UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de formare continuă, învățământ la distanță și cu frecvență redusă

Facultatea de Çtiinţe Politice, Administrative i ale Comunicării Specializarea: Administraţie Publică

MANAGEMENTUL ONG

Suport de curs pentru învăţământ la distanţă

Conf. univ. dr. Balogh Márton

Asist. univ. drd. Natalia Balogh

Cluj-Napoca
2013-2014

1
I. INFORMAŢII GENERALE:

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume şi prenume: Balogh Marton, [Numele cursului]: Managementul ONG

conferentiar universitar doctor
Birou: [adresă birou]: Departamentul de
Administraţie Publică, sala I/6, str. Traian
Moşoiu, nr.71, Cluj-Napoca
Telefon:0264/431361
Fax: 0264/431361
E-mail: balogh@fspac.ro
Consultaţii: miercuri între orele 17,00-18,00
sau pe baza unei programări prealabile
[Codul cursului]: UA 3104, 5 credite
[Anul, Semestrul]: III, sem.I
[Tipul cursului]: obligatoriu
[Pagina web a cursului] – www.apubb
[Tutori]: Natalia Balogh, asistent universitar
doctorand
[Adresa e-mail]: natalia@fspac.ro

RECOMANDĂRI:

Studentii care doresc lămuriri vis-a-vis de cerintele cursului sau de continutul acestuia, dar
care din diferite motive nu se pot prezenta în timpul orelor de consultatii, sunt rugati să contacteze
titularul disciplinei sau tutorele prin e-mail şi vor primi răspuns în maxim 48 de ore. Informaţiile cu
privire la data şi locul susţinerii examenului vor fi comunicate şi prin intermediul secretariatului ID.

CONDIŢIONĂRI ŞI CUNOŞTINŢE PREALABILE:

Înscrierea la cursul de Introducere în Managementul Organizatiilor Neguvernamentale nu

este condiţionată de parcurgerea unei alte discipline din planul de învăţământ al specializării
Administraţie Publică, dar pentru parcurgerea cu succes a acestui curs şi o mai mai bună înţelegere
a conceptelor şi a tematicii propuse este necesară stăpânirea unor cunoștinte legate de spatiul public,

2
de metode de culegere şi analizare a datelor statistice, capacitatea de a colecta date despre o temă de
studiu şi de a le analiza în funcţie de anumite cerinţe, abilitatea de a tehnoredacta un document si a
naviga pe internet. Finalitatea acestui curs se leagă de întelegerea rolului şi locului pe care-l ocupă
organizaţiile neguvernamentale-noprofit în societate.

DESCRIEREA CURSULUI

Cursul de Introducere în Managementul Organizatiilor Neguvernamentale doreşte să ofere

câteva noţiuni introductive despre modul de funcţionare al ONG-lor, cât şi despre locul şi rolul pe
care acestea îl ocupă în societate. Pentru atingerea acestui obiectiv, pe parcursul semestrului
studentilor le vor fi prezentate concepte de bază folosite în domeniu și vor fi sintetizate principalele
aspecte relevante în functionarea organizatiilor neguvernamentale cu accent asupra elementelor
specifice evolutiei sectorului din România. În cadrul cursului se va acorda o atenţie deosebită
aspectelor legate de managementul organizaţiilor neguvernamentale şi a modului de relaţionare a
acestuia cu alte sectoare ale societăţii: sectorul de stat și cel privat orientat spre obtinerea profitului.
La finalul cursului stundetii vor avea cunoștintele necesare pentru întelegerea locului și rolului
organizatiilor neguvernamentale în societate și pentru a se putea integra în activitatea unui ONG.

ORGANIZAREA TEMELOR ÎN CADRUL CURSULUI

Tematica cursului este împărţită în trei secţiuni diferite. Prima secţiune se referă la apariţia
și evoluţia sectorului neguvernamental, definiţii, caracteristici, roluri şi funcţii ale organizatiilor
neguvernamentale tn societate, a doua secţiune are în vedere tratarea aspectelor specifice legate de
managementul organizaţiilor neguvernamantale (atragere de fonduri, acţiuni colective), iar în cea
de-a treia secţiune vor fi abordate subiecte ce vizează relaţia dintre sectorul nonprofit şi celelalte
sectoare ale societăţii (sectorul public și cel de afaceri, imagine şi relaţii publice).

3
 I. Noţiuni introductive, funcţii/roluri, caracteristici (prima sectiune):

1. Organizaţiile neguvernamentale nonprofit: concepte de bază şi apariţia sectorului;

2. Sectorul neguvernemental - nonprofit: tipologie; principalele caracteristici
3. Roluri şi funcţii ale organizaţiilor neguvernamentale – nonprofit în societate;
4. Evoluţia istorică a sectorului neguvernamental şi nonprofit;
5. Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale

II. Managementul organizaţiilor neguvernamentale (a doua sectiune):

6. Managementul ONG-lor. Capacitatea organizaţională a organizaţiilor neguvernamentale –

nonprofit
7. Acţiuni colective în cadrul organizaţiilor neguvernamentale - nonprofit: voluntariat, lobby şi
advocacy, campanii publice;
8. Finanţarea sectorului asociativ, rolul finanţatorilor în susţinerea şi dezvoltarea ONG-lor,
fundraising;

III. Cooperarea inter-sectorială (a treia sectiune):

9. Raporturile dintre instituţiile administraţiei publice şi organizaţiile neguvernamentale-nonprofit.

Raporturile dintre organizaţiile neguvernamentale nonprofit şi sectorul de afaceri;
10. Imaginea publică şi credibilitatea sectorului neguvernamental: relaţia cu mass-media,
imbunăţăţirea imaginii publice şi tehnici de comunicare externă
11. Schimbări şi tendinţe în sectorul non-profit
12. Recapitulare

4
FORMATUL ŞI TIPUL ACTIVITĂŢILOR IMPLICATE DE CURS

În timpul semestrului se vor organiza două întîlniri cu studentii (sub forma unor prelegeri) în
functie de datele stabilite pentru activitătile didactice de predare. Chiar dacă prezenţa nu este
obligatorie, participarea la cursuri le oferă studentilor posibilitatea de a întelege și a se familiariza
cu principalii termeni şi conceptele specifice sectorului neguvernamental–nonprofit, de a cere
informaţii suplimentare şi de a interacţiona în mod direct atât cu titularul de disciplină, cât şi cu
tutorele. Prelegerile vor avea şi un suport electronic (prezentări powerpoint) care vor putea fi
accesate de pe pagina de internet a Catedrei de Administratie Publică (www.apubb.ro) la sectiunea
cadre didactice. Studenţii au libertate deplină cu privire la modul în care îşi gestionează parcurgerea
şi însuşirea conceptelor de bază cuprinse în suportul de curs. Există însă la finalul fiecărui modul
câteva întrebări de autoevaluare care-i ajută pe studenţi să aprecieze care este nivelul lor de
pregătire raportat la cerinţele cursului.

MATERIALE BIBLIOGRAFICE

Surse bibliografice obligatorii:

1. Anheier, Helmut – Nonprofit Organisations – Theory, management and policy, Editura
Routledge, New York, 2005.
2. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale Ghid practic,
ed. Brumar, Timișoara, 2002.
3. J. Steven Ott, - Understanding nonprofit organizations, Westview Press, Colorado, USA,
2001.
4. Vera Dakova, Bianca Dreosi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, - Review of the Romanian
NGO Sector, Bucureşti, 2000.

MATERIALE ŞI INSTRUMENTE NECESARE PENTRU CURS

Pentru desfășurarea unor activităti optime în cadrul cursului va fi nevoie de următoarele:

 suportul de curs în format electronic sau listat;

5
  acces la un calculator dotat cu internet şi Microsoft Office (Powerpoint);
 adresă de e-mail transmisă secretariatului ID pentru a putea comunica cu titularul de
disciplină şi/sau tutorele.

POLITICA DE EVALUARE ŞI NOTARE

Nota finală va fi obtinută în urma unui examen susţinut la sfârşitul semestrului. Examenul
propriu-zis va contine un set de întrebări (3-5 întrebări) care vizează aspectele discutate în cadrul
celor două întâlniri programate. Studentii vor primi 1 punct din oficiu, iar celelalte puncte vor fi
distribuie în functie de gradul de dificultate al întrebărilor. Studentii care doresc mărire de notă pot
participa în sesiunea de restante, dar trebuie să tină cont de următoarele aspecte: dacă la examenul
de mărire de notă obţin o notă mai mică decât nota obţinută la primul examen, le rămâne nota mai
mică, iar dacă la examenul de mărire nu obţin o notă de trecere vor primi nota 5.

CALENDARUL CURSULUI ŞI STRUCTURAREA MATERIALULUI

Cursul este structurat pe trei module, fiecare modul abordând o temă relevantă pentru
întelegerea fenomenelor specifice sectorului neguvernemental–nonprofit. La rândul său fiecare
modul este compus din trei unităţi de învăţare distincte.
Prima întâlnire va aborda următoarele teme de curs:
1. Organizaţiile neguvernamentale nonprofit: concepte de bază şi apariţia sectorului;
2. Sectorul neguvernemental - nonprofit: tipologie; principalele caracteristici
3. Roluri şi funcţii ale organizaţiilor neguvernamentale – nonprofit în societate;
4. Evoluţia istorică a sectorului neguvernamental şi nonprofit;
5. Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale
6. Managementul ONG-lor. Capacitatea organizaţională a organizaţiilor neguvernamentale –
nonprofit
7. Acţiuni colective în cadrul organizaţiilor neguvernamentale - nonprofit: voluntariat, lobby şi
advocacy, campanii publice;

6
În cadrul celei de-a doua întâlniri vor fi parcurse următoarele teme:
8. Finanţarea sectorului asociativ, rolul finanţatorilor în susţinerea şi dezvoltarea ONG-lor,
fundraising;
9. Raporturile dintre instituţiile administraţiei publice şi organizaţiile neguvernamentale-
nonprofit; Raporturile dintre organizaţiile neguvernamentale nonprofit şi sectorul de afaceri;
10. Imaginea publică şi credibilitatea sectorului neguvernamental: relaţia cu mass-media,
imbunăţăţirea imaginii publice şi tehnici de comunicare externă
11. Schimbări şi tendinţe în sectorul non-profit
12. Recapitulare

Întâlnirile vor avea loc la sediul Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale
Comunicării. Orarul şi sălile vor fi anunţate ulterior prin e-mail de către secretariatul ID. Data
examenului final va fi stabilită la ultima întâlnire şi va fi transmisă prin email de către secretariatul
ID.

ELEMENTE DE DEONTOLOGIE ACADEMICĂ

Pe toată perioada derulării examenului studentilor le este interzis să comunice între ei sau să
se folosească de materiale ajutătoare (suporturi de curs). Acei studenţi care nu respectă regulile
stabilite și comunicate la începutul examenului și încearcă să copieze sau să vorbească cu colegii
lor, vor fi atenţionaţi o dată să înceteze comportamentul nedorit, iar a doua oară vor fi eliminati din
examen cu propunerea de convocare a comisiei de etică a facultăţii care va decide sancţiunea
potrivită. Pentru studentii care vor fi descoperiti copiind se va propune măsura exmatriculării. În
cazul în care în locul unui student se prezintă o persoană neautorizată, aceasta va fi scoasă afară din
examen şi apoi studentul în locul căruia s-a prezentat persoana neautorizată la examen va fi chemat
în faţa comisiei de etică a facultăţii care va decide sancţionarea acestuia, propunerea profesorului
fiind exmatricularea. Pentru a se evita astfel de situaţii, la sfârşitul examenului, când studenţii vor
preda foaia de examen, li se va solicita să prezinte carnetul de student. De asemenea, ei vor trebuie
să semneze într-un tabel că au fost prezenţi la examen.

7
STUDENŢI CU DIZABILITĂŢI

Pentru studenţii cu dizabilităţi motorii s-a instituit măsura instalării unui lift în clădirea
facultătii. Până în momentul în care liftul va deveni functional se vor face aranjamentele necesare în
vederea desfăşurătii întâlnirilor de predare și a consultaţiilor într-o sală care să le fie uşor accesibilă.
Studenţii care prezintă alte tipuri de dizabilităţi sunt rugaţi să contacteze titularul disciplinei sau
tutorele pentru a putea discuta şi identifica modul în care cursul şi activităţile de învăţare/predare
pot fi structurate astfel încât să răspundă nevoilor lor.

ALTE INFORMAŢII RELEVANTE

Studentii care doresc să îşi întocmească lucrarea de licentă pe un subiect care poate fi
asimilat cursului de managementul organizatiilor neguvernamentale sunt rugaţi şă contacteze
titularul disciplinei nu mai tâtziu de data de 1 decembrie 2008, pentru acordul de principiu, urmând
ca datele concrete şi calendarul predării diferitelor părţi din lucrare să fie stabilit ulterior, de comun
acord, între titular şi student.

8
II. SUPORTUL DE CURS PROPRIU-ZIS

Cursul va fi structurat pe trei module care, la rândul lor, vor fi organizate după cum urmează:

Modul I –Organizaţii neguvernamentale - evoluţie, roluri şi cadrul de funcţionare în

societăţile moderne
Obiective, Ghid de studiu
Unitatea 1 - Organizaţiile neguvernamentale: a) definire, concepte de bază; b) evoluţie (apariţia şi
evoluţia sectorului asociativ);
Unitatea 2 - Sectorul neguvernamental: principalele caracteristici şi funcţii ale organizaţiilor
neguvernamentale; contextul apariţiei şi dezvoltarea sectorului în anii 90.
Unitatea 3 - Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale
Bibliografie obligatorie/recomandată

Modulul II – Specificităţi ale managementului organizaţiilor neguvernamentale

Obiective, Ghid de studiu
Unitatea 1 –Managementul organizaţiilor neguvernamentale
Unitatea 2 – Acţiuni colective în cadrul ONG: voluntariat, lobby şi advocacy, campanii publice.
Unitatea 3 - Finanţarea sectorului asociativ, rolul finanţatorilor în susţinerea şi dezvoltarea ONG,
fundraising
Bibliografie obligatorie/recomandată

Modulul III – Cooperare cross-sectorială

Obiective, Ghid de studiu
Unitatea 1 – Cooperarea cross-sectorială: raporturile dintre instituţiile administraţiei publice şi
organizaţiile neguvernamentale, relaţia cu sectorul de afaceri
Unitatea 2 – Imaginea publică şi credibilitatea sectorului neguvernemental
Unitatea 3 - Schimbări şi tendinţe în sectorul non-profit din România
Bibliografie obligatorie/recomandată

9
 Modul I –Organizaţii neguvernamentale - evoluţie, roluri şi cadrul de
funcţionare în societăţile moderne

Scop: Acest modul îşi propune o introducere în elementele de bază ale studierii sectorului non-
profit şi introducerea termenilor specifici acestui domeniu. Un element important al acestei părţi va
consta din prezentarea rolului ocupat de sectorul neguvernamental în societăţile moderne, precum și
cadrul legal în care își desfășoară activitatea și functionează organizatiile neguvernamentale.

Obiective specifice:
 Stabilirea şi definirea conceptelor de bază;
 Prezentarea principalelor etape din evoluţia sectorului asociativ, cu accente asupra sectorului
non-profit din România
 Identificarea principalelor tipuri de organizaţii neguvernamentale.
 Descrierea contextului de dezvoltare a sectorului nonprofit după Revoluţia din 1989 din
România.
 Stabilirea principalelor funcţii ale sectorului neguvernamental
 Descrierea cadrului legal de funcţionare al organizaţiilor neguvernamentale

Ghid de studiu: Primul modul al acestei discipline trebuie privit cu maximă atenţie deoarece pe
baza informaţiilor puse la dispoziţia cursanţilor aceştia vor dobândi informaţii şi abilităţi importante
în perspectiva înţelegerii funcţionării sectorului asociativ. Cursantul trebuie să acorde atenţie atât
datelor teoretice, cât şi dezvoltării unei capacităţi de sinteză şi analiză indispensabile. La sfârşitul
modulului vor fi propuse mai multe întrebări care îl vor ajuta pe student la evaluarea cunoştinţelor
dobîndite.

Schema logică a modulului: Modulul de fată este organizat în trei unităti: prima parte are în vedere
prezentarea și definirea conceptelor de bază cu care se va operationaliza pe parcursul semestrului,
luând în considerare și evolutia istorică a fenomenului asociativ, a doua parte prezintă principalele
caracteristici și functii pe care le posedă organizatiile neguvernamentale, precum și o prezentare
succintă a aparitiei și dezvoltării sectorului în perioada post decembristă, iar a treia parte se referă la
cadrul legal în care functioneza și își desfășoară activitatea organizatiile neguvernamentale.

10
 Unitatea 1 - Organizaţiile neguvernamentale: a) definire, concepte de bază; b) evoluţie
(apariţia şi evoluţia sectorului asociativ);

Concepte cheie

 al treilea sector, sector neguvernamental, sector asociativ, sector non-profit,

În cadrul societăţii, de-a lungul istoriei, din punct de vedere politic, se deosebesc două
categorii de actori: statul pe de o parte şi, societatea civilă pe de altă parte. Datorită acestui model
societatea era împărţită în două sectoare: sectorul public şi sectorul privat. Această diferenţiere
clasică este reflectată în sistemul juridic continental prin existenţa a două ramuri de drept: drept
privat şi drept public. Dar cu trecerea timpului această diferenţiere s-a dovedit a fi perimată. În
societăţile moderne s-a manifestat din ce în ce mai accentuat o nouă diferenţiere în cadrul societăţii
civile: un sector orientat spre obţinerea profitului şi un altul care nu urmăreşte acest lucru (sector non-
profit, aşa numitul cel de-al treilea sector).

Tabel 1 – Diferenţierea celor trei sectoare ale societăţilor moderne

Organizatia profit Organizaţia Organizatia non-profit
guvernamentală
- Scop - isi propune - au ca scop de a - prestarea de
producerea de organiza şi servicii pentru
bunuri şi servicii controla prin comunitate, fiind
în vederea mecanisme exclusa varianta
obţinerii de profit specifice obtinerii
- raportul cost- menţinerea ordinii profitului in
beneficii trebuie sa şi a bunăstării schimbul
Dpdv al fie pozitiv sociale acestora.
materializar - indivizii care - - existenta profitului – e posibila, dar
ii masurarii lucreaza aici decid trebuie sa se reintoarca in cadrul
Succesului dupa bunul plac ce serviciilor furnizate societatii (nu e
se intampla cu redistribuit membrilor societatii)

11
 profitul obtinut
- cine - din p de vedere al - cetăţenii - sarcini care necesită compasiune şi
alege evaluării sarcinilor dăruire faţă de ceilalţi, implică
daca avute încredere nemărginită din partea
sunt sau prin alegeri, clienţilor, necesită muncă voluntară
nu de - piaţa referendum – sau prin şi capacitate de a oferi ocrotire şi
succes impozite atenţie personală

Dacă în zilele noastre importanţa acestui sector rezidă în primul rând în puterea economică
avută la îndemână, nu acelaşi lucru se putea spune la apariţia lui.
La începuturile lor aceste asocieri cetăţeneşti aveau mai ales un rol politic, acela de a apăra
şi de a constitui instituţiile de bază ale statului de drept şi a economiei de piaţă. Aceste obiective în
decursul timpului nu s-au schimbat, poate doar importanţa lor a scăzut.
Din punct de vedere economic putem spune că cel de-al treilea sector este un mijloc de
perfecţionare a economiei de piaţă şi s-a născut pentru a asigura anumite servicii inexistente până
atunci. Motivul pentru care aceste servicii nu erau asigurate de către sectorul de stat sau cel orientat
spre obţinerea profitului era unul relativ simplu: veniturile rezultate din urma acestor activităţi nu
reprezentau un profit pentru sectorul de afaceri şi nici nu conduceau la creşterea veniturilor bugetare
pentru instituţiile publice. În perioada capitalismului timpuriu aceste servicii făceau parte mai ales
din domeniul social şi din acest motiv întâlnim ca denumiri ale organizaţiilor neguvernamentale şi
denumirea de organizaţii de caritate.
După cel de-al doilea război mondial guvernele naţionale, mai ales cele din vestul Europei,
au recunoscut importanţa sectorului nonprofit în asigurarea stabilităţii democratice. Ca urmare a
acestei recunoaşteri s-a trecut la elaborarea unui cadru juridic unitar:
 pentru a se reduce influenţa statului asupra acestui sector
 pentru a aduce un plus de transparenţă în activitatea organizaţiilor nonprofit.

In concluzie in literatura de specialitate s-au conturat doua teorii cu privire la apariţia

sectorului neguvernamental – teoria economică şi teoria politică.
Conform teoriilor economice sectorul nonprofit este un mijloc de perfecţionare a pieţelor –
de a preveni şi diminua efectele eşecurilor pieţei.

12
 Conform teoriilor politice sectorul nonprofit are un rol important în asigurarea stabilităţii
democratice.
Pentru cuvântul management care provine de englezescul management Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române reţine următoarele sensuri:
 activitatea şi arta de a conduce,
 ansamblul activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a întreprinderilor,
 ştiinţa şi tehnica organizării şi conducerii unei întreprinderi.
În literatura de specialitate managementul este definit ca ”meseria care constă în a conduce,
într-un context dat, un grup de oameni cu scopul de a atinge în comun obiective conforme
finalităţilor organizaţiei de apartenenţă”. De aici se pot trage cel puţin 5 concluzii:
1. Managementul este o meserie: deci o activitate practică ce regrupează un ansamblu de
experienţe, cunoştinţe tehnice şi relaţionale. Nu este vorba aici nici de un proces abstract, nici de
teorie.
2. Această meserie constă în a conduce. “A conduce” trebuie perceput ca un termen generic pentru
a desemna diferite stiluri de management care sunt posibile.
3. Meseria în cauză se exercită într-un context dat; este vorba aici de mediul economic, politic,
social, tipul de cultură dominant, mentalităţile, tradiţiile ce determină apariţia unor
constrângeri/oportunităţi specifice.
4. Managementul presupune totodată a conduce un grup de oameni; nu trebuie deci confundat
managementul cu simplul fapt de a avea un grup de oameni în subordine.
5. Managementul vizează atingerea în comun a unor obiective conforme cu finalităţile
organizaţiei.
La modul general, organizaţia poate fi definită ca un grup de indivizi care se structurează în
mod intenţionat în vederea realizării unor scopuri, obiective comune.
Mărimea acestui grup organizat (ONG) variază de la 2 persoane la câteva sute.
Viziunea grupului reprezintă imaginea pe care persoana şi-o formează despre activitatea pe care o
vor desfăşura. Misiunea organizaţiei este în acord cu obiectivele pe care şi le propune. ONG-le,
indiferent de mărimea lor, trebuie să aibă un plan strategic (viziune strategică), care se referă la
măsuri, programe, prin care se stabilesc modalităţile de realizare a obiectivelor.
La începutul anilor 90, în România – în anumite contexte s-au atribuit organizaţiilor
neguvernamentale şi termenul de antiguvernamental datorită unei lipse acute de informaţii cu
privire la modul de structurare şi operare al ONG-lor şi al societatii civile.

13
 Alte expresii similare celei de "nonprofit" şi care pot fi întâlnite ca atribute ale
organizaţiilor neguvernamentale sunt "nepatrimonial" sau "fără scop lucrativ", al „treilea
sector”, „sector asociativ”. Ca şi în cazul atributului "nonprofit", nici acestea nu trebuie înţelese la
modul absolut. "Nepatrimonial" nu înseamnă că organizaţia nu poate avea un patrimoniu propriu,
tot aşa cum "fără scop lucrativ" nu înseamnă că organizaţia nu ar putea derula şi activităţi cu
caracter lucrativ, cu alte cuvinte orientate către obţinerea de profit, atâta timp cât veniturile obţinute
sunt destinate atingerii scopului generic al organizaţiei.
În raport cu apartenenta comentatorilor la o cultură sau alta, există şi alte sintagme prin care
sunt desemnate organizaţiile neguvernamentale. În Marea Britanie, de exemplu, ele se numesc
organizaţii voluntare. Acest lucru se datorează faptului că britanicii, în general, văd ca şi
caracteristică definitorie a organizaţiilor neguvernamentale, implicarea voluntară în procesul de
conducere a acestora (activitatea consiliului de administraţie) sau în desfăşurarea activităţilor
curente (fără a fi exclusă posibilitatea angajării de personal).
Odată cu apariţia sectorului nonprofit s-a conştientizat că nici sectorul de stat şi nici piaţa nu
pot rezolva toate necesităţile apărute în cadrul societăţii. În ultimii ani peste tot în lume se constată
că încrederea în capacitatea de rezolvare a problemelor de către guvernanţi scade tot mai mult. În
concordanţă cu acest fapt se constată şi o întărire a rolului aşa numitului „cel de-al treilea sector”
pe lângă celelalte două sectoare cel public şi cel profit. Pentru a fi cât mai exacţi, trebuie să
precizăm că efectul iniţiativelor venite din partea cetăţenilor, deci a iniţiativelor venite „de jos-în
sus”, a fost că atât interesul public, cât şi cel economic a fost lăsat în urma acestora în anumite
domenii ale societăţii, lăsând problema rezolvării conflictelor în mâna celor care sunt direct
interesaţi. Aceste practici conduc la întărirea influenţei cetăţenilor şi a sectorului civil.

Definiţia sectorului nonprofit

Încercarea de definire a unui domeniu de ştiinţă, a unui concept sau a unui fenomen social
devine de actualitate în momentul atingerii maturităţii de către acesta. Găsirea unei definiţii unanim
acceptate pentru sectorul nonprofit sau cel de-al treilea sector este însă o sarcină complexă.
Considerăm însă că definiţia cea mai completă a fost formulată în anul 1992 de către Lester Salmon
şi Helmut Anheier în lucrarea lor intitulată “ Social Origins of Civil Society”. Ei au stabilit şapte
criterii care în opinia lor caracterizează sectorul nonprofit. Cele şapte criterii sunt:

14
  Instituţionalizarea - Primul criteriu se referă la faptul că organizaţiile nonprofit trebuie să
aibă scopuri explicite şi o structură care să permită dezvoltarea internă şi dialogul cu alte
instituţii, să fie înregistrate juridic şi să aibă statut juridic separat.
 Separarea de stat (de natura privata) - Cel de-al doilea criteriu se referă la separarea de
organizaţiile/instituţiile de stat, fiind constituite pe baza exercitării dreptului la libera
iniţiativă şi libera asociere.
 Non-distribuţia profitului - Prin non-distribuţia profitului se înţelege faptul că aceste
organizaţii nu au ca obiectiv obţinerea de profit. Acest lucru nu înseamnă că ele nu pot
obţine profit, ci mai degrabă, faptul că acest profit nu poate fi distribuit printre „acţionari”,
membri fondatori, curatori, etc. ai organizaţiei în cauză, ci se foloseste doar pt. atingerea
obiectivelor declarate
 Autonomia - Criteriul autonomiei se referă la faptul că obiectivele proprii ale organizaţiei
sunt stabilite de membrii acesteia şi nu de o altă organizaţie sau pe baza influenţelor venite
din exterior, cu alte cuvinte organizaţia are capacitatea de a-şi asuma decizii privind
funcţionarea internă sau relaţiile cu alte instituţii.
 Voluntariatul - Cel de-al cincilea criteriu care caracterizează organizaţiile nonprofit, cel al
voluntariatului, se referă la faptul că aceste organizaţii sunt înfiinţate voluntar fără a fi
impuse de vreun organism superior şi în cadrul acestor organizaţii sunt utilizaţi frecvent
voluntarii
 Nemisionarismul religios – nu au ca scop promovarea unei anumite religii (cazul
bisericilor) dar pot avea ca scop educaţia religioasa.
 Apolitismul - nu se implică în competiţia politică (nu se implică în acapararea şi exercitarea
puterii politice).
Primele cinci criterii prezentate de cei doi autori au caracter obligatoriu indiferent de societatea
sau ţara despre care discutăm, iar ultimele două sunt utilizate cu valoare recomandativă.

O altă definitie dată organizaţiilor nonprofit are în vedere faptul că acestea sunt entitãţi
neguvernamentale, constituite din punct de vedere structural-legal într-o formă caritabilă sau nu
pentru profit, al căror scop principal este cel de furnizare a unor servicii publice sau de apãrarea

15
unei cauze. Ele sunt deci organizaţii private desemnate a servi obiectivelor publice sau quasi-
publice.”1
Organizaţiile nonguvernamentale mai pot fi definite și ca structuri intermediare situate între
sectorul public şi cel privat, menite sã echilibreze şi sã direcţioneze într-un anumit sens activitatea
acestora prin interacţiunile pe orizontalã dintre structurile întregului sector asociativ şi pe verticalã
cu instituţiile celor douã sectoare, implicarea în soluţionarea problemelor societãţii fiind
complementarã din cauza mediului instabil şi complex.
În concluzie, putem spune că organizaţiile neguvernamentale sunt structuri
instituţionalizate de natură privată ce pot activa fie ca grupuri informale, fie înregistrate ca persoane
juridice, şi care sunt independente în raport cu orice autoritate publică. Ele nu urmaresc nici accesul
la puterea politică şi nici obţinerea de profit.
Dacă luăm în vizor domeniul în care activează organizaţiile nonprofit din ţările dezvoltate
atunci observăm că, în Japonia şi Anglia acestea activează în domeniul învăţământului, în Germania
şi Statele Unite ale Americii în domeniul sănătăţii, iar în Franţa şi Italia, mai ales în domeniul
asigurării sociale. În aceste ţări statul are mai ales un rol de supraveghere asupra sectorului
nonprofit, adică conformarea acestora în sistemul economico-juridic şi în anumite situaţii furnizarea
mijloacelor materiale necesare funcţionării. În schimb în ţările aflate în dezvoltare organizaţiile
nonprofit acţionează mai ales în domeniul dezvoltării economice.
Dacă acceptăm acea idee că societatea este “ordinea continuă şi structurată a relaţiilor dintre
oameni”, atunci trebuie să remarcăm că această ordine este cu două sensuri. O ordine care este
impusă de sus de la nivelul statului şi o ordine venită de jos care derivă din iniţiativele cetăţeneşti, o
ordine “spontană”. Această ordine spontană este instituită de către societatea civilă. Cele două nu
se află întotdeauna în consens, de foarte multe ori existând între ele o stare conflictuală. Tratarea
acestor stări conflictuale într-un mod sănătos însă, are efecte benefice asupra dezvoltării
democraţiei.
In acest sens, un alt termen ce trebuie definit încă de la începutul acestui material este cel de
societate civilă care în viziunea lui Jean Cohen şi Andrew Arato însumează trei trăsături definitorii.
În primul rând, societatea civilă trebuie să se ancoreze cu totul în sfera publică, separându-se
astfel atât de sectorul privat, cât şi de instituţiile politice. Dar unii analişti consideră partidele
politice cu orientare şi ideologie pluralist democratică o forţă importantă în construirea şi

1
Vlãsceanu, M., Sectorul nonprofit, Contexte, Organizare, Conducere, Editura Paideia, Bucureşti, 1996, p.19.

16
menţinerea societăţii civile. Cu toate acestea, în concepţia lui Cohen şi Arato, aceste organizaţii tind
în cele din urmă să obţină putere pentru ele însele şi pentru reprezentanţii lor situându-le astfel
împotriva intereselor împărtăşite şi negociate prin intermediul instituţiilor specifice societăţii civile.
O a doua trăsătură evidenţiată de această definiţie este reprezentată de tendinţa de
instituţionalizare a acţiunilor care contribuie la construirea şi menţinerea societăţii civile. Altfel
spus, nu este suficientă o simplă dezaprobare individuală a practicilor şi politicilor guvernamentale,
chiar dacă aceasta este exprimată în public. Această opoziţie trebuie exprimată de către o
organizaţie care are o structură bine definită, ce-i permite coordonarea activităţilor şi stabilirea de
interacţiuni cu alte organizaţii sociale, având scopuri şi obiective în concordanţă cu activităţile
desfăşurate.
În ultimul rând, cu toate că opţiunea pluralistă nu este o condiţie sine qua non pentru
instituţiile care participă la crearea societăţii civile, ele încetează să mai participe la acest proces
atunci când depăşesc cadrul legal al dialogului public în statul de drept.
Dicţionarul de politică Oxford2 defineşte societatea civilă ca fiind „ansamblul asociaţiilor
intermediare care nu sunt nici statul şi nici familia (extinsă); drept urmare, societatea civilă include
asociaţii voluntare, firme şi alte organe corporative. O societate civilă nu este populaţia unui stat ca
atare şi este foarte departe de a fi un simplu amalgam de oameni de pe un anumit teritoriu.
Societatea civilă este seria de relaţii şi de organizaţii care are tendinţa de a forma un sistem
politic”3. Dicţionarul oferă şi o exemplificare pentru această definiţie, referindu-se la istoria Franţei
de la 1780 încoace: „statul a fost reformat şi redefinit de mai multe ori, dar Franţa a rămas o
societate civilă continuă şi distinctă în toată această perioadă. Nici Europa, nici Bretania sau
Provence, luate separat, în pofida faptului că puteau avea societăţi într-un anumit sens, nu au avut o
societate civilă în modul în care are Franţa”.4
Într-un alt dicţionar de termeni politici5, Domique Chagnollaud afirmă că „în accepţia
comună, această expresie (societatea civilă) desemnează ansamblul actorilor şi raporturilor dintre
actorii ce constituie trama vieţii sociale (sfera privată) şi economice (piaţa) unei ţări. Societatea
civilă se opune statului şi, prin extensie, tuturor lucrurilor legate de activităţile specializate ale vieţii
politice. Astfel, numirea în guvern a unui medic, a unui industriaş ori a unui sportiv neaparţinând

2
„OXFORD, Dicţionar de Politică”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 2001
3
idem, p.419-420
4
idem, p.420
5
Domique Chagnollaud, „Dicţionar al vieţii politice şi sociale”, Ed. ALL, Bucureşti 1999

17
nici unei formaţiuni politice reprezintă o deschidere către societatea civilă , accesul la această
funcţie fiind, de obicei, rezervat profesioniştilor politici”6.
Efortul de definire a societăţii civile a lui Dominique Colas se centrează pe identificarea
funcţiilor acesteia. Astfel, „funcţiile societăţii civile în societatea modernă sunt de a veghea la
securitate, de a asigura protecţia propietăţii private şi a libertăţii personale. Privită în mod abstract
(în ea însăşi), societatea civilă este câmpul de luptă pe care se înfruntă interesele individuale private
ale tuturor împotriva tuturor”7. Societatea civilă, continuă Colas, „permite existenţa nu doar a
individului care-şi urmăreşte interesul său subiectiv, ci şi a unor grupuri disidente faţă de stat, şi a
căror disidenţă este fundamentată juridic”8
Definiţiile oferite mai sus se axează, în general, pe o singură direcţie de definire sau pe
considerarea unui singur aspect al conceptului de societate civilă, încercând identificarea sferei
societăţii civile, a actorilor din cadrul acesteia, a rolurilor acesteia în societate, a meritelor societăţii
civile sau a ceea ce nu reprezintă societatea civilă. Se pot trage însă concluzii din aceste definiţii,
care să ofere o imagine completă asupra a ceea ce reprezintă conceptul de societate civilă şi asupra
conţinutului acestuia. Astfel, societatea civilă reprezintă partea societăţii, cuprinsă între individ şi
stat, care include asociaţii de toate felurile (nefiind populaţia unui stat ca atare şi fiind departe de a
fi un simplu amalgam de oameni de pe un anumit teritoriu) împreună cu relaţiile dintre acestea, şi
dintre acestea şi instituţiile statului, şi care are rolurile de a veghea la securitatea societăţii în
ansamblu, de a asigura protecţia propietăţii private şi a libertăţii personale, şi de a influenţa statele
prin intermediul acţiunii lor.
Unele definiţii plasează societatea civilă în opoziţie faţă de instituţiile statului, însă această
viziune asupra societăţii civile contravine majorităţii convingerilor actuale care identifică un rol mai
degrabă complementar al societăţii civile în raport cu aceste instituţii. Această opoziţie este regăsită
mai ales în scrierile disidenţei din ţările Europei Centrale şi de Est din perioada comunismului,
societatea civilă fiind privită ca o modalitate de înlăturare a regimurilor totalitare, sau ca o evadare
de sub restricţiile impuse de aceste regimuri prin crearea unor spaţii în care regulile impuse de
acestea erau suspendate.
Concluzionând, este posibilă schiţarea unei definiţii „complete” a societăţii civile (în măsura
în care acest lucru este posibil; având în vedere, însă, multiplele sensuri ale conceptului, evoluţia
constantă a acestuia şi contextele sociale diferite în care activează, este greu de crezut că se poate
6
idem, p.169
7
Dominique Colas, „Genealogia fanatismului şi a societăţii civile”, Ed. Nemira, Bucureşti 1998, p. 298
8
idem, p.292

18
găsi o definiţie completă şi universală a societăţii civile şi că aceasta poate rezista mult timp fără a
suferi modificări), astfel încât aceasta să cuprindă multiplele roluri şi caracteristici ale unei societăţi
civile. Astfel, societatea civilă are un rol predominant de complementaritate în relaţia cu statul,
constituindu-se, în acelaşi timp, într-o contrapondere a acestuia în încercarea de a preveni sau limita
efectele negative ce pot rezulta din exercitarea puterii, şi care este alcătuită din felurite asociaţii
independente faţă de vreun centru de putere şi voluntar înfiinţate de cetăţeni liberi şi egali, care
convin asupra folosirii în mod exclusiv a unei conduite civilizate şi care înţeleg să se raporteze la
interesele întregii societăţi, mai degrabă decât la cele personale. De asemenea, societatea civilă se
constituie într-o adevărată lume a diversităţii şi diferenţei, având, totodată, puterea de a se auto-crea,
în temeiul liberei iniţiative.

Contextul istoric al dezvoltării sectorului non-profit

Mulţi istorici, jurnalişti şi economişti au descris România ca fiind ţara unei continue
tranziţii. Datată ca stat naţional din 1859, prin unirea Moldovei cu Muntenia, România a încercat să
adopte valorile şi structurile Europei industrializate. Procesul s-a dovedit a fi extrem de dificil
datorită moştenirii feudale, în care oraşele erau aproape inexistente, producţia era predominant
agrară, iar conducătorii, în cel mai bun caz paternalişti, iar în cel mai rău, dictatori. A fost nevoie de
patruzeci de ani pentru a duce o ţară agrară către un stat industrializat. Arta şi literatura portretizau
viaţa la ţară ca fiind idilică şi patriarhală, în timp ce viaţa din oraşe era văzută ca fiind plină de boli
şi corupţie aşa cum observă Ernest Bernea în cartea sa „Cadre ale gândirii populare în România.
Contribuţii la reprezentarea spaţiului, timpului şi cauzalităţii” luarea deciziilor şi nesiguranţa erau
principalele temeri ale românilor. După primul război mondial, s-au făcut paşi coerenţi pentru a
ajunge din urmă economia şi cultura europeană, dar regimul monarhic şi apoi dictatura fascistă au
afectat progresul politic din România.
Societatea civilă, în sensul modern al cuvântului, s-a născut la începutul secolului XX. Au
început să apară numeroase asociaţii culturale şi sportive, s-a dezvoltat Crucea Roşie şi o serie de
alte organizaţii care se adresau unor categorii defavorizate ale populaţiei. Biserica Catolică a
continuat să se implice în probleme sociale prin intermediul ordinelor monahale şi a asociaţiilor
religioase. Acesta este momentul în care s-a născut filantropia modernă în România. Clasele
superioare se implicau în construirea de şcoli, în dezvoltarea unor sisteme de acordare a burselor, în
menţinerea spitalelor şi a altor instituţii publice. Clasa de mijloc era atrasă în campanii de strângere

19
de fonduri, cum ar fi concerte şi tombole sau în alte campanii realizate cu sprijinul mass-mediei.
Constucţia Athenaeum-ului Român, una dintre emblemele Bucureştiului, a fost posibilă datorită
donaţiilor individuale strânse în urma unei campanii care a rămas unică după mai bine de un secol.
După al doilea război mondial şi după doar câţiva ani în care democraţia părea să renască,
comunismul a preluat controlul nu doar asupra puterii politice şi economice, ci şi asupra structurilor
societăţii civile. Unele au fost pur şi simplu distruse, în vreme ce altele au fost convertite pentru a
servi interesele noii structuri create. Până în anii 1950-1960, cea mai mare parte a societăţii civile
era subordonată regimului politic.
O societate civilă ”benignă” s-a născut în anii 1970-1980 fără să aibă caracterul militant care
începea să se dezvolte în alte ţări ale Europei de Est. Existau organizaţii şi asociaţii de turism,
speologie, protecţia mediului, cultură, dintre care unele au avut succese importante la sfârşitul anilor
’80 promovând arta şi cultura română sau contribuind la studii pe mediu şi acţiuni de conservare a
naturii. Deşi aceste grupuri se bazau uneori pe un număr semnificativ de voluntari (uneori mai mari
decât organizaţiile neguvernamentale) nu au reuşit să se facă auziţi, rolul lor fiind în principal acela
de a promova interesele membrilor lor. Cea mai mare parte a fondurilor necesare veneau de la stat
sau de la organizaţii comuniste, deşi o parte din resurse erau strânse din cotizaţiile membrilor.
Strângerea de fonduri, în adevăratul sens al cuvântului, era inexistentă.
În concluzie, se poate spune că societatea civilă a existat întotdeauna, dar în România nu a
reuşit niciodată să se manifeste ca o forţă. De cele mai multe ori, accesul membrilor se limita la o
elită intelectuală. Fondurile veneau fie de la câţiva filantropi de dinainte de al doilea război mondial,
fie de la stat în timpul regimului comunist. Rolul acestora era de a servi exclusiv interesele
membrilor şi de a desfăşura ocazional acţiuni de caritate. Asociaţiile în beneficiul public erau în
totalitate controlate şi subordonate aparatului politic.
Evoluţia sectorului non-profit din România se concentrează pe o structură ambivalentă care
surprinde relaţia dintre dezvoltarea statului şi sectorul voluntar. În vreme ce statul român se
caracteriza printr-o slabă dezvoltare în perioada modernă timpurie acelaşi lucru se putea afirma şi
despre instituţiile filantropice, dar după 1864, când instituţiile şi implicarea statului au crescut
sectorul al treilea a rămas în continuare insuficient dezvoltat. În perioada interbelică protecţia
socială şi organizaţiile neguvernamentale au cunoscut o dezvoltare acccentuată, aceasta fiind
stopată în perioada comunistă de implicarea instituţiilor statului în asigurarea unor servicii care erau
până în acel moment furnizate de ONG-uri. După 1989 statul a renunţat la pretenţiile sale
autoritariste iar dezvoltarea sectorului neguvernamental a fost reluată. În România, dezvoltarea

20
instituţiilor filantropice şi a discursului în legătură cu munca de caritate îşi au originea în Evul
Mediu târziu, datorându-se, în opinia Mariei Bucur9, dezvoltării Bisericii Ortodoxe creştine din
teritoriile locuite de populaţiile vorbitoare de limbă română (Ţara Românească, Moldova,
Transilvania, Banat şi Dobrogea). Evolutia istorica a sectorului neguvernamental nonprofit se
studiază corelat cu:
 dezvoltarea practicilor filantropice
 relaţia cu statul
 rolul religiei şi al bisericii în societate

Sectorul independent”10, cum mai este denumit în literatura de specialitate, nu reprezintă o

noutate absolută în sistemul de organizare a vieţii sociale. Existenţa acestui sector este cunoscută de
cel puţin patru secole, sub forma activităţilor desfăşurate de biserică, instituţiile filantropice sau de
caritate, asociaţiilor de ajutor reciproc, şcolilor private etc.
Pot fi identificate șase etape istorice în evoluţia istorică: perioada medievală (secolele X-
XIV), perioadă modernă timpurie (secolele XV–XVIII), perioada modernă (secolele XIX-X),
perioada interbelică, perioada comunistă, perioda de după 1990.

