LITERATURA ROMÂNĂ

TITULARIZARE
 Padurea spanzuratilor
Liviu Rebreanu
Rezumat

Cartea intai

Pe un fundal tomnatic, in mijlocul unui cimitir, in care au fost adunati toti

soldatii pentru a „asista” la spanzurarea sublocotenetului ceh, Svoboda, acuzat
de Curtea Martiala de dezertare. Printre cei care au fost de parerea ca acest
sublocotenent trebuie spanzurat, s-a numarat si locotenentul Apostol Bologa. La
momentul respectiv era convins ca verdictul dat este cel corect, dar mai tarziu
avea sa se izbeasca de parerile contrare ale camarazilor sai.

La locul executiei, inainte ca acuzatul sa apara, Apolstol Bologa a venit pentru a

verifica daca totul este pregatit. In timp ce acesta verifica rezistenta streangului,
a aparut capitanul Klapka. Pentru un moment, Bologa se lasa dus de starea de
mila si frica a capitanului, dar in curand isi reveni. La putin timp a sosit si
acuzatul. In momentul in care i-a fost pus streangul la gat si cand s-a recitit
acuzatia, pe fata sa, nu se putea observa nici cea mai mica urma de frica sau
regret; din contra, , avea constiinta impacata. Privirea din ochii acuzatului si
imprejurimile i-au provocat mari zbuciumari sufletesti lui Bologa. La sfarsitul
groaznicei executii, afland ca este comandantul lui, Bologa la invitat pe Klapka
sa doarma la el. 

Ajuns acasa, il aude pe Petre, ordonanta sa cantand o doina. Bologa si Petre

erau romani, ajunsi pe front din diferite motive. Dupa ce-si incheie doina, petre
vine si-l scoala pe Bologa, fiind destul de tarziu. El ii inmaneaza o scrisoare de
la mama sa. Aceasta din urma il indemna sa-i scrie atat ei cat si Martei,
logodnica lui mai des si-i relateaza nimicuri din Parva, satul lui natal.

In decursul a doi ani de cand era in armata, Bologa a obtinut medalii pentru
curaj, astfel, prin munca a ajuns la functia de locotenent. In armata s-a inrolat de
dragul Martei, care parea a fi dascinata de eroii de razboi. Astfel, prntru a-i
dovedi ca si este demn de admiratia ei s-a inrolat. Inainte, el a fost student la
filozofie, si-a creat mii de ipoteze legate de viata, dar toate i-au fost spulberate o
data cu venirea razboiului, care nu avea loc in nici una din miiile de ipoteze
elaborate.
Astfel, acum Bologa sta la masa cantinei alaturi de camarazii lui, care , unii il
acuza ca hotararea luata a fost gresita , altii il sprijina, in acest mod ajunganduse
la o permaneneta cearta care se ridica la proportii care depaseau executia lui
Svoboda.

Urmatoarea zi, bologa se intalneste cu Klapka, care ii marturiseste ca si el a fost

la un pas de a fi spanzuratm dar s-a ascuns ca un las, lasndu-si camarazii sa
moara. Ba mai mult, a fost la executia lor, pentru a dovedi cat este de nevinovat.
Atunci el a trecut prin niste momente groaznice, si chiar acum mai are
cosmaruri legate de padurea in care, de creanga fiecarui copac atarna o persoana
spanzurata…padurea spanzuratilor.

Dupa marturisirea lui Klapka, se trezesc simtamintele patriotice in sufletul lui

Bologa si sisi aduce aminte de toate ipotezele si planurile sale din facultate. Din
acest motiv, Bologa se sperie si exagereaza ajung sa spuna ca va dezerta la
muscali, cand afla ca divia sa va fi mutata pe frontul romanesc. Dintr-o data
realizeaza ca prefera sa omoare mii de alte persoane numai sa nu fie nevoit sa
mearga pe frontul romanesc si sa se lupte cu romanii.

O data cu marturisirea legata de padurea spanzuratilor, Klapka i-a spus lui

Bologa ca generalul Karg ii atrage atentia asupra reflectorului inamic, care inca
nu a fost distrus. Ajuns la postul de observatie, Bologa este invaluit de gandul
dezertari, dar in acelasi timp da si ordinele prin receptor. Lumina intarzia sa
apara, dar, intr-un final se vede plimbandu-se peste front. La un moment dat se
stinge. A fost distrusa. 

Urmatoarea zi, Apostol Bologa este chemat la generalul Karg. Acesta il propune
pentru medalia de aur si-l felicita pentru uciderea reflectorului inamic. Cand
acesta sfarseste cu laudele, Bologa indrazneste sa-i ceara sa-l lase aici, sa nu-l
trimita pe frontul romanesc impreuna cu divizia. Generalul isi aduce aminte ca
Apostol este roman, si-l refuza, fiind indignat de o asemenea cerere.

Dupa intrevederea cu generalul Bologa era hotarat: va trece la muscali. El ii

imparteseste acest gand si lui Klapka, care se inspaimanta de hotararea acestuia.
In acea noapte, in drum spre punctul de observatie, Bologa trece pe la Cervenco,
care ii spune ca muscalii vor sa atace. Acest atac i-ar incurca planurile complet,
de ceea Bologa il socoteste ca imposibil. Ajuns la locul de destinatie, Bologa
asteapta ora potrivita pentru a trece dincolo. Dintr-o data se aud sunete de
impuscaturi. Rusii au inceput atacul. Deodata, la cativa pasi in fata, se despica
cerul, iar un avant puternic smulge acoperisul observatorului, distrugand tot…

Cartea a doua

In urma atacului muscalilor, Bologa a fost grav ranit si internat in spital. Aici se
intalneste cu Varga un vechi prieten, cu care insa nu prea vorbeste, el fiind
invaluit de gandurile sale. Peste cateva saptamani, cei doi au fost externati si
trimisi pe front. In trenul in care acestia se deplasau, se afla si generalul Karg,
care a dorit sa vorbeasca cu Bologa. Deoarece fusese grav ranit, Bologa a fost
mutat la coloana de munitie. Inainte de a intra la general, Bologa i-a matrturisit
lui Varga dorinta lui de a dezerta la muscali. De asemeneaa, Apostol a avut
placerea de a se intalni cu preotul Constantin Boteanu, unul din prietenii cei mai
buni ai lui Apostol din liceu. A aflat ca preotul fusese mutat intr-un sat langa
Faget, Lunca.

Bologa lucuia la o familie din Lunca, Satul in care era Boteanu preot. Acolo
este asteptat de o frumoasa fata, Ilona, fata groparului Paul Vidor. Felul de a fi
al fetei il fermeca pe Bologa, dar totusi, nu se lasa abatut de la gandul de a
dezerta. La scurt timp dupa ce ajunge, Bologa merge sa cerceteze frontul. El
ajunge si la Klapka, caruia ii marturiseste ca are aceleasi intentii de dezertare.
La intoarcere, se abate pe la preot, pentru a se spovedi, dar observa frica lui
Boteanu, astfel plecand de la el complet dezamagit.

Ajuns acasa, se imbolnaveste si este nevoit sa stea zece zile la pat. El este
ingrijit de Ilona, de care, realizeaza ca o place. Dupa perioada de zece zile,
doctorul Meyer ii face rost de un concediu de odihna la el acasa, in Parva.

Acasa, Bologa este intampinat de Rodovica si de mama lui, care parca-l

asteptasera. Urmatoarea zi, Marta venise la el impreuna cu locotenetul Tohaty.
Vazand-o pe ea cu el si vorbinf=d ungureste, isi aduce ca a vrut sa-i ceara
iertare pentru ce s-a intamplat cu Ilona. Seara, i-a scris o scrisoare domnului
Domsa, prin care anula logodna cu Marta.

La scurt timp venise Domsa la el acasa pentru a afla care este motivul, dar
Bologa nu-i ofera nici un raspuns concret. Astfel, intreg satul aflse ca Bologa a
rupt logondna cu Marta pentru ca a vorbit ungureste. Toti satenii il acuzau si-l
judecau pe Bologa pe la spate, i-ar Palagiesu il ameninta ca strica linistea
satului. Bologa nu-i ia in serios si regreta ca s-a intors in Parva. Mai mult,
Palagiesu vine la el acasa si-l avertizeaza, dar Booga are o reactie violenta la
cele spuse de el, si-l loveste.

Seara la cina, nu-i spune mamei nimic din ce s-a intamplat. Tot timpul
concediului, el incerca sa se refugieze in carti, dar, cand privea biserica si piatra
funerara a tatalui sau, isi aducea aminte de vechile sale povatuiri…

Inainte de a pleca din nou pe front, Bologa le cere iertare tuturor celor carora le-
a grasit, inclusiv lui Palagiesu si Martei, care recunoaste ca ea a gresit.

Cartea a treia

La intorcere, Ilona il astepta pe peron.Apostol se bucura vazand-o acolo. Cand

ajunge acasa, el cauat se ramana singur cu ea. Atunci el o strange in brate si o
saruta. Ii era draga fata…

Bologa vorbeste la telefon cu aghiontantul , dar nu afla de ce a fost chemat mai

repede din concediu. Apoi, urmatoarea zi, Bologa se intalneste cu Gross, care ii
analizeaza fiecare gand si-i nimiceste toate gandurile si visele, candpleca de la
acesta, Bologa merge la spital pentru a-l vedea pe Cervenco, care era grav ranit..

Vidor pleaca la Faget cu treburi, lasand-o pe Ilona singyra cu Bologa. Acesta

din urma ii cere, in Vinerea Patimilor sa vina la el in camera dupa ce vine de la
Biserica, ceea ce a si facut fata. A doua zi, dupa ce a vorbit cu Ilona, a mers la
preot, pentru a-si descarca sufletul. Acunoscut-o si pe preoteasa, o femeie
frumoasa, harnica si iubitoare. Cand se intoarce Vidor acasa, Bologa o cere pe
Ilona in casatorie, care accepta. Seara au mers cu totii la Inviere.

Foarte multi soldati romani dezertasera la inamic, de aceea, Klapka a venit la

Bologa pentru a-i spune ca e posibil ca toti soldatii romani sa fie mutati pe alt
front. La scurt timp, Bologa este chemat de general la cartier. Pe drum trece pe
langa cei spnazurati pentru dezertare si se ingrozeste, amintindu-si de padurea
spanzuratilor… La cartier, Bologa afla ca a fost numit provizoriu in Curtea
Martiala. Apostol se intoarce acasa pentru a o vedea pe Ilona, careia ii spune ca
se va intoarce dupa ea. Spre seara, Bologa se indreapta spre inamic. Fiind foarte
intuneric, el ajunge la divizia lui Varga care-l aresteaza.

Cartea a patra

Apostol a fost raportat ca fiind dezertor. La perchezitie a fost gasita asupra lui
harta cu pozitii, care l-a facut pe Varga sa creada ca intr-adevar Bologa a vrut sa
dezerteze. In drum spre generalul Karg, Bologa il intalneste pe Klapka, caruia i
se face mila de el. Pe drum, bologa vorbeste putin, doar la sfarsit ii explica
sublocotenentului cum a murit Svoboda. 

Ajuns la locul cu pricina, lui Bologa i s-a facut proces verbal. Pretorul avusese o
ipoteze interesanta in legatura cu intentia de dezertare a lui Bologa, dar, in cazul
acesta era departe de adevar…dupa incheierea procesului verbal. Bologa a fost
dus la inchisoare. Aici este cuprins de tot felul de ganduri. Spre seara veni Ilona
si-i servi cina. Doar atat ii ingadui plutonierul.

Aparatorul lui Bologa era Klapka. Cand veni sa vorbeasca cu Bologa, acesta
observa ca nu vrea sa scape de spanzuratoare, dar totusi vrea sa-l salveze.

Bologa este judecat. In fata juriului nu se apara in nici un fel ba mai mlt, cere sa
fie omorat cat mai repede. La incheierea procesului, Bologa este dus in
inchisoare, unde-si asteapta sentinta. Intre timp isi aduce aminte de mama sa si
vrea sa-i scrie dar nu are putere. Preotul Constantin Boteanu venise la Apostol.
Cel din urma i-a cerut sa vesteasca el pe mama sa de moartea lui. Drumul pana
la locul spanzurarii se paru ingrozitor de lung; omultime de oameni erau
prezenti, iar cei care tineau la el plangeau amar dupa Apostol……

Padurea spanzuratilor
Liviu Rebreanu
 Caracterizare personaj principal

Apostol Bologa este personajul principal al romanului "Padurea

spanzuratilor", primul erou din literatura romana intruchipat de intelectualul ce
traieste o drama de constiinta.
Eroul principal se contureaza in trei ipostaze importante: cea de cetatean,
cea de roman si cea de om.
Apostol Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa ce fusese doi ani
intemnitati, si al Marie, care avea pentru copilul ei o "dragoste idolatra" si al
carui suflet era plin de credinta, reprosandu-si chiar daca nu cumva il iubeste
mai mult pe odrasla mai mult decat pe Atotputernicul". Astfel copilul Bologa La
varsta de 6 ani are o viziune pe care mama sa o interpreteaza cape un semn
divin si isi dirijeaza copilul spre calea preotiei. Acesta dezvolta din Bologa un
caracter fricos, indoielnic. Dar tatal intors din armata dezvolta din Apostol un
caracter tenace , accentuand latura patriotica in educarea lui, cuvintele lui
emblematice fiind "sa nu uiti nici odata ca esti roman. Astfel Bologa primeste
din partea parintiilor lui o educatie contradictorie care parea solida. Elev la
liceul din Nasaud traieste un experienta trista prin moartea tatalui sau
considerand ca la pierdut pe D-zeu. " Am pierdut pe D-zeu, il fulgera prin
minte".
Student la facultatea de filozofie din Budapesta este dornic de cunoastere
dobandind stima profesorilor pentru inteligenta sarguinta si curajul opiniilor,
aici cauta certitudini crezand ca stiinta ii poate oferii un "adevar absolut".
Se logodeste cu Marta Dansa si din orgoliu dar si din dorinta de cunoastere
se inroleaza pe front convins ca razboiul "este un adevarat izvor de viata cel mai
eficace element de selectiune(…) pentru ca numai razboiul este adevaratul
generator de energii".

