Ioan Bradu Iamandescu

 
Ioan Bradu Iamandescu (11 iulie 1942, Bucureşti) - medic, psiholog şi profesor universitar.
Aici a parcurs ciclul gimnazial şi cel liceal, la „Ion Neculce”. A urmat Institutul de Medicină şi
farmacie Bucureşti, absolvind Facultatea de Medicină Generală în 1967. După absolvirea
Facultăţii de Medicină în 1967, a efectuat încă 2 ani de „internat clinic” în spitalele din
Bucureşti, apoi a funcţionat ca medic generalist în judeţul Vrancea (dispensar Bilieşti şi
Spitalul rural Năruja), revenind în Bucureşti în 1972 prin concurs. A funcţionat la spitalul
pentru studenţi, luând parte, împreună cu dr. Octavian Ieniştea şi dr. Ştefan Mica Udangiu, la
înfiinţarea primului Laborator de Sănătate Mintală pentru Studenţi din Bucureşti, 1975, unde
a activat până în 1977 când începe specializarea în Medicina Internă şi apoi în Alergologie
(lucrând la Spitalul CFR 2 până în 1994 şi Spitalul „Colentina”, din 1994 şi până în prezent,
ca şef al Secţiei de Alergologie. Din 1994, odată cu înfiinţarea Catedrei de Psihologie
Medicală şi Psihosomatică la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din
Bucureşti, devine şeful acestei catedre până în prezent, fiind considerat întemeietorul
disciplinei de Psihosomatică şi Psihologie Medicală din România.
Realizările ştiinţifice şi didactice menţionate legate de „interferenţa” dintre medicină (în
special, alergologie) şi psihologie, datează din 1974, după absolvirea Facultăţii de
Psihologie. Ca urmare a impactului factorilor psihologici asupra înţelegerii bolilor interne şi
terapiei lor, devine student al Secţiei de Psihologie a Facultăţii de Filosofie, pe care o absolvă
în anul 1974, dobândind astfel şi calitatea de psiholog. A funcţionat ca medic primar internist
- 1990 şi medic primar şi alergolog - 1993. Este şi vicepreşedinte al Societăţii Române de
Psihoneuroendocrinologie. Ca profesor universitar este titularul Cursului de Psihologie
Medicală, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” şi profesor onorific al
Universităţii Internaţionale din Geneva „Albert Schweitzer”.
 
În lucrările ştiinţifice din domeniul psihologiei medicale, porneşte de la opinia conform căreia
omul bolnav este de cele mai multe ori un individ normal din punct de vedere psihic, cu
probleme existenţiale de suprafaţă, nu abisale, iar - deşi psihologia medicală aspiră la
umanizarea actului medical - timpul avut la dispoziţie de medic, în situaţiile de urgenţe
medico-chirurgicale este prea redus spre a se sonda în profunzime orizontul psihologic al
bolnavului. Acesta trebuie abordat rapid, în plan psihologic, de către un specialist avizat
asupra unor probleme de psihologie medicală; în cazul în care accentul va cădea pe
configuraţia situaţională hic et nunc, aceasta implică noţiuni despre stresul psihic acut,
despre circumstanţele de potenţare sau diminuare a consecinţelor stresului (mediu
spitalicesc, anturaj etc.), cunoştinţe capabile să permită evaluarea tipului de personalitate a
bolnavului cu anticiparea unor reacţii comportamentale din partea pacientului, în schimb, în
bolile cronice, medicul trebuie să însoţească pe drumul lung al suferinţelor un bolnav,
adeseori descurajat de eşecurile terapeutice şi sâcâit de disconfortul somatic şi psihic
generat de boală sau de numeroasele restricţii impuse de aceasta.
 
Relaţia în plan psihic cu un astfel de bolnav poate fi decisivă pentru evoluţia bolii.
Cunoaşterea Psihologiei Medicale de către practicanţii medicinii permite o mai bună
înţelegere a unor tulburări funcţionale vagi sau chiar bine reliefate, în spatele cărora se află
dorinţa de afecţiune sau nevoia imperioasă a unei detente emoţionale pe care însăşi discuţia
cu medicul (adesea chiar nerelevantă pentru diagnosticul medical propriu-zis) le poate face
să dispară. Aceasta este perspectiva din care într-o serie de lucrări inaugurate în 1993 prin
cartea Stresul psihic şi bolile interne, precum şi Elemente de psihosomatică generală şi
aplicată (subredactor 1999).
 
