PROIECT ISTORIE

Dobrogea sub stăpânirea turcă. Scurtele reveniri la Țara

Românească
În ceea ce privește momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominația turcă, opiniile istoricilor sunt
împărțite. Nicolae Iorga socotește că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416.
C. Giurescu,, Stefan Stefanescu și Gheorghe Bratianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în
1417, iar Viorica Pervain — în 1420. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că
Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, Alexandrescu-Dersca Bulgaru
este de părere că ofensiva otomană în acest sens a început în 1417 și s-a terminat în anii 1445 -
1452, în urma cruciadei europene cu sfârșitul tragic la Varna, iar Anca Ghiata plasează începutul în
1420 și finalul în 1484, când otomanii cuceresc și gurile Dunării. Maria Chiper argumentează că Dan
al II-lea a stăpânit și el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu Stefan Ciobanu,
bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu
dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Tepes.
Stăpânirea lui Vlad Țepeș, pentru câteva luni, peste cel puțin o parte a Dobrogei este legată de
campania sa pe malul drept al Dunării din primăvara lui 1462.
În 1594 și în anii următori MIhai Viteazul a condus o campanie militară la sudul Dunării, cucerind
cetățile Isaccea, Macin, Cernavoda, Babadag, Targul de Floci, Silistra și chiar Razgrad, Rusciuc,
Sistova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră
până la Adrianopole în est și Pievna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului
moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601
Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât
Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.
După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după
care, în 1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul.
În secolul al XVII-lea, acestui eyalet i-au mai fost adăugate o mare parte din Bulgaria și Turcia
europeană de astăzi. În 1864 ce mai rămăsese din elayetul Silistrei (părțile la nord de Dunăre fiind
anexate de Imperiul Rus) a fost transformat în vilayetul Dunării.
Pe hărțile din secolele XVI și XVII (de exemplu pe harta lui Abraham Ortelius, Antwerpen 1602),
Dobrogea apare și sub denumirea de Syrfia despre care s-a presupus că ar deriva din Servia
(Serbia) greșit plasată, dar în arhivele Mitropoliei din Tarnova, este menționată în 1630 : "Episcopia
Varnei din Syrfia: este deci clar că Syrfia era o denumire de atunci a Dobrogei (cu atât mai mult cu
cât Serbia figurează aparte, la locul ei), cuvântul Syrfia însemnând în limba greacă "muscărie", lesne
de înțeles pentru oricine cunoaște roiurile estivale de diptere din jurul limanelor dobrogene, probabil
favorizate de dominanta ovină a păstoritului din ținut sub stăpânirea otomană.
Sub dominația otomană, Dobrogea, pe lângă Turcii și Tatarii musulmani așezați aici din ce în ce mai
numeroși, cuprinde în continuare o populație de "Ghiauri" printre care administrația otomană îi
deosebește pe Ladinlar (Evrei de limbă spaniolă, veniți în Imperiul otoman din Andaluzia, după
cucerirea Grenadei de către catolici), pe Ermenlar (Armeni), pe Gök-Oğuzlar (Găgăuți), pe Rumlar
(Greci), pe Cingene (Țigani), pe Bulgarlar (Bulgari) și pe Iflaklar (Români), aceste două ultime
grupuri fiind cele mai numeroase. Românii dobrogeni băștinași, care își spuneau Dicieni (nume care
după George Valsan provine de la cetatea Vicina menționată în cronicile medievale [20]) erau raia
(adică supuși otomani), și ca atare plăteau, ca toți ghiaurii, haraciul (impozit pe necredincioși), în
timp ce Românii veniți din părțile Sibiului, din Moldova sau din Tara Romaneasca, ziși mocani erau
parțial scutiți.
În decursul celor peste patru veacuri de stăpânire otomană, un număr neverificabil, dar însemnat de
ghiauri s-au turcit pentru a scăpa de acest haraci, astfel că o parte din turco-musulmanii dobrogeni
sunt, de fapt, de origine creștină.