Perioada Medievală (secolele X-XIV)

Această perioadă este caracterizată prin diferenţe mari între oraşe şi sate concretizate într-un
acces redus al persoanelor din mediul rural la orice formă de ajutoare sau servicii sociale (în măsura
în care aceastea existau). Un rol major în formarea noţiunilor de comunitate, nevoie socială,
responsabilitate şi caritate l-a deţinut teologia ortodoxă, biserica fiind responsabilă pentru
majoritatea formelor de acte de caritate din această perioadă. Pe acest fundal de conflicte
permanente şi tensiuni în relaţiile internaţionale, institutiile politice și religioase au fost influentate
în dezvoltarea lor de interesele individuale pentru putere și securitate. Dezvoltarea instituţiilor
filantropice şi a discursului în legatură cu munca voluntară își are originea în această perioadă și
este strâns legata de dezvoltarea Bisericii Ortodoxe creştine din teritoriile locuite de populaţie
vorbitoare de limba română (Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Banat si Dobrogea). Intr-un

9
Maria Bucur, „Filantropie, Naţionalism şi Dezvoltarea Societăţii Civile în România”, studiu din arhiva Fundaţiei
pentru Dezvoltarea Societăţii Civile
10
idem, p. 15

21
context caracterizat de războaie, instituţiile religioase şi politice se concentrau pe apărarea
intereselor individuale pentru putere şi păstrarea privilegiilor legate de deţinerea unor proprietăţi
imense şi mai puţin pe interesele comunităţii.
Pentru a întelege mai bine impactul acestei perioade de formare asupra conceptelor de
comunitate civică şi comunitate socială ar fi utilă realizarea unei scurte comparaţii între dezoltarea
institutiilor politice și religioase din teritoriile româneşti și dezvoltarea acelorași institutii în Franta:
- existenta unor diferenţe geo-politice evidente și diferenţe de religie (un teritoriu ortodox,
celălalt catolic);
- ambele teritorii (la început) – erau locuite exclusiv de o populaţie de ţărani sedentari;
În Franţa, în perioada Evului mediu târziu – monarhia şi aristocraţii vasali au început să
încurajeze dezvoltare puternică şi accentuată a oraşelor ca întreprinderi profitabile nu numai din
punct de vedere comercial, dar și al dezvoltării vieţii politice şi culturale;
Pe teritoriile româneşti se poate observa o dezvoltare limitată a centrelor urbane (comerţul
fiind redus la câteva zile de târg anuale), oraşele și-au mentinut funcţia administrativă, în
detrimentul dezvoltării lor ca centre artistice, intelectuale sau comerciale, exceptie au făcut oraşele
transilvane Sibiu şi Braşov (care se aflau sub conducerea Coroanei Ungare) care aveau privilegii și
înlesniri speciale si care au primit o serie de drepturi de stabilire a taxelor şi de conducere a
administraţiei locale;
Dezvoltarea limitată a oraşelor a avut un impact deosebit în stabilirea relatiei dintre oraş și
sat până în secolul douăzeci. Oraşele nu s-au transformat în centre meşteşugăreşti, iar persoanele
din afara oraşului nu puteau beneficia de servicii sociale, cum ar fi, de exemplu, azilele pentru
săraci. Locuitorii zonelor rurale au rămas ataşaţi unei concepţii a relaţiilor sociale în care nu exista o
separare clară între preocupările individuale si ale familiei (adesea problemele acestora, fie ele de
ordin medical, social sau moral deveneau problema comunităţii).
Specificul teologiei ortodoxe, alături de practicile religioase din Moldova şi Ţara
Românească explică formarea noţiunilor de comunitate, nevoie socială, responsabilitate şi caritate.
În alte teritorii locuite de români, credincioșii ortodocși au reprezentat o categorie tolerată de către
populatiile statelor medievale în cauză – în sepcial Banatul și Transilvania au fost preluate de
Regatul Ungariei și catolicizate în mare parte. Numai în Tara Românească și Moldova, deși aservite
Imperiului Otoman începând cu secolul al paisprezecelea, Biserica Ortodoxă a căpătat un control
sporit în privinta prozelitismului și a dobândit mari privilegii legate de detinerea de proprietăti și
scutirea de taxe prin sistemul miletelor. Dupa pierderea suveranitătii în favoarea Imperiului

22
Otoman, ambele principate si-au păstrat privilegiul de a avea propriile mitropolii. Cu toate acestea,
arhiepiscopii erau de origine greacă, numiţi de biserica-mamă ceea ce implica exercitarea
controlului de la Muntele Athos și e la Constantinopole, prin impunerea ierarhiilor mitropoliilor și
amestecul în stabilirea regulilor cu privire la practicile religioase.
În consecintă, cu toate că a beneficiat de autonomie formală, biserica ortodoxă română a fost
dependentă atât institutional, cât și dogmatic de biserica ortodoxă de la Constantinopole. Nu exista
o preocupare pentru bunăstarea credincioşilor deoarece, instituţia bisericii se lupta pentru
supravieţuire în conditiile ameninţării ei de către vestului catolic şi de înaintarea musulmanilor
otomani dinspre sud-est.
Teologia ortodoxă a cunoscut o perioadă de înflorire până la căderea Constantinopolelui în
1453. Dezbaterile și controversle pe teme religioase şi spirituale, între gânditorii teologi de la
Muntele Athos și alte centre de învătătură teologică au dat naștere unei ample literaturi și unui
serviciu liturgic de o complexitate sporită.
În lumea satului, comunicarea dintre preot și enoriaş era foarte redusă, participarea la viaţa
religioasă presupunea respectarea regulilor canonice, cât mai bine cu putintă, a ritualurilor stabilite
de biserică, nu erau încurajate actele individuale de binefacere și exista o puternică separare între
clerul bisericesc și laici.

Perioada modernă timpurie (secolele XV–XVIII)

Începând cu secolul al cincisprezecelea, câtiva domnitori importanti ca Ștefan cel Mare în

Moldova au încercat să capete recunoaștere și autoritate prin cultivarea unei relatii noi cu biserica.
În acest sens, primele forme concrete ale filantropiei din România sunt considerate a fi reprezentate
de donaţiile de bani şi bunuri de către unii voievozi şi boieri din Moldova şi Ţara Românească
precum şi de ridicarea unor lăcaşuri sfinte dedicate familiilor lor, în cadrul participării la viaţa
bisericească, în acest fel căutând să obţină recunoaştere şi autoritate, având în vedere şi influenţa de
care se bucura biserica ortodoxă, fiind cel mai mare proprietar de pământuri, atât în Moldova cât şi
în Ţara Românească. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, gestul acestor domnitori sau voievozi
nu urmărea atât sprijinirea bisericii cât „deschiderea unor căi către viaţa de apoi”11.

11
Maria Bucur, op. cit. , p. 3

23
 În acelati timp, în secolul al cincisprezecelea, biserica ortodoxă devenise cel mai mare
proprietar de pământuri atât în Moldova, cât și în Tara Românească. Dispunând de o largă
autonomie, biserica și-a folosit proprietătile în beneficiul clerului și al nobilimii, nu în beneficiul
maselor credincioase de tărani săraci. Aceste două categorii privilegiate areau cele care administrau
proprietătile bisericești. Biserica a beneficiat, de asemenea, de importante facilităti fiscale, ca
scutirea de taxe și privilegiul fixării valorii acestora în teritoriile care se aflau sub controlul ei.
Totuşi, practica donării de fonduri importante în beneficiul unei instituţii cu mare autoritate
în formarea identităţii şi a valorilor colective a contribuit (într-o oarecare măsură) la dezvoltarea
filantropiei. Ţinând cont de faptul că aceste acţiuni au avut impact asupra bunăstării unui număr
însemnat de oameni, ele au pus bazele dezvoltării ulterioare a carităţii.
În perioada Reformei, în timp ce în lumea catolică au început să circule noile idei despre
importanta actiunilor caritabile și influenta lor directă asupra mântuirii sufletului, tinuturile
ortodoxe au rămas neatinse de aceste schimbări teologice.
Totuși, ideea de mântuire a suferit unele modificări și în sânul bisericii ortodoxe. Mai precis,
biserica a început să întretină un puternic cult al mortilor, care s-a răsfrânt semnificativ asupra
slujbelor religioaseși obiceiurilor legate de salvarea sufletului, practicate de populatia laică. Astefl
nobilii și voievozii au început să ridice biserici noi și să le înzestreze cu daruri bogate în scopul
protejării familiilor în viata pământească și în cea de apoi. În acest sens, donatiile către mănăstiri
constituie dovada de necontestat a amplificării cultului mortilor.
Primele instituţii care pot fi asociate în mod direct cu promovarea de misiuni caritabile
datează din 1542, când primul „spital” (bolnita și xenodochiul) a fost creat de Vladislav al treilea,
voievod al Ţării Româneşti, la Curtea de Argeş. Cele două construcţii au fost proiectate pentru
scopuri diferite: bolniţa era destinată în mod exclusiv călugărilor care trăiau în mănăstiri, prea
bătrâni sau prea bolnavi pentru a-şi purta singuri de grijă. Deşi presupunea exercitarea unei funcţii
de binefacere, acest spaţiu nu era deschis populaţiei laice, din acest motiv neavând o influenţă
semnificativă asupra practicilor de binefacere în afara zidurilor mănăstirii. Xenodochiul a avut,
totuşi o funcţie filantropică ce a inclus oferirea de adăpost sau îngrijire trecătorilor bolnavi sau a
celor care doar aveau nevoie de odihnă. Deşi nu exista o definiţie clară a ceea ce implica
„adăpostirea” (pe lângă hrană şi un loc de dormit), chiar şi aceste acţiuni limitate arată o lărgire a
semnificaţiilor noţiunii de caritate, îndreptată nu numai înspre cler dar şi înspre populaţia creştină în
general. Astfel de instituţii au pus bazele dezvoltării spitalelor şi în alte regiuni.

24
 Primul spital public veritabil s-a înfiinţat în teritoriile Principatelor Române de abia în
secolul al optsprezecelea. Această realizare a avut loc în contextul deja consacratelor donaţii ale
principilor către mănăstiri şi biserici. Spitalul a fost construit de familia Cantacuzino pe lângă
mănăstirea Colţea. Clădirea a avut o funcţie de azil pentru săraci şi bolnavi. Construirea acestui
spital constituie un punct de referinţă în istoria practicilor filantropice din teritoriile ortodoxe,
biserica şi elita laică încurajând ulterior acţiunile caritabile, îndreptate mai ales către sprijinirea
săracilor şi a persoanelor marginalizate social (văduve, invalizi, orfani), în principal ca formă de
manifestare a credinţei.
Activităţile desfăşurate în cadrul acestui spital (ce avea o conducere exclusiv laică) şi a
altora asemănătoare au presupus deopotrivă acordarea de asistenţă medicală cât şi socială. O parte a
spitalului era rezervată îngrijirii bolnavilor săraci (separaţi după sex – 12 locuri pentru bărbaţi şi 12
pentru femei). Aceste grupuri erau îngrijite fiecare într-o singură cameră. Deşi s-au păstrat puţine
informaţii despre activitatea acestui spital, un amănunt interesant este faptul că nobilii sărăciţi şi
bolnavi aveau posibilitatea de a fi internaţi în rezerve individuale. De asemenea, pe lângă acordarea
de asistenţă medicală, se pare că spitalul avea şi rolul protejării populaţiei sănătoase prin relativa
izolare a celor bolnavi. Deşi reprezintă un debut important şi un punct de referinţă pentru activităţile
filantropice, spitalul Colţea evidenţiază şi limitele cu privire la dezvoltarea asistenţei sociale în
teritoriile româneşti.
Un aspect demn de remarcat pentru acest interval istoric este şi introducerea în Transilvania,
de către Maria Thereza, a taxelor pentru lux în folosul asistenţei sociale, politică ce a reprezentat un
model pentru autorităţile laice din Moldova şi Ţara Românească care au reuşit acumularea de
fonduri în acest mod. Unele din aceste fonduri au fost repartizate orfelinatelor, azilelor pentru săraci
şi domeniului sănătăţii publice. Destul de limitate la început, fondurile de acest tip nu au putut
sprijini decât câteva instituţii, multe din organizaţiile de asistenţă socială rămânând dependente de
fonduri private provenind de la principi sau nobili cu înalte ranguri oficiale.

Perioada modernă (secolele XIX-XX)

După cum s-a văzut, puţine tradiţii referitoare la practicile nonprofit s-au dezvoltat înainte de
crearea statului modern şi de adoptarea primei Constituţii (1866), fapt dovedit şi de interesul public
restrâns faţă de acţiunile filantropice şi de protecţie socială iniţiate de alţi agenţi decât cei
guvernamentali.

25
 Diferenţele clare existente între conceptul privind protecţia socială şi instituţiile de acest tip
din Europa de Vest şi Centrală şi Principatele Române pot fi explicate şi prin atitudinea pasivă de
care a dat dovadă clerul ortodox faţă de practicile filantropice. De asemenea, lipsa unui strat social
de mijloc cu trăsături morale şi intelectuale şi cu o situaţie economică asemănătoare clasei de mijloc
din Vestul Europei a jucat un rol în limitarea filantropiei şi a acţiunilor caritabile din Principatele
Române.
Burghezia, care s-a dezvoltat la o scară mai redusă decât în Europa apuseană, a dovedit a
avea alte aspiraţii politice şi economice precum şi alte idei referitoare la propriul statut social (în
comparaţie cu Vestul Europei), deţinând un rol minor în promovarea şi încurajarea acţiunilor de
acest tip.
Deşi manifestată mai târziu în România (secolul al nouăsprezecelea), ascensiunea femeilor
din elita antreprenorială, puternic motivate în găsirea unui spaţiu în cadrul sferei publice pentru
„proiectarea rolurilor tradiţionale de gospodine, de santinele morale ale casei” ale femeilor, a dus la
înfiinţarea multor organizaţii filantropice de tipul caselor de orfani sau şcolilor de comerţ pentru
fete sărace, contribuind în acest fel la îndreptarea atenţiei întreprinzătorilor dar şi a autorităţilor
către sistemul serviciilor sociale. Un rol în acest sens, deşi apreciat ca limitat, este acordat de M.
Bucur12 şi lucrărilor primilor socialişti utopici, care ar fi influenţat atitudinea faţă de sectorul
organizaţiilor filantropice.
Deşi se remarcă o creştere a numărului de organizaţii cu scop caritabil, dimensiunea
sectorului nonprofit este încă redusă în teritoriile româneşti. Factorii importanţi care au contribuit la
înflorirea acestui sector în Vest, precum urbanizarea, industrializarea, mutaţiile în plan social,
dezvoltarea sferei private şi creşterea rolului femeii în acest spaţiu, reînnoirile religioase
(promotoare ale acţiunilor sociale), au apărut târziu sau au lipsit în totalitate din peisajul românesc,
reflectându-se şi asupra dimensiunilor acestui sector. Dacă luăm în considerare şi următoarele
aspecte (de ordin legislativ sau care ţin de implicarea cetăţenilor români de alta etnie în cadrul
acestui tip de organizaţii), se poate constata că efectele asupra populaţiei ale sectorului care include
aceste tipuri de organizaţii era şi mai redus. Este vorba în principal de opţiunea predominantă a
populaţiei pentru serviciile oferite de stat şi gradul redus de implicare în cadrul instituţiilor
filantropice care ofereau servicii de asistenţă socială în paralel cu cele de stat. Astfel, rezolvarea
problemelor de ordin social prin intermediul filantropiei nu a avut o amploare deosebită.

12
idem, p. 7

26
 De asemenea, legislaţia referitoare la statutul străinilor care s-a aplicat în teritoriile
româneşti, şi care conferea puţine drepturi acestora, a dus la întărirea sentimentului de separare şi
izolare din cadrul acestor grupuri sociale, rezultatul fiind investirea de fonduri pentru susţinerea
protecţiei sociale sau a nevoilor de educaţie şi religioase numai pentru comunităţile de care
aparţineau. Spre exemplu, comunităţile evreieşti au construit spitale şi azile pentru bolnavii sau
săracii de aceeaşi etnie/religie. Având în vedere şi faptul că impulsurile filantropice s-au manifestat
cu predilecţie în rândul antreprenorilor de diferite etnii („ne-români”13), efectele acestor instituţii s-
au răsfrânt cu precădere asupra membrilor comunităţilor respective, populaţia de etnie română
nebeneficiind de pe urma acestora.
Un alt aspect constatat de M. Bucur14, cu efecte în planul dimensiunilor activităţilor
filantropice, este cel referitor la restrângerea gesturilor de caritate din partea Bisericii ortodoxe, ca
urmare a diminuării donaţiilor din partea boierimii dar şi a confiscării multor proprietăţi ale
bisericilor sau mănăstirilor de către stat şi folosirea acestora în reforma agrară.
Totuşi, odată cu promulgarea primei constituţii româneşti (1866), al treilea sector a început
să se prefigureze şi în România, problemele legate de sănătatea publică, protecţia socială şi accesul
la educaţie fiind reflectate şi în anumite măsuri cu caracter legislativ. Se întrezăreau, în acest fel,
şanse pentru expansiunea sectorului nonprofit, cu consecinţe directe asupra stării serviciilor sociale
şi a populaţiei care necesita astfel de servicii. Însă, conducătorii politici din acea perioadă s-au axat
pe alte probleme, precum modernizarea căilor de comunicaţii (drumuri, căi ferate etc), politica
internaţională, crearea unor structuri administrative complexe etc, poate şi datorită lipsei unei
presiuni din partea acestui tip de organizaţii pentru acordarea de fonduri, domenii precum educaţia
sau sănătatea publică aflându-se în criză.
Concentrarea autorităţilor în special asupra problemelor legate de mediul urban, au adâncit
diferenţele deja existente între mediul rural şi cel urban, dezechilibrele astfel create ieşind la iveală
cu ocazia Răscoalei din 1907, demonstrând incapacitatea statului de a se ocupa de problemele
întregii comunităţi. Faţă de aceste probleme, Guvernul de la acea vreme nu a avut o reacţie
satisfăcătoare, relevând încă o dată nevoia organizării de servicii sociale şi de către alte organisme
decât cele guvernamentale.
Spre comparaţie cu populaţia din Regat, românii din Transilvania austro-ungară şi-au
dezvoltat o reţea mai extinsă şi mai eficientă de organizaţii şi activităţi de protecţie socială, probabil

13
idem, p. 8
14
idem, p. 8-9

27
din aceleaşi motive cu grupurile etnice minoritare din Regat, beneficiind şi de expunerea la
practicile austro-ungare de influenţă vest-europeană în acest domeniu. Cel mai relevant exemplu de
organizaţie astfel constituită este cel al organizaţiei culturale ASTRA (Asociaţia Transilvană pentru
Literatura Română şi Cultura Poporului Român), considerată cel mai important vehicul al educaţiei,
asistenţei sociale şi a altor forme filantropice. Iniţial promotoare a limbii, literaturii şi istoriei
române, ASTRA s-a implicat mai apoi şi în acţiuni filantropice precum strângerea de fonduri pentru
burse de învăţământ, construirea de şcoli, conservarea bisericilor, servicii legale, programe de
asigurare precum şi alte servicii, îndreptate către populaţia română care nu beneficia de acestea din
partea instituţiilor statului. În acest mod s-a dezvoltat, în Transilvania, o puternică tradiţie a
voluntariatului.
Odată cu Primul Război Mondial, se înregistrează o criză în rândul serviciilor publice, în
principal în privinţa organizării acestora, în Regat. Însă, în paralel cu această criză a serviciilor
publice, se înregistrează o creştere a acţiunilor civile în cadrul celui „de-al treilea sector”, pentru
sprijinirea războiului precum şi o intensificare a activităţilor organizaţiilor neguvernamentale,
eforturi îndreptate spre protecţia familiilor ce nu beneficiau de alocaţii de stat, prevăzute doar pentru
angajaţii din sectorul de stat. În acest mod, activitatea organizaţiilor respective a început să fie
cunoscută şi apreciată de către instituţiile statului, ajungându-se chiar la încurajarea unor astfel de
acţiuni prin acordarea de subvenţii acestor organizaţii (organizaţia care s-a implicat în cele mai
multe acţiuni de acest tip a fost Crucea Roşie). De asemenea, pe timpul Primului Război Mondial a
luat amploare practica organizării de diferite evenimente, precum concerte sau spectacole de teatru,
în scopul colectării de fonduri pentru război, destinate mai ales spitalelor, văduvelor de război şi
orfanilor sau în scopul depozitării pachetelor pentru prizonierii de război, cea mai mare parte din
acestea fiind desfăşurate la iniţiativa Reginei Maria. Totuşi, amploarea acestor acţiuni filantropice
nu a fost întocmai cea dorită, practica donaţiilor în scop caritabil nefiind, deocamdată, încetăţenită
în rândul elitelor române.

Perioada interbelică

De-abia la începutul aceastei perioade se poate constata o creştere semnificativă a numărului

organizaţiilor cu scop filantropic. M. Bucur15 pune acest fapt pe seama experienţei oferite de război
şi pe valorificarea acesteia de către guvern, prin organizarea şi administrarea unor programe de

15
idem, p. 12

28
asistenţă socială. Se remarcă o creştere semnificativă a numărului de organizaţii neguvernamentale
cât şi a tipurilor de activităţi desfăşurate de acestea (de la activităţi de binefacere religioase până la
societăţi de asigurare a muncitorilor).
Numărul crescut de astfel de organizaţii a dus la o competiţie din ce în ce mai mare pentru
resurse, în lupta pentru obţinerea acestora asociaţiile voluntare făcând deseori apel la „interesele
naţiunii”, în legătură cu activităţile desfăşurate de respectiva organizaţie sau la adresa rivalilor din
sectorul nonprofit. Organizaţiile din acest sector obişnuiau să-şi definească acţiunile ca fiind în
interesul întregii naţiuni, promovându-şi organizaţia în detrimentul celor concurente, ale căror
scopuri sau activităţi ar fi fost împotriva acestor interese. Astfel, sectorul nonprofit a căpătat
puternice trăsături naţionaliste, fiind oarecum în contradicţie cu rolul organizaţiilor din cadrul
acestuia, şi anume acela de promovare, susţinere a intereselor grupurilor mici din cadrul societăţii.
Acest discurs naţionalist a amplificat lupta pentru resurse, împiedicând concentrarea pe atingerea
misiunilor organizaţiilor.
Un alt aspect pozitiv (pe lângă proliferarea organizaţiilor filantropice) este demn de semnalat
în acestă perioadă, şi anume crearea unui precedent în privinţa voluntariatului din România,
organizaţiile din această perioadă constituind exemplu pentru cele înfiinţate după 1989, în primul
rând în ceea ce priveşte structura.
Pentru cel de-al treilea sector a urmat o perioadă nefastă, ce s-a întins pe parcursul a
aproximativ jumătate de secol, începând cu controlul impus de Carol al II-lea (în 1938), şi
continuată cu perioada comunistă, când acest spaţiu autonom a fost practic distrus. Impunerea unui
control strict asupra tuturor organizaţiilor nonprofit de către Carol al II-lea, odată cu instaurarea
unui regim regal autoritar, a însemnat transferarea activităţilor acestora sub jurisdicţia
guvernamentală, iar mai târziu, odată cu debutul Războiului Mondial Al Doilea şi cu lovitura
militară a mareşalului Ion Antonescu, aceste activităţi au trecut sub administrarea unui Consiliu de
Patronaj de care răspundea soţia mareşalului Antonescu, Maria Antonescu. Implicarea tot mai mare
a puterii de stat în activităţile sectorului neguvernamental, a dus la alterarea însuşi a ideii de
activitate neguvernamentală, contradicţia între denumirea acestui tip de organizaţii şi specificul
organizării şi activităţilor acestora în perioada amintită fiind evidentă. Unele organizaţii s-au păstrat,
sub aspect structural, şi au continuat să primească fonduri din partea statului, însă, odată cu acestea
primeau şi directive din partea guvernului. Această situaţie s-a schimbat odată cu regimul
Antonescu, fondurile destinate nonprofiturilor reducându-se drastic, în favoarea cheltuielilor de

29
război. De asemenea, în perioada regimului Antonescu se remarcă practici antisemite în rândul
acestor organizaţii, multe servicii oferite de acestea făcând diferenţieri pe criterii biologice.
Astfel, imaginea sectorului neguvernamental în această perioadă tulbure a suferit serios, atât
prin implicarea masivă a statului în derularea activităţilor organizaţiilor din cadrul acestuia, cât şi
prin politicile antisemite practicate în oferirea de servicii comunităţii.

Perioada comunistă

La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, organizaţiile filantropice din România erau
supuse intereselor statului, fiind dependente de fondurile oferite de acesta, acceptând şi un puternic
amestec în activităţile proprii. Regimul comunist, instaurat la 6 martie 1945, nu a adus o
îmbunătăţire a acestei situaţii, aşa cum poate se aştepta, ci, dimpotrivă, a înrăutăţit starea
nonprofiturilor din România. Prin diferite măsuri, Partidul Comunist a încercat eliminarea oricărei
forme de activitate neguvernamentală, în 1947 16 încetând orice activitate comună cu organizaţiile pe
care nu le putea controla sau ale cărei ideologii nu se potriveau cu cele promovate de structurile
proprii (marxism-leninismul). Controlul strict asupra tuturor aspectelor vieţii sociale şi-a pus
amprenta şi asupra celui de-al treilea sector. Însăşi spaţiul în care s-ar fi putut menţine societatea
civilă a fost eliminat prin înlăturarea distanţei dintre public şi privat şi prin politizarea excesivă a
tuturor instituţiilor sau activităţilor acestor două sectoare.
Spre comparaţie cu regimurile similare din Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia, regimul
totalitar din România a fost mai strict în ceea ce priveşte tolerarea unor activităţi cu caracter
neguvernamental. Relativa deschidere faţă de probleme sociale a regimurilor menţionate a făcut
posibilă apariţia unor acţiuni de disidenţă, care s-a materializat în crearea unui spaţiu propice
dezvoltării unor mişcări precum Solidaritatea (în Polonia) sau Charta 77 (în Cehoslovacia),
înlesnind astfel apariţia şi dezvoltarea, după 1989, a societăţii civile şi a sectorului
neguvernamental.
Partidul Comunist din România nu a acceptat însă nici un fel de schimbare în acest sens,
înnăbuşind orice tentativă de schimbare prin intermediul Securităţii, principalul instrument de
control, bazat pe dezinformare masivă şi teroare. Securitatea este responsabilă şi pentru ţinerea sub
control a oricărei forme de disidenţă. Prin acţiunile sale, în principal bazate pe tortură, a contribuit şi
la slăbirea încrederii populaţiei în structurile de stat, imaginea acestor instituţii fiind asociată cu cea

16 idem, p.

3
a Securităţii. Această lipsă de încredere vis-a-vis de structurile statului s-a manifestat şi după 1989,
extinzându-se însă, în mod oarecum inexplicabil, şi la organizaţiile nonprofit. O posibilă explicaţie
este oferită de M. Bucur, care consideră că „organizaţiile neguvernamentale erau bănuite de a
promova scopuri politice nemărturisite. Ele erau considerate adevărate vehicole ale traficului de
influenţă în noua arenă politică”17.
Regimul totalitar dinainte de 1989 este responsabil şi pentru denaturarea ideii de voluntariat,
realizată prin atribuirea titlului de „muncă voluntară” activităţilor prestate în mod obligatoriu de
către diferite categorii de cetăţeni, fapt care s-a reflectat, după momentul 1989, în atitudinea multora
vis-a-vis de voluntariat, democraţia fiind ascociată, în multe cazuri, cu lipsa obligativităţii de a
participa la sfera publică, fie şi în folosul comunităţii locale.
O altă caracteristică a regimului comunist românesc după 1965 a avut urmări dramatice
asupra activitătilor legate de sfera non-profit: cultul personalitătii. Între 1965 și 1989, Nicolae
Ceaușescu a initiat și controlat construirea unei retele complicate de institutii, politici publice și
simboluri care au sevit unei permanente întăriri a puterii și autoritătii acestui șef de stat. Nu doar
spatiul public era saturat de reprezentări ale acestui personaj, ci și oamenii erau mobolizati să
contribuie la consolidarea imaginii acestuia. În consecintă, actiunile din sfera publică au fost
identificate de cei mai multi oameni de rând cu aecst tip de falsă participare, lipsită de orice
implicare personală.
Însă, românii au considerat necesar în același timp ca statul să-și asume obligatia de a
finanta cea mai mare parte a serviciilor sociale care fuseseră experimentate în perioada interbelică și
apoi recreate în întregime de regimul comunist.

Perioada actuală (după 1989)

Înlăturarea regimului totalitar comunist a creat premisele necesare dezvoltării sectorului

neguvernamental şi a societăţii civile, cu toate că unele piedici (în principal moşteniri ale regimului
comunist, menţionate anterior) şi-au pus amprenta asupra dimensiunilor acestui sector.
Neîncrederea faţă de instituţiile statului, aversiunea faţă de ideea de voluntariat sau muncă
nonprofit, au contribuit la crearea unei imagini nu tocmai favorabile a sectorului neguvernamental.
Obişnuinţa cu gratuitatea învăţământului, cu serviciile medicale ieftine, cu pensii decente sau cu

17
idem, p.

3
subvenţionarea diferitelor servicii sau produse de bază şi cu oferirea acestora doar de către stat, pusă
în balanţă cu ideea pierderii acestor avantaje, s-a concretizat într-o neîncredere faţă de instituţiile
statului sau ale sectorului nonprofit şi faţă de ideea conlucrării dintre acestea, organizaţiile
neguvernamentale fiind privite ca ameninţări la adresa bunăstării personale. Datorită renunţării la
unele dintre serviciile sale în favoarea sectorului privat sau nonprofit, statul nu a fost privit cu ochi
buni, ideea statului omniprezent fiind încă adânc întipărită în conştiinţa multor români, obişnuiţi cu
monopolul de stat în majoritatea domeniilor vieţii sociale.
Spre deosebire de perioada modernă timpurie sau de perioada medivală, Biserica Ortodoxă
nu a deţinut, la începutul deceniului trecut, un rol semnificativ în dezvoltarea sectorului
neguvernamental. Factori propice dezvoltării sectorului nonprofit, precum nevoia crescândă a
populaţiei pentru servicii şi protecţie socială, precum şi acceptarea României ca stat candidat pentru
integrarea în Uniunea Europeană, au dus la schimbarea atitudinii publice faţă de conţinutul
activităţilor desfăşurate în cadrul acestui sector. De asemenea, monitorizările din plan extern (din
partea Uniunii Europene sau a Băncii Mondiale) în privinţa procesului democratizării (unul din
indicatorii cu relevanţă asupra acestui proces fiind legat de activitatea şi dimensiunile sectorul
nonprofit), au generat presiuni la nivel guvernamental care s-au concretizat în adoptarea unor
politici referitoare la acest sector. Politicile în acest domeniu au vizat, în principal, schimbarea
cadrului legislativ referitor la asociaţii şi fundaţii, având în vedere şi faptul că în perioada 1990–
2000 aceste aspecte au fost reglementate de o lege din 1924 reactualizată.
Totodată, a fost nevoie de modificarea unor prevederi adoptate în primii ani ai deceniului
trecut care au generat creşterea în mod artificial a numărului organizaţiilor neguvernamentale,
profitându-se de câteva lacune ale prevederilor legale, creştere ce n-a fost dublată de un fenomen
similar în planul activităţilor concrete a sectorului nonprofit. Este vorba de Hotărârea de Guvern
564/1992 şi de Ordonanţa 26/1993 care au creat situaţii avantajoase pentru ONG-uri în ce priveşte
importul de bunuri; Hotărârea de Guvern 564/1992 prevedea posibilitatea înmatriculării definitive a
autovehiculelor primite cu titlu gratuit de organizaţii sau ascociaţii cu caracter umanitar, de
protecţie socială, instituţii culturale şi de învăţământ, indiferent de vechimea acestor autovehicule,
iar Ordonanţa 26/1993 oferea scutirea de taxe vamale pentru ajutoarele şi donaţiile cu caracter
umanitar, social, cultural, sportiv, didactic primite de organizaţii sau asociaţii non-profit cu caracter
umanitar. După emiterea acestor acte normative numărul organizaţiilor neguvernamentale a crescut
simţitor, pe lângă cele cu activităţi concrete apărând unele al caror obiectiv real nu era decât acela
de a putea aduce în ţară autoturisme scutite de taxe vamale.

3
 Caracteristică anilor ’90 este, în opinia Mariei Bucur18, şi inconsecvenţa politicilor
guvernamentale legate de al treilea sector. Autoarea apreciază că atitudinea guvernanţilor a oscilat
între dorinţa de a finanţa costurile serviciilor de protecţie socială şi respectarea recomandărilor unor
organisme externe (precum Banca Mondială), a căror presiuni au avut ca scop sistarea controlului
statului asupra preţurilor.
În perioada 1990-1996, activitatea cu nuanţă politică a unor ONG-uri, aparent constând în
acţiuni de lobby pentru unele partide din opoziţie, dar care în realitate contesta legitimitatea
guvernului prin diferite acţiuni, a tensionat relaţiile sectorului nonprofit cu guvernul. De asemenea,
după alegerile din 1996 s-a consemnat un aspect interesant pentru evoluţia sectorului organizaţiilor
neguvernamentale, reprezentat de includerea în guvernare a Alianţei Civice, fiind afectată în acest
mod însuşi ideea de organizaţie „neguvernamentală”. Totuşi, aspectul prezentat anterior a avut şi
efecte pozitive prin prisma faptului că dezbaterile despre sectorul al treilea au devenit mai dinamice.
După acest moment, Guvernul se arată mai dornic de a ajuta şi recunoaşte activităţile organizaţiilor
nonprofit, structurile guvernamentale devenind mai deschise către folosirea expertizei acestor
organizaţii, în vederea creării şi derulării de noi programe.
În prezent, parteneriatul public-nonprofit este reglementat de două ordonanţe ale guvernului
care, deşi doar prevăd în mod sumar în cuprinsul lor aspecte referitoare la relaţiile autorităţilor
publice cu sectorul neguvernamental, reprezintă un pas înainte în stabilirea unor parteneriate
durabile între cele două sectoare, deşi termenul „parteneriat” nu este menţionat în cuprinsul acestor
ordonanţe.
În ciuda aspectelor negative de după 1990 (şi nu numai) referitoare la sectorul nonprofit,
organizaţiile nonprofit continuă să fie o importantă forţă în sfera publică, aspectele legale discutate
anterior oferindu-le şansa de a deveni parteneri ai instituţiilor administrative. Chiar dacă acest sector
nu este la nivelul altor state dezvoltate din Europa Occidentală sau de oriunde, sau în ciuda lipsei
unei tradiţii puternice în acest sens, se întrevăd oportunităţi de dezvoltare a acestuia şi a societăţii
civile, în principal legate de schimbarea cadrului legal şi de revizuirea mentalităţii şi atitudinii
comunităţii faţă de activitatea acestora şi faţă de noţiuni precum voluntariat, participare publică etc.

18
idem, p. 16

3
Unitatea 2 - Sectorul neguvernemental: principalele caracteristici şi funcţii ale organizaţiilor
neguvernamentale; contextul apariţiei şi dezvoltarea sectorului în anii 90

Concepte cheie
 garant al democraţiei, programe internaţionale, funcţie de prevenire, funcţie de dezvoltare

Sectorul non-profit după 1989

Prăbuşirea comunismului a creat posibilitatea dezvoltării unor politici pluraliste şi construirii
societăţii civile, dar moştenirile acestui regim nu au permis crearea unor condiţii propice pentru
astfel de schimbări în România datorită ambiguităţii schimbărilor politice ce au avut loc. Un
vacuum de încredere a înlocuit resentimentele românilor faţă de viaţa politică şi publică.
Voluntariatul fusese atât de compromis de politicile coercitive ale regimului Ceauşescu, încât
majoritatea publicului a ajuns să identifice ”liberalizarea” cu retragerea din activităţile cu specific
civic. Aşa se explică dezvoltarea de mică amploare şi importanţa marginală a organizaţiilor
neguvernamentale din perioada de început a tranziţiei, limitată doar la câteva persoane care au avut
iniţiativa de a umple golul creat de dispariţia serviciilor sociale guvernamentale.
Pot fi identificate câteva etape în dezvoltarea sectorului neguvernamental din 1989 încoace,
care se leagă de schimbarea contextului politic de la căderea comunismului. Între 1990-1993
societatea civilă a fost de multă lume considerată ‘inamicul public’ al structurilor de putere din
România. Chiar preşedintele de atunci al României, Ion Iliescu i-a numit în 1990, în Piaţa
Universităţii, pe cei care reprezentau societatea civilă, ‘un grup de huligani şi drogaţi’. Această
atitudine a fost reprezentativă pentru acea perioadă. Societatea civilă, mai ales ONG-urile cu rol de
advocacy, erau percepute ca fi ind apanajul unui sistem democratic şi erau cu greu tolerate. Trebuie
spus că cele mai multe ONG-uri manifestau o atitudine prin care favorizau opoziţia politică a acelei
perioade şi erau extrem de critice la adresa guvernului, pe care îl considerau o rămăşiţă a guvernării
comuniste. Donatori ca USAID au avut un rol în crearea acestei atitudini prin susţinerea deschisă a
organizaţiilor care se opuneau regimului Iliescu. (Carothers, 1996)
În următorii trei ani, atitudinea faţă de ONG-uri s-a îmbunătăţit încet, dar sigur; pot fi găsite
chiar exemple de colaborare între societatea civilă şi autorităţi (Epure et al, 1997). În ciuda
schimbării în bine a atitudinii se simţea lipsa unor politici care să sprijine dezvoltarea sectorului
neguvernamental. Existau puţine oportunităţi de a obţine fonduri de la structuri guvernamentale, iar
autorităţile erau în continuare ambivalente în legătură cu acţiunile de advocacy ale ONG-urilor.

3
Rareori autorităţile au fost dispuse să recunoască rolul pe care societatea civilă poate şi trebuie să-l
joace într-o societate modernă, iar mass-media şi-a concentrat atenţia în special pe activităţi
comerciale, fraude fi scale sau adopţii internaţionale dubioase. Primii şase ani ai tranziţiei din 1990
încoace au dus la o situaţie în care, pentru populaţie, societatea civilă şi organizaţiile
neguvernamentale erau în cel mai bun caz o entitate abstractă şi necunoscută, iar în cel mai rău caz
asociate cu delapidările şi fraudele fi scale. Oficialităţile publice acceptau rolul organizaţiilor
neguvernamentale doar atunci când aduceau resurse externe în comunitate. Aşa numita „mentalitate
a românilor” caracterizată prin lipsa de încredere şi comunicare a continuat să marcheze relaţia
dintre clasa politică şi structurile societăţii civile. Relaţiile ONG-urilor cu guvernul s-au îmbunătăţit
după alegerile din 1996, când Emil Constantinescu a devenit preşedintele României. Mulţi dintre
reprezentanţii societăţii civile au devenit consilieri prezidenţiali şi au stabilit relaţii cu instituţia
prezidenţială. Acest lucru a făcut ca imaginea societăţii civile şi a ONG-urilor, în particular, să se
îmbunătăţească.
Cum însă promisiunile făcute în timpul campaniei electorale nu s-au materializat, imaginea
pozitivă a organizaţiilor a început să se diminueze. În ultimul an al guvernării Constantinescu şi a
Convenţiei Democratice, electoratul a început să asocieze ONG-urile cu un guvern care i-a
dezamăgit. Eşecul Convenţiei Democratice a fost perceput ca un eşec al societăţii civile şi al ideilor
sale. Rezultatele alegerilor din 2000 s-au încheiat cu plasarea pe locul al doilea, cu mult înaintea
celorlalţi candidaţi la preşedinţie a lui Corneliu Vadim Tudor, un personaj naţionalist şi extremist.
În prezent, ONG-urile au început să fi e acceptate ca parteneri în procesul de luare a deciziilor şi au
acces mai uşor la fondurile guvernului, mai ales când e vorba de oferirea unor servicii pentru
grupuri sociale dezavantajate.
Pe parcursul timpului afirmarea organizaţiilor neguvernamentale a devenit din ce în ce mai
dificilă, pe măsură ce liderii politici au început să vadă în organizaţiile neguvernamentale adevărate
ameninţări la adresa legitimităţii guvernului. Odată cu extinderea controlului asupra celui de-al
treilea sector statul a obstrucţionat orice activitate filantropică desfăşurată în altă zonă decât cea
guvernamentală.
În această perioadă de început s-a conturat o generaţie de tineri educaţi, neîncrezători în
legitimitatea statului, care au intrat în competiţia pentru sectoarele economic şi de servicii publice
neguvernamentale. Implementarea programelor internaţionale private (Open Society, Helsinki
Watch) şi a celor guvernamentale (Phare şi Fullbright), cu birouri în România a prilejuit o primă
cunoaştere a posibilităţii de a lucra într-un domeniu dinamic, competitiv şi economic. Deşi succesul

3
acestor programe nu a fost raportat la aşteptările partenerilor internaţionali sau ale benenficiarilor
români, ele au contribuit la formarea noţiunilor de activitate publică într-un sens categoric mai bun
decât cel prevalent în 1989. Dorinţa de a beneficia de protecţia socială a început să ia locul
respingerii totale a implicării în treburile publice, astfel încât interesul cetăţenilor români faţă de
participarea în cel de-al treilea sector a crescut. Inconsecvenţa politicilor guvernamentale faţă de cel
de-al treilea sector este în parte explicabilă prin atitudinea guvernanţilor dornici, pe de o parte, să
finanţeze costurile serviciilor de protecţie socială şi aflaţi, pe de altă parte sub presiunea
organismelor internaţionale care au avut ca scop sistarea controlului statului asupra preţurilor.
În ciuda tuturor tensiunilor existente de-a lungul perioadei post-decembriste organizaţiile
neguvernamentale au cunoscut o relativă dezvoltare pe măsură ce legislaţia specifică a devenit mai
puţin rigidă şi a început să reflecte şi alte interese publice. Organizaţiile neguvernamentale sunt o
puternică forţă în sfera publică şi au şansa de a deveni parteneri ai instituţiilor guvernamentale – şi
nu rivali ai acestora – în conturarea obiectivelor şi acţiunilor pentru viitoarele programe în cadrul
celui de-al treilea sector.

