Dulgheru
jului catehetic de lemn, de care te împiedici pe blogurile de profil sau

în parohiile de cartier. Parcă niciodată n-am descoperit la tineri atâta
tinerețe și maturitate a trăirii creștine.
Era uimitor cum aceiași tineri, după ce și-au exersat abilitățile
gospodărești, făceau față după-amiază la cele mai grele provocări
ale „greilor”. Niciodată, parcă, „întrebările de Sfinx” rostite de So-
rin Dumitrescu nu și-au aflat atâtea răspunsuri avizate... chiar dacă
rafinatul hermeneut refuza, programatic și capricios, să-și încline
fruntea în fața deslușirilor spontane ale novicilor. Bucuria întâlnirii
și a dialogului rămânea, totuși, de ambele părți. Ceea ce nu s-ar fi
întâmplat, probabil, într-o cetate mundană.
Cetăți mundane și nemundane. Rostirile și dialogurile lor. Dis-
crete, explozive, tăcute. La fel de lucrătoare în discreție și tăcere, ca și
în rostire. Tăcerile zâmbitoare și privirile străluminate ale monahilor
și părinților locului, ocrotindu-ne discret timpul sacru al întâlnirii, dar
atât de rar cristalizate în cuvânt. Discreția oblăduitoare a părinților
Iustin și Pantelimon, ori a vajnicului părinte Moise, vorbitori redutabili
la atâtea conferințe pentru tineret, retrași acum în umbră pentru a da
cuvânt vorbitorilor cetății mundane. Cuvintele pline de pătrundere,
rostite spontan, în afara programului de alocuțiuni, ale părinților Iona
Pătrulescu și Marcel Hancheș, doi anahoreți luminați, rupți de rețeaua
comunicațiilor virtuale, dar la curent cu toate problemele lumii și mai
ales cu întrebările noastre nerostite, ale celor veniți pentru a asculta, a
se hrăni, a înțelege, a se schimba. Pe un drum al Schimbărilor la Față,
cu tot atâtea instanțe câte nedumeriri-dumeriri, înfrângeri și învieri.
Tabăra „Părintele Galeriu – Astăzi”,
la Mănăstirea Oaşa
Andrei Dîrlău
Reportaj publicat
în revista Lumea credinţei1
„Nimic nu e întâmplător, totul e proniator”

Părintele Galeriu
Oaşa: o idee „de sus”
Minus 27oC. Un ianuarie ca oricare altul la Mănăstirea Oaşa. La

1300 m altitudine, în toiul nopţii, sub acoperişul năpădit de ger şi ză-
padă al bisericuţei de lemn, după rânduiala athonită, se slujeşte Utre-
nia de la ora 3, urmată de Sfânta Liturghie, de la ora 6. Glasurile de la
strană se aud de afară, din pridvor. Îl disting pe cel al părintelui Sava
cântând Doxologia. Îmi amintesc de tânărul din Pateric care n-a cerut
unui Avva cuvânt de folos: „Mi-a fost de ajuns să te ascult”. Liturghia
e slujită de Părinţii Teofil, Marcel şi Silvan.
După masa de dimineaţă discut cu trei ucenice ale Părintelui
Cristian Galeriu de la Biserica Sfântul Silvestru din Bucureşti. Au ve-
nit până aici, prin nămeţii expandaţi parcă la scară cosmică, pentru a
propune ca cea de-a XIX-a ediţie a tradiţionalei Tabere de Vară de la
Oaşa, care poartă numele iniţiatorului ei, Părintele Teofil Părăian, şi cul-
minează cu hramul mănăstirii, Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, să
aibă anul acesta (2013) ca temă specială omagierea Părintelui Constan-
tin Galeriu, de la a cărui mutare la Domnul se împlinesc 10 ani. Ramo-
na Guţu, Claudia Sădean şi Georgeta-Mihaela Moisescu mă invită să
mă alătur acestui demers şi să mergem împreună la Părintele Stareţ
1
A apărut în această revistă în luna septembrie a anului 2013.
494 Andrei Dîrlău
Iustin Miron pentru a-i prezenta sugestia. De vreme ce Ramona şi cu

mine suntem membri ai Asociaţiei Părintele Galeriu, pe care o mână de
ucenici am fondat-o în Bucureşti în 2007, sugerez ca această ediţie a
taberei să fie organizată împreună de Mănăstirea Oaşa, Asociaţia P.
Galeriu şi Parohia Sfântul Silvestru. (De altfel, tot Asociaţia şi Parohia,
împreună cu conducerea Facultăţii de Teologie din Bucureşti, au orga-
nizat şi omagierea Părintelui din noiembrie 2010 în aula Facultăţii.)
Părintele Stareţ primeşte cu bucurie propunerea şi ne povesteşte
cum a organizat în 1993, ca Preşedinte al ASCOR Timişoara, cea mai
mare conferinţă la care a participat vreodată Părintele Galeriu, în sala
Olimpia din Timişoara, de 2000 locuri, dar plină cu un număr dublu
de participanţi, şi despre entuziasmul lor la acea întâlnire memorabilă.
„Să-ţi pui mereu probleme” – a fost sfatul duhovnicesc pe care l-a pri-
mit de la Părintele, cu acel prilej, tânărul pe atunci ASCOR-ist, care n-
avea să uite îndemnul la reflecţie analitică şi adâncire a căutării, atât cu
inima cât şi cu mintea, unite în rugăciune şi cugetare luminată de har.
Aşa s-a născut proiectul taberei Părintele Galeriu – Astăzi. Crezu-
sem că nu-mi va mai folosi la nimic experienţa instituţională dobândită
de-a lungul anilor în sectorul public/privat. Greşeam. „Stă în obiceiul
Domnului să schimbe la faţă în loc să lase deşeuri” – ca să-l citez pe
maestrul Sorin Dumitrescu (Noi şi icoana, 389). Aşa este: Domnul nu dă
rateuri, nu aruncă, nu distruge, ci îmbunătăţeşte şi transfigurează. Re-
cunoşti acelaşi procedeu în viaţa creştină guvernată de El. Scopul ei nu
e lepădarea, ca rebuturi nefolositoare, a experienţelor şi lecţiilor anilor
de vieţuire lumească, ci doar a patimilor şi necurăţiei păcatelor omului
vechi, dar păstrând şi transfigurând bogăţia de trăiri şi înţelegeri acu-
mulate, lăsându-le să fie străluminate, penetrate de har, şi închinându-
le ca jertfă lui Hristos. Aşadar, derizoriile „abilităţi” de project manage-
ment s-au dovedit utile în redactarea parteneriatelor şi documentaţiei
necesare în corespondenţa cu cei invitaţi să ţină prelegeri, cât şi pentru
obţinerea înaltelor binecuvântări ale Preafericitului Părinte Patriarh
Daniel şi Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Irineu al Albei: lista temelor
de discuţie abordate în cele 8 zile de tabără, modelul de Invitaţie, cu de-
scrierea detaliată a modului de desfăşurare a taberei, preconizata listă a
conferenţiarilor. Totul – sub ascultarea Părintelui Stareţ Iustin şi în con-
sultare cu Părintele Paroh Al. Gherasim, cu colegii de Asociaţie – Iulia
Chirea, fostă secretară a Părintelui Galeriu, ca și mine, prof. dr. Costea
495
Tabăra „Părintele Galeriu – Astăzi”, la Mănăstirea Oaşa
Munteanu, conf. dr. Georgeta Moisescu de la Facultatea de Medicină,

precum şi cu organizatoarele tradiţionale ale taberelor de la Oaşa din
anii precedenţi – Oana Prajea – ASCOR Oradea, Puşa Ciorogariu – AS-
COR Timişoara, prof. Carmen Jinariu – OTS Sibiu.
Rugăciune, ascultări, conferinţe: modelul tripartit
Ce a urmat – se ştie, dacă n-ar fi să invoc decât excelentele repor-

taje publicate de Elena Dulgheru în ziarul Lumina şi Costion Nicolescu
în Formula AS. Tabăra a fost deschisă de către Înaltpreasfințitul Pă-
rinte Irineu Pop, Arhiepiscopul Alba Iuliei, care pe 18 iulie a sfinţit
biserica nouă a Mănăstirii Oaşa (deocamdată doar cea din subsol).
Tot pe 18 iulie, teologul şi etnologul Costion Nicolescu a ţinut
prima conferinţă – devansând cu o zi programul întâlnirilor, datorită
numărului mare de vorbitori care au confirmat participarea. Discursul
său, sensibil şi erudit, a fost o caldă pledoarie pentru cultura îmbiseri-
cită, asimilată cu discernământ, pentru frumuseţea percepută haric şi
viaţa duhovnicească trăită în conjuncţie cu vederea cu ochii Duhului a
miracolului ce ne înconjoară la fiece pas.
Pe 19 iulie, tinerii participanţi – studenţi, câţiva elevi de liceu
în clasele mari, alţii absolvenţi din diverse centre universitare (Timi-
şoara, Oradea, Sibiu, Iaşi, Arad, Craiova, Cluj, Constanţa, Bucureşti)
– au „încasat” o serie redutabilă de prelegeri: pe lângă evocarea Pă-
rintelui Galeriu, fiecare vorbitor a abordat o temă distinctă. Părintele
prof. dr. Nicolae Dura de la parohia română din Viena a vorbit des-
pre fenomenul secularizării cu care se confruntă creştinii din Occi-
dent şi în special românii din diaspora. Părintele Emanuel Ganciu
a vorbit despre proiectul regionalizării României, iar cuvântul Pr.
dr. Cristian Galeriu despre Logosul divin în învăţătura Sfântului
Maxim Mărturisitorul a prelungit în plan teologic savantul expozeu
al prof. dr. Ştefan Trăuşan-Matu de la Universitatea Politehnică Bu-
cureşti despre limbajele artificiale şi abordarea lor din perspectivă
patristică în raport cu fenomenul conştiinţei.
Nu şi-ar avea locul aici un rezumat al tuturor conferinţelor; de
altfel, textul lor transcris integral se află în volumul de faţă.
Ceea ce trebuie spus este că tabăra de la Oaşa de anul acesta a
avut, pe lângă dimensiunea ei tradiţională, care-i dă farmecul ineg-
496 Andrei Dîrlău
alabil, şi o componentă de experiment inedit, după ştirea mea, de o

anvergură fără precedent la noi. Circa 250 tineri au fost expuşi timp de
10 zile unei „şarje” duhovniceşti şi intelectuale de mare calibru.
Ca de obicei, programul zilnic a avut o structură tripartită: asi-
gurarea nevoilor de hrană pentru suflet, pentru trup şi pentru minte:
rânduiala vieţii liturgice mănăstireşti, cu slujbele zilnice punctate de 4
privegheri şi 2 praznice (Sfântul Proroc Ilie şi Sfântul Mare Mucenic
Pantelimon), dezlegările şi spovedaniile, s-a împletit cu ascultările în
ritmul rugăciunii inimii (la cosit, bucătărie, trapeză, arhondaric, lem-
ne, chelărie, grajdul de vaci) şi cu prelegeri de înalt nivel teologic şi
academic, uneori destul de solicitante pentru vârsta audienţei.
Şi totuşi, tinerii au înţeles mesajul ce le era adresat: cel al unei
„înnoiri semantice”, al unei chemări la „simţirea înţelegătoare” a tra-
diţiei patristice, unei împrospătări a percepţiei şi expresiei credinţei;
al racordării limbajului tinerei generaţii de creştini ortodocşi – atât la
gândirea patristică, cât şi la limbajul teologic şi cel al culturii şi ştiin-
ţei contemporane, în registrele lor îmbisericite.
Aşa cum învăţa Părintele Galeriu, care a iniţiat în anii ’90 la
Silvestru mişcarea numită Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevăru-
lui, nu există conflict sau contradicţie între teologie şi ştiinţă, câtă
vreme ambele au ca obiect de studiu Adevărul. Adevărul imanent
al acestei lumi nu se opune, nu are cum să contrazică Adevărul
divin, revelat. Creaţia nu poate fi în opoziţie cu Creatorul ei di-
vin, ci doar într-o armonie şi contiguitate proniatoare cu El. Întru-
cât Dumnezeu e prezent în Creaţia Sa prin lucrarea necontenită a
Providenţei, a energiilor Sale necreate, adevărul ştiinţific nu poate
niciodată infirma nimic din această lucrare, şi nici invers. Princi-
piul lui Arhimede, geometria euclidiană, legea gravitaţiei, codul
genetic, ecuaţiile relativităţii einsteiniene ori ale mecanicii cuantice,
limbajul binar al calculatoarelor, nu cuprind nimic care, în sine, să
contrazică Adevărul Revelaţiei scripturistice. Unele interpretări ale
lor – da, dar acestea nu mai ţin de sfera ştiinţei, ci a speculaţiei filo-
sofice pe marginea ştiinţei popularizate, de orientarea subiectivă şi
preferinţa aprioric ateistă sau new-age-istă a unor autori ca Bertrand
Russell, Richard Dawkins, Stephen Jay Gould, Fritjof Capra etc. Şi
e important să învăţăm să facem distincţia între ştiinţa autentică şi
speculaţia tendenţioasă şi mistificatoare.
497
Tinerii au înţeles corect că de la conferinţele unor oameni de

ştiinţă, academicieni, profesori universitari, teologi, artişti, scriitori –
mărturisitori ai ortodoxiei, ei vor pleca întăriţi în credinţă, eliberaţi de
eventuale complexe intelectuale şi riscuri de trăire schizoidă a vieţii
creştine în lumea postmodernă.
Convergenţa credinţă – ştiinţă – cultură în raţiunea luminată de har
Voi zăbovi o clipă asupra

unor explicaţii: de ce vorbesc
despre complexe şi schizoidie
când invoc tensiunea (în opinia
Părintelui Galeriu – artificial cre-
ată, în realitate inexistentă) ştiinţă
– credinţă? Deoarece perceperea
credinţei şi a învăţăturii creşti-
ne aproape exclusiv prin prisma
unor stereotipii pietiste pune o
anumită categorie de credincioşi
(nu doar dintre ortodocşi) în pericolul de a suferi un anume tip de
complex de inferioritate (mascat adesea de unul de superioritate) în
raporturile cu lumea secularizată din jur. Aceasta în special când se
află în situaţia de a se confrunta pe plan intelectual cu diverse teo-
rii şi sisteme de gândire laicizate, anticreştine, care invocă un aşa-zis
gir „ştiinţific”. Am auzit cu toţii enunţuri derogative de tipul: „Ştiinţa
modernă a demonstrat că religia e depăşită... Creştinismul e un mit
fără bază ştiinţifică...” etc., urmate de diverse pseudo-argumente şi in-
terpretări evoluţioniste sau new-age-iste ale unor ipoteze extrase din
domenii ca genetica, medicina, arheologia, fizica cuantică, sociologia,
astronomia, biologia moleculară, cibernetica ş.a.m.d.
Deşi invariabil nu e vorba decât de mituri vehiculate de liber-
cugetători ai ştiinţei popularizate prin canale mediatice tip BBC sau
Discovery, cei mai mulți dintre credincioşii noştri, lipsiţi de contra-ar-
gumente discursive, se retrag de pe câmpul de luptă, abandonându-l
adversarilor fără a trage un singur foc conceptual.
Această dezertare din spaţiul polemicii, datorată unei carenţe
cognitive, la rândul ei alimentate de lipsa de curiozitate şi inapetenţa
498 Andrei Dîrlău
pentru studiu (indusă şi ea pe multiple căi), are drept corolare nu

