Folclorul românesc a păstrat o seamă de cântece funebre de o vechime apreciabilă.

În cadrul
obiceiului înmormântării, domină ritualurile de trecere, menite să accentueze despărțirea mortului
de comunitate, dar mai cu seamă de familie.
Misterul morții și teama de necunoscut au reușit să mențină transmiterea concepțiilor străvechi
împreună cu practicile ce decurg din acestea. Repertoriul funebru de la noi cuprinde trei specii
literare-muzicale: cântece rituale, bocete și versuri funerare.

Cântecele rituale se cântă într-un anumit moment al “scenariului” funebru. Ele sunt executate numai
în grupuri, de obicei în număr impar și numai de femei cunoscătoare a repertoriului. Cele mai
cunoscute cântece rituale, sunt cântecele zorilor. Ele se cântă de către femei în zorii zilelor, în cele
trei zile până la înmormântare (în Banat, cântecul zorilor este cântat în prima zi după înhumare). Tot
în Banat femeile se despart în două grupuri, care cântă alternativ -- unul din grupuri întreabă zorile,
iar celălalt redă răspunsul.

Iată un exemplu, din zona Banatului:

Drumul spre groapă

“ Zori, dragă-mi surori

Ce mi-ați zăbovit
De nu mi-ați zorit
Într-astă dimineață?
…

- Noi nu am zorit,
Că noi am privit
Pân s-o despărțit
Fiu de către maică
Și de către taică
Așa cum se desparte
Zi de către noapte.”

“ Cocoșarii cântară
Toți se deșteaptă
Numai dumneata
Că mi-ai adormit
Somn nepomenit
…
Ieri de dimineață
Mi s-a pus o ceață
Ceață la fereastră
Și-o corboaică neagră
Pe sus învolând
Din aripi plesnind,
Pe mine m-a plesnit.”

În Transilvania, cântecele de despărțire numite și felurit, înșiruie rudeniile pe rând, iar în Gorj există
un cântec de întâmpinare a celor care sosesc la mort cu lumânări aprinse:

Femeie la cimitir

“Ieri mi-am venit,

Că mi-am auzit
Că mi-am adormit
Somn neprihănit
Și ieu mi-am venit
Cu mândră făclie,
Ceară de stupie
Cu flori din grădină
Ghituță făcute
Cu ață legate,
Cu lacrămi udate.”
(Grai și suflet, Gîlcescu)

Bocetul se deosebește fundamental de cântecul funebru și urmărește îmbunarea mortului. La baza

bocetului stau credințe străvechi, care susțin că mortul poate percepe ce se petrece în jurul său. În
bocet întâlnim exprimări violente, gesturi și acte care par neînțelese: smulgerea (sau raderea)
părului, culegerea lacrimilor într-o năframă pusă apoi lângă mort, dar mai cu seamă zgârierea până
la sânge. În ziua înmormântării, bocirea crește în intensitate și frecvență:

Bocitoare

“ Mânca-te-ar și focul, moarte…

Căci nime nu te-a chemat
Și ai rupt din vârful florilor
Și mama copiilor
…
Și-ai rupt floarea dintre vii
Și mama dintre copii
…
Și ne-ai rupt din rădăcină
Ai luat floarea din tulpină
…“

Unele bocete moldovenești culeg clișee poetice cu răspândire mai largă, cunoscute din colinde și
balade:

“Câte flori sînt pe pământ,

Toate merg la jurământ,
Numai floarea soarelui
Șede-n poarta raiului
Face loc sufletului
Și odihnă trupului…“
Versul funebru, numit și verș, este creația cărturarilor sătești, pe care le cântă numai diecii, înainte
de plecare la cimitir, sau la groapă, căutând mângâiere în învățăturile bisericești:

“În a plângerilor sale

Mi-am sfârșit duioasa cale,
Cale lungă și udată,
Toată-n lacrimi înecată…“