Capitolul 1

TENCUIELI

1.1. Tencuieli umede. Aspecte generale

Tencuielile sunt lucrări de finisaj rezultate prin aplicarea mortarului pe suprafaţa

brută a pereţilor şi tavanelor cu rol de protecţie şi/sau estetic. Mortarul poate fi aplicat în
stare proaspătă, cum este cazul tencuielilor tradiţionale, umede, sau, mai nou, în stare
întărită, sub formă de plăci obţinându-se astfel tencuieli uscate.
Compoziţia mortarului pentru tencuieli şi tehnologia de execuţie diferă în funcţie
de mediul în care urmează să lucreze tencuiala, de cerinţele la care trebuie să
răspundă. Astfel o tencuială aplicată la interior este mai permeabilă la apă decât una
aplicată pe faţadă sau pe peretele unui rezervor de apă. În general, tencuielile
contribuie esenţial la conservarea calităţii elementelor de construcţii pe o durată cât mai
mare.

1.1.1 Condiţii de calitate pentru tencuieli umede

a. Referitoare la relaţia cu suportul
• Aderenţa
Aderenţa la suport condiţionează direct durabilitatea tencuielii şi este cu atât mai
puternică cu cât mortarul are un dozaj de liant mai mare. Aceasta depinde în aceeaşi
măsură de modul în care a fost pregătită suprafaţa suport, în special de umiditatea
acesteia, şi de caracteristicile mediului pe durata aplicării şi întăririi.
• Compatibilitatea

132
 Tencuiala nu trebuie să afecteze funcţionarea normală a suportului în sensul că
trebuie să permită schimbul de aer şi de vapori între medii cu potenţiale diferite şi, în
acelaşi timp, să împiedice pătrunderea apei prin capilaritate în structura elementului.
b. Referitoare la tencuiala propriu-zisă
• Impermeabilitatea
Este necesară în cazul tencuielilor exterioare sau care protejează pereţi sau
tavane care lucrează în contact direct cu apa sau alte lichide, cum este cazul
rezervoarelor.
• Rezistenţa la fisurare
Fisurarea tencuielii afectează direct impermeabilitatea şi poate fi determinată de
mai multe cauze: deformaţii ale suportului, solicitări exterioare (radiaţie solară, variaţii
brusce de temperatură, îngheţ – dezgheţ), contracţia mortarului în timp, pe durata prizei
şi a întăririi.
• Rezistenţa la şocuri şi degradări
Dacă tencuiala este aplicată pe pereţi expuşi şocurilor, cum ar fi pasajele
deschise, parterul locuinţelor colective etc., aceasta trebuie să prezinte caracteristici
mecanice ridicate pentru a diminua riscurile de degradare.

1.1.2 Clasificarea tencuielilor umede

Conform Normativului privind executarea tencuielilor umede, groase şi subţiri,
lucrările de finisaje pe bază de mortare se clasifică după următoarele criterii:
• Poziţia în cadrul clădirii:
− tencuieli interioare;
− tencuieli exterioare.
• Tehnologia de aplicare:
a. tencuieli groase (20 – 25 mm), aplicabile în 3 straturi, manual sau mecanizat;
b. tencuieli subţiri (2 – 3 mm), aplicabile în 2 straturi, manual sau mecanizat;
c. tencuieli subţiri monostrat, aplicabile manual sau mecanizat.

• Suportul pe care se aplică:

− pe beton monolit - tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare;

− pe beton prefabricat - tencuieli subţiri şi groase, interioare şi exterioare;
− pe zidării sau fâşii din BCA - tencuieli groase interioare şi exterioare;

133
 − pe zidării de cărămidă: - tencuieli groase interioare şi exterioare,
− pe suprafeţe rabiţate sau plase sudate - tencuieli groase interioare şi exterioare;
− pe suprafeţe din şipci şi trestie.
Mortarelor utilizate la aceste lucrări se adoptă funcţie de criteriile enunţate
anterior şi domeniile de aplicabilitate, prezentate ȋn tabelul 1.1.

1.2 Tencuieli groase cu lianţi anorganici în 3 straturi

Tencuielile groase se utilizează la clădirile civile (locuinţe şi social culturale) şi la
spaţii de producţie fără degajări de substanţe agresive pentru:
− finisarea suprafeţelor interioare ale pereţilor şi tavanelor;
− finisarea faţadelor;
− realizarea elementelor decorative (profile, scafe, ancadramente) la pereţi
interiori, tavane şi faţade;
− protecţia hidroizolaţiilor.
Tencuielile groase, tradiţionale, se realizează în general din 3 straturi, fiecare din
ele având un rol bine definit.

Tabelul 1.1 Clasificarea şi domeniile de aplicabilitate a mortarelor pentru tencuieli

Nr. Mortare utilizate

crt. pentru:
Criterii de clasificare ale mortarelor de tencuieli
tencuieli tencuieli
interioare exterioare
1. După lianţi anorganici hidraulici şi/sau x x
natura nehidraulici
liantului lianţi organici (polimeri naturali sau x x
utilizat sintetici)
lianţi micşti (anorganici şi organici) x x
2. După Mortare obişnuite tencuieli brute x x
tehnologia aplicate în pentru tencuieli drişcuite
de 2-3 (simple sau x x
realizare straturi cu decorative)
şi grosime
tencuieli sclivisite sau x -
totală 20-
gletuite

134
 compoziţia 25 mm speciale, tencuieli cu praf de x x
mortarului (pentru pentru decorative piatră
tencuieli tip simili- - x
groase) piatră
cu terasit - x
Mortare tencuieli subţiri netede (gleturi) x x
aplicate în tencuieli subţiri netede x x
trei straturi decorative
subţiri a
câte 1 mm tencuieli subţiri tip strop,
x x
grosime decorative
pentru:
Mortare tencuieli drişcuite x x
aplicate
monostrat
, în
x x
grosime tencuieli sclivisite
de 10-12
mm

Şpriţul sau stratul de amorsare are rolul de a asigura aderenţa tencuielii la stratul
suport prin crearea unei suprafeţe rugoase şi cu o mai mică absorbţie de apă pentru
aplicarea stratului principal de tencuială.
Acest strat nu acoperă în mod continuu suprafaţa suport, prin urmare nu
contribuie la impermeabilizare. Pe plasele de rabiţ se aplică un prim strat (şmir) pentru
umplerea ochiurilor plasei şi asigurarea aderenţei.
Grundul este stratul principal al tencuielii şi serveşte pentru acoperirea
neregularităţilor suprafeţei suport sau remedierea abaterilor de la verticală la pereţi,
respectiv de la orizontală, la tavane. Se aplică pe grundul întărit în 2 reprize a câte 0,8
cm fiecare. Dozajul în liant este mai redus şi consistenţa mai mare faţă de stratul
anterior pentru asigurarea etanşeităţii şi evitarea riscului de fisurare.
Tinciul este stratul vizibil care dă aspectul şi forma definitivă a tencuielii.
Grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului se adoptă funcţie de
modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli obişnuite sau
decorative.

135
 1.2.1 Materiale
a.Lianţi
Argila a fost primul liant utilizat pentru tencuieli în scopul asigurării etanşeităţii
prin completarea rosturilor şi a golurilor, care în amestec cu materiale organice dădea
un material lucrabil dar sensibil la acţiunea umidităţii.
Varul a fost timp de mai multe secole liantul folosit aproape în exclusivitate
pentru lucrările de zidărie şi de tencuieli exterioare. Acest material, obţinut prin
calcinarea rocilor calcaroase în cuptoare rudimentare, ajungea pe şantier sub forma de
var bulgări, care ulterior era stins cu apă şi păstrat la adăpost sub formă de pastă de var
sau var gras. Acest var nu se poate întări decât în aer prin fixarea gazului carbonic, de
unde şi denumirea de var aerian.
Odată cu descoperirea lianţilor hidraulici, varul hidraulic şi cimentul, mai
rezistente şi mai bine adaptate la realizarea elementelor portante, varul aerian
amestecat în primă instanţă cu cimentul, formând aşa numitele mortare mixte, încet,
încet a dispărut de pe şantiere. A început să fie preferat mortarul de ciment care
prezenta avantajele unei mai bune etanşeităţi şi a unei rezistenţe sporite. In acelaşi timp
însă, mortarul de ciment este mai puţin lucrabil, prezintă contracţii importante şi, ca
urmare, risc de fisurare, reducând şi permeabilitatea la vapori de apă a zidăriei.
Din aceste motive, în ultimii 15-20 de ani se asistă la o reintroducere a varului în
compoziţia mortarelor de tencuială, mai ales în cazul lucrărilor de renovare a clădirilor
vechi din zidărie.
În prezent, la execuţia tencuielilor se utilizează următoarele sortimente de lianţi:
- Varul aerian fabricat prin arderea rocilor calcaroase pure în cuptoare la temperaturi de
900-1100° şi stins apoi cu apă, se caracterizează prin fineţe mare şi densitate redusă.
Prin folosirea acestuia se obţin mortare de mare plasticitate dar friabile, care ating
nivelurile normate ale performanţelor mecanice după un timp îndelungat, prin fixarea
gazului carbonic din aer. De aceea varul se foloseşte în asociere cu cimentul care
conferă mortarului rezistenţă şi performanţe iniţiale.
- Varul hidraulic natural se obţine prin arderea rocilor calcaroase- argiloase la o
temperatură de aproximativ 1200 grade, după care se macină şi se stinge. Posedă
proprietatea de a se întări în apă şi aceasta este cu atât mai pronunţată cu cât
conţinutul în argilă al rocilor este mai mare. Din punct de vedere al rezistenţei se
situează între varul aerian şi ciment. Se foloseşte la fabricarea unor mortare mixte, var-

136
ciment sau ciment var, cărora le conferă lucrabilitate. Conţinutul de ciment este cu atât
mai redus cu cât varul este mai hidraulic, obţinut din roci mai bogate în argilă.
- Varul hidraulic artificial se obţine din clinker de ciment Portland, la care se adaugă
materiale inerte sub formă de filer, în special filer de calcar. Rezistenţa la compresiune
este apropiată de cea a varurilor naturale, in schimb deformaţia la ruptură este
mediocră şi chiar inferioară celei a cimentului.
- Cimentul care, având rezistenţe mecanice mari, se foloseşte la realizarea mortarelor
de tencuială numai în combinaţie cu varul, în cadrul unor mortare mixte, în scopul
reducerii riscurilor de fisurare. Se preferă ciment de rezistenţă scăzută, cu contrageri
mai mici, care se adaptează mai bine realizării tencuielilor.
- Lianţii speciali pentru tencuială sunt constituiţi în general dintr-un amestec de ciment
Portland, var aerian sau hidraulic şi diverse adaosuri; aceşti lianţi prezintă avantajul de
a avea calităţi hidrofuge şi de lucrabilitate, o compoziţie uniformă, bine adaptată
executării stratului de bază şi a celui de finisaj. Se evită astfel amestecul lianţilor pe
şantier.
b. Nisip
La prepararea mortarelor pentru tencuieli calitatea nisipului este esenţială.
Nisipul folosit trebuie să aibă compoziţia granulometrică optimă, să nu conţină resturi
organice sau compuşi chimici care să reacţioneze cu apa .
c.Apa
La prepararea mortarelor pentru tencuieli se foloseşte apa potabilă, de la reţeaua
de alimentare sau din alte surse, cu menţiunea că trebuie să fie cât mai curată.
Prezenţa unor impurităţi în apa de amestec provoacă apariţia unor pete sau
eflorescenţe nu numai inestetice, dar care pot afecta comportarea tencuielii în timp.

