ORGANIZAREA GENERALĂ A

CORPULUI UMAN
Organizarea corpului asigură integritatea sa, care este menţinută printr-un consum
energetic continuu, necesar învingerii entropiei.

1.1. Nivelurile de organizare ale corpului uman

În organizarea corpului uman se disting mai multe niveluri de organizare, ce îşi
sporesc complexitatea structurală şi funcţională progresiv, după cum urmează: nivel
chimic, celular, tisular, al organelor, al sistemelor de organe şi al organismului ca întreg
(figura 1.1).
În cadrul celui mai mic nivel de organizare, cel chimic, atomii se leagă între ei
formând molecule, care la rândul lor sunt organizate în structuri celulare numite organite.
Totalitatea organitelor constituie următorul nivel, celular, fundamental în organizarea
biologică, caracterizat prin proprietăţi specifice viului: reproducere, creştere, reglarea
internă a reacţiilor chimice pentru menţinerea homeostaziei. Celule de acelaşi tip formează
ţesuturi, constituindu-se astfel nivelul tisular. Ţesuturi diferite se grupează formând nivelul
organelor. Toate organele care interacţionează între ele pentru a realiza o sarcină comună
alcătuiesc un sistem de organe. Sistemele de organe interacţionează integrator formând
nivelul organismului ca întreg.
Fiecare sistem de organe îndeplineşte funcţii specifice:
- sistemul tegumentar: protecţie împotriva acţiunii factorilor externi, termoreglare,
recepţia de stimulilor externi;
- sistemul scheletic: suport şi protecţia organelor, rezervă de minerale, hematogeneză;
- sistemul muscular: asigură forma corpului, locomoţie, suport, funcţionarea inimii;
- sistemul nervos: recepţionarea şi răspunsul imediat la stimuli, coordonarea activităţii
altor sisteme;
- sistemul endocrin: modificări de lungă durată în activitatea altor sisteme de organe;
- sistemul digestiv: prelucrarea alimentelor, absorbţia nutrienţilor, mineralelor,
vitaminelor şi a apei;
- sistemul respirator: schimbul de gaze dintre mediul extern şi sânge, vorbire;
- sistemul cardio-vascular: transport intern de celule, gaze, substanţe nutritive şi
reziduale;
- sistemul imunitar: apărarea împotriva infecţiilor şi bolilor;
- sistemul urinar: eliminarea excesului de apă, săruri şi substanţe reziduale;
- sistemul de reproducere: producerea de celule sexuale şi hormoni; dezvoltarea
embrionară şi fetală.
 atomi
ţesut muscular neted
celulă musculară
netedă
molecule

A B C

inimă

vase
.

ţ.e.

ţ.m.n.

ţ.c.

organism uman sistem cardio-vascular vas de sânge

F E D

Figura 1.1. Niveluri de organizare ale corpului uman (ţ.e. = ţesut epitelial, ţ.m.n. = ţesut muscular
neted, ţ.c. = ţesut conjunctiv): A – nivel chimic, B – nivel celular, C – nivel tisular, D – nivel de
organ, E – nivel de sistem de organe, F – nivelul organismului.

1.2. Regiunile corpului uman

Cunoaşterea şi recunoaşterea externă a regiunilor corporale uşurează învăţarea

anatomiei. Multe structuri interne sunt denumite după structurile de suprafaţă
corespunzătoare, iar particularităţi exterioare ale corpului sunt utilizate ca repere pentru
localizarea structurilor interne. De exemplu, în regiunea posterioară a genunchiului, numită
poplitee, artera principală poartă denumire zonei respective, artera poplitee.
Regiunile fundamentale ale corpului sunt: axială şi apendiculară (figura 1.2).
Regiunea axială, care marchează axul principal al corpului, cuprinde capul (regiunea
cefalică), gâtul (regiunea cervicală) şi trunchiul (regiunea troncală). Trunchiul, la rândul
său este divizat în torace (regiunea toracică), abdomen (regiune abdominală), pelvis
(regiune pelviană) şi perineu (regiunea din jurul anusului şi a organelor genitale externe,
numită perineală). Regiunea apendiculară este reprezentată de cele două perechi de
membre. Fiecare din regiunile mari este divizată în regiuni mai mici, prezentate în tabelul
1.1 şi figura 1.3.
 Tabelul 1.1. Denumiri de regiuni ale corpului uman.

Regiuni Regiuni mari Regiuni mici Reper anatomic

fundamentale
Regiune Regiune cranială Craniu (Cranium)
cefalică Regiune facială Faţă (Facies)
Regiune cervicală Gât (Cervicis)
Regiune toracică Torace sau piept (Thoracis)
Regiune Regiune abdominală Abdomen (Abdomen)
axială Regiune Regiune dorsală Spate (Dorsum)
troncală Regiune lombară Şale, spate (Lumbus)
Regiune gluteală Fese, şezut (Gluteus)
Regiune pelviană Pelvis (Pelvis)
Regiune pubiană Genitale (Pubis)
Regiune perineală Perineu (Perineos)
Regiuni Regiune axilară Axilă (Axilla)
de legătură Regiune inghinală Stinghie, vintre (Inguen)
Regiune acromială Umăr (Acromion)
Regiune brahială Braţ (Brachium)
Regiune olecranială Olecran sau cot (Olecranon)
Regiune Regiune antebrahială Antebraţ (Antebrachium)
membru Regiune carpală Încheietura mâinii (Carpus)
superior Regiune palmară Palmă (Palma)
Regiune digitală Degete (Digitis)
Regiune Regiunea mâinii Mâna (Manus)
apendiculară Regiune femurală Coapsă ( Femur)
Regiune patelară Rotulă (Patella)
Regiune poplitee Partea posterioară a genunchiului (Popliteus)
Regiune crurală Partea anterioară a gambei (Crus)
Regiune Regiune surală Partea posterioară a gambei (Sura)
membru Regiune tarsală Gleznă (Tarsus)
inferior Regiunea piciorului Picior (Pes)
Regiune digitală Degete (Digitis)
Regiune plantară Talpă (Planta)

cap

gât

torace regiune
axială
abdomen trunchi

pelvis

regiune apendiculară

Figura 1.2. Regiunile fundamentale ale corpului uman.

 reg. facială
reg. cranială
reg. toracică

reg. reg. cervicală

axilară reg. acromială
reg.
brahială reg. dorsală
reg.
abdominală reg.
reg. olecranială
pelviană reg.
antebrahială reg. lombară
reg.
carpală reg. inghinală

mână reg. pubiană reg. gluteală

reg. reg. femurală

palmară reg. perineală
reg. reg. patelară
digitală reg. poplitee
reg. crurală
reg. surală

reg. tarsală
picior
A reg. digitală
B
reg. plantară

Figura 1.3. Regiuni ale corpului uman: A – faţa anterioară; B – faţa posterioară.

1.3. Cavităţile şi membranele corpului

Cavităţile corpului sunt spaţii interne care adăpostesc organe. Peretele unei cavităţi
susţine şi protejează organele moi. Există două cavităţi mari în corpul uman: dorsală
(conţine sistemul nervos central) şi ventrală (conţine organele toracice şi abdomino-
pelviene).
Cavitatea dorsală a corpului este subdivizată în două cavităţi: cranială şi spinală
(figura 1.4). Cavitatea cranială conţine encefalul şi este delimitată de oasele cutiei
craniene. Cavitatea spinală conţine măduva spinării şi este reprezentată de canalul
vertebral.
Cavitatea ventrală a corpului, numită şi celom, este spaţiul din partea anterioară a
trunchiului (figura 1.4). Prin muşchiul diafragm aceasta este împărţită în două
compartimente: toracic şi abdomino-pelvian, care la rândul lor sunt subdivizate în cavităţi
individuale pentru organe. Cavitatea toracică conţine inima şi alte organe ale sistemului
circulator, plămânii, traheea, esofagul, timusul. În cavitatea abdomino-pelviană sunt
adăpostite pe de o parte organele abdominale (ficat, pancreas, splină, stomac, rinichi,
intestin ş.a.), iar inferior cele pelviene (porţiunea terminală a tractusului digestiv, vezica
urinară, organele de reproducere). Peretele celomic este constituit dintr-o dublă membrană:
seroasa internă sau viscerală şi seroasa externă sau parietală. Între cele două membrane se
află un strat de lichid seros. Repliuri ale membranei seroase delimitează separat organe
toracice (pericard – pentru inimă, pleure – pentru cei doi plămâni, mediastin superior –
pentru trahee, esofag, vase mari) şi abdomino-pelviene (peritoneu).

mediastin
cavitate superior
cranială
cavitate
cavitate pulmonară
toracică

cavitate
cardiacă
(mediastin
diafragm
cavitate inferior)
spinală
cavitate
abdomino-
pelviană
cavitate
dorsală

cavitate ventrală

A B
Figura 1.4. Cavităţi ale corpului uman: A – vedere laterală; B – vedere anterioară.

1.4. Termeni anatomici

Într-o descriere anatomică se folosesc diferiţi termeni specifici. Unii dintre ei, mai
frecvent utilizaţi, sunt explicaţi mai jos.

Termeni de direcţie şi de localizare (figura 1.5):

- ventral, anterior = spre faţa corpului sau a unei părţi din corp;
- dorsal, posterior = spre spatele corpului sau a unei părţi din corp;
- cranial, superior, cefalic = spre extremitatea cefalică;
- caudal, inferior = opus extremităţii cefalice;
- medial = apropiat de linia mijlocie a corpului;
- lateral = depărtat de linia medială a corpului;
- superficial (extern, periferic) = pe sau aproape de suprafaţă;
- profund (intern, central) = depărtat de suprafaţă;
- proximal = apropiat de originea părţii;
- distal = depărtat de originea părţii;
- parietal = referitor la peretele unei cavităţi;
- visceral = referitor la organele dintr-o cavitate.

Denumiri de planuri sau secţiuni (figura 1.6):

- sagital = planul longitudinal care trece din faţă în spate, divizând verticala
corpului în două porţiuni laterale (dreaptă şi stângă);
 - mediosagital = planul sagital care trece chiar prin linia mijlocie a corpului (în
acest caz, celelalte planuri, paralele planului mediosagital, sunt denumite
parasagitale);
- frontal = planul longitudinal care trece prin laturile corpului, împărţindu-l în
două porţiuni, anterioară şi posterioară;
- transversal = planul care divide corpul sau organul în două porţiuni (superioară
şi inferioară).

Denumiri de mişcări:
- flexie = închiderea unghiului dintre două axe;
- extensie = mărirea unghiului dintre două axe;
- abducere = depărtarea unui segment de la un ax sagital dat;
- adducere = apropierea unui segment de un ax sagital dat;
- protracţie = ducerea spre înainte a unui segment;
- retracţie = ducerea spre înapoi a unui segment;
- pronaţie = rotirea medială a unui segment în raport cu axul său lung;
- supinaţie = rotirea laterală a unui segment în raport cu axul său lung.

Superior (cranial)

Plan frontal
Plan sagital

Dorsal Ventral
(posterior) (anterior)

Plan
transversal

Inferior (caudal)

Figura 1.5. Direcţii şi localizări. Figura 1.6. Planuri şi secţiuni.

