Eli Lilly şi testarea medicamentelor

Eli Lilly, producător al Erythromycin și Prozac, este o importantă companie

farmaceutică care, a avut în 1995 vânzări în valoare de 6,8 mld. $ peste tot în lume, obţinând
un profit de 2,3 mld. $. De asemenea, compania cu sediul în Indianapolis, Minnesota, oferă
masă, găzduire și diferite indemnizaţii pentru numeroși alcoolici fără adăpost care prestează
pentru ea servicii de scurtă durată. Serviciile pe care aceşti oameni ai străzii le prestează sunt
mai puţin obișnuite. Înainte să aprobe vânzarea unor noi medicamente, FDA cere ca ele, după
ce au fost testate în prealabil pe cobai, să fie trecute prin trei faze de testare pe oameni. În prima
fază, medicamentele sunt administrate unor indivizii umani sănătoși pentru a determina dacă
au efecte secundare periculoase. În cea de-a doua, ele sunt administrate unui număr mic de
pacienți bolnavi pentru a se determina nivelurile de dozare. Iar în cea de-a treia, sunt
administrate unui număr mare de pacienţi bolnavi de către medici în spitale, pentru a le
determina eficienţa.
Prima fază de testare este adesea cel mai dificil de realizat, fiindcă persoanele cu o
sănătate foarte bună sunt reticente la ideea de a lua un medicament netestat, care ar putea avea
unele efecte secundare potențial invalidante, chiar letale. Pentru a-şi asigura subiecții necesari
pentru teste, companiile trebuie să facă o largă publicitate, promiţându-le să îi plătească cu
sume de până la 250 $ pe zi. Nu la fel face şi Eli Lilly. Ea nu face publicitate pe scară largă, iar
voluntarii îi plătește cu doar 85 $ pe zi, plus masă şi cameră gratuită, cele mai ieftine din branşă.
Unul dintre motivele pentru care tarifele utilizate de companie sunt atât de mici se datorează
faptului că, aşa cum a arătat o asistentă medicală ce a lucrat multă vreme la Clinica Lilly,
„majoritatea subiecților sunt alcoolici fără adăpost” racolați verbal în cantine, adăposturi și
închisori. Fiind alcoolici, ei sunt foarte disperați să câştige nişte bani. Întrucât testele din prima
fază pot dura mai multe luni, ei pot câştiga până la 4500 $, o sumă enormă pentru nişte oameni
pe care, altfel, nu-i angajează nimeni și care supraviețuiesc doar din mila trecătorilor.
Interviurile realizate cu mai mulți dintre cei ce au participat la testările de medicamente ale
companiei Lilly – oameni care se descriu ca fiind alcoolici – arată că ei sunt în general destul
de fericiţi să participe la ceva ce le oferă nişte „bani ușor de câștigat”. Un bețiv fără adăpost ce
fusese angajat de companie să participe la prima fază de testare a spus că nu a avut nici o idee
despre ce fel de medicament a fost testat pe el, chiar dacă semnase un formular de
consimțământ în cunoștință de cauză. Un avantaj pentru firmă este dat de faptul că aceşti
subiecţi e mai puțin probabil să dea în judecată compania în cazul în care sunt grav afectaţi de
medicamente. În plus, testele efectuate pe oameni fără adăpost ar aduce beneficii uriaşe pentru
societate. De altfel, având în vedere dificultatea de a asigura subiecţi pentru testări, unele teste
ar fi fost întârziate sau nu au fost efectuate deloc atunci când nu s-a găsit un grup destul de
mare de oameni fără adăpost dispuşi să participe la ele.