Vasile Alecsandri
Vasile Alecsandri (n.21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mircestii, judetul Iasi) a
fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român,
membru fondator al Academiei Romane, creator al teatrului românesc si a literaturii
dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei si apoi a României de-a lungul
întregului secol al XIX-lea.
Vasile Alecsandri, scriitor apartinand perioadei pasoptiste, a avut un rol hotarator in
formarea si dezvoltarea dramaturgiei nationale, prin alcatuirea unui repertoriu romanesc,
prin scrierea primelor piese originale si prin eforturile sustinute de a forma gustul
publicului pentru teatru. Atasat de viziunea pasoptista,Vasile Alecsandri a fost liderul
miscarii literare a epocii, fiind un deschizator de drumuri pentru diferite specii si genuri
literare. Socotind ca se va: "fi adapat cu invatatura cuvenita spre a fi de folos patrii",
cativa ani, Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune
Debutul sau sta sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric (Buchetiera de la
Florenta, Doine si lacrimioare) dar si a unei necrutatoare critici a ridicolului social in
piesa Iorgu de la Sadagura sau in ciclul "Chiritelor". Acest romantism tipic, caracteristic
literaturii romane din perioada pasoptista, are in literatura lui Alecsandri cea mai inalta
masura in Balta alba si in Desteptarea Romaniei si, de cele mai multe ori se prelungeste
prin unele texte pana dupa Unire
O a doua etapa, asa - zis de limpezire, de obiectivare a viziunii si mijloacelor artistice, se
poate observa incepand cu prozele calatoriei in Africa si atinge expresia artistica matura
in pasteluri si in unele legende. O a treia il face sa revina spre teatru, cu o viziune in
general romantica, viziune filtrata insa printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o
seninatate a intelegerii care il apropie de clasicism.
In 1840, impreuna cu Mihail Kogalniceanu si Costache Negruzzi a luat conducerea
teatrului din Iasi si si-a inceput activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante
succese. Opera sa dramatica insumeaza circa 2000 de pagini, ramanand cel mai rezistent
compartiment al activitatii sale literare si va constitui baza solida pe care se va dezvolta
dramaturgia romaneasca in principalele sale directii tehnice: comedia straina si drama
istorica.
Din 1842 dateaza importanta sa calatorie in muntii Moldovei, in urma careia descopera
valoarea artistica a poeziei populare. Scrie primele sale poezii in limba romana pe care le
va grupa mai tarziu in ciclul Doine si care sunt foarte strans legate de modelul popular
din care au luat nastere.
In 1844, impreuna cu Mihail Kogalniceanu si Ion Ghica scoate saptamanalul Propasirea,
in care poetul va publica versuri ce vor fi incluse in ciclul Doine si lacrimioare, iar in 11 ianuarie se
reprezinta piesa Iorgu de la Sadagura, comedie de rezistenta in dramaturgia scriitorului.

Petitia de la Iasi
Petiţia de la Iasi este un document emis de către revoluţionarii paşoptişti din Moldova în
anul 1848 şi care exprima dorinţele acestora de reformă a sistemului care guverna provincia
la acea vreme, în spiritul ideilor revoluţionare care însufleţeau întreaga Europă. În epocă,
revoluţia de la 1848 din Moldova s-a numit revolta poeţilor, datorită faptului că mulţi
revoluţionari paşoptişti moldoveni aveau această îndeletnicire.

Petitia suna astfel:

Iaşi, 28 martie/9 aprilie 1848:

PETIŢIA-PROCLAMAŢIE A COMITETULUI DESEMNAT A PREZENTA REVENDICĂRILE

MOLDOVENILOR, CA "NEAPĂRATE ÎMBUNĂTĂŢIRI CE CERE STAREA ŢĂRII"

Fraţilor!