1.2.2 Execuţia tencuielilor tradiţionale în trei straturi (groase)

Execuţia tencuielilor începe după ce toate operaţiile a căror executare ar putea
afecta calitatea acestora au fost finalizate (învelitori, terase, tâmplărie, pereţi
despărţitori, pardoseli)
Pentru asigurarea calităţii lucrărilor sunt necesare anumite condiţii de
temperatură şi umiditate. Dacă la interior acestea pot fi controlate, execuţia tencuielilor
exterioare este influenţată direct de condiţiile meteorologice.

137
 Tehnologia de execuţie a tencuielilor implică următoarea succesiune de operaţii:
pregătirea suprafeţei suport, trasarea, aplicarea succesivă a straturilor componente,
prelucrarea feţei văzute şi recepţia lucrărilor.
a. Pregătirea suprafeţei include totalitatea lucrărilor destinate asigurării planeităţii,
a aderenţei şi rigidităţii, cele mai importante fiind:
• Asigurarea încadrării abaterilor dimensionale în toleranţele admisibile prin măsuri
specifice ca cioplirea proeminenţelor, completarea intrândurilor sau acoperirea
cu o plasă de rabiţ în cazul în care acestea depăşesc 40 mm;
• Asigurarea unui anumit grad de curăţenie prin îndepărtarea urmelor de praf, a
petelor de grăsime sau de petrol etc;
• Asigurarea aderenţei (rugozităţii) prin adâncirea rosturilor la zidăria de cărămidă
şi şpiţuirea sau cioplirea suprafeţelor din beton.
Amorsarea suprafeţelor se realizează prin aplicarea unui şpriţ din lapte de ciment
de 3 mm grosime. Dacă umiditatea suprafeţei este mai mică de 5 % aceasta va fi
stropită cu apă, iar dacă este mai mare de 7% lucrările de tencuieli nu se execută.
b. Trasarea tencuielii realizată cu repere din mortar (stâlpişori), executaţi din
acelaşi mortar din care se execută grundul, scoabe metalice lungi, şipci de lemn sau cu
repere metalice de inventar, are în vedere realizarea unei suprafeţe perfect plane,
verticale sau orizontale; la faţade se fixează obligatoriu repere la toate colţurile faţadei
precum şi pe suprafeţele dintre golurile de ferestre sau uşi.
c. Aplicarea grundului se realizează manual sau mecanizat, în câmpurile dintre
repere, în una sau două reprize, grosimea totală fiind de 15 mm până la 20 mm ȋn
funcţie de natura suprafetei suport.
Pentru obţinerea unui finisaj de calitate, suprafaţa grundului trebuie să
îndeplinească următoarele criterii de performanţă :
• un nivel de umiditate măsurat cu aparatul Higromette de 5 – 7 %;
• rugozitatea suprafeţei care asigură aderenţa stratului următor se obţine prin
netezirea grundului cu dreptarul şi nu prin drişcuire, iar în anumite situaţii se recurge
la strierea suprafeţei;
• menţinerea grosimii grundului în limitele stabilite prin operaţiile de trasare se
realizează prin verificare cu dreptarul faţă de repere.
d. Aplicarea tinciului se face manual, la anumite intervale de timp, pe grundul
întărit şi umezit în prealabil. Având în vedere că este stratul vizibil care dă aspectul şi
forma definitivă a tencuielii, grosimea tinciului, compoziţia şi consistenţa mortarului sunt

138
funcţie de modul de prelucrare a feţei văzute, în vederea obţinerii unei tencuieli
obişnuite sau decorative.

1.2.3 Tipuri de tencuieli după modul de realizare şi prelucrare a feţei văzute

Modul de prelucrare a feţei văzute se adoptă funcţie de poziţia în clădire,
parametrii de mediu în care urmează să lucreze elementul tencuit şi aspectul estetic
urmărit. Din acest punct de vedere sunt cunoscute următoarele tipuri de tencuieli:

a.Tencuieli brute se execută din mortar de var cu sau fără adaos de ciment,
netezit în stare brută, fără aplicarea tinciului şi fără drişcuire, în grosime maximă de 16
mm. Se întrebuinţează numai la interior în spaţii care nu reclamă condiţii estetice sau
de etanşeitate deosebite (subsoluri, depozite, poduri, calcane etc.), îndeplinind exclusiv
o funcţiune de protecţie.
b.Tencuieli drişcuite, obişnuite sau simple, se folosesc în mod curent la clădiri
de locuit şi social culturale, constituind suport pentru finisajul definitiv sub formă de
zugrăveli sau spoieli. În scopul asigurării unei suprafeţe plane şi netede, acestea se
netezesc cu drişca.
c.Tencuielile gletuite obţinute prin aplicarea gletului (un strat subţire de var sau
ipsos netezit cu drişca metalică) dau un aspect mai îngrijit finisajului, folosindu-se la
încăperile principale ale clădirilor de locuit sau social – culturale. Gletul de ipsos se
aplică pe suprafeţele pe care urmează a fi aplicate vopsitorii în ulei.

d.Tencuielile sclivisite sunt executate cu mortar de ciment cu faţa văzută

prelucrată cu pastă de ciment, netezită cu drişca de oţel. Acest mod de tratare le
conferă o impermeabilitate ridicată, ceea ce le face utilizabile în spaţii care adăpostesc
procese umede (băi publice, spălătorii, cămine de vizitare) sau destinate înmagazinării
diferitelor lichide.
e.Tencuieli decorative folosite cu precădere la exterior asigură clădirii, pe lângă
un finisaj definitiv - fără a fi necesare zugrăveli sau vopsitorii - şi un aspect agreabil.
Acesta poate fi obţinut prin compoziţia mortarului, prin modul de aplicare a stratului
vizibil sau printr-o prelucrare ulterioară.
Tencuielile cu praf de piatră se execută prin aplicarea peste grund a unui strat
din mortar preparat din var, ciment, praf de piatră şi eventual pigmenţi. Stratul de vizibil
se aplică după întărirea grundului şi umezirea acestuia pentru a asigura o umiditate

139
uniformă şi a nu afecta culoarea. În afară de drişcuirea obişnuită, prelucrarea suprafeţei
se poate face prin:
• raşchetare - prelucrarea cu o piesă metalică prevăzută cu dinţi (raşchetă) şi
curăţarea ulterioară cu o perie aspră;
• stropire – aplicarea stratului vizibil în două etape, primul prin drişcuire simplă, iar al
doilea prin stropire manuală sau mecanică;
• periere sau pieptănare cu perii aspre pe suprafaţa mortarului după ce acesta făcut
priză, dar înainte de a se fi întărit complet;
Tencuielile din piatră artificială (similipiatră) se execută prin aplicarea unui strat
de mortar de ciment şi griş de piatră, eventual cu un adaos de colorant, pe un grund din
mortar de ciment stropit cu apă, înainte de întărirea completă a acestuia. Grosimea
stratului vizibil depinde de modul de prelucrare a suprafeţei, 5…10 cm pentru rostuire şi
15…30 mm pentru cioplire, buciardare, şpiţuire etc.
Rostuirea se execută cu 24 – 48 zile înainte de întărirea stratului vizibil,
cuprinzând operaţiile de trasare a rosturilor şi de montare în rosturi a şipcilor cu profil;
după încheierea prizei, la 7 – 15 zile se execută prelucrarea suprafeţei.
Cele mai frecvent utilizate moduri de prelucrare sunt:
- frecarea suprafeţei cu perii de sârmă după ce mortarul a făcut priză dar înainte de a
se fi întărit complet;
- buciardarea, prin prelucrarea suprafeţei cu o unealtă specială, buciarda; prin
buciardare se obţine o suprafaţă rugoasă care imită aspectul pietrei naturale
prelucrate brut;
- şpiţuirea cu ajutorul şpiţului şi ciocanului, obţinându-se în felul acesta neregularităţi
mai mari decât în cazul buciardării;
- cioplirea cu ajutorul dălţii şi ciocanului obţinându-se neregularităţi mai mari decât în
cazurile precedente; acest procedeu se aplică în special la socluri;
- tratarea cu acid clorhidric diluat a suprafeţei de mortar cu pietriş colorat, executată în
două reprize, după ce mortarul a făcut priză, dar înainte de a se fi întărit; după
apariţia granulelor de pietriş, tratarea se consideră terminată şi tencuiala se spală
bine cu apă.

1.2.4 Controlul calităţii tencuielilor

Pentru asigurarea nivelului de calitate necesar se impune verificarea calităţii
tencuielilor pe etape de lucru.

140
 1.3 Tencuieli exterioare monostrat din mortare uscate (gata preparate)
Necesitatea eliminării operaţiilor de dozare a amestecului pentru mortare pe
şantier, în scopul evitării unor erori inerente, a condus la apariţia unor produse
industriale, livrate în saci, din care, prin amestecare cu o cantitate de apă bine stabilită,
se obţine mortarul pentru tencuială. Iniţial, compoziţia acestor amestecuri era identică
cu cea a mortarelor executate pe şantier, la care se adăugau în proporţii reduse,
adaosuri destinate în special ameliorării aderenţei (răşini) şi impermeabilităţii. În paralel,
au început să apară produse de concepţie nouă, care includ şi agregate uşoare,
destinate aplicării pe suprafeţe din beton celular. Caracteristicile acestui tip de suport
reclamă îmbunătăţirea retenţiei de apă a tencuielii şi diminuarea caracteristicilor
mecanice pentru a preîntâmpina fisurarea rapidă după o perioadă relativ redusă de
exploatare. Principalele avantaje ale tencuielilor monostrat din mortare gata preparate
constau în:
- sunt eliminate toate inconvenientele preparării pe şantier;
- amestecurile sunt dozate cu metode precise, oferind o calitate constantă, controlată
în uzină şi atestată prin certificatul de calitate;
- execuţia este rapidă, se aplică în una sau două reprize, intervalul de aşteptare între
ele fiind de la 2 la 5 ore, funcţie de produs şi condiţii climatice.
- în general colorate, aceste produse asigură prin ele însele finisajul definitiv.