 SISTEMUL TEGUMENTAR
Sistemul tegumentar (latinescul tegumentum = care acoperă, înveleşte) cuprinde pielea şi
producţiile ei (glande, fire de păr, unghii). Tegumentul (figura 1) este interpus între mediul intern
şi cel extern, având multiple funcţii: cognitivă (graţie receptorilor săi), termoreglare şi excreţie,
sinteză de previtamine, rezervă adipoasă, manifestare a alergiilor şi infecţiilor.
Tegumentul se întinde pe toată periferia corpului, iar la nivelul deschiderilor naturale el
se continuă în interiorul acestora cu mucoasele respective.

1. Pielea
Grosimea pielii variază în funcţie de individ şi de regiunea corporală, fiind foarte subţire
(0,2 mm) pe pleoape, de exemplu, şi foarte groasă la nivelul palmelor, tălpilor (3 mm), precum şi
în regiunea nucală (4 mm).

1.1. Morfologia externă sunt temporare, cu timpul însă aceste pliuri

La exterior, pielea prezintă diferite
elemente morfologice: proeminenţe, creste,
cute, orificii.
Proeminenţele pot fi permanente,
corespunzând papilelor dermice, sau
temporare, fiind determinate de proiectarea
în afară a foliculilor piloşi sub influenţa
frigului sau ca urmare a unei emoţii.
Crestele papilare corespund
crestelor dermice papilare, care apar mai
pronunţate pe feţele palmare şi plantare, şi
mai reduse la nivelul buzelor, scrotului;
aceste linii proeminente apar mai mult sau
mai puţin curbate.
Ridurile sau cutele pot fi
denumite, după modul lor de formare, astfel:
- cute interpapilare, care separă unele de
altele rândurile de papile;
- pliuri musculare, se produc pe porţiunile
tegumentului pe care se inseră muşchii (de
exemplu pe frunte, faţă), direcţia lor fiind
perpendiculară pe cea a fibrelor musculare
(rezultă în urma contracţiei acestora); iniţial
devin permanente;
- pliurile articulare sau de locomoţie, date de
mişcările executate (unele pe altele) de
diferite pârghii scheletice; aceste pliuri sunt
în dreptul articulaţiilor, având de obicei
poziţii fixe, ca de exemplu cele de pe faţa
anterioară a cotului, a încheieturii mâinii,
pliurile de pe faţa palmară;
- pliurile senile (de bătrâneţe), determinate
de dispariţia progresivă a grăsimii
subcutanate, astfel încât pielea
nemaiputându-se retracta (intervine şi
scăderea elasticităţii) are o suprafaţă mai
mare decât suprafaţa pe care trebuie să o
acopere şi va forma cute.
Orificiile care străbat suprafaţa
pielii sunt numeroase, având forme şi
dimensiuni diferite; ele aparţin de:
- firele de păr;
- glandele tegumentare (în special
sudoripare), prin care se scurge secreţia lor.
 corpuscul Meissner
tulpina părului

papile dermice pătură epidermică

cornoasă

pătura vie
terminaţii epidermică
nervoase libere
strat dermic
papilar
glandă sebacee

muşchi erector strat dermic

reticular
folicul pilos
glandă
rădăcina părului sudoripară
ecrină

vase sanguine
hipodermă

plex senzitiv
corpuscul Pacini

Figura 1. Secţiune prin tegument.

1.2. Structura pielii doar patru. Descrierea straturilor epidermice

Pielea este formată din epidermă şi
dermă, la care se adaugă formaţiunea
subcutanată, prin care se realizează aderarea
tegumentului la organele subiacente.
A. Epiderma este pătura
superficială, nevascularizată, de natură
epitelială (este un epiteliu stratificat,
pavimentos cornificat). Grosimea epidermei
variază mult, în majoritatea regiunilor
corpului fiind de 0,05-0,1 mm, iar la nivelul
palmelor şi tălpilor de 0,6-1,5 mm.
Epiderma se află într-o continuă
transformare care se desfăşoară de la stratul
bazal spre suprafaţă, unde celulele
cheratinizate se exfoliază, noile celule de
înlocuire fiind date de stratul germinativ
profund. Stratificarea epidermei este
variabilă, încât la nivelul pielii groase, se pot
identifica cinci straturi, iar în cea subţire
respectă succesiunea lor de la bază spre
suprafaţa apicală, cum apare şi pe secţiunea
transversală ilustrată în figura 2.
Stratul bazal, numit şi
germinativ, este constituit dintr-un singur
rând de celule strâns ataşate de membrana
bazală. La nivelul acestui strat există mai
multe tipuri de celule:
- celule stem, cu intensă activitate mitotică,
asigurând formarea celulelor care vor face
parte din straturile mai superficiale;
- melanocite (10-15% dintre celulele
stratului bazal), care produc pigmentul
melanic, granulele de melanină fiind
transferate din prelungirile melanocitelor în
cheratinocitele învecinate (melanina apără
nucleii celulelor de razele UV);
- celule Merkel de formă hemisferică, mai
rare, fiecare fiind intim asociată cu câte o
terminaţie nervoasă senzitivă sub formă de
disc, funcţionând împreună ca receptori
tactili (discurile Merkel).
Stratul spinos, destul de gros,
conţine celule numite cheratinocite, cu o
activitate mitotică mai slabă decât în stratul
inferior şi care conţin mănunchiuri de
tonofilamente (cu o proteină rezistentă la
tensiune, numită precheratină). Denumirea
stratului este dată de observarea unor
prelungiri de forma spinilor, care nu sunt
însă decât artefacte apărute după prepararea
ţesutului datorită prezenţei unui număr mare
de desmozomi ataşaţi la tonofibrilele
citoscheletului. Printre cheratinocitele
stratului spinos apar împrăştiate şi celule
Langerhans, cu multe prelungiri care le
conferă forma stelată. Celulele Langerhans
fac parte din sistemul imunitar, fiind
considerate macrofage. Ele împiedică
antigenii să invadeze epiderma, preluându-i
prin endocitoză, apoi părăsesc pielea
ajungând în vecinătatea unui nodul limfatic,
unde "predau" antigenii celulelor numite
limfocite T (care atacă toate celulele străine
care poartă antigen).
Stratul granular este constituit
din trei-cinci rânduri de cheratinocite
aplatizate, cu un conţinut ridicat de
tonofilamente şi două categorii de granule:
de cheratohialină (care ajută la formarea
cheratinei în stratul superior) şi lamelare
(conţin un glicolipid impermeabil pentru
apă, care va fi secretat în mediul extracelular
constituind factorul principal de scădere a
permeabilităţii epidermice pentru apă). In
acest strat, membrana plasmatică a
cheratinocitelor se îngroaşă, fiind mai
rezistentă la distrugere.
Stratul lucid, numit şi zonă de
tranziţie, apare numai în structura pielii
groase. El constă în câteva rânduri de
cheratinocite turtite şi moarte, identice ca
structură cu cele de la baza stratului cornos.
Stratul cornos este stratul extern
şi cel mai gros din structura epidermei. El
conţine cheratinocite moarte, turtite, pline cu
cheratină (nucleul şi organitele fiind
dezintegrate în urma morţii celulare), care se
mai numesc şi celule cornificate.
Cheratina este constituită din
tonofilamente incluse într-un "clei" din
granulele de cheratohialină. Atât cheratina
cât şi membrana plasmatică îngroşată a
cheratinocitelor din acest strat protejează
pielea de abraziune şi penetrare. In plus
glicolipidul acumulat între celule păstrează
acest strat impermeabil pentru apă.
strat
cornos
strat
lucid
strat
granular
strat
spinos
strat
germinativ
dermă
Figura 2. Secţiune transversală prin
epidermă.
B. Derma
Derma este pătura de natură
conjunctivă situată sub epidermă, conţinând
ca celule – fibroblaste/fibrocite, macrofage,
mastocite, leucocite, iar ca fibre - pe cele
colagene, elastice şi reticulare. Fibrele
colagene ale dermei determină tăria
(rezistenţa) pielii, iar fibrele elastice
imprimă distensibilitatea şi elasticitatea.
Partea profundă a dermei este responsabilă
de formarea pliurilor de la suprafaţa pielii, şi
care au fost descrise anterior. Derma este
bogată în terminaţii nervoase, vase sanguine;
de asemenea, ea găzduieşte foliculi piloşi,
glande sudoripare şi sebacee. Bogata
vascularizaţie a dermei, care poate conţine
5% din tot sângele corpului, asigură nu
numai hrănirea sa şi a epidermei, ci şi
termoreglarea. Derma prezintă două straturi:
papilar şi reticular.
Stratul papilar, de contact cu
epiderma, este un ţesut conjunctiv areolar,
cu numeroase proeminenţe apicale numite
papile dermice. La nivelul palmelor şi
tălpilor, papilele apar înşiruite constituind
crestele dermice care determină formarea
crestelor epidermice, a căror ordonare este
determinată genetic; porii glandelor
sudoripare se deschid de-a lungul acestor
creste epidermice, încât la atingerea lor se
pot obţine amprentele.
Stratul reticular este un ţesut
conjunctiv mai dens, în care mănunchiuri de
fibre de colagen formează o reţea
(reticulum), multe dintre ele având o
orientare paralelă cu suprafaţa pielii.
Porţiunile mai puţin dense dintre
mănunchiurile de colagen constituie aşa
numitele linii de tensiune sau de clivaj ale
pielii; aceste linii se întind longitudinal în
pielea membrelor, capului şi circular în jurul
gâtului şi trunchiului.
C. Formaţiunile subcutanate
Derma este ataşată de structurile
subiacente printr-un strat de ţesut conjunctiv
areolar, numit ţesut subcutanat sau fascie
superficială. În unele părţi ale corpului,
stratul subcutanat conţine în areolele sale
celule adipoase, el numindu-se hipoderm.
Hipodermul ancorează uşor pielea de
structurile subiacente şi intervine în
termoreglare, prin grăsimea stocată.
În alte zone, unde pielea acoperă
proeminenţe ale scheletului, în ţesutul
subcutanat se formează cavităţi spaţioase
care să favorizeze alunecarea pielii pe stratul
subiacent. În acest caz, fascia superficială se
alungeşte, se subţiază, reţeaua ei se rarefiază
până la dispariţie, rămânând o singură
cavitate, numită bursă subcutanată.
1.3. Caracteristici fizice ale pielii
Rezistenţa este dată, în principal,
de fibrele colagene şi elastice din derm,
precum şi de adezivitatea intercelulară de la
nivelul epidermei. Experimental s-a
constatat că o fâşie de piele măsurând 2 mm
lăţime şi 3 mm grosime poate suporta 2 kg.
Culoarea pielii este dată, în
principal, de melanină, dar contribuie de
asemenea alţi doi pigmenţi: carotenul şi
hemoglobina. Melanina (pigmentul melanic)
rezultă din activitatea secretorie a
melanocitelor. Sinteza ei are loc în organite
citoplasmatice, numite melanozomi care,
ulterior, sunt transferaţi prin prelungirile
celulare în citoplasma cheratinocitelor, cele
două tipuri celulare constituind o unitate
funcţională, unitatea epidermică a
melanizării. Există mai multe varietăţi de
melanină, de la galbenă la roşiatică, brună şi
neagră. Carotenul este un pigment galben-
orange, care tinde să se acumuleze în stratul
cornos al epidermei şi în grăsimea
hipodermului. Hemoglobina oxigenată din
capilarele dermei dă o tentă roz pielii, aşa
cum se întâmplă în cazul caucazienilor care
au puţină melanină şi, prin urmare, epiderma
aproape transparentă.
Patologic, pot fi implicaţi pigmenţii
biliari (produşi ai ficatului, resorbiţi de
sânge), care dau pielii o tentă gălbuie,
icterică. De asemenea, în afecţiuni cardiace
sau respiratorii, când hemoglobina este
săracă în oxigen, pielea apare violacee, adică
cianotică.
 2. Producţiile pielii
Producţiile pielii la om sunt generate numai de epidermă, unele din ele fiind moi
(glandele tegumentare), iar altele tari, cornificate (fanerele).
2.1. Glandele tegumentare
Există două tipuri de glande
tegumentare (deosebite atât din punct de
vedere anatomic, cât şi funcţional):
sudoripare şi sebacee.
A. Glandele sudoripare sunt foarte
numeroase, răspândite pe toată suprafaţa
corpului (în medie 25-38/mm2). Sunt
structuri monoptihe (un singur strat de
celulele secretorii, înconjurat la exterior de
celule mioepiteliale), tubulare, cu sau fără
glomerul. Există două tipuri de glande
sudoripare: ecrine şi apocrine.
La om, glandele sudoripare ecrine
sunt cele mai numeroase şi aproximativ
uniform răspândite pe suprafaţa corpului
(mai multe la nivelul palmelor, tălpilor, a
frunţii). Nu au nici o legătură cu foliculii
piloşi (figura 1). Ele au o secreţie merocrină
(produsul de secreţie, numit transpiraţie ori
sudoare, este eliminat fără afectarea celulei
secretorii), apoasă, clară, conţinând 90%
apă, unele săruri şi urme de reziduuri
metabolice (uree, amoniac, acid uric).
Sudoarea este foarte importantă în
termoreglare (termoliză prin evaporarea
transpiraţiei), secreţia fiind controlată de
sistemul nervos (poate fi influenţată de
factori emoţionali ori fizici - precum
temperatura). Porţiunea secretorie a glandei
Figura 3. Secţiune transversală prin glomerul de glandă sudoripară ecrină.
este glomerulară, situată în dermul profund
(figura 3), iar canalul excretor străbate
pielea, deschizându-se la suprafaţa ei.
Glandele sudoripare apocrine au
porţiunea secretorie mai largă şi, de regulă,
fără glomerul (figura 4). Prezintă, cel puţin
în primele etape ale dezvoltării lor, legături
cu foliculii piloşi. Sunt răspândite neuniform
pe suprafaţa corpului: la nivelul regiunilor
axilare, anală şi genitală. Secreţia acestor
glande este holomerocrină (produsul de
secreţie este eliminat prin distrugerea polului
apical al celulei secretoare), de consistenţă
vâscoasă datorită grăsimilor şi proteinelor
conţinute pe lângă componenţa de bază a
sudorii. Prin descompunerea moleculelor
organice (în special proteice) de către
bacteriile de pe suprafaţa pielii, apare
mirosul caracteristic fiecărui individ.
Există o serie de glande sudoripare
apocrine modificate: glandele ceruminoase,
glandele lui Moll, glandele mamare.
Glandele ceruminoase, cu o alcătuire
tubulară ramificată, aparţin conductului
auditiv extern, secretând cerumenul.
Glandele lui Moll au un aspect de ampulă,
fiind dispuse în pielea pleoapelor. Glandele
mamare sunt puternic modificate pentru
secreţia laptelui.
celule
glandulare
lumen
celule
mioepiteliale
 fir de păr
celulă
mioepitelială
duct