Romanul debuteaza cu scena spanzuratorii lui Svoboda in care se contureaza

ipostaza de cetatean. Toata aceasta ipostaza poate fi plasata sub formula "omul
nu este nimic in afara de stat".
Eroul va fi obsedat de constiinta datorie dar lumina triumfatoare,
izbavitoare din ochii lui Svoboda cat si din discutia ulterioara de la popota
ofiterilor va rasturna scara de valori a personajului si va intra treptat intr-o criza
morala. incearca sa se convinga ca a procedat corect dar va incepe sa simta un
sentiment de culpabilitate fata de o crima mascata cu grija.
 Astfel se apropie din nou de ipostaza de cetatean obsedat de datorie.
Pe front este viteaz , decorat si captat in Curtea Martiala si participand astfel
la condamnarea lui Svoboda.
Momentul in care afla ca va fi mutat pe frontul din Transilvania va genera
in sufletul lui adevarata imposibilitate morala, de a lupta impotriva propriului
sau neam.
Acum se contureaza a doua ipostaza a eroului cea de roman. Apartenenta lui
la natiunea romana va traversa acum constiinta eroului.
Pentru a traversa situatia limita a existentei sale Bologa va incerca sa
distruga reflectorul rusesc crezand ca in acest fel ca rasplata nu va fi trimis pe
frontul din Transilvania.
Generalul Kark refuza rugamintea lui Bologa si emite ipoteza unei viitoare
dezertari.
Ia hotararea de a dezerta dar este ranit si internat in spital iar confruntarea
cu moartea il ingrozeste.
ii marturiseste lui Varga ca ideea dezertarii nu l-a parasit pentru ca: "Lege,
datorie, juramant sunt valabile numai pana in clipa cand iti impun o crima fata
de constiinta data, nici o datorie din lume nu are dreptul sa calce in picioare
sufletul omului".
Repartizat la coloana de munitii din spatele frontului contribuie indirect la
crima fata de propriul neam.
Rupe logodna cu Marta dar gazduit de groparul Vidor se indragosteste de
Ilona care-l cucereste prin sinceritatea sentimentelor ei.
Este chemat din nou la Curtea Martiala si pus in situatia de a judeca 12 tarani
romani invinuiti pentru tradare. Pentru a doua oara se contureaza ipostaza de
roman. El hotaraste pentru a doua oara sa dezerteze si de aceasta data o si face
desi era constient ca sublocotenentul Varga il urmareste. Pleaca intr-o noapte sa
treaca linia frontului dar se rataceste si este prin de o patrula chiar in sectorul lui
Varga, care-l aresteaza.
Este judecat si condamnat la moarte. Acum se contureaza ipostaza lui de
om.
Condamnat la moarte eroul se cauta pe sine insusi, se elibereaza de teroarea
ideilor pure de zbuciumul sufletesc generat de sentimentul de culpabilitate de
povara nesinceritatii si a crimei de existenta neautentica si falsa. Asistam astfel
la un adevarat proces de purificare de impacare a eroului cu sine cu intreaga
umanitate cu sine. "Acuma mi-e sufletul linistit iubirea imi ajunge caci iubirea
imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe D-zeu viata si moartea" in momentul
spanzurari, ca si Svoboda la inceputul romanului, "Apostol isi potrivi singur
streangul cu ochii insetati de lumina rasaritului". Moare "in vreme ce in urechi i
se stingea glasul preotului: Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol…"
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara
sa, pentru libertate si adevar, pentru triumful valorilor morale.

Hanu Ancutei
Mihail Sadoveanu
Rezumat
 Iapa lui Voda este o povestire, având începutul de basm, întâmplarile
petrecându-se " intr-o indepartata vreme, demult ", când oamenii au vazut " un
balaur negru în nouri " si niste pasari mari care vesteau razboi si belsug la vita
de vie. Oamenii din Ţara-de-Jos au facut atâta vin ca nu mai aveau unde sa puna
mustul si-au pornit sa duca vin spre munte.
Comisul Ionita venise la han, calare pe un " cal pintenog de trei picioare ",
care era calul din poveste înainte de a mânca tipsia cu jar.
Întâmplarea paovestita are legatura cu iapa din care se tragea acest cal si
care se petrecuse pe vremea lui Mihai Voda Sturza si-l are ca protagonist pe
comisul Ionita atunci când era tânar si când hangita era " cealalta Ancuta, mama
acesteia ". Dupa ce se odihnise la han, comisul Ionita ureaza sanatate unui boier
care tocmai se oprise la han si care-l întreba de unde este si încotro se duce.
Ionita îi relateaza ca este razes din Draganesti, de lânga Suceava si avea de gând
sa mearga la Voda, ca sa-i rezolve un proces pe care-l avea de multi ani cu un "
corb mare boieresc ", pentru pamântul mostenit din mosi- stramosi. Comisul
Ionita ducea cu el toate documentele doveditoare, iar daca nici Voda nu-i va
face dreptate, "atunci sa pofteasca maria sa sa-i pupe iapa nu departe de coada !
". Ajuns la Curtea Domneasca, Ionita constata ca ca boierul cu care vorbise la
han era însusi Voda. Acesta îi face dreptate si-l întraba ce s-ar fi întâmplat daca
nu i-ar fi rezolvat necazul. Ionita îi raspunse râzând : " Eu vorba nu mi-o iau
înapoi.Iapa-i peste drum ! "
De aceea, spune el acum, toti trebuie sa se uite la calul sau cel roib, ca la un
lucru rar, pentru ca el se trage din Iapa lui Voda.
" HARALAMBIE " este povestita de calugarul Gherman, care coborâse
pentru rpima oara de la schitul de munte si se ducea la Iasi.Toti se uita cu uimire
cum s-a ridicat " parintele Gherman din barba sa ", ca si când pâna atuncistatuse
într-un caier urias, iar imaginea a fost impresionanta prin reliefarea
extraordinara de sugestiva a personajului. El se nascuse în satul Bozieni si nu-si
cunoscuse tatal, fusese crescut doar de mama lui, iar când aceasta murise, a fost
trimis la Manastirea Duraului ca " sa rascumpar pacate trecute ". Gherman se
ducea acum la biserica Sf. Haralambie din Iasi, ca sa se roage pentru iertarea
pacatelor parin# 434i85e 5;ilor.