Roluri şi funcţii ale organizaţiilor neguvernamentale în societate

Cristian Jura afirmã cã “societatea internaţionalã a secolului XX a fost marcatã de apariţia

unor actori cu un rol deosebit de important, atât în cadrul politicilor interne, dar şi a celor
internaţionale, actori ce au cunoscut o dezvoltare numericã fãrã precedent, datoritã realelor avantaje
pe care le prezintã: flexibilitate, servicii responsabile şi domenii de acoperire vastã.”19 Începutul
anilor ’60 este caracterizat de o creştere neaşteptatã în relaţiile transnaţionale stabilite între
organizaţiile neguvernamentale, relaţii iniţiate de grupuri şi de indivizi sub variate aspecte, ce
depaşesc cadrul naţional, şi care nu reprezintã statul naţional în mod oficial. Cu toate acestea,
legãturile stabilite au efecte asupra relaţiilor formale dintre state, pentru cã organizaţiile acţioneazã
în direcţia reducerii/combaterii sãrãciei, a protecţiei mediului, a luptei împotriva discriminãrii,
protecţiei drepturilor şi libertãţilor omului, zonã în care statele au dat dovadã de incapacitatea de a
preveni şi stopa abuzurile din cauza insuficienţei resurselor şi evoluţiei rapide a tehnologiilor dificil
de controlat. Dacã inţial la nivel naţional organizaţiile sectorului nonguvernamental se implicau în
domeniile care puteau fi controlate numai de fiecare stat, cum ar fi: combaterea infracţionalitãţii, a

19
Jura, C., Rolul organizaţiilor nonguvernamentale pe plan internaţional, Ed. All Beck, Bucuresti 2003, p. 5.

3
şomajului, a protecţiei sociale, azi aceste domenii unificã eforturile mai multor state prin politicile
comune elaborate şi implementate atât de instituţiile publice, cât şi de organizaţiile
nonguvernamentale. De regulã, Guvernele îşi reunesc eforturile pentru soluţionarea problemelor
economice, sociale şi politice, indiferent de statul de origine sau statul în care urmeazã sã desfãşoare
activitãţi.
Pentru a stabili funcţiile sectorului nonprofit este bine să pornim de la ideea deja acceptată a
delimitării societăţii. Din acest punct de vedere pot fi delimitate trei sectoare: sectorul de stat,
sectorul “profit” (economic) şi sectorul nonprofit. În concordanţă cu acest lucru figura 1 prezintă
care este relaţia între cele trei sectoare. Principul parteneriatului, unul foarte des invocat, dintre cele
trei sectoare poate fi observat şi aici.

Societatea

Sectorul
Sectorulde
de statafaceri

Sectorul nonprofit

În cadrul sistemului, sectorul nonprofit are două funcţii principale. Prima funcţie ar fi cea
de prevenire şi de corecţie, care încearcă să prevină şi să corecteze eventuale probleme, lipsuri în
funcţionarea sectorului de stat şi cel de afaceri. O a doua funcţie este cea de dezvoltare, care ajută
la dezvoltarea societăţii civile, a societăţii în general prin apărarea valorilor civile, prin întărirea
colaborării şi prin crearea cadrului activităţilor comune. Dacă acceptăm cele două funcţii – atunci în

3
concordanţa cu terminologia folosită în managementul ONG-lor 20 - acestea pot fi considerate chiar
menirea sectorului non-profit, iar rezultatele obţinute de sectorul civil pot fi evaluate în funcţie de
aceasta. Pe lângă aceste funcţii mai întâlnim şi altele la fel de importante. Dacă analizăm activităţile
desfăşurate de unele organizaţii putem să spunem că prestează servicii în anumite domenii în care
statul nu intervine, răspunzând astfel la necesităţile societăţii civile.
Unele organizaţii identifică anumite probleme a unor categorii de persoane defavorizate sau
discriminate, îndeplinând funcţii de mediere şi informare a populaţiei pentru a accepta aceste
persoane ( probleme legate de discriminare rasială, religioasă, etnică, homosexualitate etc.)
De multe ori pe aceste organizaţii le putem întâlni jucând funcţia de avocat, reprezentând
anumite probleme sau anumite persoane care se confruntă la un moment dat cu o problemă care se
află în aria de activitatate a organizaţiei şi care beneficiază de suficiente informaţii prin intermediul
cărora poate să apere respectiva persoană.
Organizaţiile reprezintă un garant al drepturilor cetăţenilor, deoarece luptă pentru
promovarea drepturilor omului, a liberului acces la informaţiile de interes general al cetăţenilor,
promovează voluntariatul şi ideea de ajutor, promovează dezvoltarea relaţiilor de ajutor reciproc şi
colaborare dintre oameni.
„ În acest sens, organizaţiile neguvernamentale îşi pot asuma diverse funcţii cum ar fi:
 Intermedierea relaţiei dintre cetăţeni şi autorităţi
 Facilitarea integrării sociale şi politice a cetăţenilor (organizaţiile reprezintă
un cadru de participare civică)
 Furnizarea de bunuri şi servicii către comunitate
 Reprezentarea intereselor unor grupuri din cadrul societăţii”21
În istoria post-decembristă a sectorului non-profit din România s-au consumat episoade când aceste
organizaţii şi-au îndeplinit funcţiile din cadrul societăţii. Cele mai elocvente sunt cazul Dracula Parc
şi chiar Roşia Montană când datorită unor puternice acţiuni de protest organizaţiile
neguvernamentale au reuşit să atragă atenţia sectorului de stat şi chiar a societăţii asupra pericolelor
care derivă din implementarea unor decizii greşite. Tot pentru îndeplinirea funcţiilor sale se constată
o intensă activitate ce sprijină asociativitatea, crearea de reţele de informare (ex. Birouri de
consiliere pentru cetăţeni – un program finanţat de Uniunea Europeană care prevedea că aceste
birouri trebuie gestionate de către ONG-uri în parteneriate cu instituţii ale administraţiei publice

20
Organizaţii neguvernamentale în cele ce urmează – ONG.
21
Seria Biblioteca ONG – Ong –uri neguvernamentale, Ghid practic,pg. 12, Timişoara 2002,

3
locale) sau organizarea de conferinţe, seminarii, târguri (Târgul Naţional al Organizaţiilor
Neguvernamentale din România). Totuşi, există voci care susţin că societatea civilă trăieşte una din
cele mai negre perioade din existenţa sa. Această perioadă neagră se datorează în primul rând
inactivităţii societăţii civile faţă de excesele puterii (pentru detalii vezi Cine este societatea civilă? –
Cornel Nistorescu Evenimentul Zilei, ediţia 15 iulie 2003).

Unitatea 3 - Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale

Concepte cheie
 Organizatii non-profit, lege, subvenţii, utilitate publică, fundaţie, asociaţie.

Tipuri de organizaţii non-profit

Pentru a descrie tipurile de organizaţii la care se face referire se folosesc o serie de termeni
cum ar fi organizaţii non-profit: care este termenul cel mai larg, folosit pentru a descrie toate tipurile
de organizaţii care nu au scop lucrativ, şi sunt, cel puţin parţial independente de stat. Acestea includ
grupuri comunitare formale sau informale, ONG-uri, grupuri religioase şi instituţii publice. În
cadrul cursului, partidele politice şi organizaţiile partizane au fost excluse din această definiţie.
Grupuri comunitare: au un scop geografic limitat au relaţii puternice cu comunitatea. Pot fi grupuri
înregistrate formal sau grupuri informale care servesc o anume comunitate geografică. În ultimii
ani, au apărut numeroase grupuri comunitare, în special, în mediul rural. Este încă prea devreme
pentru a spune cât de durabile vor fi astfel de iniţiative şi dacă sunt punctul de plecare pentru o
societate civilă cu rădăcini mai adânci în comunitate.
ONG-uri: grupuri înregistrate ca asociaţii, fundaţii sau federaţii. Sunt de obicei mai complexe decât
grupurile comunitare, în ceea ce priveşte structura şi procedurile de management, deşi nu există o
limită clară între ONG-uri şi grupuri comunitare. Tipuri de ONG-ri:
• în funcţie de tipul de activitate desfăşurată
• în funcţie de statutul juridic avut.
În funcţie de tipul de activitate:
• Furnizori de servicii
• De reprezentare
• Sociale – de ajutor social

3
 • Donatoare – oferire de granturi
În functie de statutul juridic avut
 Organizaţii tipice: Asociaţii, Fundaţii şi Federaţii
 Organizaţii atipice: Cooperativele, Case de Ajutor Reciproc (CAR), Organizaţii Patronale,
Sindicate, Societatea Nationala de Cruce Roşie, Cluburile Sportive, Fundatiile de tineret,
Camere de Comerţ si Industrie, Partidele Politice.

Categorii de ONG-ri

Conform cadrului legislativ existent în România (Ordonanţa 26/2000 modificată şi

completată prin Ordonanţa 37/2003, Legea de aprobare a ordonanţelor 246/2005) organizaţii tipice
pot fi considerate: asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile. Alături de acestea întâlnim şi alte forme de
organizaţii, a căror apartenenţă la sectorul non-profit este discutabilă din perspectiva îndeplinirii
caracteristicilor unei organizatii neguvernamentale, aceste organizatii fiind numite atipice
(Cooperativele, Case de Ajutor Reciproc (CAR), Organizaţii Patronale, Sindicate, Societatea
Nationala de Cruce Roşie, Cluburile Sportive, Fundatiile de tineret, Camere de Comerţ si Industrie,
Partidele Politice). Inexistenţa unor prevederi legale prin care să fie stabilite criteriile de
determinare a sectorului non-profit duce la tratarea acestor organizaţii ca fiind în vecinătatea
sectorului sus numit.
În ceea ce privește diferentele dintre organizatiile tipice și atipice se pot stabili următoarele:
 Organizatiile tipice (asociatii, fundatii și federatii) îndeplinesc cumulativ criteriile care
caracterizează sectorul non-profit, conform definitiei formulată de Salamon și Anheier în
1992. De asemenea, organizatiile tipicese constituie și functionează conform reglementărilor
legale în materie de organizatii neguvernamentale (OG 26/2000, OG37/2003 și
Leg.246/2005).
 Organizatiile atipice nu îndeplinesc cumulativ toate criteriile stabilite de definitia formulată
de Salamon și Anheier, ci doar pe unele dintre ele. O altă caracteristică a organizatiilor
atipice este faptul că fiecare dintre aceste organizatii se constituie și functionează după un
cadru legal propriu fiecărei organizatii, diferit de cadrul legal cu privire la organizatiile
neguvernamentale.

4
 Cooperativele se definesc ca fiind asociaţii cu caracter economic care se constituie pe baza
consimţământului liber exprimat al persoanelor care devin membri ale acestora în scopul
desfăşurării de activităţi în comun cu mijloace de producţie în proprietate colectivă sau închiriate.
Astfel sunt cooperativele de invalizi care au ca scop integrarea in productie a persoanelor cu
deficiente. Cadrul legal specific cu privire la cooperative este reprezentat de Leg. 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Cooperativele sunt asociatii autonome de persoane fizice
(cel putin 5 membri) cu caracter economic, care desfăşoară în comun diferite activităţi (productie,
aprovizionare, valorificare,exploatare ,etc.). Capitalul acestora nu poate fi mai mic de 500RON.
Acest tip de organizatii au un regim fiscal favorizant in sensul ca sunt scutite de impozitul pe profit.
Dupa obtinerea codului unic de inregistrare ele dobandesc personalitatea juridica.
In cazul cooperativelor există posibilitatea împărţirii profitului între membrii organizatiei,
participarea la profit fiind trasatura care le determina sa aiba o pozitie discutabila fata de sectorul
non-profit. Membrii primesc dividende din profitul anual;
Adunarea generala este formată din totaliatatea membrilor cu drept de vot si consiliul de
administratie trebuie sa fie format dintr-un număr mai mic sau egal cu 11. De asemenea, pot avea
loc fuziuni si diviziuni intre societati cooperatiste, iar cooperativele se pot grupa în Asociatii si
Uniuni. Statul sprijina dezvoltarea societăţilor cooperative, le garantează autonomia, independenţa
şi un regim care să nu fie mai puţin favorabil decât cel acordat altor agenţi economici.
Casele de Ajutor Reciproc (CAR) sunt asociaţii fără scop lucrativ, organizate prin liberul
consimţământ al salariaţilor din unităţile economice, în scopul sprijinirii şi întrajutorării financiare a
membrilor. CAR-le dobândesc personalitate juridică pe baza unei legi speciale, Leg.135/2003. Cu
privire la veniturile dobândite de CAR-ri, acestea nu se impart intre membri, ci se întorc în cadrul
unui fond social destinat susţinerii împrumuturilor.
Organizatiile patronale au fost înfiinţate în 1991, misiunea lor fiind aceea de a menţine
dialogul cu sindicatele şi de a se constitui ca parteneri în ceea ce priveşte negocierile salariale. Este
discutabilă, in acest sens, separaţia faţă de instituţiile statului în anumite situaţii. Cadru legal cu
privire la organizarea si functionarea patronatelor este reprezentat de Leg. 356/2001. Patronatele
sunt organizatii ale patronilor, autonome, fara caracter politic,înfiintate ca persoane juridice de drept
privat, fara scop patrimonial. Patronatele sunt organizate pe diferite ramuri de activitate si sunt
constituite pe activitati economice si organizate pe sectiuni, diviziuni, ramuri si la nivel national. Un
numar de cel putin 15 persoane juridice înmatriculate sau persoane fizice autorizate potrivit legii pot

4
constitui un patronat. Se pot constitui patronate si cu un numar de cel putin 5 membri în ramurile în
care acestia detin peste 70% din volumul productiei.
Sindicatele sunt organizaţii fără caracter politic, constituite în scopul apărării şi promovării
intereselor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor lor. Sindicatele sunt
independente fata de stat, partidele politice sau patronate. Pot fi membri de sindicat persoanele care
au calitatea de salariat, exceptand pe cei care exercita functii de stat. O persoana poate face parte
doar dintr-un singur sindicat. Cadrul legal care reglementeaza organizarea si functionarea
sindicatelor este Leg. 54/2003. Statutul este adoptat de catre membrii sai, cu respectarea
dispozitiilor din prezenta lege cu privire la modul de constituire, functionare si dizolvare. Membrii
de sindicat au dreptul (de a-si): elabora reglementari proprii, alege liber reprezentantii, organiza
gestiunea si activitatea lor si formula programe proprii de actiune. Conducerea sindicatelor e
infaptuita de cetateni români, membri ai sindicatului. E interzisa desfacerea contractului de munca
pe motive ce privesc activitatea din sindicat.
Societatea Nationala de Cruce Rosie funcţionează ca persoană juridică de drept public,
neguvernamentală, apolitică, autonomă şi fără scop patrimonial. Își desfășoară activitatea cu
caracter umanitar, iar legea care o reglementează e Legea 139/1995, completata de Leg. 524/2004.
Crucea Roşie beneficiază de măsurile pe care le stabileşte legea şi de sprijin financiar din partea
autoritătilor pentru desfăşurarea unora din activităţile sale.
Cluburile sportive sunt structuri sportive cu personalitate juridică, constituite în condiţiile
legii 69/2000 cu privire la educatia fizica si sport. Ele funcţionează în subordinea MTS şi au ca
surse de finanţare atât venituri extrabugetare, cât şi subvenţii de la bugetul de stat. Ele se află sub
patronaje multiple, raporturile atât cu instituţiile de stat cât şi cu sectorul privat justifică încadrarea
cluburilor sportive între situaţiile hibride public–privat. Cluburile sportive pot fi:
 persoane juridice de drept privat, structuri fără scop lucrativ sau societăţi comerciale
sportive pe acţiuni;
 persoane juridice de drept public.
Cluburile sportive de drept privat, fără scop lucrativ, sunt persoane juridice nonprofit,
constituite, în condiţiile legii, ca structuri mono- sau polisportive. Cluburile sportive de drept privat
au regim propriu de administrare şi de gestionare a bugetului şi a patrimoniului, aprobat de
adunările generale ale acestora, în condiţiile legii. Cluburile sportive se supun în fiecare an
verificărilor financiare, potrivit legii.

4
 Cluburile sportive de drept public sunt persoane juridice, înfiinţate ca instituţii publice în
subordinea organelor administraţiei de stat, şi au drept obiect de activitate performanţa, selecţia,
pregătirea şi participarea la competiţii interne şi internaţionale. Cluburile sportive de drept public
mono sau polisportive se organizează şi funcţionează după regulamente proprii, elaborate conform
legii.
Cluburile sportive profesioniste sunt structuri sportive organizate ca asociaţii fără scop
patrimonial sau societăţi comerciale sportive pe acţiuni, care au obţinut licenţa din partea federaţiei
sportive naţionale, emisă în conformitate cu statutele şi regulamentele federaţiilor internaţionale pe
ramura de sport. Cluburile sportive profesioniste se organizează numai pentru o singură disciplină
sportivă. Cluburilor sportive profesioniste, organizate ca asociaţii fără scop patrimonial, li se aplică
regimul juridic al acestui tip de asociaţii, iar cluburilor sportive profesioniste, organizate ca societăţi
sportive comerciale pe acţiuni, li se aplică regimul juridic al societăţilor comerciale, cu
particularităţile din prezenta lege.
Fundatiile de tineret sunt persoane juridice de drept privat, autonome, neguvernamentale si
fara scop patrimonial, care functioneaza pe baza unui statut propriu si a OG 26/2000. Acestea
reprezintă o structura neguvernamentale de tineret si pentru tineret. Cele mai multe dintre
programele derulate de aceste fundatii sunt finantate prin granturi provenite atat de la autoritati
publice cat si dela finantatori particulari.
Camerele de Comerţ şi Industrie a României şi cele teritoriale sunt organizatii non-
guvernamentale autonome şi de utilitate publică; au personalitate juridică şi sunt înfiinţate prin
libera asociere a comercianţilor; În cadrul Camerelor nu se desfăşoară activităţi comerciale. Legea
de organizare si functionare a CCI este Leg. 357/2007. Scopul lor este acela de a promova
intereselor membrilor lor pentru dezvoltarea comerţului şi industriei, corespunzător cerinţelor
economiei de piaţă in raport cu autorităţile române şi cu organismele din străinătate; Organele
centrale şi locale de stat sunt obligate să le acorde sprijin în vederea realizării scopului pentru care
au fost înfiinţate şi realizării acţiunilor pe care le iniţiază. Forma de organizare: adunarea generală;
adunările pe secţiuni; colegiul de conducere si preşedintele
Sursele de finanţare sunt reprezentate de cotizaţiile membrilor, taxe, tarife, comisioane, donaţii şi
orice alte venituri realizate din activitatea desfăşurată, în conditiile prevăzute de statut;
Camera de Comert si Industrie a României colaborează in special cu autoritaţile centrale de
stat, ofera informatii si analize la cerere şi este responsabila de targurile internationale la care
participa si statul român.

4
 Partidele politice sunt persoane juridice de drept public, asociatii ale cetatenilor romani cu
drept de vot, care participa in mod liber la formarea si exercitarea vointei lor politice. Finantarea lor
se face prin cotizatii, donatii, subventii de la bugetul de stat (doar pt. partidele parlamentare) si
venituri din activitati economice proprii. Legea de functionare a partidelor politice este Leg.
14/2003.
Se poate observa că majoritatea organizaţiilor nu respectă criteriile pentru a fi incluse pe
deplin în sectorul non-profit, noţiunea de hibrid fiind cea care le desemnează apartenenţa.
Organizaţiile şi cultele religioase - După 1989, bisericile din România şi-au dobândit o
reală şi efectivă autonomie. În prezent în România cultele religioase sunt libere şi autonome, statul
garantând şi respectând aceste drepturi. Cultele sunt egale în raporturile dintre ele, sunt egale în faţa
legilor şi a autorităţilor, fără privilegii sau discriminări. Statul sprijină activitatea cultelor religioase,
în Constituţia României fiind menţionate câteva modalităţi ale acestui sprijin: înlesnirea activităţilor
religioase în armată, spitale, azile, orfelinate, penitenciare. Potrivit legii, cultele religioase nu intră
în sfera sectorului non-profit, însă acestea au posibilitatea de a înfiinţa asociaţii sau organizaţii cu
caracter religios care însă se supun regimului comun pe care îl stabileşte O.G. 26/2000, O.G.
37/2003 și Legea 246/2005. Legea 21/1924 a stat la baza înfiinţării tuturor organizaţiilor până în
2000.
Asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile întrunesc cel mai bine trăsăturile organizaţiei non-profit,
fapt pentru care în cele ce urmează când se face referire la sectorul non-profit neguvernamental, în
cadrul acestui curs, sunt vizate asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile.
În ţările Uniunii Europene legislaţia cu privire la organizaţiile non-profit (dintre care cele mai
cunoscute tipuri sunt fundaţiile şi asociaţiile) aparţine uneia dintre următoarele două tradiţii juridice
(după un material realizat de Ionut Sibian):
 Ţările de drept cutumiar (ex. Marea Britanie) consideră că acordul benevol între persoanele
care înfiinţează o asociaţie este suficient pentru ca asociaţia să primească personalitate
juridică;
 Ţările de drept scris (ex. Franţa) cer ca anumite formalităţi cum ar fi înregistrarea şi
publicitatea să fie îndeplinite înaintea acordării personalităţii juridice.
Fiecare ţară are propriile definiţii pentru organizaţiile cuprinse în sectorul nonprofit.
Există o serie de probleme comune în ceea ce priveşte reglementarea sectorului
neguvernamental non-profit care se datorează:
- tipurilor de organizaţii şi abordării unitare a sectorului

4
 - controlului şi autoreglementării sectorului
- relaţiilor cu instituţiile statului,
- deducerilor din taxele şi impozitele ce se plătesc statului pentru activitatea de bază,
- posibilitatea oferirii de fonduri din partea persoanele fizice sau juridice (donaţii şi
sponsorizări),

AUSTRIA

Asociaţii
Regimul juridic al asociatiilor cu scop nonprofit este definit de o lege din 1951 “Actul
Asociatiilor”(Vereinsgesetz). Aceasta lege a fost amendata succesiv in 1954, 1962 si 1987. dreptul
de asociere este recunoscut si de Constitutie. Pentru a dobândi personalitate juridica, asociatia
trebuie sa depuna statutul (în trei exemplare) la sediul Politiei provinciale, “Sicherheitsdirektion”, în
raza căreia se află sediul asociatiei.
Statutul trebuie sa contina anumite mentiuni obligatorii:
 nume
 sediu
 descrierea scopurilor
 activitatile prevazute
 organele asociatiei
 drepturile si obligatiile membriilor
 modalitatile de dizolvare.
Un exemplar al deciziei Politiei este trimis catre Ministerul de Interne, care controleaza in
special conformitatea scopurilor aociatiei cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului. O decizie
trebuie sa fie luata in decurs de sase luni, tacerea fiind perceputa ca o aprobare tacita. Dupa sase
saptamani de la depunerea statutului trebuie sa se reunească Adunarea Generala. Statutul depus
reprezintă actul fondator al asociatiei care ii permite sa posede personalitate juridica. De asemenea
este obligatorie o publicitate prin presa a asociatiei, inclusiv in cazul in care isi schimba domiciliul.
O asociatie are în general următoarele organe de conducere:
 Adunare Generală la care participa cu drept de vot toti membrii asociatiei
 un Consiliu de administraţie care are in compunere trei membrii care conduc asociatia

4
  un organ care supervizează finantele asociatiei
 un grup de arbitraj în caz de dispute în interiorul asociatiei.
Nu există un Registru al asociatiilor. Oricine are acces la statutul unei asociatii, la sectia de
Politie a provinciei sau la oficiile competente ale Politiei Federale: “ Bundespolizeidirektion”.
Dizolvarea unei asociatii se poate face pe doua cai: voluntara sau dictata de politie in cazul in care
este incalcat statutul. Din punct de vedere fiscal, asociatiile sunt subiectul regulilor fiscale generale.
Oricum cateva scutiri de taxe pot fi oferite.

Fundatii (Stiftungen)
Regimul juridic al fundatiilor este definit de Actul Fondator al fundatiilor (Bundes-Stiftungs
und Fondsgesetz) din 27 octombrie 1974. Fundatiile private sunt guvernate de legea din 14
octombrie 1993 (Privatstiftungsgesetz).
Fundatiile sunt definite ca fiind inzestrate cu personalitate juridica, in scopul prestarii unei
activitati, in scop caritabil sau in beneficiul general. Fundatiile private sunt entitati juridice in care
fondatorul a transferat bunuri pentru un scop precis.
Patrimoniul unei fundatii trebuie sa se ridice in permanenta la 1 milion de silingi. Bunurile
(cadourile) donate fundatiei de la momentul infiintarii sale sunt castigate definitiv. Statutul fundatiei
trebuie sa descrie modul de gestiune, desemnarea unui curator, si domeniul sau de interventie. In
Austria se disting mai multe tipuri de fundatii:
 fundatii federale si fundatii de Land: “Lander Stiftungs”. Ultimele sunt subiectul legislatiei
Landului in care isi au domiciliul. Infiintarea lor trebuie sa fie ceruta la Guvernatorul
Bundeslandului, care este abilitat sa acorde statut fundatiilor;
 fundatii religioase care cad sub incidenta Actului Fundatiilor, în cazul în care religia este
recunoscuta si acceptata;
 fundatii de drept public, create la nivel federal, care sunt guvernate de instrumentul lor
fondator;
 fundatiile private, aparute în 1993, care pot fi create pentru orice durata de timp si pentru
orice scop autorizat de lege;
 fonduri (Fonds).
Pentru infiintarea unei fundatii este nevoie de permisiune (aprobare). Fondatorul trebuie sa
aplice in fata autoritatilor competente, in speta tribunalul civil in raza caruia fundatia isi are sediul.

4
Actul trebuie sa contina o declaratie in legatura cu patrimoniul si scopul creerii: in interes general
sau in scop caritabil. Patrimoniul trebuie sa fie adecvat scopului.
Statutul fundatiilor private trebuie sa specifice continutul patrimoniului, scopul crearii,
beneficiarii, fondatorii, numele si domiciliul legal al fundatiei si durata pe care este infiintata
fundatia. Bunurile fundatiei trebuie sa atinga un plafon minim stabilit prin lege. In prima faza este
autorizata fundatia, iar apoi statutul său. Autorizarea fundatiei este publicata in Jurnalul Oficial.
Statutul poate fi respins atunci cand este ilegal sau cand intra in contradictie cu scopurile fundatiei.
Fundatiile private sunt create prin intocmirea unui statut sub forma unui act inregistrat la
notariat. Fundatiile trebuie inregistrate in registrul fundatiilor (Stiftungsregister), iar cele private in
registrul firmelor (Firmenbuch).
Fundatiile trebuie sa depuna un raport contabil in fiecare an, inainte de 30 iunie. Dar, astfel
de rapoarte pot fi cerute oricand de registrul fundatiilor “ Stiftungsregister”. Fundatiile pot presta
orice fel de activitate, inclusiv comerciala. In acest caz ele trebuie inregistrate in registrul firmelor si
al companiilor. Fundatiile se bucura de un regim fiscal cu multe deductii si avantaje. Cea mai inalta
autoritate pentru asociatii si fundatii este Ministerul Afacerilor Interne.

FRANŢA

Asociatiile
Sunt de doua tipuri: nedeclarate si declarate.
Asociatii nedeclarate - sunt considerate ca fiind simple conventii si nu pot beneficia de capacitate
juridica. Pot primi cotizatii si se pot apara in justtitie.
Asociatii declarate - dispun de un ansamblu de drepturi atasate la capacitatea juridica. Petru a obtine
aceasta capacitate, reprezentantul legal al asociatiei este obligat sa depuna la prefectura sau la
subprefetura, statutul in doua exemplare aprobat de fondatori (cel putin doua persoane fizice sau
morale). Statutul trebuie sa contina obligatoriu:
 numele si sediul asociatiei;
 scopul asociatiei;
 durata de functionare;
 modul de desemnare a membriilor;
 modalitatile de modoficare ale statutului;

4
  numele, prenumele, data, locul de nastere, domiciliul, profesia si nationalitatea
administratorilor sai.
Personalitatea juridica asociatiei este dobandita prin publicarea in JURNALUL OFICIAL
(cost 250 fr).Cererea de publicare trebuie sa intervina in timp de o luna dupa declararea la
Prefectura.

Fundatii
Sunt un patrimoniu dotat cu personalitate juridica proprie. Fundatiile sunt definite de legea
din 23 iulie 1987 si trebuie sa indeplineasca trei obligatii:
 sa aiba un scop de interes general;
 sa aiba o dotare care sa garanteze un mod de finantare propriu;
 un consiliu de administratie care sa gestioneze organizatia.
Statutul de utilitate publica
Pentru ca sa fie recunoscuta de utilitate publica, o asociatie trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii:
 sa aiba cel putin trei ani de existenta
 sa posede bunuri mobile intr-un anumit cuantum
 sa aiba cel putin intre 150 si 200 de membrii
 sa adopte statutul tip
 sa presteze un bun de utilitate publica
Cererea este adresata Ministerului de Interne (Biroul Grupurilor si Asociatilor) care decide
daca dosarul poate fi transmis spre Consiliul de Stat pentru aviz consultativ. Toate prefecturile
dispun de un birou insarcinat cu viata asociativa (pe situl Ministerului de Interne sunt publicate
toate adresele la care se pot obtine informatii). La nivel national exista un Consiliu National al
Vietii Asociative (CNVA).

MAREA BRITANIE

Nu exista o structura care sa fie abilitata cu infiintareaorganizatiiilor nonprofit. De asemenea

nu exista o inregistrare centralizata sau un organ de reglementare pentru acestea. Oricum exista

4
cateva reguli pentru diferite tipuri de organizatii, depinzand de structura lor constitutionala.
Urmatoarele tipuri de organizatii au o structura relevanta pentru sectorul nonprofit:

1. Asociatii
Se disting doua tipuri de asociatii:
 asociatiile non benevole (sindicate, uniuni profesionale)
 asociatii benevole:
Companii cu raspundere limitata incorporate sub Legea Companiilor din 1985(
Limited Liability company incorporated under the Companies Act 1985), Societati de ajutor
reciproc (Incorporeted Friendly Societies), Societatile Industriale si de Intrajutorare (Industrial
and Provident Society). Responsabilitatea membrilor este limitata de plata unei garantii care
trebuie sa fie de cel putin 1 ₤ per membru sunt tratate la fel ca oricare companie. Ele trebuie
inregistrate in Registrul Companiilor.
Societatile Industriale si de Intrajutorare (Industrial and Provident Society) -
Acestea sunt reglementate de Legea din 1965 cu privire la Societatile Industriale si de
Intrajutorare (SII). O organizatie poate fi inregistrata ca SII daca urmareste unul dintre
urmatoarele obiective: industrial, afaceri sau comert si este fie o societate cooperatista “bona
fide” fie intentioneaza sa se afle in slujba beneficiului companiei.
Societati de ajutor reciproc (Incorporeted Friendly Societies) - Sunt societati de
ajutor mutual care distribuie ajutor financiar pe baza contributiilor voluntare ale membrilor. Au o
vocatie non comerciala nu detin o personalitate juridica distincta de cea a membrilor. Inregistrarea
in “chief registrer of friendly societies” este facultativa.

2. Alte forme juridice

Charities (echivalentul statutului de utilitate publica) - Multe dintre ONG-uri sunt clasificate
ca fiind Charities, avand statut de utilitate publica, deoarece ele se bucura de multe avantaje cum ar
fi un regim fiscal special. Există o serie de conditii pentru a fi clasificat ca charities. O organizatie
poate sa fie considerata ca fiind charity nu in functie de structura legala, ci de obiectivele pentru
care exista. O charity poate exista pentru unul sau mai multe dintre scopurile urmatoare:
 eradicarea saraciei;
 scopuri religioase;
 educatie;

4
  utilitate publica;
 alte scopuri pentru beneficiul comunitatii intr-o maniera recunoscuta ca fiind caritabila de
catre lege.
Charities sunt reglementate de Legea din 1993 care instituie un regim special pentru
organizatiile de caritate. Ele beneficiaza de numeroase facilitati, mai ales fiscale. Pentru a dobandi
acest statut, organizatiile trebuie sa aiba un scop de interes general si sa obtina aprobarea unui
organism public de supraveghere si control numit Comisia organizatiilor de caritate. Urmatoarele
documente sunt necesare pentru inregistrare:
 copie dupa actul de constituire al organizatiei;
 chestionare completate, care dau detalii despre scopul organizatiei si metodele propuse
pentru a fi atinse.
Registrul Comisiei Organizatiilor de Caritate este deschis publicului. Organizatia are
obligatia de a-si alege un nume diferit de cel al unei organizatii infiintate deja, pentru a nu crea
confuzii in randul publicului. Odata constituita, organizatia nu este susceptibila de modificari decat
cu acordul Inaltei Curti sau a Comisiei Organizatiilor de Caritate.
Comisia Organizatiilor de Caritate este compusa din cinci membrii, desemnati si remunerati
de catre Ministerul de Interne, care nu pastreaza totusi si dreptul de a determina activitatea acestora.
Independenta Comisiei rezulta si din faptul ca Ministerul de Interne sau Parlamentul nu pot fi
chestionati asupra activitatii acesteia. Comisia este responsabila insa in fata Inaltei Curti.
Activitatile Comisiei sunt urmatoarele:
 tine registrul general al organizatiilor de caritate, registru public, accesibil oricarei persoane;
 detine o competenta generala de ancheta asupra activitatii organizatiilor de caritate;
 autorizeaza orice tranzactie mobiliara sau imobiliara efectuata intre organizatii, ca si orice
alta operatiune ce ar putea afecta grav patrimoniul unei organizatii;
 are competenta de a verifica documentele contabile;
 are rol de consilier pe langa administratorii unei organizatii;
 poate, in anumite cazuri particulare, sa actioneze ca un veritabil organ jurisdictional;
 poate, la cererea Procurorului General sau la cererea oricarei persoane care dovedeste un
interes, sa creeze un plan de gestiune care ar putea sa amelioreze situatia unei organizatii din
punct de vedere financiar;
 poate, in anumite cazuri, sa inlocuiasca administratorii unei organizatii.

5
 Companiile inregistrate si neinregistrate platesc taxa corporatiilor (corporation tax).
Scutirile majore si micsorarea taxelor fata de ONG-uri se aplica fata de aceste organizatii de
caritate. Cele mai importante scutiri de taxe sunt urmatoarele:
 taxa pe venit
 taxa pe capital castigat
 TVA
 taxa de timbru
Categorii de charities:
 trusturi (“trust”)
 asociatii neincorporate (“Unincorporated Association)
 companii cu raspundere limitata (Company Limited by Guarantee)

3. Fundatii
Fundatiile sunt definite ca structuri permanente de girare a unui capital pentru un scop de
utilitate publica. Nu detin personalitate juridica proprie. In general sunt catalogate ca “charity”. In
1973, statul a creat un birou al asociatiilor, avand ca rol asigurarea legaturii intre serviciile sale si
sectorul asociativ si de a acorda subventii. Acest organism se afla in subordinea Ministerului de
Interne.

GERMANIA

Asociatii
Libertatea de asociere este prevazuta de articolul 9 din Constitutia germana. Un statut
special reglementeaza supervizarea de catre stat a asociatiilor: Legea cu privire la asociatii din 1964.
In Germania exista diferite tipuri de asociatii: cluburi sociale, cluburi sportive dar si grupari cum ar
fi sindicatele, asociatii ale angajatiilor, partide politice, etc.
Conform legii germane, o asociatie este un grup de persoane al carui scop comun nu este
unul de prestare a vreunei activitati economice. Aceasta definitie negativa are rolul de a delimita o
asociatie de o companie comerciala, deoarece pentru acestea exista prevederi statutare stricte. Insa
linia de divizare a devenit oarecum neclara, deoarece multe asociatii deruleaza activitati cu caracter
economic. Acest fapt este tolerat atata timp cat aceasta activitate este auxiliara si subordonata unui
scop principal non-economic. Ex: unui dispecerat pentru taxi i-a fost negat statutul de asociatie.

5
 Legislatia germana distinge doua tipuri de asociatii: declarate și nedeclarate.

Asociatiile declarate trebuie să fie înregistrate, iar pentru crearea unei asociatii sunt necesari patru
pasi:
 Cel putin 7 persoane trebuie sa cada de acord asupra semnarii unei charte si sa aleaga un
Consiliu Executiv;
 Charta si protocolul cu privire la Consiliul Executiv trebuie depuse la Registrul asociatiilor
de pe langa tribunalul civil local;
 Tribunalul examineaza cele doua documente din punct de vedere al indeplinirii cererilor
statutare, iar apoi o copie este trimisa autoritatilor administrative pentru un control
preventiv. Ele verifica daca statutul asociatiei nu incalca ordinea constitutionala;
 Daca nu exista obiectii din partea administratiei asociatia este inregistrata in Registrul
Asociatiilor, tinut pe langa tribunalul de instanta, de care apartine sediul asociatiei. Odata cu
inregistrarea, asociatia primeste personalitate juridica.

Asociatii nedeclarate nu sunt inregistrate si nu sunt deci subiectul supervizarii statului si nici
crearea lor:
 aociatiile nedeclarate nu detin personalitate juridica
 identitatea si autoritatea puterii membrilor care compun Consiliul Executiv nu sunt
inregistrate.
 obligatiile membrilor sunt de fapt limitate printr-o intelegere cu partea contractanta care este
implicata direct de catre tribunal

Fundatii
Fundatiile germane sunt ceea ce romanii numeau o “universitas rerum”: un fond identificat
de activitati, devotat scopului anuntat. Fundatiile, sunt distincte de asociatii. Pe de alta parte, ca si
asociatiile, fundatiile pot sau nu pot detine personalitate juridica. Ele au doua caracteristici:
 sunt plasate sub tutela administrativa;
 ele raman o organizatie privata cu un patrimoniu care sa garanteze realizarea obiectivelor.
Pentru crearea unei fundatii sunt necesare doua acte:
1. Un act din partea fondatorului. Acest act trebuie sa indice:

5
  scopul pentru care infiinteaza fundatia;
 pozitia sa;
 organizarea si in special administrarea;
 activitatile devotate ale fundatiei;
2. Actul fondatorului trebuie sa fie aprobat de autoritatile administrative competente. Capitalul
fundatiei trebuie sa fie in concordanta cu scopul fundatiei. Exista un minimum de capital stabilit
prin lege.
O fundatie al carei scop este unul exclusiv antreprenorial, nu mai este legala. Numai dupa
indeplinirea tuturor cerintelor o fundatie primeste personalitatea juridica. Inregistrarea si publicarea
nu sunt conditionate. Nu exista limitari cu privire la achizitia de bunuri imobiliare sau donatii.
Fiecare fundatie trebuie sa aiba un Consiliu Executiv “Vorstand” ca si asociatiile. Primul
Consiliu Executiv este numit de fondator. El se poate desemna pe el, ca singurul membru al
Consiliului Executiv. Fondatorul trebuie sa specifice in carta modalitatea prin care va fi numit mai
tarziu Consiliul Executiv.
Toate fundatiile sunt subiectul supervizarii publice. In practica, supervizarea este
concentrata asupra aspectelor financiare ale activitatilor fundatiei. In special bilantul anual este
examinat cu grija. Ca regula fiscala, asociatiile si fundatiile sunt subiectul taxarii generale. Este
irelevant daca asociatiile sau fundatiile sunt inregistrate sau neinregistrate. In particular, venitul lor
este subiectul taxei corporatiilor, iar proprietatile, al taxei pe proprietate.
Statutul de utilitate publica - Scutirea de taxe se aplica in cazul in care acestea dezvolta o
activitate de utilitate publica “gemainnutzig”. In acest caz sunt scutite de la multe taxe, in special
de la taxa corporatiilor si taxa pe proprietate.Conditiile pentru a detine statutul de utilitate publica
sunt prevazute de Codul Fiscal. Institutia trebuie sa urmeze un scop caritabil, religios sau in
beneficiul public.

Aspecte juridice privind funcţionarea organizaţiilor non-profit în România

Cadrul legal al funcţionării organizaţiilor neguvernamentale din România este stabilit prin
intermediul a trei acte normative: prin Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, prin Ordonanţa nr.
37/2003, precum si legea de adoptare a celor doua ordonante Leg. 246/2005. Potrivit acestor
reglementări asociaţiile şi fundaţiile sunt persoane juridice, adică subiecte de drept civil. În
domeniul statutului asociaţiilor fără scop patrimonial şi al fundaţiilor – prima reglementare

5
generală, unitară şi sistemică a apărut abia în anul 1924. Cunoscută sub numele de Legea Mârzescu,
după numele ministrului justiţiei din acea epocă, Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice
(Asociaţiuni şi Fundaţiuni), a reprezentat una din cele mai moderne şi reuşite reglementări, reuşind
să reziste, în pofida vicisitudinilor istorice, până în anul 2000 când a fost abrogată de Ordonanţa nr.
26/2000.
Ordonanţa nr. 26/2000 se caracterizează printr-o abordare liberală în ceea ce priveşte
modalităţile şi procedurile simplificate de constituire a asociaţiilor şi fundaţiilor, organizarea şi
funcţionarea internă a acestora, precum şi raporturile lor cu autorităţile şi instituţiile publice. În
sistemul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile sunt definite în primul rând
prin calitatea lor de subiecte de drept şi numai mediat şi derivat prin natura contractuală sau
voliţională a celor care le compun ori, după caz, le constituie, deoarece aceste entităţi sunt şi rămân
subiecte de drept de sine stătătoare, independente de membrii lor sau, după caz, de creatorii acestora
(art. 14 şi 15).
Distincţia fundamentală dintre Legea 21/1924 şi Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 constă
în libertatea mai largă de care se bucură cei care creează astfel de entităţi care privesc asocierea,
dobândirea personalităţii juridice şi modul de structurare internă a raporturilor dintre ei. Totodată
această ordonanţă urmăreşte să consacre rolul statului de partener şi, într-o oarecare măsură, de
promotor al organizaţiilor cu scop nepatrimonial, atât în ceea ce priveşte o concentrare comună
asupra problemelor ce interesează în egală măsură, sfera publică şi cea privată, cât şi în sensul
sprijinirii acestor organizaţii prin acordarea anumitor facilităţi de ordin fiscal, economic sau de altă
natură.
Principala distincţie între Ordonanţa nr. 26/2000 şi Ordonanţa nr. 37/2003 este introducerea
necesităţii obţinerii unui aviz din partea autorităţii administraţiei publice centrale în a cărei sferă de
activitate îşi va derula activitatea organizaţia non-profit. Tot aici se mai interzice folosirea în
denumirea organizaţiilor neguvernamentale a unor sintagme şi cuvinte specifice autorităţilor
administrative.
Premisele constituirii organizaţiilor neguvernamentale sunt oferite chiar de către Constituţia
României care, în articolul nr. 40 22, prevede dreptul de asociere: „cetăţenii se pot asocia liber în
partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”.