Iamandescu a încercat să prezinte psihologia medicală racordată la imperativele asistenţei
medicale din ultimul deceniu al secolului XX. Autorul pune la baza lucrărilor sale (articole,
cărţi) o concepţie modernă asupra psihologiei medicale care depsihiatrizează această ştiinţă
interdisciplinară, care parcursese până atunci în România un drum influenţat covârşitor de
poziţia pe care ea o avea în Europa Occidentală, ca şi de posibilităţile de informare redusă
pe care le aveau cercetătorii români care au publicat în acea vreme (anii 1970-1980) primele
cărţi de psihologie medicală şi psihosomatica în ţara noastră. Iamandescu considera că
modelele oferite de tratatele de psihologie medicală şi psihosomatica occidentale - deşi
extrem de preţioase prin noutatea lor - au statuat o serie de concepte care purtau pecetea
formaţiei psihiatrice a autorilor respectivi, înclinaţi spre o abordare cu pregnantă tentă
filosofică, antropologică - în cel mai bun caz - care eluda principala caracteristică a bolilor
somatice: relaţia obiectivă dintre simptomul lezional şi ecoul în plan psihologic al acestuia.
 
Animat de o concepţie psihologică modernă, ce ţinea cont de realităţile biomoleculare şi
psihofiziologice ale influenţei stresului psihic asupra diverselor organe şi aparate ale
organismului uman (pe lângă modificările psihice inerente), Iamandescu a întemeiat Catedra
de Psihologie Medicală la Universitatea Ecologică (Facultatea de Medicină în 1991) şi, în
1993-1994, o altă catedră la Universitatea de Stat din Oradea (Facultatea de Medicină şi
Stomatologie). A devenit titularul catedrei de psihologie medicală şi psihosomatică la
Universitatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti în 1994, unde activează şi în prezent. În
această calitate, după monografia Stresul psihic şi bolile interne (1993) care tratează
capitole considerând o serie de noţiuni de psihologie generală şi de psihologie a sănătăţii,
Iamandescu a publicat două succesive (1995 şi 1997) ale ediţiei Psihologiei medicale,
devenite model pentru predarea acestei materii în facultăţile de psihologie şi medicină din
ţară. Ulterior a contribuit în calitate de coordonator şi autor de capitole, la apariţia
Psihosomatica generală şi aplicată (1999). Aceste cărţi conţin capitole întregi realizate pe
baza unor lucrări anterioare ale autorului (teza de doctorat şi articole publicate în ţară şi
străinătate).
Atrage astfel interesul faptul că, în afara aducerii la zi a capitolelor tradiţionale de psihologie
medicală, cu date mai puţin vehiculate în ţara noastră, cum ar fi cele aparţinând spaţiului de
limba germană (Elveţia şi Germania), autorul introduce concepte (tratate la nivel de paragraf
şi capitole), precum: Stresul psihic (completat în ediţia II cu noţiuni de psihologia sănătăţii
referitoare la trăsăturile imunogene de personalitate şi filtre antistres); Calitatea vieţii.
Psihologia medicamentului - aspecte psihologice legate de reacţiile adverse şi dependenţa
de medicamente şi, mai ales, Complianţa terapeutică tratată la acea vreme în premieră pe
plan internaţional. Importanţa acestor lucrări este conferită, nu numai de aplicabilitatea lor
didactică - pregătirea studenţilor medicinişti, ci şi prin aceea că sunt oferite medicilor
generalişti şi din specialităţile nepsihiatrice, repere psihologice accesibile şi cu pregnantă
aplicabilitate practică vizând optimizarea eficienţei terapeutice, mai ales, în cazul acelei
veritabile subpopulaţii de pacienţi (30-40% din programul unei zile de consultaţii) a căror
suferinţă somatică minimă este amplificată excesiv de un halou psihic conjunctural, adeseori
ignorat.
 
În plus, autorul propune o viziune modernă asupra psihologiei medicale generată de
specializarea sa în medicina internă şi alergologie, ca şi de licenţa obţinută în psihologie.
Cele două ediţii ale Psihologiei medicale scrise de Iamandescu sunt în consens cu puţine
lucrări (la acea vreme, doar cele ale şcolii germane de psihosomatică) în ceea ce priveşte
perspectiva abordării psihologice simultan cu cea de către medic a bolnavilor somatici sau
psihosomatici. Ele surprind şi subliniază existenţa unui dezacord între realităţile clinice şi
interpretările fantasmagorice născute din turnul de fildeş al unor autori (psihiatri sau
psihologi), care şi-au exersat adeseori o inteligenţă şi un rafinament mai ales prin formulări
abstracte, tinzând să traducă certe interrelaţii dintre psihic şi somatic, într-o mitologie a
suferinţei umane generată de boală, care însă ignoră progresele ştiinţelor medicale,
începând cu genetica, biochimia, psihofiziologia şi terminând cu histopatologia.
 
Privind contribuţiile la dezvoltarea psihosomaticii în România de către Iamandescu este
necesar să menţionăm vasta monografie Elemente de psihosomatică generală şi aplicată
realizată sub coordonarea sa. Originalitatea cărţii apare, mai ales, în delimitarea tranşantă
între partea doctrinară a psihosomaticii, intitulată Psihosomatica generală, şi cea aplicativă
specială, Psihosomatica aplicată, consacrată unor ramuri ale psihosomaticii, corespunzând
diferitelor specialităţi medicale, cum ar fi: alergologie, cardiologie, reumatologie şi chirurgie
(chirurgie generală sau oncologică). Cu ocazia acestei monografii, Iamandescu a lansat în
România conceptul de Psihosomatică aplicată, demonstrând (în mod prioritar pe plan
mondial) aplicabilitatea psihosomaticii în alergologie.
 
