Copilăria lui Ion Creangă.

”Așa eram eu la vârsta cea

fericită”

”Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleștii, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români:
Ștefan a lui Petrea Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul
Pipirig, județul Neamțului”. Așa își începe autobiografia Ion Creangă.

Primii ani i-au fost simpli. Cu excepția sforii „cu motăcei” (ciucuri) pe care Smaranda o lega de stâlpul
hornului ”de crăpau mâțele jucându-se cu ei”, este greu de crezut că Nică ar fi avut alte jucării. Trebuia
să-și folosească imaginația. Încălecat pe un băț, băiatul avea impresia că aleargă pe un cal adevărat „și-l
bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul și răcnește la el din toată inima de-ți ie auzul și de cade,
crede că l-a trântit calul și pe băț își descarcă mânia.

Printr-o fină intuiție, Smaranda consolidează încrederea copilului în sine încă de la primii pași
independenți în lume. Mama certa și bătea pământul, peretele, piatra sau lemnul de care Nică se lovea
ca să treacă durerea copilașului. Sancționând ”vinovatul” și îmbunând copilul lovit cu un sărut dulce, îl
învăța să se deprindă cu buna dispoziție, îl obișnuia să-și păstreze zâmbetul încrezător.

Jocurile lui Nică și ale fratelui Zahei reflectă în linii generale ambianța contemporană. Vocea mamei
spune: ”Când începe toaca la biserică, Zahei al tău cel cuminte fuga și el afară și începe a toca în stative,
de pârâie pereții casei și duduie fereștile. Iar stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu
vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi, de-ți ia auzul. Apoi își pun câte-o țoală în spate și câte-un coif
de hârtie în cap și cântă „aleluia“ și „Doamne miluiește, popa prinde pește“, de te scot din casă. Și asta
în toate zilele de câte două-trei ori, de-ți vine, câteodată, să-i coșești în bătaie, dac-ai sta să te potrivești”
lor

Cele mai dragi amintiri sunt cele legate de școală. Întâiul învățător al lui Nică a fost bădița Vasile,
consătean, un flăcău ”zdravăn, frumos și voinic”, pe care scriitorul și-l va aminti mereu cu drag.
Gospodarii îl plăteau pentru fiecare copil un sorcovăț(monedă de argint) pe lună, în valoare de 90 de
parale, adică destul de puțin. Școala se afla sub oblăduirea părintelui Ioan care îmbina intransigența și
severitatea cu o dragoste aproape filială. Pentru a stimula silința la învățătură a elevilor, el aduce în clasă
„un scaun nou și lung” pe care-l numește ”Calul Bălan”, în altă zi ”dăruiește” clasei un bici de curele,
împletit cu multă artă de cojocarul satului, punându-i numele de ”Sfântul Nicolae”. Tot atunci preotul
hotărăște ca sâmbăta fiecare elev să fie examinat din tot ce a învățat în timpul săptămânii și pentru
răspunsurile greșite să primească câte un ”sfânt Nicolae”. Părintele Ioan nu ezită să-și pedepsească
propria fiică, Smărăndița. „Noi, când am văzut asta am rămas înlemniți”. A doua zi însă, părintele aduce
la școală colaci și îi împarte elevilor, iar în zilele următoare face la fel, astfel încât amintirea asprimii
inițiale se estompează încet încet.

Între orele de școală acum viitorul scriitor face unele dintre cele mai cunoscute zburdălnicii: fură cireșe
de la mătușa Mărioara, mere domnești și pere „sîntiliești” din grădina dascălului Ștefan Trăsnea, prinde
pupăza din tei și încearcă să o vândă la târg, etc.

La școală Bădița Vasile învestise cu drept de ”procitanie” (examinare) pe câțiva elevi atunci când lipsea
de la școală, probabil din cauza faptului că era nevoit să îndeplinească și sarcini administrative. O astfel
de responsabilitate îl transformă pe „Nic-a lui Costache” într-un mic tiran vindicativ. Monitorul, ”înaintat
la învățătură până la genunchiul broaștei” era sfădit cu Nică din cauza Smărăndiței, fiica preotului.
Incapabil să-și domine resentimentele, Nică a lui Costache înregistrează cu neascunsă satisfacție
răspunsurile eronate ale rivalului său. Înspăimântat de înmulțirea vertiginoasă a greșelilor, pe care
monitorul le însemna vesel pe o draniță (o bucată de șindrilă mai lungă) și știind că pentru fiecare va
primi un „sfânt Nicolae”, Nică fuge din clasă cu gândul să nu mai calce prin școală. A doua zi părintele
Ioan se afla în ograda lui Ștefan a Petrei: ”… s-a înțeles cu tata”, notează Creangă, ceea ce însemna că
preotul dezaprobase zelul monitorului. Amândoi discută cu tânărul, ”m-au luat cu binișorul”. Părintele îi
spune: ”…poate să te faci și tu popă aici, la biserica Sfântul Nicolai, că pentru voi mă strădui. Am o
singură fată și-oiu vede eu pre cine mi-oi alege ginere”.

