Sunteți pe pagina 1din 3

Sânge de vânzare

Sol Levin era un prosper agent de bursă din Tampa, Florida, atunci când a intuit
potențialul de profitabilitate al unei piețe de sânge sănătos și necontaminat și când, împreună
cu câţiva colegi, a fondat Plasma International. Deoarece nu oricine este dispus să facă bani
din vânzarea propriului sânge, la început, Plasma International a cumparat sânge de la
persoanele dependente de droguri și de alcool. Cu toate că marketingul inovator a crescut
vânzările companiei Plasma International în mod spectaculos, mai multe cazuri de hepatită au
fost raportate în rândul celor care au beneficiat de sânge donat. Drept urmare, compania a
început să caute noi surse de sânge.
Plasma International a căutat în întreaga lume şi, cu ajutorul unei echipe calificate de
consultanţi medicali, a făcut teste extinse. În cele din urmă, au descoperit că profilurile
sanguine ale membrilor unor triburi rurale din Africa de Vest făceau ca aceştia să fie
potenţiali donatori ideali. După negocieri cu guvernul local, Plasma International a semnat un
acord cu mai multe căpetenii de trib pentru cumpărarea de sânge.
Afacerile au decurs lin și profitabil pentru Plasma International până când un ziar din
Tampa a lansat acuzaţia că Plasma achiziţionează sânge pentru mai puțin de 30 cenți pe litru
și îl revinde unor spitale din SUA şi America de Sud pentru 50 $ pe litru. Numai într-un
singur caz de dezastru recent, pretinde ziarul, Plasma International a vândut 5.000 de litri,
încasând aproape un sfert de milion de dolari net.
Articolul din ziar a stârnit unele controverse în Tampa, însă existența unor sisteme de
comercializare a sângelui nu era ceva nou în Statele Unite. Aproximativ jumătate din sângele
și plasma obținute în Statele Unite sunt cumpărate și vândute ca orice altă marfă. În schimb,
Serviciul Național de Sănătate din Marea Britanie se bazează în întregime pe un sistem
voluntar de donare de sânge. Aici, sângele nu este nici cumpărat şi nici vândut. El este
disponibil pentru oricine are nevoie de el, fără taxe sau obligații, iar donatorii nu se bucură de
vreo preferință în raport cu nedonatorii.
Într-un studiu de referinţă, economistul Richard Titmuss a arătat că sistemul britanic
funcționează mai bine decât cel american din punctul de vedere al eficienței economice și
administrative, al prețului și calităţii sângelui. Piaţa de sânge comercializat, argumentează
Titmuss, face risipă de sânge și este afectată de lipsuri. În Statele Unite, birocratizarea, actele
necesare, precum și cheltuielile administrative exagerate duc la un cost per unitatea de sânge
care este de cinci până la cincisprezece ori mai mare decât în Marea Britanie. Hemofilii, în
special, sunt dezavantajați de sistemul din SUA, ei trebuind să plătească preţuri enorme. În
plus, piețele comerciale sunt mult mai susceptibile că ar putea distribui sânge contaminat.
Titmuss susține de asemenea că existența unui sistem comercializat descurajează
donatorii voluntari. Oamenii se încumetă mai puțin să doneze sânge atunci când știu că alții îl
vând. Filosoful Peter Singer a elaborat în acest sens următorul punct de vedere:
În cazul în care sângele devine o marfă care are un preț, faptul de a dona sânge
echivalează pur și simplu cu faptul că cineva câştigă nişte bani din asta. Sângele dobândeşte
valoarea unei anumite sume de bani, iar importanța donaţiei va varia în funcție de bogăția celui
care îl cumpără. Pe de altă parte, dacă sângele nu poate fi cumpărat, atunci valoarea donării
depinde de nevoia destinatarului. Cel mai des, el va fi preţuit la valoarea pe care o are viața
însăși. În aceste condiții, sângele devine un tip de dar foarte special, iar faptul de a-l dona
înseamnă a-l dărui unor necunoscuţi, fără a aştepta vreo răsplată; înseamnă ceva ce ei nu pot
cumpăra și fără de care ar putea să moară. Darul pune în relaţie nişte oameni care nu se cunosc
într-un mod ce nu este posibil atunci când sângele devine o marfă.
Această afirmaţie ar putea suna ca o abstracție formulată de vreun filosof, ca o idee ce
este departe de modul de a gândi al unor oameni obișnuiți. Dimpotrivă, aceasta este o idee
exprimată în mod spontan de donatorii britanici ca răspuns la chestionarul lui Titmuss. Când a
fost întrebată de ce a decis să devină donator de sânge, o femeie, operator de profesie, a răspuns:
„Sângele nu se poate cumpăra din supermarket sau din anumite lanțuri de magazine. Oamenii
înșiși trebuie să se prezinte la centrele de donare, întrucât bolnavii nu pot ieşi din pat pentru a
cere nişte sânge care să le salveze viața. Acesta este motivul pentru care am socotit că eu sunt
cea care trebuie să vină aici, în speranța că voi putea ajuta pe cineva care are nevoie de sânge.”
Semnificația acestui răspuns – și a multor altora similare – este că, chiar dacă dreptul
formal de a dona sânge poate coexista cu cel de a-l vinde, gestul donatoarei de mai sus şi-ar
pierde probabil mult din semnificația pe care acesta o are pentru ea și probabil că ea nu ar mai fi
donat sânge deloc. Atunci când, nefiind donat, sângele este o marfă ce poate fi achiziționată,
altruismul devine inutil și astfel slăbesc şi mai mult legăturile care, altfel, ar putea exista între
necunoscuţi într-o comunitate. Existența unei piețe de sânge nu amenință dreptul formal de a
dona sânge, însă ameninţă dreptul de a dona acel sânge care nu poate fi cumpărat, care nu are o
valoare pecuniară și care trebuie să fie acordat în mod liber atunci când poate fi totuşi obținut.
Dacă un astfel de drept există, el este incompatibil cu dreptul de a vinde sânge, iar noi nu putem
evita încălcarea unuia dintre aceste drepturi atunci când îl admitem pe celălalt.
Titmuss și Singer cred amândoi că slăbirea spiritului de altruism în această sferă are
urmări majore. Ea marchează, cred ei, caracterul tot mai mercantil al vieții noastre și, cel mai
probabil, produce schimbări similare în atitudinea, motivaţia și relațiile din alte domenii.
Actualizare: Dr. Arthur Matas, un apreciat chirurg specializat în transplant de rinichi,
face presiuni pentru o schimbare cu care probabil că Titmuss sau Singer nu ar fi de acord. În
ultimul timp, el a călătorit mult prin Statele Unite pentru a susține cauza ridicării interdicției
legale privind vânzările de rinichi. Această interdicție a fost impusă în 1984 de către Congres,
care era indignat de faptul că un medic din Virginia a propus cumpărarea de rinichi de la
oameni săraci pentru a fi vânduţi celor care plătesc cel mai mare preţ pentru ei. Dr. Matas însă
nu încearcă să facă bani. El vrea ca statul să fie cel care se ocupă de vânzările de rinichi, astfel
încât aceştia să poată ajunge la oricine este la rând pe lista de așteptare, indiferent dacă
pacientul este bogat sau sărac. Numai că această listă crește în fiecare an, la fel cum creşte şi
decalajul, care continuă să fie tot mai mare, între pacienții care au nevoie și donatorii
disponibili, fie aceştia în viață sau decedați. În momentul de faţă raportul dintre „cerere” şi
„ofertă” este de aproape 5 la 1.
Întrucât există pacienți eligibili care de multe ori trebuie să aștepte câte 5-6 ani, tot mai
mulți oameni îl iau în serios pe Dr. Matas. Rămân, totuşi destui experți care se arată în
continuare reticenţi la ideea vânzării de organe. Unul dintre ei este dr. Francis Delmonico,
profesor la Universitatea Harvard şi presedintele reţelei naționale de gestionare a sistemului
de distribuire a organelor donate. El crede că planul dr. Matas i-ar exploata pe cei săraci și
vulnerabili, ar face ca donațiile altruiste de rinichi să fie descurajate și i-ar determina pe
pacienții bogați să caute un mod prin care să păcălească piața reglementată astfel încât să
obțină mai repede rinichiul de care au nevoie.