22
conform noii Constituţii, aprobată prin referendum naţional la 18-19 octombrie 2003 şi intrată în vigoare la 29
octombrie 2003; în vechea Constituţie, dreptul de asociere era prevăzut de articolul nr. 37

5
 După 1989, în vederea creării unui cadru legal necesar înfiinţării şi funcţionării
organizaţiilor neguvernamentale, a fost reactualizată o lege veche de 65 de ani, respectiv Legea 21
din 6 februarie 1924, o lege cu multiple lacune şi inadvertenţe în cuprinsul său. Nefăcând referire la
termenul de „organizaţie guvernamentală”, legea stabilea condiţiile de înfiinţare, funcţionare şi
lichidare ale asociaţiilor şi fundaţiilor.
În ce priveşte înfiinţarea, conform acestei legi asociaţiile şi fundaţiile aveau nevoie de
decizia tribunalului civil (în a cărui circumscripţie s-au constituit), pentru obţinerea personalităţii
juridice. În această fază, organizaţiile neguvernamentale erau înregistrate la tribunal în registre
speciale, pe baza unei cereri de înregistrare care trebuia să cuprindă titlul sau denumirea persoanei
juridice, obiectul şi scopul, sediul său principal împreună cu principalele sucursale, numele,
profesiunea şi domiciliul persoanelor însărcinate cu direcţiunea sau administraţia şi data actelor de
constituire a statutelor. Pe lângă această cerere, la tribunal trebuia prezentată o copie legalizată de
pe actul constitutiv, o copie de pe statute şi de pe actul de constituire a organelor de direcţiune şi
administraţie, precum şi – în cazul în care statutele sau numirea direcţiunii au fost votate într-o
adunare generală – un duplicat original de pe procesul-verbal al şedinţei. După acordarea
personalităţii juridice, organizaţia era înscrisă în registrul menţionat.
Legea făcea deosebirea între două tipuri de organizaţii neguvernamentale: asociaţii şi
fundaţii. Conform textului acesteia, asociaţia presupunea „convenţiunea” mai multor persoane, mai
precis cel puţin 20 de membri, în timp ce fundaţia putea fi constituită de o persoană fizică sau
juridică.
Reactualizarea acestei legi a creat cadrul minimal pentru desfăşurarea activităţilor acestui tip
de organizaţii, însă evidentele lipsuri din cuprinsul prevederilor acesteia precum şi procedurile
greoaie de înfiinţare corelate cu neconcordanţa faţă de condiţiile economico-sociale de după 1990
au făcut ca acest act normativ să fie insuficient. Deşi această lege a funcţionat până în 2000, iar
asociaţiile şi fundaţiile constituite în acest interval de timp s-au ghidat după prevederile acesteia, a
fost nevoie de îmbunătăţirea legislaţiei în acest sector. Până la schimbarea cadrului legal referitor la
înfiinţare, desfăşurarea de activităţi şi lichidarea asociaţiilor şi fundaţiilor, lipsa unor prevederi
referitoare la acordarea unor subvenţii sau stimulente care să încurajeze activitatea celui de-al treilea
sector a făcut ca guvernul să adopte două acte normative în acest sens. Este vorba de Hotărârea de
Guvern nr. 564/1992 şi de Ordonanţa nr. 26/1993, a căror adoptare era menită să sprijine
organizaţiile neguvernamentale. Hotărârea de Guvern 564/1992 prevedea faptul că „autovehiculele
primite cu titlu gratuit de organizaţii sau asociaţii cu caracter umanitar, de protecţie socială, instituţii

5
culturale şi de învăţământ pot fi înmatriculate definitiv, indiferent de vechimea lor”. Ordonanţa
26/1993 oferea scutirea de taxe vamale pentru „ajutoarele şi donaţiile cu caracter umanitar, social ,
cultural, sportiv, didactic, primite de organizaţii sau asociaţii nonprofit cu caracter umanitar”.
Deşi iniţiativa guvernamentală intenţiona sprijinirea activităţii organizaţiilor sectorului
nonprofit, „scăpările” acestor acte normative cu referire la acordarea facilităţilor la importul de
bunuri au fost speculate de unii „întreprinzători” care, în urma adoptării acestor acte normative, au
înfiinţat un număr mare de ONG-uri prin care mascau de fapt activităţi de import – export de
diferite bunuri, profitând de facilităţile prevăzute în cuprinsul acestor acte normative. Multe din
ONG-urile astfel înfiinţate nu aveau alt scop decât acela de a aduce în ţară autovehicule scutite de
taxe vamale, creându-se astfel situaţia în care pe lângă organizaţiile care desfăşurau activităţi
conforme cu statutul şi misiunile proprii să apară un număr mare de organizaţii neguvernamentale
fără o contribuţie concretă la activitatea sectorului nonprofit. După cum reiese din datele deţinute,
spre exemplu, de Judecătoria Cluj, între 1993, anul adoptării Ordonanţei nr. 26, şi 1997, anul în care
a fost emis Ordinul nr. 1682 al Ministerului Finanţelor, menit să pună capăt acestor abuzuri,
numărul asociaţiilor şi fundaţiilor înregistrate a crescut simţitor, „vârful” constituindu-l chiar anul
1997 (având în vedere că ordinul a fost emis la 6 octombrie). Astfel, dacă în 1993 numărul acestora
era de 66, acesta a crescut progresiv la 83 în 1994 şi 154 în 1995, pentru ca în 1996 să ia proporţii,
numărul organizaţiilor neguvernamentale ajungând la 525, iar în 1997 la 689. După 1997, această
cifră a înregistrat o scădere bruscă, oscilând între 85 şi aproximativ 170 de organizaţii
neguvernamentale.
Exemple concrete sunt oferite de Nadia Badrus 23, care citează cazul fundaţiei „Dacia” din
Ploieşti, care, între martie 1996 şi aprilie 1997 înmatriculase un număr de 97 de maşini. Aceste
abuzuri au încetat odată cu emiterea Ordinului nr. 1682 din 6 octombrie 1997 al Ministerului
Finanţelor care prevede că, pentru a se bucura de privilegiile oferite de cele două acte normative,
organizaţiile neguvernamentale trebuie să prezinte o documentaţie încluzând, printre altele, o
adeverinţă de la organul fiscal din care să reiasă că beneficiarul donaţiei există şi desfăşoară, de cel
puţin un an, activităţi specifice cu caracter umanitar, precum şi numărul autoturismelor înregistrate
în evidenţele contabile ale acestuia, precum şi listele de inventariere a mijloacelor de transport. Sunt
de asemenea conţinute şi „precizări privind regimul accizelor”, care prevăd că acestea se acordă
pentru cel mult două autoturisme, iar cei care le-au primit în cel puţin două cazuri nu vor mai
beneficia de ele.

23
N. Badrus, op. cit. , p.145

5
 Desuetudinea multor prevederi ale Legii nr. 21/1924 a adus în discuţie adoptarea unor noi
prevederi legale care să reglementeze organizaţiile sectorului nonprofit. Însuşi procedura de
înfiinţare conţinută de această lege era dificilă şi îndelungată, putând descuraja în acest mod
iniţiativa asociativă a multora. Aşa cum au solicitat unele ONG-uri, precum Fundaţia pentru
Dezvoltarea Societăţii Civile24, erau necesare şi prevederi referitoare la declararea unor organizaţii
neguvernamentale ca fiind de utiliate publică, aceasta urmând a avea efecte benefice asupra
finanţării acelor ONG-uri precum şi asupra membrilor societăţii civile. De asemenea, legea din
1924 nu făcea referire la relaţiile sectorului neguvernamental cu autorităţile publice, fiind nevoie de
o schimbare în acest sens. Cu toate că guvernele de după 1990 au menţionat rolul ONG-urilor în
aplicarea politicilor adoptate de acestea, prevederi exprese referitoare la modul în care acest proces
se desfăşoară au întârziat să apară.
Doar în 2000 a intervenit o schimbare în cadrul legal referitor la organizaţii
neguvernamentale, cu prevederi legate de înfiinţare, desfăşurarea de activităţi, lichidare, relaţiile cu
autorităţile publice, declararea unor ONG-uri ca fiind de utilitate publică etc, prin intermediul
Ordonanţei nr. 26, ulterior modificată şi completată de Ordonanţa nr. 37/2003.
Astfel, condiţiile de înfiinţare a unei asociaţii, în lumina acestor două reglementări, prevăd
faptul că un număr de minim trei persoane pot înfiinţa o astfel de organizaţie, respectând
următoarele rigori prevăzute de Ordonanţă. Personalitatea juridică se dobândeşte în momentul
înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie
teritorială îşi are sediul. În vederea obţinerii personalităţii juridice, asociaţii trebuie să încheie actul
constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică. Actul constitutiv cuprinde în mod obligatoriu
date precum denumirea asociaţiei, sediul acesteia, datele de identificare a asociaţilor, exprimarea
voinţei de asociere şi scopul propus, durata de funcţionare, patrimoniul iniţial (în valoare de cel
puţin un salariu minim brut pe economie la data constituirii asociaţiei, componenţa nominală a
organelor de conducere, administrare şi control, persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare
procedura de dobândire a personalităţii juridice, precum şi semnăturile asociaţilor. Statutul trebuie
să cuprindă informaţii precum modul de dobândire şi pierdere a calităţii de asociat, drepturile şi
obligaţiile de asociat, categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei, atribuţiile organelor de
conducere, administrare şi control precum şi informaţiile cuprinse în actul constitutiv, mai puţin
cele referitoare la componenţa nominală a organelor de conducere, administrare şi control şi cele

24
Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, Programul de Cercetare „Cadrul legal al asociaţiilor şi fundaţiilor din
România”, Bucureşti, noiembrie 1998, p. 33

5
referitoare la persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice.
Cererea de înscriere în registrul judecătoriei trebuie însoţită de actul constitutiv, statutul
asociaţiei, acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial, precum şi de avizul ministerului sau
organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi
desfăşoară activitatea De asemenea, este necesară şi o dovadă din partea Ministerului Justiţiei
referitoare la disponibilitatea denumirii noii asociaţii. Totodată, este interzisă utilizarea în
denumirea asociaţiilor a unor sintagme sau cuvinte specifice autorităţilor şi instituţiilor publice ori
unor profesii liberale sau altor activităţi cu reglementări proprii, sub sancţiunea neeliberării dovezii
disponibilităţii denumirii.
Asociaţia îşi poate constitui filiale cu un număr minim de trei membri, cu organe de
conducere proprii şi cu un patrimoniu distinct de cel al asociaţiei şi sucursale (structuri teritoriale
fără personalitate juridică). Filialele au personalitate juridică, putând încheia, în nume propriu, acte
juridice de administrare şi conservare în condiţiile stabilite de asociaţie (prin actul constitutiv al
filialei).
În privinţa fundaţiilor, acestea pot fi înfiinţate de una sau mai multe persoane şi al cărei
patrimoniu iniţial trebuie să includă bunuri în natură sau în numerar a căror valoare totală să fie de
cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii fundaţiei. Excepţie fac
acele fundaţii al căror scop exclusiv este reprezentat de colectarea de fonduri care să fie puse la
dispoziţia altor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe de către acestea. Pentru
această categorie de fundaţii, patrimoniul iniţial poate avea o valoare totală de cel puţin 20 de ori
salariul minim brut pe economie.
Fondatorul sau fondatorii încheie actul constitutiv şi statutul fundaţiei, în vederea obţinerii
personalităţii juridice. Actul constitutiv cuprinde: datele de identificare a fondatorului sau, după caz,
a fondatorilor (numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora); scopul fundaţiei;
denumirea fundaţiei; sediul fundaţiei; durata de funcţionare a acesteia - pe termen determinat, cu
indicarea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat; patrimoniul iniţial al
fundaţiei; componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control ale
fundaţiei ori regulile pentru desemnarea membrilor acestor organe; persoana sau persoanele
împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a personalităţii juridice; semnăturile
fondatorului sau, după caz, ale fondatorilor. Statutul fundaţiei cuprinde următoarele: explicitarea
scopului şi a obiectivelor fundaţiei; categoriile de resurse patrimoniale ale fundaţiei; atribuţiile

5
organelor de conducere, administrare şi control; procedura de desemnare şi de modificare a
componenţei organelor de conducere, administrare şi control, pe parcursul existenţei fundaţiei;
destinaţia bunurilor, în cazul dizolvării fundaţiei, precum şi datele cuprinse de actul constitutiv, mai
puţin cele referitoare la componenţa nominală a organelor de conducere, administrare şi control şi
cele referitoare la persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice. La fel ca în cazul asociaţiei, în vederea obţinerii personalităţii juridice,
fundaţia trebuie să depună o cerere de înscriere în registrul judecătoriei, care trebuie însoţită de
actul constitutiv, statutul fundaţiei, acte doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial precum şi de
avizul ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de
competenţă îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, este necesară şi o dovadă din partea
Ministerului Justiţiei referitoare la disponibilitatea denumirii noii fundaţii, fiind interzisă utilizarea
în denumirea fundaţiilor a unor sintagme sau cuvinte specifice autorităţilor şi instituţiilor publice ori
unor profesii liberale sau altor activităţi cu reglementări proprii, sub sancţiunea neeliberării dovezii
disponibilităţii denumirii.
O fundaţie îşi poate constitui filiale, însă în condiţii diferite de cele pentru asociaţii. Astfel,
filiala unei fundaţii este condusă de un consiliu director, alcătuit din cel puţin trei membri.
Referitor la organizarea şi funcţionarea asociaţiei, Ordonanţa 26/2000 prevede că organele
asociaţiei sunt adunarea generală, consiliul director şi cenzorul, sau după caz, comisia de cenzori.
Adunarea generală este organul de conducere, alcătuit din totalitatea asociaţilor, şi în a cărei sferă
de competenţă intră stabilirea strategiei şi a obiectivelor generale ale asociaţiei, precum şi aprobarea
bugetului de venituri şi cheltuieli şi a situaţiei financiare anuale, alegerea şi revocarea membrilor
consiliului director sau a cenzorilor, înfiinţarea de filiale, modificarea actului constitutiv sau a
statutului, dizolvarea şi lichidarea asociaţiei, precum şi stabilirea destinaţiei bunurilor rămase după
lichidare etc. Adunarea generală se întruneşte cel puţin o dată pe an. Hotărârile luate de acestă
adunare generală sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv cei care nu au luat parte la adunarea
generală sau au votat împotrivă. Astfel, se observă faptul că această adunare reprezintă legislativul
unei asociaţii.
Consiliul director asigură punerea în aplicare a hotărârilor luate de adunarea generală, fiind
echivalentul executivului în cadrul unei asociaţii. Legea prevede că acesta poate fi alcătuit şi din
persoane din afara organizaţiei, în limita a cel mult unei pătrimi din componenţa sa. Competenţele
consiliului director constau din prezentarea adunării generale a unor rapoarte de activitate pe
perioada anterioară, executarea bugetului de venituri şi cheltuieli, a situaţiei financiare anuale,

5
proiectului bugetului de venituri şi cheltuieli şi proiectului programelor asociaţiei; consiliul director
poate încheia acte juridice în numele şi pe seama asociaţiei, aprobă organigrama şi politica de
personal a asociaţiei etc. Persoanele care ocupă o funcţie de conducere în cadrul unei instituţii
publice nu pot fi membre ale consiliului director, dacă asociaţia respectivă are ca scop sprijinirea
activităţii instituţiei respective.
Controlul financiar intern al unei asociaţii este asigurat de un cenzor, iar în cazul asociaţiilor
cu mai mult de o sută de membri (înscrişi până la data întrunirii ultimei adunări generale), acest
control este asigurat de o comisie de cenzori. Cenzorul, sau comisia de cenzori, verifică modul în
care este administrat patrimoniul asociaţiei, întocmeşte rapoarte şi le prezintă adunării generale,
poate participa la şedinţele consiliului director, dar fără drept de vot, îndeplineşte orice alte atribuţii
prevăzute de statut sau stabilite de adunarea generală. Membrii consiliului director nu pot fi cenzori,
iar în cazul existenţei unei comisii de cenzori, aceasta va fi alcătuită dintr-un număr impar de
membri, din care majoritatea este formată din asociaţi. De asemenea, cel puţin unul dintre cenzori
trebuie să fie contabil autorizat sau expert contabil.
În ceea ce priveşte fundaţiile, organele acesteia sunt consiliul director şi cenzorul (sau
comisia de cenzori). Consiliul director este organul de conducere şi administrare a fundaţiei, şi
asigură realizarea scopului şi obiectivelor fundaţiei, beneficiind de atribuţii precum stabilirea
strategiei generale şi a programelor fundaţiei, aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a
situaţiei financiare anuale, alegerea şi revocarea cenzorului (comisiei de cenzori), înfiinţarea de
filiale, încheierea de acte juridice, în numele şi pe seama fundaţiei, executarea bugetului de venituri
şi cheltuieli, aprobarea organigramei şi a strategiei de personal ale fundaţiei, modificarea statutului
fundaţiei etc.
Schimbarea scopului fundaţiei se face numai de către fondator, sau de majoritatea
fondatorilor în viaţă. Dacă nici unul dintre aceştia nu mai este în viaţă, schimbarea scopului
fundaţiei se face numai cu întrunirea votului a patru cincimi din numărul membrilor consiliului
director.
Consiliul director se compune din cel puţin trei membri, desemnaţi de fondator (sau
fondatori), la momentul constituirii fundaţiei, iar comisia de cenzori este alcătuită dintr-un număr
impar de membri. Dispoziţiile referitoare la controlul financiar intern sunt aceleaşi cu cele privind
asociaţiile.
Referitor la federaţii, ordonanţele stipulează că două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se
pot constitui într-o federaţie, care dobândeşte personalitate juridică proprie şi funcţionează în

6
condiţiile prevăzute de aceste ordonanţe pentru asociaţii. Asociaţiile sau fundaţiile care constituie o
asemenea federaţie, îşi păstrează propria personalitate juridică şi propriul patrimoniu.
Conform Ordonaţei 26/2000, modificată şi completată de Ordonanţa 37/2003, o asociaţie
sau fundaţie poate fi recunoscută, de Guvernul României, ca fiind de utilitate publică. Acest lucru
este posibil dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: activitatea asociaţiei sau fundaţiei
în cauză se desfăşoară în interes general sau comunitar; funcţionează de cel puţin trei ani, şi a
realizat majoritatea obiectivelor stabilite; prezintă un raport din care să rezulte desfăşurarea unei
activităţi anterioare semnificative, prin derularea unor programe ori proiecte specifice scopului său,
însoţit de situaţiile financiare anuale şi de bugetele de venituri şi cheltuieli pe ultimii trei ani;
valoarea activului patrimonial pe fiecare an în parte este cel puţin egală cu valoarea patrimoniului
iniţial. Guvernul poate decide însă acordarea unei dispense referitoare la îndeplinirea primelor două
condiţii, în cazul în care asociaţia sau fundaţia solicitantă a rezultat din fuziunea a două sau mai
multe asociaţii sau fundaţii preexistente şi fiecare din fundaţiile sau asociaţiile preexistente ar fi
îndeplinit cele două condiţii dacă ar fi formulat cererea independent.
Prin utilitate publică se înţelege orice activitate care vizează atingerea unor scopuri benefice
în domenii de interes public general şi/sau comunitar. Această recunoaştere ca fiind de utilitate
publică se face prin hotărâre a guvernului, în urma unei cereri adresate de fundaţia sau asociaţia în
cauză ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de
competenţă îşi desfăşoară activitatea. Pe lângă dovada îndeplinirii condiţiilor menţionate anterior,
cererea trebuie să fie însoţită de următoarele documente: copii de pe actul constitutiv şi de pe
statutul asociaţiei sau fundaţiei; copie de pe dovada dobândirii personalităţii juridice; dovada
privind bonitatea asociaţiei sau fundaţiei, emisă de banca de la care are deschis contul; copie de pe
dovada privind situaţia juridică a sediului asociaţiei sau fundaţiei; numele şi adresa persoanelor
fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanelor juridice cu care asociaţia sau fundaţia colaborează
în mod frecvent în vederea realizării obiectivului său de activitate pentru care solicită recunoaşterea
statutului de utilitate publică. Legea prevede stabilirea unor norme proprii fiecărui minister sau
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care să stabilească criteriile specifice de
acordare a statutului, corespunzătoare fiecărui domeniu de activitate.
Recunoaşterea unei organizaţii neguvernamentale ca fiind de utilitate publică se face pe
termen nelimitat. Avantajele recunoaşterii unei asociaţii sau fundaţii ca fiind de utiliate publică sunt
reprezentate de: dreptul de a i se concesiona servicii publice fără caracter comercial; dreptul la
resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale, după cum asociaţia sau fundaţia

6
respectivă desfăşoară activităţi în interes general sau al colectivităţilor locale; dreptul de a menţiona,
în toate documentele pe care le întocmeşte, că asociaţia sau fundaţia este recunoscută ca fiind de
utilitate publică. Acest statut impune, însă, şi obligaţii, precum: obligaţia de a menţine cel puţin
nivelul activităţii şi performanţele care au determinat recunoaşterea; obligaţia de a comunica
autorităţii administrative competente orice modificări ale actului constitutiv şi ale statutului, precum
şi rapoartele de activitate şi situaţiile financiare anuale; obligaţia de a publica, în extras, în termen
de trei luni de la încheierea anului calendaristic, rapoartele de activitate şi situaţiile financiare
anuale în Monitorul Oficial precum şi în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop lucrativ.
Nerespectarea acestor obligaţii poate duce la retragerea actului de recunoaştere ca fiind de utilitate
publică. Legea instituie şi o formă de control asupra acestor fundaţii sau asociaţii declarate ca fiind
de utilitate publică, sub forma controlului asupra modului de utilizare a fondurilor alocate de la
bugetul de stat sau local. Condiţiile declarării utilităţii publice se aplică şi federaţiilor cu menţiunea
că cel puţin două treimi din numărul asociaţiilor şi fundaţiilor care o alcătuiesc sunt recunoscute ca
fiind de utilitate publică. În vederea atingerii misiunii proprii, o asociaţie, fundaţie sau federaţie
poate înfiinţa societăţi comerciale, a căror profituri, în cazul nereinvestirii în aceleaşi societăţi
comerciale, se folosesc, în mod obligatoriu, pentru realizarea scopurilor fundaţiei, asociaţiei sau
federaţiei respective.
În privinţa veniturilor asociaţiilor, acestea pot proveni din: cotizaţii ale membrilor; dobânzi
şi dividende rezultate din plasarea sumelor disponibile; dividendele societăţilor comerciale înfiinţate
de asociaţii sau de federaţii; venituri realizate din activităţi economice directe; donaţii, sponsorizări
sau legate; resurse obţinute de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale, sau alte venituri,
prevăzute de lege. În cazul fundaţiilor aceste surse de venit sunt aproximativ aceleaşi, cu excepţia
cotizaţiilor membrilor.
Capitolul VIII al Ordonanţei 26/2000, tratează relaţiile asociaţiilor şi fundaţiilor cu
autorităţile publice. Acesta prevede faptul că autorităţile vor sprijini organizaţiile neguvernamentale
prin: punerea la dispoziţie, în funcţie şi de posibilităţi, a unor spaţii pentru sedii, în condiţiile legii,
precum şi prin atribuirea unor terenuri în scopul ridicării de construcţii necesare desfăşurării
activităţii lor. Referitor la informaţiile de interes public, legea instituie obligativitatea autorităţilor
publice de a oferi acest tip de informaţii asociaţiilor şi fundaţiilor, în condiţiile legii accesului la
informaţiile de interes public.
O prevedere importantă legată de relaţiile cu autorităţile locale este reprezentată de art. 51
alin.1 din Ordonanţa 26/2000, completată de Ordonanţa 37/2003, care prevede faptul că „în cadrul

6
Camerelor Parlamentului, Administraţiei Prezidenţiale, aparatului de lucru al Guvernului, instituţiei
Avocatului Poporului, autorităţilor administrative autonome, ministerelor, al celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale şi autorităţilor administraţiei publice locale
funcţionează structuri pentru relaţia cu mediul asociativ”, iar acolo unde nu există aşa ceva, aceste
structuri se vor constitui.
De asemenea, autorităţile publice sunt obligate să ţină evidenţa asociaţiilor şi fundaţiilor,
însă doar în cazul celor care au solicitat luarea în evidenţă în prealabil.
Dizolvarea asociaţiilor şi federaţiilor se poate face de drept (în cazurile/situaţiile prevăzute
de lege), prin hotărâre judecătorească (de asemenea în situaţiile prevăzute de cele două ordonanţe)
sau prin hotărârea adunării generale. Fundaţiile se pot dizolva de drept sau prin hotărârea
judecătoriei. Fără a fi un cadru legal foarte bine pus la punct, ce conţine încă „scăpări”, cel puţin la
nivelul prevederilor referitoare la parteneriatul cu administraţia publică, termen care nici măcar nu
este conţinut de prevederile legale, cele două ordonanţe reprezintă totuşi, un pas înainte în procesul
de dezvoltare a sectorului ONG şi de valorificare a potenţialului acestuia. De asemenea, nu se
prevăd stimulente în vederea încurajării asociativităţii (deşi subvenţiile acordate asociaţiilor şi
fundaţiilor fac obiectul altei legi – 34/1998; totuşi, prezentele ordonanţe nu fac referiri către această
lege), de asemenea nu este stimulată nici dezvoltarea sau intensificarea parteneriatului de tip public-
nonprofit.
În comparaţie, însă, cu prevederile Legii 21/1924, s-au simplificat mult procedurile de
constituire a organizaţiilor neguvernamentale, fiind totuşi o îmbunătăţire în acest sens. Este de
remarcat şi faptul că atât timp cât mediul asociativ s-a „descurcat” în perioada aflării în vigoare a
reglementărilor legii din 1924, tot aşa vor reuşi şi în situaţia de faţă să îşi îndeplinească misiunea şi
obiectivele propuse, la fel ca şi rolul în societate.
Definitia legala – art. 31, Legea 21/1924 – asociatia reprezintă conventia prin care mai
multe persoane pun in comun in mod permanent contributia lor materiala, cunostintele si activitatea
lor pentru realizarea unui scop care nu urmareste foloase materiale sau pecuniare. Se constituie din
numărul de membri fondatori, la care se pot adauga in timp si altii. Calitatea de membru e
personala, indivizibila, nu se poate transmite succesorilor.
Art 66 – Legea 21/1924 – fundatia reprezintă actul prin care o persoană fizica sau juridică
constituie un patrimoniu distinct, autonom fata de patrimoniul său propriu, care este destinat in
general catre un interes obstesc sau ideal. Obtinerea personalităţii juridice pentru alte forme de
asociere confera grupului de persoane cu care se asociaza statutul legal in virtutea caruia se

6
dobandesc drepturi si obligatii specifice. De aici reiese diferenta majora intre cele două tipuri de
organizaţii:
 fundatia reprezinta in cea mai mare masura un patrimoniu ce vizeaza realizarea unui scop, in
timp ce in asociatii predomina vointa indivizilor, care se reunesc sa realizeze ceva.
 numărul membrilor la infiintare e diferit: pentru asociatie e nevoie de minimum 20 de
persoane in vederea dobandirii de personalitate juridică, iar fundatia nu mentioneaza un
număr minim de fondatori.
Potrivit OG 26/2000 privind asociatiile si fundatiile:
 asociatia este subiectul de drept constituit din trei sau mai multe persoane, pe baza unei
intelegeri, etc. Patrimoniul trebuie sa fie de minim un salariu minim brut pe economie
 fundatiile trebuie sa aiba un minim de 100 salarii minime pe economie.
Legea reglementeaza expres dreptul asociatiilor de a desfasura activităţi cu caracter
economic, dar numai daca e in legatura cu scopul lor principal; in cazul fundatiei nu exista o
mentiune asemanatoare. Scopul organizaţiei e prevazut in statut si in actul de constituire.
In cadrul art 27 din Legea 21/1924 se instituie interdictia de a modifica scopul pe parcursul
functionarii fundatiei. La asociatie aceasta prevedere nu este valabila – membrii au posibilitatea de a
amenda scopul initial (prin hotărâre judecătorească). Obtinerea personalităţii juridice este
importanta pentru ca respectivul organ sa poata beneficia de toate prevederile legale privind sectorul
non - profit.
OG 26/200 introduce un nou concept pentru sectorul asociativ: asociatiile sau fundatiile
recunoscute a fi de utilitate publica. Guvernul recunoaste o astfel de asociatie daca sunt intrunite
cumulativ urmatoarele conditii:
 activitatea acesteia se desfasoara in interes general, comunitar;
 functioneaza de 3 ani si a realizat o parte din obiectivele propuse;
 organizatia va prezenta un raport din care sa rezulte desfasurarea unei activităţi autonome,
prin derularea unor proiecte, programe specifice, raport insotit de bilant si buget de venituri
si cheltuieli pe ultimii 3 ani;
 valoarea activului pentru fiecare an in parte sa fie cel putin valoarea patrimoniului initial.
Autoritatea administrativă are obligaţia de a pune la dispozitia asociatiei / fundatiei
informatii de interes public.
In legislatia romaneasca nu exista nici macar o enumerare sau o exemplificare a scopurilor
acceptate de lege, aşa că este dificil sa se realizeze o tipologie a ONG-lor dupa scopul lor. Singurele

6
prevederi ne spun ce nu pot sa aiba, desi avem anumite concepte: organizatie de interes public, de
binefacere, de caritate – aceste concepte nu sunt clar definite. Exista obligativitatea introducerii in
statut a obiectului si scopului. Personalitatea juridică nu poate fi acordata asociaţiilor si fundatiilor a
caror activitate contravine ordinii publice si bunelor moravuri. Reiese ca scopul unei organizatii este
unul destul de larg, lasand initiatorilor dreptul de a alege orice domeniu care nu aduce atingere
valorilor esentiale ale comunitatii. Nu exista restrangeri referitoare la caracterul general, personal.
Finalitatea activitaţilor trebuie sa fie non–profit. Patrimoniul initial de finantare este conditia
existentei unei organizatii - trebuie sa existe la momentul infiintarii si el trebuie sa fie distinct si
autonom de patrimoniul fiecarui individ asociat. Poate fi atat in numerar cat si in natura. Numarul
fondatorilor - fundatia este subiect de drept infiintat de una sau mai multe persoane, care, pe baza
unui act intre vii ori pentru cauza de moarte, constituie un patrimoniu afectat in mod permanent si
irevocabil – interes atat pentru comunitate cat si unul personal – dreptul de a fi si conduce se
transmite urmasilor, transmit pozitia si patrimoniul succesorilor sau intre vii prin hotărâre
judecătorească.
Cea mai mare stabilitate o au fundatiile, dar nu sunt prea democratice. Cadrul legislativ nu
clarifica problema persoanelor ce pot infiinta o asociatie – discutia s-a purtat in jurul intrebarii daca
asociatia se constituie doar din persoane fizice sau si juridice. In vederea obtinerii personalităţii
juridice, legea romana a imaginat o procedura formata din două parti:
 faza extrajudiciara – presupune luarea deciziei de asociere sau fondare si elaborarea actelor
de constituire: continutul statutului ramane la aprecierea membrilor fondatori, cu precizarea
ca trebuie respectate prevederile imperative ale legii. Statutul trebuie sa contina obligatoriu:
denumirea asociatiei, obiectul de activitate, scopul (sucursale, filiale), patrimoniul initial
(cuantumul si structura lui), organele de conducere, administrare si control. Fondatorii
trebuie sa faca dovada unui sediu prin prezentarea unui titlu de proprietate sau act de
inchiriere si dovada patrimoniului: extras de cont de la Banca, CEC (dupa infiintare se
transfera in conturile fundatiei, asociatiei respective).
faza judiciara – initiata prin depunerea unei cereri de acordare a personalităţii juridice de către
Judecatoria/Tribunalul in raza teritoriala a caruia isi va avea sediul viitoarea organizatie. Inscrierea
in Registrul asociatiilor si fundatiilor (RAF) din cadrul caruia sa se ateste denumirea, titlul
organizatiei. Cererea va fi prezentata instantei de care unul sau toti membrii fondatori; cererii i se
ataseaza un proces–verbal al Adunarii generale de constituire si organele de conducere. In urma
dobandirii personalităţii juridice organizatia se poate inregistra la Administratia Financiara din raza

6
sediului. Ea va avea un cod fiscal si poate sa-si deschida cont intr-o unitate bancara in vederea
derularii operatiilor financiare pentru activitate.

Chestionar de autoevaluare
1. Ce se înţelege prin termenul de cel de-al treilea sector?
2. Care sunt criteriile pe baza cărora Lester Salmon şi Helmut Anheier au definit ONG-le?
3. Definiţi termenul de societate civilă.
4. De ce a devenit dificilă afirmarea organizaţiilor neguvernamentale?
5. Enumeraţi şi prezentaţi pe scurt cele trei sectoare ale societăţilor moderne.
6. Care sunt principalele diferenţe dintre Legea nr. 21/1924 şi Ordonanţa Guvernului nr.
26/2000? Dar între Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 şi Ordonanţa nr. 37/2003?

Bibliografie obligatorie
5. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale Ghid
practic, ed. Brumar, Timisoara 2002
6. J. Steven Ott, Understanding nonprofit organizations, Westview Press, 2001, Colorado.

Bibliografie recomandată:
1. ****, The 1998 NGO Sustenability Index, USAID – Bureau for Europe, 1998
2. Stolle, Dietlind; Rochon, Thomas R, Are all associations alike?, American Behavioral Scientist,
Sep98, Vol. 42 Issue 1.
3. Sibian, I. – Legislaţia cu privire la sectorul nonprofit în ţările Uniunii Europene, FDSC
4. ****, Ghid legislativ pentru organizaţiile neguvernamentale din România, Ed. Exclus, Bucureşti,
2002.

6
Modulul II – Specificităţi ale managementului organizaţiilor neguvernamentale

Scop: În cadrul acestui modul se va pune accent pe diferenţa/asemănarea care există între
managementul general, studiat de către cursanţi în cadrul altor discipline, şi managementul
organizaţiilor nonprofit. Un alt obiectiv pe care ne propunem să îl atingem constă din prezentarea
principalelor tipuri de activităţi manageriale derulate în cadrul ONG-lor.

Obiective specifice:
 Prezentarea elementelor managementului organizaţiilor neguvernamentale
 Focalizarea pe managementul resurselor umane în organizaţii neguvernamentale
 Punctarea elementelor strategice în dezvoltarea organizaţiilor neguvernamentale
 Prezentarea modului de finanţare a ONG-lor
 Descrierea rolului avut de finanţatori în dezvoltarea ONG-lor,
 Introducerea principalelor elemente ale unei strategii de fundraising
 Definirea şi prezentarea principalelor acţiuni colective derulate de organizaţiile
neguvernamentale
 Descrierea principalelor caracteristici ale muncii cu voluntarii

Ghid de studiu: Modulul de faţă urmăreşte mai ales înţelegerea aspectelor practice privind
funcţionarea/conducerea organizaţiilor neguvernamentale. Acest lucru este atins prin efectuarea
unei analize atente asupra mediului în care funcţionează organizaţiile neguvernamentale, dar şi prin
analiza principalelor tipuri de activităţi desfăşurate de acestea.

Scurtă recapitulare a conceptelor anterioare: În cadrul primului modul din suportul de curs s-au
definit conceptele care vor fi utilizate: organizatii neguvernamentale non-profit, societatea civilă, s-
a făcut referire la cele șase perioade istorice de evolutie a sectorului neguvernamental, s-au punctat
cele două functii principale ale ONG-lor și s-a prezentat cadrul legislativ – OG. 26/2000, OG.
37/2003 pe baza cărora functionează organizatiile neguvernamentale.

Schema logică a modulului: Acest modul este structurat în trei părti care prezintă în special
aspecte de ordin organizational ale sectorului neguvernamental. La început se merge pe o prezentare

6
a elementelor care influenteaza buna functionare și conducere a organizatiilor neguvernamentale, ca
mai apoi să se pună accent pe aspectele care vizează actiunile colective din cadrul organizatiilor
neguvernamentale, și anume voluntariatul, lobby-ul, campaniile publice, iar în final se prezintă ce
reprezintă finanţarea pentru sectorului asociativ, care este rolul finanţatorilor în susţinerea şi
dezvoltarea ONG-lor, care sunt sursele de finantare și metodele de atragere a fondurilor pentru
sectorul asociativ.

Unitatea 1 –Managementul organizaţiilor neguvernamentale

Concepte cheie:
 board, director executiv, staff, dezvoltare strategică

Există în cadrul organizatilor neguvernamentale o serie de pozitii cheie care vizează atât
conducerea, cât şi beneficiarii serviciilor oferite de aceste organizatii. Dintre acestea amintim:
Board-ul unei fundaţii sau asociaţii reprezintă un grup de indivizi care aparţin comunităţii şi
care la modul ideal ar trebui să reprezinte interesele beneficiarilor. Ei ar trebui motivaţi în a servi
comunitatea (de aceea se află în board), nu sunt persoane remunerate pentru activitatea pe care o
desfăşoară, sunt persoane voluntare.
Directorul executiv într-o fundaţie sau asociaţie este persoana care duce la îndeplinire
obiectivele strategice trasate de board - managerul de zi cu zi care se ocupă de managementul
operaţional.
Staff-ul/echipa administrativă din cadrul unei organizaţii se subordonează directorului
executiv şi realizează activităţile de teren din cadrul comunităţii.
Voluntarii care sunt persoane care nu primesc salarii pentru ceea ce fac şi care asistă stafful
unei organizaţii (fac munca executivă sau consiliază staff-ul/directorul executiv).
Abilitatea de a formula viziuni, strategii şi politici este în general slabă. Deşi sunt şi câteva
exemple pozitive, cadrul – efectele instabilităţii economice şi procesul dinamic de transformare a
societăţii – este nefavorabil strategiilor pe termen lung. De asemenea, capacitatea de a concentra
resurse care să susţină misiunea este limitată la atenţia acordată mai mult supravieţuirii pe termen
scurt decât schimbărilor pe termen lung (şi acest lucru este accentuat de problema finanţării). Din
contră, capacitatea operaţională este bine dezvoltată.

6
Probleme legate de capacitatea organizatională

Există şi în spaţiul neguvernamental o serie de disparităţi, diferenţe între organizatii

neguvernamentale similare atât în ceea ce priveşte resursele şi capacităţile organizaţionale, cât şi la
nivelul înţelegerii de către membrii organizatiilor a nevoii de a colabora în permanenţă în vederea
realizării scopurilor și obiectivelor stabilite. Viziunea sau scopul unei organizatii neguvernamentale
nu rămâne definită odată pentru totdeauna, ea suferă schimbări, adaptări în funcţie de contextul socio-
cultural în care există organizaţia respectivă. Abilitatea de a formula strategii organizaţionale e
slabă şi deci acestea trebuie adaptate în permanenţă. Lipsa unor astfel de strategii nu e doar vina
ONG-lor ci şi a instabilităţii socio-economice, datorită proceselor dinamice care fac imposibilă
crearea unor strategii pe termen lung.

Capacitatea de a implica mai mult beneficiarii

O altă problemă implică comunicarea cu beneficiarii şi faptul că nu prea există multe

organizatii neguvernamentale care să consulte viitorul grup de beneficiari înainte de crearea
programelor. Implicarea beneficiarilor în servirea nevoilor, planificarea şi furnizarea serviciilor
câștigă teren, însă nu este practicată foarte mult. Sunt câteva exemple excelente de bună practică, ce
ar trebui să fie larg mediatizate în avantajul sectorului. Dintre acestea amintim serviciile oferite de
ONG persoanelor cu probleme de sănătate mintală, bătrânilor sau copiilor care sunt incluşi în
designul furnizării de servicii.
Generalizând, există totuşi o tendinţă de a percepe beneficiarii ca “aceia care primesc” mai
degrabă decât ca “participanţi activi”. Această atitudine îşi are cauza în:
1. modul în care sunt identificate nevoile grupului ţintă (Cine? Cum? face identificarea datelor
subiective şi obiective); de cele mai multe ori, grupul ţintă nu e consultat în definirea nevoilor
(un exemplu îl constituie o asociaţie pentru dezvoltarea comunitară în zonele rurale sărace;
aceasta a investit într-un proces îndelungat pentru a pune comunitatea în situaţia de a-şi
identifica ea însăşi problemele şi de a le exprima cu propriile ei cuvinte. Apoi, cei care au oferit
această posibilitate au sprijinit consultanţa şi negocierile prin care comunitatea locală a ajuns la
un consens în ce priveşte nevoile prioritare şi felul în care se poate răspunde acestora).
Asemenea exemple de bună practică se pot realiza prin instruirea ONG în tehnicile specifice,
pentru a putea determina şi monitoriza schimbările nevoilor comunitare.