Regulile FDA cer ca persoanele care sunt de acord să participe la prima fază de testare
să își dea „consimțământul în cunoștință de cauză” și să ia o „decizie voluntară și lipsită de
constrângere”. Unii analişti au pus sub semnul întrebării faptul că situaţia disperată a
alcoolicilor fără adăpost le-ar permite să ia o hotărâre cu adevărat voluntară și lipsită de
constrângere atunci când îşi dau acordul să ia un medicament netestat şi potenţial periculos
pentru doar 85 $ pe zi. Unii medici susţin că alcoolicii prezintă un nivel de risc mai ridicat,
deoarece ei pot fi purtătorii unor boli ce nu pot fi detectate prin analize de sânge uzuale. Ei mai
spun că testele respective îi fac vulnerabili pe aceştia la afecţiuni severe ce pot fi provocate de
anumite medicamente. Un fost subiect de testare a arătat într-un interviu că medicamentul care
i-a fost administrat într-un test ce s-a desfăşurat cu câţiva ani în urmă i-a provocat un infarct,
astfel încât „a fost nevoie să-mi pună tot soiul de chestii pe piept pentru a-mi reporni inima”.
La fel i s-a întâmplat şi unui alt subiect în cadrul aceluiași test. Altul a spus că medicamentul
ce i-a fost dat l-a făcut inconștient pentru două zile, în timp ce alţii au vorbit despre dureri de
cap înfiorătoare.
La început, companiile farmaceutice au folosit prizonieri pentru prima fază de testare.
Însă, în anii ’70, atunci când criticii au acuzat faptul că ei se ofereau „voluntari” numai pentru
că erau constrânși de sărăcie și de promisiunea eliberării condiționate, ele au renunțat la
folosirea acestora. Un medic din companie spunea că – în timpul anilor ’80, când firma Lilly a
apelat prima dată la persoane fără adăpost – „am tot discutat dacă nu cumva îi exploatăm pe
aceştia. Însă mulți dintre ei au manifestat expres dorinţa de a rămâne în spital timp de patru
săptămâni.” Mai mult, adaugă el, „faptul de a le oferi un pat cald, o îngrijire medicală de calitate
și de a-i externa dezintoxicaţi de droguri şi alcool, ni s-a părut un lucru pozitiv.” Un alcoolic
fără adăpost a spus într-un interviu că, atunci când testul la care participă se va încheia, el va
închiria o cameră ieftină de motel, unde va lua o ladă de Miller și o damă de companie cu 200
$ pe oră. El a estimat că i-ar lua cam două săptămâni ca să cheltuiască cei 4650 $ cu care Eli
Lilly l-ar plăti pentru serviciile sale. Managerul unui motel ieftin a spus că, atunci când subiecții
testărilor îşi încheie un contract cu compania, ei mai ajung la motel cu vreo 2500 $ cash. „Aceşti
cobai intră în primul bar care le iese în cale, se îmbată şi dau un rând la toată lumea. Ideea este
că ei pot petrecere pentru câteva săptămâni și apoi se întorc iar la Lilly pentru a participa la o
nouă testare.”

Întrebări
1. Discutați despre acest caz din perspectiva utilitarismului, a drepturilor legale, a dreptăţii și a ideii
de grijă. Ce înțeles aduce teoria virtuţii în etica implicată de evenimentele descrise în acest caz?
2. „Într-o societate a liberei iniţiative, toţi adulții au dreptul să ia propriile lor decizii cu privire la
modul în care aleg să-și câștige existența.” Discutați această afirmație în lumina cazului Lilly.
3. În opinia voastră, e corectă din punct de vedere moral politica de a folosi alcoolici fără adăpost
ca subiecți pentru teste? Explicaţi întemeierea opiniei dumneavoastră. Ce implicaţii are opinia
dumneavoastră cu privire la legitimitatea morală a unei piețe de muncă libere?
4. Cum ar trebui se rezolve managerii companiei Lilly această problemă?
 Sânge de vânzare

Sol Levin era un prosper agent de bursă din Tampa, Florida, atunci când a intuit
potențialul de profitabilitate al pieței de sânge și a fondat Plasma International. Fiindcă nu
oricine e dispus să facă bani din vânzarea propriului sânge, la început, Plasma Int. a cumpărat
sânge de la persoanele dependente de droguri și de alcool. Deși marketingul inovator a crescut
vânzările companiei în mod spectaculos, mai multe cazuri de hepatită au fost raportate în rândul
celor ce au beneficiat de sânge. Drept urmare, compania a început să caute noi surse de sânge.