Haralambie fusese " un arnaut domnesc " care se facuse haiduc si " multi
boieri si negustori si norod " avusera de suferit din cauza cruzimolor lui. Voda
Ipsilant a dat porunca sa fie prinsi vrajmasii, dar mereu biruia Haralambie, care
se "tragea pe poteci si prin munti " numai de el stiute. Atunci, Domnitorul a luat
hotarârea sa-l trimita pe Gheorghie leondari, fratele haiducului, care era tufecci-
basa, " om cinstit si viteaz ", singurul care putea sa-l prinda, pentru ca îi
cunostea obiceiurile si salasurile. Dupa o haituire de opt zile, Haralambie s-a
refugiat acasa la Gherman, care era copil si-l cunostea, pentru ca venea deseori
pe la el si-l mângâia pe crestet. Abia acum îsi da seama copilul ca acesta era
tatal lui. Casa era înconjurata de oamenii lui Voda, condusi de Gheorghie, care,
dupa ce si-a somat fratele sa se dea prins, " l-a pacalit cu hamgerul si l-a doborât
".
Gheorghie s-a înfatisat la Divan si a pus capul fratelui sau " pe naframa
rosa, la picioarele lui Voda ", apoi a cerut sa fie eliberat din armata domneasca
si lasat sa se retraga pe " pamânturile lui ". Apoi, " pentru durerea si ispasirea sa
si pentru iertarea sufletului cel ratacit ", a construit o biserica în Iasi, cu hramul
Sfântului Haralambie, la care se ducea calugarul Gherman sa se închine pentru
iertarea pacatelor parintilor sai.
Dupa ce îsi revine din tulburarea produsa de istorisirea monahului, comisul
Ionita le spune oaspetilor ca o sa le povesteasca ceva " cu mult mai minunat si
mai înfricosator ".
" BALAURUL " este povestita de mos Leonte, care vazuse balaurul atunci
când era flacau " trecut de douazeci de ani ", pe când învata de la tatal sau
mestesugul de " zodier si vraci ".
Traise pe vremuri, în satul Tupilati, " un boier mare si fudul ", pe nume
Nastasa Bolomir, care avea " o barba mare cât o coada de paun ". El fusese
însurat prima oara cu fata unui boier, care neputând îndura " mâniile si asprimile
lui ", s-a întors plângând la parintii sai. A doua nevasta era vaduva unui grec,
Negrupunte, femeie frumoasa si bogata, care a murit dupa doi ani, când
devenise " galbana si ovilita ". Desi toate femeile fugeau de boier, caruia i se
dusese vestea ca-i mureau nevestele, Nastasa Bolomir s-a însurat prin
surprinderea tuturor, cu " o copila ca de saptesprezece ani ", care " râdea parca
era soarele " si pe care o adusese de la Iasi. Cucoana Irinuta nu se ofilea, ba,
dimpotriva, era îmbujorata si vesela, iar boierul era din ce în ce mai posac si-i
facea toate poftele.
Într-o zi boierul veni la tatal lui mos Leonte ca sa-i destainuiasca rusinoasa
comportare a sotiei sale, care-l însela cu Alexandrel Vuza, fiul vornicului si sa-l
roage sa-i citeasca în zodii. Temându-se pentru ce ar putea pati femeia zodierul
îi spune boierului ca toate cele aflate de el sunt vorbe mincinoase, ca Irinuta
avea sa se întoarca la Roman, asa cum îi promisese.
 Zodierul se duce apoi în graba mare la hanul celeilalte Ancute si-i spune ca
boierul îsi banuieste nevasta si ca el se teme pentru ce o sa pateasca Irinuta la
întoarcere. Hotarât sa o astepte la han pentru a o preveni, tatal lui mos Leonte
opri trasura în care era cucoana Irinuta însotita de tânarul si frumosul
Alexandrel si le spune de primejdie. Tocmai atunci, într-un nor de pulbere, vine
ca vântul boierul cu slujitorii dupa el si porunceste ca zodierul sa fie jupuit de
piele pentru necredinta, iar Irinuta si Alexandrel sa fie legati de rotile carutei si
sa fie dusi " numa-ntr.o goana la Iesi, pâna-n ogada la sfânta Mitropolie ! ".
Cuconita a sarit însa, " sprintena, subtire si mânioasa ca o vipera " si l-a
înfruntat cu ura pe barbatul ei, iar copilului Leonte i s-a parut ca-i crescuse
ghiare la mâini si cornite în par. Dintr-o data cerul s-a miscat rotindu-se, un
muget îngrozitor a umplut vaile si totsi cei de fata au vazut "balaurul venind în
vârtej rasucit, cu mare iuteala", luându-l pe boier si amestecâdu-i " barba cu
vârtejul ", arucându-l aproape mort într-o râpa. De aici i s-a tras boieruli
Bolomir moartea , iar de Irinuta, " dracusorul cel balan ", nu s-a mai auzit nimic
si nimeni n-a mai vazut-o vreodata.
" Fântâna dintre plopi " este o idila. Îm lumina " soarelui auriu " care
stralucea într-o " liniste ca din veacuri ", oaspetii de la hanul Ancutei zaresc pe
drum un calaret care, nu peste mult timp, poposi si el la han.Comisul Ionita îl
întâmpina cu bucurie, recunoscând în drumetul singuratic pe Neculai Isac,
capitan de mazâli. Ancuta o auzise pe mama ei vorbind despre acest capitan, pe
care " erau sa-l omoare niste tigani ", o " poveste înfricosata " pe care nu o mai
tinea minte.
Ancuta îi aduce oaspetelui " un cofaiel plin " si o " ulcica noua ", lautarii
venisera mai aproape, " sunând din strune ", iar comisul Ionita îl invita " sa
cinstim domnia ta o ulcica de vin nou " si-l roaga sa le povesteasca "
întâmplarea de demult ". Neculai Isac accepta sa bea vinul, care este bun în
tovarasie, numai " dragostea cere singuratate ".
Capitanul Isacîsi începe povestea petrecuta în tinerete, cu douazeci si cinci
de ani înainte, când îi placea sa cutreiere Moldova, spre disperarea mamei sale,
care dadea leturghii la biserica pentru ca el sa se linisteasca pe drumuri si sa se
însoare.
Într-o toamna, tot pe vremea celeilalte Ancute, pe cân ducea antale cu vinuri
la Suceava. Poposise la un han si era " bezmetic si singur ca un cuc " pentru ca
îl parasise iubita. Într-o sâmbata, " pe la toaca ", Neculai mergea îngândurat pe
drumul spre Suceava, când pe malul unei gârle vede o " liota de tigani ", care,
încercând sa prinda peste, racneau si topaiau " ca niste diavoli ". Tânarul vede "
o fetiscana de optsprezece ani ", cu o fusta rosie, care îl tulbura peste masura, "
parca-as fi înghitit o bautura tare ". Ţigancusa, Marga este certata de un
tiganmai batrân, pentru ca fata se uita tinta la boier si nu se cadea o astfel de
obraznicie. Neculai le arunca fiecaruia câte un banut de argint si o porni spre
han.
A doua zi, Neculai o întâlneste pe Marga la " fântâna dintre plopi ", care-l
astepta sa-i multumeasca pentru banutul de argint, pa cre-si cumparase niste
ciubotele, apoi fata " se mistui undeva, pe sub zidurile hanului ". Neculai si-a
continuat drumul spre Pascani, urmat de câinele lui credincios, Lupei, dar
gândurile îi erau la frumoasa tiganca, " nu v-as putea spune ce-am grait cu
oamenii pe unde am trecut, nici ce-am vazut ; caci aveam în minte chipuri si
vedenii care ma duceau ca-n zbor aiurea ".
Dupa ce si-a terminat treburile, în miez de noapte a pornit " într-o
întinsoare, cu suiet de vânt în urechi " si în goana calului s-a îndreptat spre
hanul Ancutei. Dar ocoleste hanul si se duse direct " la fântâna cu patru plopi ",
unde o gaseste, asteptându-l, pe frumoasa tiganca. Neculai promite fetei ca îi va
aduce de la Pascani " o scurteica de vulpe ", iar ea îi spune ca o sa-l astepte cu
nerabdare " s-am sa mor lâna fântâna daca nu vii ! ". Întors de la Pascani,
Neculai vind bine antale de vin, cumpara " o blanita cu gasa de postav ros ", cu
gândul la placerea pe care o vedea în ochii tigancusei si se întoarce, cu chimirul
plin spre hanul Ancutei, cu intentia de a se opri mai întai la fântâna. Marga îl
asteapta în întuneric si, când el o ajuta sa îmbrace scurteica, fata îi destainuie ca
unchiul Hasanache o pusese sa îl atraga în locul acela pustiu, pentru ca el,
împreuna cu cei doi frati mai mici, sa-i fure calul si banii pe care-i avea asupra
lui. Ea se teme ca va fi înjunghiata daca ei îsi vor da seama ca i-a tradat. Cu
glasul încarcat de groaza, Marga îl indeamna sa fuga, dându.si seama ca tiganii
o auzisera ca-l prevenise. Neculai se arunca pe cal, câinele se lupta în tufe cu
ceva, dar tânarul o luase la goana. În urma lui , siganii urlau ca niste " diavoli
negri " si, la un moment dat, îl ajunsera si aruncara cu prajini în el. Tânarul cazu
de pe cal si, simtind " o lovitura de fier ascutit la coada ochiului drept ", începu
sa traga cu pistolul, nimerindu-l pe un tigan între ochi, în timp ce Lupei " rupea
pe celalalt ". Ochiul drept îi era plin de sânge, dar cu ochiul teafar zari lumina
hanului si începu sa strige cu disperare, " cu-n glas schimbat de tulburare si de
durere ". Cei aflati în han ies cu faclii si o pornesc cu totii înapoi, spre fântâna
unde se întâlnise Neculai cu Marga. Pe colacul fântânii, " lucea sânge proaspat
", semn ca tiganii omorâsera fata pentru ca-i tradase si o aruncasera în fântâna.
Din ochiul lui Neculai Isac, sângele " se prelingea prin mustati si-mi intra în
gura. si parca gustam din sângele împrastiat pe colacul fântânii ".
 Ascultatorii acestei istorisiri groaznice ramasesera " tacuti si mâhniti ",
fântâna nu mai exista, se distrusese " ca toate ale lumii ". Capitanul Neculai "
sta împovarat în locul lui, neclintit si cu capul plecat ", iar ochiul " cel viu, mare
si neguros, privea tinta în jos în neagra fântâna a trecutului ". Abia pe înserat,
când s-a aprins din nou focul, capitanul Isac a prins pe Ancuta de mâna si a
cerut pentru totii oaspetii " vin vechi în oale noua ".
" Cealalta Ancuta " este personajul principal în aceasta povestire de
aventuri, petrecuta în "vremea veche" si este relatata de Ienache coropcarul, un
negustor ambulant care îsi prta marfa tocmai în vârful muntelui, ca numai
oamenii de acolo "n-au vazut înca târgurile". Pe când se afla la târg la Iasi îl
întâlneste pe arnautul Costea Caruntul care ducea legat un "razas nebun si
nemernic pe nume Todirita Catana", care urma sa fie închis în turnul Goliei
asteptând condamnarea la moarte. Plecând de la Iasi, dupa ce trece de Târgul
Frumos, coropcarul îl întâlneste pe Toderita Catana scapat din mâinile
jandarmilor.
La hanul Ancutei se organizeaza prinderea lui Catana banuindu-se ca aici va
veni.
Ienache declara ca-l cunoaste pe Catana si ca acesta o apucase cu "mare
spaima spre Timisesti". Ancuta spune ca omul intentiona sa o rapeasca pe
duduca Varvara si este însotit si ajutat de si de alti raufacatori bezmetici. Atunci
Costea planuieste prinderea lui Catana la Timisesti, lânga podul plutitor spre
Agapia. Acolo mos Bâra "cu plete-n ochi si surd" le spune ca podul plutitor nu
suporta atâta greutate deoarece apele Moldovei se umflasera peste masura. La
sugestia Ancutei, Costea si Varvara hotarasc sa treca primii râul, ceilalti urmând
sa-l treaca cu urmatorul transport. Ajunsi pe celalalt mal cu podul plutitor, nu se
auzea nici un zgomot, nu se simtea nici o miscare. Nelinistiti oamenii au început
sa strige, "dar nimeni n-a înteles ce-a fost si ce s-a întâmplat". În zori gospodarii
din Tupilati au gasit pe mosneag legat, iat pe Costea Caruntu "strâns cu funii
pâna la sânge, cu calus de rasina în gura". Când l-au eliberat, jupânul era turbat
de furie si "atât de prapadit, încât a trebuit sa-l culce oamenii lui în caruta, ca sa-
l poata duce înapoi la agie" Ienache banuieste ca Ancuta facuse vraji, deoarece
în linistea noptii si la lumina lunii, ea parea ca aude ce se întâmpla pe malul
celalalt. Nimeni n-a putut sa afle ce fusese în noaptea aceea, jupânul Costea n-a
povestit nimanui, dar Ancuta reusise sa scape cu duduca Varvara în tara
ungureasca.
"Judet al Sarmanilor", o adevarata legenda, este a sasea povestire din
volum. Constantin Motoc, un cioban "matahalos" de prin partile Raraului, se
ducea într-un sat de pe malul Siretului ca sa vada daca mai traieste sora lui, pe
care n-o mai vazuse din tinerete. Poposind la hanul Ancutei, el îsi aminteste de
un prieten bun, care-i spusese ca, daca ajunge aici, sa bea în cinstea lui atâtea
oale de vin pâna când "oi vedea tulbure", ca sa nu poata spune nimanui
întâmplarile patite de el în aceste locuri.
Prietenul "acesta al meu" traia în satul Fierbinti, unde stapânea Raducan
Chioru, un boier bogat, dar "statut si vioi" care atunci când avea placere chema
la el câte o muiere din sat. Aflând de la oamenii ca boierul o poftise pe Ilinca,
nevasta lui, si ca acesta se întorsese acasa cu un "testemel nou, ros ca focul", a
simtit "ca-i creste pe spinare par de câine turbat". Mânios pe masura, prietenul
se repede acasa si începe sa o bata pe Ilinca, dar aceasta neaga cu înversunare ca
ar fi fost undeva, nestiind despre ce poate fi vorba.
Dupa ce pleaca barbatul la treburi, muierea îsi pune testemelul rosu , iese
prin fundul gradinii si se duce direct la curtea boiereasca. Barbatul se duse si el
sa descarce sacii în hambare, apoi venise la curte ca sa fie scris în catastif de
catre gramatic. Dar în cerdac iese boierul care-l întreaba ce are cu muierea de o
bate si o asupreste si apoi "i-a fulgerat cu palma peste gura". Barbatul o vede pe
Ilinca la fereastra conacului, dar în clipa aceea boierul îl loveste cu harapnicul
peste tot corpul. Când scapa de boier, plin de sânge, "haidaii curtii" l-au batut cu
pumnii, iar omul a "bolit trei zile, muscând scândura laitii"

Dupa ce a scapat cu chiu cu vai din toate acestea, a fugit în munti catre
Rarau si s-a angajat ca slujba la niste ciobani, pâna când a prins si el mestesugul
si "a avut el mioare si berbeci".
Într-o seara de primavara, dupa ce a stat la un pahar de vin cu vestitul
haiduc Vasile cel Mare, acesta îl încurajeaza pe Motoc sa faca dreptate în
privinta boierului si a Ilincai. si astfel au plecat amândoi la drum pâna în satul
Fierbinti.
Ajunsi aici chiar în ziua Înaltarii, tocmai ieseau oamenii din biserica, iar
între ei era si Raducan Chioru.
Dupa un mic scandal din fata Bisericii, ciobanul "statu iarasi închis în
mâhnire ca mai nainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui".
"Negustor Lipscan" este un reportaj si a saptea povestire din volumul "Hanu
Ancutei".
Într-o seara, sosesc la han, cu larma mare, niste oameni îmbracati în alb si
carute cu coviltir, din care "un barbat barbos" se îndrepta catre Ancuta cu urari
de bun gasit. Hangita îl recunoaste pe negustorul Damian Cristisor. El venea cu
marfa de la Lipsca si se îndrepta spre Iasi.
Damian Cristisor începe sa povesteasca despre cele vazute de el în
calatoriile pe alte meleaguri, pentru ca fusese la Liov, iar acum un an plecase la
Lipsca. Negustorul le povesteste apoi cum arata un tren, cum arata casele
nemtilor, portul strainilor si multe altele.
O alta minunatie este ca în toate târgurile si satele sunt scoli si profesori,
toata lumea învata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei
închina cu veselie pentru asa "rânduiala", care trebuie neaparat sa ramâna numai
la dânsii, bucurându-se ca acest obicei nu venise si pe la ei.
Negustorul le povesteste, apoi, cum un morar s-a judecat "pentr-un petic de
mosioara" cu însusi împaratul, dar judecatorul i-a dat dreptate mororului,
deoarece acolo stapâneste legea.
Damian nu a patit nimic cât timp a umblat pe drumurile nemtesti, calatorind
apoi cu trenul, pâna când a ajuns la Suceava, unde a pus marfa în carute. Intrând
în Ţara Moldovei vamesii l-au întrebat daca nu le-a adus câte-un dar de la
"ticalosii aceia de nemti", asa ca negustorul le-a dat cate-un fular lung. În lunca
Moldovei l-a oprit un calaret cerându-i banii pe care îi are asupra lui, dar pentru
ca nu vânduse înca marfa, îi daduse un baider, spre multumirea hotului. Oprind
carele sa poposeasca si sa manânce oamenii si animalele, vine la el
supraveghetorul acelor locuri si-i ceru actele oficiale care-i permiteau sa faca
negot cu marfa care o avea. Damian avea toate actele necesare, dar ca sa fie
lasat în pace i-a daruit omului un "baider ros de lâna", dar când va ajunge la
Iasi, negustorul va trebui sa mai faca o dare catre maica Paraschiva si Parintele
Mardare, apoi sa dea ceva nasului sau, dupa care îsi va putea vedea de drumul
sau.
În veselia generala, Ancuta aduce "placinte cu poalele-n brâu", iar
negustorul îi prinde hangitei "o zgardarita de margele" si o saruta pe amândoi
obrajii.
"Orb Sarac" este o specie aparte, o portretizare prin naratiune. Dinspre
carele negustorului lipscan vin la han o baba si un mosneag. Ea pasea înainte,
iar mosneagul din urma ei era orb, femeia tragându-l dupa dânsa.
Comisul Ionita se lauda din nou ca va spune o povestire mai frumoasa decât
tot ce-au auzit, iar orbul se învoieste ca va cânta din cimpoi, ca sa mearga vinul
mai bine. Orbul le cânta din gura si acompaniindu-se cu cimpoiul, balada
Miorita, impresionând pâna la lacrimi întreaga adunare din han. Atunci batrânul
le povesteste de ce a cântat tocmai aceasta balada. Ramanând de mic copil fara
vedere, a plecat din sat si s-a asezat pe lânga niste ciobani care l-au învatat
acest cântec, punându-l sa jure ca nu-l va uita niciodata. Dupa ce s-a despartit de
ciobani, orbul s-a însotit de Ierofei, un calic batrân. Au umblat prin toata lumea
si nimeni nu -i-au întrebat nimic.
Ajunsi în "târgul cel mare al Chiului" cei doi au trait bine, si-au deprins
atunci si alte cântece de jale. Dupa ce a murit Ierofei, orbul s-a înhaitat cu altii
cu care a strabatut lumea întreaga.
Ducându-se în satul natal, afla ca nu mai traia nimeni din familia lui. Atunci
el a auzit de hanul Ancutei, unde venise cu multi ani în urma, iar acum e
bucuros sa poposeasca din nou aici.
Orbul se ducea si el "la moastele sfintei Paraschiva de la Trei- Sfetite"
pentru ca atunci când era copil auzise de la un strabunic despre o minune a
sfintei.
Era în vremea lui Duca-Voda, care domnea asupra tarii Moldovei, având o
mare lacomie pentru aur si argint si punând biruri mari asupra moldovenilor.
Slujitorii domnului umblau calare prin sate si luau bani. Într-o zi nemaiputând
îndura oprimarea niste necajiti s-au dus la moastele sfintei si l-au pârât pe Duca-
Voda.
Ca urmare, în ziua de 14 octombrie s-a pornit viscol mare si pâna a doua zi
s-a asternut zapada mare. Demonul adus de vânt a batut în geam la curtea
domneasca si i-a spus lui Duca-Voda ca venise vremea socotelilor. Speriat de
moarte, Voda a strâns ce a putut si a fugit dar a fost prins de niste lesi care l-au
pradat de beni.
Cumparând cu ultimii bani o sanie si o iapa, Voda ajunse la acest han, dar a
fost alungat de acolo si pâna la urma Voda si-a gasit sfârsitul în niste locuri
pustii.
Ancuta se repede la orb, recunoscând în unchesul pribeag pe "unul
Constandin", despre care îi povestise mama ei, îi saruta mâna si îi da sa
manânce.
"Istorisirea Zahariei Fântânarul" încheie volumul de povestiri "Hanu
Ancutei". Lelita Salomia se arata nemultumita de povestirea orbului,
considerând ca la han sunt oameni mult mai vrednici care stiu a istorisi
întâmplari mult mai interesante. Ea spune ca mos Zaharia fântânarul, traise în
tinerete o întâmplare extraordinara si ca ar trebui povestita.
Când era flacau, Zaharia fusese chemat la curte de boierul Dimachi Mârza
din Pastraveni, ca sa gaseasca ca sa gaseasca cel mai bun loc pentru a sapa o
fântâna. Zaharia avea si acum la el o cumpana din lemn pe care o mostenise. Cu
aceasta cumpana a reusit el gaseasca loc în poiana unde sa faca fântâna.
Lita Salomia povesteste în continuare, ca la vânatoarea domneasca, Zaharia
trebuia sa-l întâmpine pe Voda cu apa rece.
A doua zi Zaharia s-a dus la fântâna sa-l întâmpine pe Voda si o gaseste
acolo pe copila cuconului Dimachi, care plângea. Ea îi destainuie fântânarului
ca nu poate trai fara Ilies Ursachi si ca se va arunca în fântâna, iar atunci când
va veni Voda, Zaharia sa-i spuna ca fata boierului s-a aruncat în fântâna. Fata
trimisese vorba lui Ilies sa vina aici, ca sa petreaca acest ultim ceas. Zaharia o
sfatuieste sa mearga împreuna cu iubitul în "coliba de frunzar", iar apoi sa vina
Voda sa-i binecuvânteze.
Între timp, Voda aflase de la un slujitor de ce plângea copila, asa ca dupa ce
bau paharul cu apa, în loc sa intre în coliba, chema la el pe boier si-i porunci s-o
aduca pe fiica lui la masa. Cuconul Dimachi era foarte încurcat, pentru ca aflase
ca fata lui fugise din casa parinteasca si avea de gând sa-si faca seama. Atunci,
curajos, Zaharia scoate cumpana din chimir, prefacându-se ca ea îi arata calea
de a gasi fata, deschise usa colibei si Voda vazu "pe tinerii îngenunchiati cu
capetele plecate. Cu totii s-au mirat de întelepciunea cumpenei. Pe urma, Voda
si Doamna au cununat pe cei doi tineri si a fost o nunta mare cu veselie si s-au
împacat cu totii.
Comisul Ionitâ de la Draganesti apreciaza povestirea lui Zaharia,însa e
convins ca altii stiu istorisiri "si mai frumoase si mai inrteresante".
"Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ori spre a reda viata; ci pentru a
se sustrage vietii si mortii" (Nicolae Manolescu-"Imaginarul sadovenian").