doar complexele gemene de care vorbeam, ci şi o formă de „schizo-
idie” specifică, mult mai răspândită decât s-ar crede. Dacă-i „iei la
bani mărunţi” descoperi că mulţi credincioşi găzduiesc două identi-
tăţi distincte, între care există un clivaj perpetuu, pe care nici măcar
nu-l conştientizează – necum să încerce să le reconcilieze.
Pe de o parte, există nivelul credinţei – înţelese ca evlavie ex-
periată pur afectiv, în plan psihic şi emoţional: „credinţa o ai doar în
suflet” e leitmotivul acestei concepţii, care adesea legitimează o atitu-
dine agnostică în plan cognitiv, explicit ostilă cunoaşterii intelectuale.
Pe de altă parte, există nivelul raţional, al minţii sau intelectu-
lui, care e mai degrabă dispreţuit, desconsiderat, văzut aproape ca
o piedică în calea vieţii duhovniceşti. Raţiune care e totuşi folosită
permanent în viaţa cotidiană, fie ea profesională, socială, familială,
culturală etc. Folosirea raţiunii în viaţa curentă e inevitabilă, pentru
că altfel nu se poate. Şi totuşi, mentalul logic este blamat, privit ca
nefiind de nici un folos în cele ce ţin de Dumnezeu (uitându-se că
Hristos este Dumnezeu-Cuvântul, Logosul sau Raţiunea divină În-
săşi, Înţelepciunea lui Dumnezeu), iar informaţia de aproape orice
tip – ştiinţific, cultural etc., fără valoare practică imediată – e mai
totdeauna văzută ca „smintitoare”. Uitat e îndemnul Sfântului Vasile
cel Mare de a culege precum albina, cu discernământ, ceea ce e de
folos din cunoaşterea vremii cu care suntem contemporani, în scopul
zidirii noastre duhovniceşti şi a altora.
Intelectualul creştin de azi trăieşte adeseori dihotomic. Între
eul său din Biserică, definit printr-o credinţă neinstruită, şi cel din
lume, definit printr-o instrucţie fără credinţă, este o prăpastie fără
punţi. El îşi acceptă ambele euri: pe de o parte, recunoaşte senin că
nu poate înţelege şi explica raţional ceea ce crede; pe de altă par-
te, el afirmă, la fel de senin, că nu poate crede ceea ce înţelege şi
(i se) explică raţional. Această consimţire la o situaţie paradoxală,
devenită a doua natură, duce la o personalitate scindată, cu urmări
păguboase pe toate planurile.
Pe de o parte, la şcoală, facultate, servici, în sistemul de învăţă-
mânt, în spaţiul public al societăţii noastre secularizate în general,
în majoritatea interacţiunilor sale sociale şi personale, el acceptă
adesea, placid, fără a le pune sub semnul întrebării, numeroase cli-
499
şee şi locuri comune ce neagă creştinismul, dar „girate ştiinţific” în

mentalul colectiv. De pildă: teoria evoluţionist-darwinistă despre
originea omului, cea a Big Bang-ului despre originea universului şi
natura lui materială, „gândirea pozitivă” tip new age, dovezile „in-
contestabile” ale existenţei civilizaţiilor extraterestre, teoria că Evul
Mediu ar fi fost o eră întunecată, plină de superstiţii şi nenorociri,
iar Renaşterea, Iluminismul şi mai ales epoca modernă – perioade
ale unei benefice „emancipări” de sub „tutela opresivă, obscuran-
tistă” a Bisericii, mitul perpetuului progres al civilizaţiei umane şi
al ştiinţei care va lărgi orizontul cunoaşterii până va epuiza orice
„mister metafizic” (vezi „particula lui Dumnezeu”) şi multe alte
poncife şi stereotipuri (post)moderne.
Pe de altă parte, la Biserică şi în intimitatea personală, el acceptă
învăţătura ortodoxă – pe care o reduce însă la un cadru de referin-
ţă supus exclusiv exigenţelor şi criteriilor credinţei şi vieţii sufleteşti,
guvernat doar de evlavie, domeniu ireductibil al trăirilor afective, al
sentimentalismului pios şi stărilor emoţionale, precum şi al unor pre-
cepte morale (adesea însă neasumate concret) şi rânduieli ecleziale şi
canonice, lipsit de orice legătură cu planul intelectual, al gândirii raţi-
onale şi cunoaşterii teoretice, logice, ştiinţifice.
Acest tip de situare duală, ambiguă, în raport cu cele două uni-
versuri paralele, al lumii şi al Bisericii – al cunoaşterii raţionale mun-
dane fără credinţă şi al credinţei creştine fără înţelegere şi cunoaştere
raţională – nu doar că are consecinţe nefaste asupra psihismului şi
conştiinţei creştine – obligate să trăiască într-o stare scindată, de per-
manentă ruptură între trăire şi gândire, ci şi asupra calităţii credinţei
înseşi. Contrar părerii unora, nu există nicăieri în Biblie sau Sfânta
Tradiţie tembelul dicton „Crede şi nu cerceta”. Dimpotrivă, Hristos –
Raţiunea divină – a spus: „Cel care caută va afla” (Mt. 7, 8), inclusiv
răspunsuri la întrebări.
Sub semnul convergenţei credinţă – ştiinţă – cultură în raţiunea
luminată de har s-au aflat aşadar şi conferinţele de la Oaşa.
Un maraton cultural-teologic
În ziua următoare – 20 iulie – după slujba de Sfântul Ilie şi predi-

ca inspirată a părintelui profesor Nicolae Dura, a conferenţiat dr. Pa-
500 Andrei Dîrlău
vel Chirilă despre eroarea medicală comisă în cazul Tanacu, ce a dus

la condamnarea nedreaptă a unui monah şi 4 maici. Analiza ştiinţifică
obiectivă a aspectelor clinice şi medico-legale făcută de domnul doc-
tor a dezvăluit realitatea cutremurătoare a unui malpraxis medical,
care a generat o eroare judiciară ale cărei victime n-au decât „vina” că
au continuat fără a se abate de la rânduială o formă de dezlegare pe
care Biserica o practică de 2000 ani, începând cu cazurile exorcizate de
Însuşi Mântuitorul Hristos şi apoi de Apostoli. Calda și competenta
pledoarie în favoarea monahismului n-a rămas fără ecou.
A urmat prof. univ. dr. Costea Munteanu cu o excelentă sinteză
a viziunii Părintelui Galeriu privind necesara întâlnire dintre gândi-
rea teologică şi cea ştiinţifică. Argumentatul optimism epistemologic
al Părintelui vedea în această dezirabilă convergenţă principala ca-
racteristică a epocii noastre.
Duminică 21 iulie tinerii au fost captivaţi de vorbirea domoală,
înţeleaptă şi totuşi pe înţelesul lor, a lui Cornel Constantin Ciomâzgă.
Calibrându-şi răspunsurile pe lungimea de undă a întrebărilor, ex-jur-
nalistul şi ex-teleastul autor al uimitoarei cărţi „Lucrarea” i-a făcut pe o
parte din ei să mai rămână în sală câteva ore pentru a-şi lămuri diverse
nedumeriri ale vârstei.
În aceeaşi seară Pr. prof. dr. Petre Comşa a expus o originală vi-
ziune despre icoana Maicii Domnului Prodromiţa – de la miraculoasa
pictare a căreia aniversăm 150 ani – ca încă prea puţin recunoscutul
„Chip românesc al Maicii Domnului”, revelat neamului nostru prin
minunea petrecută în noaptea spre 28 iunie 1863, relatată de iconarul
Iordache Nicolau din Iaşi.
Pe 22 şi 23 iulie au fost conferinţele maestrului acad. Sorin Du-
mitrescu: „Părintele Galeriu necunoscutul” şi „Cinci amnezii ico-
nologice”. Noutatea explozivă a discursului său, în mod paradoxal,
îşi are obârşia într-o organică asimilare şi inspirată fidelitate faţă de
Tradiţia Bisericii Nedespărţite din primul mileniu. Pe Părintele Gale-
riu l-am auzit eu personal spunând despre acest genial ucenic al său
că este „cel care-i înţelege cel mai bine gândirea”. Chiar dacă tinerii
n-au putut depăşi mereu formidabila barieră a limbajului său uneori
criptic pentru ei, care-l aşează alături de alţi mari stilişti ai limbii ro-
mâne contemporane (i-aş invoca doar pe mai puţin cunoscutul pro-
fesor Cornel Mihai Ionescu sau pe Andrei Pleşu), în care acuitatea
501
neologismelor percutante coexistă insolit cu mireasma arhaismelor

neaoşe, ei au receptat mesajul împrospătării teologice şi iconografice
prin revenirea la tradiţia bizantină dinainte de Schismă.
Tot pe 23 iulie a vorbit Pr. Prof. dr. Vasile Gordon, ale cărui cu-
vinte pline de dragoste faţă de predecesorul său la Catedra de Omile-
tică şi Catehetică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti şi minunata sa
descriere a staturii teologice şi omiletice a Părintelui Galeriu au răsu-
nat cu tulburătoare forţă evocativă în ambianţa feerică a pitorescului
amfiteatru natural străjuit de brazi de pe malul lacului Oaşa.
Alături de Părintele profesor Gordon s-au aflat Părintele Iona
Pătrulescu, fost profesor universitar de limbi clasice, binecunoscut ci-
titorilor din interviurile publicate în Lumea credinţei, şi dr. Ioan Mircea
Popa, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti,
atras spre părţile Ardealului de originile sale moţeşti din Apuseni şi
de studenţii săi care se simt la Oaşa „acasă”.
Miercuri 24 iulie a fost proiectat filmul recentului interviu luat
de domnul Răzvan Bucuroiu doamnei prezbitere Argentina Galeriu.
Toată lumea a simţit prezenţa vie a duhului ce-l însufleţea pe Părintele
Galeriu în cuvintele pline de credinţă şi dragoste ale soţiei sale. Tine-
rele din sală ce ar fi nutrit intenţia de a deveni preotese au putut-o lua
ca model de slujire în dificila, mântuitoarea chemare de a-i fi sprijin
unui preot în lucrarea sa pastorală.
A urmat proiecţia unui film cu interviuri luate de Monahul Mo-
ise Iorgovan mai multor supravieţuitori din temniţele comuniste –
parte din excepţionalul său proiect de constituire a unei baze de date
cu mărturisitorii şi victimele prigoanei comuniste (http://sanuneraz-
bunati.ro/, http://fundatiasfintiiinchisorilor.ro/).
Până să înceapă Vecernia, a mai rămas loc pentru o scurtă pre-
zentare, sub numele Copiii nu sunt bine-mersi, a unei analize a noului
totalitarism Politically Correct (PC) care e pe cale să înlocuiască vechiul
totalitarism al Partidului Comunist (PC). Pornind de la un studiu de
caz (filmul Copiii sunt bine-mersi, proiectat în februarie 2013 la Muze-
ul Ţăranului Român), drd. Andrei Dîrlău deconstruieşte strategia de
propagandă ideologică, de sorginte neoliberală, a operaţiunilor psiho-
logice prin care noii politruci ai drepturilor minorităţilor încearcă să
manipuleze societăţile postmoderne, inoculând miturile subversive
ale aşa-zisei „normalităţi” a Sodomei.
502 Andrei Dîrlău
Seara, tot pe malul lacului, urmărind amintirile relatate de Părin-

tele profesor Florin Botezan despre Părintele Galeriu, am avut senti-
mentul că-l ascult chiar pe Părintele însuşi predicând la Sf Silvestru în
anii ’80-’90. Cei ce l-au cunoscut pe Părintele Galeriu au fost uimiţi de
fidelitatea cu care Pr. prof. Botezan a redat gândirea Părintelui Gale-
riu în esenţa ei – deschiderea inimii în iubire jertfelnică spre semenii
noştri din neamul românesc şi din întreaga lume creată, ca o cale spre
îndumnezeirea cea după har.
Prima parte a zilei de 25 iulie a fost dedicată tot martirilor şi măr-
turisitorilor din perioada comunistă. Ziarista Ioana Haşu, nepoata
partizanului Gheorghe Haşu (şi a fratelui acestuia, Andrei Haşu) din
Grupul de rezistenţă armată „Haşu-Ogoranu” din Munţii Făgăraş, a
evocat cei 8 ani în care tinerii luptători, mărturisitori până la sânge ai
credinţei ortodoxe, au opus o rezistenţă eroică în anii ’50 regimului to-
talitar comunist anticreştin. Cuvintele cutremurătoare ale Testamentu-
lui tinerilor eroi şi martiri, scrise în 1954, au răsunat cu forţă profetică
nu doar în sala Arhondaricului, ci şi în inimile tinerilor pentru care au
fost evocate şase decenii mai târziu.
Drd. Bogdan Georgescu a prezentat, pe baza documentelor
facsimilate, rezultatele inedite ale unei cercetări efectuate în arhivele
CNSAS privind arestarea şi detenţia într-o colonie de muncă a Părin-
telui Galeriu în anii ’50.
În seara de 25 şi ziua de 26 iulie a conferenţiat Înaltpreasfinţitul
Serafim Joantă, Arhiepiscopul Germaniei, Olandei şi Luxemburgului
şi Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord. A fost cu adevărat punctul
culminant al taberei, încununarea ei duhovnicească. Nu doar pentru că
„unde-i Episcopul, acolo-i plinătatea Bisericii”, după expresia Sfântului
Ignatie Teoforul, ci mai ales pentru frumuseţea, căldura, înţelepciunea
şi nivelul teologic al discursului său. Răspunsurile sale la nenumăratele
întrebări ale tinerilor, care nu mai conteneau să ridice cele mai diverse
şi neaşteptate teme de dezbatere, erau date cu o dragoste cu adevărat
părintească şi un firesc ce abolea distanţa dintre un înalt ierarh, aşezat
simplu pe un scaun sub un brad, şi adolescenţii aşezaţi în jurul său pe
iarbă, pe malul lacului Oaşa, într-un peisaj de o frumuseţe de basm.
Cu adevărat, ascultând eleganţa şi profunzimea tuturor răspunsurilor
Înaltului Serafim, mi-am amintit de vorba Părintelui Galeriu: „Iubiţilor,
n-aveţi voi atâtea întrebări câte răspunsuri am eu”.
503
Tabăra s-a încheiat pe 27 iulie cu slujba Sfintei Liturghii arhiereşti

şi predica Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, invitat de Înaltpreasfin-
ţitul Părinte Irineu Pop, Arhiepiscop de Alba Iulia, să slujească Sfân-
ta Liturghie la hramul Mănăstirii – Sfântul Mare Mucenic Pantelimon
– care s-a oficiat în paraclisul din poieniţa de lângă mănăstire. Alături
de Înaltpreasfințitul Părinte Serafim, de Pr. prof. dr. Emil Jurcan, de-
canul Facultăţii de Teologie din Alba Iulia şi Pr. Protosinghel Iustin
Miron, a slujit şi un preot ortodox german, parohul unei comunităţi
ortodoxe din Berlin. Mănăstirea Oaşa şi-a confirmat din nou vocaţia
misionară, inclusiv pentru ortodoxia de limbă germană.
Finalul a fost marcat, în după-amiaza de 27 iulie, de sinaxa ţinu-
tă de Părintele Stareţ Iustin Miron şi Părintele Pantelimon Şuşnea,
ţinută pe marginea lacului Oaşa, în acelaşi peisaj uimitor de frumos,
unde au răspuns cu înţelepciune duhovnicească şi bărbătească au-
toritate întrebărilor inepuizabile ale unor tineri adesea surprinzător
de profunzi şi cultivaţi. Incontestabil, Părinţii de la Oaşa constituie
pentru tineri reale modele duhovniceşti, de vieţuire monahală şi as-
cetică, vrednice de urmat, şi m-am bucurat mult să văd că tinerii aşa
îi şi receptează.
Fenomenul Oaşa sau micul „rug aprins”
Există, desigur, diferenţe considerabile între „Fenomenul Oaşa”,

cum îl numea şi Părintele Dura, al taberelor naţionale anuale ajunse
la a 20-a ediţie, şi mişcarea Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim,
care ne-a slujit drept inspiraţie anul acesta – alături, desigur, de duhul
deschis către propovăduirea în toate registrele şi modurile – liturgic,
teologic, ştiinţific, cultural – a mântuitorului mesaj creştin în lumea de
azi, al Părintelui Galeriu.
Azi nu mai trăim într-o dictatură de tip stalinist ca cea a sfârşi-
tului anilor ’40 şi a anilor ’50; ne bucurăm de o anume libertate, pri-
goana anticreştină e mult mai subtilă şi difuză şi nu a atins cotele vi-
olenţei. Perioada istorică a acelor ani nu permitea nicidecum o audi-
enţă atât de numeroasă şi o lucrare educativă cu tinerii de anvergura
celei de la Oaşa. Personalităţile acelei mişcări se întâlneau în cadru
restrâns şi dezbăteau temele teologice, filosofice, ştiinţifice, culturale
prezentate la un nivel elevat, specializat. Desigur, la Oaşa prezenţa
504 Andrei Dîrlău
unei săli pline cu 200 de adolescenţi nu îngăduie acest standard de