1.3.1 Compoziţia mortarelor gata preparate

În compoziţia mortarelor gata preparate, în afară de lianţi şi nisip mai intră o serie
de adaosuri cu funcţiuni bine definite, agregate uşoare şi uneori fibre.

a. Lianţii şi nisipul
Lianţii şi nisipul, constituenţi de bază ai mortarelor uscate, sunt de aceeaşi natură
ca şi cele pentru tencuieli tradiţionale. Alegerea lor este mai dificilă datorită faptului că
majoritatea tencuielilor monostrat din mortare gata preparate asigură aspectul definitiv
al suprafeţei, fără a mai fi necesare alte lucrări de finisaj. Din acest motiv amestecul se
realizează cu ciment şi nisip de culoare albă la care se adaugă coloranţi în doze mici,
pentru a se obţine culori pastel; culorile închise, cu valori ridicate ale coeficienţilor de
absorbţie, conduc la o supraîncălzire a suprafeţei şi implicit, la o creştere a riscului de

141
fisurare. Cimentul alb, liant cu caracteristici mecanice superioare, este în general utilizat
în amestec cu var aerian şi uneori cu var hidraulic natural.

b. Adaosurile
Adaosurile pot acţiona fie temporar, în timpul aplicării şi prizei tencuielii, fie să le
modifice caracteristicile de o manieră permanentă. Majoritatea adaosurilor au în acelaşi
timp mai multe funcţiuni: cele care reţin apa acţionează şi asupra plasticităţii mortarului
ca şi răşinile în general utilizate pentru a îmbunătăţi aderenţa la suprafaţa suport. Ele
pot avea de asemenea efecte contradictorii, de aceea, la elaborarea reţetei, trebuie
asigurat un anumit compromis între adaosuri. Adaosurile care asigură retenţia de apă
au rolul de a evita o uscare rapidă a tencuielii în timpul prizei şi de a încetini absorbţia
apei de către suport în scopul de a permite ca liantul hidraulic să facă priză în condiţiile
cele mai bune. Permit reglarea migraţiei apei indiferent de natura suportului,
eliminându–se astfel necesitatea stratului de amorsaj.
Adaosurile de aderenţă contribuie de asemenea la eliminarea stratului de
amorsaj, eficacitatea lor fiind uneori afectată de o umezire ulterioară a tencuielii.
Adaosurile hidrofuge, reducând capilaritatea în interiorul produsului, nu fac decât
să contribuie la o mai bună etanşeitate a tencuielii.
Plastifianţii ameliorează lucrabilitatea mortarului facilitând aplicarea mecanică şi
reducând cantitatea de apă de amestec; în felul acesta se reduce contracţia.
Adaosurile de aerare au funcţiuni multiple. În timpul malaxării, ele antrenează în
interiorul mortarului un mare număr de microbule de aer, care-i ameliorează
plasticitatea şi lucrabilitatea. Pe de altă parte, acestea micşorează caracteristicile
mecanice ale tencuielii, modulul de elasticitate în special, tencuiala devenind astfel mai
deformabilă şi mai puţin sensibilă la fisurare.
Trebuie menţionată şi contribuţia agenţilor de aerare la creşterea
impermeabilităţii şi a rezistenţei la îngheţ, bulele de aer realizând o rupere a capilarităţii.
În sfârşit, reducerea greutăţii mortarului obţinută prin aerare uşurează operaţia de
aplicare şi conduce la creşterea randamentului. Cantitatea de aer antrenată de agenţii
de aerare în mortar depinde de condiţiile de preparare, o malaxare mai mult sau mai
puţin energică, poate conduce pentru acelaşi amestec, la produse cu caracteristici
sensibil diferite.

142
 Agenţii fungicizi se folosesc în scopul de a împiedica fixarea şi dezvoltarea unor
micro-organisme (bacterii, alge, muşchi, ciuperci, licheni) care s-ar putea dezvolta
datorită prezenţei compuşilor organici din mortar.

c. Agregate uşoare
Unele din mortarele gata preparate pentru tencuială diferă de cele folosite la
tencuielile tradiţionale prin prezenţa în compoziţia lor a unor agregate uşoare care pot fi
de natură diferită, ca: vermiculit (agregatul cel mai folosit în prezent), perlit, piatră
ponce, granule de sticlă expandată, bile din polistiren celular. Aceste agregate uşoare
facilitează aplicarea mortarului datorită reducerii densităţii, dar se utilizează în aceeaşi
măsură pentru influenţa pe care o au asupra performanţelor mecanice ale produsului.
Acestea provoacă o scădere considerabilă a modulului de elasticitate permiţând astfel
realizarea unor mortare mult mai deformabile şi în consecinţă mai uşor adaptabile la
suportul constituit din materiale deformabile, cu rezistenţe mecanice reduse cum sunt
blocurile din beton celular.
Tencuielile pe bază de mortare care conţin şi agregate uşoare sunt adeseori
calificate drept tencuieli termoizolante. Trebuie însă avut în vedere faptul că densitatea
acestora nu scade în general sub 1000 Kg/m 3 şi chiar dacă prin compoziţia lor posedă
caracteristici intrinseci mai interesante decât mortarele tradiţionale, îmbunătăţirea adusă
din punct de vedere termic este nesemnificativă datorită grosimii reduse. De exemplu,
înlocuirea unei tencuieli tradiţionale printr-o tencuială cu densitatea de 1000 Kg/m 3
aplicată în grosime de 12…15 mm echivalează cu ataşarea unui material termoizolant
de tip polistiren expandat de 1 mm grosime. Acestea nu trebuie confundate cu
mortarele cu densităţi de max. 300 Kg/m 3 care au într-adevăr calităţi termoizolante şi
aplicate în grosimi de cel puţin 40 mm contribuie la creşterea nivelului de protecţie
termică pentru elementul pe care se aplică.

d. Fibrele de natură diferită

Fibrele de natură diferită (azbest, celuloză) au fost iniţial încorporate în anumite
reţete de mortar gata preparat, tot în scopul îmbunătăţirii comportării mecanice. În
prezent, încorporarea fibrelor de sticlă sau polipropilenă se limitează exclusiv la
mortarele pe bază de lianţi hidraulici, organici, aplicate pe materiale termoizolante de
gen polistiren sau vată minerală.

143
 1.3.2 Criterii şi niveluri de performanţă
Normele franceze recomandă sistemul de clasificare MERUC care oferă
informaţii referitoare la următoarele mărimi (criterii de performanţă) ale căror niveluri
permit încadrarea mortarelor în diferite clase:
− masa volumică aparentă (densitatea (M)
− modulul de elasticitate (E)
− rezistenţa la întindere (R)
− retenţia de apă (U)
− capilaritatea (C)
Această caracterizare comportă, pentru fiecare caracteristică, încadrarea în 6
clase care indică plaja de variaţie a proprietăţilor în care se situează produsul atunci
când este pus în operă în condiţii normale de şantier (tabelul 1.2) Este dificil de a atribui
unui produs anumite caracteristici atâta timp cât acestea variază semnificativ cu
condiţiile de punere în operă şi de evoluţie în timp.

Tabelul 1.2 Clasificarea mortarelor gata preparate pentru tencuială

M E R U C

Clas Densitatea Modul de Rezistenţ Retenţia Capilaritatea

a aparentă elasticitate a la de apă

MPa întindere %
Kg /m3 G/dm2min1/2
MPa
1 <1200 <1500 <1,5 <78 <1,5
2 1000… 3500…7000 1,2…2,0 75…85 1,0 …2,5
1400
3 1200… 5000..10000 1,5 …2,5 82…90 2,0…4,0
1600
4 1400… 7500..14000 2,0…3,2 88…94 3,0…7,0
1800
5 1600… 12000 … 2.7 …4,0 92…97 5,0…12
2000 200000
6 1800< 16000< 3,5< 96…100 10<

144
 1.3.3 Alegerea tipului de produs
Actualmente, piaţa oferă o gamă foarte variată de produse care se diferenţiază
atât prin densitate cât şi prin caracteristicile lor, modul de aplicare şi tipul de finisaj
posibil. Clasificarea MERUC permite alegerea tipului de mortar funcţie de
caracteristicile suportului, condiţiile atmosferice de punere în operă, modul de tratare
ulterioară a suprafeţei (tabelul 1.3).

Tabelul 1.3 Alegerea tipului de mortar

• Situaţia suportului
- perete puternic la Tencuială de capilaritate
expus
ploaie, faţade neadăpostite cu redusă.
înălţimi mai mari de 18 m Clasa C1 sau C2
- perete puternic expus la şocuri Tencuială cu caracteristici
şi degradări (parterul accesibil mecanice superioare.
al clădirilor publice…) Clasa E ≥ 3 şi R ≥ 3

• Condiţiile atmosferice pe
durata aplicării
- aplicare pe timp cald sau cu Tencuială cu bună retenţie
vânt cu umidificare simplă a de apă
suportului înainte de aplicarea Clasa U5 sau U6
tencuielii
- aplicarea pe timp friguros, în Tencuială cu întărire rapidă
special cu prelucrare prin Clasa M5 sau M6
pieptănare a feţei văzute

• Eventuale îmbrăcăminţi Mortar cu caracteristici

- placaje ceramice pe tencuială mecanice ridicate Clasa E≥4

de impermeabilizare şi R≥4
- aplicarea unei tencuieli Tencuiala decorativă cu
decorative în grosime continuă caracteristici M,E şi R de

145
 de cel puţin 5 mm clasă inferioară sau egală cu
cea a tencuielii de bază

Un criteriu foarte important de alegere a mortarului de tencuială îl constituie

compatibilitatea cu stratul suport. Astfel, elementele suport cu caracteristici mecanice
reduse, cum este betonul celular autoclavizat şi suprafeţele vechi din zidărie puţin
rezistente, nu permit utilizarea anumitor tencuieli, în general prea rigide care ar putea
provoca smulgerea unor porţiuni de suport accentuând procesul de degradare.
Tencuielile cu modul de elasticitate redus par a fi mai bine adaptate acestui tip
de suport dar această caracteristică nu este suficientă pentru a garanta o bună
comportare. Este necesară raportarea la agrementele tehnice asociate produsului
pentru a se asigura asupra compatibilităţii cu suportul din beton celular.
Anumite mortare de tencuială prezintă o bună aderenţă cu suprafeţele lise din
beton fără a fi necesare măsuri suplimentare. Altele necesită în prealabil un strat de
amorsaj. Pe pereţii în contact cu solul nu se aplică mortare cu adaos de agregate
uşoare sau cu conţinut ridicat de var aerian, existând riscul ca acestea să se satureze
progresiv cu apă, respectiv ca varul aerian să nu aibă condiţii de carbonatare.