Întrebări
1. Afacerea pe care o desfăşoară Sol Levin este o afacere „ca oricare alta”, sau este
compania sa expusă criticii morale? Susţineţi-vă răspunsul prin apel la principiile morale.
2. A făcut Plasma Internațional o afacere echitabilă cu acei vest-africani care şi-au
furnizat acestei companii propriul sânge? Sau este ea vinovată că i-ar fi exploatat în vreun fel?
Explicați răspunsul dat.
3. Care sunt idealurile contrastante ale sistemelor de sânge din Marea Britanie și SUA?
În opinia dumneavoastră, care dintre cele două sisteme promovează mai bine libertatea umană
și respectul pentru oameni? Ce sistem promovează mai bine furnizarea de sânge?
4. Examinaţi argumentele pro şi contra tranzacțiilor comerciale cu sânge din
perspectivă egoistă,utilitaristă și kantiană.
4. Au sau nu dreptate Titmuss și Singer atunci când sugerează că vânzarea şi
cumpărarea de sânge reduc altruismul? Faptul că ştii că îţi poți vinde sângele (și că alții îl
vând pe al lor) te face mai puțin înclinat să donezi sânge?
5. Singer sugerează că, deși dreptul de a vinde sânge nu amenință dreptul formal de a-l
dona, acest drept este incompatibil cu „dreptul de a dona acel sânge care nu poate fi cumpărat,
care nu are o valoare pecuniară și care trebuie să fie acordat în mod liber atunci când poate fi
totuşi obținut.”. Evaluați această idee. Există un astfel de drept?
6. Sunt mulți cei cred că asistăm la o creștere a mercantilismului în toate domeniile
vieții moderne. Dacă este adevărat, acest lucru este lăudabil ori condamnabil? Este greșit să
tratezi anumite lucruri – cum ar fi organele umane, de exemplu – ca pe nişte mărfuri ?
7. Credeți că avem datoria morală de a dona sânge? Dacă este așa, de ce și în ce
condiții? Dacă nu, de ce nu?