Făcând teste extinse în întreaga lume cu ajutorul unei echipe calificate de consultanţi medicali,
a descoperit că profilurile sanguine ale membrilor unor triburi rurale din Africa de Vest făceau
din aceştia donatori ideali. După negocieri cu guvernul local, Plasma Int. a semnat un acord cu
mai multe căpetenii de trib pentru cumpărarea de sânge. Afacerile au decurs profitabil pentru
Plasma Int. până când un ziar din Tampa a lansat acuzaţia că ea achiziționează sânge cu mai
puțin de 30 cenți pe litru și îl revinde unor spitale din SUA cu 50 $ pe litru. Numai într-un
singur caz de dezastru recent, spune ziarul, firma a vândut 5.000 de litri, încasând aproape
250.000 $ net. Articolul a stârnit unele controverse în Tampa, însă existența unui sistem de
comercializare a sângelui nu era ceva nou în SUA. Aproximativ jumătate din sângele și plasma
obținute aici sunt comercializate ca orice marfă.
În schimb, Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie se bazează în întregime pe
sistemul de donare de sânge. Aici, sângele nu e comercializat, el fiind disponibil pentru oricine
are nevoie de el, fără obligații, iar donatorii nu se bucură de vreo preferință în raport cu
nondonatorii. Într-un studiu de referinţă, economistul Richard Titmuss a arătat că sistemul
britanic e mai eficient decât cel american şi din punct de vedere economic și din cel al calităţii
sângelui. Piaţa americană, spune el, face risipă de sânge și e afectată de lipsuri. În SUA,
birocrația și cheltuielile administrative duc la un cost de 5-15 ori mai mare decât în Marea
Britanie. Mai ales hemofilii sunt dezavantajați de sistemul din SUA, ei trebuind să plătească
preţuri enorme. În plus, piețele comerciale sunt mult mai susceptibile că ar putea distribui sânge
contaminat. Titmuss susține și că existența unui sistem comercializat descurajează donatorii.
Oamenii se încumetă mai puțin să doneze sânge atunci când știu că alții îl vând. Filosoful Peter
Singer a elaborat în acest sens următorul punct de vedere:
Atunci când sângele devine o marfă ce are un preț, sângele dobândeşte o valoare pecuniară, iar
importanța donaţiei variază în funcție de bogăția celui care îl cumpără. Pe de altă parte, dacă sângele nu
poate fi cumpărat, atunci valoarea donării depinde de nevoia destinatarului. El va fi preţuit la valoarea pe
care o are viața însăși. Ca atare, sângele devine un tip foarte special de dar, iar faptul de a-l dona înseamnă
a-l dărui unor necunoscuţi, fără a aştepta o răsplată; înseamnă ceva ce ei nu pot cumpăra și fără de care ar
putea să moară. Darul pune în relaţie nişte oameni care nu se cunosc într-un mod ce nu mai este posibil
atunci când sângele devine marfă.
Această afirmaţie ar putea părea doar o abstracție filosofică, ceva ce este departe de modul de a gândi
al unor oameni obișnuiți. Dimpotrivă, aceasta e o idee exprimată în mod spontan de donatorii britanici ca
răspuns la chestionarul lui Titmuss. Când a fost întrebată de ce a decis să devină donator de sânge, o
telefonistă a răspuns: „Sângele nu se poate cumpăra din magazin. Oamenii înșiși trebuie să se prezinte la
centrele de donare, întrucât bolnavii nu pot coborî din pat pentru a cere nişte sânge care să le salveze viața.
Acesta este motivul pentru care am socotit că eu sunt cea care trebuie să vină aici, în speranța că voi putea
ajuta pe cineva care are nevoie de sânge.” Semnificația acestui răspuns – și a altora similare – este că, chiar
 dacă dreptul formal de a dona sânge poate coexista cu cel de a-l vinde, gestul donatoarei de mai sus şi-ar
pierde poate mult din semnificația pe care o are pentru ea și poate că ea nu ar mai fi donat sânge deloc.