1.3.4 Execuţia tencuielii

Execuţia tencuielii presupune succesiunea următoarelor operaţii:
a. Pregătirea suprafeţei suport
Starea şi modul de pregătire a suprafeţei suport sunt aceleaşi ca şi al tencuielile
tradiţionale cu următoarele excepţii:
- tencuielile caracterizate prin retenţie de apă ridicată nu necesită o umezire
prealabilă a suportului decât în cazul în care lucrările se execută pe timp cald, cu
vânt uscat sau pe un suport cu capacitate de absorbţie foarte mare; această
umezire este obligatorie pentru toate celelalte tipuri de mortar;
- unele tipuri de mortar reclamă o pregătire specială a suportului cu suprafaţă lisă
sau capacitate de absorbţie mare prin aplicarea unui strat de amorsaj sau
realizarea unei anumite rugozităţi.
-
b. Condiţii de aplicare
În plus faţă de condiţiile specifice aplicării celorlalte tipuri de tencuială, unele
precauţii trebuie avute în vedere relativ la mortarele colorate; nu este indicată aplicarea

146
acestora la temperaturi mai mici de 8°C, in special in perioade cu umiditatea mare, în
scopul evitării fenomenelor de eflorescenţă foarte vizibile.

c. Prepararea amestecului
La preparare nu se adaugă nici un alt component în afară de apă. Pentru a evita
apariţia unor nuanţe diferite este necesar să se utilizeze întotdeauna un număr întreg
de saci, cantitatea de apă să fie aceeaşi la fiecare tranşă iar timpul de malaxare să fie
respectat.
Malaxarea mortarelor care conţin în compoziţia lor agenţi de aerare trebuie să fie
obligatoriu realizată mecanic, respectând timpul de malaxare, pentru a obţine un efect
de antrenare a aerului suficient şi constant. Celelalte produse pot fi malaxate şi manual.
Pentru a se obţine o faţadă cu structura omogenă trebuie amestecată o cantitate
de mortar aplicabilă în trei ore.

d. Aplicarea propriu-zisă
Mortarul malaxat poate fi aplicat pe suportul preparat in prealabil, manual sau
utilizând diferite procedee mecanice, în funcţie de consistenţă, cu menţiunea că
aplicarea mecanică implică un consum sporit de mortar.
Aplicarea se face în una sau două tranşe de 0,5…0,7 cm grosime, intervalul de
timp intre acestea fiind de câteva ore. Dacă din anumite motive acest interval depăşeşte
24 ore, pentru a se asigura aderenţa, primul strat trebuie umezit. În cazul în care este
necesară o încărcare suplimentară a suportului (grosimi mai mari de 20 mm) este
obligatorie aplicarea in două reprize, intervalul dintre ele fiind dictat de tipul de mortar.
Faţa vizibilă poate să rămână brută, sau poate fi finisată în maniere
asemănătoare cu cele aplicate tencuielilor tradiţionale. Având în vedere grosimea
redusă, la îmbinarea intre două suporturi de natură diferită, tencuiala se armează cu
plasă din fibre de sticlă tratate contra acţiunii agresive a compuşilor alcalini, în scopul
reducerii riscului de fisurare ca urmare a deformaţiilor diferenţiate ale suportului.

1.4 Tencuieli interioare din mortare uscate

La realizarea tencuielilor interioare monostrat din mortare uscate se folosesc
amestecuri preambalate, aplicabile mecanizat, în toate categoriile de încăperi, inclusiv
în băi şi bucătării cu umiditate moderată.

147
 1.4.1 Compoziţia mortarelor
Compoziţia mortarelor pentru tencuieli interioare diferă funcţie de natura
suprafeţei suport, condiţiile de exploatare şi modul de finisare a feţei văzute.
Liantul este in general ipsosul, dar există amestecuri, cele care urmează a fi
aplicate mecanizat, care includ var şi ipsos, în scopul asigurării lucrabilităţii reclamate
de modul de aplicare.
Ca agregat se foloseşte nisipul fin, a cărei natură poate fi aleasă funcţie de
natura suportului sau mediul de exploatare. Astfel, pentru a se asigura rezistenţa la
substanţe alcaline se foloseşte nisipul cuarţos.
În compoziţia mortarului pot fi incluse adaosuri ca: materiale uşoare pentru
mărirea lucrabilităţii, părţi fine de răşini cu mare capacitate de saponificare pentru
asigurarea aderenţei la suprafeţe prăfuite, absorbante sau foarte uzate etc.

1.4.2 Criterii şi niveluri de performanţă

Produsele sunt însoţite de fişe tehnice în care sunt trecute nivelurile de
performanţă determinate în condiţii de laborator.
Funcţie de natura suportului şi condiţiile în care urmează a fi exploatată
tencuiala, se alege tipul de produs care răspunde cel mai bine criteriilor de calitate.

1.4.3 Execuţia tencuielii

Pentru execuţia tencuielii se parcurg aceleaşi etape ca la toate celelalte tipuri
analizate anterior.

a. Pregătirea suprafeţei
Stratul suport trebuie uscat, permeabil, rezistent, fără praf, fără urme de tencuială
veche şi eflorescenţe, fără urme de condens. La suprafeţele de beton şi beton uşor se
vor îndepărta zonele cu pete de ulei şi peliculele interstiţiale neaderente ca şi
eventualele elemente stalactitice existente.
Pentru a se asigura respectarea consumurilor indicate în fişa produsului,
suprafeţele suport trebuie să fie perfect plane, fără abateri de la verticalitate, respectiv
orizontalitate.
Funcţie de natura elementului suport se vor avea în vedere anumite condiţii de
calitate şi aplicarea unor măsuri specifice:

148
- rosturile zidăriei să fie bine umplute cu mortar; în caz contrar se procedează la
completarea lor,
- suprafeţele din beton, beton celular autoclavizat sau cu capacitate de absorbţie
diferenţiată se grunduiesc cu produse special destinate acestui scop;
- pe suprafeţele din plăci aglomerate din fibre din lemn se aplică un şpriţ care se lasă
să se întărească minim. 4 săptămâni sau se armează cu plasă din fibre de sticlă.

c. Condiţii de aplicare
Temperatura aerului şi a peretelui pe timpul lucrului şi pe durata întăririi tencuielii
trebuie să fie peste 5°C. În cazul funcţionării instalaţiei de climatizare, nu este
permisă încălzirea directă a suprafeţelor tencuite. Înaintea aplicării unui nou strat
de finisaj se va urmări ca stratul anterior să fie complet uscat.

1.5.Tencuieli subtiri pe material termoizolant

1.5.1 Generalitati; scurt istoric
In primul rând trebuie subliniat faptul că tencuielile subtiri cu lianti organici nu pot
fi analizate separat, ci în cadrul unui sistem complex, care include obligatoriu materialul
termoizolant, conceput pentru realizarea izolării prin exterior a faţadelor.
Sistemele de izolare prin exterior a faţadelor, cu tencuială subţire pe material
termoizolant au apărut în Franţa în anul 1972, cunoscând o dezvoltare reală in perioada
1978-1979. Folosite iniţial pentru lucrări de reabilitare termică, odată cu cresterea
exigenţelor referitoare la economia de energie pentru exploatarea clădirilor, aceasta
tehnologie a început să fie aplicată pe scară din ce în ce mai largă si la clădirile noi. In
România, a devenit cunoscut după 1990, fiind aplicată cu succes atât în lucrări de
reabilitare cât şi la clădiri noi.
Tencuielile subţiri pe material termoizolant sunt alcătuite dintr-un ansamblu
format din stratul de bază aplicat în 2 reprize, care include o plasă de armătură din
plasă din fibre de sticlă sau din polietilenă, având o grosime totală de aprox 3 mm si un
strat de finisare, care dă aspectul definitiv al faţadei (fig.1.1).

149
 Fig. 1.1 Alcăturea generală a sistemelor termoizolante protejate cu tencuială subţire 1- strat
suport; 2- adeziv; 3- termoizolaţie; 4- diblu; 5- strat de armare; 6- strat de finisaj

Stratul de bază (grundul) este realizat in general dintr-un amestec de răşină

organică în dispersie apoasă cu diferite adaosuri. Se aplică pe izolant în 2 straturi între
care se fixează armătura din plasă din fibre de sticlă, asigurând astfel funcţiunea de
impermeabilizare, prin protejarea armăturii şi a peretelui de bază de riscul pătrunderii
umidităţii.
Stratul de finisaj cu funcţiunea principală de a asigura aspectul definitiv al faţadei,
este realizat pe bază de lianţi organici, vinilici, acrilici, silicatici sau siliconici, în amestec
cu pigmenţi şi adaosuri care asigură durabilitatea şi lucrabilitatea. Funcţie de natura
lianţilor utilizaţi, aceste tencuieli sunt termoplastice şi caracteristicile lor evoluiază cu
variaţiile de temperatură şi umiditate, în raport cu gradul de expunere. Această
comportare provoacă un anumit proces de îmbătrânire, care se manifestă prin
pierderea supleţei, fixarea anumitor săruri şi modificarea aspectului general. Intreţinerea
trebuie realizată cu produse adaptate fiecărei situaţii în parte.
Acest tip de tencuieli aplicate pe suport izolant, sunt expuse unor solicitări mult
mai puternice faţă de tencuielile aplicate pe zidărie, de exemplu. Izolantul joacă rol de
ecran în faţa schimburilor termice cu peretele şi numai tencuiala va fi cea care suportă
şocurile termice. Schimbările sunt în general rapide, cum ar fi cele care sunt înregistrate
pe o faţadă însorită, atunci când soarele este acoperit de un nor şi o aruncă brusc în
umbră.
Culoarea finisajului joacă de asemenea un rol foarte important; dacă se
compară temperatura inregistrată pe o suprafaţă însorită colorată în negru (80ºC) faţă
de o faţadă colorată în alb, cu aceeasi expunere la soare, care atinge valoarea de 40ºC

150
 Dar, dacă şocurile termice pot avea o influenţă importantă asupra
comportamentului tencuielii, regimul de schimburi higrotermice rămâne factorul
primordial. Acest regim se stabileşte fără dificultăţi pentru tencuielile actuale, care
prezintă în general, o foarte bună permeabilitate la vaporii de apă. Insă, în cazul unor
lucrări de reparaţii, care se pot realiza prin aplicarea unui nou strat de finisaj peste cel
existent, trebuie avut grijă să nu se aducă modificări semnificative regimului de
umiditate, care ar putea cauza umflături, desprinderi şi alte neajunsuri.