6
2. o atenţie mare ar trebui acordată procesului de dezvoltare comunitară – aici elaborarea unor
programe de către ONG-ri ar trebui să implice un efort susţinut pentru depistarea nevoilor;
3. stabilirea nevoilor trebuie să fie rezultatul negocierii şi a consensului între cei care proiectează o
activitate şi cei care beneficiază de ea;
4. existenţa percepţiei în rândul activiştilor ONG conform căreia ei sunt experţi în aria lor de
activitate

În relaţia ONG - beneficiar se impune o rediscutare a rolului pe care îl are acesta din urmă,
din punctul de vedere al consultării înainte, pe parcurs şi la finalul activităţii programului. Pe lângă
cauzele subiective (autosuficienta membrilor) sunt şi cauze obiective, care îngreunează relaţia cu
beneficiarul; dimensiunea culturală a unei comunităţi, cea lingvistică și tehnică. În general
comunităţile închise, izolate devin precaute, suspicioase când cineva le diversifică aria de activităţi
zilnice. În abordarea unor comunităţi e nevoie de timp şi profesionalism în a genera schimbare.
Multe ONG-ri au afirmat că este o adevărată provocare să lucrezi cu comunităţile din cauza
moştenirilor din trecut. Oamenii au tendinţa să fie extrem de suspicioşi şi nu vor să se implice în
alte activităţi decât cele de rutină. Acest lucru este valabil mai ales pentru comunităţile rurale.
Îmbunătăţirea comunicării şi interacţiunii cu beneficiarii a fost considerată o prioritate
pentru ONG, prin:
 Conştientizarea efectelor pozitive pe care le poate avea implicarea beneficiarilor prin
diseminarea bunelor practici existente;
 Folosirea unor intermediari familiari oamenilor (liderii comunităţii sau semenii lor) pentru a
comunica cu grupul-ţintă;
 Creşterea capacităţii de a-şi identifica nevoile şi de a participa activ;
 Creşterea încrederii beneficiarilor în forţele proprii şi stimularea dorinţei de a participa în
activitatea ONG, prin introducerea unor sisteme accesibile pentru a identifica şi pentru a lua în
considerare feed-back-ul beneficiarilor în ceea ce priveşte serviciile şi activităţile ONG, de
pildă.

Practicile de muncă si parteneriate în ONG-ri

Capacitatea ONG-lor de a planifica, de a evalua, de a strânge laolaltă o echipă, de a dezvolta

capacitatea de a conduce, de a comunica în plan intern, de a pune bazele unor structuri executive şi

7
de a-şi conduce instituţiile variază foarte mult. ONG-le care au fost conduse de la începutul sau
jumătatea anilor ‘90 de oameni care au beneficiat de pregătire şi sprijin extern sunt mult mai
dezvoltate în aceste privinţe. Aceste ONG-ri au reuşit, într-o anumită măsură, să facă cunoscută
buna practică, mai ales înfiinţând filiale şi asistând dezvoltarea altor ONG. Totuşi, abilităţile şi
experienţele sectorului ar putea fi mult mai bine folosite. În acest sens, există o serie de exemple de
bună practică în muncă:
 Planificarea şi managementul proiectelor – unele ONG au un grad înalt de expertiză faţă de
alte sectoare în ceea ce priveşte planificarea proiectelor: stabilirea obiectivelor, identificarea
corectă a grupurilor-ţintă, organizarea activităţilor, fixarea termenelor-limită şi identificarea
resurselor şi nevoilor;
 De multe ori, structurile de luare a deciziilor laterale şi sistemele de lucru informale au fost
foarte apreciate de către ONG în contrast cu experienţele caracteristice totalitarismului şi au
fost comparate structurile ierarhice din sectorul de afaceri şi din cel administrativ;
 Uneori, ONG încurajează creativitatea şi iniţiativele personalului, fapt apreciat ca o
schimbare binevenită a practicii tradiţionale de management;
 Unele ONG acordă multă atenţie procesului de dezvoltare organizaţională, ceea ce le
permite să răspundă corespunzător nevoilor în schimbare;
 Dezvoltraea de parteneriate intra si inter sectoriale.

În mare, s-a considerat că dezvoltarea practicilor de lucru ar putea fi avantajoasă pentru sector
în următoarele şapte aspecte:
 Îmbunătăţirea artei conducerii în ONG în privinţa practicilor democratice şi dezvoltării
strategice;
 Creşterea dezvoltării organizaţionale etice şi bazate pe valori;
 Asigurarea unui nivel de bază de practici manageriale eficiente pentru ONG – la ora actuală
este o diferenţă mare între “profesionişti” şi “restul”;
 Introducerea unui sistem de responsabilitate financiară mai strict – deşi există indicii că
managementul financiar al ONG funcţionează mult mai bine, acestea trebuie să înţeleagă şi
să aplice mai mult sisteme de evidenţă contabilă, audit şi management financiar solide, pe
care să te poţi baza;

7
  Sporirea transparenţei şi eficienţei sistemelor de comunicare interne şi externe – mai ales
capacitatea şi motivaţia de diseminare a informaţiei;
 Dezvoltarea gândirii şi acţionării strategice, nu numai a unor idei scrise;
 Dezvoltarea unor sisteme de monitorizare şi evaluare care să urmărească impactul,
incluzând îmbunătăţirea capacităţii organizaţiilor de a folosi informaţiile evaluărilor pentru
management, planificare şi dezvoltare.
 preocuparea pentru resurse umane în ONG– majoritatea organizaţiilor recunosc importanţa
resurselor umane însa pun insuficient accentul pe o strategie de atragere a personalului
competent sau pe o strategie de îmbunătăţire a abilităţilor personalului deja existent; suferă
de pe urma incapacităţii de a păstra personalul perfomant din sector, care se orientează spre
sectorul de afaceri care oferă beneficii materiale şi profesionale mai mari.

Resurse umane

Majoritatea ONG-lor au recunoscut importanţa eficienţei resurselor umane în dezvoltarea

sectorului însă foarte puţine aveau o strategie bine determinată de atragere a personalului competent
sau de îmbunătăţire a abilităţilor personalului deja existent. Multe ONG-ri au avut de suferit de pe
urma incapacităţii de a păstra personalul performant care părăsea sectorul nonprofit pentru a intra în
sectorul de afaceri, care oferă salarii mai bune şi oportunităţi mai mari de dezvoltare personală. În
general, ONG-le au fost atractive ca locuri de muncă până în 1997, când fluxul resurselor pentru
sector s-a diminuat în mod dramatic şi oportunităţile de a lua contact cu practicile internaţionale s-
au redus şi ele. Apariţia şi dezvoltarea unor oportunităţi atractive în sectorul privat au eclipsat
avantajele din sectorul nonprofit.
Un alt obstacol în calea atragerii şi păstrării personalului este dificultatea de a obţine bani
pentru costurile de fond. Sunt puţini finanţatori care acoperă costurile de personal, fapt care
determină implicarea directă a managerilor ONG-lor în activităţi, în loc să se ocupe de planificarea
şi dezvoltarea organizaţională.
Multe persoane au considerat că personalului din ONG-ri îi lipseşte profesionalismul. Însă
profesionalismul se pare că era echivalat cu abilităţile manageriale, cum ar fi buna comunicare şi
abilitatea oratorică. Rar s-a pus accentul pe alte abilităţi care sunt caracteristice şi vitale pentru
sector – practicile etice, valori clare la baza activităţii, un sistem de conducere care să atragă
implicarea, depăşirea problemelor culturale ş.a.m.d.

7
 În general, s-a considerat că păstrarea şi dezvoltarea personalului au la bază:
 Dezvoltarea profesională a celor care lucrează în ONG în domenii de specialitate, nu doar în
management general;
 Dezvoltarea abilităţilor de bază pentru un număr mai mare de oameni care lucrează în ONG la
nivel regional;
 Creşterea motivaţiilor de a lucra în sector: salarii adecvate, oportunităţi de dezvoltare
profesională şi personală;
 Îmbunătăţirea imaginii sectorului ONG ca piaţă de muncă prin îmbunătăţirea imaginii sale în
ansamblu.

Totuși voluntarii au constituit o resursă importantă, deşi au fost puţine cazuri de folosire
eficientă a acestora.
Menţinerea şi dezvoltarea personalului trebuie să respecte atât dimensiunea
instrumentală/materială (pentru persoanele salariate – creşterea recompenselor) cât şi o dimensiune
motivaţională, recunoaşterea muncii şi a contributiei lor. Există o altă categorie de factori care
favorizează profesionalizarea personalului din ONG-ri și anume aspectele legate de îmbunătăţirea
imaginii sectorului şi dezvoltarea calităţilor de bază şi în domenii non-manageriale, cum a fi, etica
profesională şi transparenţa.

Planificarea strategica în ONG-le mici

În contextul actual, ONG-le trebuie să răspundă la două provocări majore: scăderea

finaţărilor pentru sectorul asociativ şi exigentele crescute vis-à-vis de activitatea şi serviciile oferite.
În acest context profesionalizarea membrilor trebuie să reprezinte una din activităţile strategice în
cadrul sectorului neguvernamental. Însă, pentru a încadra acest obiectiv în activităţile curente ale
ONG-lor, el trebuie să facă parte din planul strategic al acestora. Activitatea de elaborare a unei
strategii pe termen mediu, planificarea activităţilor şi obiectivelor viitoare determină o orientare mai
bună în contextul social mai larg. De asemenea, planul strategic va conduce la o mai bună
concentrare a ONG-lor pe ceea ce este important pentru ele.
Problema majoră în România pentru cel de-al treilea sector este că nu există strategii. Atunci
când apar problemele, acestea se rezolvă pe loc, fără o perspectivă strategică. Există câteva poziţii
cheie pentru o organizatie neguvernamentală care trebuie să se implice în elaborarea strategiilor:

7
  boardul ONG-lui;
 beneficiarii;
 facilitatorul - persoana care are abilităţi în domeniul planificării strategice;
administrează procesul de elaborare a strategiei;
 echipa care elaborează strategia e alcătuită din indivizi care în viitor vor avea
legătură cu activitatea ONG-lui.

Primul pas care trebuie parcurs în procesul de planificare strategică este cel legat de
revizuirea misiunilor. Orice organizatie neguvernamentală are o misiune bine definită, fiind necesar
ca aceasta misiune iniţială să fie periodic revizuită, iar dacă este cazul să fie schimbată. Misiunea
este motivul care justifică din punct de vedere economic, social activitatea respectivului ONG.
Acest proces de revizuire a misiunii ar trebui să clarifice pentru organizatia neguvernamentala care
sunt pericolele și oportunităţile pe o perioadă de câţiva ani.
În aceasta etapa se răspunde la următoarele întrebări:
1. cine suntem noi ca ONG?
2. ce ne distinge, ce ne apropie de alţii?
3. care sunt condiţiile socio-politice în care existăm ca ONG?
4. căror nevoi şi căror grupuri ne adresăm?
5. contextul socio-politic şi nevoile la care încercăm să răspundem justifică existenţa
socială a ONG?
6. cum am identificat existenţa unor probleme în spaţiul social şi cum ne propunem să le
rezolvăm?
7. care sunt valorile şi cultura ONG?
8. care sunt aspectele care ne fac unici?
Obiectivele propuse în misiune sunt destul de generale, astfel încât ONG să nu fie obligată
să şi le schimbe anual. Având redefinită clar misiunea, ONG-le pot să demareze, ulterior procesul
stabilirii planului strategic. Când spunem plan strategic spunem activităţi viitoare. Însă dacă ne
propunem o strategie pe viitorii 5 ani, trebuie să privim şi înapoi la ultimii 3-5 ani. Analiza
activtăţilor trecute ne arată care au fost metodele de lucru eficiente şi care au fost activităţile de
succes.
În procesul de elaborare a strategiei, pe lângă paşii strict tehnici, există un moment “creativ”,
în care se implică echipa de planificare. Acest moment este dat de analiza SWOT. Participanţii la

7
SWOT trebuie să analizeze atât cadrul organizaţional cât şi condiţiile externe. După elaborarea
SWOT, rezultă o serie de itemi (afirmaţii) care vor fi discutate în cadrul ONG; aceşti itemi vor fi la
rândul lor calificaţi individual. Aici intervine facilitatorul. În urma realizării SWOT grupul care
elaborează strategia trebuie să vadă dacă obiectivele pe care şi le propune sunt în concordanţă cu
misiunea anterior stabilită. Dacă nu există corelaţie se schimbă misiunea sau obiectivele.
Obiectivele pe termen lung sau mediu trebuie să fie clare, astfel încât să existe mai multe
categorii. Planul strategic îşi propune în esenţă să demonstreze performanţa şi adaptarea la
schimbările de mediu extern în general.
Faza ultimă a planificării strategice reprezintă adoptarea de către board – Consiliul de
Administraţie – a planului strategic, plan care de fapt se încadrează, alături de alte măsuri, în
procesul de dezvoltare organizaţională.

Unitatea 2 - Acţiuni colective în cadrul ONG: voluntariat, lobby şi advocacy, campanii publice

Concepte cheie:
 voluntariat, lobby, advocacy.

Istoricul voluntariatului

De-a lungul istoriei întâlnim o serie de activităţi care pot fi clasificate ca aparţinând
incredibilului spaţiu al voluntarilor. Peste tot în lume oamenii s-au oferit în a-i ajuta pe semenii lor.
Motivaţia, contextul, activităţile, obiectivele care-l conduc pe voluntar în implicarea socială sunt
diferite de la caz la caz, dar ceea ce e evident e că participarea voluntarilor la diverse activităţi, are
un rol important.
Odată cu apariţia unei comunităţi umane, a apărut şi s-a manifestat şi acel spirit altruist care
există în fiecare şi care ne îndeamnă să ne ajutăm semenii, fără a aştepta nimic în schimb. Originile
muncii de voluntariat se găsesc în special în religie, aceasta a fost principala sursă de motivaţie
individuală şi interioară a voluntarului. Una din îndatoririle religioase şi morale ale cetăţeanului este
aceea de a-şi ajuta semenii, tradiţia religioasă a voluntariatului a existat în toate ţările. În ţările cu o

7
religie predominant catolică, rolul bisericii în organizarea voluntariatului a fost pronunţat (exemplu
Irlanda şi Franţa).
Termenul de voluntariat a fost folosit pentru prima dată în secolul al XVII-lea în domeniul
militar. Pesoanele care erau înrolate în serviciul militar de urgenţă se numeau voluntari deoarece
acestea nu erau recompensate sau plătite pentru serviciile lor. Voluntariatul a existat în Europa de
secole, multe ţări au evidenţiat o lungă tradiţie în munca de voluntariat (de exemplu în Danemarca,
familia, organizaţiile de voluntariat, biserica şi statul şi-au împărţit responsabilităţile pentru a
asigura un stat al bunăstării, iar Irlanda a dobândit o puternică tradiţie a activităţii de voluntariat,
tocmai prin faptul că cetăţenii au acceptat să-şi ajute semenii prin dezvoltarea unor organizaţii care
aveau ca scop principal promovarea bunăstării comunităţii prin implicarea voluntarilor în viaţa
socială).
În Germania şi Danemarca datoria de a-i ajuta pe cei săraci a revenit Bisericii, până în
momentul în care a avut loc Reformaţiunea (secolul al XVI-lea), de atunci responsabilităţile au fost
împărţite cu autorităţile locale, începând totodată să se dezvolte şi ONG-urile.
În Marea Britanie activitatea de voluntariat a început să se dezvolte odată cu secolul al XVI-
lea. Slovacia a raportat o dezvoltare a organizaţiilor de voluntariat în secolul al XVII-lea şi a avut
loc o creştere rapidă a numărului de organizaţii voluntare în cea de-a doua parte a secolului al XIX-
lea şi începutul secolului XX.
În multe state ale Europei, în secolul al XIX-lea s-a înregistrat o creştere considerabilă a
implicării voluntarilor în comunitate şi a dezvoltării rapide a sistemului de tip voluntariat. Au luat
fiinţă tot mai multe centre de voluntariat, ca răspuns la schimbările sociale şi la suferinţele
oamenilor. S-au promulgat o serie de legi referitoare la activitatea de voluntariat, la drepturile şi
responsabilităţile voluntarilor.”25
În anul 1920 a fost organizată prima tabără de voluntariat în Esnes, sat de lângă localitatea
franceză Verdun (regiune devenită celebră datorită masacrului petrecut în al II-lea Război Mondial),
voluntarii au ajutat la reconstrucţia infrastructurii acestui sat.”26
Primele organizaţii internaţionale de voluntary au fost Peace Corps şi Voluntary Services
Overseas. Aceste organizaţii internaţionale au pregătit membrii organizaţiilor naţionale în legătură
cu o serie de probleme legate de managementul organizaţional, oferindu-le consultanţă şi sfaturi.
Beneficiind de ajutorul lor centrele de voluntariat au încep să progreseze.
25
Kathrine Gaskin , Justin Davis Smith – A new civic Europe, A Study of the Extent and Role of Volunteering, 1995,
London The Volunteer Centre UK, Energize.Inc. p. 25-28
26
Idem, p. 29-31

7
 Peace Corps a început să funcţioneze ca şi organizaţie din anul 1960, când senatorul John F.
Kennedy le-a propus studenţilor de la Universitatea Michigan să fie utili patriei prestând servicii de
voluntariat. Le-a propus să militeze pentru pace la nivel mondial. Acest lucru îl puteau realiza
deplasându-se în ţările în curs de dezvoltare care aveau nevoie de munca voluntarilor. Studenţii
trebuiau să meargă în aceste ţări şi să locuiască aici pentru o perioadă pentru a-i ajuta pe oameni
prin activităţile lor.
Din acel an aproape 182.000 de voluntari ai Peace Corps au fost invitaţi în peste 138 de state
ale lumii pentru a le ajuta să rezolve diverse probleme cum ar fi cele legate de mediu, educaţie
sanitară, şi dezvoltarea sistemului de informaţii.
În zilele noastre organizaţia joacă un rol vital în dezvoltarea voluntariatului la nivel mondial.
Ei se deplasează în ţările care le solicită ajutorul, învăţându-i pe oameni cum pot să-şi
îmbunătăţească viaţa lor şi a copiilor lor şi de asemenea să dezvolte comunitatea în care locuiesc.
Cele trei direcţii pe care le urmăreşte Peace Corps sunt următoarele:
 voluntarii au datoria să-i instruiască pe locuitorii ţărilor unde se deplasează să
devină la rândul lor voluntari pentru a-şi rezolva singuri problemele după plecarea
membrilor Peace Corps;
 promovarea valorilor americane pe înţelesul tuturor cetăţenilor ţărilor pe care le
ajută;
 promovarea valorilor altor culturi pe înţelesul tuturor americanilor.
În momentul de faţă Peace Corps s-a dezvoltat foarte mult fiind cea mai mare plasatoare de
voluntari în toată lumea.

Definitii ale voluntariatului

Element definitoriu in cadrul unei organizatii si chiar o conditie sine qua non a acesteia,
voluntariatul a depasit de mult timp „rangul” de simplu „concept” devenind o adevarata valoare
mondiala. Date fiind numeroasele contexte in care se manifesta, o definitie universala nu se poate
furniza, oricate tentative ar exista. Este evident ca toate definitiile devin „concurente” intr-un
anumit punct, care reda esenta termenului dar ele se diferentiaza in functie de specificitate,
circumstate, context istoric, geografic, viziunile, perceptiile, subiectivitatea sau experienta celui care
a formulat-o.

7
 Exista definitii care percep voluntariatul dintr-un punct de vedere idealist: „Voluntariatul
reprezinta un element esential al tuturor societatilor. Voluntariatul transforma in actiune declaratia
Natiunilor Unite”27 sau cea conform Declaratiei Universale cu privire la voluntariat: „este o
componentă de bază a modului de manifestare a societăţii civile. El transpune în practică cele mai
nobile aspiraţii ale omenirii – dorinţa (nevoia) de pace, libertate, şanse egale, siguranţă şi dreptate
pentru toţi oamenii”28.
Acestea sunt definitii care surprind de fapt „esenta nevazuta”, imperceptibila a ceea ce
presupune cu adevarat voluntariatul: flexibilitate, manifestarea libera a aspiratiilor, dorintelor,
sentimentelor. In plus, aceste definitii pot fi considerate „stimulente” eficiente in atragerea de
voluntari din randul publicului larg intrucat apeleaza la latura emotionala a oamenilor: „Activitatea
desfasurata din proprie initiativa de catre o persoana fizica prin care aceasta isi ofera timpul,
talentul, energia, cunostintele si abilitatile in folosul comunitatii”29.
Definitiile „clasice” surprind aspectele strict formale ale conceptului, aspecte vizibile si mai
usor perceptibile. Din acest punct de vedere exista mai multe perspective care trebuie amintite:
Perspectiva „legala” se contureaza in interiorul unui cadru legislativ specific si furnizeaza
definitii cu un caracter general, obiectiv, concis, clar, intr-un stil administrativ rigid. Astfel, legea
voluntariatului in Romania, 195/2001 consacra urmatoarea definitie a voluntariatului: „voluntariatul
este activitatea de interes public desfăşurată de persoane fizice, denumite voluntari, în cadrul unor
raporturi juridice, altele decât raportul juridic de muncă şi raportul juridic civil de prestare a unei
activităţi remunerate”. Consiliul National al voluntariatului a adoptat in iunie 2002 aproximativ
aceeasi formulare, dar intr-o forma mai concisa si mai familiara: „Voluntariatul este activitatea
desfasurata din proprie initiativa, de orice persoana fizica, in folosul altora, fara a primi o
contraprestatie materiala” .
Perspectiva „avizata” este rezultatul unor cercetari si constatari ale unor autori care s-au
ocupat cu studiul organizatiilor neguvernamentale si au incercat o conturare cat mai complexa a
acestora. Unul dintre ei este J. Stevens Ott, a carui definitie se axeaza pe trei „principii” ale
voluntariatului: caracterul benevol, caracterul benefic (folosul comunitatii) si caracterul
dezinteresat: „un set de activitati si actiuni percepute ca fiind benefice de catre cei implicati sau de
societate per ansamblu, efectuate din proprie initiativa de indivizi, grupuri sau organizatii, care nu

27
http://job-studenti.ro/article.php?story=voluntariat
28
http://www.voluntim.org/Doc/declaratia%20universala.doc
29
http://www.centruldevoluntariat.ro/informatii.htm

7
sunt constransi de motive de ordin biologic, social, politic, economic, financiar.” 30 Autorul concepe
voluntariatul ca o dimensiune a filantropiei, furnizand definitia contemporana a acesteia: „valori,
organizatii si practici inglobate in actiunile de voluntariat cu scopul de a satisface o nevoie sociala”
sau, cu alte cuvinte, „productia/furnizarea privata” a „bunurilor/serviciilor publice” 31. De asemenea,
Ott ii sustine pe Cnaan, Handy si Wadsworth care sustin ca „voluntariat” si „voluntar” sunt
concepte extrem de „bogate” in sensuri si acceptiuni care variaza in functie de patru parametri:
natura activitatii de voluntariat, natura recompensei, circumstantele (contextul) in care se desfasoara
activitatile de voluntariat si beneficiarii voluntariatului. La acestea Ott mai adauga:
 aspectele organizationale - originea, istoria, rolul, cultura organizationala a ONG-ului;
 motivarea indivizilor – motivele pentru care devin voluntari;
 persoanele implicate – „titularii” activitatilor (voluntarii) si beneficiarii.

Helmut K. Anheier abordeaza definirea conceptului din mai multe perspective conferind
termenului nuante diferite in functie de obiectivele acestuia. Cea mai comuna forma de munca
neplatita, in sensul sau cel mai general, voluntariatul implica „dedicarea unui anumit timp cu scopul
de a servi comunitatii fara o contraprestatie materiala” 32. Aceasta definitie, utilizata in S.U.A. a fost
reluata sub o forma diferita in primele studii comparative europene cu privire la voluntariat:
„dedicarea timpului de buna voie si fara contraprestatie materiala unei organizatii cu scopul de a
sprijini comunitatea sau o cauza anume.” 33 Anheier, ne ofera inca o definitie pe care insa o dezvolta,
tinind sa evidentieze nuantele pe care componentele acesteia le pot primi: „desfasurarea unor
activitati fara contraprestatie materiala sau obligatii legale efectuate de indivizi in afara activitatilor
voluntare din interiorul propriilor gospodarii”.
Tracker si Manover au conceptii oarecum similare, conceptii care introduc ideea de „profit
involuntar” in sensul in care voluntariatul reprezinta „impulsul de a se orienta spre satisfacerea
nevoilor celorlalti fara a se gândi la recompense financiare” (Manover), respectiv, „orice actiune
întreprinsa de o persoana fara a se gândi la recompense financiare” (Tracker) 34. Sintagma „fara a se
gandi la recompense financiare” se refera la faptul ca un anumit individ, care devine voluntar, nu o

30
J. Steven Ott, Understanding Nonprofit Organizations, pag. 309
31
idem
32
H. K. Anheier, Nonprofit Organizations. Theory, management, policy pag. 219
33
Gaskin and Smith 1997:27
34
http://www.voluntariat.ro/Despre_voluntariat/despre_voluntariat.php

7
face pantru a obtine profit insa, nu este exclus, sa aiba parte si de o oarecare satisfactie financiara in
urma desfasurarii activitatilor sale de voluntariat.
Punctele comune cu privire la definirea conceptului de voluntariat sunt foarte clare si se refera
la:
 Caracterul benevol, necoercitiv
 Caracterul benefic al activitatii
 Caracterul dezinteresat ( din punct de vedere economic, financiar)
 Caracterul flexibil

De toate aceste „beneficii” se bucura „voluntarul”, un individ care „in spiritul solidaritatii
civice, doreste sa se implice in activitati de voluntariat organizate de persoane juridice de drept
public si de persoane juridice de drept privat fara scop partimonial” 35. Faptul ca voluntari exista
inca de cand a aparut societatea umana se stie prea bine. Altruismul si spiritul filantropic s-au
manifestat „la inceputuri” prin activitati desfasurate „pe cont propriu”, intr-un cadru „primitiv”,
informal. Caracterul formal s-a definit odata cu aparitia ONG-urilor, care prin insasi structura lor au
instituit o structura formala,ordonata, guvernata de principii si reguli proprii. Aceasta diferentiere
evidentiaza dihotomia: voluntar formal/ informal, dihotomie determinta de o evolutie istorica mai
mult decat fireasca.

Mișcarea de voluntariat în România

În ţara noastră primele activităţi de voluntariat au apărut în anul 1990. Din acest an
organizaţiile neguvernamentale încep să implice voluntari în comunităţile locale. Tot din acest an
organizaţii internaţionale încep să-şi plaseze voluntari în ţara noastră. După 1990 apar şi primii
finantatori care oferă fonduri organizaţiilor româneşti, cele mai importante fiind Fundaţia Pentru o
Societate Deschisă, care pe parcursul anilor şi-a înfiinţat sedii şi în ţara noastră, Fundaţia Principesa
Margareta, şi Uniunea Europeană prin fondurile Phare. Necesitatea sprijinirii voluntariatului a fost
recunoscuta şi de UE prin urmare au fost oferite fonduri Phare. Cu ajutorul acestor fonduri s-au
înfiinţat multe organizaţii neguvernamentale în ţara noastră.

35
http://www.bethany.ro/index.php?tip=Voluntari&item=General

8
 În aprilie 2001 Parlamentul adopta legea voluntariatului (publicată în – M.O.
206/26.04.2001 completată şi modificată prin Ordonanţa nr. 58/22.08.2002) şi tot acest an este
declarat de către Naţiunile Unite – „Anul Internaţional al Voluntariatului”. Tot în acest an apare
primul centru de voluntariat independent, prin schimbarea misiunii din Asociaţia Umanitară Pro
Vobis în Centru de Voluntariat Pro Vobis.
Această lege reglementează şi promovează participarea cetăţenilor români la acţiunile de
voluntariat organizate de persoane juridice de drept public şi drept privat, fără scop lucrativ şi are la
bază următoarele principii:
1. participarea individului ca voluntar, pornind de la consimţământul liber exprimat;
2. implicarea activă a voluntarului în viaţa comunităţii;
3. recrutarea voluntarilor se va face pe baza egalităţii şanselor şi fără nici o discriminare;
4. desfăşurarea activităţii de voluntariat exclude orice contraprestaţie din partea
beneficiarului.
Legea prevede ca activităţile voluntare să se desfăşoare în baza unui contract. Acest contract
este interzis să se încheie dacă el are ca scop evitarea încheierii unor contracte de munca sau a unor
contracte de prestare de servicii. În sensul cadrului legal din România, voluntariatul este activitatea
de interes public pe care o desfăşoară persoana fizică în cadrul unor raporturi juridice altele decât
raporturile juridice de muncă sau prestarea unei activităţi remunerate. Legea stabileşte domeniile în
care pot fi prestate activităţi de voluntariat: asistenţa socială, medico-sanitar, drepturile omului,
social şi comunitar.
Voluntarii care activează în cadrul unei organizaţii neguvernamentale, se bucură de o serie
de drepturi, însă au şi o serie de responsabilităţi pe care trebuie să le respecte.
Astfel drepturile voluntarilor în raport cu organizaţia în care activează, sunt urmatoarele:
 dreptul de a fi voluntar indiferent de rasă, religie, sex, naţionalitate, dizabilităţi, stare civilă,
orientare sexuală, vârstă, caracteristici genetice, limbă, opinii politice, proprietate, etc;
 dreptul de a-i fi respectată integritatea fizică şi mentală;
 dreptul la confidenţialitate şi protectia datelor personale;
 dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi propriei religii;
 dreptul de a fi intervievat şi selectat în mod corespunzator şi echitabil
 dreptul de a fi informat corect şi precis în legătură cu organizaţia, politica, oamenii şi
programele organizaţiei;
 dreptul de a participa la activităţi, de a fi inclus pe lista întâlnirilor, de a primi funcţii sociale;

8
  dreptul de a primi instruire de calitate;36

Drepturile organizaţiei în relaţia cu voluntarii sunt următoarele:

 dreptul de a angaja şi renunţa la angajamente voluntare;
 de a cere respect şi confidenţialitate faţă de clienţi;
 dreptul de a cere voluntarului să-şi îndelplinească sarcinile eficient şi cu onestitate;
 dreptul de a cere voluntarului să accepte îndrumare şi supervizare din partea persoanei
însărcinate cu coordonarea voluntarilor;
 dreptul de a cere voluntarului respectarea confidenţialităţii;37

Responsabilităţile voluntarilor faţă de organizaţie sunt următoarele:

 de a considera voluntariatul ca un angajament serios;
 de a comunica aptitudinile şi posibilităţile reale de care dispune;
 de a oferi informaţii în legătură cu programul disponibil, cum poate fi contactat;
 de a respecta confidenţialitatea;
 de a respecta regulile după care funcţionează organizaţia
 de a fi loial organizaţiei în care acţionează;
 de a oferi informaţii semnificative în legătură cu starea medicală şi fizică
 de a reprezenta interesele organizaţiei şi nu pe cele personale; 38

Responsabiliăţile organizaţiei faţă de voluntari:

 să ofere oportunităţi egale şi evaluări competente persoanelor interesate să se implice în
munca de voluntariat;
 să încredinţeze voluntarilor sarcini care să respecte pregătirea şi experienţa lor, atât cea
personală cât şi profesională precum şi interesele lor personale;
 să ofere voluntarilor o descriere corespunzătoare sarcinilor, responsabilităţilor şi rolului în
cadrul organizaţiei, să-i orienteze în mod corespunzător;

36
Simona Stupar-Drepturile si responsabilitatile voluntarilor – Seria vreau sa fi voluntar , Proiect finantat prin Phare , Pro
Vobis , Centru national de voluntariat, 2003 p.6-8
37
idem
38
idem

8
  să indice cu claritate voluntarilor care este programul lor şi care sunt relaţiile cu angajaţii
organizaţiei;
 să ofere voluntarilor pregătirea corespunzătoare pentru sarcina atribuită;
 să ofere instruire continuă care permite voluntarilor o informare de actualitate sau să preia
responsabilităţi mai mari;
 să ofere voluntarilor şansa de a fi promovaţi sau transferaţi în proiecte noi sau alte activităţi
care să le permită acumularea unei experienţe variate;
 să trateze voluntarii ca membrii cu drepturi depline ai organizaţiei, să-i considere mai
degraba colegi decât ajutor neplătit;39

De mule ori se poate întâmpla să se producă încălcări ale acestor drepturi şi responsabilităţi,
atât din partea voluntarilor, cât şi din partea organizaţiei, pentru astfel de situaţii organizaţia poate
să fie pregatită cu o serie de reglementări prin care să se poată îndrepta siuaţia. Este foarte important
că voluntarii să-şi cunoască drepturile şi responsabilităţile, tocmai pentru a ştii ce au de facut, care
le sunt limitările, la ce se pot aştepta din partea organizaţiei în care activează, ce pot cere
organizaţiei etc.
În cazul în care una din părţi doreşte întreruperea contractului, acest lucru este posibil, însă
trebuie depus un preaviz de 15 zile fără a menţiona motivele. În România principalii actori în
domeniul voluntariatului sunt centrele de voluntariat şi organizaţiile care implică voluntari. Foarte
multe organizaţii lucrează cu voluntari chiar dacă nu funcţionează ca şi centre de voluntariat.
„Deşi în Bucureşti se află peste o cincime din numărul total al organizaţiilor
neguvernamentale, în unele judeţe din Transilvania (Harghita, Cluj) valoarea indicatorului densitate
organizaţională este mai ridicată cât cea înregistrată în capitală.”40
Reţeaua centrelor de voluntariat a fost înfiinţată deoarece aceste centre nu erau sprijinite
foarte mult de stat şi aveau nevoie să se ajute reciproc. Astfel ele pot să colaboreze mult mai uşor
prin înfiinţarea acestei baze de date. Cu timpul ele s-au extins şi au început să înfiinţeze alte centre
de voluntariat, să ofere ajutor specializat celor aflate în curs de dezvoltare, organizează diverse
cursuri de specializare profesională pentru managerii centrelor. Aceste centre beneficiază de altfel
de ajutor şi din partea organizaţiilor internaţionale, cum ar fi USAID şi Uniunea Europeană prin

Simona Stupar-Drepturile şi responsabilitatile voluntarilor – Seria vreau să fi voluntar , Proiect finantat prin Phare , Pro
39

Vobis , Centru national de voluntariat, 2003 p.12-14

40
„ Cadrul Legal al Fundaţiilor şi Asociaţilor din România”, pg. 2, Editată de către Fundaţia pentru Dezvoltarea
Societăţii Civile, Bucureşti, 1998

8
programul Phare. Centrele de voluntariat oferă diverse informaţii şi resurse pentru comunităţile
unde îşi desfăşoară activitatea. Problemele unei comunităţi sunt mai bine soluţionate de către aceste
centre, deoarece ele reprezintă un sector social idependent, diferit de cel public sau privat.
„Acest sector urmăreşte schimbarea sensului de cetăţenie, înţeleasă ca şi o angajare activă şi
responsabilă pentru schimbarea comunităţii şi a societăţii şi ieşirea din starea de dependenţă creată
de implicarea statului în furnizarea tuturor serviciilor sociale.” 41
Organizaţiile care implică voluntari se află de cele mai multe ori în subordinea centrelor
naţionale de voluntariat. Acestea primesc solicitări de la diverse instituţii publice, case de copii sau
alte organizaţii care au nevoie de voluntari. Organizaţiile prezintă ofertele voluntarilor. Tot în
atribuţiile lor intră instruirea voluntarilor, în cadrul acestor reuniuni există un voluntar din cadrul
organizaţiei care este desemnat să le prezinte celor care vor să presteze servicii de voluntariat,
drepturile şi obligaţiile pe care le au, să le explice ceea ce au de făcut, ce reguli trebuie să respecte.
În ţara noastră voluntarii prestează servicii în toate domeniile. Prin acţiunile lor încearcă să
construiască o lume mai bună, să îmbunătăţească viaţa comunităţii, să protejeze mediul
înconjurător, desfăşoară acţiuni îndreptate înspre cultură şi artă, participă la acţiunile de restaurare a
patrimoniului cultural, organizează competiţii sportive, activităţi recreative. Una dintre cele mai
importante activităţi este reprezentată de lupta pentru libertate, drepturi egale şi justiţie imparţială
pentru ei şi pentru membrii comunităţii. Voluntarii isi desfăşoară activităţile în mai multe direcţii,
cum ar fi:
 promovarea acţiunilor de voluntariat, prin diverse metode, fie organizând seminarii pe tema
voluntariatului pentru membrii comunităţii, îşi prezintă proiectele instituţiilor statului,
firmelor private sau apelează la mijloacele mass–media pentru a prezenta diverse informaţii
de interes public;
 fac legătura între oamenii care vor să presteze activităţi voluntare şi diverse instituţii care
solicită voluntari;
 instruiesc voluntarii, se ocupă de diverse probleme ale organizaţiei unde îşi desfăşoară
activitatea, organizează bazele de dată cu voluntarii disponibili;
 detectează problemele comunităţii şi încercă să găsească metode prin care să le combată sau
să le soluţioneze

41
Jura, Cristian, op. cit., p.32.

8
 Conceptul de voluntariat este la fel de dinamic ca şi fenomenul pe care încearcă să-l
definească. Definirea voluntariatului a fost făcută în mod diferit de-a lungul timpului sau în cadrul
unor culturi. În ciuda diferenţelor pot fi identificate trei elemente care caracterizează diferitele
forme de activitate voluntară:
 activitatea voluntară nu urmăreşte recompense financiare / materiale;
 activitate liber consimţită;
 activitate în interesul comunităţii şi al voluntarului.
În ultima perioadă multe ONG-ri se confruntă cu o nouă problemă, aceea a profesionalizării
voluntariatului. Voluntariatul este o măsură şi o sursă de formare a capitalului social, capital social
care contribuie la formarea spiritului comunitar/societal şi care susţine coeziunea socială.
Voluntariatul creează şi dezvoltă reţele sociale.
Actorii internaţionali (agenţiile care promovează voluntariatul) afectează în mare parte
modul în care este perceput voluntariatul la nivelul statelor. Voluntarii trimişi de agenţiile
internaţionale în ţări subdezvoltate sau în zone de criză au impact major asupra nivelului local.
Aceştia, la rândul lor, selectează, pregătesc şi profesionalizează indivizi în domeniul activităţilor
voluntare. Chiar dacă voluntarul nu se aşteaptă să fie recompensat pentru efortul pe care îl depune,
există totuşi speranţa ca munca sa să fie recunoscută într-un fel sau altul într-un viitor apropiat.
Faţă de capitalul social generat de acţiunile voluntare, unele instituţii (Banca Mondială) îl
apreciază ca fiind vital pentru demararea proceselor de eliminare a sărăciei. Studiile au arătat că
există o corelaţie pozitivă între participarea unei organizatii neguvernamentale locale şi nivelul de
sărăcie. Există două abateri de la medie în cazul voluntariatului: includerea bătrânilor şi a tinerilor
în cadrul activităţilor voluntare. Participarea tinerilor în activităţi la nivelul comunităţii este un
indicator bun că se vor implica la o vârstă mai înaintată. Iniţiativele guvernamentale pot juca un rol
importat în atragerea tinerilor în spaţiul social. Experienţa arată că în general tinerii sunt creativi şi
îşi oferă disponibiliatea de a îmbunătăţi viaţa comunităţii în care trăiesc dacă li se oferă această
posibilitate.

Lobby si advocacy

Inainte si dupa dezbaterile din Camera Lorzilor si a Comunelor, membrii Parlamentului

britanic au obiceiul de a se aduna pe culoare, pentru a discuta problemele de actualitate. A intrat
deja in traditie ca cei care doresc sa influenteze deciziile sa frecventeze aceste foaiere (lobbies). De

8
aici provine si sensul actual pe care il are cuvantul lobby. Activitatea este inca noua. Lobby-ul a
aparut la Bruxelles, la sfarsitul anilor 70. Pe vremea aceea, erau foarte putine persoane care
practicau ca meserie lobby-ul. In afara catorva firme de afaceri, existau putine birouri de lobby.
1979, anul primelor alegeri in Parlamentul European, a fost momentul de start pentru activitatea de
lobby din capitala Europei. Tot mai multe companii deveneau interesate de hotararile luate la
Bruxelles, motiv pentru care aveau nevoie de reprezentare acolo. In 1986, cand s-a semnat Actul
Unic European, s-a stabilit ca deciziile din Consiliu sa fie luate prin majoritate calificata.
Parlamentul era tot mai puternic, iar activitatea de lobby, la randul ei, se intensifica. Largirea
Uniunii Europene a jucat un rol esential in ceea ce priveste lobby-ul de la Bruxelles. Nu numai ca s-
au inmultit cei care fac lobby - e vorba de peste 15 000 de lobbisti si 2 600 de grupuri de interese
care au birouri la Bruxelles - dar acum e vorba si de noi traditii si culturi politice. Aceasta fiind
situatia, tot mai multe voci au aparut, cerand cresterea transparentei activitatii de lobby.
Lobby-ul reprezinta promovarea unor interese individuale, de grup sau ale unei organizaţii
prin influenţarea politicilor publice, a instituţiilor guvernamentale sau a legiuitorului. Lobby-ul intră
în atribuţiile experţilor în corporate affairs, public affairs, government relations. Lobby-ştii pot fi
angajaţi ai unei companii sau consultanţi ce lucrează pentru un număr de clienţi: companii,
asociaţii, sindicate, organizaţii sau agenţii guvernamentale.
Paradoxal a face lobby implică întotdeauna advocacy; însă, în advocacy, nu este obligatoriu
să faci lobby. Diferenta cheie între lobby si advocacy este că advocacy presupune comunicarea
directă cu legiuitorul şi opinia publică a unui punct de vedere individual/general/al unei organizaţii
fără a cere neapărat iniţierea unei modificări legislative. Diferenţa dintre cele două concepte este
legată de intenţia grupurilor ţintă: unii sprijină o idee şi alţii doresc să influenţeze într-un anumit
sens o decizie de politică publică sau un decident.
Advocacy-ul poate fi definit ca activitatea de a apăra/sprijini un principiu sau un punct de
vedere (individual/general/al unei organizaţii) în faţa unei instituţii guvernamentale sau a
legiuitorului.
Activitatea de advocacy poate presupune:
• Apărarea unor principii fundamentale: drepturile omului, libertatea de exprimare, libera
competiţie, economia de piaţă.
• Educarea opiniei publice cu privire la o anumită prevedere/iniţiativă legislativă.
• Prezentarea către legiuitor a unui punct de vedere individual/general sau al unei organizaţii.

8
Actiunile colective reprezintă un tip de acţiune socială rezultat din agregarea coordonată a unui
număr nedeterminat de acţiuni individuale. Actiunile colective apar atunci cînd un grup neorganizat
sau latent devine un grup organizat sau semiorganizat. În aceste situaţii, actorii devin conştienţi de
interesul lor comun şi caută să-l promoveze printr-o acţiune coordonată relativ la alte grupuri.

8
 Unitatea 3 - Finanţarea sectorului asociativ, rolul finanţatorilor în susţinerea şi dezvoltarea
ONG-lor, fundraising

Concepte cheie:
 finanţator, fundraising, cerere de finanţare, formular de finanţare, surse de finanţare externă,
surse de finanţare internă.