lumen

celule
glandulare
porţiune secretorie

a. b.

Figura 4. Glandă sudoripară apocrină: a. morfologie, b. secţiune transversală prin porţiune

secretorie.

B. Glandele sebacee sunt poliptihe Sebumul conţine grăsimi, colesterol,

(celulele secretorii dispuse pe mai multe
straturi, la bază existând un strat
germinativ), acinoase simple sau compuse,
anexate firelor de păr (figura 5). Sunt mai
puţin numeroase decât glandele sudoripare,
dar se întâlnesc pe aproape toată suprafaţa
corpului, exceptând regiunile palmelor şi
tălpilor (lipsite de păr). Secreţia lor, numită
sebum, este holocrină (celulele secretorii se
distrug pentru eliberarea produsului lor).
albumină, săruri organice şi resturi de celule.
El lubrefiază părul şi pielea, protejându-le de
uscăciune. Secreţia glandelor sebacee este
controlată hormonal.
Glande sebacee modificate sunt
glandele Meibomius, de la nivelul
pleoapelor. Ele şi-au pierdut legătura cu firul
de păr, deschizându-se liber la suprafaţa
pielii.

foliculul
firului de păr

celule
secretorii

celule stem

Figura 5. Secţiune longitudinală prin glandă sebacee.

 2.2. Firul de păr
Părul este o formaţiune tegumentară
caracteristică mamiferelor, apărută printr-o
înfundare şi diferenţiere epidermică. Firele
de păr sunt filiforme, flexibile, răspândite pe
toată suprafaţa corpului, exceptând palmele,
tălpile, mameloanele, părţi din organele
genitale externe (de exemplu capul
penisului). Dezvoltaţi inegal pe suprafaţa
corpului uman, perii pot fi grupaţi în: perii
scalpului (protecţie pentru cap împotriva
insolaţiei sau a temperaturilor scăzute), ai
feţei (barba), ai organelor genitale, axilari,
perii anexaţi organelor de simţ (gene,
sprâncene, perii de la intrarea în nări, cei din
conductul auditiv extern), perii suprafeţei
cutanate generale (pentru sensibilitatea
tactilă a pielii). Firele de păr pot fi
repartizate diferit: rare şi izolate (pe
suprafaţa cutanată generală), frecvente şi
grupate câte 2-3-4, în special pe cap.
Firul de păr este alcătuit din rădăcină
şi tulpină (figura 1). Rădăcina este porţiunea
cuprinsă în piele, cu două componente: tija
şi foliculul pilos (figura 6.).
Tija firului de păr iese la suprafaţa
pielii constituind, la exterior, tulpina. Tija
este structurată în trei pături concentrice de
celule cheratinizate: măduva, scoarţa şi
cuticula. Măduva, situată central, este
constituită din celule mari şi spaţii cu aer; în
firele subţiri măduva lipseşte. Scoarţa
înconjoară măduva şi constă din câteva
straturi de celule aplatizate. Pătura externă,
cuticula, este cea mai cheratinizată din
structura firului de păr, având un singur strat
de celule imbricate. Pigmentul părului este
produs de melanocitele situate în stratul
bazal al bulbului, fiind transferat apoi în
celulele tijei. Există două tipuri de melanină
(neagră-brună şi galben-ruginie), din
combinarea cărora, în diferite proporţii, apar
toate culorile de păr - negru, brun, roşu şi
blond. Incărunţirea părului se datorează
scăderii producţiei de melanină şi înlocuirii
ei cu bule de aer.
Foliculul pilos este constituit din
bulb şi teci (figura 6). Bulbul pilos, situat la
capătul profund al rădăcinii, conţine celule
epidermice vii, care asigură creşterea firului
de păr – atât a tijei cât şi a tecilor epiteliale.
Hrănirea celulelor cuprinse în bulb,
numite şi celule matriciale, este asigurată de
către papila dermică din axul bulbului.
Celulele matriciale ale bulbului pilos provin
din activitatea unor celule stem.
Tecile foliculului constituie peretele
folicului. Există două teci principale: una
epitelială (spre tijă), de origine epidermică şi
alta conjunctivă (spre exterior), derivată din
dermă. Teaca epitelială prezintă, la rândul
său, o diferenţiere în: teaca epitelială internă
(cu celulele dinspre tijă imbricate în sens
invers faţă de cuticulă) şi teaca epitelială
externă, în directă continuitate cu partea vie
a epidermei.
 măduvă

scoarţă tija firului

de păr
cuticulă

teacă epitelială internă

bulb
perete
teacă epitelială externă folicular
teacă conjunctivă

strat bazal

melanocit
papila dermică

Figura 6. Secţiune longitudinală prin partea profundă a rădăcinii firului de păr.

2.3. Unghia Corpul este porţiunea vizibilă a

Unghiile protejează partea dorsală a
extremităţii degetelor. Unghia este alcătuită
dintr-o porţiune dorsală dură, numită lamă şi
alta ventrală, tot cornoasă, dar mai moale,
vestigială la om şi numită hiponichium
(talpa) (figura 7). Lama este constituită din
celule cheratinizate (solzoase), intim unite
între ele, care nu se descoamează. Lama
prezintă o rădăcină (înfundată în piele) şi un
corp (partea vizibilă).
Rădăcina este partea mai moale,
flexibilă şi elastică. Celulele epiteliale vii de
la nivelul rădăcinii constituie matricea, care
asigură creşterea în lungime a lamei unghiei.
lamei, la care se pot deosebi două feţe: cea
superficială, convexă, de culoare roz
(datorită bogatei vascularizări a dermei
subiacente), cu o zonă semilunară albă,
numită lunulă, la capătul proximal; faţa
profundă, puternic aderentă la dermă,
corespunzătoare păturii vii (interne)
epidermice şi numită patul unghiei.
Marginile proximo-laterale ale lamei unghiei
sunt acoperite de un repliu tegumentar (pliul
unghial) care formează un chenar cornificat,
numit eponichium.

eponichium lamă

rădăcină
hiponichium

falangă

Figura 7. Structura unghiei (secţiune sagitală).

 SISTEMUL SCHELETIC
Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură
protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii
scheletici. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie sau
corp uscat. Scheletul uman adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase, şi
câteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor (figura 1).

1. Cartilajele
cartilaj
auricular cartilaj nazal Scheletul omului adult conţine un
număr relativ redus de cartilaje, situate în
regiunile care necesită o elasticitate mai
mare. O piesă de cartilaj scheletic este
delimitată de pericondru (un strat
conjunctiv bogat în fibre; cu rol de
cartilaje
costale
protecţie, nutriţie şi reparaţie), este lipsită
de terminaţii nervoase şi vase de sânge.
Din punct de vedere histologic, cartilajele
scheletice pot fi hialine, elastice sau
fibroase.
Cartilajele hialine sunt cele mai
frecvente, îndeplinesc rol de suport
flexibil, având aspectul de sticlă acoperită
de gheaţă (chiciură). Din această categorie
fac parte: cartilajele articulare, costale şi
discuri simfiză cartilaje nazale.
intervertebrale pubiană articulare Cartilajele elastice seamănă cu cele
de tip hialin, având însă o flexibilitate mai
sporită, datorită conţinutului mare de fibre
elastice. Sunt reprezentate de cartilajele
urechii externe (cele care susţin
pavilioanele auriculare).
Cartilajele fibroase sunt puternic
compresibile şi au rezistenţă mare la
rupere. De natură fibrocartilaginoasă sunt
discurile intervertebrale (interpuse între
corpii vertebrali), meniscurile (la nivelul
articulaţiei genunchiului), simfiza pubiană.

Figura 1. Cartilaje ale scheletului uman.