1.5.2 Tehnologia de execuţie a unui termosistem care include tencuială

subţire
Stratul suport trebuie pregătit cu câteva zile înainte de montarea termoizolaţiei:
verificat şi eventual reparat, inclusiv în ceea ce priveşte planeitatea (având în vedere că
în această soluţie abaterile de la planeitate nu pot fi corectate prin sporirea grosimii
stratului de protecţie) şi curăţat de praf şi depuneri;
Stratul termoizolant din plăci de polistiren expandat ignifugat, este fixat prin lipire
şi/sau mecanic pe suprafaţa suport, reparată şi curăţată în prealabil. Stratul de lipire se
realizează, de regulă, din mortar sau pastă adezivă cu lianţi organici (răşini), lipirea
fâcându-se local, pe fâşii sau în puncte. Fixarea mecanică se realizează cu bolţuri din
oţel inoxidabil, cu expandare, montate în găuri forate cu dispozitive rotopercutante, sau
cu dibluri de plastic cu rozetă.
Montarea plăcilor termoizolante se va face cu rosturile de dimensiuni cât mai mici
şi decalate pe rândurile adiacente, având grijă ca adezivul să nu fie în exces şi să nu
ajungă în rosturi, fapt care ar conduce la pericolul apariţiei ulterioare a crăpăturilor în
stratul de finisaj.
La colţuri şi pe conturul golurilor de fereastră se vor prevedea plăci termoizolante
in formă de L.
Stratul de protecţie şi de finisaj se execută, în straturi succesive (grundul şi
tinciul/pelicula de finisare finală), cu grosime totală de 5...10 mm şi se armează cu o
ţesătură deasă din fibre de sticlă sau fibre organice.
Tencuiala (grundul) trebuie să realizeze pe lângă o aderenţă bună la suport
(inclusiv elasticitate pentru preluarea dilatărilor şi contracţiilor datorită variaţiilor
climatice, fără desprinderea de suport) şi permeabilitate la vaporii de apă concomitent
cu impermeabilitate la apa meteorică.

151
 Tencuiala subţire se realizează din paste pe bază de răşini siliconice, obţinute
prin combinarea lianţilor din răşini siliconice cu o răşină sintetică acrilică în dispersie
apoasă care reduce coeficientul de absorbţie de apă prin capilaritate.
Finisarea se poate face cu vopsele în dispersie apoasă, în una din următoarele
variante:
- vopsele silicatice care au permeabilitate mare la vaporii de apă dar absorbţie mare la
apă şi rezistenţă mică la agenţi atmosferici; trebuie corectate prin adaosuri de max. 5%
de răşini sintetice în dispersie şi hidrofobizarea ulterioară a suprafeţelor; pigmenţii sunt
obligatoriu minerali, aspectul fiind mat;
- vopsele pe bază de răşini siliconice în dispersie apoasă, care au o bună
permeabilitate a vaporilor de apă, absorbţie mică prin capilaritate, aderenţă pe orice tip
de suport, aspect mat.
Ca variantă, finisajul se poate realiza cu un strop din materiale hidrofobe.
Reţeaua de armare, fixată pe suprafaţa suport cu mortar adeziv, este în funcţie
de tipul liantului folosit la componenta de protecţie (din fibre de sticlă - eventual
protejate cu o peliculă din material plastic pentru asigurarea protecţiei împotriva
compuşilor alcalini în cazul tencuielilor cu mortare hidraulice – sau fibre organice din
polipropilenă, sau poliester. Trebuie asigurată continuitatea stratului de armare prin
suprapunerea corectă a foilor de ţesătură din fibră de sticlă sau fibre organice (min. 10
cm).
Grosimea totală a stratului de tencuială subţire de protecţie a termoizolaţiei nu
trebuie să depăşească 10 mm.
În zonele de racordare a suprafeţelor ortogonale, la colţuri şi decroşuri, pe
conturul golurilor de fereastră, se prevede dublarea ţesăturilor din fibre de sticlă sau
fibre organice (fâşii de 25 cm) sau/şi folosirea unor profile subţiri din aluminiu. La
colţurile golurilor de fereastră, pentru armarea suplimentară a acestora, se vor prevedea
ştraifuri din ţesătură din fibre de sticlă cu dimensiuni 20 x 40 cm, montate la 45°.
Se vor prevedea rosturi de dilatare care separă faţada în câmpuri de cel mult 14
m2, evitând alinierea acestora cu ancadramentele de fereastră, care sunt zone cu
concentrări mari de eforturi. Este recomandată separarea celor două tipuri de rosturi.
Se pot prevedea cordoane vinilice sau profile metalice care să permită mişcarea
independentă a faţadei în raport cu elementele de construcţie.
Execuţia trebuie făcută în condiţii speciale de calitate şi control, de către firme
specializate, care deţin de altfel şi patentele aferente, referitoare în primul rând la

152
compoziţia mortarului, dispozitivele de prindere şi solidarizare, scule, maşini, precum şi
la tehnologia de execuţie.
În scopul reducerii substanţiale a efectului negativ al punţilor termice, aplicarea
soluţiei trebuie să se facă astfel încât să se asigure în cât mai mare măsură
continuitatea stratului termoizolant, inclusiv şi în special la racordarea cu soclul şi cu
aticul acoperişului.
Se va trata cu deosebită atenţie execuţia acestor zone pentru a elimina
posibilitatea infiltraţiilor de apă între izolaţia termică şi peretele suport.
Pe conturul planşeului de peste ultimul nivel, se continuă termoizolaţia peretelui
exterior pe înălţimea aticului (lungimea zonei de influenţă). La partea superioară, pentru
protecţia stratului termoizolant, este prevăzut un profil din tablă zincată cu grosimea de
0,5 mm, continuu, care se prelungeşte şi sub tencuială.
Pe conturul tâmplăriei se realizează racordarea izolaţiei termice pe o grosime de
cca 3,0 cm, în zona glafurilor exterioare şi a solbancurilor, prevăzându-se profile de
întărire şi protecţie adecvate (din aluminiu) precum şi benzi suplimentare din ţesătură de
fibră de sticlă sau fibre organice.

1.6. Tencuieli uscate

Folosirea tencuielilor uscate constituie o posibilitate de reducere a proceselor umede

pe şantier, oferind în plus:

- reducerea duratei de execuţie;

- economie de material şi manoperă;
- aspect agreabil datorită acoperirii tuturor neregularităţilor;
- un spor de izolare acustică şi termică.
Pentru execuţia tencuielilor uscate se folosesc plăci din ipsos armate pe ambele
fete cu carton, cu înălţimea egală cu cea a unei încăperi. Utilizarea ipsosului este
benefică şi pentru că acţionează ca un volant de umiditate. Din punct de vedere al
tehnologiei de execuţie, există 2 tehnici de lucru :
- procedeul tencuirii uscate, în care panourile se montează cu adezivi pe un suport
masiv (cărămidă, beton, B.C.A);
- procedeul montării panourilor pe structuri proprii, de obicei în cazul suporturilor
lipsite de capacitate portantă.

153
 a b

c d
Fig 1.2 Montarea panourilor de tencuială uscată (tehnologia RIGIPS)
a -.pe suport masiv; b- pe ştraifuri gipscarton; c- pe astereală de lemn;
d- sub formă de coajă de dublare independentă

a.Montarea panourilor direct pe suport este posibilă numai în cazul în care peretele
este plan, stabil, protejat de umiditatea produsă prin capilaritate sau fenomene
meteorologice (fig.1.2.a).
Execuţia presupune parcurgerea următoarelor etape:
- pregătirea suprafeţei, care constă în îndepărtarea resturilor de mortar sau de beton,
ceară sau uleiuri folosite la decofrare şi tratarea cu o substanţă specială asigură o
mai bună aderenţă;
- translarea instalaţiilor (dozele şi întrerupătoarele) la circa 2 cm distanţă faţă de
perete;
- aplicarea pe dosul panoului a adezivului, preparat conform reţetei elaborate de
fabricant; în dreptul ferestrelor, lavoarelor, consolelor, coşurilor etc., panourile
trebuie lipite pe întreaga suprafaţă;
- lipirea /poziţionarea constă în ridicarea panoului la perete şi baterea uşoară cu
ciocanul de cauciuc şi bagheta de poziţionare pentru a le aduce în acelaşi plan; la
pardoseală trebuie să rămână, graţie unui distanţier, un rost de circa 10 mm, iar la
planşeu unul de 5 mm pentru ventilare în timpul prizei.

b. Montarea pe ştraifuri din panouri de gipscarton se aplică în cazul în care

suportul prezintă abateri mari de la planeitate. Ştraifurile se lipesc la distanţe de 60 cm

154
sau se fixează în dibluri dacă peretele nu este capabil de a prelua sarcini suplimentare
(fig.1.2.b).

c. Montarea pe coajă de dublare din astereală din lemn permite corectarea

abaterilor unei zidării lipsite de planeitate, a unei tencuieli defectuoase sau a unui
schelet portant din lemn executat greşit. In aceste situaţii se recurge la un raster din
şipci din lemn de 20/30 mm, fixat în perete cu dibluri şi şuruburi rapide. Defectele de
planeitate se rezolvă cu ajutorul distanţierelor. Dacă odată cu execuţia tencuielii se
urmăreşte şi o îmbunătăţirii izolaţiei termice sau fonice, în spatele panourilor se
introduce un material izolator din fibre minerale. În cazul termoizolării peretelui exterior,
pentru evitarea condensului se aplică şi o barieră de vapori (fig.1.2.c).
d. Montarea pe coajă de dublare independentă cu sau fără bride de
ajustare se execută atunci când trebuie compensată lipsa de planeitate sau trebuie
introduse instalaţiile în spaţiul rezultat (fig.1.3.d).

Ca structură de susţinere se folosesc profile metalice sau şipci din lemn de 30 /

50 mm care se prind între ele şi de cleme cu şuruburi rapide în poziţie plană şi verticală.
Dacă se urmăreşte ş îmbunătăţirea izolaţiei termice şi fonice, se procedează la
introducerea unui material pe bază de fibre minerale şi a unei bariere de vapori, dacă
este necesar.

155
 Capitolul 2

PLACAJE
2.1. Generalităţi
Placajele constituie un sistem de îmbrăcare a pereţilor, stâlpilor sau feţelor
laterale ale grinzilor cu plăci din diferite materiale în scopul satisfacerii unor cerinţe de
ordin estetic, de protecţie mecanică sau de creştere a durabilităţii prin contracararea
acţiunii distructive a unor factori fizici. Altfel spus, placajele în afară de rolul estetic pe
care îl îndeplinesc în primul rând, mai pot proteja elementele pe care sunt aplicate la
acţiunea agresivă a unor factori mecanici, fizici, sau biologici. În anumite situaţii pot
contribui parţial sau total la asigurarea calităţii acustice a unui spaţiu. Se cuvine de
asemenea menţionată contribuţia unor sisteme constructive care includ elemente de
placaj la conservarea energiei şi asigurarea confortului în anotimpul cald (faţadele
ventilate).
După poziţia lor în clădire, placajele pot fi exterioare sau interioare.
Alegerea tipului de placaj se face în funcţie de:
- natura solicitărilor;
- mediul în care lucrează (umiditate, însorire, degajări de noxe, solicitări mecanice) ;
- compatibilitatea cu stratul suport.