Hanu Ancuţei
 Comentariu
Tehnica operei
Opera epica construita prin procedeul pov. in povestire. Autorul este insusi
personaj al nuvelei, dar nu are un rol prea important , fiind martor la
intamplarile povestite.
In povestirea cadru se fixeaza momentul, locul, si circumstantele ce i-au
adus pe toti calatorii la han.
Hanu este situat pe malul Moldovei , la o rascruce de drumuri si de destine,
in afara orasului. Actiunea se petrece pe la jumatatea secolului XIX. Pe aici
treceau mai multi calatori , cu carutele ,si poposeau la hanu Ancutei pentru a se
odihni , pentru a manca si mai ales pentru a-si povesti viata plina de peripetii,in
jurul focului. Dorinta arzatoare de comunicare este un element unificator.
Deasemenea in povestirea cadru sunt povestite noua intamplari, de catre
diversi calatori.
Hanu este vazut ca o cetate ,este umanizat , personificat si reactioneaza la
miezul noptii ,cand da tarcoale Satana.
Hanu este mitic, fabulos ;el apartine legendei.
Momentul din nuvela este prezentat intr-un timp mitic, atunci cand tara era
de un belsug nesfarsit , cu toamne extrem de bogate:
“rod in podgoriile din Tara –de jos ,de nu mai aveau vierii unde sa puie
mustul”...
Spatiul si atmosfera unde se intalneau calatorii sunt mitice , fabuloase:
“taberele de cara nu se mai istoveau,lautarii cantau fara oprire ,...cadeau
doborati de truda si de vin... si la focuri oamenii si mesterii frigeau hartane de
berbeci”.
Toata actiunea si atmosfera nuvelei sunt proiectate intr-un timp si spatiu
mitic. Sadoveanu porneste de la un modul deja existent: bogatia si belsugul
nesfarsit al unei tari binecuvantate de Dumnezeu.
PERSONAJELE (portrete)
Sunt de un timp si spatiu mitic, pare ca nimic nu se schimba indiferent de
cat timp trece si trasaturile lor se transmit la urmasi.
Faptul ca nimic nu se schimba da o senzatie de PERMANENTA.
 Permanenta asemanare extrem de tulburatoare da senzatia de arhetip (omul
vesnic).
In viziunea lui Sadoveanu natura e neschimbata si trasaturile fundamentale
ale oameniilor raman la fel , indiferent de cat timp ar trece.
El creaza arhetipuri, oameni nemuritorii, ce nu se lasa schimbati.el vrea sa
exprime permanenta sufletului moldovenesc.
Ancuta – copie fidela a mamei sale. Era o fata tanara , sprintena ,
muncitoare, vicleana si descurcareata. Are aceasi infatisare cu a mamei si
acelasi comportament ; are aceleasi reactii cum avea si mama ei in tinerete.
Ionel, comisul – om bogat, (reiese din felul in care era imbracat) ,om trecut
prin viata experimentat ,om ce nu poate fi inselat ,aprig .El ” rade cu
tristeta” ,om cu multe necazuri in viata , nefericit. Era un om nestatornic ,
pribeag si treburile il purtau pe multe drumuri.
Era un justitiar, vroia sa i se faca dreptate, tenace , merge pana la capat cand
vrea sa obtina ceva. Are simtul umorului, cand vorbeste cu Voda.
3. Iapa - animal mitic , pentru ca este comparat cu un cal din basme.
Intregeste portretul lui Ionel. Este un pretins animal de vita nobila dar foarte
slab , “numai piele si os”.
Portretele personajelor sunt realizate dintr-o perspectiva admirativa. Autorul
este unul subiectiv iar toata nuvela este vazuta prin prisma sa.

LIMBAJUL
Tot limbajul din nuvela este protocolar, ceremonios, chiar ritualic:”stimate
fete, domnilor”, “cinstiti prieteni”. Toate personajele imprumuta acest limbaj
(inclusiv Sadoveanu). Intre limbajul personajului si cel al autorului nu este nici
o diferenta adancirea ideii de arhetip.
Cele noua intamplari din povestirea cadru
Iapa lui Voda – povestita de comisul Ionita
El povesteste o intamplare din tineretea sa cand a trebuit sa mearga pana la
Voda pentru a i se face dreptate , pentru niste pamant.
 Haralambie - povestita de preot Acest preot se ducea la moastele sfantului si
a facut popas la Ancuta. Intamplarea pe care o va povesti, se intampla in
copilaria sa, cand tatal sau, Haralambie, a fost ucis chiar de unchiul sau.
Haralambie fura iar domnitorul a dat ordin sa fie omorat . Acesta este omorat
chiar de fratele sau , care lucra in slujba domnitorului. Indiferent ca este vorba
de fratele sau acesta isi face datoria, insa cu un pret imens. Gheorghie, unchilul
peotului se retrage in munti si duce o viata de razes.
Balaurul – povestita de mos Leonte, zodierul
Era un boier Nastase Bolimir, caruia ii murisera deja doua neveste. Acesta
se hotaraste sa se recasatoreasca, cu o fata foarte tanara si extrem de frumoasa.
Dar care era malefica, diabolica si avea “cornite”.
Boierul afla ca fata il insela si vrea sa o omoare. Tatal lui mos Leonte ii
spune fetei
iar cand boierul vrea sa se razbune pe fata cerul se intuneca si un balaur,
forta malefica, il omoara. Fata dispare. Felul in care a fost omorat boierul si
disparitia fetei sunt doua enigme.
4. Fantana dintre plopi –povestita de capitanul Neculai Isac
Intamplarea se petrece in tineretea sa, cand poposea la han, cu vin. Cand se
plimba prin padure, ajunge la corturile unor tigani. Aici o vede pe Marga, o
tigancusa frumoasa si ii da un banut. Acesta se indragosteste de ea. Ei aveau ca
loc de intalnire fantana dintre plopi. Barbatul este inselat, pentru ca fata erea
pusa de tigani sa se intalneasca cu Neculai deoarece aveau de gand sa il
jerfuiasca. Fata insa ii spune ce aveau de gand. Nu apuca insa sa plece pentru ca
tiganii il ataca. Acesta este ranit in ochiul drept, dar reuseste sa ii alunge pe hoti,
Cealanta Ancuta – Ianache coropcarul, martor implicat
Povesteste cum un razes Tadrita Catana, aflat in slujba vornicului Bobeica
se indragosteste de sora acestuia. El fuge impreuna cu Varvara, dar este prins si
luat pentru judecta, pentru apoi a fi omorat. Pe fata vroiau sa o inchida intr-o
manastire. Barbatul reuseste sa evadeze. In acest timp Ianache, care pleca din
targ, se intalneste pe drum cu fugarul. Todrita il obliga sa il duca la Hanu-
Ancutei, unde planuia sa se ascunda. El concepe un plan cu Ancuta si astfel
barbatul reuseste sa o ia pe Varvara de la boier si sa fuga cu ea. Ianache nu este
de acord cu fugarul si este indignat de comportamentul sau si de faptul ca
Ancuta il ajuta.
 6. Judet al sarmanilor –povesteste ciobanul de la Rarau
Barbatul povesteste cum a aflat ca nevasta il inselasa cu un boier din sat.
Acesta a batut-o, dar a doua zi boierul, amantul femeii l-a batut ingrozitor, chiar
torturat si l-a izgonit din sat. Acesta s-a retras in munti Rarau, dar dupa un timp
el a revenit in sat si si-a facut dreptate, omorandu-l pe boier. Crima savarsita,
pare la acea vreme o judecata dreapta.
Negustor lipscan –povesteste un negustor
Acesta facea comert si calatorea in occident, pana in Germania sau Franta.
El le povesteste ascultatorilor de la han toate noutatile pe care le vazuse: trenul,
strazile asfaltate, casele cu etaj sau mancarurile specifice.
Orb sarac –povesteste un orb
Orbul, le povesteste cum , ramas orb de mic , s-a hotarat sa pribegeasca prin
lume, pentru a se redescoperii pe sine , pentru a putea intelege viata. Mai intai
se intovaraseste cu niste ciobani care il invata sa cante la cimpoi, apoi intra in
breasla unor cersetori care se prefaceau a fi orbi pentru a castiga bani, apoi
pleaca din tara cu niste tatari. Dorul de tara l-a facut sa se intoarca inapoi si sa
revina la o viata stabila.

9. Istorisirea Zahariei ,fantanarul Zaharia a fost chemat de un boier,

Dimache Marza, sa ii faca o fantana, intr-o poiana deoarece acolo avea sa se
organizeze o importanta vanatoare domneasca si era nevoie de apa. Barbatul a
facut fantana si apa fost gustata chiar de Voda, care venise la vantoare. Boierul
Dimache Marza avea o fata, Agalita, care era indragostita de un mazil. Tatal nu
era de acord cu aceasta iubire si fata, ii marturiseste lui Zaharia ca ar vrea sa se
omoare, dupa ce se mai intalneste odata cu iubitul ei. Zaharia ii ajuta pe cei doi
indragostiti, care se roaga lui Voda sa ii ajute si sa ii ierte. Cei doi tineri se
casatoresc, iar nas este chiar Voda. In viziunea lui Sadoveanu, civilizatia
Ardealului este o civilizatie net superioara celei din Occident, pentru ca oameni
sunt niste arhetipuri ce nu s-au lasat schimbate de vreme. Este o lume de
legenda, care desi primitiva, este un ascendent asupra tuturor civilizatilor
europene. Prezenta autorului in nuvela, da unitate.
 Moara cu noroc
Ioan Slavici
Rezumat
Nuvela "Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvela de analiza
psihologica si face parte dintr-un volum de nuvele aparute in anul 1884. Tema
nuvelei dezvaluie in Ioan Slavici un autor interesat de o problematica morala:
modul in care banul poate altera firea oamenilor si relatiile dintre ei. Situatia
aceasta 17317p1515r este implicate in chiar seria intamplarilor prin care trece
familia carciumarului de la Moara cu Noroc.
Ghita, un cizmar sarac dintr-un sat din campia Aradului, se hotaraste,
pentru a castiga bani, sa ia in arenda carciuma de la Moara cu Noroc. O vreme,
lucrurile merg bine, iar Ghita si sotia lui, Ana, sunt multumiti. Intr-o zi isi face
aparitia la han Lica Samadaul, un fel de staroste al tuturor turmelor de porci din
zona, care avea raspunderea unor mari averi aflate in grija lui. Ghita este lasat sa
inteleaga ca la Moara cu Noroc nu poate fi arendas decat un om credincios
samadaului. Dornic sa castige bani, Ghita devine omul lui Lica si din cauza
aceasta se vede amestecat in cateva afaceri necurate. Un jandarm, Pintea, fost si
el candva hot si samadau, il previne asupra primejdiei care-l ameninta ca urmare
a insotirii cu samadaul. Ana incearca si ea sa-l scoata pe Ghita de sub influenta
lui Lica, dar lacomia barbatului duce treptat la indepartarea lor. Primind mai
multi bani de la Lica, Ghita are dovezi ca acesta pradase un arendas si pusese la
cale omorarea unei femei si a unui copil, dar chemat in fata judecatorului
ascunde adevarul. Lica scapa de pedeapsa, ajutat si de stapanii lui, dar temerea
ca Ghita l-ar fi putut infunda il determina sa se poarte in asa fel cu carciumarul,
incat sa-l umileasca permanent. La o petrecere cu lautari, ii cere Anei sa joace
cu el, Ghita accepta si o lasa singura cu Lica, pentru ca decide pe loc sa-si puna
in aplicare mai vechiul gand de razbunare. Sub pretext ca pleaca la oras sa-i
schimbe lui Lica galbeni si alte obiecte de aur, Ghita merge sa-l anunte pe
Pintea cu care se intelesesem sa-I intinda o cursa samadaului. Intorcandu-se
insotit de jandarmi, il vede pe Lica plecand singur si-si da seama de ceea ce s-a
petrecut in lipsa lui. O ucide pe Ana si e ucis la randul sau de Raut, omul lui
Lica. Lica se intorsese sa-si recupereze serparul cu bani, pe care-l uitase la han.
Slujitorii samadaului dau foc Morii cu Noroc pentru a ascunde urma, dar Lica
este incoltit de Pintea si, pentru a nu cadea in mainile jandarmului, alearga si se
izbeste cu teasta de trunchiul unui stejar uscat, prabusindu-se la tulpina lui. Ca
sa nu afle nimeni care i-a fost adevaratul sfarsit, Pintea ii taraste trupul pana la
un raulet umflat de ploaie si-l arunca in valuri.
 Moara cu noroc
Ioan Slavici
Caracterizarea lui Ghita