 2. Oasele: caracteristici anatomice
Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. În structura
lor predomină ţesutul osos, dar ele mai conţin şi alte tipuri de ţesuturi, precum cel nervos în
nervii săi, ţesut sanguin în vasele de sânge, cartilaje pe suprafeţele articulare etc.
Funcţiile oaselor sunt multiple: suportă greutatea corpului (bine adaptate acestei funcţii
sunt oasele membrelor inferioare, inclusiv centurile pelviene); protejează organe vitale (cutia
craniană adăposteşte creierul, coloana vertebrală - măduva spinării, iar cuşca toracică - inima,
plămânii); constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică care asigură mişcarea
corpului şi a părţilor sale; constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi
eliberate în circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie; hematopoieza
(formarea celulelor sanguine) este asigurată de măduva roşie a oaselor.

2.1. Morfologia oaselor Oasele scurte au o formă

A. Forma oaselor
Oasele corpului uman au forme şi
dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un
indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. Având
în vedere raportul dintre cele trei
dimensiuni, se deosebesc oase: lungi, late,
scurte, neregulate.
Oasele lungi, la care predomină
lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp
alungit, numit diafiză, şi două extremităţi
mai voluminoase, numite epifize. Limita
dintre diafiză şi epifiză se numeşte metafiză
(la acest nivel este discul cartilaginos de
creştere). Oasele lungi intră în alcătuirea
scheletului apendicular, prin intermediul lor
realizându-se mişcări rapide şi de
amplitudine mare.
Oasele late au două din cele trei
dimensiuni aproape egale (grosimea este
mai mică decât lungimea şi lăţimea). Osul
lat prezintă două feţe şi mai multe margini;
el participă la alcătuirea cutiilor de protecţie
(cutia craniană, cea toracică) sau realizează
suporturi foarte stabile (bazinul) ori oferă o
suprafaţă mare pentru inserţia musculară
(omoplatul).
aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni
aproape egale. Ele alcătuiesc unităţi
funcţionale mobile şi rezistente care pot
executa mişcări complexe şi fine
(carpienele) sau suportă greutatea corpului
(tarsienele).
Oasele neregulate au forme variate,
care nu pot fi încadrate în categoria celor
prezentate anterior, aşa cum sunt vertebrele,
mandibula.
Pe lângă oasele tipice (canonice)
există şi oase supranumerare, dezvoltate la
nivelul unei articulaţii, în grosimea unui
tendon. Aceste oase poartă numele de oase
sesamoide - de exemplu osul pisiform,
rotula, oasele vormiene.
B. Relieful extern
Oasele prezintă pe suprafaţa lor
externă diferite tipuri de proeminenţe,
depresiuni şi deschideri, care asigură
ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajută la
formarea articulaţiilor, asigură pătrunderea
vaselor sanguine şi a nervilor. În tabelul 1
sunt cuprinse elemente de relief osos.
 Tabelul 1. Elemente de relief extern osos.

DENUMIRE DESCRIERE ROL

tuberozitate proeminenţă de mărime medie, rugoasă
creastă linie proeminentă îngustă constituie
trohanter proeminenţă de formă neregulată suprafeţe
linie linie îngustă, mai puţin proeminentă decât de ataşare
creasta pentru
tubercul mică proeminenţă rotunjită muşchi
Proeminenţe epicondil suprafaţă înălţată deasupra unui condil şi ligamente
osoase spină expansiune ascuţită, subţire
proces orice proeminenţă osoasă
cap expansiune osoasă a unei epifize, susţinută de un
gât îngust
faţetă suprafaţă articulară aproape plată, netedă ajută la
condil proces articular rotunjit formarea
trohlee proces articular de forma unui scripete articulaţilor
ramus expansiunea unui os care face un unghi cu restul
structurii
meat cale de pasaj, de forma unui canal
sinus cavitate în os, cu aer, tapisată cu o mucoasă asigură
Depresiuni şi fosă depresiune osoasă puţin adâncă, adesea pătrunderea
deschideri apropiată de articulaţie vaselor
osoase şanţ brazdă sanguine şi a
fisură deschidere îngustă, ca o despicătură nervilor
foramen deschidere rotundă sau ovală într-un os

2.2. Structura oaselor fibros şi altul profund care conţine celule

Structura oaselor variază în funcţie
de forma lor.
A. Structura osului lung
Secţiunea longitudinală a unui os
lung arată că structura diafizei diferă de cea
a epifizei (figura 2.a). În axul diafizei se află
un canal medular, ocupat de măduvă osoasă.
Peretele diafizar, format în cea mai mare
parte din ţesut osos compact (p. 25), este
mărginit spre interior de o membrană
epiteliformă numită endost (conţine
osteoblaste, osteoclaste, celule
osteoprogenitoare), iar spre exterior de o
formaţiune conjunctivă, numită periost
(figura 2.b). Endostul acoperă toate
trabeculele osului spongios (se află în
cantitate minimă pe faţa internă a peretelui
diafizar), ca şi canalele centrale ale
osteoanelor. Periostul înveleşte suprafaţa
întregului os, cu excepţia zonelor articulare,
unde se găseşte cartilaj articular. Membrana
periostală prezintă două straturi: unul
superficial, reprezentat de ţesut conjunctiv
osoase – osteoblaste, osteoclaste. Periostul
este bine inervat şi vascularizat; el este
ancorat prin mănunchiuri de fibre de
colagen numite fibre Sharpey, care pornesc
de la periost şi pătrund în ţesutul osos. In
punctele de inserţie a tendoanelor şi
ligamentelor, fibrele Sharpey sunt foarte
dense. La nivelul epifizei predomină ţesutul
osos spongios, cel compact formând doar un
strat subţire la suprafaţă. Alveolele osului
spongios conţin măduvă roşie.
B. Structura osului lat, scurt sau
neregulat
Oasele late, scurte şi neregulate au o
structură asemănătoare (figura 2.c). Un
astfel de os prezintă la exterior un strat de os
compact (învelit la exterior de periost).
Interiorul osului este ocupat de o masă de
ţesut spongios, numită diploë (trabeculele
sale sunt acoperite de endost), care conţine
în alveolele sale măduvă roşie.
 Măduva osoasă. Oasele conţin în
cavităţile lor interne (canalul medular,
alveolele osului spongios) măduvă osoasă.
Măduva osoasă este o formă de ţesut
conjunctiv, fiind vascularizat şi inervat.
Culoarea, structura şi funcţia măduvei
osoase variază cu vârsta, ea prezentându-se
ca: măduvă roşie, măduvă galbenă şi
măduvă cenuşie. Măduva roşie se află în
toate oasele tinere (de făt şi de copil),
precum şi la adult - în oase late, scurte,
neregulate (vertebre, stern, coaste, coxale,
oasele bazei craniului), în epifizele oaselor
lungi. Ea are rol hematopoietic, dar în
perioada de dezvoltare a osului participă şi
la osteogeneză. Măduva galbenă, bogată în
cartilaj de
articulatie
epifiză periost
proximala
metafiză os spongios
os compact
diafiză
canal medular
epifiză
distală
a.
Figura 2. Structura osului: a. os lung; b. perete diafizar; c. os lat.
celule adipoase (care-i dau culoarea
galbenă), se găseşte în diafizele oaselor
lungi la adult. Ea rezultă din transformarea
măduvei roşii. Măduva cenuşie se întâlneşte
în oasele bătrânilor, fiind formată mai ales
din ţesut conjunctiv cu rol de umplutură.
Vascularizaţia şi inervaţia oaselor.
Vasele de sânge pătrund în os prin orificii
(găuri) nutritive. In cazul unui os lung,
diafiza prezintă o arteră şi o venă nutritivă;
artera nutritivă se ramifică pentru periost,
canale Havers, os spongios, canal medular.
Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o
venă epifizară, similare celor diafizare.
Inervaţia oaselor este bogată, nervii
însoţind de obicei traiectul vaselor sanguine.
os compact
endost
strat celular periost
strat fibros
os spongios
b.
os spongios
os compact
c.
 2.3. Creşterea şi remodelarea
oaselor
Ţesutul osos alcătuieşte cea mai
mare parte a scheletului, şi care în faza lui
finală de dezvoltare este bine adaptat
funcţiilor acestuia datorită vascularizării şi
rezistenţei sporite. Osul este unul dintre cele
mai dinamice ţesuturi ale corpului,
prezentând procese de creştere, remodelare
şi refacere.
A. Creşterea postnatală a oaselor
În perioada copilăriei şi adolescenţei,
oasele cresc în lungime şi grosime.
Creşterea în lungime este prezentă
la oasele lungi, dar şi la alte oase, precum
omoplatul, coxalul, corpii vertebrali, fiind
asigurată de discurile cartilaginoase de
creştere (creştere interstiţială, care asigură
alungirea). Spre sfârşitul adolescenţei (circa
18 ani la fete şi 21 ani la băieţi), discurile de
creştere se închid (condroblastele se divid
tot mai rar şi discul cartilaginos se subţiază
tot mai mult, fiind înlocuit de ţesut osos).
Creşterea în grosime apare la toate
tipurile de oase, ea realizându-se prin
adăugare de ţesut osos la suprafaţă (creştere
apoziţională). În acest caz, osteoblastele din
periost adaugă ţesut osos la suprafaţa osului,
în timp ce osteoclastele din endost
îndepărtează (elimină) osul de pe suprafaţa
internă a peretelui osos. Aceste două
procese, de geneză şi de distrugere osoasă,
au loc cu aproximativ acelaşi ritm, încât
grosimea peretelui osos se modifică
proporţional cu diametrul osului.
B. Remodelarea osoasă
În schelet, inclusiv cel adult, ca
urmare a nevoilor de adaptare permanentă a
oaselor la solicitările mecanice principale,
are loc remodelarea osoasă prin procese de
depunere şi de resorbţie osoasă. De
asemenea, prin remodelarea osoasă continuă
se asigură menţinea constantă a
concentraţiei ionilor de calciu (Ca2+) şi
fosfaţi (PO43-) în lichidele corpului.
Remodelarea este realizată de aşa numitele
unităţi de remodelare, constituite din
asocierea osteoblastelor cu osteoclastele.
Ritmurile celor două procese de remodelare
sunt relativ echilibrate, încât masa oaselor
dintr-un schelet adult se menţine constantă.
Remodelarea afectează atât osul compact
(prin crearea de noi sisteme haversiene şi de
lame interhaversiene, cu o arhitectură
adaptată forţelor mecanice ce se exercită
asupra osului), cât şi osul spongios
(schimbarea direcţiei trabeculelor conform
solicitărilor mecanice).
Depunerea osoasă este asigurată de
către osteoblaste care secretă oseina, ce va fi
apoi mineralizată. După ce osteoblastul
ajunge înconjurat de materie osoasă, se va
transforma în osteocit. Osteoblastele provin
la adult din celule osteoprogenitoare (stem).
Resorbţia osoasă este realizată de
către osteoclaste, care după ce au produs o
demineralizare locală (membrana
osteoclastelor crează un pH acid prin
eliberarea unor acizi), facilitează digestia,
atât extracelulară cât şi intracelulară, a
matricei osoase prin eliberarea enzimelor
lizozomale. Osteoclastul este o celulă
macrofagă uriaşă, plurinucleată. Când
resorbţia se accentuează - în asociaţie cu
mărirea numărului de osteoclaste,
dezechilibrul apărut poate conduce spre
osteoporoză. Frecventă la bătrâni, mai ales
femei (este corelată cu deficitul hormonal al
menopauzei), osteoporoza se manifestă
printr-o scădere a masei osoase şi
deteriorarea arhitecturii microscopice a
oaselor. Osul compact se subţiază şi îi scade
densitatea, iar osul spongios prezintă
trabecule mai puţine şi mai subţiri. Astfel de
oase se pot fractura uşor (gâtul femural este
foarte susceptibil în acest caz).
 3. Oasele scheletului uman
Scheletul uman conţine 206 oase, grupate în două zone principale scheletice: axială
(craniul, coloana vertebrală, coastele şi sternul) şi apendiculară (oasele membrelor).