2.2 Finisarea faţadelor prin placare

156
 Placajele exterioare trebuie să răspundă unor condiţii de calitate referitoare la :
- acţiunea apei în faza lichidă combinată cu acţiunea vântului;
- radiaţia solară, ce determină variaţii de temperatură;
- îngheţ-dezgheţ;
- acţiunea apei din interior în faza gazoasă (vapori de apă) ce migrează spre exterior
prin difuzie.
Placajele exterioare executate din piatră naturală, elemente ceramice sau pietre
artificiale turnate au reprezentat mult timp o soluţie de tratare a construcţiilor importante,
adecvată acestei categorii de clădiri.
Extinderea utilizării placării faţadelor la construcţii obişnuite este determinată de:
- generalizarea procedeelor industrializate de realizare a clădirilor (prefabricare,
turnare în cofraje de mari dimensiuni) care face neraţională utilizarea tencuielilor;
- utilizarea elementelor de închidere uşoare prefabricate, de tipul pereţilor cortină, la
care faţa exterioară trebuie protejată de acţiunea ploii, vântului şi a variaţiilor de
temperatură;
- modernizarea fondului construit existent, în sensul reabilitării termice.
Practic, există două categorii de soluţii de finisare a faţadelor prin placare:
a) clasice (tradiţionale):
- piatră naturală.
- materiale ceramice poroase (cărămizi de faţadă glazurate sau nu);
- materiale ceramice cu un grad mai redus sau mai ridicat de vitrifiere (plăcuţe
ceramice glazurate);
b) moderne:
- metalice;
- polimeri;
- sticlă securizată;
- fibrociment;
- piatră artificială.
În alegerea soluţiei de placaj, trebuie avute în vedere următoarele condiţii:
compatibilitatea soluţiei alese cu structura pe care placajul urmează a fi aplicat;
stabilirea unei legături organice a porţiunilor placate cu celelalte elemente ale faţadei;
stabilitatea în timp a faţadelor;
asigurarea posibilităţilor de intervenţie pentru înlocuirea elementelor deteriorate;

157
asigurarea protecţiei la acţiunea apelor meteorice simultan cu permeabilitatea la
vapori.

2.2.2 Placaje din piatră naturală

În general acest material se utilizează pentru placarea faţadelor clădirilor
monumentale. Nu este exclusă însă utilizarea placajelor din marmură la interior, la
clădiri publice la care se urmăreşte accentuarea impresiei de monumentalitate.
Materialele utilizate pentru execuţia placajelor din piatră naturală sunt: plăci din
marmură (Căprioara, Ruşchiţa, Gura Văii), travertin, bazalt, granit, etc.
Plăcile pot fi de dimensiuni mici - 20x20 cm şi grosimea sub 5 mm - sau de
dimensiuni mari - de 30x50 sau 50x80 cm şi grosime mai mare de 5 mm.
Execuţia placajului se poate face în două maniere (fig. 2.1):
- montaj uscat – placaje neaderente ;
- montaj umed – placaje aderente.

158
 Fig.2.1 Placaje exterioare din piatră naturală
a- placaje realizate cu fixare umeda; b- placaje realizate prn fixare uscată; 1- plăci piatră
naturală; 2- mortar de ciment; 3- reţea de armare din plasă de OB, pentru mărirea aderenţei,
fixată ȋn peretele suport; 4- ancore din sârmă zincata pentru fixarea plăcilor de reţeaua de
armare; 5- perete suport; 6- dorn pentru fixarea plăcilor (variantă); 7- şurub de fixare cu cap
îngropat; 8- chituire cu mortar de ciment; 9- furura-distantier; 10- diblu din lemn sau PVC; 11-
diblu metalic expandat; 12- şurub mecanic cu cap vizibil; 13- agrafă; 14- şliţ continuu sau local
tăiat ȋn cantul plăcii

159
 Montajul uscat se face folosind structuri auxiliare din profile metalice sau a
bolţurilor împuşcate. Solidarizarea plăcilor ȋntre ele se face prin piese speciale (fig. 2.2).
Montajul umed se realizează pe un strat de ciment turnat în spatele placajului
fixat provizoriu prin ploturi din ipsos.

Fig. 2.2 Solidarizarea ȋntre ele a plăcilor din piatră naturală de placaj
a- solidarizarea cu domuri din oţel rotund sau pătrat; b- solidarizare cu scoabe; c- diferite forme
de piese de solidarizare

2.2.3 Faţade din cărămidă aparentă

Un sistem de realizare a faţadelor îl constituie cărămida aparentă care poate fi
obţinută în două moduri:
- prin executarea zidăriei în aşa fel încât să rămână aparentă;
- prin executarea unui placaj după realizarea peretelui de faţadă, din cărămidă de
placaj fără miez sau din cărămidă plină clincherizată (fig. 2.3).
În primul caz, în care zidăria de cărămidă rămâne aparentă, materialele utilizate
trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- cărămizile să fie bine arse şi să prezinte un volum minim de pori (cărămizi speciale,
calitatea A);
- abaterile dimensionale nu se admit;
- rosturile umplute cu mortar de ciment trebuie să fie de grosime uniformă;
- detaliile arhitecturale trebuie astfel concepute încât să nu favorizeze staţionarea
apei.

160
 Placajul din cărămidă aparentă propriu zis, se execută din cărămizi speciale de
placaj, fără miez, cu două feţe vizibile, cu două şănţuleţe laterale. La execuţia
placajului, cărămida se despică în două prin lovirea cu ciocanul de-a lungul acestor
şănţuleţe.

Fig. 2.3 Placaje din cărămizi speciale de placaj

a- materiale – cărămizi speciale de placaj; b- execuţia placajului; 1- cărămidă de placaj, piesa
de câmp; 2- cărămidă de placaj, piesa de colţ; 3- mortar de ciment; 4- baghete oţel pătrat
pentru realizarea rosturilor; 5- grund din mortar de ciment executat ca la tencuieli; 6- mortar de
ciment pus pe piesa de căramida care se aplică peste grund; 7- piesa de cărămidă de placaj,
umezită ȋn prealabil prin imersare ȋn apă câteva minute; 8- rosturi verticale „strânse” (~1mm); 9-
rosturi orizontale „accentuate”

Jumătăţile de plăci se fixează pe zidăria suport cu mortar de ciment cu dozaj 1/1

sau ½, aşezându-se bucată cu bucată. După executarea placajului, rosturile se umplu
cu mortar (eventual cu ciment alb) şi se adâncesc sau se scot în relief.
Alinierea şi orizontalitatea se realizează cu ajutorul sforii, aşezate pe plăci de
ghidaj, montate la capetele rândurilor şi intermediar pentru L>4m.
Suportul placajului din zidărie de placaj poate fi:
− zidăria de rezistenţă, care prezintă ştrepi de 3 cm adâncime la fiecare 2...3
rânduri;
− betonul armat a cărei suprafaţă trebuie pregătită în prealabil pentru asigurarea
aderenţei;

161
 − betonul celular autoclavizat.

2.2.4 Placaje din plăci ceramice glazurate

Plăcile ceramice glazurate, divers colorate pot fi utilizate atât pentru placaje
exterioare, cât şi pentru cele interioare. Plăcile glazurate pot fi de dimensiuni mici 2x2
cm până la 5x5 cm. În acest caz plăcile sunt livrate cu faţa văzută lipită de hârtie,
formând panouri pătrate cu latura de 33 cm. Există şi plăci de dimensiuni mai mari
având forma dreptunghiulară (12x6 sau 14x3,5 cm) sau hexagonală. Faţa plăcilor poate
fi netedă, ondulată, boltită, scobită, rombică sau piramidală.
Suprafaţa suport se pregăteşte în prealabil prin aplicarea unui grund de mortar
de ciment cu dozaj de 400 kg ciment la m 3 cu nisip 0...3 mm. La aplicarea plăcilor
grundul trebuie să fie întărit, dar să aibă totuşi o umiditate de 5...6% care să asigure
legătura dintre grund şi pasta sau mortarul de poză.
Panourile de plăci ceramice lipite pe hârtie se montează în rânduri orizontale
aplicând pe stratul suport (grund) o pastă de ciment (fără nisip) cu adaos de 25% var
pastă, de consistenţă 12. Pasta se întinde într-un strat uniform de 2...5 mm grosime.
Pentru a asigura uniformitatea grosimii se pot folosi ghidaje din şipci de lemn, sau fire
din material plastic, fixate la nivel pe suprafaţa grundului, cu pastă de ipsos. Înainte de
aplicare, panourile se cufundă în apă timp de 30 sec. Pentru a evita ruperea hârtiei ude
sub greutatea plăcilor, acestea se îndoaie la jumătate cu hârtia la interior.

2.2.5 Placaje din plăci ceramice porţelanate de dimensiuni mari

Placajele din produse ceramice răspund tuturor exigenţelor impuse acestei
categorii de lucrări, dacă materialele utilizate sunt de calitate corespunzătoare şi
execuţia este corectă.
În alegerea materialului trebuie luate în considerare:
- tipul plăcii;
- tipul suportului;
- condiţiile de exploatare.
Plăcile ceramice pentru placaj se încadrează în patru grupe funcţie de clasa de
absorbabilitate:
- grupa I (abs E < 3%);
- grupa IIa (abs 3 < E < 6);
- grupa IIb (abs 6 < E < 10);
- grupa III (abs E > 10%).
162
 Utilizarea la exterior a plăcilor se reduce la cele din grupa I (absorbabilitate
redusă) şi numai în cazuri izolate la grupa a II - a. Insă cu cât absorbţia de apă este mai
redusă, cu atât este mai mare rezistenţa la abraziune.
Funcţie de natura suprafeţei suport se aplică adezivul standard sau flexibil.
Lipirea se execută prin metoda combinată, aplicând adezivul atât pe suport cât şi pe
intradosul plăcii.

2.2.6 Placaje din fibrociment

Fibrocimentul conţine ciment, nisip, şi fibre lemnoase autoclavizate pentru a-i
spori rezistenta şi stabilitatea dimensională. Fibrele lemnoase au rolul unei armături în
ciment, prevenind apariţia crapăturilor. Folosirea sa la realizarea faţadelor prezintă
numeroase avantaje:
• aspect plăcut - fibrocimentul poate imita prin textura şi culoarea sa lemnul;
• rezistenţă îndelungată la intemperii - rezistenţă la îngheţ/dezgheţ, umiditate, radiaţii
UV;
• rezistenţă mare la impact;
• rezistenţă la incendiu - fibrocimentul nu este un material combustibil;
• costurile realizării lambriului din fibrociment sunt mai mici decât în cazul folosirii
lambriului din lemn sau a finisajelor de tip tencuială;
• datorită rezistenţei la umiditate (nu putrezeşte/nu se descompune) şi la acţiunea
unor dăunători organici (ciuperci, termite), este o alternativă eficienta pentru
finisarea cladirilor situate într-un climat umed şi cald;
• rezistenţa ridicată la încărcări generate de vânt;
• permit realizarea faţadelor ventilate, cerute de normele de construcţii moderne.

Tehnologia de execuţie
Pentru fixarea elementelor din fibrociment sunt disponibile, în funcţie de suport,
diferite sisteme cum ar fi:
- grinzişoare metalice din profile laminate in formă de L;
- grinzişoare din lemn sau ciment turnate în prealabil, plasate la distanţa de 900-1800
mm în funcţie de grosimea profilului; fixarea se face de obicei la cota de la partea
superioară a elementului, deşi atunci când suportul este format din profile realizate
la rece, fixarea se face prin adâncitura elementului.