Atunci când, nefiind donat, sângele este o marfă, altruismul devine inutil, iar legăturile care ar putea exista
între necunoscuţi într-o comunitate slăbesc şi mai mult. Existența unei piețe de sânge nu amenință dreptul
formal de a dona sânge, însă ameninţă dreptul de a dona acel sânge ce nu poate fi cumpărat, care nu are o
valoare pecuniară și care trebuie să fie acordat în mod liber odată ce e obținut. Dacă un astfel de drept
există, el e incompatibil cu dreptul de a vinde sânge, iar noi nu putem evita încălcarea unuia dintre aceste
drepturi dacă îl admitem pe celălalt.
Titmuss și Singer cred că slăbirea spiritului de altruism în această sferă are urmări majore. Ea marchează,
cred ei, caracterul tot mai mercantil al vieții noastre și, cel mai probabil, produce schimbări similare în atitudinea,
motivaţia și relațiile din alte domenii.
Actualizare: Dr. Arthur Matas, un apreciat chirurg specializat în transplant de rinichi,
face presiuni pentru o schimbare cu care poate că Titmuss sau Singer nu ar fi de acord. În
ultimul timp, el a călătorit mult prin SUA pentru abrogarea interdicției vânzărilor de rinichi.
Această interdicție a fost impusă în 1984 de către Congres, care era indignat de faptul că un
medic din Virginia a propus cumpărarea de rinichi de la oameni săraci pentru a fi vânduţi celor
ce plătesc mai mult pentru ei. Dr. Matas nu încearcă să facă bani. El vrea ca statul să fie cel ce
se ocupă de tranzacțiile cu rinichi, astfel încât aceştia să poată ajunge la cei ce sunt la rând pe
lista de așteptare, indiferent dacă pacientul e bogat sau sărac. Această listă crește în fiecare an,
la fel cum creşte şi decalajul între cei ce au nevoie și donatori, raportul dintre cerere şi ofertă
fiind de 5 la 1. Întrucât există pacienți care trebuie să aștepte câte 5-6 ani, tot mai mulți oameni
îl iau în serios pe Dr. Matas. Rămân, totuşi destui experți care se arată în continuare reticenţi
la ideea vânzării de organe. Unul dintre ei este dr. Francis Delmonico, profesor la Harvard şi
presedintele sistemului național de gestionare a organelor donate. El crede că planul dr. Matas
i-ar exploata pe cei săraci și vulnerabili, ar face ca donațiile altruiste de rinichi să fie descurajate
și i-ar determina pe pacienții bogați să caute un mod prin care să păcălească piața reglementată
astfel încât să obțină mai repede rinichiul de care au nevoie.

Întrebări
1. Este afacerea lui Sol Levin o afacere „ca oricare alta”, sau este compania sa expusă criticii morale?
Susţineţi-vă răspunsul prin apel la principiile morale.
2. A făcut Plasma Int. o afacere echitabilă cu vest-africanii care i-au vândut propriul sânge? Sau este
vinovată că i-ar fi exploatat? Explicați răspunsul dat.
3. Care sunt idealurile contrastante ale sistemelor de sânge din MB și SUA? În opinia voastră, care
dintre cele două sisteme promovează mai bine libertatea umană și respectul pentru oameni? Ce
sistem promovează mai bine furnizarea de sânge?
4. Examinaţi argumentele pro şi contra tranzacțiilor comerciale cu sânge din perspectivă egoistă,
utilitaristă și kantiană.
5. Au dreptate Titmuss și Singer când sugerează că vânzarea şi cumpărarea de sânge reduc altruismul?
Faptul că ştii că îţi poți vinde sângele te face mai puțin înclinat să-l donezi?
6. Singer sugerează că, deși dreptul de a vinde sânge nu amenință dreptul formal de a-l dona, acest drept
e incompatibil cu „dreptul de a dona acel sânge ce nu poate fi cumpărat, care nu are o valoare
pecuniară și care trebuie să fie acordat în mod liber când e obținut.” Există un astfel de drept?
7. Mulți cred că asistăm la o creștere a mercantilismului în toate domeniile vieții moderne. Dacă-i
adevărat, este acest lucru lăudabil ori condamnabil? E greșit să tratezi anumite lucruri – cum ar fi
organele umane, de exemplu – ca pe nişte mărfuri ?
8. Avem datoria morală de a dona sânge? Dacă e așa, de ce și în ce condiții? Dacă nu, de ce nu?