vârf, accentul fiind aici pus pe lucrarea formativ-catehetică şi educa-
tivă cu aceştia, dar şi pe iniţierea în frumuseţea tradiţiei isihaste, pe
rugăciune şi viaţă liturgică.
Şi totuşi, prezenţa, atitudinea receptivă şi întrebările tinerilor au
dovedit utilitatea unei asemenea complexe manifestări.
Ea este la fel de necesară astăzi ca şi atunci, pentru a putea forma
o generaţie de credincioşi pregătită, atât duhovniceşte cât şi intelectu-
al, să facă faţă extraordinar de complexelor provocări cu care se con-
fruntă Biserica în lumea contemporană.
Partea a V-a
*
Addenda
s
Părintele Galeriu – un model de mărturie
ortodox-misionară în dialogul interconfesional.
Studiu de caz: Complementaritatea valorilor
spirituale potrivit dogmei de la Calcedon
Dialogul ortodoxo-reformat, Budapesta, 19791
Andrei Dîrlău
Părintele Galeriu are în primul rând reputaţia unui excepţional

omiletician – s-a spus, chiar, unul din cel mai însemnaţi predicatori pe
care i-a avut Biserica Ortodoxă Română2.
Ar trebui însă evidenţiat şi un alt aspect, la fel de însemnat: cel de
mărturisitor al tradiţiei ortodoxe, înzestrat cu o neîntrecută iscusinţă
în abordarea dialogului cu alte confesiuni.
Părintele profesor a participat la mai multe conferinţe internaţi-
onale unde a reprezentat Biserica Ortodoxă Română în cadrul întâl-
nirilor cu reprezentanţi ai altor denominaţiuni creştine. Comunicările
susţinute la aceste manifestări interconfesionale internaţionale prezin-
tă un cert interes teologic. Ele fac de altfel obiectul unui volum, aflat în
lucru, ce urmează a fi publicat.
Întotdeauna la aceste congrese, Părintele profesor a prezentat po-
ziţia ortodoxă, cu competenţă şi desăvârşită acrivie dogmatică, făcând
numeroase trimiteri la Părinţii Bisericii, a căror cunoaştere aprofundată îi
permitea să citeze exact tezele pe care Ortodoxia le apără dintotdeauna.
1
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Complementaritatea valorilor spirituale potrivit dogmei de
la Calcedon, referat susţinut la a 3-a sesiune a dialogului ortodoxo-reformat (calvin), Bu-
dapesta, 10–15 octombrie 1979, publicat în Ortodoxia, revista Patriarhiei Române, nr. 2,
an. XXXII, 1980, pp. 355-365. Versiunea revizuită a traducerii lui în limba engleză, The
Complementarity of Spiritual Values according to the Chalcedonian Dogma, a fost publicată în
Altarul Reîntregirii, Revista Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, nr. 3/2013.
2
Pr. prof. Vasile Gordon, Cuvânt înainte la 10 predici de Părintele Galeriu, Bucureşti, Lumea
Credinţei, 2013, p. 9.
508 Andrei Dîrlău
În acelaşi timp, aceste trimiteri erau întotdeauna alese astfel

încât să ilustreze puncte extrem de delicate în dialogul ecumenic
cu celelalte confesiuni creştine. Având o bună cunoaştere a teolo-
giei catolice şi protestante, fără a ataca niciodată în mod polemic,
agresiv, poziţiile controversate ale acestora, Părintele atingea totuşi
exact acele elemente care reprezintă aspecte cheie în dezbaterile in-
terconfesionale. De fiecare dată, Părintele izbutea să insereze, într-
un discurs teologic de o impecabilă eleganţă şi coerenţă, argumen-
tele patristice cele mai puternice care să susţină învăţătura ortodo-
xă. Cu un tact excepţional, fără a ofensa ori jigni pe nimeni dintre
participanţii la respectivele congrese internaţionale, fără a intra în
polemică directă sau a acuza pe nimeni de abatere de la moştenirea
Sfinţilor Părinţi, el îşi construia totuşi în aşa fel lucrările susţinute
încât orice teolog onest, de bună credinţă, aparţinând oricărei confe-
siuni, analizând pe text formulările şi trimiterile patristice, nu putea
decât să ajungă singur, cel puţin în forul său lăuntric, la concluzia
evidentei corectitudini a dogmei ortodoxe.
Se va spune, poate, că toate acele trimiteri reprezintă locuri pa-
tristice clasice, cunoscute, şi nu ceva original. Mai întâi că ele erau
rodul studierii asidue, de o viaţă, de către Părintele Profesor, a Sfin-
ţilor Părinţi, din care extrăgea poziţiile cele mai relevante, unele mai
puţin vehiculate până atunci, pe care le (re)punea în circulaţie. Şi
apoi, tocmai cu asemenea referinţe clasice trebuie afirmată învăţă-
tura ortodoxă în dialogul ecumenic. Oare nu aşa putem convinge de
adevărul nostru de credinţă, invocând tezele Sfinţilor Părinţi care au
reprezentat armătura dogmatică a Bisericii celei una şi nedespărţite,
dinainte de Schismă? Şi în al treilea rând, desigur, pentru a reuşi
într-un asemenea demers, trebuia ca aceste referinţe să fie perfect
asimilate şi trăite. Este exact cazul Părintelui, care era credibil şi con-
vingător tocmai deoarece se simţea că vorbeşte din interiorul unei
tradiţii studiate, asumate şi trăite timp de o viaţă.
Voi ilustra cele de mai sus cu câteva exemple de argumentare or-
todoxă din studiul Complementaritatea valorilor spirituale potrivit dogmei
de la Calcedon. Este vorba despre un referat susţinut de Părintele Gale-
riu la cea de a 3-a sesiune a dialogului ortodoxo-reformat (calvin), în
cadrul întrunirii de la Budapesta, 10–15 octombrie 1979, unde a repre-
zentat Biserica Ortodoxă Română împreună cu Pr. prof. N. Chiţescu.
Părintele Galeriu – un model de mărturie ortodox-misionară 509
în dialogul interconfesional
Articolul Părintelui Galeriu a fost publicat în limba română în re-

vista Ortodoxia în 1980. O versiune în limba engleză, tradusă de mine,
a apărut în revista Altarul Reîntregirii publicată de Facultatea de Teo-
logie din Alba Iulia.
Părintele Galeriu foloseşte contextul dialogului despre Sinodul

IV de la Calcedon pentru a afirma neechivoc, dar cu mult tact, în faţa
teologilor participanţi la dialogul ortodoxo-reformat, tradiţia orto-
doxă privind calitatea Maicii Domnului de Theotokos, Născătoare de
Dumnezeu:
„Formula de mărturisire de la Calcedon subliniază că «Dumne-

zeu-Cuvântul, născut înainte de veci din Tatăl după Dumneze-
ire, se naşte în zilele de pe urmă, după umanitate, din Fecioara
Maria Născătoarea de Dumnezeu»”3.
Nu întâmplător Părintele Profesor invocă acest pasaj din for-

mula Calcedoniană. „Între chenoza Fiului lui Dumnezeu şi Întrupa-
rea Lui, sau calitatea Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu,
e o legătură internă, ca de altfel între toate implicaţiile Întrupării
sau ale uniunii celor două firi într-un ipostas... A respinge calitatea
[de Theotokos a] Fecioarei Maria înseamnă a respinge întruparea Fi-
ului lui Dumnezeu, a contesta că Fiul lui Dumnezeu Însuşi S-a fă-
cut om, deci a nega că Iisus Hristos este Însuşi Fiul lui Dumnezeu”4,
născut din veci din Tatăl.
Sfântul Chiril al Alexandriei, citat în articolul analizat, a unit în
mod constant „lupta împotriva lui Nestorie pentru o unică Persoană
în Hristos cu lupta pentru calitatea Fecioarei Maria de Născătoare
de Dumnezeu”, întrucât Nestorie îi nega acest atribut, recunoscân-
du-i doar numele de născătoare de om sau de Hristos”. Sfântul Chiril
spune: „Dacă cineva nu vrea să mărturisească că Emanuel este Dum-
3
Părintele Galeriu, Complementaritatea..., op. cit., p. 355. Toate citatele din Părintele Gale-
riu care urmează sunt din acelaşi studiu.
4
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, EIBMBOR, Bucureşti, 2003,
pp. 91, 80.
510 Andrei Dîrlău
nezeu adevărat şi că deci Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumne-

zeu, întrucât a născut în trup pe Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup,
să fie anatema”5. Iar Leonţiu de Bizanţ spune:
„Trupul [lui Hristos] îşi ia fiinţă din Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui
creatoare, iar din Născătoarea de Dumnezeu a luat materia sub-
stanţei lui; iar Cuvântul S-a sălăşluit în templul creat de Duhul
Sfânt... ci de la primul început al negrăitei iconomii (Întrupări),
unindu-Se cu laboratorul firii, S-a îmbrăcat în zidirea Sa”6.
Răspunzând cu o mare fineţe obiecţiilor protestante privind-o

pe Maica Domnului, fără a provoca făţiş, brutal, auditoriul reformat,
Părintele Galeriu accentuează în mod delicat valoarea femininului ca
vas ales – receptacol al Întrupării Domnului:
„astfel, subiectul care, în numele naturii umane, răspunde iubirii

şi kenozei divine este Fecioara Maria. Dumnezeirii îi răspunde
o persoană umană, reprezentată prin feminin. Femeia care, în
însăşi vocaţia ei, este receptivitate şi înflorire a creaţiei, expri-
mă starea însăşi a creaturii în faţa Creatorului. Faptul că femeia
a fost chemată să răspundă evenimentului unic al Întrupării, în
numele întregii umanităţi, ne descoperă că Dumnezeu, păstrând
condiţia firii de a se naşte din femeie, arată în acelaşi timp că
umanul se află în plenitudine în firea feminină, dând din trupul
ei trup Dumnezeirii, Dumnezeu întrupându-Se din ea. Această
femeie este un vas ales, este Fecioara Maria”7.
Părintele Profesor evidenţiază aici vocaţia receptivă a femeii,

care primeşte – prin Fiat-ul Maicii Domnului – voia lui Dumnezeu,
dăruindu-se deplin Cuvântului, punându-se integral la dispoziţia
Lui. Tocmai întrucât ea răspunde în mod absolut iubirii şi kenozei
divine, „Dumnezeu poate copleşi astfel deplin în ea legea firească
a naşterii”8. Mai mult, Părintele Galeriu ştie să-şi seducă audienţa
calvină, afirmând limpede plenitudinea umanului în firea femini-
5
Sfântul Chiril al Alexandriei, P.G. 77, col. 119, apud Pr. D. Stăniloae, ibid.
6
Idem, Contra Nestor. et Eutych., P.G. 86, col. 1343 A, apud Pr. D. Stăniloae, op. cit., p. 86.
7
Părintele Galeriu, ibidem.
8
Pr. prof. dr. D. Stăniloae, op. cit., p. 87.
nă – o femeie fiind cea care a răspuns chemării lui Dumnezeu în

numele întregii omeniri.
În acelaşi timp, Părintele Profesor subliniază – ca şi în trecere,
dar cu putere, tranşant – fecioria Maicii Domnului: „Dumnezeu nu se
putea naşte decât din fecioară, în puritatea firii”9.
Căci fecioria, puritatea – subliniază şi Părintele Stăniloae – sem-
nifică angajare integrală şi disponibilitate nemicşorată pentru Dumne-
zeu: „Cine se predă voluptăţii nu e pur, nu e disponibil integral pentru
Dumnezeu”10.
Totuşi, pentru interlocutorii săi reformaţi, Părintele Galeriu ofe-
ră o tâlcuire aparte a fecioriei, pe temeiul parabolei celor zece fecioare
din Evanghelie:
„Naşterea din fecioară pune în lumină deosebită responsabili-

tatea unei anume vocaţii creştine. Ne arată că, anume, creşti-
nismul nu omagiază simplu fecioria (asceza) în sine, ci fecio-
ria care naşte, care rodeşte. Creştinismul supravenerează pe
Fecioara-Mamă, Fecioara care întrupează pe Fiul lui Dumne-
zeu. Bucură-te mireasă, pururea fecioară, cântă Biserica. Atunci,
fecioria nu e un ideal în sine, ci disponibilitate şi instrument
perfect, ofrandă curată, sub acţiunea harului, în slujirea lui
Dumnezeu şi slujirea valorilor: binele, adevărul, frumuseţea,
unitatea vieţii. Orice jertfă nu se justifică decât dacă e rodnică.
O feciorie, sau asceză, care se transformă în obiect de autoado-
rare, într-un fel de egocentrism sacralizat, descoperă o tragică
stare lipsită de har şi ajunge în cele din urmă, după Sfânta
Scriptură, la «nebunie». Pe cele cinci fecioare fără untdelemn,
cu candelele stinse, lipsite de harul luminii şi al iubirii, Dum-
nezeu nu le primeşte la nunta Mirelui. Ele rămân afară, în so-
lipsism. Uşa harului, uşa unei autentice realizări ipostatice, le
rămâne închisă”11.
Sunt aici mai multe aluzii, făcute cu delicateţe. Părintele nu spu-

ne „Ortodoxia”, ci „creştinismul supravenerează pe Fecioara-Mamă”,
reamintind interlocutorilor săi Reformaţi că aceasta a fost şi este tradi-
9
Părintele Galeriu, op. cit., p. 356.
10
Pr. D. Stăniloae, ibidem.
11
512 Andrei Dîrlău
ţia Bisericii creştine nedespărţite, a primului mileniu, nu doar a noas-

tră, a ortodocşilor.
Apoi, el reia ideea centrală că Cel pe Care Fecioara Îl întrupează
este Fiul lui Dumnezeu, perfect inserată într-un text despre Calcedon
unde s-a clarificat dogma celor două naturi ale lui Hristos într-un
singur ipostas. Cântarea Bisericii, „pururea fecioară”, afirmă credin-
ţa Bisericii, celei Una Sfântă, în fecioria Maicii Domnului înainte de
naştere, în naştere şi după naştere – atât de problematică în Protes-
tantism. Ridicând şi mai sus ştacheta – pe neobservate –, Părintele le
spune în mod indirect, voalat: Nu numai că voi n-aţi înţeles de ce era
nevoie de fecioria Maicii Domnului – care înseamnă „disponibilitate,
instrument perfect, ofrandă curată în slujirea lui Dumnezeu” – dar
n-aţi înţeles nici măcar ce înseamnă fecioria „rodnică” a Maicii Dom-
nului. Părintele le vorbeşte de „egocentrism sacralizat... stare tragică
lipsită de har... care ajunge la nebunie. Lipsite de harul luminii şi al
iubirii, cele cinci fecioare rămân afară, în solipsism. Uşa harului, a
realizării ipostatice, le rămâne închisă”.
Într-un mod extrem de subtil, fără să-i ofenseze, Părintele le
spune ascultătorilor săi reformaţi: Voi sunteţi celelalte cinci fecioare!
Refuzând să admiteţi fecioria Maicii Domnului – care este atât de
evident necesară în iconomia Întrupării, din toate motivele expuse
de Sfinţii Părinţi, pe care i-am citat şi pe care îi puteţi consulta şi sin-
guri – voi sunteţi cei care, asemenea celor cinci fecioare neînţelepte
din pilda evanghelică, vă închideţi în afara autenticei realizări ipos-
tatice, în solipsism!
Jean Calvin, în Armonia celor 3 Evanghelii sinoptice, comentând
versetul de la Lc. 1, 43, spune:
„(Elisabeta) o numeşte pe Maria «maica Domnului meu», ceea ce

denotă unitatea persoanei în cele două naturi ale lui Hristos; e ca şi
cum ea ar fi spus: Cel conceput ca om muritor în pântecele Mariei
este în acelaşi timp veşnicul Dumnezeu... Acest nume de Domn
aparţine strict Fiului lui Dumnezeu «arătat în trup» (1 Tim 3:16),
Care a primit de la Tatăl toată puterea şi a fost pus să fie cel mai
înalt stăpân al cerului şi al pământului, ca prin El Dumnezeu să
cârmuiască toate”12.
12
Jean Calvin, Commentary on a Harmony of the Evangelists, Matthew, Mark, and
Luke, translated from the original Latin, and collated with the author’s French
Deci Calvin aici se contrazice singur: după ce recunoaşte, exact