163
 Capetele exterioare ale şuruburilor de fixare sunt protejate împotriva agresiunii
mediului de elemente din plastic. Unele tipuri de plăci sunt proiectate în aşa fel încât să
ascundă şuruburile de fixare.
În zona de suprapunere a marginii superioare peste cea inferioara este necesara
susţinerea panourilor diagonal opuse, pentru a evita crearea unor grosimi prea mari în
zona de joncţiune a 4 placi. Rosturile orizontale sunt izolate împotriva apei cu ajutorul
unor profile Z sau a unor piese adiţionale.
O serie largă de accesorii este disponibilă, cum ar fi: piesele de umplutură,
pervazuri pentru scurgerea apei, piese în unghi pentru exterior sau interior. In unele
cazuri placarea exterioară poate include ferestre întregi.
Tehnologia de realizare a faţadei poate încorpora stratul termoizolator, în doua
variante:
- utilizarea a două straturi de material între care se poziţionează un material izolator
tip placă;
- izolarea cu materiale moi (necesită distanţiere între stratul dinspre interior şi cel
dinspre exterior pentru a preveni comprimarea materialului termoizolator).

3.2.7 Paramente cu strat de aer ventilat

Pereţii cu strat de aer ventilat reprezintă soluţii moderne ce oferă avantaje
deosebite din punctul de vedere al comportării higrotermice în condiţii de vară şi de
iarnă. Circulaţia aerului se realizează datorită efectului de coş, sub influenţa diferenţelor
de temperatură, atât iarna cât şi vara. Se obţine astfel:
- drenarea activă a vaporilor de apă şi deci uscarea continuă a peretelui;
- împiedicarea pătrunderii ploii în partea interioară a peretelui;
- un efect favorabil de răcire în timpul verii.
Efectul de dirijare a vaporilor de apă spre exterior precum şi cel de răcire în
timpul verii depinde de intensitatea de circulaţie a aerului prin stratul de aer. Din acest
punct de vedere faţadele ventilate se împart în faţade slab ventilate, la care stratul de
aer poate fi considerat staţionar, mediu ventilate, la care trebuie cunoscut debitul de
ventilare pentru evaluarea performanţei faţadei şi puternic ventilate la care placajul are
exclusiv rol de protecţie la intemperii, spaţiul de aer având aceeaşi temperatură cu aerul
exterior.

164
 Din punct de vedere constructiv, stratul de aer trebuie amplasat cât mai aproape
de faţa exterioară a peretelui care este doar un ecran (foaie de tablă sau azbociment,
zidărie subţire, panou prefabricat, etc.) de protecţie la intemperii.

2.3 Placaje interioare

Placajele interioare au în general rol decorativ dar şi de protecţie la acţiuni
mecanice (lambriurile aplicate pe suprafaţa pereţilor în spaţii de circulaţie) sau la
acţiune apei în stare de vapori, cum sunt placajele de faianţă în băi şi bucătării.
Prezenţa lor este obligatorie în spaţii care necesită menţinerea permanentă într-o stare
de igienă, cum este cazul saloanelor de spital, a sălilor de operaţie, laboratoare etc.
Există o gamă largă de materiale şi sisteme constructive folosite pentru placaje,
de la piatra naturală la sticlă sau materiale plastice, o bună parte din acestea fiind
utilizate atât la interior cât şi la exterior.

2.3.1 Placaje din plăci de faianţă

Se folosesc în încăperile clădirilor de locuit şi social culturale cu umiditatea
superioară valorii de 60% (băi, bucătării, grupuri sanitare etc.) sau în încăperi ce
necesită condiţii superioare de igienă (saloane de spital, săli de operaţie, laboratoare,
cantine etc.) fig. 2.4.
De asemenea, se pot folosi şi la placarea exterioară a pereţilor, numai cu luarea
de măsuri corespunzătoare pentru protejarea la trecerea vaporilor, de exemplu:
- barieră contra vaporilor;
- interspaţii de ventilare;
- ventilarea spaţiilor interioare;
- limitarea la cel mult 25% din suprafaţa aferentă acestor încăperi etc.
Aceste măsuri se vor introduce pe bază de calcule higrotermice, în scopul
îndeplinirii condiţiei efectului de acumulare în perete a apei provenite din condensul
vaporilor, care poate duce la desprinderea placajelor
Plăcile de faianţă se fabrică din argile refractare, caolinuri, feldspaţi şi nisipuri
cuarţoase acoperite pe una din părţi cu smalţ, iar pe cealaltă cu striuri în relief. Plăcile
de faianţă se fabrică în diverse culori şi forme. Plăcile speciale se folosesc pentru scafe
şi borduri şi pot fi simple sau profilate.
Placajul de faianţă se execută după ce au fost finalizate următoarele lucrări:

165
 Fig. 2.4 Placaje interioare umede
a- pozarea faianţei cu metoda clasică;b- pozarea plăcuţelor ceramice glazurate; c- fixarea
cu mortar de ciment; d- fixare cu adeziv; e- fixare cu mortar pe strat de impermeabilizare;
1- tencuiala gletuită; 2- plăci faianţă sau plăcuţe ceramice; 3- mortar de ciment; 4- placaj
călcând direct pe pardoseală; 5- mortar de ciment (eventual aracet pe perete b.a.); 6-
adeziv; 7- scafă sau plintă ȋn relief; 8- armătură din reţea de oţel-beton şi plasă de rabiţ; 9-
strat mortar ciment pentru impermeabilizare ~15mm; 10- mortar ciment şi var (5%)
~15...25mm; 11- scafă sau plintă retrasă; 12- şipcă de sprijin şi ghidaj pentru primul rând de
plăci

Placajul de faianţă se execută după ce au fost finalizate următoarele lucrări:

- montarea instalaţiilor, inclusiv probele de funcţionare;

166
- executarea stratului de uzură a pardoselilor reci, exclusiv lustruirea lor;
- montarea şi verificarea funcţionalităţii tâmplăriei interioare şi exterioare;
- executarea tencuielilor sau tratamentelor la pereţi şi tavane;
- trasarea suprafeţelor ce urmează a fi placate.
Aplicarea plăcilor de faianţă se face pe suprafeţe uscate şi pregătite în prealabil,
în funcţie de natura materialului. Pe durata execuţiei placajului şi în următoarele 14 zile
după finalizarea acestuia, temperatura aerului în spaţiul de lucru trebuie sa fie de cel
puţin +5°C.
Execuţia placajelor din plăci de faianţă implică următoarea succesiune de operaţii :

a. Pregătirea suportului
Aplicarea faianţei se poate face pe suport din beton, zidărie de cărămidă, piatră
naturală, lemn. În prealabil, suprafeţele se verifică, atât cu privire la abaterile pe
verticală şi orizontală, cât şi cu privire la eventualele vicii sau degradări aparente, pentru
a se stabili rectificările care trebuie făcute în vederea placării.
În cazul suprafeţelor netede ale pereţilor de beton, este necesar să se creeze o
anumită rugozitate a printr-o uşoară şpriţuire a acestora.
În cazul pereţilor din zidărie de cărămidă, înainte de executarea placajului,
rosturile se curăţă pe o adâncime de 1cm, după care se aplică un spriţ din mortar de
ciment având următoarea compoziţie: o parte ciment, 2 părţi nisip şi apă până la
consistenţa de 10-12 cm pe conul etalon. Spriţul se aplică cu mistria sau canciocul într-
un strat de 3-5 mm si nu se netezeşte.
În cazurile speciale de aplicare a placajelor din placi de faianţă in încăperi cu
umiditate mare (peste 75%) ca băi publice, spălătorii sau camere în care se produc
vapori de apă suprasaturaţi, se vor executa în prealabil lucrările de hidroizolaţie la pereţi
şi pardoseli.
Etapele execuţiei sunt:
• curăţirea suprafeţei de pete de grăsime, rosturi de mortar întărit;
• şpriţuirea suprafeţelor de beton şi amorsarea cu lapte de ciment;
• stropirea cu apă a suprafeţelor din cărămidă.
Suprafaţa pe care se aplică plăcile ceramice are un rol esenţial în ceea ce
priveşte aspectul si durabilitatea în timp a lucrării. In general suprafaţa pe care se aplică
faianţa este alcătuită la rândul ei, din mai multe straturi compuse din diverse materiale.
Fiind vorba de materiale diferite, cu proprietăţi diferite, se creează în interiorul stratului,

167
dar mai ales între straturi, tensiuni care pot determina inconvenienţe majore constând în
desprinderea de substratul pe care sunt aplicate sau fisurarea lor. Aceste tensiuni îşi au
originea în comportamentul dilatometric diferit al materialelor în funcţie de temperatura,
modul de elasticitate diferit de la un material la altul, contracţia dimensională ca urmare
a procesului de maturare a adezivului constând în pierderea apei, precum şi
comprimarea excesivă a unui strat sub greutatea straturilor superioare sau a unei
concentrări de sarcină.
b. Pregătirea plăcilor – menţinerea în apă cel puţin o oră, pentru a evita
absorbţia apei din mortarul de fixare, după care se lasă să se scurgă câteva minute.
c. Fixarea cu mortar de ciment şi var a plăcilor de faianţă
Stratul de mortar cu discontinuităţi în dreptul rosturilor trebuie să aibă grosime
constantă. Mortarul folosit pentru fixarea faianţei este alcătuit dintr-un amestec de
ciment, nisip silicios grăunţos, var gras şi apă. Se pot folosi şi paste subţiri de fixare
care conţin şi aracet. In prezent există amestecuri gata preparate de adezivi, livrate în
saci, din care, prin amestecare cu apa conform reţetei, se obţine pasta de fixare a
faianţei de suport. Pe intradosul plăcii se aplică pe circa 2/3 din suprafaţă un strat de
mortar de 2 cm grosime, după care placa se aplică pe suprafaţa de şpriţ. Se bate uşor
cu coada mistriei până când mortarul începe să iasă la partea superioară a faianţei.
Aşezarea plăcilor se face de la colţurile încăperii şi de la plintă sau pardoseala în sus.
Rosturile orizontale ale placajelor trebuie să fie în prelungire şi în linie dreaptă, cu
lăţimea uniformă. Rosturile verticale pot fi în prelungire (fug pe fug) sau ţesute
(alternate) având lăţimea de maxim 1 mm.
Spaţiile între plăcile ceramice sunt necesare din următoarele motive:
- constituie un element arhitectonic;
- evită contactul direct între plăci, făcând astfel mai puţin rigidă suprafaţa placata, în
special atunci când rosturile sunt umplute cu chit elastic;
- ajută la compensarea imperfecţiunilor plăcilor ceramice, imperfecţiuni cauzate de
toleranţa dimensională admisă de normele în vigoare.
d. Finisarea după întărire
Se face prin completarea rosturilor cu chit, îndepărtarea petelor de mortar şi
lustruirea suprafeţelor.
Chiturile sunt de doua feluri:
- chituri pe bază de ciment, caracterizate printr-o elasticitate mică (ceea ce face să se
murdărească uşor), sunt atacabile de substanţe acide, dar prezintă un cost redus.