Nuvela solida, cu subiect de roman“ (G. Calinescu), “Moara cu noroc”

ilustreaza epic si estetic conceptia etica a lui Ioan Slavici, iar personajele cu
destin tragic din nuvela sunt victime ale incalcarii invataturilor stravechi.
Scriitorul este adeptul unui “realism poporal”, in conformitate cu care idea de
om sarac, dar fericit, predomina in nuvelele sale.
Tema, efectele nefaste ale dorintei de inavutire, dezvaluie o problematica
etica si psihologica, iar subiectul plaseaza in centrul atentiei un personaj
complex, a carui evolutie este urmarita pe tot parcursul actiunii.
Ghita, personajul nuvelei se abate de la norma morala enuntata la inceputul
nuvelei (“omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, bogatia ci
linistea colibei tale te face fericit”) si de aceea va evolua inevitabil spre un
deznodamant tragic. Personajul identifica saracia cu lipsa demnitatii si prin
urmare se hotaraste sa abandoneze linistea colibei din sat si sa ia in arenda
carciuma de la Moara cu Noroc, unde se va muta cu intreaga familie. Fostul
cizmar parcurge un drum simbolic, lasa in urma sate si locuri “bune” si se
indreapta spre locurile “rele”; drumul semnifica o “coborare in infern”
( descensum ad Inferos), intr-un univers malefic, al patimilor care-l agreseaza
continuu pe Ghita, depersonalizandu-l.
Afacerile carciumarului incep sa prospere si acesta incepe sa guste
satisfactia castigului cu multa usurinta a banilor, precum si bucuria ca a scapat
de saracie. Dar chiar acum, la carciuma apare un personaj ciudat, Lica
Samadaul, stapanul ilegal al locurilor, fire rece, insensibila, stapanita, un “om
rau si primejdios”, asa cum bine intuieste Ana. Ghita insa desi a inteles ca aici
la Moara cu noroc, nu putea sa ramana nimeni fara voia lui Lica, nu poate parasi
locul “pentru ca-i mergea bine”. Prin urmare, cei doi vor fi prezentati in
ipostaze antitetice: personajul stapanitor (Lica) si cel stapanit de autoritatea
invincibila a primului (Ghita). Acesta din urma se simte amenintat de Samadau,
de atitudinea sa de stapan necontestat al locurilor: “Ori imi vei face pe plac, ori
imi fac rand de alt om la Moara cu noroc”.
Evolutia lui Ghita este dramatica, el traieste o drama psihologica, ce se
naste din conflictul interior al personajului – dorinta de a ramane cinstit este la
fel de puternica precum aceea de a se imbogati.
 Omul bun, bland, harnic, de la inceputul nuvelei, se transforma intr-o “fire
ciudata”, “neizbutind sa-si puna in acord esenta cu aparenta existentiala decat cu
pretul vietii”. (George Munteanu).
Monologul interior ilustreaza gandurile si framantarile personajului
(autocaracterizare): “ Ei! Ce sa-mi fac?…Asa m-a lasat Dumnezeu!…Ce sa-mi
fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea?”
Ghita se dezumanizeaza, devine fricos, las, fuge de “eul” sau real, cauta un
alt “eu”, iluzoriu, ce-l va conduce spre moarte mai mult, incepa sa se supuna
(chiar daca nu asta isi doreste) lui Lica , simtind ca are nevoie de bunavointa
acestuia. De fapt, personajul simuleaza alianta cu Lica, dar si cu Pintea, iar fata
de propriai familie joaca rolul onorabilitatii .
Stralucirea din ochii fostului cizmar, bucuria vietii se sting; Ghita “nu mai
zambea ca mai inainte, ci radea cu hohot, incat iti venea sa te sperii de el “,
devine “de tot ursuz” (caracterizare directa). Pe Ana o impinge incet incet spre
Lica, fara sa anticipeze ca nu ar putea suporta sa isi vada sotia in bratele
Samadaului, iar pe sine se inpinge “pe fagasul unei tot mai depline si tot mai
urate ambiguitati de comportare“ (George Munteanu)
Carciumarul isi dezvaluie trasaturile in deosebi in momentele de maxima
incordare si in relatia cu celelalte personaje (caracterizare indirecta) cand
naratorul consemneaza cu atentie gesturile, gandurile si framantarile
personajului.
Asadar imaginea lui Ghita de om onest, bland si cumsecade se destrama
ireversibil; acesta devine, fara voie, complice in jefuirea arendasului si in
uciderea unei femei, la process jura stramb, devine complicele Samadaului prin
implicarea voluntara sau involuntara in afacerile oneroase si in crimele
porcarului. Carciumarul isi constientizeaza drama, are remuscari: “Iarta-ma,
Ano! […]“ dar nu este capabil sa opteze durabil. Ghita aluneca definitiv pe
panta dezumanizarii, se indeparteaza de familie, o pierde definitive pe Ana, care
nu-l mai considera “om” – carciumarul nu e decat o muiere imbracata in haine
barbatesti.
Finalul sta sub semnul catliarsismului, focul purificand acest spatiu al
deriziunii morale (carciuma), in care crima este unica optiune durabila: Ghita o
ucide pe Ana pierzand astfel ultima iluzie despre sine, dupa care, carciumarul va
fi omorat iar Lica se va sinucide.
 Ghita este un personaj rotund, complex, ce traieste o drama psihologica,
consecinta nefasta a instinctului exacerbat al avaritiei, a nerespectarii moralei
satului arhaic, in care este puternic ancorata batrana mama a Anei, si potrivit
careia banii nu contribuie la umanizarea lumii, ci constituie sursa ei de
pierzanie.

Moara cu noroc
 Ioan Slavici
Comentariu

Ioan Slavici este unul din cei mai importanți prozatori clasici care a atins
apogeul artistic prin nuvelă. A mai scris si povești, dramaturgie și romane în
care se reliefează analiza psihologică: „Novele din popor”, „Pădureanca” ,
„Mara” etc.
Ioan Slavici este primul din epoca sa preocupat de sondarea psihologiei
individuale, de sesizarea motivațiilor interioare care generează anumite acțiuni,
comportamente sau stări conflictuale „ceea ce apare nou și fără asemănare în
epuca începuturilor lui este analiza psihologică pe care Slavici o practică într-un
limbaj abstract” .
Opera „Moara cu noroc” este publicată în anul 1881, în volumul intitulat
“Novele din popor”. Titlul volumului sugerează specia literară a operelor
cuprinse și tema de inspirație: viața socială, rurală.
După cum spunea George Călinescu „Moara cu noroc” este o nuvelă
solidă, cu subiect de roman. Marile crescătorii de porci în pusta arădană și
moravurile sălbatece ale porcarilor au ceva din grandoarea istoriilor americane
cu imense prerii și cete de bizoni” .
Este adus în prim-plan un personaj a cărui viață interioară este analizată
minuțios. Deși din nuvelă nu lipsește conflictul exterior, accentul este pus pe
relația tensionată a lui Ghiță cu el însuși. Complexitatea unui suflet simplu luat
în stăpânire de frică, obsesii, remușcări, comstituie centrul de greutate al
nuvelei.
Apar ca motive literare: banul, averea, moștenirea. Se urmăresc stări
sufletești și trăiri aparte: frica, alienarea, erosul, obsesia, toate surprinse prin
procedeul analizei psihologice, ca mijloc de investigare a psihologiei umane.
Titlul operei, din punct de vedere morfologic este alcătuit din două
substantive comune: „moara” și „noroc”.În sens denotativ, face referire la
spațiul amenajat pentru a măcina cereale, atribuindu-i-se o trăsătură aparte -
„noroc”. În sens conotativ, titlul ilustrează în primul rând, ironia naratorului
pentru soarta personajului principal. Locul luat în arendă, o fostă moară
transformată în han ar trebui să aducă prosperitatea celui care se mută acolo,
însă norocul în acel loc nu si-l face hangiul ci ii este impus de catre Samadau.
Deci, moara cu noroc, este un loc nefast care datorita influentei negative
exercitate in special de Samadau, isi va pune amprenta si asupra personajului
principal care parcurge toate treptele decaderii.
Tema, specifică nuvelei psihologice o constituie dezumanizarea sub
influența nefastă a banului. Se urmărește căderea continuă sub aspect moral și
spiritual a personajului literar Ghiță, surprinsă și prin intermediul conflictului
interior. Opera are o structură liniară și atrage toate personajele într-un conflict
major.
Acțiunea nuvelei se petrece în secolul al XIX-lea în zona delimitată de
Munții Zarandului și câmpia bănățeană. Este prezentată în prolog opinia
nuvelistului, aceea că „omul trebuie să fie mulțumit în viață cu cât i-a dat
Dumnezeu, să nu pretindă mai mult decât ar putea obține pe cale sinstită, altfel,
depășind măsura, ar putea deveni pătimaș” , prin vorbele rostite de bătrâna
soacră a lui Ghiță „omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, daca e vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit” .
Însoțit de familia sa, Ghiță se instalează la Moara cu noroc, cârciumă
așezată la o răscruce de drumuri.
Apariția lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc strică pentru totdeauna
echilibrul sufletesc a lui Ghiță și armonia din familia sa. Lică se impune
respingând orice formă de opoziție din partea cârciumarului.
Cârciumarul încearcă să rămână un om liber și stăpân pe situație, dar Lică
Sămădăul îi impune propriile reguli și îl subordonează încetul cu încetul,
profitând de slăbiciunea lui Ghiță pentru bani. Acceptând să-i fie complice lui
Lică, Ghiță intră în conflict și cu ordinea de stat reprezentată de Pintea
jandarmul și de comisarul de la Ineu.
În opinia Magdalenei Popescu „cârciumarul se află într-o încrucișare de
tentații și de mobiluri, care în morală se numește conflict de motivații” .
Ghiță trebuie să respecte contractul asumat cu familia sa, a cărei răspundere
o poartă și de care este legat prin iubire.
Cârciumarul este legat de opinia publică în fața căreia ține să apară ca om
onest, puternic și de încredere.În opinia lui Slavici, individual este și ceea ce
crede lumea despre el.Ignorarea sau nesocotirea opiniei publice are consecințe
grave în evoluția individului și ea poate fi una dintre cauzele destrămărilor
sufletești.
 Ghiță este atras și de perspectiva pe care i-o oferă Lică.Tensiunile sufletești
care îl obligă pe cârciumar să acționeze într-o directive sau alta sunt iubirea față
de familie, imaginea pe care o are în opinia colectivă și câștigul.
„Orice decizie ar lua bărbatul, el se simte neliber, doborât de obligația
contrară pe care nu poate astfel s-o respecte”.
Întâmplările se succed într-un ritm alert: Ghiță îți ia toate măsurile de
apărare împotriva lui Lică: merge la Arad și își cumperă pistoale, doi câini și
angajează o slugă. Sub amenințarea lui Lică, Ghiță se gândește să plece de la
Moara cu noroc, dar amână pentru că îl tentează banii pe care îi câștigă.
Totodată nu vrea să-i facă jocul lui Lică. Ghiță devine complicele lui Lică după
ce în apropierea hanului s-au comis două crime. Acuzat de crimă, Ghiță este
eliberat pe cauțiune cu sprijinul lui Lică. Acesta îi spune că el este autorul
crimelor și îl roagă să-i țină niște bani însemnați. Ana, soția lui Ghiță, descoperă
banii și proveniența lor și începe să-și disprețuiască bărbatul pentru că a
acceptat tovărășia cu Lică.
Cârciumarul este hotărât să-l predea pe Lică jandarmului Pintea.
În sâmbăta mare soacra lui Ghiță pleacă la Ineu cu copiii acestuia.
La cârciumă începe„ o petrecere parcă prevestitoare de relele care vor
urma” . Cârciumarul își împinge soția în brațele Sămădăului, deși este ros de
gelozie, doar pentru a-și putea duce la bun sfârșit planul de răzbunare împotriva
lui Lică. Astfel în timp ce Ghiță pleacă de la moară după Pintea, Ana rămâne
singură cu Lică și cedează insistențelor acestuia. Apoi Lică pleacă, dar uitându-
și șerparul cu bani la moară este nevoit să se întoarcă.
În acest timp Ghiță se întoarce și o găsește pe Ana care îl roagă să nu o
omoare, dar după ce îi explică de ce a lăsat-o singură cu Lică o omoară. Apoi
este și el împușcat de unul din oamenii Sămădăului care venise împreună cu
stăpânul său după șerpar. Ei dau foc morii.
Lică fuge de la Moara cu noroc și pentru a nu fi prins de Pintea își zdrobește
capul de un stejar.
Cuvintele bătrânei apar și în epilog unde se evidențiază faptul că destinul s-
a împlinit, privind zidurile afumate , cenușa: „Se vede c-au lăsat ferestrile
deschise! zise ea într-un târziu. Sâmțeam eu că nu are să iasă bine:dar așa le-a
fost data!...”
Aflate în strânsă legatură, prologul și epilogul exprimă tema nuvelei și
conflictul între generații. Cuvintele bătrânei de la început au valoare generală,
sentențioasă. Substantivele „omul” și „celor tineri” nu se referă numai la Ghiță
și soția lui, ci la toți cei care ar trebui să se supună voii sortie. Toate acțiunile lui
Ghiță din momentul în care a hotărât să ia în arendă cârciuma Moara cu noroc
sunt puse sub semnul sorții „În ceas bun sa fie, grăi bătrâna, și gând bun să ne
dea Dumnezeu în tot ceasul”. În opinia Magdalenei Popescu „gândul bun”
reprezentând caracterul și „ceasul bun” reprezentând întâmplarea sunt cele două
mari component ale sortie, „care înseamnă de fapt punctual uman de incidență
al ordinii interioare, individuale, cu marea ordine a cauzalității universal în care
omul trebuie să se integreze” .
În această nuvelă personajele principale sunt Ghiță și Lică, iar cele
secundare Ana și Pintea.
Ghiță este un personaj enigmatic și controversat, indecis și labil, cu un
destin tragic, descris de narator astfel „ca om harnic și sârguitor,Ghiță era mereu
așezat și pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: acum el
se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic…”.
Lică îl caracterizează astfel: „tu ești om cinstit, Ghiță, și am făcut din tine
om vinovat” sau „tu ești om, Ghiță, om cu multă ură în sufletul tău, și ești om cu
minte”, dar Ana ajunge să-l descrie ca nefiind decât „o muiere îmbrăcată în
haine bărbătești, ba chiar mai rău decât așa”.
Într-un dialog cu Lică, cârciumarul se autocaracterizează astfel „tu vezi prea
bine că am nevastă și copiii și că nu-ți pot face nimic. Mi-ai luat liniștea
sufletului și mi-ai stricat viața”.
Dacă la început îl înfruntă pe Sămădău și se află pe poziție egală cu acesta,
mai târziu Ghiță începe să se teamă de el și se lasă dominat. Orgoliul îi este
călcat în picioare și ajunge în final să se răzbune.
Cârciumarul relaționează cu Pintea jandarmul concomitent cu Lică, îl
consideră prieten mai ales atunci când nu mai comunică cu familia și este
hotărât să-l ajute să-l prindă pe Lică, dar îl desconsideră când află că a fost
tovarăș al lui Lică „despre Pintea, un fost tovarăș al lui Lică, om ieșit din fundul
temnițelor ca să-și urmărească prietenii de mai nainte, om care bănuiște pe toată
lumea, fiindcă asta îi este meseria; pentru aces tom el pusese mai multă
încredere decât în aceea cu care era legat pe toată viața.”
Lică,celălalt personaj principal, evolueaza liniar pe parcursul operei, este
malefic, întruchipare a destinului lui Ghiță, este „un om de treizeci și șase de
ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu
sprâncenele dese și împreunate la mijloc. Are o inteligență diabolică și orgoliul
de a domina; el intuiește slăbiciunile lui Ghiță și le speculează. Pintea îl
caracterizează astfel: „El are o slăbiciune, una singură: să facă, să se laude, să
ție lumea de frică și cu toate aceste să râdă și de dracul și de mumă-sa. Să râdă
de noi, Ghiță, de noi…”.
Ana, personaj secundar, reprezintă puritate, nevinovăție, naivitate,
incapabilă să înteleagă ce se întâmplă cu Ghiță, își descoperă feminitatea
dansând cu Lică și este fascinate de acesta, mai ales că Ghiță pare să nu fie
afectat de interesul pe care acesta îl manifestă pentru ea. Se află împărțită între
cei doi barbate atunci când Lică îl scoate de la închisoare pe Ghiță și păcătuiește
pentru a se răzbuna pe Ghiță care a folosit-o ca să-l prindă pe Lică.
Uciderea Anei a fost interpretată ca o formă supremă de iubire: „Ceea ce
face el nu e de fapt omor, ci o sinucidere comună și salvatoare, încercând să
scoată din rău, printr-un alt rău violent, pe ființa împinsă de el însuși în păcat. E
vorba în primul rând de un transfer de vinovăție, de o nevoie adâncă a
individualității de a suprima pe cel ce l-a suprimat sau pe înlocuitorul lui,
femeia care prin păcat se identificase cu seducătorul ei(…). Dar omorul are mai
ales înțelesul unui act de dragoste, ba chiar de paternitate. Ghiță vrea să-și scape
femeia din imensul chin al păcatului, al pierderii individualității prin care el
trecuse până atunci”.
Ceea ce aduce nou proza lui Slavici în raport cu proza contemporanilor săi
(M. Eminescu, I. Creangă, I.L.Caragiale) este analiza psihologică. Prozatorul
este interesat de sufletul individual, de tensiunile, căutările, traumele vieții
interioare. Mijloacele de investigație sunt realiste.
 Jocul ielelor
Camil Petrescu
Comentariu

