Cunoaște adevărul

Textul biblic: Romani 1:1-7, 16, 17

Versetul cheie: Romani 1:16
Ideea centrală a lecției: Mântuirea prin credința în Domnul Isus Cristos și propovăduirea acestei
mântuiri sunt două pietre de temelie ale creștinismului.
Scopul lecției: Să-ți întărească credința în Fiul lui Dumnezeu și să te motiveze să devii un propovăduitor
ale credinței mântuitoare.

De-a lungul istoriei creștinismului Epistola către Romani, a cărei studiu îl începem acum, a avut
un impact foarte mare asupra celor care au citit-o și au crezut-o. Augustin, Martin Luther sau John
Bunyan, se numără printre ei. Ioan Hrisostom, cunoscut în istorie ca Ioan Gură de Aur, o citea de două ori
pe săptămână. Luther o considera cea mai importantă dintre toate epistolele, iar un mare poet englez,
Samuel Coleridge, a spus că este „cea mai profundă scriere în existență”. Iată de ce studiul nostru este cu
atât mai important și cu siguranță mai de folos.

1. Dumnezeu ne cheamă (Romani 1:1-7)

Epistola către Romani diferă de toate celelalte scrisori nu numai prin lungime dar și prin faptul că autorul
nu vizitase vreodată până la data scrierii pe destinatarii ei. Roma era cel mai important oraș al Antichității
și capitala Imperiului roman. Biserica care se găsea aici avea o importanță deosebită.
Spune: Apostolul Pavel începe cu o triplă afirmație în legătură cu chemarea și lucrarea lui.
În primul rând, el face referire la statul lui. Pavel se definește ca fiind un rob al lui Isus Cristos (v.
1). A fi rob era o poziție socială înjositoare pentru toți cei proveniți din zone cu puternice influențe
grecești, așa cum era Tarsul. În înțelesul apostolului Pavel însă, termenul transmite cel mai bine relația lui
cu Domnul Isus. După întâlnirea de pe drumul Damascului, Pavel și-a acceptat fără murmur chemarea
(apostol al neamurilor) și statutul (rob al lui Isus Cristos).
În al doilea rând, el face referire la apostolia lui. Mai mult ca ceilalți apostoli Pavel a avut parte de
critici care i-au negat acest drept. În epistole a fost nevoit să demoleze aceste acuze false, cum că el n-ar fi
avut același rang cu ceilalți apostoli, pe motiv că el nu ar fi fost chemat de Domnul Isus în aceeași
perioadă cu ei. Răspunsul la toate acuzele a fost acela că chemarea a venit direct de la Domnul Isus:
chemat să fie apostol (v. 1).
În al treilea rând, el face referire la alegerea lui: pus de-o parte ca să vestească Evanghelia lui
Dumnezeu (v. 1). Literal termenul înseamnă „separat”. În perioada în care era fariseu în religia mozaică
(termen ce derivă dintr-un cuvânt grecesc care înseamnă „separat”), el fusese pus deoparte pentru Legea
mozaică. Acum, devenind creștin, el fusese pus deoparte pentru Domnul Isus și de-asemenea, pus
deoparte pentru a împărtăși neamurilor Vestea bună a Evangheliei. Sensul termenului este și cel de
„consacrat” pentru o slujbă specială.
Întreabă: Care a fost mesajul central al propovăduirii apostolului Pavel? Scopul propovăduirii a
fost vestirea Evangheliei lui Dumnezeu (v. 1: ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu). El este rezumat
în versetele 3 și 4.
În versetul 3 apostolul Pavel ne vorbește despre Isus Cristos – fiul lui David: născut din sămânța
lui David, în ce privește trupul. Biblia ne prezintă faptul că Domnul Isus Cristos a venit în lumea noastră
într-un chip de om, împlinind profețiile Vechiului Testament cu privire la venirea lui Mesia din familia lui
David. În felul acesta Pavel dă un răspuns clar celor care încercau să nege în vreun fel umanitatea
Domnului Isus.
În versetul 4 el continuă prezentarea mesajului Evangheliei cu privire la Isus Cristos, prezentându-
ni-L în calitate de Fiu al lui Dumnezeu: în ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui
Dumnezeu, prin învierea morților. El nu este doar Fiul lui David, ci și Fiul lui Dumnezeu. Isus Cristos
este Dumnezeu, Co-egal și Co-etern cu Tatăl. El nu a devenit Dumnezeu prin felul Său de viață și prin
înviere, ci învierea Lui din morți a fost dovada în fața lumii întregi a divinității Lui.
Duhul sfințeniei (v. 4) face referire la duhul Domnului Isus. Pentru că Domnul Isus este sfânt, la
fel ca Tatăl și ca Duhul Sfânt, și noi suntem chemați să trăim o viață în sfințenie. Expresia „duhul
sfințeniei” este pusă aici în opoziție cu expresia „trupul” din versetul precedent.
Spune: Dacă în versetul 3 ni se vorbește despre Isus Cristos - Fiul lui David, care a trăit într-un
trup la fel ca noi, în versetul 4 apostolul Pavel ni-L descrie pe Isus Cristos - Fiul lui Dumnezeu „în ce
privește duhul sfințeniei”. Cele două naturi au co-existat în Persoana Mântuitorului nostru, într-un mod
tainic și desăvârșit, pentru ca Isus Cristos să poată deveni pentru toți cei ce-L ascultă urzitorul unei
mântuiri veșnice (Evrei 5:4).
Spune: Mai este un lucru important de subliniat în versetul 5. Misiunea apostolului Pavel era
aducerea neamurilor la „ascultarea credinței”. Întreabă: Ce înseamnă asta?
Nu e vorba despre o ascultare fizică a credinței. Adevărata ascultare este traducerea în fapte și
trăire a unor anumite învățături. Ascultarea credinței înseamnă o viață de credință. Aici termenul
„credință” se încadrează în contextul discuției generale din acest pasaj. El desemnează Evanghelia
Domnului Isus, credința în Domnul Isus Cristos, care este mesajul central al Evangheliei. Chemarea
apostolului Pavel era vestirea Evangheliei Domnului Isus tuturor neamurilor, adică și iudeilor și celorlalte
popoare. Iar mesajul Evangheliei este unul singur: primirea lui Isus Cristos ca Mântuitor și Domn
personal.