în termenii Calcedonului, unitatea persoanei (a ipostasului) în cele
două firi ale lui Hristos, el totuşi interpretează în mod reducţionist
adresarea Elisabetei, „Maica Domnului meu”, limitând „strict” nu-
mele de „Domn” la firea omenească a lui Hristos Cel întrupat, şi refu-
zând în mod cu totul nejustificat să aplice acest nume şi firii dumne-
zeieşti. Căci, altfel, dacă ar fi acceptat concluzia logică ce decurge din
unirea celor două naturi în persoana lui Hristos, conform formulei
calcedoniene (în chip «neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedes-
părţit»), atunci Calvin ar fi trebuit să accepte că Biserica nedespărţită
avea dreptate să o numească „pe Maria «Maica Domnului meu»”,
aşa cum o numeşte Elisabeta, adică Theotokos, Născătoare de Dumne-
zeu, şi să-i acorde cinstirea cuvenită.
Cât despre aparentul temei biblic invocat de Calvin, din Epistola
1 către Timotei, de fapt nu-i justifică reducţia câtuşi de puţin, întrucât,
în respectiva pericopă paulină, „arătat în trup” (în originalul calvin
„manifestat în carne”) nu afirmă nicidecum că titlul de „Domn” s-ar
aplica doar lui Hristos întrupat, ci întăreşte doar că Dumnezeu într-
adevăr S-a arătat în trup, în chip vizibil.
Părintele Galeriu cunoaşte bine mariologia calvină, dar are tactul
de a nu-l cita explicit pe Calvin şi interpretarea sa indirect arianistă,
de a nu polemiza cu el şi a nu-l acuza explicit de erezie în contextul
dialogului ecumenic. Dar din contextul referinţei la cele zece fecioare
reiese pregnant îndepărtarea doctrinei Reformate de tradiţia Bisericii
nedespărţite, respectiv de mariologia ortodoxă.
version, by the Rev. William Pringle, Calvin Translation Society, Edinburgh,

1845, p. 50. Dăm citatul pe care l-am tradus mai sus din varianta engleză la care
am avut acces, deoarece este crucial pentru sesizarea nuanţelor acestei interpre-
tări calvine şi ale modului în acelaşi timp precis şi delicat în care îi răspunde
Părintele Galeriu: “She calls Mary the mother of her Lord. This denotes a unity of
person in the two natures of Christ; as if she had said, that he who was begotten
a mortal man in the womb of Mary is, at the same time, the eternal God. For we
must bear in mind, that she does not speak like an ordinary woman at her own
suggestion, but merely utters what was dictated by the Holy Spirit. This name
Lord strictly belongs to the Son of God ′manifested in the flesh′, (1 Timothy 3:16),
who has received from the Father all power, and has been appointed the highest
ruler of heaven and earth, that by his agency God may govern all things”.
514 Andrei Dîrlău
*
Părintele tranşează la fel de fin, şi tot de la o mare altitudine te-
ologică, şi problema distincţiei dintre cele două forme de slujire în Bi-
serică: cea sacramentală, preoţească, şi cea nesacramentală, de iubire
şi slujire jertfelnică a Bisericii. El compară în mod plastic această dis-
tincţie dintre cele două vocaţii cu cea dintre Hristos, ca Arhiereu, şi
Biserică, la feminin, ca mamă, templu şi altar pentru cea dintâi:
„Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria ne-o revelea-

ză pe Maica Domnului ca «altar», după expresia Sfântului Andrei
Criteanul, ca «templu», ca «Biserică sfinţită şi rai cuvântător». Iar
pe Mântuitorul – ca pe Marele nostru Arhiereu. Ortodoxia vede
aici revelaţia celor două forme fundamentale de slujire în Biserică
şi a unităţii acestora: aceea a lui Iisus Hristos, ca Mare Preot, şi
implicit a urmaşilor Săi: Apostoli, episcopi, preoţi, împreună-lu-
crători cu El în această chemare a preoţiei sacramentale; şi aceea a
Preacuratei Fecioare ca Mamă, templu, altar al Arhiereului Hristos
şi, implicit, a femininului, în această misiune sacră de «dătătoare
şi protectoare a vieţii» – cum se exprimă Prof. N. Chiţescu13, de
iubire şi slujire jertfelnică a Bisericii, care a ridicat atâtea femei la
sfinţenie. Aceste două căi de slujire trebuie să rămână, aplicând şi
aici formula de la Calcedon, «neamestecate şi neschimbate», dar
şi «nedespărţite», neriscând niciun fel de confuzie ontologică, de
amestec al acestor vocaţii care ţin de fiinţă”.
Părintele nu atacă direct problema respingerii preoţiei sacramen-

tale şi a episcopatului în protestantism, aşa cum nici pe cea a venerării
Maicii Domnului; dar le atinge „din poignet”, ca şi în treacăt, legându-
le între ele în contextul celor două slujiri, ca ceva de la sine înţeles.
Ambele ţin în mod evident de două forme fundamentale şi legitime de
slujire în Biserică, „neamestecate” şi într-o unitate de „nedespărţit”,
conform formulei calcedoniene. Ceea ce Reforma a respins – Biserica,
Maica Domnului, preoţia sacramentală – sunt arătate a fi aspecte inse-
parabile şi necesare ale slujirii, ţinând „de fiinţa” însăşi – inclusiv de
chemarea femininului de a fi „dătătoare şi ocrotitoare a vieţii”.
13
Prof. N. Chiţescu, În legătură cu preoţia femeii, în „Ortodoxia” XXXI (1979), nr. 2, p. 353.
*
Alt exemplu:
„...aici se afla impasul. Cum să explici că aceeaşi persoană asu-

mă două naturi radical diferite? Nestorienii, care plecau de la
„natură”, nu puteau cugeta decât la o dualitate de persoane. În
Hristos: două naturi – două persoane. Unirea acestora era doar
morală. Eutihienii, care puneau în prim plan „persoana”, nu
puteau gândi decât monofizit: o singură persoană a lui Dum-
nezeu-Cuvântul, o singură natură. Umanul era absorbit în di-
vin: monergism radical. Atunci, potrivit celor două atitudini,
concluzia era: sau separare a naturilor, sau contopire în Fiinţa
divină, ceea ce semnifica o îndumnezeire după fiinţă”.
Vorbind (în invocarea pildei celor zece fecioare) despre „ro-

dire” şi „autentică realizare ipostatică”, dar şi (în acest comentariu
privind pe nestorieni şi eutihieni) despre „monergism radical”, Pă-
rintele combate, din nou în mod implicit, teza calvină a predestinării
absolute a „aleşilor” şi absenţei liberului arbitru. Cum poate fi vorba
de „rodire”, de faptă de iubire, fără libertate? Este citat – neîntâmplă-
tor – teologul modern protestant Emil Brunner, care vorbeşte despre
„legătura harică indestructibilă, locul adânc sau punctul de încopci-
ere (Anknüpfungspunkt), omul ca subiect responsabil în faţa lui Dum-
nezeu şi a semenilor lui” (Natur und Gnade). Căci, oare cum putem
vorbi de om ca subiect responsabil fără alegerea lui liberă de a făptui
binele şi de a aduce rodul faptei sale libere?
Părintele îi pune pe teologii calvini, cu reală diplomaţie du-
hovnicească, în faţa unor referinţe din propriii lor teologi. Este citat
şi Karl Barth: „«Înălţarea omului, ca operă a harului dumnezeiesc,
constă tocmai în punerea în evidenţă a adevăratei Sale umanităţi».
Dar prin aceasta” – spune Părintele – „iubirea lui Dumnezeu afirmă
şi valoarea omului. Faptul că Dumnezeu Îşi face din om o a doua
fire a Sa îi dă omului o valoare unică. Îl arată drept: homo capax di-
vini. Dumnezeu face din el un complement al Său. În Hristos, Dum-
nezeu adevărat este unit ipostatic cu omul adevărat; cu Omul fără
de păcat. De aceea, Omul din Hristos este pentru noi omul autentic,
516 Andrei Dîrlău
omul «deplin pentru Dumnezeu şi pentru oameni... deplin umani-

zat şi deplin îndumnezeit... În relaţie cu El ne putem umaniza şi în-
dumnezei»; ne putem realiza vocaţia condiţiei noastre”14. Conclu-
zia este limpede: vocaţia condiţiei umane este deplina umanizare şi
deplina îndumnezeire, nicidecum suportarea pasivă şi oarbă a unei
predestinări absolute.
„Păcatul a intrat în fire prin voinţa conştientă-personală” – afir-
mă neechivoc Părintele. „La originea răului” – arată el – se află un
mod alienat al creaturii în libertatea ei autonomă, în liberul arbitru
al persoanei (γνώμη)”. Şi îl citează pe Sfântul Maxim Mărturisitorul,
care defineşte păcatul ca „o abatere a lucrării puterilor sădite în fire
de la scopul lor”. Aceasta – continuă părintele – „poate corupe, slă-
bi, întuneca, opaciza prin egocentrism”. Este invocat explicit liberul
arbitru al persoanei care alege să lucreze către alt ţel decât cel sădit
în fire de Creator. Ce argument mai puternic decât citatul patristic
care defineşte răul printr-o alegere făcută de om împotriva firii, şi nu
printr-un decret divin dat din veci de un Creator tiranic şi arbitrar,
aşa cum decurge din doctrina calvină a predestinării?
Părintele nu menţionează direct doctrina reformată a regenerării
monergiste, nici pe cea ortodoxă a sinergiei. Totuşi, întregul său stu-
diu este o pledoarie pentru înţelegerea ortodoxă a mântuirii prin co-
laborarea sinergică a voinţei libere a omului cu voinţa lui Dumnezeu.
Potrivit proverbului „Bate şaua ca să priceapă iapa”, Părintele invocă
doar monofizismul clasic, al ereziei lui Eutihie. Reluăm acelaşi citat
pentru a-i aprofunda implicaţiile:
„Cum se ştie, gândirea antică reflectase îndeosebi asupra natu-

rii, înţelegând prin natură, prin fiinţă, tot ceea ce are calitatea
de a fi, de a exista. Prin ipostas, concept mai puţin elaborat, în-
ţelegeau fiinţa concretă, adică insul, identic cu propria sa natu-
ră, spre exemplu: Petru, Ioan, Pavel etc. Or, aici se afla impasul.
Cum să explici că aceeaşi persoană asumă două naturi radical
diferite? Nestorienii, care plecau de la „natură”, nu puteau cu-
geta decât la o dualitate de persoane. În Hristos: două naturi
– două persoane. Unirea acestora era doar morală. Eutihienii,
care puneau în prim plan «persoana», nu puteau gândi decât
14
monofizit: o singură persoană a lui Dumnezeu-Cuvântul, o sin-

gură natură. Umanul era absorbit în divin: monergism radical.
Atunci, potrivit celor două atitudini, concluzia era: sau separa-
re a naturilor, sau contopire în Fiinţa divină, ceea ce semnifica
o îndumnezeire după fiinţă”15.
Plecând de la o discuţie istorică neutră despre conceptele de

natură şi ipostas şi despre cele două erezii simetrice, nestoriană şi
eutihiană, Părintele ajunge repede la identificarea, corectă, în mo-
nofizismul eutihianist a obârşiei monergismului, prin care umanul e
absorbit în divin în persoana Mântuitorului Hristos. Monergismul
semnifica la origine anularea energiei (lucrării, acţiunii) omeneşti a
lui Hristos prin copleşirea ei de către energia divină, deci o erezie de
ordin hristologic – la fel ca şi monotelismul, un monofizism camu-
flat16. Dar Părintele îl evocă aici făcând o aluzie delicată la moner-
gismul calvin, prin care, în fiecare om, voinţa şi energia umană ar fi
complet copleşite şi anulate de cea divină. Este „doctrina conform
căreia Duhul Sfânt ar fi singurul agent eficace în regenerarea celui
păcătos; voința umană nu ar avea nicio înclinaţie spre sfinţire îna-
inte de nașterea din nou şi, prin urmare, ea nu ar putea coopera în
regenerare. Monergismul este pus în contrast cu sinergismul, care
consideră că există o cooperare între Duhul Sfânt şi voința omului
în regenerare”17. Aici prin regenerare se înţelege ceva asemănător
cu metanoia ortodoxă, o înnoire şi întoarcere a omului către Dum-
nezeu, care însă ar fi dată „gratuit” de Acesta şi ar face posibilă
credinţa, luminarea, sfinţirea şi mântuirea omului, fără nici un con-
curs dat de el în mod liber şi conştient. Omul ar fi total predestinat,
iar alegerea sau faptele lui n-ar putea juca nici un rol în acţiunea de
mântuire, care ar aparţine exclusiv lui Dumnezeu.
Părintele Galeriu nu face decât să puncteze corect sursa aces-
tei doctrine reformate în „monergismul radical” care derivă din
monofizismul lui Eutihie. Dar oare e nevoie de mai mult pentru te-
ologul reformat, confruntat astfel cu legătura directă dintre Eutihie
şi Calvin?
15
16
I. Rămureanu, Istoria Bisericii Universale, Ed. IBMBOR, Bucureşti, vol. 1, p. 391.
17
www.monergism.ro/index.php/2011/07/teologia_reformata/.
518 Andrei Dîrlău
O altă teză reformată e combătută: cea a „depravării totale sau

coruperii radicale”.
Această doctrină este derivată din conceptul de păcat originar
formulat de Fericitul Augustin (şi, mai târziu, de Toma din Aquino).
Ea învaţă că, drept consecinţă a Căderii, orice om vine pe lume deja
înrobit păcatului şi, în absenţa harului eficace al lui Dumnezeu, este
cu totul incapabil să aleagă să-L urmeze pe Dumnezeu, să se abţină de
la rău sau să primească darul mântuirii pe care Dumnezeu i-l oferă.
Oamenii sunt predispuşi la rău din naştere şi complet lipsiţi de pute-
rea sau voinţa de a nu păcătui, întrucât păcatul originar a stricat sau
corupt total firea omenească.
Părintele nu doar că afirmă învăţătura patristică potrivit căreia
chipul lui Dumnezeu nu poate fi niciodată distrus în om, dar enunţă
limpede tradiţia Sfinţilor Părinţi că omul este capabil de îndumnezei-
re: homo capax divini, fiind chemat la un suiş infinit întru „îndumneze-
irea cea după har”. Căci Domnul Hristos este Cel care:
„ne fundamentează şi pe noi în bipolaritatea noastră teandrică, în

înfăptuirea asemănării... Întruparea deschide calea transcendenţei
umane... prin intermediul persoanei, al ipostasului. Al Ipostasului
divin, evident. Dar Ipostasul divin – şi aceasta e implicaţia, com-
plementaritatea esenţială a dogmei de la Calcedon – instituie şi
ipostasul uman în această condiţie «bipolară» de existenţă. În sen-
sul că, dacă Hristos este un Ipostas în două firi, divină şi umană,
oamenii, în Hristos, sunt şi ei chemaţi să fie «ipostase» create, dar
unind în ei, după asemănarea Domnului, două realităţi şi două
lumi fundamentale: a harului şi a naturii; a energiilor divine şi a
firii umane libere; fiind astfel chemaţi la un progres infinit întru
«îndumnezeirea cea după har»... Definiţia umanului ca persoană
şi, după Calcedon, ca persoană „bipolară”, realizându‑se deci în
comuniunea divinului cu umanul, pe verticalitatea şi pe orizonta-
litatea existenţei, noi o considerăm de o excepţională importanţă
pentru teologie, pentru gândirea noastră umană în general, şi de
asemenea pentru actualul nostru dialog”18.
18
Nu-mi pot închipui o desfiinţare mai limpede şi în acelaşi timp

mai elegantă, mai corect întemeiată patristic şi în acelaşi timp mai
plină de diplomaţie, a erorilor învăţăturii reformate. „«Antropologia
noastră ortodoxă»” – îl citează Părintele pe Nikos Nissiotis – „«nu e
simplu cea a omului, ci cea a umanităţii lui Dumnezeu». Divino-uma-
nitatea este icoana şi programul nostru însuşi, calea şi viaţa noastră”.
Deoarece „dumnezei sunteţi” spune psalmistul – şi „Scriptura nu
poate fi desfiinţată”.
În sfârşit, un ultim exemplu – nici problematica iconoclasmului
protestant nu este ocolită: prin intermediul icoanei – spune Părintele
– „se realizează în Ortodoxie întâlnirea personală cu Hristos... relaţia
ipostatică”. Sunt citaţi Olivier Clément, care numeşte icoana „văl epi-
fanic şi apel”, şi Sfântul Teodor Studitul, care „arată deosebirea, dar şi
legătura, asemănarea, dintre icoană şi Prototip”.
Nu putem surprinde aici întreaga bogăţie a ideilor conţinute în-
tr-un text de densitatea şi frumuseţea celui analizat, sinteză a dogma-
ticii patristice făcută de unul din marii teologi ai Bisericii Ortodoxe
din veacul XX. Ideea centrală este poate cea exprimată prin citatul din
Sfântul Grigorie de Nyssa:
„«Creatorul ne-a dăruit iubirea ca expresie a feţei noastre de

om»19. Aceasta înseamnă că iubirea este fondul şi expresia noastră
autentică”20.
Şi acesta este şi răspunsul oferit de Părintele Galeriu problemei

dialogului ecumenic, citând o stihiră a praznicului Naşterii Domnului:
„«Chipul Cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei Lui, înfăţişa-

re de rob primeşte; că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind,
şi a luat ce nu era, om făcându‑se, din iubire de oameni». Iubirea
dumnezeiască, iubirea-agape, are această virtute unică: rămâi ceea
ce eşti prin fiinţă, în adevărul-plenitudine, şi poţi deveni în acelaşi
timp ceea ce nu eşti, prin kenoză, prin jertfă. Poţi împărtăşi con-
diţia celuilalt. Poţi asuma ceea ce este autentic la celălalt, aşa cum
Hristos a asumat umanitatea... Poţi sluji, te poţi apropia de toţi,
19
Sfântul Grigorie de Nysa, De Hominis Opificio, 5, P.G. 44, col. 137 D, apud P. Galeriu, ibid.
20
520 Andrei Dîrlău
fără să sacrifici adevărul, ci deschizându-te celorlalţi prin adevăr,