3.1. Oasele scheletului axial

Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în
trei regiuni: craniul, coloana vertebrală şi cuşca toracică.

3.1.1. Craniul
Craniul are două componente: cutia craniană (numită şi neurocraniu întrucât adăposteşte
encefalul) şi scheletul feţei (numit şi splanhnocraniu sau viscerocraniu), la care se mai adaugă
oasele asociate – cele din urechea medie şi hioidul.
În ansamblul său, craniul uman prezintă unele caracteristici specifice, observabile dacă
privim scheletul cefalic din anumite poziţii numite norme (figurile 3-5). Neurocraniul este mare,
globulos (în corelaţie cu dezvoltarea puternică a emisferelor cerebrale), iar scheletul feţei mult
redus şi ortognat (profil facial drept). Arcadele zigomatice sunt subţiri şi apropiate de craniu,
orbitele orientate frontal. Fruntea este înaltă, iar oasele nazale sunt dispuse carenat. Mandibula
prezintă o protuberanţă mentonieră proeminentă. Gaura occipitală este dispusă ventral, datorită
verticalităţii corpului uman.

frontal

parietal
sfenoid (aripa mică)

sfenoid (aripa mare)

temporal orbită
nazal fosă temporală
lacrimal
zigomatic arcadă zigomatică
etmoid
cornet nazal cavitate nazală
inferior vomer
maxilar

mandibulă

Figura 3. Norma frontală a craniului uman.

 parietal
frontal
sfenoid
(aripa mare)

etmoid
lacrimal

nazal

arcadă zigomatic
zigomatică
maxilar
occipital

orificiu
temporal auditiv
protuberanţă
mentonieră
mandibulă

Figura 4. Norma laterală a craniului uman.

maxilar
boltă palatină secundară
(palat dur)

palatin arcada
zigomatic zigomatică
sfenoid
vomer

temporal
condil occipital

occipital gaură
occipitală

parietal

Figura 5. Norma bazală a craniului uman.

A. Cutia craniană este mare şi pereche (temporale şi parietale). Acestora li

globuloasă, formată din boltă şi bază, se adaugă încă trei perechi de oase care
cuprinzând patru oase nepereche (frontal, aparţin urechii medii (ciocănel, nicovală şi
etmoid, sfenoid şi occipital) şi patru oase scăriţă - figura 12), asociată temporalului.
 Osul frontal, dispus în partea
anterioară a neurocraniului, este alcătuit
dintr-o porţiune verticală (solzul), care
formează fruntea, şi alta orizontală, care
formează peretele superior al orbitelor.
Solzul prezintă două feţe: exocraniană (cu
aspect convex) şi endocraniană (cu aspect
concav). Pe faţa exocraniană se disting
bosele frontale laterale, iar median şi
inferior glabela (bosă frontală mediană), pe
care se observă sutura metopică; limita
inferioară a acestei feţe este marcată de
arcadele sprâncenate (orbitale), care se
continuă lateral cu procesele zigomatice
(figura 6). În zona mediană a porţiunii
orizontale se găseşte incizura etmoidală,
unde se articulează etmoidul, şi spina
nazală, la care se articulează oasele nazale.
Osul etmoid, situat în incizura
etmoidală a osului frontal, prezintă o lamă
orizontală (lama ciuruită), o lamă verticală şi
două mase laterale (figura 7). Lama ciuruită
împarte lama verticală în două segmente:
crista galli (superior) şi lama perpendiculară
(inferior), cea din urmă articulându-se
inferior cu vomerul. Masele laterale
participă la formarea pereţilor laterali ai
foselor nazale şi a pereţilor mediali ai
orbitelor; pe faţa lor internă se află perechea
cornetului nazal superior şi cea a cornetului
nazal mijlociu, cornete care delimitează
spaţii numite meaturi nazale superioare şi
mijlocii.
Osul sfenoid este dispus înapoia
etmoidului, în mijlocul bazei craniului. El
cuprinde un corp şi câte o pereche de aripi
mici, aripi mari şi procese pterigoide (figura
8).
Corpul sfenoidului, de formă
aproape cubică, prezintă o faţă superioară
(endocraniană) pe care se găseşte şaua
turcească (fosa hipofizară) în care stă
hipofiza; posterior, fosa hipofizară este
delimitată de lama patrulateră, iar anterior se
găseşte tuberculul şeii, înaintea celui din
urmă aflându-se şanţul optic; faţa inferioară
se articulează cu vomerul, cea posterioară cu
corpul occipitalului.
Aripile mici (orbitosfenoide) sunt
situate lateral faţă de corp, au formă
triunghiulară şi completează posterior
plafonul orbitelor. Aripile mari (alisfenoide)
pleacă tot de pe feţele laterale ale corpului
sfenoidal, dar se găsesc într-un plan inferior
faţă de aripile mici, de care sunt separate
prin fisura orbitală superioară. Procesele
pterigoide se detaşează de pe faţa inferioară
a corpului sfenoidului şi sunt locul de
inserţie al muşchilor pterigoidieni; fiecare
este formată dintr-o lamă internă şi una
externă, între care se delimitează fosa
pterigoidă.
Osul occipital este localizat în
partea posteromediană a cutiei craniene şi
participă atât la formarea bazei, cât şi a
bolţii craniene; el este străbătut de un
orificiu larg, numit foramen occipital, care
este delimitat anterior de procesul bazilar
(corpul occipitalului), lateral de masele
laterale, iar posterior de solzul occipitalului.
Procesul bazilar, pe faţa endocraniană,
prezintă o adâncitură numită şanţ bazilar, în
care stă puntea lui Varolio şi partea
superioară a bulbului rahidian; pe faţa
exocraniană prezintă tuberculul faringian.
Masele laterale, pe faţa exocraniană, poartă
condilii occipitali. Solzul occipitalului
contribuie la completarea posterioară a bolţii
cutiei craniene; pe faţa exocraniană, median,
se găsesc protuberanţa occipitală externă şi
liniile nucale superioară şi inferioară; faţa
endocraniană prezintă, median, protuberanţa
occipitală internă şi creasta occipitală
internă care, împreună cu şanţurile de la
acest nivel, delimitează anterior două fose
cerebeloase şi, posterior, două fose cerebrale
(figura 9).
Oasele parietale aparţin în
exclusivitate bolţii craniene, fiind dispuse
posterior faţă de solzul frontal şi anterior
faţă de solzul occipital; se mai articulează cu
solzul osului temporal şi aripa mare a
sfenoidului. Pe faţa exocraniană a
parietalului, cu aspect convex (maximul de
convexitate constituie bosa parietală – figura
10), se observă două linii temporale –
superioară şi inferioară, pe care se inseră
muşchiul temporal; pe faţa endocraniană se
disting impresiunile vaselor de sânge şi ale
girusurilor cerebrale.
 Oasele temporale, localizate în
regiunea lateroinferioară a neurocraniului,
sunt alcătuite fiecare din stânca, solzul
temporalului şi apofiza stiloidă. Stânca are
formă piramidală, dispusă cu baza spre
exterior şi vârful spre interior. În această
zonă a temporalului se disting, spre exterior:
regiunea timpanică (în jurul orificiului
auditiv) şi regiunea mastoidă, prelungită
inferior cu procesul mastoid. La baza
solzului temporal, la exterior, se află
procesul zigomatic (componentă a arcadei
zigomatice) şi cavitatea glenoidă în care se
articulează condilul mandibular (figura 11).

solzul frontal
sinus crista galli
etmoidal
lama
orizontală
sutura masa
metopică laterală

margine cornet
supraobitală mijlociu cornet sup. cu
apof. unciformă
lama
glabela incizura proces perpendiculară
etmoidală zigomatic
spina nazală

Figura 6. Osul frontal: vedere anterioară. Figura 7. Osul etmoid: vedere anterioară.

aripa mică

şanţ optic

şaua turcească
gaura optică
aripa mare

fisura orbitală
superioară
proces pterigoid

corp

Figura 8. Osul sfenoid: faţa superioară.

 fosă cerebrală solz occipital

şanţuri interne

bosa parietală
protuberanţă
occipitală
fosă internă
cerebeloasă creastă occipitală
internă
foramen occipital
corpul occipitalului
masă laterală

Figura 9. Osul occipital: faţa internă. Figura 10. Osul parietal: faţa externă.

solz

proces
zigomatic
orificiu
auditiv cavitate glenoidă

proces stânca temporalului

mastoid proces stiloid
ciocănel nicovală scăriţă

Figura 11. Osul temporal: faţa externă. Figura 12. Oasele urechii medii.

3.1.2. Scheletul feţei (craniul articulat cu osul frontal), zigomatic

visceral) (îndreptat spre osul zigomatic), palatin
(dispus orizontal, participă la formarea bolţii
Scheletul feţei cuprinde oase perechi
palatine, constituind în acelaşi timp şi
(maxilare, palatine, nazale, lacrimale,
planşeul nazal) şi alveolar (cu alveolele
zigomatice, cornete nazale inferioare) şi
dentare în care stau dinţii). Corpul este
neperechi: vomerul şi mandibula, la cel din
voluminos şi conţine un sinus larg care se
urmă grup adăugându-se şi hioidul.
deschide în meatul nazal mijlociu. Faţa
Oasele maxilare se sudează între ele
superioară (orbitală) a maxilarului participă
şi formează maxila, în jurul ei fiind grupate
la formarea orbitei (figura 13).
toate celelalte oase perechi ale craniului
Oasele palatine, situate posterior
visceral. Fiecare os maxilar prezintă un corp
faţă de oasele maxilare, sunt constituite din
şi patru procese: frontal (îndreptat în sus şi
câte o lamă verticală şi alta orizontală
(figura 14); lama verticală participă la
formarea peretelui lateral al foselor nazale,
iar lama orizontală se articulează cu
procesul palatin al osului maxilar, formând
palatul dur.
Oasele zigomatice (malare)
formează pomeţii obrajilor. Fiecare prezintă
un corp, care are trei feţe (anterioară,
orbitală – ia parte la formarea peretelui
lateral şi inferior al orbitei, posterioră –
delimitează anterior fosa temporală) şi trei
procese (figura 15): frontal, temporal şi
maxilar, care se îndreaptă spre oasele
corespunzătoare.
Oasele lacrimale sunt situate în
unghiul intern al orbitei şi au contur
patrulater (figura 16). Ele participă la
delimitarea peretelui intern al orbitei.
Oasele nazale sunt dispuse înaintea
proceselor frontale ale celor două oase
maxilare; ele au formă patrulateră şi
participă la formarea scheletului piramidei
nazale (figura 3).
Cornetele nazale inferioare sunt
dispuse pe peretele lateral al foselor nazale –
în interiorul acestora (figura 3); ele au formă
semilunară şi delimitează meaturile nazale
inferiore.
proces
faţa orbitală frontal
proces spina
zigomatic nazală
fosa
canină
proces
alveolar
Figura 13. Osul maxilar: faţa externă.
Vomerul este un os nepereche,
dispus sub lama perpendiculară a osului
etmoid; el participă la formarea porţiunii
osoase a septului nazal (figura 17).
Mandibula este singurul os mobil al
craniului facial, articulându-se cu oasele
temporale. Are un corp şi două ramuri.
Corpul mandibulei are formă de potcoavă şi
pe marginea lui superioară (alveolară) se
găsesc alveolele dinţilor inferiori; pe faţa
externă, median, se află protuberanţa
mentonieră; pe faţa internă, median, se
observă patru apofize genii care servesc la
inserţia muşchilor geniohioidieni; pe aceeaşi
faţă se inseră şi muşchii digastric şi
milohioidian. Ramurile mandibulei prezintă
terminal un proces articular, denumit
condilul mandibulei, şi unul coronoid,
procese care delimitează între ele o incizură
(figura 19); pe faţa internă a ramurilor se
inseră muşchiul pterigoidian medial, iar pe
cea externă muşchiul maseter.
Osul hioid este un os nepereche,
situat în partea antero-superioară a gâtului,
deasupra laringelui, făcând parte din
scheletul osteofibros al limbii; central i se
distinge un corp, iar lateral două perechi de
prelungiri: coarnele mici şi coarnele mari
(figura 18).
proces
orbital
creastă
etmoidală
lama
verticală
lama
orizontală
Figura 14. Osul palatin: faţa medială.
 proces
frontal

proces proces
temporal maxilar

Figura 15. Osul zigomatic. Figura 16. Osul lacrimal.