În preajma dovezilor vederate de suferinţele ce se simt de poporul Moldovei şi a nepăratelor

îmbunătăţiri ce cere starea ţării, Ocârmuirea, prin organul d-lui Ministru, s-au adresat la
câteva persoane din locuitori spre a da opinia publică în privirea suferinţelor şi a
îmbunătăţirii stării poporului Ţării Moldovei. Acele persoane, răspunzând d-lui Ministru că nu
pot lua asupra lor însărcinarea de a arăta opiniile obştii până a nu o cerceta în sânul ei, s-au
îndatorit a merge în sânul obştii şi a asculta glasurile sale spre a le împărtăşi Ocârmuirii. D-l
Ministru (Ştefan Catargiu) nu numai că a primit această propunere, cunoscând singur boala
ţării şi neapărata ei trebuinţă de vindecare, ci a făgăduit să vie însuşi în mijlocul fraţilor săi,
ca un om ce, fiind însărcinat a păzi Regulamentul ţării, trebuie să fie însufleţit de dorinţa
binelui obştesc.

Deci în 27 martie 1848 seara, pe la 7 ceasuri, adunându-se numeroasă obşte alcătuită de

toate stările din ţeară, precum şi de străini de toate naţiile ce locuiesc în Moldova, acea
obşte au ales un comitet, în care şi-au depus toată încrederea sa şi l-au însărcinat a arăta
Ocârmuirii simţirile şi dorinţele de care este pătruns fiecare.

Comitetul dar, adunându-se astăzi în 28 martie 1848 şi cercetând starea critică de astăzi a
societăţii, s-au încredinţat în cuget curat şi nemişcat de patimi, că pentru de a ne pune
Moldova pe o cale de fericire, mijloacele cele mai sigure şi mai neapărat trebuitoare sunt
următoarele:

■ 1) Sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său şi fără nici o răstălmăcire.