Specie: dramă (dramă de idei)

Tema: Tema operei este reprezentată de criza de conștiință a protagonistului
survenită în urma unui conflict desfășurat în planul ideilor absolute. Personajul
principal încearcă din răsputeri și în zadar să le aplice în realitatea concretă, deși
aceste idei sunt menite să rămână în planul ideatic, și nu în cel real. Eroul se
condamnă astfel la un destin nefericit, cauzat de luciditatea prin care acesta îşi
asumă eşecurile, precum și de refuzul oricărei soluții tangibile. El refuză să
abandoneze lumea ideilor pure, ignorând imposibilitatea aplicării conceptului
utopic de dreptate absolută în societate.
Ideea centrală: Asemeni modului în care se petrec lucrurile când cineva
vede ielele dansând, când mintea umană percepe ideea absolutului și dorește
concretizarea ei, soarta omului este pecetluită. Asemeni unui blestem, cel ce
aspiră către absolut va trăi de-a lungul întregii sale existențe drama neîmplinirii,
a căutării imposibilului. Finalul unei astfel de existențe va fi, așadar, mereu,
unul tragic.
Problematică: „Jocul ielelor” tratează problema intelectualului excepțional,
autentic, de o mare forță morală. Acesta are și o latură autodistructivă, fiind
intransigent și intens preocupat de un ideal intangibil: concretizarea ideii de
dreptate absolută în societate. Păstrarea conștiintei imaculate devine imposibilă
în contextul unei realități sociale nepregătite.
Subiect: Gelu Ruscanu, protagonistul operei, este director al ziarului
„Dreptatea socială”, fiind, de asemenea, un pasionat susținător al ideii de
dreptate absolută. Este chiar poreclit „Saint-Just”, ceea ce înseamnă „Sfântul
Dreptate”. În cadrul acestei publicații, el lansează o campanie de presă
împotriva lui Șerban Saru-Șinești (ministrul justiției), un asasin care, în mod
normal, nu ar fi avut dreptul să ocupe această funcție.
Gelu Ruscanu deține o dovadă, și anume, o scrisoare de dragoste pe care i-o
trimisese Maria Șinești (soția ministrului și fosta iubită a lui Gelu). În scrisoarea
respectivă, femeia menționa că soțul ei a ucis o bătrână bogată (doamna
Manitti) în urmă cu șapte sau opt ani. Apoi, el a distrus testamentul acesteia,
rămânând posesorul a un milion de lei în aur.
 Gelu dorește să publice scrisoarea pentru a-l demasca pe criminal. Maria
află și încearca să-și determine soțul să demisioneze. Acesta, însă, având o
slăbiciune pentru putere, nu se lasă înduplecat, căutând alte modalități de a evita
campania lui Ruscanu. El o trimite la redacție pe Irena (mătușa lui Gelu
Ruscanu), care îi dezvăluie că Grigore Ruscanu, tatăl lui Gelu (mare avocat si
om politic), delapidase o sumă de bani pentru a-și acoperi datoria la jocul de
cărți. Șinești (pe atunci, secretarul lui Ruscanu) plătise totul din bani proprii,
pentru a salva onoarea omului, care, de altfel, a și încetat din viață la scurt timp
după aceea. El așteptase ca Irena să-i restituie banii, alegând să păstreze cele
petrecute sub tăcere. Deși este șocat, Gelu rămâne de neclintit în decizia sa de a
contribui la înfăptuirea dreptății. Tot ce face este să-și amâne decizia cu o zi.
Văzând că nu reușise să obțină ceea ce urmărea, Șerban Saru-Șinești
vizitează redacția în persoană. El îi arată lui Gelu Ruscanu scrisoarea tatălui său
(păstrată de fostul secretar), în care declara că se va sinucide. Vestea că tatăl său
nu murise într-un accident de vânătoare, ci se împușcase cu revolverul adus de
iubita lui, îl șochează nespus pe protagonist. Trauma este atât de puternică încât
tânărul urmează întocmai pașii tatălui său: când Maria Șinești îl vizitează la
redacție, Gelu Ruscanu se sinucide cu revolverul adus de ea.
Personaje: Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist, Fr. Praida,
Penciulescu D., Sache Dumitrescu, Dașcu Mitică, M. Vasiliu, Toma, Petre
Boruga, Elena Boruga, Irena Romescu, responsabilul (Kiriac), Șerban Saru-
Sinești, Maria Sinești, Naciano, agentul secret, primul gardian, al doilea
gardian, crainicul.
Moduri de expunere: dialogul (replicile personajelor)
Conflict: Conflictul dramei este unul interior, definindu-se drept un conflict
ideatic.
Victima acestui conflict este Gelu Ruscanu, intelectual, director al ziarului
„Dreptatea socială”. Asemeni altor personaje create de Camil Petrescu (Ștefan
Gheorghidiu, Andrei Pietraru, Ladima), Gelu este un căutător al absolutului.
Esența conflictului este reprezentată de incompatibilitatea dintre idealul
protagonistului (dreptatea absolută) și aplicarea lui în realitatea concretă.
Conștiința lui Gelu Ruscanu este bântuită de revelațiile ce intensifică drama
interioară a personajului.
Particularităţi: La baza dramei „Jocul ielelor” stau cunoscutele mituri
specifice lui Camil Petrescu: cel al jocului ielelor și cel al patului procustian.
Într-o notă plasată alături de lista personajelor, autorul arată intenția sa de a
defini opera drept o „dramă a absolutului”.
 Conform mitului ielelor, acestea sunt niște fecioare care apar noaptea în
locuri pustii, dansând în horă (cu mișcări circulare). Deși sunt foarte atrăgătoare,
ielele nu au milă, răzbunându-se pe cel care le vede, schilodindu-l. În drama de
față, cel care „vede” ideile și ține la ele este și el pedepsit. Semnificațiile acestui
mit se aplică, așadar, omului modern, tulburat de neliniști și contradicții
interioare, aflat în perpetuă căutare a sensului existenței.
Compoziție: Opera este alcătuită din trei acte (însumând 12 tablouri), de-a
lungul cărora se dezvoltă un conflict bine conturat și rezolvat prin moartea
protagonistului. Acțiunea este complexă și are loc în București, la redacția
ziarului „Dreptatea socială” în luna mai a anului 1914.
Citate relevante: „A avut trufia să judece totul... S-a depărtat de cei asemeni
lui, care erau singurul lui sprijin...Era prea inteligent ca să accepte lumea așa
cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce
năzuia el să înțeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi... L-a
pierdut orgoliul lui nemăsurat...”
„Gelu este un bărbat ca de 27 - 28 de ani, de o frumusețe mai curând
feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie.
Are nervozitatea instabilă a animalelor de rasă. Privește totdeauna drept în ochi
pe cel cu care vorbește, și asta-i dă o autoritate deosebită. Destul de elegant
îmbrăcat, deși fără preocupări anume.”
„Ah, între inima ta și inima mea simt mereu, mereu, lama rece a minții
tale...”
„Dar tocmai asta e... Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece
flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească și vede în luminiș, în lumina
lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit
pământului, cu ochii la ele. Ele dispar, și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă,
ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia
absolutului (...) Așa sunt ielele... pedepsesc...”
 Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creangă
Comentariu