lama perpendiculară frontal

a etmoidului
sinus nazal
sfenoidal
corn mare
vomer

corpul maxilar corn mic

occipitalului
proces
pterigoid palatin corp

Figura 17. Secţiune sagitală prin cavitatea nazală. Figura 18. Osul hioid.

condil incizura mandibulei margine

alveolară
proces coronoid
simfiza
mandibulară
ram
vertical protuberanţă
mentonieră
unghiul
mandibular
margine inferioară corp

Figura 19. Mandibula: vedere laterală.

 3.1.2. Coloana vertebrală
Coloana vertebrală este localizată în
partea medioposterioară a corpului, servind
acestuia ca suport rezistent şi flexibil,
precum şi pentru protecţia măduvei spinării.
Coloana vertebrală are o structură
metamerică (segmentară), fiind formată din
26 de oase, dintre care 24 sunt vertebre
individualizate, iar altele două, numite
sacrum şi coccis, provin din sudarea între
ele a unor vertebre. Coloanei vertebrale i se
descriu cinci regiuni (figura 20): cervicală,
toracică, lombară, sacrală şi coccigiană.
Între vertebre sunt interpuse discuri
intervertebrale fibrocartilaginoase.

regiunea
cervicală curbura
cervicală

curbura
regiunea toracică
toracică

regiunea
lombară curbura
lombară

sacrum

curbura
sacrococcigiană

coccis

Figura 20. Secţiune sagitală prin coloana vertebrală.

 Coloana vertebrală prezintă două
curburi cu convexitatea orientată anterior
(cervicală şi lombară) şi două curburi cu
convexitatea orientată posterior (toracică şi
sacro-coccigiană).
O vertebră tipică este alcătuită din
corp vertebral, dispus anterior, şi arc
vertebral, între cele două delimitându-se
gaura (foramen) vertebrală. Prin
suprapunerea vertebrelor, implicit a găurilor
vertebrale, se formează canalul neural, în
care este adăpostită măduva spinării. Corpul
fiecărei vertebre prezintă două feţe de
articulare (superioară şi inferioară),
aproximativ plane, prin care se asigură
articularea cu vertebrele adiacente, prin
intermediul câte unui disc intervertebral.
Arcul vertebral se leagă de corp prin
intermediul a doi pediculi vertebrali. Pe arc
există mai multe apofize (procese): spinoasă
(unică, dispusă posterior pe linia mediană),
transverse (o pereche) şi de articulare
intervertebrală sau zigapofize (câte o
pereche superioare şi inferioare). Primele
două tipuri de apofize servesc ca suprafeţe
de inserţie musculară.
A. Regiunea cervicală cuprinde
şapte vertebre, primele două atipice numite
atlas şi axis şi următoarele cinci, vertebre
cervicale tipice. Atlasul are formă de inel
(figura 21) şi este lipsit de corp vertebral;
este alcătuit din două mase laterale legate
între ele printr-un arc anterior şi unul
posterior. Pe faţa internă a arcului anterior
se observă o faţetă de articulare pentru
apofiză spinoasă
masă laterală
apofiză
transversă
foramen transvers
Figura 21. Vertebra atlas: vedere superioară.
apofiza odontoidă a axisului. Arcul posterior
se prelungeşte printr-o apofiză spinoasă
scurtă. Fiecare dintre cele două mase laterale
se prelungeşte lateral cu o apofiză
transversă, străbătută de un foramen
transvers. Pe faţa superioară a fiecărei mase
laterale există câte o cavitate glenoidă
pentru articularea condilii occipitali, iar
inferior câte o apofiză de articulare cu cea
de-a doua vertebră, axisul. Axisul are
caracteristică apofiza odontoidă, care se
găseşte la partea superioară a corpului
vertebral, ea reprezentând corpul atlasului
sudat la acest nivel (figura 22); pe faţa
anterioară a acestei apofize se găseşte o
faţetă de articulare care corespunde faţetei
de pe faţa posterioară a arcului anterior al
atlasului. Apofiza odontoidă joacă rol de
pivot, în jurul căruia se roteşte atlasul,
antrenând şi craniul în această mişcare.
Axisul prezintă o apofiză spinoasă uşor
bifidă.
Vertebrele cervicale tipice au
corpul vertebral puţin înalt şi alungit în sens
transversal, faţa lui superioară având un
aspect de şa datorită unor apofize
semilunare, ceea ce conferă acestei regiuni
vertebrale o mare mobilitate (figura 23);
vertebra cervicală prezintă o apofiză
spinoasă bifidă (cu orientare orizontală, cu
excepţia celei de-a şaptea vertebre la care
este simplă şi uşor oblicizată), câte o
pereche de apofize transverse, străbătute de
câte un foramen transvers şi două perechi de
zigapofize (superioare şi inferioare).
foramen
vertebral
arc posterior
arc anterior
tuberozitate anterioară
 apofiza odontoidă
zigapofiză superioară

faţetă de articulare cu
arc neural arcul anterior al
atlasului
foramen transvers

corp vertebral
apofiză spinoasă
apofiză transversă

zigapofiză inferioară

Figura 22. Vertebra axis: vedere laterală.

apofiză spinoasă
arc vertebral
apofiză
apofiză spinoasă transversă foramen vertebral
bifidă

foramen arc neural

vertebral
zigapofiză zigapofiză
superioară superioară
faţetă articulară
pentru tuberozit. pedicul
coastei
foramen
transvers faţetă articulară
pentru capul coastei
apofiză transversă corp vertebral
corp vertebral
Figura 23. Vertebră cervicală tipică: Figura 24. Vertebră toracică:
vedere superioară. vedere superioară.

B. Regiunea toracică cuprinde 12 C. Regiunea lombară este alcătuită

vertebre. Vertebra toracică are corpul
vertebral aproximativ cilindric. Pe corpul
vertebrei, la baza arcului neural, există două
perechi de semifaţete (superioare şi
inferioare) pentru articularea cu capul
coastei (figura 24). Apofiza spinoasă este
lungă, nebifurcată şi oblicizată, iar apofizele
transverse poartă câte o faţetă de articulare
cu tuberozitatea coastei. Pe fiecare vertebră
există şi două perechi de zigapofize.
din cinci vertebre, cu un corp vertebral
masiv, la care diametrul transversal este mai
mare decât cel anteroposterior (figura 25).
Foramenul vertebral are formă triunghiulară.
Apofiza spinoasă este scurtă, lată şi
orizontală. Apofizele transverse sunt mai
lungi şi, de asemenea, lăţite (contopite cu
rudimente costale). Există şi două perechi de
zigapofize.
 apofiză spinoasă

zigapofiză zigapofiză
superioară inferioară

foramen
apofiză vertebral
transversă

corp
vertebral

Figura 25. Vertebră lombară: vedere superioară.

apofiză articulară
superioară baza sacrumului

corpul
sacrumului

orificii
sacrale

vârful sacrumului

coccis

Figura 26. Sacrum şi coccis: faţa anterioară.

D. Regiunea sacrală este lateral faţă de aceste linii se află patru

reprezentată de osul sacrum (provine din
sudarea a cinci vertebre sacrale), care are
formă de piramidă patrulateră, orientată cu
baza superior şi vârful inferior (acesta
unindu-se cu baza coccisului) şi străbătută
de canalul sacral. Osului sacrum i se descriu
patru feţe:
- anterioară, uşor concavă, prezentând patru
linii transversale, care reprezintă locurile de
unire dintre vertebrele sacrale (figura 26);
perechi de orificii sacrale anterioare;
- posterioară, convexă, prezentând o serie de
creste: sacrală mediană (nepereche,
provenind din unirea apofizelor spinoase de
la vertebrele sacrale), două creste sacrale
intermediare (articulare) şi două creste
sacrale laterale; între primele două tipuri
creste se găseşte şanţul sacral, iar între
ultimele două se află orificiile sacrale
posterioare; crestele sacrale articulare se
termină superior cu coarnele mari, iar
inferior cu coarnele mici;
- două laterale, pe care există câte o
suprafaţă de articulare cu oasele coxale.
E. Regiunea coccigiană este
reprezentată de osul coccis, format prin
tubercul
cap gât
corp
Figura 27. Coastă.
3.1.3. Coastele, în număr de 12
perechi, sunt arcuri osteocartilaginoase,
formate postero-lateral dintr-un arc osos
(regiune vertebrală), iar anterior din cartilaj
costal (regiune sternală), care lipseşte la
ultimele două perechi de coaste. Primele
şapte perechi de coaste sunt denumite
adevărate (regiunea lor cartilaginoasă se
articulează la stern), coastele VIII, IX, X
sunt considerate false (articularea la stern se
face prin intermediul cartilajului coastei a
VII-a), în timp ce ultimele două perechi sunt
flotante (lipsite de cartilaj şi neajungând la
stern). Arcului osos al unei coaste i se
descriu mai multe părţi (figura 27): cap (se
articulează între corpurile a două vertebre
toracice adiacente), gât, tubercul (se
articulează cu apofiza transversă a vertebrei
fuzionarea a patru-cinci vertebre coccigiene
rudimentare (figura 26). Acest os are formă
triunghiulară, cu baza îndreptată în sus, la
nivelul căreia se observă două coarne
coccigiene care se articulează cu coarnele
sacrale.
manubriu
sternebre
mezostern
xifistern
Figura 28. Stern.
corespunzătoare) şi corp (prezintă două feţe
- laterală şi medială şi două margini).
3.1.4. Sternul, împreună cu coastele
şi regiunea toracică a coloanei vertebrale
formează cutia (cuşca) toracică. Sternul este
un os lat, dispus medial la partea anterioară
a corpului, format din trei părţi: manubriu,
corp (mezostern) şi apendice xifoid
(xifistern). Pe marginea superioară a
manubriului se află incizura sternală, iar
lateral cele două incizuri claviculare (pentru
articularea cu claviculele) şi incizurile
corespunzătoare cartilajelor primei perechi
de coaste (figura 28). Pe marginile corpului
sternal se observă incizurile cartilajelor
perechilor costale II-VII. Xifisternul rămâne
liber, nearticulându-se cu costele şi este de
consistenţă cartilaginoasă.
 3.2. Scheletul apendicular
Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare), fiecare
având o centură (pectorală/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.
3.2.1. Scheletul membrului
superior
Scheletul membrului superior este
format din centura scapulară (pectorală),
scheletul braţului, antebraţului şi mâinii.
A. Centura pectorală (scapulară),
leagă membrul superior de trunchi, este
constituită din două oase: omoplat (scapula)
şi claviculă.
Clavicula, os lat alungit, de forma
literei S, este dispusă la partea
superoanterioară a toracelui; ea menţine
omoplatul şi implicit oasele membrului
propriu-zis superior la partea laterală a
toracelui. Prin cele două capete (sternal şi
acromial) clavicula se articulează cu
manubriul sternului, respectiv cu omoplatul
(figura 29). La nivelul claviculei se mai
descriu două feţe (superioară şi inferioară –
care are un şanţ unde se inseră muşchiul
subclavicular) şi două margini (anterioară şi
posterioară).
extremitate
acromială
Figura 29. Clavicula: faţa superioară.
B. Scheletul membrului superior
propriu-zis
Oasele care alcătuiesc scheletul
membrului superior propriu-zis se grupează
în oasele braţului (humerus), antebraţului
Omoplatul (scapula), os lat, de
formă triunghiulară, este dispus la partea
posterioară a cutiei toracice (figura 30). El
prezintă două feţe, trei margini şi trei
unghiuri. Feţele sunt: anterioară (costală) -
uşor concavă şi la nivelul fosei subscapulare
se inseră muşchiul subscapular; posterioară -
poartă o spină (al cărei capăt este lăţit şi
numit acromion) care delimitează fosele
supraspinoasă şi infraspinoasă.
Cele trei margini sunt următoarele:
superioară (cervicală) – la nivelul căreia,
lateral de incizura scapulei se găseşte
procesul coracoid, loc de inserţie pentru
muşchi şi ligamente; laterală (axilară) –
orientată spre axilă, terminată superior cu
cavitatea glenoidă; medială (vertebrală),
paralelă cu coloana vertebrală. Unghiurile
sunt următoarele: lateral (reprezentat de
cavitatea glenoidă), superior (punctul de
întâlnire al marginilor superioară şi medială)
şi inferior (locul de întâlnire al marginilor
medială şi laterală).
extremitate
sternală
(radius şi ulna) şi mâinii (carpiene -
formează încheietura, metacarpiene –
formează palma şi falange sau oasele
degetelor).