în iubire, şi înaintând spre unitate”21.
A rămâne în adevăr înseamnă a rămâne fidel „adevărului inte-

gral” al Bisericii nedespărţite – adevărului Ortodoxiei. Iar a deveni
ceea ce nu eşti înseamnă a asuma în iubire şi deschidere adevărul ce-
luilalt, a-i împărtăşi condiţia prin slujire jertfelnică.
Pe aceste două premize – pe fidelitatea faţă de adevărul integral
ortodox şi pe slujirea celorlalţi în adevăr şi iubire – îşi fundamentează
Părintele – ca şi Ortodoxia în ansamblului ei – viziunea autentic ecu-
menică, adică universală.
21
Ibidem.
Viziunea Părintelui Galeriu în lucrarea
„Schimbarea la Faţă a lui Hristos –
transfigurare a Creaţiei”.
Schiţă hermeneutică
Andrei Dîrlău
I. Introducere
Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de interpretare menită să

contureze una din direcţiile posibile ale unei viitoare exegeze a operei
Părintelui Constantin Galeriu, pe care nu ne îndoim că teologia româ-
nească o va produce în anii care vin. Articolul interpretat, Schimbarea la
Faţă a lui Hristos – transfigurare a Creaţiei, este o prelegere susţinută de
Părintele Galeriu în limba franceză la Institutul de Teologie Ortodoxă
Saint Serge din Paris, în vara anului 1997. El face parte dintr-o serie de
douăsprezece comunicări ştiinţifice cu caracter teologic, prezentate de
Părintele Constantin Galeriu la diferite congrese internaţionale.
Institutul Saint Serge – prestigios aşezământ universitar înfiin-
ţat pe 18 iulie 1924 (praznicul Sfântului Serghie de Radonej) de Mi-
tropolitul Gheorghievski şi o serie de eminenţi teologi şi profesori
din emigraţia rusă – a fost destinat iniţial să educe preoţi ortodocşi
pentru comunităţile ruse din diaspora. De-a lungul celor 85 ani de
existenţă, Saint Serge a devenit însă nu doar „o pepinieră spirituală
de unde au ieşit sute de preoţi, episcopi şi teologi, oferind masterate
şi doctorate în teologie”, ci şi – cu cuvintele Părintelui Nicolas Cer-
nokrak, actualul Decan – „un centru pan-ortodox care, fidel vocaţiei
sale de a răspândi teologia şi cultura ortodoxă în dialog permanent
cu lumea contemporană, slujeşte Biserica Ortodoxă precum şi aştep-
tările spirituale ale oamenilor de azi”. Anual, în luna iulie, Institutul
organizează „Săptămâni de studii liturgice” – eveniment de renume
522 Andrei Dîrlău
care în anul 2009 a ajuns la a 56-a ediţie, şi care reuneşte de fiecare

dată zeci de teologi din întreaga lume creştină, chemaţi să susţină
prelegeri pe temele anunţate.
La aceste Săptămâni de studii liturgice Părintele Galeriu a fost
invitat să prezinte comunicări ştiinţifice în repetate rânduri. Desi-
gur, Părintele Profesor s-a achitat în chip strălucit de misiunea de
a reprezenta teologia ortodoxă românească la aceste întruniri cu o
impresionantă tradiţie.
Includ în Anexă un facsimil după scrisoarea de invitaţie adresată
Părintelui Constantin Galeriu de a participa la ediţia din 1997, sem-
nată de Protopresbiter Boris Bobrinskoy, Decanul Institutului la acea
dată, şi specificând tema Săptămânii de Studii din acel an – „Liturghie
şi cosmos”.
Versiunea românească a prelegerii Părintelui Galeriu, analizate
mai jos, „Schimbarea la Faţă a lui Hristos – transfigurare a Creaţiei”, a
fost editată şi publicată prima oară în anul 20101.
În varianta franceză, lucrarea poartă titlul „La Transfiguration
du Christ – Transfiguration de la nature (de la Création)”. Am păs-
trat cele două formulări alternative din versiunea franceză a titlului
– „de la nature (de la Création)” – deoarece au o semnificaţie aparte,
1
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, A Time for Change; Transfiguration of Christ—Trans-
figuration of All Creation (Timpul schimbării; Schimbarea la faţă a lui Hristos–transfigurare
a creaţiei), ediţie trilingvă, îngrijirea ediţiei, traduceri revizuite, notă asupra ediţiei şi
studiu hermeneutic de A. Dîrlău, Asociaţia Părintele Galeriu / Editura ASA Media,
Bucureşti, 2010. Volumul include şi o altă lucrare, „Timpul schimbării: opţiuni funda-
mentale în dialogul actual dintre credincioşi şi societate”, prezentată de Părintele Galeriu
la Congresul internaţional cu tema: Credincioşii, societatea şi statul în ţările Europei Cen-
trale şi de Răsărit, organizat la Abaţia Benedictină Ampleforth din York – Anglia în
vara anului 1990. Părintele Galeriu a conceput acea pătrunzătoare analiză teologică
a totalitarismului la doar câteva luni după căderea regimului comunist din decem-
brie 1989, în timpul unei scurte şederi, în vara anului 1990 – la invitaţia Părintelui
Arhimandrit Iachint Unciuleac, Stareţ pe atunci – la Sfânta Mănăstire Putna, unde
am avut bucuria de a-l însoţi ca secretar. Aceste articole vor fi incluse în volumul ce
va reuni conferinţele Părintelui Galeriu în ediţie bilingvă (v. nota 127 supra). Vari-
anta în limba engleză – A Time of Change: Fundamental Options in the Present Dialogue
between Believers and Society – a fost publicată în revista Religion in Communist Lands,
vol. 19, Nr. 1-2, Papers from the Ampleforth Conference 1990, Keston College, vara 1991,
pp. 66-74. Versiunea franceză a aceleiaşi lucrări a fost publicată în Studii Teologice,
Revista Facultăţilor de teologie din Patriarhia Română, Seria a II-a, anul XLIV, nr.
1-2, ian.-apr. 1992, Bucureşti, pp. 150-157.
Viziunea Părintelui Galeriu în lucrarea 523
„Schimbarea la Faţă a lui Hristos – transfigurare a Creaţiei”
legată de intenţia Părintelui profesor de a evidenţia accentul pus în

Răsăritul ortodox pe înţelegerea lumii drept creaţie divină, operă a
Creatorului suprem, în contrast cu tendinţa unui Occident tot mai
secularizat de a privi „natura” ca o realitate autonomă, debarasân-
du-se de „ipoteza inutilă” – după vechea formulă a lui Laplace – a
unui Creator divin.
Trebuie aici menţionată preocuparea cu totul deosebită a Părin-
telui pentru tema Schimbării la Faţă, căreia îi acorda o extraordinară
însemnătate. Din acest motiv, lucrarea a şi suferit numeroase mo-
dificări de-a lungul unui proces continuu de reelaborare şi cizelare.
Mereu Părintele Profesor amâna finalizarea unui text la care medita
mult, găsind noi nuanţe ce trebuiau să întregească o viziune pe care
o considera de importanţă capitală, să precizeze, să ilustreze sau să
dezvolte anumite idei. De aceea, varianta finală publicată e doar un
compromis între timpul limitat de care dispunea (între impresionan-
tul efort misionar-pastoral-omiletic şi cel didactic-universitar, Părin-
tele îşi putea elabora lucrările mai mult noaptea, proces la care am
asistat în numeroase rânduri) şi complexitatea unui subiect de care
vedea legată însăşi esenţa Ortodoxiei.
Prezenta lucrare nu este o analiză exhaustivă, sistematică, ci o
simplă glosă pe marginea lucrării Părintelui, un comentariu ce-şi pro-
pune să surprindă câteva aspecte reprezentative, să dezvolte unele
idei, să expliciteze unele teme sau să evidenţieze contextul istoric ce ar
facilita înţelegerea acestui articol cu un conţinut extrem de dens, deşi
– în mod paradoxal – cu o scriitură aparent foarte accesibilă.
Am structurat demersul exegetic încercând să grupez câteva co-
ordonate ale viziunii teologice a Părintelui Galeriu, cuprinzând răs-
punsul la crizele multiple, spiritual-morale, conceptuale, politice şi
existenţiale ale lumii de azi: întoarcerea la Hristos şi transfigurarea
omului prin redescoperirea chipului lui Dumnezeu din el – schimba-
rea noastră la faţă prin conlucrarea cu harul divin.
II. Schimbarea la faţă: întoarcerea la Hristos
„Prin trupul meu subţire se urcă acum spre ceruri /

în gând de mulţumire, dorinţele din lut...
524 Andrei Dîrlău
Cum ard în candelabre lumini lângă lumine!!! /

Într-un suav caliciu e-ntreaga mea simţire
ce arde de dorinţa rodirii în iubire!... /
Eu, rostul meu de-acuma l-am împlinit în viaţă,
Am ridicat spre ceruri, din lut, a mea făptură... /
Şi lupta care-am dat-o e-atâta de măreaţă
că-n fibra mea subţire nu-i nici un strop de zgură. /
Şi simt în trup lumina Schimbărilor la faţă
Taborică minune, spre care fiecare /
îşi simte, ca şi mine, înalta lui chemare! /
Transfigurare!”
Virgil Maxim, Transfigurare2
În ciuda schingiuirilor, bătăilor, foametei şi înjosirilor din în-

chisorile comuniste, a prigoanei şi trădărilor prin care, aşa cum am
văzut, au fost ucişi luptătorii din munţi, totuşi nu torţionarii au
biruit, nu bătăuşii hulitori de Dumnezeu, ci ei, partizanii, deţinuţii
cei sălbatic torturaţi, înfometaţi şi prigoniţi, a căror bucurie într-
adevăr nimeni n-o va putea lua. Acesta e mesajul tuturor celor ce au
trecut prin iadurile comuniste. „Mă adun” – scrie o supravieţuitoa-
re – „într-o rugăciune pentru toate mamele ce au trudit să-şi înalţe
copiii, iar în locul lor le-a sosit din închisoare o hârtie pe care scria
că aceştia nu mai există. Peste puţin vom merge la ei şi noi, cei ce
am rămas să dăm mărturie. Dar voi, cei tineri, ce veniţi după noi, să
nu-i uitaţi. Când va sosi rândul vostru să-i întâlniţi, să le spuneţi că
sacrificiul nu le-a fost în zadar, că mormânt lângă mormânt, jertfă
lângă jertfă, au învins!”3.
Au învins, într-adevăr, pentru că au înţeles ceea ce Părintele Ga-

leriu numeşte „taina crucii şi a mormântului, ca o cale inexorabilă spre
Înviere”4. Pentru că au înţeles legătura profundă dintre Cruce şi moarte,
asumate ca jertfă, şi Înviere. Deoarece, înţelese ca jertfă, Crucea şi moar-
2
Virgil Maxim, op. cit., p. 203.
3
Maria Roşca Brahonschi, Lacrima prigoanei, citată în Fericiţi cei prigoniţi: martiri ai temniţe-
lor româneşti, ed. îngrijită de Marin Matei, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008, p. 189.
4
Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Ed. Harisma, Bucureşti, 1991, p. 164.
tea nu sunt o „negaţie, o contestare a vieţii, ci o afirmaţie. Prin Transfi-

gurare, dincolo de Cruce şi mormânt, se descoperă viaţa atotbiruitoare
a Învierii. [...] Jertfa şi Învierea, aşa cum arată Schimbarea la faţă, des-
coperă sensul cel mai profund al creaţiei. Iar „cel ce a cunoscut taina
Crucii şi a mormântului – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, citat de
Părintele Galeriu – „a înţeles raţiunile esenţiale ale lucrurilor”5.
Şi totuşi, arată Părintele Galeriu în Schimbarea la faţă a lui Hris-
tos – transfigurare a creaţiei, iniţial nici măcar în viziunea Apostoli-
lor despre Mesia, „inspirată” involuntar tot din cea a fariseilor şi
cărturarilor, „nu se întrezărea taina Crucii, a morţii şi Învierii”. De
aceea, pe când străbăteau Galileea şi Iisus le-a vestit Patimile, ei
„s-au întristat foarte”6.
Şi totuşi, spune Părintele profesor, doar „Crucea este actul prin
care demonul e învins; este legea fundamentală a creaţiei, atât în ori-
ginea cât şi în mântuirea ei”. Ne aflăm aici în chiar centrul întregii
viziuni a Părintelui Galeriu, întemeiate pe acest crez de o viaţă: „Jertfa
constituie expresia cea mai adânc revelatoare a divinului din om şi
manifestarea cea mai înaltă a iubirii. Jertfa ţine de revelaţia Evangheli-
ei. Biserica se întemeiază pe jertfă”7.
De aceea, Jertfă şi răscumpărare nu e doar titlul tezei de doctorat
a Părintelui profesor, ci şi esenţa întregii sale lucrări pastorale. Cei ce
l-au cunoscut pot da mărturie că iubirea jertfelnică a fost trăsătura sa
cea mai reprezentativă. Căci modelul urmat de Părintele era, desigur,
modelul Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, a Cărui Întrupare însăşi a
fost „iubire crucificată”8.
Prin voinţa şi planul Tatălui, Hristos e pus ca temelie a mântuirii
noastre încă înaintea veacurilor, înainte chiar de întemeierea lumii. De
aceea „toate cele văzute se cer după Cruce”. Crucea şi moartea sunt
calea, mijlocul, iar Învierea este finalitatea. Iar Învierea e deja prezentă
în Schimbarea la faţă. Aşa cum arată Părintele profesor, „Crucea şi
moartea sunt depăşite, consumate, în slava Învierii, pe care Schimba-
rea la faţă o anticipă pe Tabor”9.
5
Ibidem, p. 168.
6
Părintele Galeriu, Schimbarea la faţă a lui Hristos – transfigurare a creaţiei, op. cit., p. 48.
7
Părintele Galeriu, Timpul schimbării, op. cit, p. 19.
8
Paul Evdokimov, citat de Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, op. cit., p. 167.
9
Părintele Galeriu, ibidem, p. 166.
526 Andrei Dîrlău
Părintele ţine în mod deosebit să accentueze „legătura între

Răstignire, moarte şi Înviere, şi unitatea dintre Schimbarea la faţă şi
Înviere: Schimbarea la faţă, ca uşă şi cale de acces către înţelegerea
Învierii”10. Prin caracterul ei iconomic, Schimbarea la faţă este o antici-
pare, pregătire şi sublimare a Crucii, Morţii şi Învierii Mântuitorului;
mai mult, ea este o chemare – al cărei purtător se face Sfântul Apostol
Petru – de a ne face „părtaşi dumnezeieştii firi”11. Acest îndemn dă în-
ţelesul cel mai adânc al Taborului şi face din Schimbarea la faţă „o lege
şi dimensiune capitală a vieţii noastre creştine”. Transfigurarea – arată
limpede Părintele – „ni se revelează ca o vocaţie şi drept cel mai actual
act” al condiţiei umane.
III. Treptele Schimbării la faţă
Să urmărim, aşadar, cele 7 etape ale Schimbării la Faţă, aşa cum

sunt ele evocate şi tâlcuite de Părintele Galeriu în Schimbarea la faţă a
lui Hristos – transfigurare a creaţiei. Deoarece sesizăm că acest studiu
al Părintelui profesor este structurat în şapte trepte, urmărind, pas cu
pas, treptele evenimentului divin petrecut pe Tabor, pe care le identi-
fică şi le explicitează. De fapt aşa şi începe lucrarea:
„Actele, evenimentele din iconomia creaţiei şi a mântuirii sunt re-