Finanţarea ONG-lor
Finanţarea este o formã de manifestare a filantropiei pentru susţinerea activitãţii
organizaţiilor nonguvernamentale. În acelaşi timp poate fi considerat un instrument pus la
îndemâna actorilor ca modalitate de a-şi manifesta (ne-) recunoştinta/(dez-)acordul pentru ceea
ce fac sau nu fac organizaţiile, fiind practic un instrument de evaluare a activitãţilor întreprinse
pentru realizarea misiunii şi a nivelului în care organizaţia investeşte pentru a primi acest sprijin.
Sau poate fi un instrument de control extern, o formã tacitã prin care organizaţiile
nonguvernamentale în schimbul sprijinului oferit se angajeazã din punct de vedere etic sã
raspundã nevoilor comunitãţii în mãsura în care cel puţin au declarat prin misiunea organizaţiei.
Mãsura în care un actor oferã suport unei organizaţii poate fi privitã din douã perspective: în
primul rând demonstreazã disponibilitatea de a acorda sprijin şi existenţa unui potenţial
filantropic, iar în al doilea rând constituie un stimulent pentru organizaţii în realizarea
demersurilor de solicitare a resurselor financiare, orientate cãtre alte categorii de actori cu
potenţial de sprijinire a acestora.
În altã ordine de idei, necesitatea resurselor financiare afecteazã comportamentul
sectorului faţã de evoluţia nevoilor şi intereselor grupurilor ţintã raportate la cele ale comunitãţii,
fapt cauzat de schimbãrile de naturã socialã, economicã şi politicã. 42 Din aceste considerente
resursele financiare sunt extrem de importante în consolidarea sectorului pentru ca acestea sã
dispundã de capacitatea necesarã reprezentãrii diferitelor grupuri de interese ale societãţii,
intermedierea relaţiilor dintre cetãţeni şi autoritãţi, suplimenirea bunurile şi serviciile publice,
precum şi pentru a facilita integrarea socialã şi politicã a cetãţenilor.43

42
Dakova, V, et al. O prezentare a sectorului ONG în România: Revigorarea stategiilor donatorilor, 2000, p. 10.
43
Badila, A., et al Organizaţii nonguvernamentale, Ghid Practic, Tmişoara, 2002, p. 9.

8
 Autofinanţarea sectorului nonguvernamental este un concept relativ nou, care se referã la
finanţarea sectorului din prestarea serviciilor sau derularea activitãţilor cu caracter economic.
Termenului defineşte diverse tipuri de venit care nu sunt nici granturi şi nici donaţii, ci cotizaţii de
membru, onorarii obţinute din prestarea serviciilor şi vânzarea de bunuri, venituri obţinute din
închirierea bunurilor şi echipamentelor care temporar nu sunt utilizate de ONG-urile proprietare şi
bunuri nemateriale, cum ar fi: licenţele şi patentele, veniturile obţinute din desfãşurarea activitãţilor
comerciale în parteneriat sau prin asociere cu alte organizaţii publice, private sau intermediare,
veniturile din investiţii, tranzacţiile financiare, dobânzi şi împrumuturi.44 Practicarea efectivã a
autofinanţãrii impune anumite limite şi riscuri cu privire la respectarea regulilor etice şi transparenţa
activitãţilor organizaţiilor. Apariţia autofinanţãrii are drept cauze vulnerabilitatea, instabilitatea şi
crizele sectorului. Mai nou, autofinaţarea este practicatã de ONG-uri pentru a-i creşte independenţa
financiarã. Chiar dacã nu este o modalitate de o obţine resurse considerabile, rãmâne a fi o
oportunitate la care ONG-urile vor apela pentru a-şi spori veniturile, deoarece numãrul efectiv al
celor care recurg la aceastã metodã este relativ mic.
Un alt concept este cel de co-finanţare, fiind mai mult o combinaţie dintre cele douã şi care
actualmente este o condiţie de eligibilitate impusã de finanţatorii externi, adicã proiectul unei
organizaţii poate fi finanţat cu condiţia ca 10% sau 2% din bugetul proiectului sã fie suportat de
însãşi organizaţia. Implementarea proiectului trebuie realizatã prin intermediul resurselor finaciare
obţinute din alte surse decât cele externe. Multe organizaţii fac faţã mai greu la astfel de cerinţe,
totuşi acestea constituie trepte importante pentru a combate dependenţa faţã de o anumitã sursã de
finanţare, plus cã beneficiile finanţãrii din alte surse are rezultatul stabilirii parteneriatelor.

Surse de finanţare

Putem inventaria opt surse de finanţare pentru ONG-le româneşti: donatorii străini,
finanţatorii locali, administraţia centrală, administraţia locală, mediul de afaceri, donaţiile publice,
activităţile economice și cotizatiile de membru.

Donatori străini

44
Ed. Ondrušek, D., et al A Reader for Non-Profit Organisation, Ed. Eterna Press, Bratsilava, 2003, p. 92.

8
 În ceea ce priveşte sursele externe, estimăm că 55% din finanţarea sectorului ONG este
asigurată de donatorii străini. Fondurile străine sunt inegal distribuite; în timp ce anumite domenii
(drepturile omului, protecţia mediului, educaţia civică) primesc aproape 100% din finanţarea de
care dispun din străinătate, altele (cultură şi artă) sunt aproape exclusiv sprijinite de sectorul de
afaceri sau autorităţile locale.
Donatorii străini au adoptat o diversitate de strategii de asistenţă care s-au schimbat în timp:
 în prima parte a prezenţei lor în România, donatorii au dezvoltat strategii puternic
influenţate de tradiţiile ONG din ţările de origine, doar într-o fază ulterioară acordând
atenţia necesară nevoilor locale;
 în câteva domenii de interes prioritar donatorii străini au dezvoltat ONG-ri puternice, care
sunt cu totul dependente de input - urile din străinătate;
 câţiva donatori au încercat să încurajeze cooperarea şi parteneriatul din interiorul sectorului
ONG, prin solicitări de candidaturi comune a două sau mai multe ONG în îndrumările de
finanţare.
Donatorii au raportat câteva dificultăţi în construirea unor strategii de finanţare eficace.
 În trecut, donatorii tindeau să consulte lideri ONG sau experţi influenţi din Bucureşti,
ceea ce a dus la servirea unui cerc restrâns de interese. Aceşti lideri ONG nu şi-au
asumat responsabilitatea de “purtători de cuvânt” ai sectorului ONG şi au exprimat
opinii personale sau interese proprii. Deşi donatorii resimt nevoia de a se consulta cu un
cerc mai larg, România este o ţară mare cu o infrastructură deficitară, mai ales în
regiunile îndepărtate de Capitală. Din acest motiv, donatorii vor continua să se sprijine
pe intermediari sau pe alţi donatori pentru informaţii, plecând de la premisa validităţii şi
corectitudinii opiniilor acestora. Mai ales, sistemul cere intermediarilor să conştientizeze
problemele şi interesele sectoriale din afara marilor oraşe şi să le reprezinte pe acestea în
relaţiile cu donatorii.
 Donatorii au înfruntat o serie de obstacole în implementarea strategiilor lor din cauza
imperfecţiunilor cadrului juridic şi fiscal (mai ales în trecut, dar şi în prezent).
Lipsa unei coordonări strategice între donatori a dus la un tip de finanţare nearmonizat,
determinat de reprezentarea inadecvată de către intermediari a intereselor sectoriale. În orice caz,
dacă Forumul Donatorilor va acţiona strategic şi dacă Forumul Naţional ONG îşi va mări
reprezentativitatea, există potenţial pentru o mai eficientă comunicare şi deci pentru influenţarea
strategiilor viitoare de finanţare.

9
 În momentul actual, UE sprijină prin programele sale parteneriatul între ONG, urmărindu-se
crearea de parteneriate strategice între ONG-uri din aceleaşi domenii pentru a creşte impactul
proiectelor asupra grupurilor ţintă.

Finantatori locali
Oferă granturi mici ONG - lor. Sunt cei mai bine plasaţi pentru a oferi granturi mici, întrucât
reacţionează mai rapid la schimbarea nevoilor la nivel local. Aceste organizaţii româneşti au atras
fonduri din străinătate pe care le distribuie local, asumându-şi responsabilitatea asupra deciziilor de
finanţare. Potenţialul lor de a contribui la dezvoltarea sectorului este semnificativă. În acelasi timp
au nevoie de o mai bună colaborare cu donatorii străini. Se impun câteva ameliorări ale practicilor
de finanţare locală, cu precădere în domeniul transparenţei, accesibilităţii şi conflictului de interese.

Administraţia centrală
Fondurile administraţiei centrale sunt disponibile ONG-lor active în domeniile: social,
sănătate, tineret. În general, în ceea ce priveşte acordarea fondurilor guvernamentale se resimt
următoarele aspecte negative:
 lipsa sistemelor clare şi transparente de alocare a fondurilor şi tendinţa de a apela la relaţii
personale;
 absenţa abilităţilor şi a capacităţii de finanţare eficiente ale ministerelor;
 lipsa fondurilor destinate în principal ONG-lor;
 absenţa sistemului de influenţare a distribuţiei strategice a fondurilor către sector.

Administraţia locală
 există cadrul juridic necesar finanţării ONG de către administraţia publică locală, dar acest
lucru nu a schimbat foarte mult situaţia observată la începutul anilor 90;
 administraţia publică locală dispune de fonduri limitate iar alocarea lor este afectată de
aceleaşi dezavantaje ca şi în cazul administraţiei centrale.

Mediul de afaceri
 în ciuda legii sponsorizării, fondurile provenite din mediul de afaceri sunt limitate;
 există ONG-ri care supravieţuiesc aproape în întregime din donaţiile companiilor şi firmelor,
mai ales în domeniul social;

9
  ONG-le consideră că mediul de afaceri ar putea deveni o sursă importantă de venit dacă
sectorul va dezvolta o strategie pe termen lung care să pună temelia înţelegerii aprofundate a
rolului ONG-lor şi a conceptului de responsabilitate socială.

Donaţiile publice
Constituie un volum mic din bugetul organizaţiilor neguvernamentale. Totuşi trebuie
remarcat că în ultimii ani asemenea manifestări organizate au avut un succes neaşteptat. În general
însă trebuie să remarcăm că evenimentele de atragere de fonduri au fost mai importante pentru
sensibilizarea atenţiei publice decât pentru colectarea propriu-zisă a fondurilor, ceea ce este
semnificativ pentru că a adus ONG-le în prim-plan.

Activităţi economice
Multe ONG-ri consideră dezvoltarea activităţilor economice o trăsătură de bază a viitoarei
autosusţineri financiare, de vreme ce aceasta poate furniza o sursă independentă stabilă şi continuă
de venit.
Gama de activităţi generatoare de venit include:
 plăţi din partea sectorului de afaceri pentru studii de fezabilitate, planuri de afaceri, fise
psihologice si instruirea angajatilor;
 servicii de tip instruire pentru administraţia publică locală;
 plăţi din partea altor ONG-ri pentru servicii de tip scrierea de proiecte;
 producţii restrânse pentru vânzare, de tip artizanat.

Cotizaţiile de membru
Constituie o proporţie relativ mică din veniturile organizaţiilor non-profit şi au mai mult o
valoare simbolică, decât sursă de venit. În general costurile administrării şi colectării cotizaţiilor de
membru depăşesc valoare financiară a acestora.

Metode de atragere a fondurilor

Metodele de atragere de fonduri care sunt cele mai utilizate de cãtre organizaţiile
nonguvernementale, în general, sunt urmãtoarele:
 Direct mail;

9
  Evenimentele speciale şi solicitãrile prin intermediul mass media;
 Colectele stradale, solicitãrile telefonice şi solicitarea din uşã-n-uşã (door-to-door);
 Payroll giving (deduceri salariale);
 Mecanismul de 2%;
 Cereri de finanţare;
Este de la sine înţeles cã organizaţiile, cel puţin la nivel teoretic, nu sunt capabile sã utilizeze
toate metodele, pentru cã de regulã trebuie sã-şi administreze eficient resursele de timp, cele
financiare, umane şi materiale. Dar mai ales nu pot fi utilizate toate pentru cã în clasificare se
regãsesc metodele care sunt utilizate de ONG-urile din alte state, iar fiecare dintre acestea poate fi
distinctã pentru un stat sau o regiune. Cauzele care diferenţiazã utilizarea acestora pot fi diferite, de
la religie, etnie, vârstã pânã la formã de guvernare şi legislaţie. Nu este exclusã însã utilizarea
concomitentã sau combinatã a acestora. SUA poate fi un exemplu în ceea ce priveşte rezultatele şi
utilizarea metodelor de finanţare. Faptul cã în clasificarea de la subcapitolul 1.2, pe lângã sursele
tradiţionale, este inclusã şi una care în Europa este mai puţin utilizatã, anume cea a non-rezidenţilor,
turiştiilor/vizitatorilor însemnã cã americanii sunt dispuşi sã investeascã pânã şi într-o metodã cu
caracter sezonier, prin intermediul cãreia se pot asigura resurse financiare considerabile doar pentru
faptul cã turismul în SUA este practicat la scarã mare în interior, dar mai ales pentru cã numãrul
imigranţilor, a non-rezidenţilor şi turiştilor strãini este considerabil.

Direct mail (solicitare directă)

Atragerea de fonduri prin intermediul acestei metode presupune expedierea scrisorilor prin
care se solicitã donaţii în bani sau produse pentru susţinerea unei cauze sau pentru creşterea
interesului public. Metoda este utilizatã cu succes în SUA. Situaţia în România este însã cu totul
diferitã, rata de rãspuns la solicitãrile prin aceastã metodã fiind micã, comparativ cu numãrul de
scrisori expediate, deoarece de obicei solicitanţii evalueazã o campanie ca fiind de succes dacã rata
de rãspuns este de pânã 1%, dar fiind cã acoperã costurile pentru planificarea campaniei, pregãtirea
listei de distribuţie, stabilirea formatului şi a conţinutului pachetului, design-ul mesajului şi
expedierea plicurilor.45 Dupã ce a fost luatã decizia organizãrii unei campanii, urmeazã planificarea
acesteia, moment în care este necesar sã se analizeze mãsura în care scopul organizãrii campaniei va
motiva solicitaţii sã doneze bani, fapt ce implicã cunoaşterea caracteristicilor audienţei. Conţinutul

45 Tendinţe ale comportamentului filantropic din România: donator individuali şi companii, Ed. ARC, 2003, p.

9
pachetului va trebui sã fie cât mai atractiv pentru a încuraja oamenii sã doneze. Testarea pachetului
trebuie fãcutã pe un anumit numãr de indivizi (la nivel naţional poate fi pe un eşantion de câteva
sute, în SUA se experimenteazã pe eşantione de ordinul miilor) care au aceleaşi caracteristici ca cei
care vor fi solicitaţi. Aceasta este o modalitate de a verifica câţi dintre cei solicitaţi vor dona,
rezultatul evaluãrii eşantionului pe care a fost testat pachetul va permite modificarea anumitor
elemente ale campaniei: mesaj, perioadã, conţinutul pachetului. Utilizarea acestei metode este
recomandatã pentru organizaţiile mari, pentru cã rata de rãspuns depinde de pregãtirea campaniei.
De obicei, campaniile au succes atunci când existã un coordonator al cãrui activitate este focusat
doar pe acest aspect. Conţinutul pachetului include plicul, scrisoarea de solicitare, care trebuie sã
conţinã un mesaj cu o abordare umanã, sã încurajeze o acţiune imediatã şi sã cearã bani într-o
manierã explicitã etc., respectiv broşura care va oferi informaţii despre organizaţie şi activitãţile
anterioare ale acesteia.
Beneficiile utilizãrii acestei metode în România sunt mici, deoarece capitalul financiar
necesar desfãşurãrii este uneori mare, iar modalitãţile de platã (mandat poştal, plata directã, transfer
bancar) presupun uneori eforturi mari din partea donatorilor din cauza birocraţiei şi a costurilor
considerabile pentru astfel de servicii. O modalitate de platã care a început a fi utilizatã recent cu
succes este SMS în cadrul reţelelor de telefonie mobilã. Cu toate acestea, specialiştii spun cã în
contextul românesc metoda poate avea succes doar pentru cã este mai puţin utilizatã. 46 Utilizarea
continuã va oferi oportunitatea ONG-urilor de a colecta tot mai mulţi bani, produse şi servicii, ceea
ce va permite sã se facã presiuni asupra autoritãţilor, pentru a beneficia de anumite prevederi legale
care sã faciliteze derularea campaniilor prin aceastã metodã.

Evenimente speciale i solicitãrile prin intermediul mass media

Evenimentele speciale ca metodã de finanţare sunt mai puţin utilizate în România, pentru cã
fondurile obţinute nu acoperã de cele mai multe ori cheltuielile. Este indicatã utilizarea acestei
metode în combinaţie cu altele, fiind o sursã alternativã pentru eficienţa şi eficacitatea altora nu
neapãrat masurabilã în cuantumul sumelor de bani sau a cantitãţii de bunuri şi servicii, ci prin
popularitatea, vizibilitatea, promovarea voluntariatului, menţinerea realţiei cu donatorii care deja

46
Tendinţe ale comportamentului filantropic din România: donator individuali şi companii, Ed. ARC, 2003, p.

9
existã, sau crearea unei relaţii cu potenţialii donatorii, precum şi educarea participanţilor în ceea ce
priveşte filantropia şi caritatea.47
În SUA evenimentele sunt organizate cu scopul de colecta resurse financiare importante într-o
perioadã de timp relativ scurtã. Astfel de evenimente sunt organizate frecvent în marile oraşe,
pentru cã, cu siguranţã, vor participa filantropi, companii, artişti, consuli, ambasadori, indivizi care
aparţin unor clase sociale superioare, pentru cã într-un final aceştia sunt cei mai dispuşi sã ofere
sume de bani cu scopul de a suţine cauze sociale prin intermediul licitaţiilor, a evenimentelor
sportive sau a achiziţionarii de bilete pentru concerte, meniuri etc. Atracţia personalitãţilor pentru
acest gen de evenimente nu se datoreazã faptului cã participanţii sunt nerãbdãtori sã doneze, deşi
motivaţi de acest act, participã şi se implicã pentru a face propriii bani şi relaţii cu alte personalitãţi
participante.
Beneficiile pentru pãrţile implicate constituie motivaţia de bazã pentru organizarea şi
participarea la astfel de evenimente. Costurile şi consecinţele însã sunt suportate în cea mai mare
parte de organizaţia nonprofit, pentru cã de obicei ea este responsabilã de locaţia pentru
desfãşurarea evenimentului, publicitatea evenimentului, timpul alocat pregãtirilor, resursele umane
alocate, invitaţi etc.
Dacã metoda precedentã solicita munca unei echipe mici şi bine consolidatã formatã din cel
mult câţiva membri ai echipei organizaţiei şi voluntari, evenimentele speciale necesitã un numãr
mult mai mare de voluntari şi angajaţi. Organizaţiile mici pot întâmpina dificultãţi din lipsa de
resurse umane. În SUA se practicã angajarea din exterior a persoanelor care sã se ocupe de astfel de
evenimente. Voluntarii în cadrul acestei metode pot face cea mai mare parte din muncã, deoarece
sunt mai disponibili din punctul de vedere al acordãrii timpului decât angajaţii organizaţiei. In
general, voluntarii se ocupã de lipirea afişelor, împãrţirea fluturaşilor, a pliantelor, pregãtirea
spaţiului, trimiterea invitaţiilor etc. În realitate evenimentele necesitã aproape trei luni de pregãtiri,
iar energia şi banii consumaţi uneori nu meritã, decât dacã scopul este promovarea organizaţiei într-
o arie geograficã micã.
Utilitatea mass mediei în colectarea resurselor pentru ONG-uri este unanim recunoscutã de
specialişti în cazul evenimentelor speciale, a colectelor stradale, solicitãrilor din uşã-n-uşã (door-to-
door) şi a mecanismului de 2%, pentru a asigura publicitate organizaţiilor pe plan local sau regional.
Cu acelaşi succes campaniile organizate cu ajutorul mass medie pot fi extinse la nivel naţional,
47
Greenfield, J., Fund Raising, Evaluating and Managing the fund development process, Ed. John Wiley & Sons,
Danvers, 1999, pp. 131-132.

95
utilizând articolele din apariţiile cu tiraje semnificative, scrisori cãtre redacţie ce permit utilizarea
unui eveniment sau printr-un articol adresat cititorilor în vederea solicitãrii donaţilor. Costurile
publicitãţii în mass-media sunt în general foarte mari, mai ales cã uneori este necesarã consultarea
unor agenţi publicitari. Sub egida donatorilor locali, care se ocupã de promovarea şi organizarea de
campanii, rezultatele pot fi foarte bune, mai ales dacã organizarea campaniilor anuale va permite
obţinerea unor reduceri semnificative sau chiar difuzarea gratuitã. O modalitate mai avantajoasã din
punctul de vedere al costurilor prin care organizaţia poate beneficia de publicitate sunt “inserturile”,
nişte materiale inserate în periodice, sãptãmânale şi cotidiane, care trebuie însoţite de datele
organizaţiei care solicitã permisiunea ca organizaţia sã fie contactã direct. Multe persoane înainte de
a dona vor solicita mai multe informaţii, iar organizaţia va primi în acelaşi timp informaţii utile în
dezvoltarea unor motive noi în campaniile de atragere de fonduri.
În România de obicei campaniile prin mass media au ca scop susţinerea unor cauze (copii
bolnavi, inundaţii etc.). Un exemplu de real succes este cel din 2000, când inundaţiile au distrus
multe zone, iar PRO TV-ul a organizat o campanie de strângere de fonduri. Impactul a fost unul fãrã
precedent, în doar câteva zile au fost colectate bunuri în valoare de ~ 6 milioane USD.48

Colectele stradale, solicitãrile telefonice i solicitarea din u ã-n-u ã (door-to-door)

Pot fi considerate cele mai bune metode doar pentru cã un membru al organizaţiei are contact
direct cu individul, dar în practicã aceste metode s-au dovedit a fi ineficiente, fiind numite “cereri
reci.”49 Aversiunea publicului faţã de aceste metode apare din cauza abordãrii prea directe, pentru
cã timpul scurt nu le permite analiza cauzelor, în schimb apare oportunitatea de a oferi mai multe
infomaţii interlocutoriilor care se pot angaja în discuţii. Oamenilor nu le place sã fie acostaţi. În
multe oraşe şi localitãţi rurale din SUA le sunt impuse ONG-urilor anumite restricţii în utilizarea
acestor metode pentru simplu fapt cã acestea creazã disconfort. În România metoda este extrem de
puţin aplicatã, deoarece costurile apelurilor telefonice sunt mari, iar oamenii reticenţi. Metoda poate
fi folositã în schimb în raport cu apropiaţii sau conoscuţii. Metoda poate fi utilizatã cu succes50
atunci când apelul telefonic este fãcut ulterior expedierii unor solicitãri prin poştã, pentru a verifica
dacã scrisoarea a fost primitã şi, într-o manierã subtilã, de a afla dacã persoana va dona sau nu. Mai

48
Dakova, V, et al. O prezentare a sectorului ONG în România: Revigorarea stategiilor donatorilor, 2000, p. 25.
49
Greenfield, J., Fund Raising, Evaluating and Managing the fund development process, Ed. John Wiley & Sons,
Danvers, 1999, p. 170.
50
http://www.finantare.ro/ghid-strangere-fonduri.html#top

96
pot fi utilizate apelurile telefonice pentru reamintirea donatorului care a promis cã va sprijini
organizaţia sau pentru a resolicita sprijinul donatorilor mai vechi. Echipele de voluntari conduse de
angajaţi organizaţiilor pot sã colinde sau sã comercializeze la preţuri simbolice suveniruri, prãjituri,
acadele etc. Repetarea acestor mici intervenţii în fiecare an va permite implantarea acestora în
conştiinţa oamenilor, transformându-se în adevãrate obiceiuri.
Campaniile stradale sunt frecvent utilizate în România comparativ cu colectele door-to-door
sau solicitãrile telefonice, practicate recent şi în România, dar la scarã micã. De obicei, metoda este
supervizatã de un membru al board-ului cu câţiva voluntari, care nu sunt însã suficient de pregãtiţi
sau fãrã ca sã dispunã de materialele ncesar, ceea ce diminueazã din eficienţa acţiunii. Succesul unei
astfel de campanii depinde de impactul pe care îl are cauza la un numãr cât mai mare de persoane,
de imaginea şi legãtura organizaţiei cu comunitatea, şi de numãrul de persoane implicat, de
mediatizarea campaniei prin intermediul mijloacelor de informare în masã.
Campania din 2002 desfãşuratã sub egida Fundaţiei Bethany din Timişoara prin Programul
“Inimã Bunã” este dovada faptului cã publicul reacţioneazã la astfel de campanii, fiind colectate
într-o perioadã scurtã 11.000 RON cu ajutorul a 143 de voluntari. Pe lãngã aceste rezultate, a fost
indirect promovat şi voluntariatul, iar locuitorii Timişoarei au fost informaţi despre prevenirea
tuberculozei.51 Un alt caz este cel al colectelor stradale organizate în toatã ţarã pentru a ajuta
sinistraţii inundaţiilor, începând cu anul 2000, iar rezultatele au fost neaşteptate.

Payroll giving (deduceri salariale)

Ca şi restul metodelor de atragere a fondurilor, metoda reducerilor salariale a început a fi
utilizatã în România, fiind prelutã şi adaptatã dupã modelele britanic şi american, state în care
utilizarea metodei este facilatã datoritã sistemelor de platã, a valoare donaţiei lunare fiind dedusã
din salariul brut înainte sã fie impozitat. Impozitul pe salariu este calculat în funţie de salariul brut
din care deja a fost dedusã valoarea donaţiei, ceea ce poate servi ca motivaţie pentru angajat pentru
cã îi va scãde valoarea impozitului. 52 Metoda constã în colectarea sumelor mici deduse din salariul
lunar al angajaţilor unei companii pentru o cauzã sau o problemã specificã. Suportul oferit pentru o
cauzã are un potenţial mai mare prin implicarea mai multor indivizi, pentru cã permite o
administrare şi acordare a fondurilor mai uşor decât în cazul în care este susţinutã o problemã

51
A se vedea Tendinţe ale comportamentului filantropic din România: donator individuali şi companii, Ed. ARC, 2003,
pp. 83-85.
52
Op. cit., p. 89.

97
 specificã.53 De obicei ea este susţinutã de filialele sau companiile mai mici datoritã faptului cã au
mai puţinã putere de decizie, un numãr mai mic de angajaţi şi o arie restrânsã de acţiune. Succesul
în ambele cazuri depinde de nivelul de implicarea al conducerii organizaţiei, care poate sã inducã
angajaţilor preocuparea pentru susţinerea unei cauze sau a unei probleme, oferind argumente pentru
impactul care-l poate avea efortul angajaţilor pentru comunitate. Treptat suma poate fi dublatã, doar
dacã conducerea sau persoana responsabilã de aceastã parte a activitãţii organizaţiei trimite lunar e-
mail-uri angajaţilor anunţându-i despre posibilitatea de a dona sau utilizând oricare altã metodã,
astfel încât actul donaţiei sã devinã un act firesc pentru angajaţi. Eforturile constante şi susţinute
pentru a-i convinge de la început asigurã implicarea acestora continuã, comparativ cu eforturile
depuse ulterior de cãtre conducere; e mai uşor sã-i menţii implicaţi decât sã-i convingi pentru a se
implica.54 Persoana responsabilã poate în timp sã stabileascã relaţii cu persoana responsabilã din
ONG-ul pentru care angajaţii doneazã lunar, tocmai pentru ca acestã relaţie sã contribuie la
motivarea continuã şi informarea donatorilor despre activitãţile desfãşurate ca rezultat al resurselor
furnizate de aceştia. Respectiv angajatul ONG-ului poate avea rolul de a informa donatorii şi despre
serviciile pe care le prestezã şi de care poate beneficia întrega companie sau fiecare angajat,55 sau
pot fi organizate recitaluri de colinde sau vizite ale beneficiarilor sumelor de bani sau staff-ul
organizaţiei care le pot oferi angajaţilor mici cadouri simbolice ca dovadã a recunoştinţei. Un alt rol
pe care acesta îl poate avea este cel de reprezentare, pentru cã “aparent, imaginea “sectorului ONG”
este, în general, mai puţin importantã decât imaginea unei organizaţii care solicitã fonduri direct.”56
Astfel, angajaţii companiei pot sã înţeleagã importanţa gestului, iar mai târziu pot deveni
voluntari pentru a-şi dona şi timpul, dar şi pentru a continua donaţiile în afara companiei prin
produse şi servicii.

Mecanismul 2%
Dacã în state precum Germania, Austria, Italia şi Spania unde metoda funcţiona de la
începutul secolului trecut,57 în România modelul are la bazã sistemul din Ungaria, care a fost preluat
şi propus printr-un proiect conceput de ONG-uri încã din 2004, doar pentru cã funţionarea

53
Op.cit., pp. 86-87.
54
Op. cit. pp. 88-89.
55
A se vedea Balogh, M., Managementul organizaţiilor neguvernamentale, 2007(Reader), Cluj-Napoca, p. 75.
56
Tendinţe ale comportamentului filantropic din România: donator individuali şi companii, Ed. ARC, 2003, p. 53.
57
http://www.doilasuta.ro/documente/Raport%20pp%20partial.pdf

98
 mecanismului în forma sa iniţialã demotiva cetãţenii sã-l foloseascã, pentru a contribui la susţinerea
entitãţilor sectorului intermediar.
Art. 84, paragrafele 2 şi 3 ale Codului Fiscal (Legea 571/2003) precizeazã cã persoanele
fizice pot sã dispunã asupra unei sume de bani de pânã 2% din impozitul pe venit anual pe care îl
pot direcţiona cãtre o entitate nonprofit care este înfiinţatã şi activeazã conform legii, cu scopul de
a-i sponsoriza activitatea. Contribuabilul trebuie sã completeze un formular ce poate fi solicitat de la
Admnistraţia Financiarã, sau descãrcat de pe internet, iar ulterior sã fie depus la aceeaşi instituţie de
la care a fost solictat sau expediat prin poştã recomandat pânã la 15 mai. Pentru angajator nu este o
povarã birocraticã, ci doar o formã de manifestare a responsabillitãţii sociale, informând şi
încurajând angajaţii sã direcţioneze 2% din impozit, muncã ce poate fi simplificatã prin intervenţia
unor ONG-urilor, la fel ca şi în cazul metodei deducerilor salariale Efortul depus de ONG-uri se
rezumã la organizarea unor campanii de pregãtirea internã a organizaţiei, ceea ce poate fi tradus
prin investiţii importante de resurse umane, bãneşti, materiale şi de timp comparativ cu resursele
solicitate de celelalte metode. Un ONG poate sã obţinã prin acest mecanism sume mai mari decât
bugetul anual al organizaţiei. ONG-urile din Polonia, dupã ce au investit câţiva ani în campanii
realizate prin acest mecanism, au început sã obţinã sume de bani de ordinul milioanelor de euro. În
România, în 2006 cele mari sume au fost obţinute în Bucureşti şi judeţul Cluj, totalul nivel naţional
fiind de 4.415.516 RON, ceea ce demonstreazã cã potenţialul donatorilor individuali nu este
suficient exploatat. Fondurile maxime care ar putea fi atrase de sectorul nonprofit prin direcţionarea
banilor prin intermediul metodei date oscileazã între 15 milioane şi 20 de miliona de EURO pe
an.58

Cererile de finanţare
Cererea de finanţare este metoda care în ultimele douã decenii a fost cu succes utilizatã,
pentru cã este mai mult o condiţie oarecum impusã de marii finanţatori pentru a permite atragerea
fondurilor. În prezent această metodă este cea mai utilizată de organizaţiile (organizaţii publice sau
private) din România. Cererile sau propunerile de finanţare sunt adresate unei organizaţii
finanţatoare care poate fi o fundaţie, o asociaţie, un program guvernamental sau internaţional. De
cele mai multe ori o cerere de finanţare este destinată finanţării unui program/proiect/activitate,

58
http://www.doilasuta.ro/documente/Raport%20pp%20partial.pdf

99
pentru achiziţionarea unor bunuri, operaţiunilor curente sau dezvoltării unei organizaţii/comunităţi.
Principalii paşi care trebuie parcurşi în elaborarea unei cereri de finanţare sunt:
 identificarea subiectului pentru care se cere finanţarea
 planificarea activităţilor şi a bugetului
 identificarea surselor de finanţare
 scrierea propunerii de finanţare
Chiar dacã organizaţiile sectorului intermediar din România au beneficiat de sume de bani
de ordinul sutelor de milioane de lei pe an, aceştia au fost obţinuţi într-o adevãratã “cursã birocraticã”
şi ulterior controlaţi drastic pentru modul în care erau administraţi. În pofida acestui fapt, banii au fost
consumaţi doar în proporţie de 10% în scopul pentru care au fost obţinuti, 59 şi aceasta se întâmpla din
lipsa unor mecanisme eficiente de control. Cu toate aceste trebuie sã recunoaştem ca sectorul
nonguvernamental s-a dezvoltat extrem de mult datoritã banilor obţinuţi prin acestã metodã. Pe de alt
parte, cererile de finanţare au înregistrat rezultate mai puţin pozitive din cauza faptului cã strategiile
donatorilor externi erau în permanentã schimbare, inflexibile şi orientate spre rezultate fãrã sã se ţinã
cont cã alocarea resurselor financiare este un act insuficient pentru a atinge obiectivele propuse, mai
ales cã strategiile nu erau în concordanţã cu modul firesc de dezvoltare al societãţii din România, ci
erau influenţate de factori externi şi de politicile publice de la nivel supraregional. În acelaşi timp,
instumentele de finanţare, periodic înlocuite60, au creat dificultãţi în a realiza anumite obiective
strategice ale organizaţiilor nonguvernamentale, care în permanenţã erau oarecum forţate sã se
orienteze cãtre alte zone de acţiune pentru a supraveţui, sã-şi modifice obiectivele, uneori chiar
misiunea, din cauza inexistenţei unei legãturi dintre nevoile de la nivel local cu obiectivele/prioritãţilor
formulate la nivel supraregional. Existenţa acestei surse de finaţare a creat dependenţã, aspect negativ
în codiţiile în care retragerea finaţatorilor nu va mai permite utilizarea metodei, dat fiind cã proiectele
ce for fi finanţate prin intermediul cererelor vor fi într-un număr mult mai mic.
Individualismul cultivat de fostul regim a avut consecinţe pentru unele organizaţii din
anumite zone, care fondate la începutul anilor ’90 când fondurile prin cererile de finanţare se
obţineau facil, acumulau foarte repede experinţa care le-a permis în final exercitarea controlului
asupra ONG-urilor mai mici, care abia se iniţiau în atragerea de fonduri. Marele avantaj al metodei
este cã, suficient de transparentã, metoda a permis elaborarea proiectelor şi solicitarea de fonduri

59
http://www.capital.ro/articole/capital/103669
60
A se vedea Review of Donor Support for the NGO Sector in Romania, 2001, pp. 133-134.

10
pentru implementare de cãtre ONG-uri, impunându-li-se condiţii grele pentru obţinerea de resurse
financiare pe când conţinutul dosarului depus putea să conţină mult mai puţine acte, pentru a uşura
munca ONG-urilor. Avantajul acestei metode este cã planul de activitãţi includea şi alţi perteneri
pentru realizarea activitãţilor, ceea ce permitea crearea şi menţinerea parteneriatelor ONG-urilor cu
actori de pe plan local, iar costurile de organizaţie solicitat de acestã metodã se limitezã la efortul
echipei şi timpul consumat pentru elaborarea proiectului şi completarea actelor necesare dosarului.

Tipuri de finanţatori

Fundaţiile individuale sau familiale sunt înfiinţate prin contribuţia unor filantropi
individuali sau a unor familii care, de cele mai multe ori, exercită o influenţă foarte puternică,
directă sau indirectă asupra distribuirii fondurilor. Multe din aceste fundaţii sunt stabilite printr-o
moştenire importantă, la care apoi pot contribui şi ceilalţi membri ai familiei. Unele fundaţii de
acest tip practic nu au personal angajat, unul din membrii familiei ocupându-se în timpul liber de
administrarea fondurilor. La polul opus se află fundaţiile particulare care cu timpul au devenit
printre cele mai mari instituţii finanţatoare şi care au mulţi angajaţi. Exemple: Charles Stewart Mott
Foundation, Ford Foundation, Rockefeller Brothers Fund.
Fundaţiile corporaţiilor sunt înfiinţate de către firmele mari, contribuţiile anuale fiind
dependente de profitul firmei. De cele mai multe ori directorul executiv este unul din angajaţii
companiei care poate avea şi alte îndatoriri în domeniul relaţiilor publice sau comunitare. Exemple:
IBM Foundation, AT&T Foundation, Sega Foundation.
Fundaţiile comunitare sunt înfiinţate prin contribuţia unor numeroase persoane fizice şi
juridice dintr-o anumită comunitate (localizată geografic) şi care îşi limitează sprijinul financiar la
acea comunitate. Cu toate că cererile de finanţare sunt aprobate de comitetul de evaluare al
fundaţiei, mulţi finanţatori îşi menţin un anumit control asupra fondurilor pe care le pun la
dispoziţie. Exemple: Healthy City Foundation (Polonia), Bay Area Foundation (San Francisco),
Fund for the City of New York.
Fundaţiile mixte îşi obţin fondurile atât de la bugetul de stat, cât şi din surse particulare sau
comerciale. Domeniile în care ele acordă finanţare trebuie să fie de interes foarte larg, cu un
beneficiu public evident, dat fiind faptul că o parte din bani vin practic de la contribuabili. Exemple:
National Science Foundation (Statele Unite), International Research Exchange Network, German
Marshall Fund of the United States, Centrul Regional pentru Protectia Mediului (REC).

10
 Agenţiile guvernamentale utilizează fonduri provenite de la bugetele de stat, deci în final
de la contribuabil. Dezavantajul constă în faptul că modul de accesare poate fi uneori dificil şi
birocratic, scopurile lor având uneori şi un determinism politic. Întreg procesul, de la înaintarea
cererii şi până la finanţare, poate dura mai mult de un an. Printre avantaje se numără faptul că
fondurile de care dispun sunt foarte mari şi au în vedere finanţarea unor domenii destul de diverse.
Exemple: British Know How Fund, Programul PHARE, Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare
Internaţională (USAID).
Programele internaţionale sunt orientate spre finanţarea unui anumit domeniu la nivel
internaţional. În general au aceleaşi avantaje şi dezavantaje ca şi cele ale agenţiilor guvernamentale,
având în vedere că sursa banilor este guvernamentală (de la guvernele naţionale). Exemple: Danube
Environmental Program, Black Sea Environmental Program, Center for Development and
Population Activities.
Programele guvernamentale se adresează unor probleme deosebite la nivel naţional.
Astfel, poate fi abordată reintegrarea şomerilor, situaţia copiilor, probleme de mediu, tineretul, etc.
În general aceste programe sunt gândite pentru a putea fi uşor accesate de către organizaţiile
neguvernamentale. Există cazuri în care ele sunt orientate spre probleme locale, astfel fondurile
putând fi administrate de Consiliile Locale sau de către Prefecturi. Exemple: Programele pentru
tineret finanţate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Fondurile de Dezvoltare Socială.
Asociaţiile religioase pot şi ele finanţa diferite tipuri de proiecte. Fie că este vorba de
asociaţii ale unor culte, fie că este vorba de o anumită biserică ele pot fi surse de finanţare
importante în domenii ca serviciile sociale, protecţia mediului, grupuri defavorizate, minorităţi.
Fondurile sunt în general uşor de accesat, procedura fiind facilă şi puţin birocratizată. Sumele
acordate sunt însă relativ mici, nedepăşind decât rareori câteva mii de dolari. Exemple: AIDROM,
Biserica Luterană.
Alte instituţii pot pune şi ele la dispoziţie diferite programe de finanţare. Aici poate fi vorba
de instituţii de învăţământ sau cercetare, instituţii din domeniul culturii sau artei. Exemplu:
Granturile Academiei Române.
Organizaţiile neguvernamentale reprezintă uneori un sponsor deloc de neglijat. Există
ONG-uri dezvoltate care colectează fonduri pe care apoi le donează pentru proiecte mai mici.
Finanţarea se face de cele mai multe ori în aceleaşi domenii de activitate cu al organizaţiei
donatoare, sumele putând varia de la câţiva dolari până la zeci de mii de dolari. Exemple: World
Wide Fund for Nature, Friends of the Earth, International Womens Association.

10
 Firmele constituie un finanţator deosebit de important. Ele pot asigura fondurile necesare
pentru bugetul de bază, pentru investiţii sau echipamente. Este mult mai uşor să se obţină
sponsorizări de la firme ca fonduri nerestricţionate, decât obţinerea lor de la o fundaţie sau un
program de finanţare naţional sau internaţional. În plus nu trebuie neglijate nici donaţiile în bunuri
sau servicii pe care le pot face diferite firme.

Autosusţinerea financiară a sectorului

În general, autosusţinerea financiară a sectorului depinde de:

 Implicarea finanţatorilor străini în relaţii de finanţare pe durate de trei-cinci ani cu

organizaţii importante la nivel naţional sau local, implicit prin acoperirea câtorva costuri de
funcţionare la nivel realist;
 Dezvoltarea unor fundaţii autohtone şi a capacităţilor de finanţare;
 Dezvoltarea în continuare a abilităţilor şi strategiilor ONG de a accesa finanţările străine (în
special cele UE sau USAID);
 Stimularea filantropiei corporatiste şi publice prin promovarea activă a rolului şi beneficiilor
tangibile produse de activitatea ONG, precum şi îmbunătăţirea abilităţilor ONG de a atrage
fonduri de la sectorul privat sau de la populaţie;
 Îmbunătăţirea imaginii şi credibilităţii ONG în faţa publicului larg, a donatorilor şi a
administraţiei;
 Dezvoltarea unor bugete mai sistematice şi a unor sisteme transparente de finanţare ale
administraţiei centrale şi locale;
 Îmbunătăţirea coordonării donatorilor;
 Îmbunătăţirea accesului la fonduri al ONG mici sau al celor din afara marilor oraşe prin
dezvoltarea sistemelor intermediare active, de tipul centrelor de resurse regionale;
 Dezvoltarea abilităţilor necesare generării de venit, prin activităţi economice;
 Noi modificări ale cadrului juridic şi fiscal pentru stimularea filantropiei

10
Chestionar de autoevaluare
1. Enumeraţi sursele de finanţare ale organizaţiilor neguvernamentale.
2. Care este sursa de finanţare cu ponderea cea mai mare în bugetele organizaţiilor
neguvernamentale?
3. Enumeraţi metodele de atragere de fonduri ale organizaţiilor neguvernamentale.
4. Care sunt neajunsurile fondurilor oferite organizaţiilor neguvernamentale de către
administraţia centrală sau cea locală?
5. Care sunt principalele prevederi ale legii voluntariatului?
6. Enumeraţi principiile de bază ale voluntariatului.
7. De ce munca cu voluntarii este caracteristică mai ales sectorului non-profit ?
8. Care este relaţia dintre capitalul social şi acţiunile voluntare?
9. Enumeraţi cadrele organizaţionale în care se desfăşoară activităţile de voluntariat.
10. Care este rolul directorului executiv în cadrul unui ONG ?
11. Care sunt paşii care trebuie parcurşi în elaborarea planului strategic pentru un ONG ?