acromion proces incizura scapulei
coracoid
margine
cervicală
(superioară)
fosa
subscapulară
cavitate glenoidă
(unghiul lateral)
margine
vertebrală
margine (medială)
axilară
(laterală)
unghi inferior
a.
Figura 30. Omoplat: a. faţa anterioară; b. faţa posterioară.
Humerus. La nivelul capătului
proximal se observă capul humerusului (de
formă hemisferică, pentru articularea cu
cavitatea glenoidă a omoplatului), marele şi
micul tubercul, separaţi între ei de şanţul
intertubercular (bicipital) şi gâtul anatomic
(separă capul humerusului de cei doi
tuberculi). Pe partea laterală a diafizei se
găseşte tuberozitatea deltoidiană (V-ul
deltoidian), iar pe faţa posterioară şanţul de
torsiune al humerusului (şanţul nervului
radial).
La capătul distal se observă trohleea
(pentru articulare cu ulna) şi condilul
humeral (pentru articulare cu radiusul);
fiecare este flancat lateral de o proeminenţă,
epitrohlee, respectiv epicondil; pe faţa
anterioară, deasupra trohleei se găseşte
cavitatea coronoidă, iar pe faţa posterioară
cavitatea olecraniană (figura 31).
Ulna (cubitus). La capătul proximal
se observă olecranul (în extensie completă
acesta pătrunde în cavitatea olecraniană a
humerusului), apofiza coronoidă (în timpul
flexiei aceasta pătrunzând în cavitatea
coronoidă a humerusului) şi, lateral faţă de
margine proces
unghi cervicală coracoid
superior
acromion
cavitate
glenoidă
spina
fosa supraspinoasă
fosa infraspinoasă
margine axilară
unghi inferior
b.
cea din urmă, incizura radială a ulnei (loc de
articulare cu capul radiusului). Diafiza are
aspect triunghiular. Capătul distal prezintă
capul ulnei (care se articulează cu capătul
distal al radiusului) şi apofiza stiloidă
(figura 32).
Radius. La capătul proximal se
observă capul (medial se articulează cu
incizura radială a ulnei; faţa superioară este
concavă, fiind locul de articulare cu condilul
humeral), gâtul şi tuberozitatea radială
(bicipitală), pentru inserţia tendonului
muşchiului biceps brahial. Diafiza are aspect
triunghiular, cu trei feţe (anterioară,
posterioară şi laterală) şi trei margini (cea
medială reprezentând creasta interosoasă).
Capătul distal este mai larg faţă de cel
proximal, cu aspect piramidal; medial se
găseşte incizura ulnară care se articulează cu
capul ulnei, iar lateral, apofiza stiloidă; faţa
distală este concavă şi se articulează cu
oasele carpiene (figura 32). Articulaţia
dintre radius şi cubitus, particularităţile
articulării lor cu humerusul şi primul rând de
carpiene permit mişcarile de pronaţie şi de
supinaţie ale antebraţului.
 tubercul mare cap humeral

gât
tubercul mic anatomic

şanţ bicipital

cavitate
coronoidă

cavitate
olecraniană
epicondil
epitrohlee
epicondil

condil
trohlee

a. b.
Figura 31. Humerus: a. faţa anterioară; b. faţa posterioară.

incizură trohleară apofiză olecraniană

incizura
radială
cap radial
cap radial
gât
apofiză gât
tuberozitate coronoidă
radială tuberozitate
radială

radius
ulnă
radius

apofiză
stiloidă apofiză
radială stiloidă
radială
apofiză stiloidă ulnară

a. b.
Figura 32. Radius-cubitus: a. faţa anterioară; b. faţa posterioară.
 Oasele carpiene sunt scurte, în
număr de opt, dispuse pe două rânduri şi
legate între ele prin ligamente. Rândul
proximal, enumerând dinspre partea medială
spre cea laterală, cuprinde oasele: scafoid,
semilunar, piramidal şi pisiform, iar rândul
distal: trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu
cârlig.
Metacarpienele sunt în număr de
cinci. Baza lor se articulează cu carpienele
distale, corpul are aspect triunghiular, iar
capătul distal este rotunjit, se numeşte cap şi
semilunar
piramidal
pisiform
osul mare
osul cu cârlig
4
5 2
3
Figura 33. Scheletul mâinii: faţa dorsală.
3.2.2. Scheletul membrului inferior
Scheletul membrului inferior este
format din centura pelviană (coxal) şi
scheletul membrului propriu-zis: scheletul
coapsei (femur), gambei (tibia si peroneul)
şi piciorului (tarsiene, metatarsiene şi
falange).
A. Centura pelviană leagă membrul
inferior de scheletul axial şi are rol de
susţinere a organelor pelviene şi a unor
organe abdominale. Ea este constituită dintr-
o pereche de oase late, numite coxale care,
anterior, se articulează între ele pe linia
medială la nivelul simfizei pubiene. Cele
două oase coxale, împreună cu osul sacrum,
cu care se articulează posterior, formează
bazinul. În timpul copilăriei, fiecare os coxal
este constituit din trei oase separate – ilion
(dispus superior), ischion (dispus
posteroinferior) şi pubis (dispus
anteroinferior) - care, la pubertate, se
sudează între ele. Coxalul are o cavitate
acetabulară, loc de articulare cu capul
femural (figura 34). Coxalul prezintă:
se articulează cu baza falangelor proximale;
metacarpianul 1 este mai scurt, opozabil şi
cu o mobilitate mai mare faţă de celelalte
(adaptare pentru funcţia de apucare).
Falangele. Degetele sunt numerotate
ca şi metacarpienele, de la unu la cinci
pornind de la degetul mare (se mai numeşte
polex sau police); cu excepţia degetului 1,
care are numai două falange, celelalte degete
au în alcătuirea lor trei falange: proximală,
mijlocie şi distală (figura 33).
scafoid
trapez
trapezoid
1
metacarpian 1
falangă
proximală
falangă mijlocie
falangă distală
- două feţe: laterală şi medială. Faţa
laterală prezintă, în partea superioară, aripa
(paleta) iliacă, a cărei margine superioară se
numeşte creastă iliacă; suprafaţa acestei feţe
are o concavitate numită fosa iliacă externă,
pe care se găsesc trei linii fesiere
(posterioară, anterioară şi inferioară) care
servesc la inserţia muşchilor fesieri; inferior
faţă de cavitatea acetabulară se observă
tuberozitatea ischiatică, tuberculul pubian şi
foramenul obturator. Pe faţa medială, linia
arcuată (creasta nenumită) separă paleta
iliacă, a cărei suprafaţă este concavă, numită
fosă iliacă internă, de ischion şi pubis;
posterior acestei fose se găseşte faţeta
auriculară, loc de inserţie cu osul sacrum.
Linia arcuată delimitează aşa numitul bazin
mare, care conţine organe abdominale, de
bazinul mic, care conţine organele pelviene.
- patru margini: superioară
(reprezentată de creasta iliacă, având forma
literei S culcat); inferioară (reprezentată de
ramura pubisului care ia parte la formarea
simfizei pubiene şi ramura ischionului);
anterioară (i se descriu de sus în jos spina spina iliacă posteroinferioară, marea
iliacă anterosuperioară, spina iliacă scobitură (incizură) ischiatică, spina
anteroinferioară, eminenţa ilio-pubiană şi ischiatică, mica scobitură (incizură)
tuberculul pubian); posterioară - de sus în ischiatică şi tuberozitatea ischiatică.
jos prezintă spina iliacă posterosuperioară,
creasta iliacă creasta iliacă
spina iliacă
anterosuperioară fosa iliacă internă
fosa iliacă
externă
faţetă
auriculară
spina iliacă
spina iliacă anterosup.
anteroinf. spina iliacă
posterosup.
spina iliacă spina iliacă
posteroinferioară anteroinferioară
spina iliacă
marea scobitură ischiatică posteroinferioară caviate
acetabulară
creasta nenumită spina
ischiatică
spina ischiatică
simfiza
simfiza tuberozitate ischiatică tuberozitate pubiană
pubiană ischiatică
gaura obturatorie gaura obturatorie
a. b.

Figura 34. Coxal: a. faţa medială; b. faţa laterală.