înnoite şi actualizate viu în viaţa Bisericii. Săvârşite «Apax» – «odi-
nioară» – în istorie, odată pentru totdeauna, ele călăuzesc neîncetat
istoria, deschizându-i cale către Împărăţie. Toate s-au răsădit litur-
gic în calendarul Bisericii, într-un etern «astăzi» – numele timpului
lui Dumnezeu, al eternităţii, […] Care coboară în timp pentru a
uni timpul nostru cu eternitatea”12.
Tocmai de aceea, Schimbarea la Faţă nu este doar un episod sin-

gular, fie el şi divin, petrecut acum două mii de ani, ci şi o dimensiune
esenţială, perenă, a vieţii noastre creştine; întrucât şi noi suntem che-
maţi să actualizăm în fiinţa noastră actul transfigurării, parcurgând
aceiaşi paşi:
10
Părintele Galeriu, Schimbarea la faţă..., op. cit., p. 54.
11
II Pt. 1, 4, citat în Părintele Galeriu, ibidem, p. 55.
12
1. Mărturisirea credinţei. Prima treaptă este mărturisirea credinţei

în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Înviat, adică în dogma fun-
damentală a Întrupării – act de semnificaţie ontologică pentru întrea-
ga umanitate: „Voi cine ziceţi că sunt?”13, îi întreabă Mântuitorul pe
Apostoli, în Cezareea lui Filip.
Este adevărat că acest moment, cronologic vorbind, precede cu
şase zile Schimbarea la Faţă de pe Tabor 14. Dar Părintele Galeriu în-
cepe de aici descrierea „contextului evenimentului”, tocmai pentru că
vede legătura profundă dintre mărturia lui Petru, întemeierea Bisericii
şi Schimbarea la Faţă.
Răspunsul Apostolilor, prin Petru, este o mărturisire explicită de
credinţă: „Eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”15. La fel ni se
cere şi nouă, deci, ca un prim pas, nu doar să avem credinţă, ci şi să
o mărturisim public, în faţa celorlalţi semeni, aşa cum îşi face curaj şi
răspunde Petru. Iar pe „piatra” credinţei mărturiei acestuia – tâlcuieş-
te Sfântul Ioan Gură de Aur, citat de Părintele Galeriu – e zidită Biseri-
ca, şi odată cu ea şi mântuirea personală a oricărui creştin.
2. Comuniunea eclezială şi euharistică. Cu aceasta înţelegem a

doua treaptă a Schimbării la faţă – comuniunea eclezială şi euharis-
tică. Această treaptă comportă două aspecte:
a. Este treapta integrării credinciosului în Biserică prin viaţă litur-
gică, Sfintele Taine şi rugăciune. Căci acum – şi nu întâmplător – e mo-
mentul când Hristos întemeiază Biserica, pe „stânca” (e pétra) credin-
ţei mărturiei lui Petru (o pétros). În tâlcuirea Părintelui Galeriu, acest
moment pregăteşte Schimbarea la Faţă, în virtutea unităţii iconomice
a planului divin, datorită unităţii dintre divin şi uman în Hristos Cel
întrupat, şi reflectate în „unitatea textului divin” al Sfintei Scripturi.16
Părintele profesor leagă aici – invocând şi explicaţia Sfântului
Leon al Romei –
„revelaţia făcută de Tatăl acum lui Petru, în mărturisirea «Tu eşti

Hristosul, Fiul lui Dumnezeu», de revelaţia Părintelui ceresc făcută
13
Mt. 16, 15, citat de Părintele Galeriu, ibidem, p. 46.
14
Mt. 17, 1; Mc. 9, 2. Cf. Lc. 9, 28 – „ca la opt zile”.
15
Mt. 16, 16, citat de Părintele Galeriu în Schimbarea la faţă, ibidem.
16
Părintele Galeriu, ibidem, op. cit., p. 47.
528 Andrei Dîrlău
lui Petru, Iacov şi Ioan pe Tabor: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit,
în Care am binevoit; pe Acesta să-L ascultaţi» (Mt. 17:5). Cea din
Cezareea lui Filip o anticipa şi o pregătea pe cea de pe Tabor, a
Schimbării la Faţă”17.
b. Ipostasul euharistic. Biserica este întemeiată în chip iconomic,

astfel încât noi să avem o cale de mântuire în sânul ei. Căci extra Ec-
clesiam nulla salus, nu există mântuire în afara Bisericii, spune Sfântul
Ciprian al Cartaginei. Iar pentru aceasta este necesară integrarea noas-
tră în rânduiala statornicită şi viaţa sacramentală a Bisericii. Această
integrare începe odată cu Taina Botezului, ca adopţie a omului de că-
tre Dumnezeu şi identificare a ipostasului uman, de fiu prin înfiere, cu
cel al lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl. Este cu
adevărat o naştere din nou a omului, sub forma a ceea ce Mitropolitul
Zizioulas nu ezită să numească o nouă categorie ontologică – ipostasul
eclesial, sacramental sau euharistic18.
Dar să zăbovim asupra acestui ipostas eclesial, pentru a în-
ţelege mai bine relaţia dintre Biserică şi schimbarea la faţă, ca o
chemare adresată oricărui om angajat pe calea mântuirii. Pornind
de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care consideră modul biologic
al naşterii omului ca decurgând din căderea în păcat (inspirat din
Matei 22:30 unde se spune că adevărata fiinţă a omului rezidă în
starea sa eshatologică)19, Zizioulas distinge între ipostasul pur bio-
logic al omului şi cel eclesial, şi îl vede pe cel de al doilea ca rezultat
al schimbării modului constitutiv al ipostasului uman, prin renaş-
terea baptismală şi viaţa în Hristos.
„Aşa cum conceperea şi naşterea omului formează ipostasul său

biologic, botezul duce la un nou mod de existenţă, la o re-naşte-
re, la un nou ipostas. Iar acest nou ipostas, non-biologic, eclesial,
se realizează în istorie «în şi prin Biserică». Mai mult, ipostasul
eclesial este «adevărata persoană a omului»”20.
17
Ibidem.
18
Ioannis Zizoulas, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 56.
19
Ambigua 41-42, citat în I. Zizoulas, op. cit., p. 48, nota 36.
20
I. Zizoulas, op. cit., pp. 50-53.
Caracteristică ipostasului eclesial este posibilitatea dată omului

de a iubi fără exclusivism, necondiţionat, nu conform unui impera-
tiv moral, ci prin constituţie ipostatică, fiind născut în «pântecele»
Bisericii-mamă, ca membru al unei ţesături relaţionale ce transcen-
de orice exclusivism21. Deoarece, în chip – am zice – holistic, fiecare
membru al Bisericii devine la rândul său Hristos şi Biserică. În mod
paradoxal, ca ipostas eclesial, omul apare nu aşa cum este, ci cum
va fi; ipostasul eclesial e legat de eshatologie. El este în acelaşi timp
şi ipostas sacramental, deoarece, prin Sfintele Taine şi în primul rând
prin Euharistie, el este eshatologizat. Căci „în Euharistie Hristos e
«împărtăşit» dar «neîmpărţit»; fiecare participant devine Hristos în-
treg şi Biserica întreagă”. De aceea
„ipostasul eclesial nu e din lumea aceasta, nu aparţine istoriei,

ci depăşirii ei eshatologice. Ipostasul eclesial revelează omul ca
persoană înrădăcinată în viitor şi inspirată de viitorul din care-şi
trage substanţa. Adevărul şi ontologia persoanei aparţin viito-
rului: sunt chipuri ale viitorului. Sau, potrivit Sfântului Maxim:
«lucrurile Vechiului Testament sunt umbră, cele ale Noului Tes-
tament – chipuri, cele ale stării viitoare – adevăr»”22.
3. Ispitirea
Nu există însă mântuire nici fără ispită. De aceea ispitirea conşti-

inţei de către Satan e o a treia treaptă, inevitabilă, pe calea desăvârşirii
creştine la care suntem chemaţi. Astfel, cuprinşi de panică, Apostolii
se lasă ispitiţi de gândul evitării Crucii: „Doamne! Să nu-Ţi fie Ţie
aceasta!” strigă Petru. Iisus răspunde: „Mergi înapoia Mea, satano!
Sminteală Îmi eşti!”23 La fel şi noi fugim de Cruce. Refuzul jertfei e
într-adevăr ispita universală, principala tentaţie căreia îi sucombăm
cel mai adesea, necugetând „cele ale lui Dumnezeu, ci ale oameni-
lor”. De altfel, «satan» însuşi înseamnă vrăjmaş, cel care, prin defini-
ţie, nu acceptă Crucea24.
21
Ibidem, p. 55.
22
Ibidem, p. 58-59.
23
Mt. 16, 22-23, citat de Părintele Galeriu, Schimbarea la faţă, op. cit., p. 48.
24
530 Andrei Dîrlău
4. Biruirea ispitei şi acceptarea Crucii
Rezultă aşadar că următoarea treaptă trebuie să fie biruinţa asu-

pra ispitei (fie că vine de la trup, de la lume sau de la diavol) şi accep-
tarea Crucii. Şi într-adevăr, în economia lucrării Părintelui urmează,
în conformitate cu referatul biblic, evocarea predicii Mântuitorului
despre „această lege fundamentală care este Crucea”:
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi

ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-
şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru
Mine, acela îl va mântui. Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lu-
mea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi? Căci de cel ce
se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului
se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor
îngeri” (Lc. 9, 23-26).
Am vorbit deja despre „această imensă şi inevitabilă negaţie care

este Crucea şi moartea” şi am arătat care este, în viziunea Părintelui
Galeriu (în deplină consonanţă cu întreaga tradiţie patristică) „rostul
autentic al Crucii şi al morţii în iconomia mântuirii şi a creaţiei”.25 Cru-
cea, privită ca jertfă, e nu doar o lege universală, ci şi o taină – legată
indisolubil de Înviere:
„«taina cea din veac ascunsă», acea πρόθεσις των αιώνων (per-
spectiva veacurilor)”. În Hristos – ne învaţă Părintele – „acest «da»
absolut al Învierii nu e întunecat nicidecum de negaţia Crucii şi a
morţii”. Dimpotrivă, în Cruce Domnul a descoperit „o şi mai mare
strălucire, o şi mai infinită putere a iubirii”26.
Înţelesul profund al Crucii nu este nici pe departe epuizat

de teoriile de sorginte juridică ale teologiei apusene, care o inter-
pretează în termenii doctrinei satisfacţiei şi ai împăcării omului cu
Dumnezeu prin substituţie penală. Efectele Crucii nu se reduc doar
la „restituirea unor bunuri divine răpite: onoare, dreptate şi obţi-
25
Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, p. 165.
26
Ibidem, pp. 166-167.
nerea unor merite”, fără transformarea (respectiv transfigurarea)

credinciosului.27
Potrivit tradiţiei Bisericii Ortodoxe, Crucea este mult mai mult
decât atât. În Cruce – ne spune Părintele Galeriu –
„se concentrează ca într-un focar de maximă incandescenţă”

toate semnele iubirii divine. „Crucea e marele semn, «sminteală
pentru iudei, nebunie pentru elini» (I Cor. 1, 23), Revelaţia su-
premă a înţelepciunii divine, drumul unic spre Înviere şi spre o
«umanitate înnoită, recapitulată în El». Crucea revelează în esen-
ţă «Taina lui Hristos»”28.
*
Citând Părinţi ai Bisericii precum Sfântul Efrem Sirul, Sfântul
Ioan Damaschin, Cosma de Ierusalim, Sfântul Grigore Palama, Sfântul
Macarie Egipteanul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Andrei Criteanul,
Părintele Profesor teologhiseşte şi Schimbarea la faţă însăşi sub acest
dublu aspect:
Ca eveniment divin petrecut pe Muntele Tabor, atunci, „în vremea
aceea” (in illo tempore), în timpul sacru al vieţii pământeşti a Mântuito-
rului Iisus Hristos, cu puţin înainte de Patimi, moarte şi Înviere;
Ca treaptă a propriei noastre desăvârşiri – transfigurarea la care
suntem chemaţi, fiecare din noi, prin harul Duhului Sfânt, întru strălu-
cirea slavei dumnezeieşti şi tainica pregustare a Împărăţiei cerurilor.
5. Schimbarea la Faţă istorică de pe Tabor
Schimbarea la faţă ca eveniment divin petrecut pe Muntele Tabor,

atunci, „în vremea aceea” (in illo tempore), în timpul sacru al vieţii pămân-
teşti a Mântuitorului Iisus Hristos, înainte de Patimi, moarte şi Înviere.
a. Structura chiastică a Schimbării la faţă. Urmând direcţia arătată
de Părintele Galeriu descoperim că evenimentul Schimbării la Faţă e
o anticipare a Crucii Mântuitorului nu doar prin conţinut, ci chiar şi
prin forma sau structura sa. Într-adevăr, analizând succesiunea mo-
mentelor acestui eveniment din punct de vedere formal, din perspecti-
27
Ibidem, pp. 226-230.
28
Ibidem, p. 163.
532 Andrei Dîrlău
va retoricii29, identificăm o structură chiastică, adică de cruce. Chiasmul

(de la gr. chiasma, respectiv litera grecească X – o cruce cu cele două
braţe oblice intersectându-se la mijloc) e un procedeu stilistic constând
în aşezarea încrucişată a două perechi de termeni pentru a forma o
antiteză. La rândul ei, structura chiastică30 – folosită şi în Biblie – constă
în dispunerea ideilor, conceptelor sau – în acest caz – secvenţelor unui
eveniment într-o anumită ordine, simetrică. Într-o structură chiastică
secvenţele se pot succeda într-o ordine de tipul ABBA, ABCCBA etc.
În cazul evenimentului de pe Tabor aflăm următoarele momente:
A: urcarea celor trei ucenici pe Tabor, „singuri” cu Iisus (Mc. 9,
2), şi suspendarea văzului lor („orbire” prin somn);
B: prima Teofanie, vizuală – arătarea lui Dumnezeu-Fiul, prin
Schimbarea la Faţă;
C: aducerea primului profet – coborârea lui Ilie din cer31;
C: aducerea celui de al doilea profet – învierea lui Moise din pă-
mânt;
B: a doua Teofanie, auditivă – arătarea lui Dumnezeu-Tatăl, prin
glasul ieşit din nor;
A: suspendarea graiului ucenicilor („muţenie” prin porunca tă-
cerii), Iisus „singur” cu ucenicii şi coborârea de pe Tabor.
Simbolica „orbire” a Apostolilor este afirmată explicit de pildă de
Sfântul Grigore Palama, citat de Părintele Galeriu: “când Hristos S-a
schimbat la Faţă, «nu a dobândit ceva ce nu avea, ci arătându-Se uce-
nicilor aşa cum era, deschizându-le ochii şi făcându-se văzut acestor
orbi»”. La fel spune şi Sfântul Ioan Damaschin: „El S-a schimbat la faţă,
29
O perspectivă legitimă, cu o lungă tradiţie în istoria Bisericii. Astfel, chiar cel dintâi
chemat dintre Apostoli, Sfântul Andrei, e numit în Acatistul său “ritor de Dumnezeu gră-
itor” (Condacul 11).
30
„Structura chiastică (numită şi tipar chiastic sau structură inelară) e o structură literară
folosită în Biblie, în Tora şi alte texte mai vechi. Într-o structură chiastică, ideile sau con-
ceptele sunt aşezate într-o ordine sau dispunere specială, simetrică, pentru a le accentua.
Chi este litera grecească în formă de X, formată din 2 linii ce se intersectează astfel încât
linia ce porneşte în stânga sus ajunge în dreapta jos şi invers. De pildă, presupunem că
primul element dintr-un text are eticheta A, al doilea eticheta B şi al treilea eticheta C.
Dacă elementele din text apar în ordinea ABC…CBA astfel încât primul concept care
apare este şi ultimul, al doilea este şi penultimul ş.a.m.d., atunci spunem că textul are o
structură chiastică. De asemenea, o structură chiastică poate avea forma ABBAABBA…
ABBA” (http://en.wikipedia.org/wiki/Chiastic_structure).
31
„El a poruncit cerului aducându-l pe Ilie; a poruncit pământului şi l-a înviat pe Moise” (Omilie
a Sfântul Efrem Sirul, citată de Părintele Galeriu, Schimbarea la faţă, op. cit., p. 50.
aşadar, nu luând ceea ce nu era, ci arătând ucenicilor Săi ceea ce era,

