Simbolismul lunar

Pornind de la ideea evidențiată în subcapitolul anterior „Luna, Femeia și Șarpele”, conform

căreia șarpele are caracter binefăcător şi fertilizant, înțelegem că, datorită acestui polisimbolism,
el are un destin lunar datorită puterii sale de regenerare, fecundare și nemurire prin metamorfoză.
Prin intuirea Lunii ca normă a ritmurilor şi izvor de energie s-a creat o reţea între toate planurile
cosmice, rezultând simetrii, analogii şi participări între fenomene cu o varietate infinită. La
rândul său, simbolismul erotic al şarpelui a creat numeroase corespondenţe care, în unele cazuri,
umbresc valenţele lui lunare. Așadar, apare ansamblul Lună-Ploaie-Fertilitate-Femeie-Şarpe-
Moarte-Regenerare periodică, însă, se întâmplă ca în unele cazuri să întâlnim doar ansambluri
parţiale, precum Şarpe-Femeie-Fecunditate, Şarpe-Ploaie-Fecunditate sau Femeie-Șarpe-Magie.
Există nenumărate legende și mituri referitoare la binomul șarpe-apă care se supune Lunii,
precum emblema lui Tla-loc, zeul mexican al ploii, care este constituită din încolăcirea a doi
şerpi, acest simbolism fiind justificat prin faptul că luna e distribuitoarea ploilor. Acest binom s-a
păstrat chiar și în ritual, de exemplu în India, ritul anual al venerării şarpelui durează patru luni,
începând cu luna plină Sharăvana (prima lună a anotimpului ploios) şi încheindu-se cu luna plină
Mărgasîrşa (prima lună a iernii).

Luna și Moartea
E. Seler a afirmat despre lună că „este primul mort”, corelația lunii cu moartea fiind explicate
prin faptul că cerul rămâne în întuneric trei nopți consecutive, însă renaște în cea de-a patra
seară, asemenea ei, morții dobândind o nouă modalitate de existență. În acest subcapitol se
discută despre participarea mortului la un altfel de viață, la „viața în moarte” care este valorizată
prin istoria Lunii și care are în vedere corespondența Pământ-Lună (atunci când a fost
descoperită agricultura, defuncţii treceau în lună sau reveneau sub pământ pentru a se regenera şi
a asimila forţele necesare unei noi existenţe).
Multe credinţe consideră luna ca fiind o ţară a morţilor. Dreptul la odihnă post mortem în lună
este rezervat conducătorilor politici sau religioşi, iar câteva dintre triburile care împărtășesc
această credinţă sunt polinezienii din Tokelau, cei din tribul Guaycuru etc.
Această concepţie aristocratică acordă nemurirea doar privilegiaţilor (suverani) sau iniţiaţilor
(„magicieni").
Călătoria în lună după moarte s-a păstrat și în culturile evoluate (India, Grecia, Iran), însă la
indieni reprezintă „drumul Manilor" , sufletele odihnindu-se în lună în aşteptarea unei
reîncarnări, spre deosebire de calea soarelui sau „drumul zeilor" pe care-l urmează iniţiaţii, adică
cei care sunt eliberaţi de iluziile ignoranţei. De asemenea, în tradiţia iraniană, după ce treceau
puntea Cinvat, sufletele celor decedați se îndreptau spre stele şi, dacă erau virtuoase, ajungeau în
lună, apoi în soare. Cele mai virtuoase ajungeau până în garotman, lumina infinită a lui Ahura.
Aceeaşi credinţă s-a păstrat în gnoza manicheeană.
Pitagoreismul oferă un impuls teologiei astrale, popularizând noţiunea de empireu uranian: în
lună se aflau Câmpiile Elizee, acestea reprezentând locul în care se odihneau eroii şi Cezarii.
„Insulele preafericiţilor" şi întreaga geografie mitică a morţii au fost proiectate pe planuri celeste:
lună, soare, cale lactee. Luna, ca motiv tradițional devine ţară a morţilor sau receptacol
regenerator al sufletelor.
Sufletul se odihnea în lună, dar, ca şi în tradiţia Upanişadelor, el aştepta acolo o nouă încarnare,
o întoarcere în circuitul biocosmic. P. Raingeard afirma despre om că este tripartit, fiind compus
din corp (soma), suflet (psyche) şi raţiune (nous), așadar sufletele drepţilor se purifică în lună, în
vreme ce corpul este restituit pământului, iar raţiunea, soarelui.
Plutarh scrie că omul cunoaşte două morţi: prima are loc pe pământ, sub auspiciile Demetrei,
când trupul se separă de grupul psyche-nous (suflet-rațiune) şi redevine ţarină; a doua are loc în
lună, sub auspiciile Persefonei, când psyche se detaşează de nous şi se resoarbe în substanţa
lunară. Sufletul rămâne în lună, păstrând pentru o vreme visurile şi amintirile vieţii. Sufletele
celor ambiţioşi şi îndărătnici, precum şi ale celor îndrăgostiţi de propriul trup sunt atrase spre
Pământ şi resorbirea lor presupune o perioadă foarte lungă.
Procesul naşterii se realizează în sens invers: luna primeşte de la soare rațiunea (nous), care dă
naştere unui nou suflet (psyche). Pământul oferă corpul (soma).
F. Cumont crede despre dualitatea spirituală psyche-nous că are origini orientale, respectiv
semitice, amintind că evreii recunoşteau atât un „suflet vegetativ" (ne-phesh), care continua să
dăinuiască pe pământ un anumit timp, cât şi un „suflet spiritual" (rouah), care se separa de trup
imediat după moarte. Platon recunoaşte şi el dualitatea sufletului (Phaidon) şi separarea lui
ulterioară în trei. Concepţia despre lună ca reşedinţă a sufletelor morţilor este formulată
iconografic în gliptica asiro-babiloniană, feniciană, hitită, anatoliană, fiind transmisă apoi
monumentelor funerare din întregul imperiu roman.