B. Scheletul membrului inferior Diafiza este prismatică, cu trei feţe:

propriu-zis
Oasele care alcătuiesc scheletul
membrului inferior propriu-zis sunt grupate
în oasele coapsei (femur), gambei (tibia şi
fibula) şi piciorului (tarsiene, metatarsiene şi
falange). Acestora li se adaugă şi patela
(rotula).
Femur. Osul cel mai lung şi mai
puternic al scheletului. La capătul proximal
prezintă capul femural, în centrul căruia se
găseşte fovea capului, loc de inserţie pentru
ligamentul rotund. Sub capul femural se află
gâtul anatomic, limitat inferior de marele şi
micul trohanter, legaţi între ei, anterior, prin
linia intertrohanteriană, iar posterior prin
creasta intertrohanteriană (figura 35).
anterioară, medială şi laterală, la locul de
unire al ultimelor două observându-se linia
aspră. La capătul distal se găsesc doi condili
femurali (lateral şi medial) separaţi între ei,
la partea posterioară, de o fosă
intercondilară, iar anterior de faţeta patelară,
locul de articulare cu patela; laterosuperior
faţă de fiecare condil există câte un
epicondil (lateral, respectiv medial).
Patela. Os sesamoid, de formă
triunghiulară, se dezvoltată în tendonul
muşchiului cvadriceps, pe faţa anterioară a
articulaţiei femuro-tibiale. Prezintă o faţă
anterioară şi una posterioară, cea din urmă
articulându-se cu condilii femurali (figura
36).
marele
trohanter cap
femural
cap femural marele
trohanter
gât anatomic
linia
intertrohanteriană gât anatomic
creastă
micul trohanter intertrohanteriană

micul
trohanter

linia aspră

condil
suprafaţă intern
patelară condil fosă
intern intercondilară

condil extern
condil
extern

a. b.

Figura 35. Femur: a. faţa anterioară; b. faţa posterioară.

faţete
articulare

vârf (apex)

a. b.

Figura 36. Rotulă: a. faţa anterioară; b. faţa posterioară.

 tuberozitate platou tibial tuberozitate spine
externă internă tibiale platou
tibial
apofiză
cap stiloidă
peroneal

tuberozitate
anterioară
creasta
tibială

peroneu tibie peroneu

maleola
internă
maleola
maleola externă
externă
apofiza stiloidă suprafaţa astragaliană
a. b.

Figura 37. Tibie-peroneu: a. faţa anterioară; b. faţa posterioară.

Tibia. La capătul proximal, care este
voluminos, se află trei tuberozităţi: medială
(internă), laterală (externă) şi anterioară.
Faţa superioară a epifizei proximale este
uşor concavă, cele două suprafeţe articulare
(corespund condililor femurali) fiind
separate între ele prin eminenţa
intercondilară; la partea inferioară a
tuberozităţii laterale, există o faţetă de
articulare cu capul fibulei. Diafiza este
triunghiulară (cu trei feţe: medială, laterală
şi posterioară), cu marginea anterioară
(creasta tibiei) acoperită direct de piele; pe
faţa posterioară se află linia solearului.
Capătul distal, în partea laterală, are incizura
fibulară (pentru articularea cu fibula), în
partea medială prezintă maleola tibiei, în
timp ce faţa distală are o suprafaţă de
articulare cu astragalul (figura 37).
Fibula (peroneu). Este un os lung,
dispus posterolateral faţă de tibie. Capătul
proximal este reprezentat de capul fibulei
(se articulează cu tibia), care se prelungeşte
în sus cu apofiza stiloidă (figura 37). Diafiza
este triunghiulară, uşor torsionată în jurul
axei longitudinale. La capătul distal se află
maleola fibulei (maleola externă), care are
două suprafeţe de articulare, una pentru tibie
şi alta pentru astragal.
Oasele tarsiene. Sunt în număr de
şapte (figura 38), reprezentate de astragal (se
articulează cu tibia şi fibula superior, cu
calcaneul inferior şi cu scafoidul anterior),
calcaneu (articulat anterior cu cuboidul),
scafoid (articulat posterior cu astragalul şi
anterior cu cele trei cuneiforme), cuboid
(articulat posterior cu calcaneul şi anterior
cu baza metatarsienelor 4 şi 5) şi trei
cuneiforme (articulate posterior cu scafoidul
şi anterior cu baza metatarsienelor 1, 2 şi 3).
Oasele metatarsiene. Sunt în număr
de cinci, numerotate începând de la partea
medială spre cea laterală, primul metatarsian
fiind mai mare faţă de celelalte. Fiecare
metatarsian prezintă o bază (articulată cu
oasele tarsiene), un corp (cu aspect
triunghiular) şi un cap (articulat cu falanga
proximală).
Falangele. Cele 14 falange ale
piciorului sunt mai mici faţă de cele de la
mână. Fiecare deget are trei falange
(proximală, mijlocie şi distală), excepţie
degetul 1 (numit şi haluce sau halux) care
are numai două. Fiecare falangă prezintă o
bază, un corp şi un cap.
Oasele piciorului în dispunerea lor
formează o dublă boltire la nivelul feţei
calcaneu
astragal
cuboid
scafoid
cuneiforme
metatarsian 5
metatarsian 1
falange
Figura 38. Scheletul piciorului:
vedere superioară.
plantare, încât greutatea corpului să se
distribuie în trei puncte: posterior –
tuberozitatea calcaneului, anteromedial –
capătul distal al metatarsului I şi
anterolateral – capătul distal al metatarsului
V. Bolta longitudinală este marcată de două
arcuri: unul medial, mai înalt, cu rol de
resort elastic în mişcare, conturat de
astragal, scafoid, cuneiforme şi primele
metatarsiene; altul lateral mai jos, de
susţinere, delimitat de calcaneu, cuboid şi
ultimele două metatarsiene. Bolta
transversală corespunde unui arc ce trece
prin cele trei cuneiforme şi cuboid (figura
39).
arc longitudinal medial
arc transversal
arc longitudinal medial
Figura 39. Bolţile plantare.
 4. Articulaţiile
Articulaţiile sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leagă între ele
pentru realizarea fie a unei imobilităţi, fie a unei mobilităţi relative sau depline.
Forma şi structura unei articulaţii sunt adaptate funcţiei pe care o îndeplineşte.
Clasificarea articulaţiilor, care respectă criteriul funcţional, adică gradul lor de mobilitate,
include: articulaţii fixe (sinartroze), articulaţii semimobile (amfiartroze sau hemiartroze) şi
articulaţii mobile (diartroze).

4.1. Sinartrozele sunt articulaţii în B. Sincondrozele prezintă ca ţesut de

care piesele osoase apar unite între ele
printr-o masă de ţesut, neexistând o cavitate
articulară. Ele se pot împărţi, după natura
ţesutului de legătură, în sindesmoze,
sincondroze şi sinostoze.
A. Sindesmozele asigură legătura
dintre oase prin formaţiuni conjunctive, ca
în cazul fontanelelor (porţiuni membranare
neosificate la nivelul craniului de nou născut
– figura 40.a) ori articulaţiei dintre tibie şi
peroneu (figura 40.b).
legătură un cartilaj (de exemplu, articulaţiile
dintre coaste şi stern – figura 40.c).
C. Sinostozele - în cazul lor legătura
dintre oase este realizată prin ţesut osos (de
exemplu, suturile craniene închise la adulţi –
figura 40.d - sau cele dintre vertebrele
sacrale).
4.2. Hemiartrozele seamănă în
alcătuirea lor cu sincondrozele, doar că au o
mică discontinuitate în ţesutul cartilaginos
de legătură, ca în cazul simfizei pubiene
(figura 40.e).

cartilaje
fontanelă fontanelă anterioară costale
posterioară peroneu
tibie

fontanelă
mastoidă
discuri
sindesmoză
fontanelă sfenoidală intervertebrale
b. c.
a.

frontal
coxal

sutură
simfiză
metopică
pubiană
d. e.

Figura 40. Sinostoze (a. şi b. sindesmoze; c. sincondroze; d. sinostoză) şi hemiartroză (e.).

 4.3. Diartrozele asigură mobilitatea
oaselor, realizând discontinuităţi între
capetele articulate (figura 41). Părţile
componente ale unei diartroze asigură pe de
o parte alunecarea capetelor osoase (cavitatea
articulară cu membrana şi lichidul sinovial),
iar pe de altă parte realizează o legătură
strânsă a acestora (capsula articulară,
ligamente, tendoane). Forma capetelor
articulare determină caracterul mişcării la
nivelul unei diartroze.
A. Diartrozele monoaxiale sunt cele
mai simple şi pot fi în formă cilindrică sau de
trohlee (figura 42.b şi c).
Diartroza cilindrică are suprafeţele
de articulaţie ca doi cilindri introduşi unul în
altul: una convexă cu rol de cap articular,
cealaltă concavă constituind fosa articulară.
Axul mişcării trece prin centrul capului.
Exemple: articulaţia dintre extremitatea
proximală a radiusului cu ulna (figura 42.b),
articulaţia dintre atlas şi apofiza odontoidă a
axisului.
Diartroza trohleară are faţa
articulară convexă de forma unei trohlei (ca
un mosor sau ca un scripete), iar cealaltă faţă,
concavă, prezintă o creastă care pătrunde în
şanţul trohleii împiedicând alunecarea
laterală a capetelor osoase. Axul de rotaţie
este perpendicular pe axul lung al osului,
favorizând doar mişcări de flexie şi extensie,
ca în cazul articulaţiei dintre humerus şi
cubitus (figura 42.c).
B. Diartrozele biaxiale realizează
mişcări pe două axe. Pot fi elipsoidale sau în
formă de şa (figura 42.d şi f).
Diartroza elipsoidală are o suprafaţă
articulară convexă (capul) şi cealaltă concavă
(fosa). Cele două axe de mişcare sunt
perpendiculare între ele, unul fiind sagital, iar
celălalt frontal; de exemplu, articulaţia dintre
radius şi carpiene, metapodale şi falange
(figura 42.f), dintre condilii occipitali şi
cavităţile glenoide ale atlasului.
Diartroza în formă de şa
(seliformă) are o suprafaţă articulară
concavă transversal şi convexă antero-
posterior, iar cealaltă faţă articulară îi este
corespunzătoare (convexă transversal şi
concavă antero-posterior). Este cazul
articulaţiei dintre primul metacarpian şi
trapez (figura 42.d).
C. Diartrozele multiaxiale
realizează mişcări după mai multe axe.
Diartroza sferoidală este cea mai
mobilă, realizându-se între humerus şi
omoplat (figura 42.a). Suprafeţele articulare
sunt ca două calote sferice ce intră una în
alta: una convexă (capul humeral), alta
concavă (cavitatea glenoidă a omoplatului).
Întrucât partea capului humeral cuprinsă în
cavitatea glenoidă reprezintă cu mult mai
puţin de jumătate de sferă, libertatea de
mişcare în această articulaţie este foarte
mare.
Diartroza în formă de nucă
(enartroza) seamănă cu precedenta, dar fosa
articulară în acest caz cuprinde mai mult de
jumătate din capul articular, limitând astfel
amplitudinea mişcărilor. Este cazul
articulaţiei dintre capul femural şi cavitatea
acetabulară a coxalului.
Diartrozele plane nu au axe de
rotaţie stabile, la nivelul lor realizându-se
numai simple alunecări ale suprafeţelor de
articulaţie, care sunt aproape plane.
Exemple: articulaţiile dintre zigapofize (în
special ale vertebrelor cervicale),
articulaţiile dintre carpiene (figura 42.e) sau
dintre tarsiene.
capăt osos
periost
capsulă
articulară
cavitate
articulară
cartilaj articular
Figura 41. Alcătuirea unei diartroze.
 a.
articulaţie
scapulohumerală

c.
articulaţie
b. humeroulnară
articulaţie
radioulnară proximală

d.
articulaţie e.
trapezometacarpiană articulaţie
intercarpală

f.
articulaţie
metacarpofalangială

Figura 42. Diartroze la nivelul membrului superior.