■ 2) Secarea corupţiei prin pravile înadins făcute şi a abusurilor ce izvorăsc din
acea corupţie.
■ 3) Siguranţa personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul
legilor şi în urmarea unei hotărâri judecătoreşti. Fieştecare arestat să fie înfăţişat
în vreme de 24 ceasuri dinaintea tribunalului competinte.
■ 4) Grabnica îmbunătăţire a stării locuitorilor săteni, atât în relaţia lor cu
proprietarii moşiilor, cât şi în acelea cu cârmuirea, precum contenirea tuturor
beilicurilor sub numirea de plată şi celelalte.
■ 5) Alcătuirea unei noi catagrafii spre a scăpa de împilare pe toţi nenorociţii
locuitori care sunt astăzi asupriţi prin măsurile catagrafiei trecute.
■ 6) Mazilii, ruptaşii, ruptele visteriei şi celelalte clasuri privilegiate să fie ocrotiţi
potrivit Regulamentului şi să nu mai fie întrebuinţaţi în trebile particulare.
■ 7) Privighetorii să se aleagă, după glăsuirea Regulamentului, fără nici o înrâurire
a cârmuirii.
■ 8) Reforma şcoalelor pe o temelie largă şi naţională spre răspândirea luminărilor
în tot poporul.
■ 9) Dezarmarea grabnică a arnăuţilor şi a altora ce s-au înarmat de Ocârmuire şi
închezăşluirea lor pentru viitor că nu vor mai fi pricină de turburare publică.
■ 10) Ridicarea pedepselor trupeşti înjositoare caracterului de miliţie naţională,
îmbunătăţirea hranei sale şi mai ales dreapta înaintire în ranguri după merituri
personale.
■ 11) Militarii care au slujit patriei şi cari au câştigat recunoştinţa obştească să fie
scutiţi de orice dăjdii când vor ieşi din slujbă.
■ 12) Miniştri să aibă deplină libertate pravilicească în lucrările lor, pentru ca să
poarte toată răspunderea acestor lucrări.
■ 13) Desfiinţarea poşlineim ca una ce este vătămătoare agriculturii şi comerţului
ţării.
■ 14) Îmbunătăţirea portului Galaţii, ca cel mai mare canal al înfloririi comerţului şi
agriculturii ţării.
■ 15) Ridicarea morală şi soţială a clerului.
■ 16) Păzirea cu sfinţenie a legilor pe care se reazemă creditul public şi aceasta în
privirea tuturor fără osebire, pentru siguranţa relaţiilor comerciale.
■ 17) Informarea unui tribunal de comerţ la Iaşi; codul de comerţ al Franţei,
consfinţit de Regulament, să fie tălmăcit în limba ţării.
■ 18) Banii de rezervă să fie întrebuinţaţi în formarea unei bănci de scont pentru
înlesnirea neguţătorilor în înflorirea comerţului.
■ 19) Hrana obştei de prin târguri să fie subt cea mai de aproape îngrijire a
stăpânirii spre a nu se face un mijlor de îmbogăţire particulară.
■ 20) Aşezarea poliţiei târgurilor pe principii de omenire în privirea nenorociţilor
arestuiţi.
■ 21) Liberarea tuturor arestuiţilor în pricini politice atât civile, cât şi militare;
reîntoarcerea driturilor politice acelor cărora li s-au ridicat nedrept pentru
asemenea pricini.
■ 22) Nestrămutarea din posturi a amploiaţilor vrednici şi cinstiţi şi înaintarea lor în
posturi potrivit Regulamentului, precum şi sporirea lefilor lor, spre a le înlesni
mijloace de o vieţuire cinstită şi neatârnată.
■ 23) Toţi amploiaţii să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrărilre slujbelor.
■ 24) Înfiinţarea unui banc naţional pe cel mai sigur temei.
■ 25) Grabnicele forme de îmbunătăţire ale condicei criminale, ale procedurei şi ale
sistemului pedepsitor.
■ 26) Împărţirea dreaptă şi potrivit Regulamentului banilor pensiilor şi îndreptarea
abuzurilor ce s-au introdus în împărţirea acestor bani.
■ 27) Ofisurile slobozite până acum de Ocârmuire în ramul judecătoresc şi
administrativ să se supune voturilor Obşteştii Adunări şi de acum să se
contenească de a se slobozi asemenea ofisuri fără a fi cercetate de adunare.
■ 28) Seanţele tribunalelor să fie publice.
■ 29) Seanţele Obşteştii Adunări să fie publice. Ţinerea rânduielii în sânul ei să
atârne de însăşi adunarea, iar nu de vornicia de aprozi, potrovit Regulamentului.
■ 30) Tot pământeanul să aibă dreptul de a adresa o jalbă Obşteştii Adunări.
■ 31) Deputaţii să nu poată fi în slujbă, să nu poată primi nici ranguri, nici
mulţămire bănească în vremea deputăţiei lor.
■ 32) Chipul ce s-a întrebuinţat la alegerile deputaţilor fiind împotriva legilor şi, în
urmare, şi Obşteasca Adunare de astăzi fiind rodul acestui chip, nu insuflă nici o
încredere obştei, deci această adunare să se desfiinţeze şi îndată să se înjghebe o
nouă Cameră, fără nici o înrâurire asupra alegătorilor din partea Cârmuirii, pentru
ca acea Cameră să fie adevărată reprezentaţie a naţiei şi adevărată închezăşluire
fericirii patriei.
■ 33) Pe temeiul art. 57 din Regulament, Camera să aibă dreptul de a face
domnului punere înainte a tot felul de lucruri privitoare la folosul obştesc.
■ 34) Ridicarea censurei în privirea tuturor trebilor şi a intereselor dinlăuntrul ţării.
■ 35) Informare grabnică a unei garde cetăţeneşti prin toate târgurile ţării alcătuită
atât de români, cât şi de străini proprietari.