Varianta 1:
Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei
basmelor, poveştilor şi povestirilor sale. Acesta este considerat a fi unul dintre
clasicii literaturii române, mai ales datorită operei sale autobiografice “Amintiri
din copilărie”.
Basmul “Povestea lui Harap-Alb” a fost publicat în anul 1877 în revista
“Convorbiri literare”.
Basmul cult este o specie a genului epic, de mari dimensiuni, în care
acţiunea se desfasoară într-o lume fabuloasă, la care iau parte personaje cu
puteri supranaturale, iar binele triumfă în detrimental răului.
Tema operei de faţă o reprezintă lupta dintre bine şi rau. De asemenea, se
reiau anumite motive narative precum superioritatea mezinului, călătoria,
supunerea prin viclesug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia
şi căsătoria.
Naraţiunea este modul de expunere predominant al operei, acesta se
îmbină armonios cu descrierea şi dialogul. Naraţiunea este realizată la persoana
a III-a, naratorul fiind omniscient dar nu şi obiectiv deoarece intervine adesea.
O primă scenă semnificativă este atunci când Harap-Alb decide să
pornească spre unchiul său, cu toate că fraţii lui au fost întorşi din drum de un
urs care era defapt tatăl lor. Din acest fapt putem deduce că protagonistul nostru
nu este ca şi fraţii lui, acesta are un caracter puternic şi este curajos.
O a doua scenă semnificativă este cea de la fântână în care
protagonistul nostru nu ia în seamă sfatul tatălui său şi merge pe mâna spânului,
care îl păcăleşte şi îi schimbă statutul. Astfel spânul devine nepotul împăratului
Verde, iar protagonistul nostru devine Harap-Alb, slugă a spânului. În această
scenă, Harap-Alb dă dovadă de lipsă de experienţă.
În text apar diferite personaje precum Craiul, Verde Împărat, Fraţii cei
mari, Sfânta Duminică, Spânul, Harap-Alb, Împaratul Roş etc.
 Harap-Alb este personajul principal al basmului. Acesta este cel mai
reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături
supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din
operele autorului, acesta este omenos şi milostiv.
Relaţiile temporale şi spaţiale sunt vagi. Timpul nu este determinat “a fost
odată ca niciodată”, iar locul acţiunii este “undeva la marginea lumii”.
În incipit aflăm că Harap-Alb este cel mai mic fiu al craiului, care
dezamăgit de eşecul fraţilor săi şi încurajat de Sfânta Duminică doreşte să
ajungă la unchiul său şi să spele ruşinea fraţilor săi.
Finalul operei este unul fericit, specific basmului, deoarece spânul este
demascat, iar veselia se spune că a ţinut “ani întregi şi acum mai ţine încă”.
În raport cu personajul colectiv numit furnicile, protagonistul nostru este
de asemenea milostiv. În drumul său spre împăratul Roş, acesta zăreşte pe un
pod o nuntă de furnici, iar din milă pentru vieţuitoare preferă să treacă râul cu
cal cu tot, riscând astfel să se înnece. Iar pentru binele făcut acesta primeşte o
aripă care îi va fi de folos mai târziu.
În concluzie, datorită celor prezentate ulterior, putem afirma că „Povestea
lui Harap-Alb” întruneşte toate notele definitorii unui basm cult şi este totodată
un triumf al binelui împotriva răului.
Varianta 2:
Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă
scrierea unor basme în care autenticitatea folclorică se îmbină în mod
miraculos cu plăsmuirea artistică a realităţii, fantasticul fiind umanizat şi
puternic individualizat.
„Povestea lui Harap – Alb” se încadrează în genul epic, iar ca specie
literară este un basm cult, deoarece are un autor identificat.
Basmul cult este o specie a genului epic în care se narează întâmplări
fantastice ale unor personaje reale, simbolice sau imaginare, (feţi frumoşi, zâne,
animale năzdrăvane etc.) reprezentante ale binelui aflate în luptă cu forţe
malefice ale naturii sau ale societăţii, pe care le înving în cele din urmă.
 Basmul se caracterizează prin prezenţa formulelor specifice iniţiale,
mediane şi finale, şi a numerelor magice (3, 7,12, etc.), prin faptul că
ilustrează o altă lume decât cea reală, faptele povestite se petrec întrun
ţinut îndepărtat, peste mări şi ţări, la capătul lumii sau pe tărâmul celălalt, se
împletesc elemente reale cu cele fabuloase şi creează fantasticul. în basm
personajul principal trebuie să depăşească probe şi să învingă obstacole puse în
calea lui pentru a demonstra înalte principii morale precum adevărul, cinstea,
prietenia, curajul, vitejia.
Basmele au un final fericit, deoarece din confruntarea dintre bine şi rău
iese învingător binele.
Naraţiunea la persoana a IlI-a este realizată de un narator omniscient, dar nu
şi obiectiv deoarece intervine adesea prin reflecţii sau comentarii.
Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult
presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este
dramatizată prin dialog, are ritm rapid şiindividualizează personajele prin
limbaj.
Tema operei lui Creangă este triumful binelui asupra răului, dar se
ilustrează şi iniţierea unui tânăr de la stadiul de novice până la acela de om total.
Ca motive sunt valorificate cele de circulaţie universală: superioritatea
mezinului, împăratul fără urmaş, căutarea norocului, călătoria, probele la care
este supus eroul, demascarea răufăcătorului.
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor este redată prin
înlănţuire. Coordonatele acţiunii sunt vagi prin atemporalitatea şi aspaţialitatea
convenţiei. Sunt prezente clişeele compoziţionale.
Formula iniţială: „Amu cică era odată” şi formula finală: „Şi a ţinut veselia
ani întregi şi acum mai ţine încă…” sunt convenţii care marchează intrarea şi
ieşirea din fabulos. Formulele mediane „şi mai merge el cât mai merge”,
realizează trecerea de la o secvenţă la alta şi întreţin suspansul.
Parcurgerea drumului maturizării de către erou presupune un lanţ de acţiuni
convenţionale formând momentele subiectului.
In construcţia subiectului autorul porneşte de la modelul popular,
reactualizează teme de circulaţie universală, dar le organizează conform propriei
viziuni, într-un text narativ mai complex. Eroul nu are de trecut numai trei
probe, că în basmul popular, ci mai multe serii de probe. Răul nu este
întruchipat de făpturi himerice, ci de omul
însemnat de o inteligenţă vicleană, cu două ipostaze: Spânul şi omul
roş (împăratul Roş). Nici protagonistul nu este un Făt Frumos, ci este
unul real.
Din expoziţiune aflăm că împăratul Verde nu are urmaş şi îi cere fratelui
său, craiului, să-i-1 trimită pe unul dintre fiii săi, pe cel mai vrednic şi curajos,
să-i devină urmaş. El, neavând decât fete, n-are cui lăsa împărăţia.
Intriga este astfel marcată de „cartea” primită de crai. Această scrisoare
determină parcurgerea drumului iniţiatic de cel mai bun dintre fiii craiului
(motivul superiorităţii mezinului).
Desfăşurarea acţiunii cuprinde succesiunea evenimentelor declanşate
în intrigă. Astfel craiul deghizat în ursul de la pod pune la încercare priceperea
şi curajul fiilor. Această probă este una a bărbăţiei, a calităţilor războinice,
condiţie iniţială obligatorie pentru cel care aspiră la tron. Podul simbolizează
trecerea la o altă etapă a vieţii, „de la imaturitate la maturitate”. Mezinul trece
peste această probă ajutat fiind de Sfânta Duminică, care i-a probat milostenia
deghizată în cerşetoare. Ea l-a sfătuit pe erou să nu pornească la drum fără
armele şi hainele tatălui său şi fără calul acestuia. Numai ascultând de sfatul
înţelept reuşeşte să treacă prima probă. La despărţire tatălui său îl sfătuieşte să
se ferească de omul spân sau roş. Dincolo de spaţiul protector al casei părinteşti,
lipsa de maturitate a eroului este însă sancţionată.
Rătăcind prin labirintul unei păduri, de unde nu poate ieşi, are nevoie de un
iniţiator. Cele trei apariţii ale Spânului îl determină să încalce sfatul părintesc şi
îl ia ca slugă. Este înşelat de acesta. Coboară în fântână,iar acesta îl obligă să
jure pe paloşul său credinţă lui şi să-i promită că îl va sluji „până când îi muri şi
iar îi învie”. De acum fiul de crai devine Harap-Alb. Numele lui este un
oximoron şi sugerează dubla identitate a eroului (harap-slugă; alb-originea
nobilă, puritate). Ajuns la curtea împăratului Verde Spânul îl supune pe Harap-
Alb la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii
cerbului „cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc”, şi a fetei
împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Primele două probe le trece cu
ajutorul Sfintei Duminici care îl sfătuieşte şi îi dă obiecte magice. A treia probă
este mai complicată. îl vor ajuta tovarăşii de drum: Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă precum şi micile vietăţi pe care le-a ajutat şi el:
albinele şi furnicile. Probele la care este supus în curtea împăratului Roş sunt:
înnoptarea în casa de aramă (este ajutat de Gerilă); ospăţul cu vin şi mâncare din
belşug (ajutat de Setilă şi Flămânzilă); alegerea macului din nisip (ajutat de
furnici); păzirea fetei de împărat care era farmazoană şi s-a preschimbat în
pasăre zburând „după lună” (Păsăr-Lăţi-Lungilă, Ochilă); ghicitul fetei (cu
ajutorul albinei), aducerea apei vii şi a apei morţii precum şi a smicelelor de măr
dulce (reuşeşte cu ajutorul calului năzdrăvan).
Probele fiind trecute, fata îl însoţeşte pe Harap-Alb în curtea împăratului
Verde. Pentru erou drumul acesta este cea mai dificilă probă, pentru că se
îndrăgosteşte de fată, dar credincios jurământului făcut nu-i mărturiseşte
adevărata sa identitate.
Punctul culminant conţine motivul demascării răufăcătorului. Fata îl
demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie
capul. In felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea s-a încheiat.
In deznodământ Harap-Alb este reînviat de către fata împăratului Roş cu
ajutorul elementelor magice (apa moartă, apa vie, smicelele de măr). Spânul îşi
primeşte pedeapsa, calul îl ucide astfel distruge întruchiparea răului. Harap-Alb
se căsătoreşte cu fata împăratului Roş.
Binele triumfa în finalul basmului.
în general în basm există un singur personaj principal, toate celelalte
personaje sunt secundare.
Personajul principal al basmului este Harap – Alb, un fel de Făt –Frumos
din basmele populare. Este viteaz, generos, curajos, angajat în lupta împotriva
răului, dar mai ales înzestrat cu arta de a-şi face prieteni. El este mereu sfătuit şi
ajutat de o multitudine de simboluri ale binelui (Sf. Duminică, calul năzdrăvan,
cei cinci năzdrăvani), numai astfel reuşeşte să treacă unele probe. Pe de altă
parte, Harap-Alb, este flăcăul suspus iniţierii în experienţa vieţii către
maturizare, supus încercărilor sorţii din care tânărul trebuie să devină apt pentru
a-şi întemeia o familie, a avea capacitatea de a conduce, de a păstra un secret, si
de a-şi ţine cuvântul dat. Trecând toate probele se înscrie în codul civilizaţiei
ţărăneşti, demonstrând generozitate, bunătate, inteligenţă, tact, discreţie,
valorificând tradiţiile moştenite de la străbuni (hainele; armele, calul tatălui
său).
Spânul este personajul antagonist, este simbolul răului. Inteligent, făţarnic,
simulând prietenia el îl înşeală pe naivul fiu de crai. îl închide în fântână
preluându-i numele, identitatea sub ameninţarea cu moartea. Spânul poate
întruchiparea individului de condiţie obscură, dar plin de ambiţia parvenirii,
care vrea să devină împărat şi foloseşte şantajul drept mijloc de ascensiune
socială. El are însă şi rolul iniţiatorului, este un „rău necesar”. „De aceea unii ca
aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru a face pe oameni să prindă
minte.”
Celelalte personaje sunt ajutoare şi donatoare, au forţe supranaturale, îl ajută
necondiţionat pe erou. Sunt simboluri ale binelui.
Specific basmului cult este modul în care se individualizează personajele.
Cu excepţia eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje
reprezintă tipologii umane reductibile la o trăsătură dominantă. Astfel,
împăratul Roş şi Spânul sun răi şi vicleni, Sf. Duminică este înţeleaptă. Prin
portretele celor cinci năzdrăvani se ironizează defecte umane, dar aspectul lor
caricatural şi grotesc ascund calităţi sufleteşti precum bunătatea şi prietenia.
Arta narativă se caracterizează prin oralitatea stilului lui Ion Creangă.
Aceasta este dată de impresia de spunere a întâmplărilor în faţa unui public
care ascultă, şi nu cititorilor. Oralitatea se realizează prin diferite mijloace
precum: dialogul; folosirea dativului etic: „mi-ţi-1 înşafcă cudinţii de cap,
zboară cu dânsul în înaltul cerului…”; prezenţa exclamaţiilor, interogaţiilor,
interjecţiilor: „Măi, Păsărilă, iacătă-oi, ia” ; adresarea directă: „Ce – mi pasă
mie? Eu sunt dator să spun povestea şi să vă rog să ascultaţi…”; utilizarea