168
Caracteristicile chiturilor pe bază de ciment pot fi ameliorate prin adăugarea unor
compuşi lactici;
- chituri pe bază de răşini cu o elasticitate superioară, o rezistenţă optimă la acizi şi la
pătare, dar cu un cost ridicat.

2.3.2 Placaje din placi de sticlă – opaxit

Plăcile din sticlă, opaxit, au forma pătrată cu latura de 150 sau 200 mm şi
grosimea de 6 mm, având marginile drepte, culoarea alb lăptoasă, una din feţe netedă
şi lucioasă şi alta cu striuri în relief. Execuţia se face la fel ca la faianţă, cu eliminarea
operaţiei de imersare prealabilă a plăcilor.

2.3.3 Placaje tip marmoroc

Se utilizează ca finisaje interioare şi sunt alcătuite din elemente prefabricate sub
formă de placaje flexibile pe suport textil, produs industrial din granule de marmură sau
roci artificiale, albe sau colorate şi lianţi pe bază de polimeri.
Marmorocul se livrează în suluri de 1m lăţime şi 5...10 m lungime. Foile flexibile,
tip marmoroc, se taie în diferite forme şi dimensiuni şi se montează pe suprafeţe suport
plane, din zidărie tencuită, din beton turnat monolit sau prefabricat. Montarea se face cu
ajutorul unui mortar adeziv, plastic. Fixarea se face prin presare cu un tampon căptuşit
cu cauciuc. Rosturile dintre plăci se finisează cu mortar adeziv preparat cu praf de
marmură şi cu pigmenţi în aceeaşi culoare cu placajul de marmoroc.

2.3.4 Placaje din lemn

Lucrările de îmbrăcare a pereţilor cu plăci sau panouri din material lemnos poartă
numele de lambriuri.
După rolul pe care urmează să-l îndeplinească în cadrul construcţiei, lambriurile
pot fi: de uzură, decorative, sau tratamente acustice. Lambriurile de uzură şi cele
decorative se execută pe o înălţime de 1,3 -1,6 m, iar cele pentru tratamente acustice
pe toată înălţimea.
a. Lambriurile de uzură se montează în încăperile cu trafic intens pentru
protejarea pereţilor împotriva uzurii. Se realizează din scânduri de răşinoase sau
foioase tari, prinse în cuie sau şuruburi de lemn pe două sau trei rigle orizontale şi
terminate la partea de jos cu o plintă şi la partea de sus cu un profil. In felul acesta se
realizează o suprafaţă elastică, rezistentă la şocuri şi lovituri, care poate fi uşor
întreţinută şi reparată.

169
 Suprafaţa pe care urmează a se aplica lambriul nu se tencuieşte, In schimb se
acoperă cu o pelicula de bitum pentru a preîntâmpina umezirea materialului lemnos.
b. Lambriuri decorative se folosesc pentru realizarea unor elemente de
decoraţiuni interioare la clădiri social-culturale.
După sistemul constructiv şi materialul utilizat aceste lambriuri pot fi:
- lambriuri cu rame şi tăblii din lemn masiv lustruit sau tratat cu lac incolor;
- lambriuri cu rame din lemn masiv şi tăblii din placaj, panel, plăci fibrolemnoase
furniruite etc.
Lambriurile cu rame şi tăblii din lemn masiv sunt realizate din tronsoane
(subansambluri) care cuprind următoarele elemente:
- rama executată din lemn masiv cu grosimea de 24-32 mm şi cu lăţimea de 80...100
mm împărţită în ochiuri dreptunghiulare sau pătrate;
- tăbliile executate din lemn masiv sau placaj;
- profilurile (piesele profilate) care fac legătura între ramă şi tăblii; se execută din
aceeaşi esenţă cu rama sau din alte esenţe dacă se urmăreşte un contrast de
culoare;
- plinta care face legătura dintre pardoseală şi lambriuri;
- profilul de terminaţie la partea superioară a lambriului.
Materialul lemnos folosit pentru executarea lambriurilor decorative este:
- cherestea de stejar, clasa A;
- cherestea de fag aburit;
- cherestea de frasin, ulm, paltin, arţar, nuc, cireş, păr sau tei.
Din cauza suprafeţei desfăşurate mari a lambriurilor, atunci când suprafeţele
rămân natur, acoperite cu lac incolor, se impune o alegere minuţioasă a materialului.
Este de dorit ca materialul să aibă aceeaşi culoare şi aproximativ aceeaşi structură.
Cheresteaua se debitează radial şi nu tangenţial.
Detalii de realizare a lambriurilor din lemn sunt prezetate în fig. 2.5.

170
 Fig. 2.5 Lambriuri din lemn si ȋnlocuitori
a- din scânduri verticale; b- din scânduri orizontale; c- din rame şi tăblii; d- moduri de ȋmbinare
la colţuri; 1- scândură verticală pentru lambriuri; 2- piese de „cornişă” din lemn masiv; 3- perete
suport cu sau fără tencuială; 4- sipci de fixare cu găuri pentru a permite circulaţia aerului; 5-
spaţiu pentru circulaţia aerului; 6- plintă; 7- scânduri orizontale pentru lambriuri; 8- tăblii din
lemn masiv; 9- ramă masivă din lemn; 10- piesă de „cornişă” cu cantul profilat; 11- tăblie cu
„oglinda” din panel furniruit cu profilaţii adăugate; 12- plintă din panel; 13- ramă adăugată din
lemn masiv; 14- traversă a scheletului

171
 2.3.5 Lambriuri din PAL
Plăcile din aşchii de lemn PAL folosite pentru lambriuri sunt triplu stratificate,
presate şi higrofugate cu grosimi de 12 şi 16 mm grosime. Dimensiunile în plan sunt
multiplu de 60 cm şi variază de la 60x120 la 180x360 cm.
Suprafeţele suport pe care se aplică placajele din PAL pot fi:
- suprafeţe din zidărie tencuită;
- suprafeţe din beton (prefabricate sau turnate monolit) netede, fără bavuri, denivelări
etc.;
- plăci sau fâşii din ipsos sau din B.C.A. cu suprafaţa netedă.
a. Lucrări care trebuie terminate înaintea executării placajelor
Înainte de începerea montării plăcilor, trebuie să fie terminate următoarele
lucrări:
- montarea ferestrelor, inclusiv a geamurilor si a tocurilor sau căptuşelilor la uşi, în
afară de pervazuri care se vor monta după executarea placajelor; montarea căptuşelilor
se va face astfel încât să se asigure ca pervazurile ce vor fi bătute ulterior să acopere
rostul dintre toc, respectiv căptuşeala şi peretele placat;
- finisarea tavanelor;
- montarea conductelor sanitare, electrice, de încălzire fixate sub placaj; probele
conductelor de scurgere, probele de presiune ale conductelor de alimentare cu apa,
probele instalaţiilor de încălzire la rece şi la cald şi închiderea şliţurilor;
- eventualele lucrări care necesită spargeri pe fata zidului opusă celei placate, pentru a
se evita dislocarea placajului sau străpungerea peretelui;
- pardoselile din piatră naturală sau artificială (mozaicuri, plăci de gresie etc.), inclusiv
frecarea şi lustruirea lor, precum şi executarea plintelor sau scafelor.
b. Pregătirea suprafeţelor
Suprafaţa suport trebuie să fie plană şi netedă, fără abateri de la verticală sau
orizontală. Acestea nu trebuie să depăşească 2 mm, măsurate sub dreptarul de 2 m
lungime aşezat pe cant.
Dacă suprafeţele suport din tencuială sau beton prezintă neregularităţi, bavurile sau
punctele proeminente izolate se răzuiesc prin frecare cu piatra de polizor, iar micile
adâncituri se chituiesc cu pastă de ciment.
c. Aplicarea plăcilor pe pereţi
Fiecare placă va fi uniform umezită pe spate cu un burete sau perie cu 3 zile
înainte de montare. După umezire plăcile se vor stivui una peste alta în încăperile unde

172
se vor monta, astfel ca două feţe umezite să fie în contact; stiva se va menţine presată
cu greutăţi pentru a se asigura planeitatea plăcilor şi se va acoperi cu materiale de
protecţie pentru a se evita pătrunderea prafului şi deteriorarea plăcilor, până la punerea
in operă. Plăcile care se vor aplica pe suprafeţe de pereţi calzi (coşuri de fum, conducte
de apă caldă, etc.) nu trebuie să fie umezite.
În dreptul ţevilor ce ies din perete, în dreptul dozelor, pe spatele plăcilor se va
însemna poziţia acestora, iar golurile necesare se vor decupa prin tăiere cu un
fierăstrău special.
Aplicarea plăcilor se va începe de la un colţ al peretelui încăperii opus intrării sau
de la linia verticală trasată pe perete în cazul în care proiectantul prevede amplasarea
placajului pe o porţiune din câmpul peretelui.
După aplicarea adezivului pe spatele plăcilor şi pe suprafeţele suport, acestea se
vor lăsa să se zvânte timp de 20...40 min, în funcţie de temperatura şi gradul de
ventilare al încăperii pentru evaporarea excesului de solvent din adeziv.
Pentru montare, placa având adezivul aplicat pe spate, se va sprijini pe muchia
plintei sau scafei de racordare cu pardoseala şi apoi se va aplica pe peretele uns cu
adeziv presându-se şi frecându-se puternic cu o cârpă suprafaţa emailată sau
melaminată. Eventualele urme de adeziv de pe suprafaţa plăcilor se vor îndepărta
imediat prin frecare cu o cârpă uscată.
Pe suprafeţe mari plăcile se vor menţine presate pe pereţi cu dispozitive
corespunzătoare de presare.
În cazul în care placarea se execută la înălţimea de peste 1,70 m., se vor utiliza
schele interioare demontabile, alcătuite din piese uşor manevrabile. In încăperi cu
înălţimea până la 3m. se recomandă folosirea popilor metalici extensibili.
Între plăci se vor lăsa rosturi de cca. 2 mm grosime.
După cca. 30 minute de la aplicarea plăcilor pe pereţi se vor demonta sprijinirile.
Acoperirea rosturilor se face cu baghete de lemn, profilate sau cu profile din
PVC. Baghetele se folosesc pentru rosturile dintre placi în câmp, la colţuri sau ieşinduri,
precum şi pentru închiderea marginii superioare a placajului sau a conturului acestuia
(fig. 2.6).

173
 Fig. 2.6 Acoperirea rosturilor dintre plăci la colţuri (secţiuni orizontale):
a - colţ ieşind; b - colţ intrând; 1 - şuruburi aşezate alternativ la 40 cm distanţă; 2 - PFL emailat
sau melaminat; 3 - diblu de lemn; 4 - perete

174