Bibliografie obligatorie
1. J. Steven Ott, Understanding nonprofit organizations, Westview Press, 2001, Colorado
2. Vera Dakova, Bianca Dreosi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, Review of the Romanian
NGO Sector, september 2000, Bucureşti.
3. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale Ghid
practic, ed. Brumar, Timisoara 2002

Bibliografie recomandată:
1. Karl, H., Encyclopedia of Management, Reindhold Publishing Co., New-York, 1963
2. Keane, J., Civil Society – Old images, New Visions, Stanford University Press, Stanford, 1998.
3. Thomas Wolf, Managing a nonprofit organizaton in the 21st century, , Simon & Schuster,
New York,1999 .

10
 Modulul III – Cooperare cross-sectorială

Scop: În cadrul celui de-al treilea modul ne propunem să tratăm problematica raporturilor existente
între sectorul nonprofit, sectorul de afaceri şi cel public. Un alt aspect pe care îl vom lua în
considerare se referă la imaginea şi credibilitatea sectorului non-profit. Un alt punct asupra căreia
ne vom concentra este prezentarea stării sectorului non-profit din România şi a posibilităţilor de
dezvoltare ale acestuia.

Obiective specifice
 prezentarea importanţei relaţiei cu mass-media,
 metode de îmbunătăţire a imaginii publice a organizaţiilor neguvernamentale,
 descrierea metodelor de colaborare intrasectoriale.
 conştientizarea importanţei cooperării între sectorul neguvernamental şi cel public, în special
 prezentarea organizaţiilor neguvernamentale ca furnizori de servicii publice.

Ghid de studiu. Modulul urmăreşte mai ales descrierea raporturilor pe care sectorul non-profit le
are cu sectorul de afaceri şi cu cel public. Se vor accentua mai ales raporturile avute între sectorul
public şi cel non-profit având în vedere specificul secţiei unde este organizat acest curs. Tot aici vor
fi discutate aspecte practice ale imaginii publice şi a credibilităţii organizaţiilor neguvernamentale.

Scurtă recapitulare a conceptelor anterioare: Recapitularea conceptelor anterioare presupune o

reactualizare a elementelor care influentează capacitatea organizatională a ONG-lor, cum ar fi
practicile de muncă, modalitătile de păstrare a personalului și aspecte legate de planificarea
strategică, de asemenea se are în vedere impactul pe care-l are mișcarea de voluntariat într-o
organizatie neguvernamentală (care sunt principiile după care trebuie să se ghideze voluntarii, ce
drepturi și obligatii au ei) și nu în ultimul rând care ar fi sursele de finantare a activitătilor ONG-lor
și metodele specifice de atragere a fondurilor pentru îndeplinirea misiunii organizatiei.

Schema logică a modulului: Ultimul modul este structurat pe trei unităti după cum urmează prima
unitate se axează pe probleme legate de cooperarea cross-sectorială și anume raporturile dintre

10
instituţiile administraţiei publice şi organizaţiile neguvernamentale, relaţia cu sectorul de afaceri, a
doua unitate prezintă aspecte legate de imaginea publică şi credibilitatea sectorului
neguvernemental, iar în ultima parte se face o surtă trecere în revistă cu privire la schimbările şi
tendinţele actuale din sectorul non-profit din România.

Unitatea 1 – Cooperarea cross-sectorială: raporturile dintre instituţiile administraţiei publice

şi organizaţiile neguvernamentale, relaţia cu sectorul de afaceri

Concepte cheie:
 cooperare, cross-sectorială, administraţie centrală, administraţie locală, parteneriat.

Tipuri de parteneriate

În condiţiile unei societăţi aflate în tranziţie şi dominată de schimbări semnificative atât în

plan politic, administrativ, economic, social cât şi cultural, parteneriatul între sectorul
neguvernamental şi structurile guvernamentale este singurul care poate crea un remediu eficient
pentru depăşirea crizei şi amplasarea în prim-plan a individului ca factor de bază al societăţii.
Conceptul de „parteneriat” este definit ca fiind o asociere, formală sau informală, dintre
două sau mai multe părţi care decid să acţioneze în vederea atingerii unor obiective comune.
Caracteristica principală a unui parteneriat este considerarea părţilor ca fiind pe poziţii egale,
parteneriatul neputând fi construit pe baza unei relaţii de subordonare. Aşadar, în cadrul unui
parteneriat deciziile trebuie să fie luate în egală măsură de ambele părţi sau, în mod proporţional, în
funcţie de contribuţia adusă de fiecare parte.
Parteneriatele pot fi clasificate astfel 61,:
a) în funcţie de caracterul juridic:
- parteneriate formal;
- parteneriate informal;
b) în funcţie de obiectivul urmărit:
- parteneriate de reprezentare;
- parteneriate operaţionale, care la rândul lor pot fi:

61
Agenţia pentru Informarea şi Dezvoltarea Organizaţiilor Neguvernamentale, Organizaţii neguvernamentale. Ghid
practic, Seria Biblioteca ONG, Timişoara, 2002, pag. 42-43

10
 - parteneriate pe termen lung;
- parteneriate pe termen scurt; respectiv,
- parteneriate cu finanţare;
- parteneriate fără finanţare.
Parteneriatele informale se încheie cel mai adesea între părţi cu structuri de tip similar, care
au mai colaborat anterior. Scopul acestui tip de parteneriat este suficient de specific, iar atingerea sa
nu este o problemă. Parteneriatele formale se realizează, de obicei, în cazul unor sarcini mai
complexe sau pe termen lung, fiind încheiat între parteneri cu structuri de tip diferit.
Parteneriatele de reprezentare se referă în special la federaţii, uniuni, consilii, alianţe,
forumuri, coaliţii, în timp ce parteneriatele operaţionale presupun existenţa unor proiecte concrete
ca motiv al asocierii.
În cadrul unui parteneriat între sectorul neguvernamental şi structurile guvernamentale este
de la sine înţeles faptul că părţile parteneriatului sunt, pe de o parte, organizaţiile neguvernamentale,
iar pe de altă parte, autorităţile publice. În ceea ce priveşte obiectul unui astfel de contract, putem
afirma faptul că acesta este reprezentat de oferirea de bunuri sau furnizarea de servicii cetăţenilor.
De asemenea, autorităţile publice apelează la expertiza organizaţiilor neguvernamentale pentru ca
angajaţii lor să participe la cursuri de pregătire şi dezvoltare profesională oferite de către acestea.
Autorităţile publice, mai ales cele din ţările occidentale, au apelat la O.N.G.-uri încă de la
începutul secolului pentru furnizarea de servicii publice. Statele Unite ale Americii au fost primele
care au apelat la scară mare la sprijinul sectorului asociatv pentru a furniza servicii publice. Acest
lucru s-a datorat în mare parte concepţiei majorităţii americanilor care nu manifestau o încredere
ridicată în structurile statale şi de aceea acordau un credit mai mare organizaţiilor cetăţeneşti.
Guvernul poate opta atât pentru finanţări directe a activităţii organizaţiilor
neguvernamentale cât şi pentru susţinerea şi încurajarea voluntariatului. Spre exemplu, Ministerul
francez al Afacerilor Externe susţine participarea O.N.G.-urilor franceze la reuniuni organizate
peste hotare (se doreşte astfel, printre altele, promovarea culturii franceze), contribuind la
cheltuielile aferente deplasărilor.
Când vorbim despre acordarea posibilităţii de furnizare a serviciilor publice pentru sectorul
asociativ, există mai multe situaţii în care ne putem încadra.
În primul rând, amintim cazul Statelor Unite care este emblematic pentru un guvernământ
care atribuie fără rezerve O.N.G.-urilor sarcini privind serviciile publice. Un rol foarte important
aici îl joacă principiul subsidiarităţii (care spune că o problemă trebuie rezolvată de autoritatea

10
competentă aflată cel mai aproape de cetăţean). În consecinţă, sectorului asociativ trebuie să i se dea
întâietate pentru furnizarea serviciilor publice în detrimentul celui statal. În Germania, Legea
Federală pentru Asistenţă Socială (Bundessozialhilfegesetz) interzice agenţiilor guvernamentale să
infiinţeze noi furnizori de servicii publice dacă există organizaţii care sunt disponibile pentru acest
lucru, acest lucru neafectând independenţa şi autonomia O.N.G.-urilor.
Un alt exemplu în care organizaţiile neguvernamentale sunt actori foarte importanţi în
procesul de distribuire al politicilor publice este Olanda. Aici, O.N.G.-urile se ocupă de televiziunea
şi radiourile publice, finanţate fiind prin o taxă colectată de stat şi redistribuită acestora.
În acelaşi timp ne putem pune problema excluziunii sociale. Aceasta se poate defini cel mai
simplu printr-o stare a societăţii civile caracterizată prin sărăcie, şomaj, discriminare, venituri
scăzute, infracţionalitate ridicată şi protecţie socială scăzută 62. O.N.G.-urile pot acţiona pentru a
stopa sau a rezolva problemele enumerate mai sus prin schimbul de informaţii cu organizaţiile care
acţionează în domeniul excluziunii sociale şi prin dezvoltarea relaţiilor de parteneriat cu acestea sau
cu autorităţile publice. Aceste direcţii privind excluziunea socială sunt schiţate în articolele 136 şi
137 ale Tratatului de la Amsterdam şi întărite printr-un program pe 5 ani (între 2002 şi 2006) care
să promoveze incluziunea socială63.
Un al treilea caz în care sectorul asociativ este furnizor de servicii publice se întâlneşte în
ţările în curs de dezvoltare sau aflate în criză, unde situaţii conjuncturale împiedică statul să îşi
continue activitatea în mod normal. În această situaţie se poate apela la O.N.G.-uri pentru a suplini
lipsa de capacitate a statului.
Acest capitol se axează pe capacitatea sectorului nonprofit de a juca un rol important în
dezvoltarea societăţii civile în termeni de cooperare şi relaţionare în interiorul sectorului, capacităţi
organizaţionale ale ONG, resurse de sprijin şi dezvoltare pentru sector.

Parteneriatele dintre organizaţiile neguvernamentale şi instituţiile statului

„Organizaţiile nonprofit răspund nevoilor de asociere în condiţii de autoconducere sau de

autonomie faţă de autorităţile publice, contribuind la cristalizarea şi afirmarea societăţii civile,

62
What is social exclusion?, <http://www.socialexclusionunit.gov.uk/page.asp?id=213, (09.03.1005, 14:35)>;
63
Community Action Programme to Combat Social Exclusion 2002 – 2006,
<http://www.cpa.ie/downloads/news/Forthcoming%20Events/guidelines_en.pdf#search='Treaty%20of%20amsterdam% 20social
%20exclusion%20partner, (07.05.2005, 13:42)>;

10
oferind comunităţii teritoriale sau profesionale posibilităţi de realizare a unor servicii centrate pe
binele public.”64 (Badrus, Nadia, 2001)
Parteneriatele dintre organizaţii şi instituţii au devenit din ce în ce mai numeroase.
Instituţiile statului apelând în unele situaţii la ajutorul organizaţiilor pentru ca angajaţii lor să
participe la cursurile oferite de organizaţii. De asemenea în ultimii ani s-a modificat şi sistemul
legal, organizaţiile fiind mai bine protejate de legile şi ordonanţele care le reglementează activitatea.
Mărimea şi puterea sectorului asociativ sunt diferite de la ţară la ţară. Însă un sector
asociativ puternic nu este îndeajuns pentru a garanta scăderea excluziunii sociale şi un nivel ridicat
de dezoltare a societăţii civile. O relaţie sănătoasă cu statul poate multiplica avantajele rezultatelor.
Există şi unele bariere în calea unor relaţii bune autorităţi publice – organizaţii
neguvernamentale65:
 un mediu puternic politizat. Problema poate veni din ambele părţi, în primul rând de la
sectorul asociativ care de obicei cade în tabăra „opoziţiei”, iar în al doilea rând din
partea partidului de guvernământ care se vede ca principalul şi singurul capabil să
rezolve problemele apărute;
 preferinţa unor O.N.G.-uri pentru izolare, de aici rezultând o slabă comunicare şi
coordonare cu structurile statale şi cu celelalte organizaţii din domeniu;
 neîncrederea funcţionarilor publici în capacitatea sectorului asociativ de a putea furniza
servicii publice;
 fondurile limitate care fac să intre în conflict cele 2 părţi potenţiale beneficiare ale
acestora (sectorul public şi cel asociativ);
 grupul beneficiar al activităţii unui O.N.G.. De obicei, organizaţiile neguvernamentale
sunt constituite pentru a rezolva o problemă restrânsă şi au un grup ţintă al beneficiarilor
foarte redus. Dimpotrivă, statul se confruntă cu probleme foarte variate care sunt
interconecate între ele şi trebuie să ia în considerare foarte mulţi factori în rezolvarea
unei probleme;
 incapacitatea unor organizaţii de a rezolva problemele. Proiectele depuse de unele
organizaţii pot să nu fie atât de eficiente, angajaţii să nu fie experimentaţi sau să nu

64
Badrus, Nadia, op.cit, p. 11.
65
John Clark, The Relationship Between the State and the Voluntary Sector, <http://www.gdrc.org/ngo/state-ngo.html,
(07.05.2005, 14:56)>;

10
 existe un plan strategic bine dezvoltat. Aceste lucruri pot afecat relaţia pe viitor cu
autoritatea publică;
 incapacitatea sectorului public. La rândul său, guvernământul poate să nu aibă abilitatea
de a rezolva unele probleme cu care se confruntă ţara, acest lucru ducând la scăderea
credibilităţii acestuia;
 dorinţa factorului politic de a nu contribui la întărirea sectorului asociativ pentru a nu
spori forţa „opoziţiei” (cunoscută fiind apetenţa organizaţiilor neguvernamentale de a se
situa în opoziţie);
 dependenţa unor O.N.G.-uri de donatori externi. Existenţa unui sector asociativ puternic
sponsorizat de organisme externe poate cauza o reţinere din partea statului de a colabora
cu acestea. Motivul poate fi probabilitatea de a dori influenţarea deciziilor luate la nivel
local prin invocarea unui cadru strict impus de donatorii externi.

O altă tipologie a relaţiei sector asociativ – administraţie este propusă de John Clark în
studiul său „The Relationship Between the State and the Voluntary Sector”66. Astfel, avem trei
tipuri de relaţii. În primul rând, avem o relaţie de dependenţă a O.N.G.-urilor faţă de stat, în care
acestea pur şi simplu implementează programele Guvernului şi sunt dependente financiar de el. În al
doilea rănd, vorbim despre o relaţie antagonistă, în care nici una dintre părţi nu doreşte reconcilierea
sau colaborarea. În ultimul rând avem relaţia caracteristică democraţiilor liberale care presupune o
colaborare şi un parteneriat la care fiecare parte este liberă să adere sau nu.
Pentru a îmbunătăţi legătura cu sectorul asociativ, statul are la dispoziţie mai multe căi:
 încurajarea discuţiilor publice şi facilitarea accesului la informaţii;
 simplificarea diverselor proceduri administrative, cum ar fi cea de constituire, de
contabilitate, audit, etc.;
 stimulente pentru O.N.G.-uri: subvenţii, scăderea taxelor vamale, scăderea impozitului pe
profit;
 colaborarea: includerea organizaţiilor neguvernamentale în implementarea unor programe
sau proiecte;
 implicarea în procesul de luare al deciziilor: participarea la diverse întâlniri, mese rotunde,
seminarii, etc.;

66
Ibidem;

11
  cale de comunicare a informaţiilor publice: O.N.G.-urile pot fi folosite ca şi o metodă în plus
pentru propagarea informaţiilor publice.

Cadrul legislativ cu privire la relaţia dintre administraţie publică si organizatiile

neguvernamentale

Dacă în urmă cu câţiva ani lipsa unui cadrul legal adecvat era principalul impediment în
construirea unor parteneriate solide între sectorul neguvernamental şi cel guvernamental, acest
impediment nu mai poate fi invocat la acest moment.
Există mai multe legi care reglementează modul în care autorităţile publice ar trebui să
sprijine activitatea organizaţiilor neguvernamentale şi să colaboreze cu acestea, printre care se
numără: Ordonanţa de Guvern nr. 26 din 30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Legea
nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale,
Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România, Legea nr. 350 din 2005 privind
regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi non-profit de
interes general.
Capitolul VIII al Ordonanţei de Guvern 26/2000 reglementează relaţiile organizaţiilor
neguvernamentale cu autorităţile publice. Conform prevederilor acestui capitol autorităţile publice
trebuie să sprijine activitatea organizaţiilor neguvernamentale prin oferirea de informaţii de interes
general, alocarea de resurse financiare, punerea la dispoziţie, în limita posibilităţilor, a unor sedii
necesare desfăşurării activităţii sau, chiar mai mult, atribuirea unor terenuri destinate ridicării de
construcţii care să le faciliteze desfăşurarea activităţilor propuse. De asemenea, articolul 51 al
prezentei Ordonanţe de Guvern prevede necesitatea funcţionării unor structuri organizatorice pentru
relaţia cu organizaţiile neguvernamentale atât la nivel central, în cadrul Camerelor Parlamentului,
Preşedinţiei României, Secretariatului General al Guvernului, ministrerelor, cât şi la nivel local, în
cadrul Primăriilor, Consiliilor Locale şi autorităţilor administrative autonome. Autorităţile publice
mai sus menţionate au posibilitatea de a consulta organizaţiile neguvernamentale care activează în
sfera lor de competenţă, în vederea realizării unor obiective comune. În acest scop este prevăzută
obligativitatea asociaţiilor şi a fundaţiilor de a solicita autorităţilor mai sus menţionate luare în
evidenţă a acestora în momentul dobândirii personalităţii juridice.
Conform Legii Administraţiei Publice Locale, Consiliul Local are posibilitatea de a hotărâ
cooperarea, respectiv realizarea unor parteneriate cu organizaţiile neguvernamentale în vederea

11
derulării în comun a unor proiecte, prestării unor servicii sau lucrări de interes public local. Acest
lucru este bine stipulat în cadrul articolului 38 al prezentei legi, al cărui conţinut este: „Consiliul
local are următoarele atribuţii principale (…) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea
cu persoane juridice române sau străine, cu organizaţii neguvernamentale şi cu alţi parteneri sociali,
în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes
public local.”67
Legea finanţelor publice locale prevede obligativitatea autorităţilor publice locale de a
superviza modul de prestare al serviciilor publice locale, dar şi posibilitatea acestora de a delega
gestiunea acestor servicii organizaţiilor neguvernamnetale, în scopul eficientizării lor. În cazul
trecerii unor servicii în răspunderea organizaţiilor neguvernamentale Legea finanţelor publice locale
prevede necesitatea încheierii unor convenţii sau contracte de asociere între autorităţile publice şi
organizaţiile cărora li se va delega serviciul respectiv. „Colaborarea sau asocierea se realizează pe
baza de convenţii sau contracte de asociere…”68 Tot această lege prevede şi posibilitatea finanţării
din bugetele locale a acţiunilor întreprinse de organizaţiile neguvernamentale, cu condiţia ca acestea
să fie în interes local şi în beneficiul colectivităţii.
Legea privind dezvoltarea regională în România prevede posibilitatea Consiliului Local de a
invita organizaţiile neguvernamentale cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale la lucrările
consiliului în vederea consultării acestora şi luării în comun a unor decizii eficiente. „La lucrările
consiliului pentru dezvoltare regională participă, fără drept de vot, prefecţii judeţelor. De asemenea,
pot fi invitaţi şi reprezentanţi (…) ai instituţiilor şi organizaţiilor cu atribuţii în domeniul dezvoltării
regionale, în funcţie de tematica dezbaterii.” 69 Realizarea unor astfel de întâlniri între autorităţile
publice locale şi reprezentanţii organizaţiilor neguvernamnetale poate contribui semnificativ la
găsirea unor soluţii mai eficiente datorită expertizei pe care organizaţiile neguvernamnetale o deţin
din domeniu.
Legea nr. 307 din 2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice
alocate pentru activităţi non-profit de interes general reprezintă cadrul legal al atribuirii de contracte
de fonduri nerambursabile de către autoriţile publice. Legea prevede expres faptul că aceste
contracte de fonduri nerambursabile vor fi atribuite doar persoanelor fizice sau juridice fără scop
patrimonial, fondurile neputând fi acordate activităţilor generatoare de profit. De asemenea, legea
cuprinde reglementări cu privire la procedurile de atribuire, încheiere, îndeplinire şi finalizare a
67
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, art. 38
68
Legea nr. 189 din 14 octombrie 1998 privind finanţele publice locale, art. 12, pct.1
69
Legea nr. 151 din 15 iulie 1998 privind dezvoltarea regională în România, art. 6, al. 5

11
contractelor de finanţare nerambursabilă. Prezenta lege constituie un pas înainte în sprijinirea
activităţilor derulate de organizaţiile neguvernamnetale prin oferirea acestora de sprijin financiar din
parte autorităţilor publice.
Adoptarea actelor legislative mai sus enunţate a creat cadrul legal necesar realizării unor
parteneriate solide între administraţia publică locală şi organizaţiile neguvernamentale, parteneriate
care au în centrul lor bunăstarea cetăţenilor. În prezenţa unei reglementări juridice unitare şi
coerente realizarea unor astfel de parteneriate va fi mult mai uşoară, dezvoltându-se totodată
comunicarea şi încrederea dintre cele două sectoare.
În concluzie putem afirma faptul că, cadrul legislativ actual din România permite şi, chiar
mai mult, încurajează dezvoltarea relaţiilor dintre autorităţile publice şi organizaţiile
neguvernamentale.

Relaţia cu administraţia centrală

Relaţia cu administraţia centrală a cunoscut o amelioarare semnificativă după alegerile din

1996, prin venirea la putere a unui guvern care a adus o recunoaştere deschisă rolului ONG-lor. Cu
toate că, eforturile de a stabili relaţii instituţionalizate între sectorul nonprofit şi administraţia
centrală au început din 1994 noul guvern a stabilit sisteme şi structuri care să facă posibil un dialog
real cu sectorul atât la nivel naţional, cât şi local. Astfel, în această perioadă la nivel central au
funcţionat două structuri:
 Biroul pentru societatea civilă – de la nivelul preşedinţiei României, care a avut menirea de
a asigura fluxul de informaţiei între sector şi guvern, de a consulta ONG-le asupra
problememlor relevante şi de a oferi oportunităţi de a-şi face cunoscută poziţia de către
guvern.
 Biroul pentru relaţia cu ONG-le – existent la nivelul guvernului, misiunea acestuia fiind de a
coordona eforturile legislative cu privire la ONG-ri şi de a sprijini reţeaua naţională a
responsabililor pentru relaţia cu ONG-ri.
Numirea liderilor şi experţilor ONG-lor în poziţii guvernamentale a dus la înţelegerea
reciprocă mai bună a rolurilor, puterii şi limitelor acestora şi a creat un cadru de comunicare mai
deschis între administraţie şi sector. Mai mult, crearea acestor structuri de facilitare a dialogului
diminuează vulnerabilitatea sectorului la schimbările conducerii politice.

11
 În această perioadă pe lângă cele două structuri a existat un grup consultativ de experţi
neguvernamentali pe lângă ministere care îşi făcea simţită poziţia în diverse probleme legate de
ONG-ri. Instituirea acestui grup constituie un mijloc important de creştere a potenţialului ONG-lor
de implicare în elaborarea politicilor publice. La nivel informal au loc consultări frecvente între
repezentanţi guvernamentali şi principalele ONG-ri de la nivel naţional cu precădere asupra
chestiunilor de mare interes pentru ONG-ri (de tip legislaţie, reprezentarea sectorului
neguvernamental) decât asupra chestiunilor subsectoriale (strategii de dezvoltare în domeniile
respective, finanţare).
Sectorul ONG-lor are nevoie să evalueze atent relaţia pe termen lung cu administraţia
centrală. Numeroasele realizări s-au datorat personalităţilor implicate, fără a se bucura de acel larg
consens politic necesar susţinerii cooperării Guvern-ONG. Sunt de dorit progrese în dezvoltarea
reprezentativităţii sectoriale eficace şi mobilizării sectorului pentru advocacy la nivel naţional. În
absenţa acestor măsuri, viitorul poate rezerva sectorului o poziţie vulnerabilă. Aspectele decisive,
dincolo de frecvenţa reprezentanţilor guvernamentali la evenimentele ONG, trebuie reglate, cum ar
fi, mecanismele de consultare în mod regulat, promovarea relaţiilor guvern-ONG, iniţiativele
comune, şi mai cu seamă, finanţarea sectorului.
În această perioadă reprezentanţi ai organizaţiilor guvernamentale au ocupat funcţii
guvernamentale, în acest fel îmbunătăţindu-se relaţiile dintre aceste două sectoare. Se stabileşte
astfel o comunicare crescută între cele două sectoare, iar sectorul neguvernamental nu mai suferă în
momentul schimbării puterii.
Pe parcursul anilor relaţiile de comunicare, cooperare şi nu în ultimul finanţarea oferită de
guvern se îmbunătăţesc. În urma acestor schimbări au de câştigat atât organizaţiile cât şi
administraţia centrală.
Se promovează astfel modelul dual conform căruia, cele două îşi oferă servicii în mod
reciproc.

Relaţia cu administraţia locală

Cooperarea cu autorităţile locale reprezintă o prioritate pentru agenda ONG-lor atât la nivel
local (în termeni de activităţi comune), cât şi naţional (în termen de stabilire a cadrului efectiv
pentru dialog şi parteneriat la nivel local).

11
 Obstacolele principale în calea dezvoltării unor relaţii consistente între autorităţile locale şi
ONG-ri sunt determinate de trei factori.
Mai întâi, trebuie remarcat că rolul ONG-lor nu este cunoscut de aleşii locali. În general,
ONG-le sunt sprijinite numai dacă activităţile lor se integrează în strategiile de dezvoltare locală,
rareori elaborate prin consultarea ONG. Reprezentanţii locali pentru relaţia cu ONG-ri au limite
determinate de timp disponibil pentru ONG-ri . Se manifestă o lipsă generalizată de înţelegere sau
implicare la nivel instituţional intern din partea autorităţilor competente apte să pună în vigoare
prevederile legale necesare implementării cooperării dintre ONG-ri şi autorităţile locale.
În al doilea rând din cauza procesului lent de descentralizare autorităţile locale au puteri şi
fonduri limitate.
În al treilea rând se constată un nivel scăzut de dezvoltare a abilităţilor personalului de la
nivelul administraţiei locale care este expus într-o măsură mai mică la noi modalităţi de gîndire şi
organizare a muncii comparativ cu cel al ONG-lor.
Sugestii pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre autorităţile locale şi ONG-ri:
 introducerea unor programe speciale de familiarizare a autorităţilor locale cu noile
prevederi legale,
 folosirea prevederilor din cadrul procesului de aderare la U.E. care pun accent pe
stimularea cooperării dintre ONG-ri şi autorităţile locale,
 dezvoltarea abilităţilor, atitudinilor şi practicilor funcţionarilor publici în
dezvoltarera şi managementul proiectelor, a cooperării şi strângerii intersectoriale de
fonduri, desfăşurarea de activităţi în reţele prin combinarea programelor de instruire
cu cele de dezvoltare a capacităţilor instituţionale.
Mai există o serie de sugestii practice recomandate de Agenţia pentru Informarea şi
Dezvoltarea Organizaţiilor Neguvernamentale70 pentru cele doua părţi în vederea promovării
parteneriatului administraţie – O.N.G.:

Sugestii şi recomandări pentru organizaţiile neguvernamentale:

 Să informeze autorităţile locale despre progresul lor de-a lungul anului nu numai în cadrul
procesului de iniţiere de parteneriate sau de strângere de fonduri:

Organizaţii neguvernamentale - Ghid practic, AID-ONG Agenţia pentru Informarea şi Dezvoltarea Organizaţiilor
70

Neguvernamentale, Timişoara, 2002, pp. 50-53;

11
  Să dea atenţie modului de funcţionare a întregii comunităţi, nu numai grupului ţintă al
organizaţiei.
 Să fie cât mai responsabile şi mai corecte din punct de vedere al desfăşurării activităţii şi să
prezinte cît mai explicit aceste evidenţe în mod public.
 Să întarească încrederea publicului în organizaţie prin prezentarea unei imagini demne de
încredere şi profesionistă :
 Să ajute comunitatea să înveţe cum să gestioneze problemele de care este preocupată
organizatia şi care nu sunt suficient aprofundate, atractive, sau care „sperie” publicul larg.

Sugestii şi recomandări pentru autorităţile publice locale:

 Să minimizeze frustrările, neînţelegerile sau neîncrederea în O.N.G.-uri încă din stadiul de
proiectare bugetară, prin diseminarea de informaţii despre fonduri, spre exemplu: sumele de
bani disponibile, procesele de selectare şi evaluare a proiectelor, aşteptările privind
raportările şi justificările financiare;
 Să asigure administrarea transparentă a cererilor de finanţare venite din partea O.N.G.-urilor
şi prezentarea lor factorilor de decizie locali în vederea minimizării duplicării eforturilor şi
creşterii gradului de comunicare între finanţatori;
 Să abordeze problemele şi nevoile ca aparţinând întregii comunităţi, nu numai O.N.G.-urilor
prin: recunoaşterea ca şi clienţi ai O.N.G.-urilor (cu acces la resurse) a membrilor
comunităţii, explicitarea aprecierii pentru misiunile asumate de către O.N.G.-uri;
 Să recunoască potenţialul O.N.G.-urilor ca pe o investiţie serioasă;
 Să recunoască valoarea, expertiza şi profesionalismul cu care pot veni angajaţii din O.N.G.-
uri;
 Să susţină sectorul neguvernamental în efortul sau de creştere a profesionalismului
activităţilor desfăşurate;
 Să ia în considerare impactul economic pe care programele O.N.G.-urilor îl poate avea
asupra dezvoltării economice locale.

Sugestii şi recomandări atât pentru organizatiile neguvernamentale cât şi pentru autorităţile

publice locale:

11
1. Să schimbe informaţii, atât în timpul relaţiilor de lucru în comun, cât şi în general. Există
posibilitatea finanţării unui forum anual de servicii pentru comunitate la care să participe autorităţi
locale, reprezentanţi de O.N.G.-uri, aleşi locali, voluntari ai comunităţii, etc.:
 să întreprindă eforturi pentru realizarea în comun a planificării strategice în legatură cu
probleme specifice de interes comun;
 să ţină periodic întâlniri cu participarea reprezentanţilor O.N.G.-urilor, a administraţiei
locale sau a celor două sectoare în comun.
2. Să constituie fonduri comune pentru unele resurse, să invite reprezentanţi ai altor tipuri de
organizaţii sau să participe la sesiuni de formare pe care le organizează de obicei sectorul asociativ
local sau administraţia locală;
 să ofere sau să împartăşească expertiza prin asigurarea de instruire sau în cadrul întâlnirilor
cu reprezentanţi ai altor tipuri de organizaţii;
 să asigure sau să împartă spaţiile disponibile pentru birouri, activităţi de instruire, sau pentru
întâlniri;
 să dea posibilitatea ca reprezentanţi ai celor două sectoare să se implice împreună în diverse
comitete şi comisii de lucru pe probleme de interes local;
 să pună la dispoziţia altor organizaţii echipament sau mobilier.
3. Să dezvolte ghiduri clare despre aşteptările fiecaruia şi să se asigue că acestea să fie armonizate
de comun acord.
4. Să recunoască faptul că cealaltă parte poate reprezenta cel mai bun suport pentru întelegerea şi
administrarea presiunilor cu care se lucrează în sectorul public.

Relatia dintre organizaţiile neguvernamentale-nonprofit şi sectorul de afaceri

În ţara noastră colaborarea cu sectorul de afaceri nu funcţionează la parametrii optimi.

Sectorul de afaceri oferă mai greu fonduri organizaţiilor neguvernamentale sau oferă fonduri
insuficiente. ONG-le încercă să promoveze diverse programe pentru a forma un mediu de afaceri
responsabil. Dar acest lucru nu îi sensibilizează ONG-le primind mai multe fonduri din surse
externe. Relaţiile cu mediul de afaceri par să fie fundamental axate pe sprijin financiar sau în bunuri
(servicii) în schimbul publicităţii. S-a mers mult mai încet în ceea ce priveşte stabilirea sau
menţinerea unui dialog cu mediul de afaceri sau cu autorităţile locale asupra chestiunilor de interes
pentru dezvoltarea locală. În anumite cazuri, unele ONG-ri, cum ar fi cele din domeniul dezvoltării

11
locale, au dezvoltat programe care reunesc toţi actorii comunitari. În alte cazuri, ONG-ri sau
voluntari străini au derulat proiecte menite să dezvolte un mediu de afaceri responsabil social sau
cooperarea acestuia cu ONG-ri. Date fiind dificultăţile economice actuale, mediul de afaceri se
orientează mai degrabă spre supravieţuire decât spre dezvoltarea relaţiilor comunitare.
Dezvoltarea culturii si practicilor de donatii corporatiste (corporate giving) are o dimensiune
strategicã atât pentru sectorul nonguvernamnetal cât si pentru sectorul de afaceri din România.
Resursele atrase din partea corporatiilor cresc în importantã pe mãsurã ce marile agentii
internationale donatoare de fonduri încep sã-si retragã programele ca urmare a avansãrii pe calea
democratiei si dezvoltãrii economiei de piatã. Într-o viziune strategicã asupra dezvoltãrii sectorului
nonguvernamnetal, resursele financiare oferite de mari organizatii internationale ar trebui înlocuite
treptat de surse indigene, cum ar fi resursele din partea sectorului public sau cele din partea
sectorului de afaceri, resursele obtinute din donatii din partea cetãtenilor sau cele obtinute din
proiecte economice proprii, dezvoltate de cãtre organizatiile nonguvernamentale.
Resursele indigene pentru sectorul nonguvernamental nu vin sa înlocuiascã sau sã creascã
aportul organizatiilor internationale în mod automat, natural. Organizatiile neguvernamentale pot
stimula dezvoltarea si accesibilitatea acestor resurse printr-un efort permanent de dezvoltare a
relatiilor intesectoriale vizând obiective de interes general la nivelul comunitãtii. In tãrile vestice
existã deja o adevãratã culturã de corporate giving, care începe treptat sa prindã rãdãcini si în
România. Ca rezultat al dezvoltãrii economiei de piatã are loc un proces de maturizare a
consumatorului din România, de sofisticare a mediului economico-social în care opereazã
companiile. Aceste tendinte si dezvoltãri impun o atentie mai mare din partea companiilor cu privire
la statutul si imaginea lor în comunitate.
In România au inceput sa apara din ce in ce mai multe campanii de responsabilitate sociala
corporatista. Unul din motivele principale ale acestei schimbari ar putea fi aparitia pe piata
româneasca a unor companii multinationale cu o puternica traditie in Responsabilitatea Sociala.
Aparitia in Romania a conceptului de Responsabilitate Sociala Corporatista si a practicilor
asociate acestuia are cel putin doua cauze: in primul rand, dezvoltarea economica si aparitia pe piata
a companiilor multinationale au determinat un tip de presiune in sensul identificarii unor modalitati
adecvate de consolidare a imaginii corporatiste si a reputatiei. Aceasta a atras dupa sine strategii din
ce in ce mai sofisticate pe masura ce consumatorul s-a educat si a invatat sa faca alegeri in
cunostinta de cauza. In al doilea rand, retragerea de pe piata a marilor donatori si diminuarea
resurselor financiare provenite de la organisme internationale determina un alt tip de presiune, in

11
sens invers, din partea organizatiilor non-profit care isi diversifica strategiile de atragere a
finantarilor din surse indigene: sector public, sector de afaceri sau cetateni. Exista in tara noastra
programe de donatii si campanii sociale sustinute de companii, programe de voluntariat corporatist
si fundatii corporatiste. Companiile cu cea mai mare implicare in proiectele de Responsabilitate
Sociala ramân totusi companiile internationale, cele cu capital romanesc neavand inca aceasta
preocupare. Unul din elementele care lipseste in România sunt informatiile din piata privind
impactul CSR asupra consumatorilor si a societatii, deoarece subiectul este unul relativ nou pentru
publicul românesc.
În România, domeniul responsabilitatii sociale evolueaza rapid si, o data cu asta, cresc si
asteptarile fata de mediul de afaceri. Acele companii care vor fi recunoscute pentru contributiile lor
la definirea si satisfacerea prioritatilor nationale vor avea si cele mai mari sanse de câstig odata cu
dezvoltarea economica. La noi in tara problema responsabilitatii sociale a companiilor, departe de a
fi ignorata, este privita cu interes. Companiile din România tind din ce în ce mai mult să-si
diversifice mecanismele prin care pot să influenţeze în bine comunitatea în care operează. În
perioada ultimilor doi ani conceptele din domeniul RSC au început sa fie introduse în vocabularul
oamenilor de afaceri români. Acest lucru se datoreaza îndeosebi multinationalelor care îsi propun si
promoveaza proiecte si programe de RSC. O privire aruncata asupra statisticilor ne spune ca aprox.
5000 de oameni sunt implicati in proiecte de CSR sub diferite forme la nivel national in 2005. În
ultimele decenii asistãm la dezvoltarea conceptului de responsablitate socialã corporatistã si la
sofisticarea modului în care acest concept este aplicat în lumea businessului contemporan.
Companiile se implicã tot mai mult în abordarea problemelor comunitãtii, încercând prin interventia
lor în programe comunitare sã creascã nivelul de calitate a vietii al membrilor comunitãtii, sã se
comporte responsabil si sã promoveze programe de protectie a mediului. Odatã cu trecerea la
economia de piatã, companiile multinationale care si-au deschis afaceri si în Europa Centralã si de
Est au adus cu ele germenii unor astfel de abordãri corporatiste. Alãturi de acestea s-a dezvoltat si
comportamentul filantropic al businessului autohton.
Keith Davis si Robert Blomstrom definesc conceptul de responsabilitate socialã corporatistã
astfel: “Responsabilitatea socialã reprezintã obligatia factorilor de decizie de a actiona în vederea
protejãrii si îmbunãtãtirii stãrii de bine a societãtii ca întreg, alãturi de necesitatea de a-si proteja
propriile interese.” O definitie mai clarã este oferitã de Joseph McGuire: “Ideea de responsabilitate
socialã corporatistã presupune faptul cã o corporatie nu are numai obligatii economice si legale, ci
si anume responsabilitãti fatã de comunitatea în care activeazã”.