2. Dumnezeu ne trimite (Romani 1:16, 17)

Spune: Unul din obiectivele principale ale fiecărui credincios trebuie să fie propovăduirea
Evangheliei celor nemântuiți. La aceasta ne-a chemat Domnul Isus prin marea trimitere și aceasta trebuie
să fie una din datoriile noastre morale. Trebuie însă să recunoaștem cu tristețe faptul că duhul mărturiei se
stinge tot mai mult în generația noastră, din cauza păcatului și a dezinteresului nostru pentru misiune.
Spune: Vestea bună a împăcării omului cu Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos este pentru toți
oamenii: fiecăruia care crede (v. 10). Condiția este credința care conduce la pocăință și schimbarea vieții.
Expresia întâi a Iudeului, apoi a Grecului este tipică gândirii evreiești, care împărțea lumea în evrei și
neamuri sau păgâni. În acest caz grecii reprezintă toate celelalte națiuni ale pământului, cărora la fel ca
evreilor le este adresat mesajul Evangheliei.
Spune: Evanghelia ne descoperă „neprihănirea lui Dumnezeu” (v. 17), expresie care capătă o
semnificație profundă pe parcursul epistolei. O traducere mai fidelă este termenul „dreptate”. Biblia ne
face de cunoscut faptul că dreptatea este o trăsătură a caracterului lui Dumnezeu. Toate hotărârile Lui sunt
drepte, chiar dacă uneori nu le înțelegem pe deplin.
Atunci când acest termen este aplicat la mântuire, înțelegem că dreptatea lui Dumnezeu are de-a
face cu statutul credinciosului. Noi nu ne puteam îndreptăți înaintea Lui prin faptele proprii, oricât de
multe fapte bune am fi făcut. Mai mult, propria noastră încercare de îndreptățire vorbea împotriva noastră,
pentru că era clădită pe firea noastră neregenerată. Dreptatea divină cerea pedepsirea noastră. Dar în mila
Lui, Dumnezeu ne-a considerat drepți prin Domnul Isus Cristos, Cel care a purtat toată vinovăția noastră
la Golgota.
Încheierea versetului 17 este piatra de temelie a credinței creștine: cel neprihănit va trăi prin
credință. Întreaga credință este clădită pe acest principiu dumnezeiesc, prin care noi am fost socotiți
îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin credința în Fiul Său, Isus Cristos Domnul nostru.
Încheie lecția cu rugăciunile de mulțumire a unui grup de frați și surori la adresa lui Dumnezeu
pentru planul de răscumpărare și la adresa Domnului Isus, pentru ducerea lui la îndeplinire.