Cuvintele au efect și într-un scurt timp ajunge primul din clasă. ”Și părintele mă ie la dragoste și
Smărăndița începe din când în când a mă fura cu ochiul și bădița Vasile mă pune să îi ascult pe alții și altă
făină se macină acum la moară. Nic-a lui Costache, cel răgușit, balcâz (urât la față și corp) și răutăcios nu
mai avea stăpânire asupra mea”. Nu mult după aceea un eveniment neașteptat determină închiderea
școlii. După datină, obștei sătești îi revenea datoria de a da un flăcău știutor de carte pentru slujba la
”miliția pământească” (armată). Vornicul a decis ca tânărul să fie bădița Vasile, iar hotârârea a fost luată
fără a-l consulta pe părintele Ioan. El scoate satul la repararea drumului, sub pretextul că va trece în
scurt timp pe acolo vodă Sturza în drum spre mănăstiri. Bădița Vasile de bună credință, aduce copiii să
de o mână de ajutor, ”să nu zică Vodă când va trece pe aici că satul nostru e mai leneș decât alte sate”.
Peste câteva zeci de minute învățătorul era imobilizat cu arcanul de mazili (slujbașii primăriei), legat și
trimis la Piatra Neamț, în blestemele femeilor. Era ziua de sfântul Foca, probabil la 23 iulie sau cel mai
trâziu la 22 septembrie 1847 când acest sfânt e iarăși sărbătorit.

Bădița Vasile nu s-a mai întors în sat. Mama, care ”își petrecea băiatul la Peatra, bocindu-l ca pe un
mort” decedează la scurtă vreme. După ce a căutat zadarnic alt învățător, părintele Ioan redeschide
școala cu dascălul Iordache. Alegerea a fost nefericită. La 42 de ani, învățătorul ”clămpănea de bătrân ce
era, deoarece continua să bea cu râvna de odinioară, iar în clasă zvânta elevii cu bătaia”. Din această
cauză copiii au încetat să frecventeze chilia în care imaginea bădiței Vasile era la fel de vie. Amărât,
preotul Ioan le-a încuviințat atitudinea. Nică și-a dat seama că de la Iordache nu avea nimic învățat
deoarece citea și cânta imnurile religioase la fel ca dascălul. A continuat să meargă duminica la biserică,
dând ajutor preotului cu lucruri mărunte. De Crăciun și Bobotează, împreună cu alți băieți, îl însoțea în
sat. Copiii făceau pârtie, bătătorind zăpada cu picioarele, apoi se așezau, strigând ”chiralesia” (Doamne
mântuiește) de clocotea satul, în vreme cepreotul trecea mândru printre ei spre casa gospodarului ce
aștepta cu ușa deschisă. Astfel pare să se fi scurs iarna și primăvara lui 1848. În vară epidemia de holeră
izbucnită în toată țara își face apariția și în Humulești.

Nică însoțea morții la biserică și se întorcea acasă „cu sânul încărcat de covrigi, mere turture (acre,
insuficient coapte), nuci poleite, roșcove și smochine”. Generos așa cum trebuiau să fie copiii oricărui
sătean, bunătățile le împarte cu frații și surorile. Temându-se că fiul lor s-ar putea molipsi de boală,
părinții îl trimit la Agapia, unde aveau oile. Chiar din prima noapte petrecută la stână, Nică se
îmbolnăvește. Înștiințat de ciobanul angajat, Ștefan a Petrei vine în grabă cu căruța și își aduce copilul
acasă unde îl așteptau ”doctorii” empirici ai satului. Îi freacă tot trupul cu oțet de leuștean și îl înfășoară
într-o pânză pe care era întinsă boștină fierbinte (resturi alese după cea a fost topită și solidificată ceara
de albine), amestecată cu seu. Băiatul cade într-un somn adânc și abia a doua zi „pe la toacă” ( patru
după-amiaza) se trezește sănătos!

Înainte și după episodul cu ”holera” Smaranda stăruise ca fiul ei să continue școala, ea nevrând ca
băiatul să fie mai prejos ca rudele ei. Tatăl ei, David Creangă știa carte, frații Vasile și Gheorghe urmaseră
cursurile școlii fondate la Broșteni în 1841. Cât timp Nică a stat în casa părintească, Smaranda a găsit
timp și de fiul ei. Ea inițial nu știa carte, dar învață alături de băiat, străduindu-se să fie puțin înaintea lui
pentru a-i putea explica mai bine tainele slovelor. Mama citește cu drag alături de Nică din Alexandria
(povestea vieții lui Alexandru cel Mare), o carte fie cumpărată din târg fie împrumutată de la David
Creangă.

Smaranda ajunge desoeri la conflict cu soțul din cauza viitorului băiatului. Ea dorea să-l facă preot, dar
„din partea tatei puteam să rămân cum era mai bine «Nică a lui Ștefan a Petrei», om de treabă și
gospodar din Humulești”. În prima jumătate a lui februarie 1849 are loc un eveniment care hotărște
soarta lui Nică pentru următorii ani. Sosirea cu vești a lui David Creangă schimbă părerea lui Ștefan a
Petrei. Bunicul spune că Gheorghe, fiul său, devenise diacon la biserica sfântul Dumitru din satul Plotun.
Smaranda, plină de avânt la auzul acestei vești, îi spune soțului din nou că vrea să-și vadă băiatul preot.
David Creangă abordează însă problema dintr-o perspectivă mai alrgă. Este bine ca omul să știe ”oleacă”
de carte ”nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda”, deoarece preoția are și ea multe
”năcăfale” (neajunsuri), nu e ușor de dus. Vorbele acestea vor fi fost rostite spre a arăta ginerelui că nu
ține neapărat partea fetei lui, dar și pentru a demonstra că învățătura este utila și dincolo de o eventuală
îndeletnicire practică imediată. În acest moment tatăl își dă acordul pentru ca fiul său sî înceapă un nou
drum în viață și într-o marți din februarie 1849 David Creangă pleacă împreună cu nepotul Ion Creangă

spre BROSTENI