diminutivelor cu valoare augmentativă: „buzişoară”, „băuturică”; introducerea
unor formule specifice oralităţii: „voie de nevoie”, „vorba ceea” şi a proverbelor
şi zicătorilor: „Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”.
Umorul este dat de starea permanentă de bună voie a autorului, de verva şi
plăcerea de a povesti pentru a stârni veselia „ascultătorilor”.
Jovialitatea şi plăcerea zicerii se reflectă în mijloace lingvistice de realizare
a umorului precum:exprimarea poznaşă, mucalită: „Să trăiască trei zile cu cea
de alaltăieri”; combinaţii neaşteptate de cuvinte: „Tare mi- eşti drag, te- aş vârî
în sân, dar nu-ncapi de urechi”; vorbe de duh:„Dă-i cu cinstea să peară ruşinea”;
ironie (împăratul Roş): „Doar unu-i împăratul Roş, vestit pe meleagurile acestea
pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostirea lui cea neauzită”; „…„ apără –
mă de găini că de câini nu mă tem”; poreclele personajelor: Păsărilă, Buzilă;
situaţii şi întâmplări în care sunt puse personajele (probele din curtea
împăratului Roş); diminutive cu valoare augmentativă: băuturică, buzişoare.
Diferenţele dintre un basm popular, şi unul scris de Ion Creangă pot fi foarte
bine relevate şi prin realizarea unei analize la nivelul artei narative, al
fantasticului, al erudiţiei paremiologice şi la nivelul limbajului.
La nivelul fantastic în basmul popular personajele supranaturale sunt
umanizate, dar aceasta este abstractă, convenţională, pe când eroii din „Povestea
lui Harap – Alb” amintesc de personajele din ,„Amintiri din copilărie” prin
comportamentul, gesturile, psihologia, mentalitatea şi limbajul lor. Astfel
împăratului Roş se uită „de-a mirarea la peţitori”, „caută prin aşternut să vadă ce
l-a pişcat”, Harap – Alb „plânge când îl dojeneşte părintele său”. Omeneşte se
comportă şi tovarăşii năzdrăvani. Un element absolut nou în basmul lui
Creangă, este localizarea fantasticului din punct de verde istoric şi geografic.
Personajele par a fi nişte ţărani, care vorbesc un grai moldovenesc.
„Povestea lui Harap -Alb” este un basm cult având ca particularităţi
reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul şi arta narativă. Dar asemenea basmului
popular cultivă înalte principii morale precum adevărul, cinstea, prietenia,
curajul, vitejia, fiind o creaţie care oglindeşte în mod fabulos viaţa.
 O scrisoare pierduta
I L Caragiale
In prima scena din actul 1 Caragiale ni-i infatiseaza pe Stefan
Tipatescu prefectul judetului zis si "conu Fanica" si Ghita Pristanda
politaiul orasului, care au o conversatie foarte interesanta si foarte
aprinsa despre alegeri.Domnul Tipatescu este foarte agitat,plimbandu-
se cu ziarul in mana si comentand anumite fraze referitoare la
dumnealui.Ion Pristanda rezemat in sabie ii povesteste domnului
prefect despre o discutie ce o auzise pe furis intre Nae Catavencu si
dascalimea orasului in timp ce acestia erau la un joc de carti. Aceasta
discutie avea ca sibiect pe domnul Tipatescu (pe 353w226d care din
vampir nu-l scotea) si o anumita scrisoare pe care avea de gand sa o
citeasca
Pristanda se plange de meseria lui de politist si de faptul ca
primeste prea putini bani care nu ii ajung sa isi intretina familia lui
numeroasa. Acesta isi aduce aminte de sfaturile sotiei lui si se
gandeste ca avea dreptate.
Domnul Trahanache se duce la prefect inainte de dejun pentru a-i
povesti ceva fara ca Zoe ,sotia lui sa afle.Prefectul il trimite pe
Pristanda acasa la domnul Trahanache pentru a-i anunta sotia ca vor
intarzia le dejun.
Trahanache ii povesteste prefectului de un bilet care l-a primit de
la fecior din partea domnului Catavencu in care scria ca doreste sa il
vada deoarece ii va arata un documant foarte important pentru
dumnealui . Domnul Zaharia ii spune ca s-a dus la biroul ziarului
"Racnetul Carpatilor" pentru a primi documentul de la Catavencu care
ii inmaneaza o scrisoare de la Tipatescu adresata sotiei lui Zoe si il
ameninta ca va fi publicata in gazeta. Afland aceste lucruri Tipatescu
se enerveaza si ii spune lui Trahanache ca la intrunirea de diseara
Catavencu nu va veni.
Zoe se duce la Tipatescu foarte speriata,spunandu-i de scrisoarea
pe care a primit-o de la Catavencu in care o anunta ca le va restitui
documentul in schimbul unui favor.Zoe nu isi aminteste cand a
pierdut scrisoarea dar la intalnirea cu Catavencu acesta i-a cerut in
schimbul scrisorii sa-i asigure alegerea.Tipatescu se enerveaza foarte
tare si ii spune ca l-a trimis pe Prisanda sa-i cumpere scrisoarea.
In timp ce il asteapta pe domnul Tipatescu, Branzovenescu si
Farfuridi, avocatii si membrii comitetului se intreaba daca nu cumva
sunt tradati de catre Trahanache ,Zoe sau chiar de prefect (toti faceau
parte din acelasi comitet). Acesta care tocmai sosea afla care este
motivul sosirii celor doi si le reproseaza ca au venit sa-i ceara
socoteala tocmai dumnealui care a infiintat comitetul.Avocatii sunt
inca convinsi ca au fost tradati si se indreapta spre iesire cendusi de
prefect.
Zoe il anunta pe Tipatescu ca va avea loc o nenorocire,intre timp
apare un cetatean turmentat care sustine ca este alegator si ca a gasit o
scrisoare adresata doamnei Trahanache din partea
prefectului.Tipatescu si Zoe il ia la intrebari,acesta incearca sa
gaseasca scrisoarea dar isi aminteste ca este posibil sa I-o fi furat
domnul Catavencu.
Pristanda vine intr-un suflet sa-i anunte pe Zoe si pe "conul
Fanica" de venirea lui Trahanache.Tipatescu ii spune sa scoata
cetatenul afara ,acesta ii intreaba pentru cine sa voteze, dar Ghita face
ce i-a spus prefectul.
Zoe si Tipatescu afla de la Ghita care tocmai venea de la
Catavancu ca fara o mie de poli acesta nu se lasa atat de
usor.Trahanache intra mirat deoarece, isi da seama ca Zoe stie tot ; dar
le spune ca l-a prins pe Catavencu cu ceva mai rau.
 ACTUL II:
Trahanache,Farfuridi si Branzovenescu stau in jurul unei mese
discutand si studiind alegerile electorale.Cei doi avocati ii spun
domnului Trahanache ca se tem de tradarea prefectului,dar acesta ii ia
apararea si le spune ca este un om de incredere care a facut multe
servicii partidului. Nervos si tulburat Trahanache iese din camara pe
usa din spate.
Branzovenescu si Farfuridi ramasi in aceeasi camera discuta
despre ceea ce cred ei ca se va intampla la intrunirea de
diseara.Acestia sunt foarte convinsi ca vor fi tradati de domnul
Tipatescu si doresc sa trimita o scrisoare anonima impotriva lui la
Bucuresti catre comitetul Central si catre minister si gazete.
Pristanda s-a dus impreuna cu cei de la politie acasa la domnul
Catavencu si l-au luat la sectie punandu-i tot felul de intrebari despre
scrisoare la care doreste sa raspunda doar lui Zoe. Aceasta nu
era de gasit pe nicaieri,dar dupa mai multe incercari Ghita reuseste sa
se intalneasca cu ea.
Zoe afla de la Pristanda ca Tipatescu a dat ordin sa fie arestat
Catavencu ca sa poata pune mana pe scrisoare si ca acesta doreste sa
vorbeasca numai cu dansa. Afland asta Zoe il trimite pe Pristanda sa-l
elibereze pe Catavencu si sa-l aduca la ea.
Zoe sta singura in camera si citeste ziarul in care s-a anuntat ca
maine va fi publicata o scrisoare adresata unei doamne foarte
importante din partea unui inalt personaj . Pentru a impiedica asta se
gandeste ca ar fi mai bine sa-i asigure alegerea lui Catavencu.
Tipatescu discuta cu Zoe despre Catavencu ,acestia incearca sa
gaseasca o solutie pentru a-l impiedica sa tipareasca scrisoarea.
Prefectul nu este de acord sa-i asigure alegerea iar Zoe disperata nu
stie ce sa faca . Intr-un final Zoe se hotaraste sa-l sprijine pe
Catavencu si sa lupte impotriva partidului si al lui Tipatescu.
 Pristanda il elibereaza pe Catavencu la ordinul doamnei
Trahanache cerandu-si scuze , apoi il duce in casa prefectului unde era
asteptat de Zoe care dorea sa-i vorbeasca.
Catavencu o asteapta linistit pe un scaun pe doamna Trahanache si
isi inchipuie ce se va intampla la intrunirea de diseara si cum il va
proclama Zaharia candidat . Dar inainte sa apara doamna Trahanache
apare Tipatescu uimit de prezenta lui Catavencu care pare foarte
surprins.
Catavencu discuta fata-n fata cu Tipatescu care il intreaba ce
doreste in schimbul scrisorii acesta ii spune ca vrea sa-i asigure
alegerea , iar daca nu o va face va publica scrisoarea.Tipatescu striga
pe un ton nervos ca vrea sa-l omoare iar Catavencu tremura tipand
dupa ajutor.
Zoe intervine si ea in discutia celor doi si se hotaraste sa ii spuna
si lui Catavencu hotararea pe care a luat-o si anume aceia de a-l alege
deputat doar ea si sotul ei . Neavand alta solutie Tipatescu decide sa-l
sprijine pe Catavencu.
Trahanache intra in salon dar nu gaseste pe nimeni deoarece erau
ascunsi . Ii lasa un bilet lui Tipatescu apoi pleaca.
Dupa plecarea lui Trahanache apare din nou cetateanul turmentat
care nu era hotarat cu cine sa voteze.Dar Tipatescu ironic ca
intotdeauna ii spune sa-l aleaga pe domnul Catavencu.
Tipatescu le spune celor doi avocati ca lucreaza pentru Catavencu
si ca il vor sustine dar acestia il ameninta ca vor spune totul
ziarelor,comitetului electoral si guvernului.
Pristanda vine in fuga aducand o scrisoare in care scria ca colegiul
al-doilea trebuie sa il aleaga pe Agamemnon Dandanache . Afland
asta Zoe,Trahanache,Catavencu si ceilalti cetateni erau hotarati sa
lupte impotriva oricui.
 ACTUL III:
In sala cea mare a primariei Farfuridi care este deja la tribuna
incearca sa tina un discurs catre adunare dar acestia nu il lasa.
Trahanache care este presedinte il ajuta cum poate incercand sa faca
liniste in sala . In final Farfuridi emotionat tine discursul despre
politica si viitorul tarii.
Pristanda vine repede pentru a-l anunta pe Trahanache ca este
asteptat in cabinet si ca trebuie sa suspende sedinta.
Intre timp grupul lui Catavencu si al lui Farfuridi discuta despre
alegerile electorale si se contraziceau intre ele.
Trahanache iesi in fuga din camera,Zoe si Tipatescu veneau dupa
el spunandu-i sa nu renunte.Dupa asta Zaharia se intoarce in sala.
Catavencu cere cuvantul domnului Trahanache deoarece doreste
sa spuna tuturor parerea lui despre aceasta tara.
Din nou Catavencu incearca sa spuna ceva dar este intrerupt de
catre cetateanul turmentat si toata sala incepe sa rada.
Trahanache doreste sa anunte numele candidatului propus de
comitetul lor. In sala toata lumea este agitata iar Trahanache anunta ca
il va sprijini pe Agamemon Dandanache,Zoe,Tipatescu si Trahanache
au iesit toti afara iar Pristanda si cei doi avocati il tarasc pe Catavencu
afara.
ACTUL IV:
Zoe si Tipatescu erau in gradina lui Trahanache si se intrebau unde
este Catavencu si de ce nu a publicat pana acum scrisoarea.
Putin mai incolo Trahanache vine spre Zoe si Tipatescu insotit de
Agamemon Dandanache , face prezentarile apoi isi cere scuze ca
trebuie sa plece deoarece se ducea la alegeri.
Dandanache povesteste dspre o scrisoare gasita in pardesiul unei
persoane "insemnate". El vine obosit din drum si Zoe il petrece la
culcare.
 Tipatescu mediteaza in singuratate asupra alegerii lui Dandanache.
Zoe este ingijorata in legatura cu scrisoarea. Intra Pristanda si
anunta ca partidul lui Catavencu s-a spart, ca gazeta lui nici nu a iesit
si ca nu-l poate gasi pe Catavencu. Il cheama urgent pe Tipatescu la
telegraf.
Dupa ce Tipatescu s-a indepartat, Pristanda ii spune coanei Joitica
ca l-a mintit ca-l cheama ministrii ca sa organizeze o intilnire cu d-nu
Catavencu. Zoe il cheama urgent cu nerabdare pe Nae
Catavencu ii spune lui Zoe ca o pierdut scrisoarea, iar Zoe il
anunta ca este pierdut si il cheama pe Ghita, strigind in fund se
intilneste cu cetateanul turmentat.
Cetateanul turmentat avea palaria lui Catavencu, in care era
scrisoarea. O inmina Zoii si intreaba pentru cine sa voteze. Dupa ce
Zoe l-a petrecut pe cetatean cu amabilitate si i-a spus pentru cine sa
voteze, a pus scrisoare in sin si a mers tinta spre Catavencu,el cazind
in genunchi.
Catavencu isi cere iertare, Zoe il iarta, dar cu anumite conditii,
Catavencu da cuvintul ca le va respecta si a iesit prin usa din spate.
Zoe citeste scrisoarea si o saruta de mai multe ori, apoi isi sterge
lacrimile si urca repede scarile.
Tipatescu se intoarce de la telegraf, suparat pe Ghita si se intreaba
unde e Zoe.
Dandanache ii spune lui Trahanache ca scrisoarea este adevarata,
ci nu o alta plastografie a lui Catavencu.
Zoe coboara treptele impreuna cu Tipatescu si se intilnesc cu
Dandanache si Trahanache. Dnu Dandanache ii anunta ca Trahanache
este noul prefect.
Vin toti alegatorii cu banci cu bautura, vin feciorii cu sampanie.
Toti inchina tosturi in sanatatea presidentului si prefectului.
Catavencu anunta ca visul poporului la progres,in sfirsit s-a implinit.