deschizându-le ochii şi, din orbi precum erau, făcându-i văzători”32.
b. Horror sacrum. Timp istoric şi timp sacralizat (illo tempore). Tabo-
rul ca topos atopos. Dispunerea simetrică a secvenţelor Schimbării la
Faţă în forma ABCCBA, regăsită în mare în toate Evangheliile sinop-
tice, este întreruptă la mijloc de reacţia derutată a Apostolului Petru
– cuprins de horror sacrum – „care nu ştia ce să spună fiindcă erau
înspăimântaţi”. Acesta propune o prozaică şi empirică înveşnicire
a momentului, printr-o naivă suspendare a timpului – transformat
într-o clipă eternă („bine este nouă să fim aici”) – şi abolire a spaţiului
– redus simbolic la cele trei colibe, în care Iisus şi profeţii să rămână
veşnic. Fără să-şi dea seama, Petru pretinde de fapt, cu candoare, o
permanentizare a transgresării legilor firii operată de Mântuitor pe
durata Schimbării la Faţă. Dacă, prin minune divină, Ilie şi Moise
putuseră fi transportaţi temporar în această lume, din dimensiunea
non-materială a lumii de dincolo în care sălăşluiau – Împărăţia lui
Dumnezeu, Petru cere nici mai mult nici mai puţin decât instituirea
fizică a unui colţ de Împărăţie chiar acolo pe Tabor, unde cei trei uce-
nici să aibă privilegiul de a sta pururea în preajma Mântuitorului şi
a profeţilor. Adică, o desfiinţare a clivajului ontologic ce separă cele
două lumi şi rămânerea profeţilor – cu trupuri nematerialnice (sau
având o altă corporalitate) – în incinta grosier-materială a celor trei
colibe. Taborul devine astfel un spaţiu nespaţial (topos atopos).
c. Chiasmul şi oximoronul ca expresii ale apofatismului. În general,
trebuie spus că structura chiastică reprezintă un procedeu folosit
adesea în textele biblice, liturgice şi devoţionale creştine. Ea poate fi
ilustrată, de pildă, şi prin repetarea, la sfârşitul oricărui Acatist, după
Condacul 12, Icosul 12 şi Condacul 13, final, a Icosului 1, Condacului
1 şi Troparului începător, conform schemei ABC.......CBA. Chiasmul
este întâlnit frecvent în rugăciunile şi slujbele Bisericii Ortodoxe. De
exemplu: „Bucură-te, om ceresc şi înger pământesc”, se spune în Acatis-
tul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica33. Recunoaştem o asociere
32
33
Icosul al 10-lea, în Acatistier ce cuprinde rugăciuni şi alte canoane umilicioase pentru
osârdia şi evlavia fieştecăruia Creştin, Tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Părinte-
lui Episcop al Râmnicului Noului Severin CALINIC, Râmnicu Vâlcea, Tipografia Calinic
Râmniceanu, 1861, p. 196.
534 Andrei Dîrlău
chiastică formată din doi oximoroni – om ceresc şi înger pământesc, uniţi

pentru a caracteriza natura paradoxală a fiinţei Sfântului.
De altfel, oximoronul este un instrument predilect al retoricii
apofaticului, care încearcă să capteze, prin mijlocirea limbajului, ceea
ce – fiind inexprimabil (arreton) şi insesizabil categorial, scăpând orică-
rei taxonomii (akatalepton) – transcende limbajul34. Este figura folosită
pentru a exprima acea coincidenţă a contrariilor (coincidentia opposito-
rum) ce caracterizează ordinea apofaticului35.
d. Hierofanie, logofanie şi cratofanie. Transfigurarea ca „misterium tre-
mendum” atenuat. Mai trebuie precizat că succesiunea secvenţelor eveni-
mentului nu este totdeauna clar delimitată, putând exista între ele supra-
puneri şi întrepătrunderi – datorită simultaneităţii indicibile, de vortex
ameţitor, ce caracterizează întotdeauna hierofania. Deoarece orice hie-
rofanie – iar Schimbarea la Faţă este Hierofania, mai exact Teofania, prin
excelenţă – presupune o cezură ontică fulgurantă: o irumpţie bruscă, în-
trucâtva violentă, a sacrului în ordinea aşa-zis profană, a transcendenţei
în planul imanenţei – pentru a folosi concepte, oarecum simplificatoare,
de morfologie a religiei. Scenariul acestei intruziuni presupune desfă-
şurarea instantaneităţii supraconcentrate a manifestării Dumnezeirii în-
tr-o succesiune evenimenţială de faze, secvenţe sau episoade, între care
uneori pot exista interferenţe. Cu alte cuvinte, sincronicitatea revelaţiei
divine, a vădirii în lumea finită a lui Dumnezeu Cel infinit (axa verticală
cer-pământ), este explicitată diacronic, secvenţializată, în durata unor
momente sau fapte consecutive. Ori, în termeni semantici, natura para-
digmatică a apofazei transistorice este transpusă în sintaxa unui proces
discursiv, derulat în istorie. Încă altfel spus, ordinea noetică a parado-
xului este tradusă în cea dianoetică a unor întâmplări inteligibile – sau a
limbajului care le narează.
34
Cornel Mihai Ionescu, Cercul lui Hermes, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 98.
35
Oximoronul este o figură de stil ce constă în alăturarea a doi termeni contradictorii,
obţinându-se o sintagmă cu efecte stilistice surprinzătoare. Cuvântul “oximoron” este
oximoronic în sine, fiind compus din doi termeni greceşti cu semnificaţii opuse: gr. ὀξύς
(oxys – ascuţit, pătrunzător) şi μωρός (mōros – tocit, prost). Se aseamănă cu antiteza şi
paradoxul, însă poate fi considerat sinonim doar cu paradoxismul (Fontanier). Cel mai
citat exemplu, când se dă definiţia oximoronului, este tăcere elocventă. Dar poate cel
mai important lucru de reţinut în privinţa oximoronului este că e o figură a împăcării
(Umberto Eco) – a împăcării contrariilor (http://adamaica.wordpress.com/2008/06/03/
oximoronul-impacarea-salvatoare).
Astfel, concomitenţa intrinsecă a Teofaniei de pe Tabor e fă-

cută accesibilă percepţiei celor trei Apostoli sub forma celor două
teofanii consecutive care o alcătuiesc: revelarea distinctă a două
Persoane dumnezeieşti din Sfânta Treime – a Fiului şi apoi a Ta-
tălui. În cadrul lor, vădirea şi ocultarea, dezvăluirea şi învăluirea,
îşi co-aparţin, ca prezenţă şi absenţă simultană a Dumnezeirii, sub
forma luminii (strălucirea slavei divine ce se revarsă din trupul ra-
dios al lui Hristos Cel transfigurat) şi a obscurităţii (norul din care se
aude glasul Tatălui). Luate împreună în mod antinomic, lumina şi
obscuritatea, ca laturi inseparabile ale Schimbării la Faţă, formează
„întunericul supraluminos” din teologia negativă a lui Pseudo-Di-
onisie Areopagitul36.
Desigur, ca orice hierofanie, Schimbarea la Faţă este în ace-
laşi timp şi o revelare a puterii divine, o cratofanie. Aceasta explică
spaima iniţială a Apostolilor – care se văd însă curând martorii unei
manifestări, blânde, iubitoare, unui misterium tremendum atenuat.
Teama lor se preschimbă în linişte şi bucurie, încât nu mai vor să
părăsească acel loc binecuvântat. Deoarece Mântuitorul Hristos nu
le arată ucenicilor slava Sa decât „atât cât li se putea lor” – aşa cum
spune Troparul Schimbării la Faţă, citat de Părintele Galeriu, adică
doar atâta cât firea lor omenească putea suporta fără ca şocul reve-
laţiei să le depăşească puterile.
Sub aparentul firesc al relatării evanghelice a Schimbării la
Faţă se ascunde de fapt o fenomenologie enigmatică, ce se lasă ane-
voie tâlcuită. Nu e de mirare că Apostolii nu vor izbuti să descifre-
ze semnificaţia straniului eveniment la care au asistat, rămânând
captivi într-o aporie din care nu vor ieşi pe deplin decât după Învi-
ere şi Înălţare, mai exact, atunci când vor fi luminaţi de Duhul Sfânt
pogorât la Cincizecime.
Transfigurarea de pe Tabor este şi o arătare a Cuvântului divin,
o logofanie, o revelare a Logosului în slavă. Dumnezeu-Cuvântul întru-
pat, înomenit, se re-înveşmântează pe Tabor în Lumina dumnezeiască
necreată, Îşi regăseşte slava pe care o avea din veci. Troparul Schim-
bării la Faţă , citat de Părintele Galeriu, ne încredinţează: „Lumină a
36
http://www.crestinortodox.ro/diverse/69594-cunoasterea-lui-dumnezeu-la-pseudo-di-
onisie-areopagitul
536 Andrei Dîrlău
Tatălui, Cuvinte, în lumină am văzut pe Tabor lumina care este Tatăl

şi lumina care este Duhul luminând toată făptura”. Aşa cum ne învaţă
Părintele Galeriu în tradiţie patristică, ortodoxă – „Lumina care a stră-
lucit din El, de pe faţa Lui, peste ucenici, iluminându-i, îndumnezein-
du-i şi pe ei, era Lumina divină din eternitatea slavei lui Dumnezeu”.
Şi Părintele invocă aici mărturia teologului Luminii necreate, Sfântul
Grigore Palama: „Hristos nu a manifestat o altă strălucire decât cea pe
care o avea deja în chip nevăzut. El avea, ascunsă în carnea Sa, strălu-
cirea firii Dumnezeieşti”37.
e. Enigmatica fenomenologie a Schimbării la faţă ca ilustrare a eni-
postazierii Fiului lui Dumnezeu. Ca Logos Dumnezeiesc, ca Fiu năs-
cut mai înainte de veci al Tatălui Ceresc şi de o fiinţă cu Tatăl – ne
spune şi Sfântul Efrem Sirul, citat de Părintele Galeriu – „El nu
primise slava Dumnezeirii Sale ca răsplată pentru suferinţa Sa, ci
o avusese din veci, alături de Tatăl şi împreună cu Tatăl”. Este sla-
va firii Sale Dumnezeieşti, pe care El a avut-o „mai înainte de a fi
lumea” (In. 17, 5). Iar această slavă – continuă Sfântul Grigore Pa-
lama, invocat mai sus – „ieşind în chip firesc din Dumnezeirea Sa,
s-a arătat pe Tabor aidoma împărtăşită de Trupul Său, din pricina
unirii ipostatice. Aşadar, şi datorită unei asemenea Lumini, Chipul
Său strălucea asemenea soarelui”.
Prin unire ipostatică înţelegem „unirea într-un ipostas a firii
dumnezeieşti şi a celei omeneşti, adică o persoană în două firi, Per-
soana lui Iisus Hristos”38. Sau, folosind termenul de enipostaziere al
lui Leonţiu de Bizanţ pentru a sublinia că Iisus Hristos e Acelaşi ca
persoană cu Fiul lui Dumnezeu dinainte de Întrupare: „Ipostasul
Cuvântului dumnezeiesc nu S-a unit cu alt ipostas omenesc, ci Şi-a
format prin întrupare o fire omenească, asumată şi încadrată în Ipos-
tasul Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi Ipostasul firii ome-
neşti... În Iisus Hristos, natura umană a primit existenţa concretă nu
ca un centru propriu, ci într-un centru preexistent, în unitatea Ipos-
tasului divin al Logosului”39.
37
38
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1997, p. 26.
39
Ibidem, pp. 26-28.
6. Schimbarea la Faţă a persoanei
Arătam că Părintele Galeriu tâlcuieşte Schimbarea la Faţă sub

un dublu aspect – nu doar ca eveniment unic petrecut pe Tabor în
timpul vieţii pământeşti a Mântuitorului, ci şi ca treaptă a propriei
noastre desăvârşiri, personale, a fiecăruia din noi – ca transfigurare la
care suntem chemaţi, prin har, întru strălucirea slavei dumnezeieşti şi
tainica pregustare a Împărăţiei.
a. Transfizicitate şi pnevmatizare la Sfântul Simeon Noul Teolog. De-

sigur, Sfinţii sunt cei ce răspund acestei chemări, actualizând deplin
această vocaţie pe care, potenţial, o avem cu toţii. Iată în acest sens
viziunea Sfântului Simeon Noul Teolog, citată de Părintele Galeriu, şi
pe care o redăm aici integral pentru frumuseţea şi relevanţa sa:
„Într-o zi el se găsea în picioare într-o rugăciune preacurată, când,

iată ce văzu: în mintea lui aerul începu a străluci; fiind în chilie,
i se păru că se găseşte afară, în ziua mare; dar era noapte, către
întâia veghe. Dar sus începu să lucească ceva ca o lumină de au-
roră – casa şi toate celelalte se eclipsară şi el se crezu afară în larg.
Într-un extaz total şi cu toată puterea minţii, el ţinti lumina ce-i
apăruse: ea sporea puţin câte puţin, făcea să strălucească aerul din
ce în ce mai mult, şi el se simţi ieşit cu trup cu tot din lucrurile pă-
mânteşti. Cum această lumină continua să strălucească din ce în ce
mai viu, şi ajungea deasupra lui ca soarele în amiază, observă că
el însuşi era în centrul luminii şi năpădit de bucurie şi de lacrimi
prin desfătarea care, atât de aproape, îi năvălea corpul întreg. El
văzu cum lumina însăşi se uneşte în chip necrezut cu carnea lui
şi-i pătrunde puţin câte puţin membrele. Caracterul extraordinar
al acestei viziuni îl îndepărta de contemplaţia lui precedentă şi-l
făcea să privească numai ceea ce se petrecea într-un mod cu to-
tul neobişnuit înlăuntrul lui. El văzu deci această lumină cum îi
năvăleşte treptat trupul întreg şi inima şi măruntaiele şi-l face tot
flacără şi lumină. Şi după cum se petrecuse adineaori cu casa, tot
astfel acum ea îl făcu să piardă sentimentul formei, al atitudinii, al
538 Andrei Dîrlău
grosimii, al aparenţelor trupului propriu. Şi încetă să plângă. Un

glas ieşi din lumină şi zise: «Astfel trebuie să se transforme sfinţii
care vor fi încă în viaţă când trâmbiţa supremă va răsuna, şi în
această stare vor fi ridicaţi, cum zice Pavel» (Tes. 4, 17). Un bun
număr de ceasuri se scurseseră aşa: preafericitul în picioare conti-
nua să laude pe Dumnezeu în cântece mistice, fără nici o abatere;
el contempla slava care îl învăluia, fericirea pregătită sfinţilor din
veac. Începu atunci a se gândi şi îşi zise în sine: «Mă voi întoarce
oare în întâia formă a corpului meu sau voi rămâne aşa cum sunt
acum?» Abia făcuse această reflecţiune, când deodată recunoscu
că purta încă forma corpului; el se vedea într-adevăr, precum am
spus, devenit cu trupul întreg numai lumină, fără formă, fără fi-
gură, imaterială; simţea bine că trupul era prezent, dar netrupesc
oarecum şi ca spiritual; i se părea că n-are nici greutate, nici den-
sitate, şi fu stupefiat să se vadă ca netrupesc într-un trup. Totuşi,
pe acelaşi ton ca adineaori, lumina începu să vorbească în el şi
zise: «Astfel vor fi după înviere, în veacurile viitoare, toţi sfinţii, în
mod netrupesc înveşmântaţi în trupuri duhovniceşti, mai uşoare,
mai subtile, mai proprii să se înalţe, sau mai groşi, mai greoi, mai
înclinaţi către pământ; prin aceasta, locul şi rangul intimităţii cu
Dumnezeu se va deosebi pentru fiecare»”40.
b. „Metamorphosis” ca fenomen fotosomatic: trupul ca receptacol al

transcendenţei. E descris aici un extraordinar fenomen fotosomatic: tru-
pul material al Sfântului devine un receptacol activ al transcendenţei.
Opacitatea materiei lasă loc transparenţei luminoase a Duhului Sfânt.
Carnea trupului omenesc se lasă permeată de slava Dumnezeirii. Omul
dobândeşte o altă corporalitate, se pnevmatizează. Tot biograful Sfân-
tului Simeon Noul Teolog, Sfântul Nichita Stithatul, citat de Nichifor
Crainic, descrie strălucirea chipului Sfântului Simeon în timpul Litur-
ghiei, în vreme ce săvârşea Sfânta Euharistie:
„Cel ce se afla lângă el, oricât de tare ar fi fost la suflet, nu putea

privi strălucirea feţei sale în clipa când dădea pacea poporului;
razele pe care le răspândea îţi orbeau ochii. Precum când priveşti
40
Sfântul Nichita Stithatul, Viaţa Sfântului Simion Noul Teolog, citat în Nichifor Crainic,
Sfinţenia împlinirea umanului. Curs de teologie mistică 1935-1936, Editura Trinitas, Iaşi,
1993, p. 172-173.
brusc discul soarelui ţi se întunecă lumina, tot aşa era impresia pe

care o încercai la vederea lui Simeon. Harul Duhului, răspândit
întreg în trupul său, îl transforma în foc şi-l făcea aproape inaccesi-
bil ochilor omeneşti în timpul liturghiei... Noi am văzut adesea un
nor luminos învăluindu-l pe când sta în picioare la altar în timpul
sfintei anafore”41.
Specific acestei experienţe – comentează Nichifor Crainic –

e faptul că nu e vorba doar de o viziune a luminii sau strălucirii
dumnezeieşti, revelate în contemplaţie sau extaz, ci, pe lângă acest
obiect, aici „vizionarul însuşi apare străluminat în trupul şi toată
fiinţa lui, descărnat oarecum de materialitate şi încorporat duhov-
niceşte în lumina divină ce-l străbate. El vede lumina şi se vede pe
sine imaterializat în Dumnezeu. Fenomenul acesta e cu totul carac-
teristic misticii noastre ortodoxe şi e obiectul special al rugăciunii
lui Hristos. El poate constitui un capitol aparte, pe care nu-l întâl-
nim în tratatele de mistică occidentală, şi se poate numi: transfigu-
rare. Căci transformarea trupului din material în imaterial, din greu
în uşor, din dens în transparent, din opac în luminos, din formă în
aproape-fără-formă, sub puterea energiei de flacără a harului, e un
fenomen de transfigurare”.
c. Identitatea antinomică a transfigurării prin har. Şi continuă:
„ştim din doctrina Apostolului Pavel că trupul naşterii pământeşti