Prin realizarea monografiei, editată în limba engleză, Psychoneuroallergology, în anul 1998 a
inaugurat un veritabil act de naştere al unui domeniu interdisciplinar nou (psiho-alergologie,
psiho-fiziologie, psiho-neuroimunologie, adică PNA); în lucrare sunt trasate ariile domeniului,
sfera noţională şi câmpul de aplicare al PNA, fiind propus un algoritm de abordare
psihosomatică a bolnavilor alergici, iar în partea specială sunt prezentate problemele
psihologice, inclusiv, modalităţi de instruire a psihoterapiei, specifice unor boli alergice ca
urticaria şi angioedemul, dermatita atipică şi alergia medicamentoasă.
 
O revenire spectaculoasă asupra stressului psihic îi este prilejuită lui Iamandescu prin
editarea monografiei Stresul psihic - din perspectiva psihologică şi psihosomatică care
extinde problematica prezentată în Stresul psihic şi bolile interne la latura psihologică a
instalării stresului psihic, a mecanismelor de stres şi, mai ales, la problemele „recuperatorii”
(conduitele antistres). În anul 2000, Iamandescu în colaborare cu prof. dr. Cornel
Dragomirescu şi cu dr. Ovidiu Popa-Velea, a publicat o nouă monografie - Dimensiunile
psihologice ale actului chirurgical, ce constituie o altă premieră internaţională în domeniul
psihosomaticii aplicate.
 
Din 1994, Iamandescu extinde preocupările sale şi ale colectivului catedrei, la studierea
efectelor psihosomatice ale muzicii simfonice şi camerale, imprimându-le un caracter
predominant experimental, creând modelul Musicotest W (piese contrastante wagneriene)
prin care evaluează detalii de autoobservaţie ale subiecţilor sănătoşi sau ale bolnavilor
psihosomatici referitoare la procesele afective şi corelatele somatoviscerale ale acestora
declanşate de audierea fragmentelor muzicale respective odată cu apariţia în 1997 a
monografiei Dimensiunile psihologice ale muzicii, elaborată împreună cu o marcantă
personalitate a psihosomaticii mondiale, prof. dr. Boris Luban-Plozza, aceste preocupări în
domeniul muzicoterapiei devin mai cunoscute pe plan internaţional, mai ales, prin
prezentarea la Ascona (Elveţia) în anul 2000 a unei metode de selecţie a pieselor muzicale
destinate muzicoterapiei pe baza evaluării trăsăturilor de personalitate ale subiecţilor
interesaţi (această lucrare a apărut sub forma unui capitol în cartea Generationwechsel
(redactor E. Hampe).
 
Tot în această perioadă se înfiinţează la Bucureşti (anul 2000) „Centrul Luban Plozza pentru
studii în Muzică şi Medicină” ai cărui codirectori sunt prof. dr. Iamandescu şi prof. dr. Grigore
Constantinescu (Academia de Muzică Bucureşti). Recent prof. dr. Împreună cu prof. dr. Boris
Luban-Plozza (Elveţia), elaborează lucrarea Bazele psihosociale ale practicii medicale, în
care problemele de psihologie medicală şi psihosomatică, precum şi de medicină
psihosocială sunt întregite prin cele de psihologia sănătăţii. Prin ansamblul studiilor sale cu
conţinut ştiinţific interdisciplinar (psihomedical), Iamandescu aduce contribuţii la determinarea
unor nou orientări în psihologia aplicată la domeniile medicinii, dar şi la consolidarea
statutului profesional al psihologului în această ramură aplicativă a psihologiei.
 
Lucrări de referinţă
 
• Psihologie medicală, curs, Bucureşti, 1991;
• Stresul psihic şi bolile interne, Bucureşti, 1993;
• Manual de psihologie medicală, Bucureşti, 1995;
• Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, coordonator, Bucureşti, 1999;
• Stresul psihic şi bolile interne, Bucureşti, ediţia II, 1995;
• Psihologia medicală, ediţia II, 1996;
• Urticaria şi angioedemul, în colaborare, Bucureşti, 1998;
• Dimensiunile psihologice ale muzicii. Introducere în muzico-terapie, în colaborare,
Bucureşti, 1997;
• Dimensiunile psihologice ale actului chirurgical, Bucureşti, 2000;
• Enciclopedia medicală română. Secolul XX, capitolul Psihologie medicală şi psihosomatica,
în colaborare, Bucureşti, 2001;
• Dimensiunea psihosocială a practicii medicale, în colaborare, Bucureşti, 2002.