şi trupul învierii sunt lucruri deosebite, rămânând totuşi identice
în fond. Imaginea pe care o întrebuinţează el pentru a plasticiza
această idee e grăuntele de grâu pe care îl îngropi în pământ pen-
tru a răsări din el planta. Grăuntele semănat nu e, fireşte, tot una
cu planta; alta e forma şi altele dimensiunile lui şi altele sunt cele
ale plantei. Firul de grâu nu seamănă cu bobul care a putrezit pen-
tru a-l face să răsară şi să crească. Şi totuşi, cine-ar putea tăgădui
identitatea lăuntrică dintre sămânţă şi planta născută din ea? În
această deosebire şi identitate, Apostolul vede o analogie a ideii de
trup al naşterii şi trup al învierii. Sunt «trupuri pământeşti» şi «du-
hovniceşti», stricăcioase şi nestricăcioase, înveşmântate în nemu-
rire. Cele dintâi faţă de cele din urmă stau în raportul grăuntelui
41
Ibidem, p. 171.
540 Andrei Dîrlău
îngropat din care răsare planta cea nouă. Trupurile stricăcioase de

aici de pe pământ sunt seminţele trupurilor duhovniceşti de după
înviere, înveşmântate în nemurire. Pornind de la această învăţătu-
ra, Sergiu Bulgacov ajunge la ceea ce numeşte «dubla concepere
a trupului»: «Trupul duhovnicesc e propriu tuturor duhurilor în-
trupate (spre deosebire de puterile netrupeşti); iar trupul sufletesc
e propriu consistenţei corporale a omului, unde omul nu stăpâ-
neşte trupul, ci, dimpotrivă, trupul îl stăpâneşte pe om. În veacul
ce va să fie trupurile îmbrăcate în nemurire, în veşnicie, deveni-
vor apte pentru menţinerea formei lor». Spiritul va deveni atunci
stăpânul trupului său şi-l va mânui ca pe o formă proprie. Dovada
istorică a acestei învăţături e deosebirea dintre trupul lui Hristos
Cel răstignit şi trupul Lui înviat. Trupul înviat nu mai are nevoie
de hrană; nu mai suferă atingerea pământenilor; e imaterializat
fiindcă pătrunde prin ziduri, şi atât de schimbat încât nici Maria
Magdalena, nici ucenicii în drum spre Emaus, nu-l mai recunosc.
E atât de schimbat încât Iisus trebuie să mănânce peşte şi miere,
Toma trebuie să-I pipăie rana cu degetul, pentru a se face recu-
noscut şi a dovedi că e real, iar nu halucinaţie. Şi totuşi, în acest
trup imaterializat, care nu mai aparţine acestei lumi, Iisus Hristos
e identic, aceeaşi fiinţă care a fost în trupul îngropat, precum grâul
din plantă e acelaşi cu cel din grăuntele semănat. Opoziţia dintre
trupul pământesc al Domnului şi trupul preamărit şi spiritualizat
al Învierii, precum şi continuitatea aceleiaşi fiinţe în ele amândo-
uă, părintele Bulgacov le numeşte identitate antinomică. Procesul
acesta de imaterializare, de «transfizicitate», trecere de la o con-
sistenţă materială la una spirituală, glorificată, pe care noi îl dis-
tingem în trupul lui Hristos cel îngropat şi înviat, fără să-l putem
înţelege, se numeşte în general transfigurare”42.
c. Strălucirea slavei dumnezeieşti şi tainica pregustare a Împărăţiei

cerurilor. De altfel, regăsim acest fenomen al transfigurării în timpul
rugăciunii la mulţi Sfinţi – de pildă citim în Acatistul Sfântului Calinic
de la Cernica: „Bucură-te că eşti învăluit în strălucire de orbitoarea
frumuseţe cerească negrăită a Schimbării la Faţă” (Icosul 6).
Ei bine, această transfigurare a făpturii noastre, ne spune Părinte-
le Galeriu, primirea acestei arvune a Învierii de la sfârşitul timpurilor,
nu e doar un privilegiu acordat exclusiv Sfinţilor, ci reprezintă „ade-
42
Nichifor Crainic, op. cit., p. 173-174.
vărata vocaţie a firii noastre omeneşti şi cel mai actual act al condiţiei
noastre umane”. Suntem toţi chemaţi să ne metamorfozăm (de la me-
tamorphosis, transfigurare, schimbare la faţă) întreaga fire: sufletul şi
trupul, acesta din urmă în menirea lui de a deveni „templu al Duhului
Sfânt”. Suntem toţi chemaţi să ne unim cu Dumnezeu şi să ne facem
„părtaşi dumnezeieştii firi” (II Pt. 1, 4), să participăm la Dumnezeire
prin îndumnezeirea cea după har.
7. Schimbarea la faţă a întregii Creaţii
a. Transfigurarea naturii. Şi astfel, ajungem la ultima treaptă, a şap-

tea, care este transfigurarea naturii, schimbarea la faţă a creaţiei. Deoa-
rece – ne spune Părintele Galeriu – dacă „învierea sufletelor noastre
de aici şi acum este capitală, decisivă”, există „o relaţie adâncă, de
nedesfăcut, între transfigurarea omului prin Hristos în Duhul Sfânt,
şi transfigurarea naturii”. Mai mult chiar decât vocaţia de a învia şi a
ne transfigura propria fire, o avem şi pe aceea de a transfigura natura,
întreaga creaţie. Transfigurarea naturii – ne spune Părintele – o face
Iisus Hristos în Duhul Sfânt, dar o face prin omul transfigurat. Altfel,
omul o prihăneşte, o poluează.
Nu doar trupul uman e chemat să devină receptacol al Dum-
nezeirii, ci întreaga fire, întreaga creaţie. Întreaga creaţie – ne spune
Părintele – participă şi trăieşte, pregustă biruinţa asupra stricăciunii şi
morţii împreună cu Hristos „cu moartea pe moarte călcând”. Hristos
– îl citează Părintele pe Sfântului Andrei Criteanul – „a transfigurat
natura căzută, o natură căreia tot Domnul îi spusese după Cădere:
«Ţărână eşti, în ţărână te vei întoarce»”.
Potrivit unei «gândiri euharistice», însăşi materia, natura în în-
tregimea ei, e chemată la spiritualizare, prin iubire şi har. Universul
întreg se cere înnoit, restaurat, reconfigurat, străluminat, readus la
starea sa dinainte de cădere. Olivier Clément – citat tot de Părintele
Galeriu – scria:
„Iubirea crează lumea, Hristos a transfigurat în chip tainic univer-

sul. Acest Cosmos reîntregit, recreat, iluminat, ne este dăruit în
Tainele Bisericii. El este înrădăcinarea noastră, nu doar cerească ci
şi pământească, pământul nostru ceresc şi cerul nostru pământesc
542 Andrei Dîrlău
[chiasm], izvorul unei gândiri euharistice, singură în stare să stă-

pânească revoluţia tehnologică”.
b. Dimensiunea eshatologică a Schimbării la faţă. Sau, aşa cum arată

tot Nichifor Crainic:
„Creştinismul n-ar fi creştinism cu adevărat, adică religia cu

rădăcinile în supranatural, dacă sn-ar năzui la transfigurare ca
la supremul scop care-l justifică. Dacă noi suntem idei eterne
în Dumnezeu şi apariţii vremelnice în spaţiul acestei lumi, sco-
pul nostru, destinul nostru adevărat, e absorbirea vremelnici-
ei noastre în veşnicie prin ajungerea la cunoştinţa identităţii
dintre această vremelnicie şi idea divină... Lucrul acesta nu e
posibil decât prin asemănarea cu Iisus Hristos care, Persoa-
nă transcendentă a Sfintei Treimi, Şi-a absorbit trupul imate-
rializat, spiritualizat şi transfigurat, în veşnicie. Prin această
transfigurare, care va fi ultima minune din această lume, omul
va deveni un supraom, adică un om duhovnicesc, iar cosmosul
va deveni un supra-cosmos, adică un cer nou şi un pământ
nou. Căci nu numai omul, dar lumea întreagă rezumată în el e
încorporată acestui destin al supremei transfigurări. În legen-
dele noastre folclorice, străbătute de suflul viziunii creştine es-
hatologice, pământul a fost la început el însuşi transparent sau
străveziu. El a devenit opac în momentul crimei lui Cain, pen-
tru a acoperi astfel trupul mort şi îngropat al lui Abel. Dar când
trâmbiţa învierii va suna, când morţii vor învia şi cei drepţi se
vor glorifica în lumina dumnezeiască a celeilalte lumi, atunci
şi pământul însuşi va deveni din opac cum e astăzi, transpa-
rent şi glorificat cum a fost dintru început, când nu apăruse
încă răul ce l-a urâţit. Credinţa aceasta populară nu e altceva,
în frumuseţea ei sublimă, decât adevărul creştin al transfigură-
rii din urmă. Viziunea Sfântului Simion Noul Teolog e o trăire
a luminii dumnezeieşti şi pregustare a împărăţiei cerurilor; o
transfigurare anticipată. Revenit pe pământ, «om în toată fiin-
ţa lui» – povesteşte biograful – «el păstră încă multe zile acea
uşurinţă a trupului, fără nici o senzaţie de oboseală, foame sau
sete. Totuşi, prin aceste minuni, el deveni posesiunea exclusivă
a Duhului, covârşit de harismele divine»”43.
43
Ibidem, p. 175.
Acesta este şi răspunsul cu care Părintele Galeriu încheie, afir-

mând unica soluţie pe care Revelaţia divină o dă degradării tragice a
cosmosului nostru secularizat:
„Transfigurarea noastră şi a întregii naturi, a creaţiei – în întregimea

ei spirit şi materie, suflet şi trup, rod continuu al transfigurării lui
Hristos. Dilema «marii alternative a lumii secularizate: sau Dum-
nezeu, sau omul» – nu poate primi decât o unică replică posibilă
şi mântuitoare. În loc de «ori Dumnezeu, ori omul» – Dumnezeu-
Omul, Iisus Hristos Cel transfigurat şi înviat; este chemarea omului,
a creştinului, de a se transfigura aici şi acum, în Iisus Hristos”44.
44
544 Andrei Dîrlău
Facsimil după scrisoarea de invitaţie adresată Părintelui Con-

stantin Galeriu de a participa la „Săptămâna de studii liturgice”
a Institutului Saint Serge din 1997, semnată de Protopresbiter
Boris Bobrinskoy, Decanul Institutului la acea dată, şi specificând
tema Săptămânii de Studii din acel an: „Liturghie şi cosmos”.
Partea a III-a
*
Eseu fotografic
s

Volum Tabăra Oașa 2013-Părintele Galeriu-Astăzi

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Volum Tabăra Oașa 2013-Părintele Galeriu-Astăzi

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Părintele Galeriu - Astăzi

Părintele Galeriu - Astăzi

Volum îngrijit și note de Andrei Dîrlău

Alba Iulia, 2018

Coordonarea, confruntarea şi corectarea video-transcrierii conferinţelor:

Capturare film de pe casetă, procesare:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

† DanieL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

† Serafim, Mitropolitul Europei Centrale şi de Nord

Arhim. Iustin Miron / Ierom. Pantelimon Şuşnea

Interviu cu Doamna prezbiteră Argentina Galeriu

Împlinirea în anul 2013 a zece ani de la trecerea la Domnul a

Textele aparţin acelui gen pe care Părintele Rafail Noica îl numea

video-transcrierii brute a conferinţelor; părintelui Pantelimon Şuşnea

• Galeriu, C. (2012), Tâlcuiri la mari praznice de peste an. 22 de

Anul acesta, 2013, se împlinesc 10 ani de la trecerea la cele veşni-

A slujit mai întâi ca preot la Biserica Sfântul Vasile din Ploieşti,

părare, de nesfârşita iubire milostivă a lui Dumnezeu revărsată în

ÎPS Serafim Joantă: V-aş ruga să rostim împreună rugăciunea Îm-

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Împă-

Mai întâi aş dori să mulţumesc organizatorilor acestui simpo-

Pe Părintele Galeriu l-am cunoscut pe când eram student la Te-

Aceştia i-au ajutat pe oameni în necazurile şi suferinţele lor şi totodată

Era ca un vulcan Părintele

Părintele Stareţ Iustin Miron mi-a povestit că în anul 1994, pe

S-a jertfit Părintele întru toate

Nu întâmplător Părintele şi-a intitulat teza de doctorat: Jertfă şi

consume pe noi înşine pentru celălalt. Numai simpla pomenire, sau

Sunt convins că Părintele mijloceşte pentru noi

Părintele Constantin Galeriu a fost aşadar una dintre cele mai

plă cu mulţimea credincioşilor care se roagă Părintelui Arsenie Boca,

Părintele Galeriu rămâne în conştiinţa noastră o icoană

Părintele Galeriu este pentru Biserică, pentru noi toţi, o icoa-

nu-i capabilă să coboare mintea în inimă. Numai rugăciunea făcu-

omului de se curăţi lăuntric. Toţi oamenii suspină după curăţia lăun-

trupul! Mă bucur mult că Părintele Stareţ Iustin, de aici de la Oaşa, are

Aici se încheie prima parte a acestei conferinţe, în secţiunea

În galeria sfinţiţilor slujitori ai Bisericii şi a iluştrilor dascăli de

de a risipi îndoielile, de a consolida credinţa, oferind credincioşilor

După revoluţia din 1989, cutreierând pământul ţării noastre,

Cuvânt după sfinţirea bisericii noi

ÎPS Irineu Pop: Ne bucurăm dacă spuneţi ceva, ştim că vă impli-

iască. Şi ce-am văzut? Că atunci când ne apucăm să construim o biserică

Dar pacea nu ţi-o dă singură. Ţi-o dă cu bucurie multă, mare

Pr. Valentin Bassarabescu-Puricel

Părintele Constantin Galeriu a fost legat de familia noastră încă

Teandrocraţia: o soluţie de guvernare a României

Pr. Emanuel Ganciu

Andrei Dîrlău: Doamne ajută! Voi spune doar câteva cuvinte ca

şi persoane cu handicap. De asemenea, a fost cercetător în domeniul

domenii ce trebuie să se întâlnească, pentru că Adevărul nu poate fi

Pr. Emanuel Ganciu: Îi mulţumesc fratelui Andrei pentru invita-

slujbă ţinută de Părintele Constantin Galeriu. Avea 18 ani, era elev la

eu am făcut teologia mai târziu decât majoritatea, aveam soţie, copii.

dar în privinţa ei s-au înşelat. Vedeţi harul lui Dumnezeu şi răspunsul

noastră, nu au între credincioşi nişte luptători, ei nu pot lupta singuri.

salvezi copiii şi ce mai poţi salva, nu faci politică. Nouă ne arde

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele,

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

Şi ca să-ţi pui tot sărutul fierbinte