11
 Cele patru elemente principale care ne ajutã sã operationalizãm conceptul de responsabilitate
socialã corporatistã sunt: responsabilitatea economicã, responsabilitatea legalã, responsabilitatea
eticã si responsabilitatea filantropicã.
 Responsabilitatea economicã reprezintã fundatia tuturor celorlalte tipuri de responsabilitãti
si se referã prioritar la responsabilitatea economicã a companiei de a fi profitabilã.
 Responsabilitatea legalã se referã, desigur, la responsabilitatea companiei de a respecta
legile si de a-si îndeplini obligatiile contractuale.
 Responsabilitatea eticã se referã la respectarea unui cod de bunã practicã în afaceri si în
relatiile cu mediul extern si intern al companiei.
 Iar responsabilitatea filantropicã se referã la aspectele legate de implicarea companiei în
dezvoltarea comunitãtii în cadrul cãreia îsi desfasoarã activitatea, la contributia companiei
legatã de cresterea calitãtii vietii în comunitate
Prin asumarea si respectarea celor patru tipuri de responsabilitãti, compania poate sã devinã
“un bun cetãtean corporatist”. Primele douã tipuri de responsabilitãti sunt obligatorii. Cea de-a treia
este de asteptat, iar ultima, cea filantropicã, este optionalã si recomandatã.
Construirea relatiilor de parteneriat coerente si de duratã reprezintã o provocare atât pentru
organizatiile neguvernamentale cât si pentru sectorul de afaceri. Organizatiile neguvernamentale
trebuie sã înteleagã ce anume determinã corporatiile sã le ofere suport. Listãm astfel de posibile
motivatii:
1. Relatiile cu comunitatea – Unul din rationamentele cele mai clare ale sectorului de afaceri
în dezvoltarea de parteneriate durabile cu organizatiile societãtii civile rezidã în dorinta
acestuia de a sprijini si a se implica în comunitatea în cadrul cãreia îsi desfasoarã afacerile.
Companiile vor sustine proiecte de dezvoltare comunitarã sau vor sustine dezvoltarea de
servicii pentru comunitatea în care trãiesc majoritatea angajatilor ei si unde se desfasoarã
activitãtile de afaceri ale companiei (productie, desfacere etc.). Acest tip de relatie cu
comunitatea este în general gestionat de departamentele de relatii cu publicul ale
companiilor. Ele oferã vizibilitate companiei printre consumatorii locali si câstigã simpatia
si sustinerea angajatilor.
2. Marketing – Corporatiile adesea sponsorizeazã evenimente cu profil vizibil realizate de
cãtre ONG-ri (concerte, evenimente sportive, expozitii etc.). O companie va oferi o donatie
importantã în schimbul unei prezentãri proeminente a logo-ului ei în cadrul evenimentului.
ONG-le care cautã un sponsor pentru evenimente de acest tip trebuie sã retinã faptul cã e

12
 indicat sã prezinte cererea de sponsorizare cât mai atractiv companiei (companiilor) vizate.
Cu sigurantã companiile vor reactiona pozitiv sau negativ în functie de profilul si nivelul
audientei preconizate pentru evenimente.
3. Marketing relationat cu cauza – Acest concept de marketing leagã promovarea cauzei de
promovarea produsului. Compania contribuie cu o parte din câstigul pe produs la sustinerea
unei cauze sustinute de un ONG bazându-se pe cresterea vânzãrilor sau utilizarea serviciilor
proprii. Cauza si produsul companiei sunt marketate împreunã.
4. Fundatii corporatiste – În general aceste fundatii corporatiste apar în cadrul corporatiilor
care au o strategie si programe de duratã destinate sustinerii dezvoltãrii comunitãtii.
Companiile îsi stabilesc propriile fundatii care au ca scop sã ofere granturi unor programe de
dezvoltare comunitare care se încadreazã într-o logicã si strategie specificã. Granturile
operate de fundatiile corporatiste rãspund unor misiuni si scopuri stabilite de cãtre
companie, misiuni si scopuri care merg mult mai departe decât simplul demers de marketing
sau dezvoltare de relatii cu comunitatea. Aici am putea vorbi despre un nou tip de culturã de
corporatie si de dezvoltarea conceptului de “cetãtenie corporatistã”.
5. Programe de donatie discretionare – uneori companiile dispun de un buget pentru donatii,
fãrã a utiliza o strategie anume. Aceste donatii (sponsorizãri) se fac atunci când compania
considerã cã e indicat. Astfel de bugete discretionare ajutã companiile si filialele lor (este un
caz foarte des întâlnit în cazul bãncilor) sã stabileascã o legãturã mai bunã cu comunitatea si
sã facã parte activ din viata comunitãtii. Avem de-a face, în general, cu mici donatii
destinate unor evenimente sau activitãti de sprijin pentru comunitate si gestionate uneori
prin ONGuri.
6. Membership corporatist – Unele ONG-ri pot dezvolta o relatie intersantã cu companiile
prin oferirea de permise de liber acces la unele evenimente organizate de ele în schimbul
unei taxe de membership. Multe organizatii culturale practicã acest tip de relatie ONG-
companie în beneficiu mutual. Desigur, acest lucru e posibil numai pentru organizatii cu
profil foarte vizibil si de prestigiu. Prin aceastã metodã de relationare compania câstigã o
modalitate de a-si recompensa angajatii si clientii, câstigã prestigiu în comunitate, iar ONG-
ul - sprijin finaciar (si nu numai) pentru a-si atinge propriile obiective si realiza programele.
Companiile trebuie sã tinã pasul cu scopurile, problemele si schimbãrile exprimate ca si
nevoi comunitare din urmãtoarele motive:

12
  motivul central este legat de interesul propriu si conservarea proprie. De exemplu:
companiile au o prezentã semnificativã în comunitate si vor sã-si protejeze investitiile.
Problemele de interes pentru ele sunt reglementãrile regionale, amenintarea deteriorãrii
zonei, taxele pe care trebuie sã le plãteascã, posibilitatea de a avea o fortã de muncã
calificatã în mod adecvat.
 anumite probleme si rezolvãrile lor implicã beneficii directe sau indirecte pentru companii.
De exemplu: serviciile de sãnãtate, serviciile sociale, mediul înconjurãtor etc.
 reputatia companiei si imaginea ei în comunitate.
Atât pentru donatorii individuali, cât si pentru cei din sectorul de afaceri, strategiile de
donatie sunt, de cele mai multe ori, reactive – vin ca un rãspuns la strategia de solicitare folositã de
cãtre organizatiile non-profit. În cazul persoanelor fizice, cele mai multe donatii se fac prin
intermediul bisericii sau prin contact direct cu cineva care solicitã o donatie. Cu exceptia bisericii,
organizatiile folosesc rareori retelele sociale pentru a-si îmbunãtãti strategia de solicitare de fonduri.
Cele mai multe strategii adunã sume foarte mici de la donatorii individuali. In schimb, persoanele
juridice (companiile) folosesc metode variate de a face donatii urmarind astfel o combinatie de
beneficii sociale si/sau economice. Trei dintre aceste metode sunt detaliate mai jos: donatiile
(deducerile) salariale, voluntariatul corporatist si fundatiile corporatiste.
1. Deducerile (donatiile) salariale se referã la donatiile ce sunt deduse din salariul brut al
angajatilor. Un astfel de program oferã angajatilor posibilitatea, dar nu obligatia de a face o donatie
prin sistemul de deduceri salariale al companiei, cãtre o organizatie nonprofit pe care ei o aleg. De
obicei, compania dubleazã suma donatã de cãtre angajati.
Donatiile (deducerile) salariale sunt un mecanism prin care orice angajat poate sprijini în
mod constant o organizaţie non-profit, prin donarea lunară a unei sume din salariul său net. Fiecare
angajat are libertatea de a alege organizaţia pe care doreşte să o susţină şi cuantumul sumei donate.
De cele mai multe ori, compania dublează suma strânsă lunar de angajaţi, suma totală fiind
direcţionată organizaţiei fie lunar fie de 2, 3 ori pe an.
Acest mecanism prezinta douã mari avantaje pentru companiile care doresc sã se implice
social: in primul rand, compania poate sustine interesul angajatilor, implicându-se în cauze de
interes pentru acestia; mecanismul fiind putin costisitor, dar usor de aplicat dupã ce a fost
implementat. În acest sens, organizatia are obligatia moralã de a oferi periodic informatii asupra
modului în care sunt folosite fondurile si sã ofere celor interesati posibilitatea de a se implica si în
alte forme.

12
 In al doilea rând, de cele mai multe ori, aceste programe de donatii salariale daca sunt bine puse
la punct reusesc sã creeze o relatie pe termen lung între organizatie si companie si o satisfactie
personalã în rândul angajatilor care aleg sã se implice social.
Modele de donatii salariale
Donatii salariale pentru o singurã organizatie – Banii strânsi de cãtre angajati si
companie sunt directionati cãtre o singurã organizatie. În formularul de manifestare a optiunii de
directionare, angajatii trec numele organizatiei în cauzã.
Donatii salariale pentru mai multe organizatii - Banii strânsi de angajati si companie sunt
directionati cãtre mai multe organizatii. Angajatii selecteazã dintr-o listã de organizatii sau în urma
prezentãrilor fãcute de acestea în companie pe cea care rãspunde cel mai bine domeniilor lor de
interes.
Donatii salariale pentru una sau mai multe cauze* - Banii strânsi de cãtre angajati si
companie sunt directionati cãtre anumite cauze, existând periodic (anual, la finele proiectelor) noi
runde de selectie de organizatii implementatoare de proiecte pe cauza respectivã. Sistemul de
donatii salariale este asociat cu un program de finantãri nerambursabile. În acest mod, compania
pãstreazã functional programul donatiilor salariale si în acelasi timp oferã mai multor organizatii
posibilitatea de a beneficia de sprijin.
Donatii salariale pentru una sau mai multe cauze** - Bani strânsi de cãtre angajati si
companie sunt destinati uneia sau mai multor cauze. Pentru a nu îngreuna munca companiei cu un
sistem intern de selectie a organizatiilor partenere, banii sunt directionati spre un fond destinat
cauzei respective, administrat de o altã entitate –organizatie non profit.
Avantajele acestei metode ar fi urmatoarele:
 Oferã angajatilor posibilitatea de a sustine o cauzã care îi afecteazã sau îi intereseazã în mod
direct;
 Angajatii au sentimentul cã, pe lângã munca lor curentã (adesea cu un grad ridicat de
specializare), pot sã contribuie într-un domeniu care îi pasioneazã (artã, sport, educatie) si în
care altfel e putin probabil cã s-ar implica;
 Cresterea sentimentului de mândrie în rândul angajatilor de a apartine unei echipe/companii
cãreia îi pasã. Adesea angajatii implicati în proiecte comunitare spun cã sunt mândri cã au
un loc de muncã peste medie, datoritã acestor proiecte;
 Compania îsi poate manifesta atentia fatã de nevoile sau problemele importante pentru
angajatii sãi, prin dublarea sumei strânse de angajati;

12
  Efortul administrativ si financiar este foarte mic raportat la beneficiile pe care acest tip de
implicare le poate aduce atât companiei, cât si angajatilor;
 Suma dublatã de companie poate fi dedusã de companie integral sau partial din impozitul pe
profit (0.2% din cifra de afaceri sau 16% din profit) sub formã de sponsorizare sau donatie;

Modelele de donatii salariale depind de cine a initiat mecanismul, dorinta angajatilor de a

ajuta una sau mai multe organizati si domeniile pe care compania alege sã le sprijine.
Experienta din România – donatii salariale
Compania Vodafone - Connex sprijinã din 1998 prin donatii salariale activitãtile mai multor
organizatii non profit care oferã servicii pentru persoane din categorii defavorizate – vârstnici, copii
institutionalizati, persoane bolnave. În timp, angajatii au ajuns sã cunoascã o parte dintre
beneficiarii gestului lor si s-au creat prietenii. Dacã în 1998 donau prin acest mecanism 350 oameni,
acum sunt aproape 1200, cifrã care reprezintã aproximativ 60% din personalul companiei).
Telezimex este o firmã din domeniul distributiei de componente si echipamente electronice,
care are în prezent are 73 de angajati. În 2003 compania a început un program de donatii salariale
destinat sustinerii unui program al Fundatiei Române pentru Copil, Comunitate si Familie
(FRCCF). Suma strânsã de angajati si dublatã de companie acoperã costurile pentru transportul
copiilor ce frecventeazã unul din centrele de zi ale fundatiei si care nu îsi permiteau sã acopere
costurile de transport.
Coca Cola HBC România a ales în 2004 sã implice initial angajatii din Municipiul Bucuresti
într-un program de donatii salariale. Pentru a alege un domeniu anume în care sã investeascã banii
strânsi prin acest mecanism, au realizat un sondaj prin care au aflat care este domeniul în care
acestia si-ar dori acestia sã se implice. Rezultatele sondajului au arãtat cã angajatii îsi doresc sã
investeascã în programe adresate copiilor si tinerilor cu initiativã, proactivi. Acesta a fost profilul
proiectelor pe care compania l-a cãutat mai apoi în comunitate. Pe baza experientei acumulate în
programul de donatii salariale aplicat în Bucuresti compania a ales sã îsi extindã programul si în
celelalte filiale.
2. Voluntariatul corporatist - Reprezintã orice modalitate formalã si organizatã pe care
companiile o folosesc pentru a-si încuraja angajatii sã devinã voluntari în timpul orelor de program,
în beneficiul comunitãtii.
Voluntariatul corporatist cuprinde orice formã în care compania încurajeazã angajatii sãi sã
îsi punã în serviciul unei organizatii sau a comunitãtii în general, timpul, abilitãtile, expertiza pe

12
domeniul lor de activitate. Programele de voluntariat presupun cel mai adesea implicarea în
activitãti diferite de atributiile obisnuite ale angajatilor (ex. managerii de companii devin pe
perioade scurte de timp muncitori voluntari pe santiere, agentii de vânzãri devin asistenti personali
pentru persoane bolnave). În cazul în care angajatii contribuie cu timpul si expertiza lor în folosul
comunitãtii, aceastã formã de voluntariat poartã adesea numele de contributie pro bono.
Acest mecanism este util în special companiilor unde tendinţa este de pierdere a
sentimentului de apartenenţă la cultura companiei (firme cu un număr mare de angajaţi, cu un grad
scăzut de retenţie a angajaţilor, cele care au parte de o creştere rapidă a numărului de angajaţi). Prin
crearea echipelor de voluntariat şi munca cot la cot cu alţi colegi din diferite poziţii ale companiei,
sentimentul de apartenenţă la un grup distinct – compania, este cultivat, menţinut si dezvoltat în
rândul angajaţilor.
Cateva din avantajele acestei metode le mentionam mai jos:
 Atractivitatea acestui mecanism derivă în mare parte din faptul că presupune implicarea
activă a oamenilor în proiecte, care în alt context nu ar fi atât de uşor de obţinut (simplii
angajaţi – echipa de management, angajaţi – beneficiarii muncii lor, companie – organizaţii,
companie – instituţii locale);
 Angajaţii se pot implica activ în rezolvarea unor nevoi sau în dezvoltarea unor proiecte de
interes pentru ei, vazand in scurt timp rezultatele muncii lor;
 Consolidarea relaţiilor din rândul angajaţiilor, deoarece au ocazia de a-şi cunoaşte colegii
dincolo de responsabilităţile lor de muncă;
 Creşte gradul de satisfacţie a angajaţilor, faţă de munca şi de compania pe care o reprezintă,
atunci când au ocazia să se implice activ în comunitatea lor;
 Pe lângă abilităţile pe care le folosesc zilnic în munca lor, angajaţii au posibilitatea să îşi
dezvolte noi aptitudini
 Creşte gradul de apartenenta al angajaţilor la companie;
 Comunitatea vede implicarea companiei cu timpul şi oamenii ei atât în proiecte ce ţin de
domeniul ei de activitate, cât şi în alt gen de proiecte comunitare;
 Compania îşi poate construi notorietatea/reputaţia unei companii care poate merge bine
făcând bine;
În nevoia de a eficientiza programele de voluntariat ale companiei, în ţări în care
voluntariatul este practică curentă au apărut mai multe modele de voluntariat, care răspund nevoilor
angajaţilor şi companiei. Aceste modele ţin cont de diferite momente ale carierei angajaţilor

12
(început de carieră, schimbarea poziţiei, moment de maximă eficienţă în poziţia ocupată,
recalificare, pensionare), cât de mult vor să se implice, care sunt beneficiile aduse companiei.
Experienta din România - voluntariat corporatist
In decursul anului 2005 compania GlaxoSmithKline a decis să încurajeze în rândul
angajaţilor ideea de voluntariat. O oportunitate de implicare în comunitate au reprezentat-o
programele de team-building care au fost tranformate din programe tradiţionale de întâlnire şi
recreere în programe asociate cu activităţi de voluntariat în diferite instituţii care au drept
beneficiari categorii de persoane aflate în dificultate. Primul program a constat în restaurarea unor
săli de clasa ale Liceului de nevăzători nr. 1 Bucureşti, urmând apoi un parteneriat cu Centrul Sf
Macrina, unde angajaţii GSK participă alături de copiii aflaţi în situaţii de risc la proiecte de
dezvoltare a încrederii, abilităţilor de a interacţiona cu alţi oameni.
Compania Lafarge a început în 2002, în România un parteneriat naţional pe o
perioadă de 5 ani cu Habitat for Humanity România în care aceasta şi-a asumat o contribuţie cu
muncă voluntară pe şantierele Habitat, dublată de sprijin în materiale şi fonduri. Ţinta acestui
parteneriat este ca până în 2006, sprijinul Lafarge în construcţia de case Habitat să crească, până la
punctul în care două case vor fi construite exclusiv cu materiale fonduri şi oameni Lafarge. În urma
participării pe şantier a echipelor Lafarge pe şantierele de România compania a editat jurnale pentru
fiecare echipă, care au devenit un bun mecanism de promovare a voluntariatului în rândul
angajaţilor şi un bun mod de prezentare a acestor activităţi în rândul partenerilor.
3. Fundatiile corporatiste sunt uneori create de o companie ca o modalitate de a oferi
fonduri unor organizatii non-profit. Desi fundatia primeste fonduri de la compania care a înfiintat-o
este independentã de aceasta. Fundatiile corporatiste au, de obicei, propriii lor angajati, care iau
deciziile fie independent, fie împreunã cu un consiliu director din partea companiei.
Fundatiile corporatiste reprezinta o entitate non-profit independentã, care stã sub incidenta
legii asociatiilor si fundatiilor, sprijinitã financiar de cãtre o companie, ceea ce genereazã o legãturã
puternicã cu firma mamã, însã functioneazã ca o entitate independentã, care are propriul consiliu de
administratie, personal si proiecte. Pentru a spori gradul de independentã fatã de compania mama,
multe fundatii coporatiste îsi construiesc, în timp, fonduri de rezervã (endowment).
Modul în care fundatiile corporatiste sprijinã comunitatea diferã în functie de personalul
disponibil, modul în care acestia se implicã (voluntar sau angajati) si nivelul de expertizã în
domeniu. Gãsim situatii în care acestea actioneazã în comunitate prin crearea de parteneriate cu alte
organizatii non-profit, oferind din resursele disponibile (fonduri, voluntari, bunuri în natura,

12
servicii). Un instrument aparte de construire a parteneriatelor cu alte organizatii il reprezintã
programele de finantãri nerambursabile. Pentru aceste programe, fundatiile îsi construiesc
obiective clar definite în prealabil, ghid de aplicare si au termene limitã, organizatiile aplicante
trebuind sã tinã cont de acestea atunci când aplicã pentru finantare. Fundatia/compania poate face
anuntul de oferire a finantãrii atât cãtre organizatii deja cunoscute cât si sã îl facã complet public.
Alegerea organizatiilor finantate este fãcutã de un comitet de selectie intern sau extern staffului.
Celalalt model de implicare a fundatiilor în comunitate este prin propriile programe operationale.
Pentru acestea îsi creeazã propriile echipe operationale, specialisti, acestia asumându-si lucrul direct
cu beneficiarii alesi.
Modele de fundatii corporatiste
Forma în care este organizatã fiecare din aceste fundatii depinde în foarte mare mãsurã de
strategia de implicare în comunitate a companiei. Practica în acest domeniu din alte tãri, pe care o
întâlnim sub formã de pionierat si în România, a permis identificarea a diferite modele de fundatii
corporatiste. Principalul criteriu de clasificare l-a consitutit gradul de dependentã fatã de companie.
Un prim model este cel în care gradul de dependentã al fundatiilor coportatiste este mare si poartã
numele de fundatii coporatiste integrate. Cateva din caracteristicile fundatiilor corporatiste
integrate sunt mentionate in cele ce urmeaza:
 Toti membrii fundatiei, inclusiv boardul este format din persoane din companie;
 Strategia si planul de activitate a fundatiei este stabilit în concordanta (si uneori se
suprapune) cu strategia de implicare a companiei mamã;
 Personalul fundatiei e format fie din angajati ai companiei care lucreazã ca voluntari
sau cu jumatate de normã;
 Programele de voluntariat ale companiei sunt direct legate de activitatea fundatiei;
 Top managementul companiei este implicat în dezvoltarea fundatiei;
Modelul care defineste extrema cealaltã, cel al fundatiilor independente fatã de companie,
acesta fiind si numele lor – fundatii corporatiste independente. Aceste modele se regãsesc în
practica companiilor în diferite forme, fundatiile corporatiste fiind mai degrabã apropiate mai mult
de unul sau altul dintre ele. Mai jos sunt prezentate unele caracteristici ale acestui tip de fundatii
corporatiste:
 Membrii fundatiei nu sunt neaparat din cadrul companiei (cel mai des acestia sunt atât din
companie, cât si din afara ei)
 Fundatia nu depinde exclusiv de fondurile provenite din companie

12
  Strategia si planul de activitate al fundatiei este stabilit independent de strategia de implicare
în comunitate a companiei mamã
 Personalul fundatiei nu este format exclusiv din angajatii companiei
 Programele de voluntariat ale companiei nu sunt legate de activitatea companiei
 Top managementul companiei nu este implicat în dezvoltarea fundatiei
Avantajele acestei metode ar fi urmatoarele:
 Fundatiile corporatiste sunt create de companiile care vãd în ele o structurã eficientã prin
care sã punã în practicã politicile lor de implicare în comunitate (fie toate programele de
implicare, fie o parte), si care sunt dispuse sã aloce anual un buget care sã fie utilizat în
sustinerea activitãtii acesteia;
 Companiile care se confruntã în mod frecvent cu un numãr mare de solicitãri au
oportunitatea de a acorda atentia cuvenitã tuturor solicitãrilor, fãrã a bloca activitãtile
curente ale companiei
 Fundatiile corporatiste reprezintã un mecanism riguros, prin care compania poate sã îsi
creeze programe coerente de implicare în comunitate, care asigurã impactul dorit asupra
beneficiarilor;
 Prin crearea unei fundatii corporatiste, compania îsi asumã în mod public implicarea
continuã într-un anumit domeniu, alocându-se astfel fonduri clare si în mod strategic. În
acest fel companiile evitã dispersarea resurselor pe proiecte punctuale, care nu garanteazã un
impact pe termen lung;
 Compania îsi usureazã din punct de vedere fiscal procesul de directionare a fondurilor
alocate spre beneficiarii sau cauza aleasã;
 Un alt beneficiu este cel de reputatie, atunci când fundatia este înfiintatã pentru cã
managementul, angajatii sunt dornici sã se implice într-un anumit domeniu si îsi asumã
aceastã responsabilitate în mod public, implicându-se în dezvoltarea activitãtilor fundatiei
create;
 Compania are oportunitatea de a acoperi domenii sau nevoi de interes pentru care nu existã
structuri formale care sã le acopere;
Fundaţiile corporatiste sunt una dintre formele cele mai dinamice de cultură şi civilizaţie de
azi. Create de companii, finanţate complet sau parţial de mediul privat de afaceri, ele sprijinină sau
desfăşoară programe sociale, civice, de sănătate, educaţionale sau culturale, acţionând la nivel local

12
sau global. Fundaţiile corporatiste reprezintă un instrument eficient şi persuasiv de management al
mărcii, funcţionând ca un purtător de cuvânt al companiilor în relaţiile cu publicul. În egală măsură,
ele sunt o expresie a civismului corporatist, o modalitate de exprimare socială a companiilor. Ele
integrează un set de valori morale, sociale sau chiar religioase în practicile cotidiene şi în strategiile
de afaceri.
Experienta din România – fundatii corporatiste
În 2002 GlaxoSmithKline a decis sã infiinteze Fundatia Parteneri pentru Viatã, fundatie
corporatistã prin intermediul careia compania poate sã dea continuitate programelor destinate
domeniului sãnãtãtii. Prin intermediul acestei fundatii, compania a sustinut si sustine în continuare
activitatea unor orgaizatii partener: Hospice Casa Sperantei, Romanian Angel Appeal, Light into
Europe, etc care activeazã în domeniul sãnãtãtii. A&D Pharma – Majoritatea proiectelor sociale ale
companiei se deruleazã prin Fundatia Sensiblu, înfiintatã în 2002. Rolul acestei fundatii este de a
usura modul de gestionare a resurselor pe care compania le directioneazã în comunitate, dar si
pentru a crea o separare clarã între obiectivele economice si cele sociale ale A&D Pharma.
Principalul proiect al fundatiei este Casa Blu, un program distinct în care sunt implicati specialisti în
oferirea de servicii victimelor violentei în familie. Acest program este gestionat direct de cãtre
Fundatia Sensiblu.
În România, există mai puţin de 20 de fundaţii corporatiste active. Primele, create de
companii multinaţionale, apăreau în cea de-a doua jumătate a anilor ’90. Una dintre cele dintâi,
Fundaţia pentru Copii Ronald McDonald, funcţionează de 10 ani, iar una dintre ultimele create,
Fundaţia PricewaterhouseCoopers, are mai puţin de un an. După 2000, tot mai multe companii
româneşti înfiinţează ori sunt interesate să înfiinţeze astfel de organizaţii. Organizate în mod diferit,
acţionând în domenii diverse, adesea mai prompt şi mai eficient decât instituţiile statului, fundaţiile
corporatiste sunt un semn, încă palid dar existent, de prosperitate şi maturitate a mediului românesc
de afaceri.
In concluzie, se poate spune ca Responsabilitatea Sociala Corporatista reprezinta o intreaga
cultura de afaceri care include etica de afaceri, drepturile consumatorului, echitatea economica si
sociala, tehnologiile ce nu dauneaza mediului ambiant, tratarea justa a fortei de munca, relatii
transparente cu oficialii publici, integritate morala si investitii in comunitate. Dincolo de dezbaterile
academice, cele mai multe definitii converg spre o parere comuna si anume: Responsabilitatea
Sociala Corporatista (CSR) este vazuta ca o modalitate prin care se ia in considerare impactul pe
care afacerea il are asupra societatii si care tinde sa maximizeze externalitatile pozitive si sa le

12
minimizeze pe cele negative. In ciuda multitudinii de abordari ale conceptului de CSR, exista un
consens larg asupra caracteristicilor sale principale:
 CSR presupune ca organizatiile sa adopte voluntar masuri prin care sa contribuie la
rezolvarea problemelor sociale si ecologice
 CSR este legat in mod esential de conceptul de dezvoltare durabila: afacerile trebuie sa
includa impactul economic, social si de mediu in operatiunile lor
 CSR nu este un "accesoriu" optional al activitatilor principale ale afacerilor – ci este vorba
despre modul in care sunt administrate afacerile
 CSR nu este doar simpla donatie in bani in cadrul unor actiuni filantropice. Ceea ce
diferentiaza responsabilitatea sociala corporatista de filantropie, este faptul ca CSR
presupune dezvoltarea unei strategii de implicare in comunitate si un parteneriat din care
compania are la randul sau de castigat. Intervine astfel o relatie de parteneriat, in care toti
membrii implicati au de castigat.
 Recurgerea companiilor la programe de CSR poate fi motivata de altruism, paternalism,
interes personal, spirit comercial sau o combinatie a acestor factori.

Unitatea 2 – Imaginea publică şi credibilitatea sectorului neguvernamental

Concepte cheie:
 imagine publică, colaborare intrasectorială, coaliţii ad-hoc.

Imaginea publică şi vizibilitatea sectorului

Imaginea pozitivă sau negativă pe care sectorul non-guvernamental din România o are este
rezultanta a doi factori: credibilitatea sectorului şi relaţia cu mass-media. Faptul că mass-media a
prezentat o bună perioadă de timp doar aspecte şi situaţii negative ale sectorului ONG a determinat
o reţinere a organizaţiilor în a-şi face publice activităţile şi în a-şi populariza imaginea. Barometre
de opinie publică arată că aproximativ 20% din populaţia chestionată cunoaşte câte ceva despre
ONG, însă mai puţin de 2% au apelat într-o formă sau alta la un ONG (au participat la activităţi sau
au cerut sprijin).
Paradoxal este faptul ca aceleaşi sondaje sociologice arată că oamenii au încredere în
instituţii ca biserica şi armata (>60%), în vreme ce încrederea în Parlament sau ONG este foarte

13
redusă ori tocmai ultimele contribuie în cea mai mare pare la dezvoltarea societăţii civile. Cu toate
acestea, în decursul acestor 18 ani au existat ONG care au contribuit mult în a-şi constitui o imagine
publică, mai ales în cadrul comunităţilor din care fac parte. Cel putin la nivel local sunt numeroase
ONG care se bucură de prestigiu şi încredere. La nivel naţional nu regăsim prea multe situaţii de
acest gen. Metode de îmbunătăţire a imaginii publice a sectorului
 existenţa unor persoane specializate în ceea ce priveşte comunicarea cu publicul şi mass-
media în special;
 implicarea cât mai multor indivizi (lideri) dintr-o comunitate în activităţile organizaţiilor -
prin intermediul acestor lideri pot fi promovate si activităţi concrete ale organizaţiilor;
 promovarea voluntariatului, în sensul lărgirii bazei de sprijin a organizaţiilor prin recrutarea
de noi membri sau noi categorii de susţinători;
 creşterea transparenţei în legătură cu activităţile depuse;
 relaţie personalizată cu mass-media. În relaţia cu mass-media nu interesează promovarea
unei imagini pozitive ci doar o prezentare neutră.

Cooperarea (colaborare) în interiorul sectorului non-profit

Formele de cooperare în interiorul sectorului pot fi clasificate în funcţie de scopul, durata şi

gradul de formalizare a acestor relaţii. Analiza relaţiilor din interiorul sectorului scot în evidenţă
lipsa unei strategii viabile, parteneriate care s-au realizat în timp au avut la bază iniţiative ale unor
lideri ai unor organizaţii.
Principalele forme de colaborare sunt:
1. Schimbul de informaţii şi participarea reciprocă la diferite evenimente este cea mai
folosită formă de colaborare în relaţia dintre ONG-ri, de pildă coorganizarea şi
coparticiparea la evenimente gen Ziua Pământului.

2. Evenimente de dezvoltare sectorială – anii 1998 şi 1999 au dus la organizarea primelor

forumuri ONG la nivel judeţean. Rolul acestor forumuri a fost acela de a aduce la nivel local
discuţiile care s-au purtat la nivelul forurilor naţionale. În primul an, organizaţii active la
nivel local din fiecare judeţ au fost invitate să organizeze forumurile locale cu fonduri
FDSC. În unele cazuri, acolo unde nu au fost identificate ONG-ri active, responsabilitatea

13
 organizării întâlnirilor a fost preluată de autorităţile locale. În anul următor nu s-a mai
acordat finanţare pentru forumuri, dar în multe zone ONG-le au reuşit să strângă fondurile
necesare organizării acestor întâlniri. Aceste evenimente au fost apreciate de ONG-ri ca
evenimente locale de mare importanţă, care au contribuit la discutarea intereselor comune,
stabilirea de contacte şi promovarea iniţiativelor comune. Critica adusă s-a axat pe lipsa
unor activităţi care să continue aceste evenimente, pierderea ulterioară a contactelor dintre
ONG-ri şi un program prestabilit în Bucureşti. În multe cazuri, ONG-le au folosit acest prilej
pentru a discuta probleme locale, dar au fost dezamăgite că acestea nu au fost făcute publice
la nivel regional şi naţional. Forumul Naţional a fost organizat anual, începând cu 1994, de
CENTRAS, şi a avut trei obiective: să identifice şi să dezbată problematica dezvoltării
societăţii civile în România, să atragă atenţia publicului şi mass-media asupra realizărilor
sectorului şi să promoveze parteneriatul între administraţie şi sectorul nonprofit. Forumul
era bine cunoscut de către respondenţii noştri, atrăgând un număr de 150 de reprezentanţi ai
ONG-lor din toată ţara, pe lângă reprezentanţii altor sectoare. Forumul s-a schimbat de-a
lungul timpului, reflectând dezvoltarea sectorului, şi este considerat cel mai important
eveniment naţional în care se discută probleme strategice. Critica s-a axat pe împuternicirea
delegaţilor de a face prezentări şi de a influenţa deciziile în probleme importante pentru
sector şi a interesat mai puţin dezbaterea rezoluţiilor deja adoptate. În plus, s-a considerat că
Forumul ar trebui să încurajeze implicarea noilor lideri din sector, îndeosebi în activitatea
Grupului de Implementare a Rezoluţiilor (GIR). În unele cazuri, Forumurile ONG au fost
înlocuite sau asociate cu Târguri ONG, care sunt mai deschise participării ONG-lor şi au o
mai bună acoperire media şi o mai mare participare a publicului, a autorităţilor locale, a
sectorului de afaceri local şi a finanţatorilor. Târgurile ONG sunt vii şi deschise şi au sarcina
importantă de a disemina informaţia despre sectorul nonprofit şi de a îmbunătăţi imaginea sa
prin participarea acţionarilor săi.
3. Coaliţiile ad-hoc – reprezintă o formă de colaborare des întâlnită între organizaţii, prin care
organizaţiile îşi propun să rezolve probleme sau să atingă interese comune (coaliţii în rândul
organizaţiilor de tineret sau ale ecologiştilor), cum ar fi - câteva ONG-ri de tineret au
organizat o campanie prin care se opuneau iniţiativei Primăriei de a închide un spaţiu de
recreere.

13
4. Folosirea în comun a resurselor – o situaţie destul de rar întâlnită - de obicei se face
referire la resursele informale; dacă un ONG are o relaţie bună cu cineva din presă, acea
relaţie poate fi recomandată pentru altcineva.
5. Complementaritatea serviciilor prin transfer - există unele ONG-ri care au cooperat şi
cooperează prin transferuri, pentru a facilita accesul la un număr cât mai mare de servicii
pentru un grup comun de beneficiari. Acest tip de parteneriat îl întâlnim în domeniul
sanătăţii şi cel social, de exemplu, o fundaţie care oferă îngrijire pentru copii îi trimite la o
alta, care se ocupă cu controlul oftalmologic.
6. Reţelele – interesant este de remarcat următorul aspect: ONG-rile locale tind să aibă relaţii
bune şi să le dezvolte cu ONG-ri din Bucureşti, punând pe locul doi constituirea de reţele
locale. Această preferinţă creează reţele verticale şi mai puţin orizontale, considerându-se că
realizarea de reţele pentru schimbul de cunoştinţe nu s-a dezvoltat satisfăcător. Puţine reţele
naţionale au fost identificate: de exemplu, o reţea de ONG-ri care lucrează cu bătrâni şi o
reţea de ONG-ri - centre de resurse. Acestea au avut diverse rezultate – pe de-o parte au
demonstrat interesul comun al ONG-lor de a se asocia, dar pe de altă parte nu erau
structurate satisfăcător şi nu aveau resurse suficiente, furnizând astfel puţine beneficii reale
membrilor. Câteva ONG-ri au făcut parte din reţele internaţionale sau regionale, ca Network
of Black Sea NGOs şi Regional Media Task Force, înfiinţate sub auspiciul Pactului de
Stabilitate. Beneficiile acestor reţele au fost facilitarea folosirii în comun a resurselor,
îmbunătăţirea cunoştinţelor şi dezvăluirea/demitizarea stereotipurilor şi prejudecăţilor care
afectează cooperarea între state.
7. Organizaţiile umbrelă – acest tip de colaborare este frecventă pentru anumite domenii iar
impactul acestor organizaţii a fost mai degrabă unul negativ, organizaţiile partenere
considerând că îşi pierd sau le este limitată autonomia. Amintirea structurilor comuniste
dominante umbreşte conştientizarea avantajelor formelor de organizare federative, dar există
totuşi o excepţie: Federaţia Organizaţiilor de Protecţia Copilului. Înfiinţarea acestei
organizaţii-umbrelă a fost puternic încurajată de câteva agenţii străine şi a generat încercări
de a crea organizaţii-umbrelă similare şi în alte domenii sociale.
8. Participarea comună în programe şi proiecte - Majoritatea finanţatorilor şi o bună parte
din ONG-ri consideră parteneriatul ca fiind binevenit. În acest sens s-au identificat două
forme de parteneriat. Prima este “pură” – implicarea într-o colaborare a unor organizaţii cu
moduri complementare de abordare a unei probleme. Un exemplu ar fi acela în care o

13
 organizaţie de educaţie a colaborat cu un grup de femei de etnie romă pentru a pune bazele
unui proiect de combatere a abandonului şcolar într-o comunitate de romi. A doua formă de
parteneriat este “falsă” – ONG-le care depun în parteneriat proiecte spre finanţare, astfel
încât să îndeplinească cerinţele sau interesele donatorilor. Aceste “parteneriate” tind să
existe numai pe hârtie, sunt numai de formă în faza de propunere ele fiind solicitate de
finantator. De exemplu, nişte organizaţii de tineret au scris împreună un proiect pentru a
îndeplini condiţiile Ministerului Tineretului şi Sporturilor, însă fără un angajament clar de a
lucra împreună. Majoritatea ONG-lor şi a finanţatorilor cred că încurajarea proiectelor în
parteneriat este importantă, dar ONG resping categoric “parteneriatul forţat”. La acest nivel,
exemplele de parteneriat pur sunt oricum rare.

Cooperarea şi relaţiile între ONG-ri sunt încă în stadiul de formare, acest tip de relaţii nu
sunt încă mature. Cooperarea s-a bucurat de o largă recunoaştere (în rândul ONG, al donatorilor,
administraţiei şi presei) şi s-a pus mare preţ pe cazurile de bună practică, adică cele care au stimulat
acumularea de cunoştinţe şi vizibilitatea. Totuşi, aceasta nu s-a întâmplat în activitatea curentă a
celor mai multe dintre ONG, unde suspiciunea, aroganţa celui mai puternic şi competiţia sunt mai
practicate. Dacă ONG-le nu vor înceta judecarea şi criticarea altora, nu se vor putea face mari
progrese în domeniul cooperării.

Obstacole şi probleme în cooperare

Există câteva obstacole majore (identificate şi în urma studiilor) în cadrul cooperării: lipsa
transparenţei privind diseminarea informaţiilor, cele mai multe dintre ONG-ri au reţineri în a
gestiona în comun informaţii privind accesul la resurse şi în parteneriate strategice, probleme care
tin de cultura, probleme la nivel executiv, interes scazut pentru impact si resurse.
Lipsa transparenţei ţine de cultura organizaţională a sectorului non-guvernamental. Trei
atribute caracterizează sectorul ONG: suspiciune, individualism, neîncredere. ONG-le refuză
încheierea unor parteneriate de teama că partenerul l-ar înşela pentru a câştiga. Multe ONG s-au
declarat împotriva împărţirii informaţiei cu ceilalţi, din motivele menţionate mai sus.
Probleme care ţin de cultură - Acestea sunt strâns legate de cele de la punctul anterior –
suspiciunea, individualismul şi neîncrederea fiind cele mai frecvente. Există puţine ONG-ri care

13
încearcă să creeze relaţii de cooperare. Reprezentantii organizatiilor neguvernamentale susţin că le
este teamă să lege parteneriate, pentru că ar putea fi induşi în eroare sau înşelaţi de parteneri.
Probleme la nivel executiv - Multe experienţe negative în cooperare au provenit din
deficienţe la nivel executiv.
Interes scăzut pentru impact - ONG-le nu înţeleg că relaţiile de cooperare pot fi folositoare
pentru nevoile şi interesele pe care le servesc.
Resurse - Exista o tendinţa a ONG-lor atât de a subestima şi de a nu pune la
dispoziţie resursele care sunt necesare cooperării.

Unitatea 3 - Schimbări şi tendinţe în sectorul non-profit din România

Concepte cheie:
 evaluare, dezvoltare comunitară, servicii sociale.

Starea actuală a sectorului neguvernamental

Sectorul neguvernamental din România evoluează într-un context complex şi plin de

provocări. Sistemul socio-politic fiind în tranziţie şi caracterizat de slabe tradiţii de încredere şi
responsabilitate la nivelul comunităţii. Gravele dificultăţi economice şi sociale din ultimii 10 ani se
regăsesc în toate aspectele vieţii cotidiene; ele se reflectă cu precădere în reforma economică lentă,
sisteme slabe de protecţie socială şi de sănătate, în fenomene cum ar fi: criminalitatea în creştere şi
corupţia, într-un sistem de educaţie aflat şi el într-o permanentă reformă şi restructurare şi, cel mai
grav, într-o sărăcie generalizată. Această situaţie afectează categoriile defavorizate sau
marginalizate (bătrâni, persoane cu deficienţe, minorităţi, tineri).
Sectorul ONG este deseori caracterizat ca fiind fragmentat, nu foarte de încredere şi
incapabil să îşi asume acţiuni colective de amploare. În ciuda acestor probleme existente la nivelul
general al societăţii şi al sectorului, în ultima perioadă s-au înregistrat salturi calitative în activitatea
acestui sector, salturi care au răspuns unor nevoi reale, acute apărute la nivel comunitar.
Sectorul ONG nu poate fi contestat pentru contribuţia pe care ONG-le au adus-o societăţii
civile. Din cele 30.000 de ONG din România aproximativ 7000 sunt active iar domeniile în care
acestea îşi desfăşoară activitatea sunt: cultural, recreativ, urmate fiind de domeniul social şi al
educaţiei. ONG din domeniul social au cea mai mare vizibilitate în cadrul sectorului; Bucureşti şi
Transilvania fiind zonele cu cea mai mare popularitate pentru ONG, estul şi sudul ţării fiind cele

13
mai slab dezvoltate. Ceea ce lipseşte este creativitatea şi iniţiativa. Studiile şi analizele efectuate în
ultimii ani în cadrul acestui sector au identificat nevoile şi interesele majore: influenţarea politicilor
publice la nivel local şi central, furnizarea de servicii alternative, dezvoltarea comunitară,
participarea civică, iniţiative privind protecţia mediului şi dezvoltarea economică locală.
Deşi cadrul juridic şi cel fiscal a cunoscut o serie de îmbunătăţiri pentru cele două domenii
mai sunt necesare reforme. Evoluţiile din domeniul juridic au fost sprijinite de administraţia
centrală, care a identificat în sectorul ONG un partener de încredere în dezvoltarea societăţii civile.
În ciuda interesului pentru consolidarea relaţiilor cu administraţia publică locală, dezvoltarea
colaborării intersectoriale este condiţionată de stadiul de dezvoltare şi a resurselor administraţiei
publice locale. În continuare, ONG importante din sector depind de dezvoltarea unor relaţii
strategice pe termen mediu cu donatori externi (3-5 ani). Ultimii ani (2-3) au marcat o reducere
semnificativă a finanţărilor externe, fapt care a contribuit la slăbirea ONG-lor nou înfiinţate.
Fundamentul atragerii de fonduri externe sau interne depinde de responsabilitatea, credibilitatea,
transparenţa ONG-lor în faţa opiniei publice.
Un alt aspect important care ar susţine dezvoltarea sectorului vizează problema cooperării
între ONG. În acest sens remarcăm un puternic individualism în sectorul românesc. Realizarea unor
parteneriate între ONG ar duce la creşterea vizibilităţii şi credibilităţii. În al doilea rând acest tip de
practici ar conduce la dezvoltarea unor capacităţi esenţiale pentru sector:
1. elaborarea unor strategii a resurselor umane şi sprijinirea parteneriatului;
2. elaborarea unor metodologii pentru identificarea nevoilor reale ale comunităţii;
3. elaborarea unor proiecte de dezvoltare locală care să se bazeze pe participarea
comunitară.
Ultimii 10 ani au înregistrat iniţiative privind formarea activităţilor manageriale, au rămas
însă în plan secundar iniţiativele care să stimuleze dezvoltarea sectorială şi organizaţională.
Cadrul şi nevoile ONG-lor. Situaţia socială actuală este generată de lipsa de investiţii în
sistemul de sănătate precum şi furnizarea deficitară a serviciilor sociale de către stat. În acest cadru
social şi politic deficitar sectorul non-profit are un rol important în domenii de activitate cum ar fi:
servicii de sănătate, servicii sociale, dezvoltare economică şi poate cel mai important în elaborarea
unor politici locale în aceste domenii. Sectorul non-profit nu poate răspunde în totalitate acestor
nevoi. Însă capacitatea ONG de a percepe şi de a se adapta schimbărilor petrecute în plan social este
decisivă.

13
 Nivelurile de activitate actuale – După 1989, ca alte ţări din Europa Centrala şi de Est,
România înregistrează o creştere a numărului de ONG. Acest lucru poate fi interpretat ca expresie a
libertăţii de asociere, dar şi ca disponibilitate a finanţatorilor occidentali în a susţine sectorul non-
profit. Pe parcursul celor 10 ani, rata de creştere a numărului de ONG a scăzut constant. Această
scădere e consecinţa fie a scăderii finanţărilor externe, fie a saturării în ceea ce priveşte
transformarea societăţii civile (din punct de vedere numeric). Deşi în România există peste 30.000
de ONG, nu s-a realizat o diagramă care să indice nivelul de activitate a ONG-lor în plan naţional.
Cifrele existente privind activitatea ONG-lor nu indică în ce măsură aceste activităţi răspund unor
nevoi şi interese reale ale societăţii.
În conformitate cu datele statistice publicate în Catalogul Asociaţiilor şi Fundaţiilor din
1999, domeniile de activitate ale ONG sunt:
1. 26% - ONG active în cultură şi recreaţie;
2. 18% - servicii sociale;
3. 16% - educaţie, învăţământ, cercetare;
4. 8% - sănătate;
5. 7% - drepturile omului;
6. 5% - protecţia mediului;
7. 5% - dezvoltare economică şi domeniul social;
8. 4% - asociaţii profesionale;
9. 3% - cooperare internaţională;
10. 3% - filantropie şi voluntariat;
11. 3% - religie;
12. 2% - altele.
În 1999 majoritatea ONG nu aveau o misiune bine definită, multe dintre ele activând ca şi
companii private, în sensul că fondurile de care dispun provin din taxe percepute clienţilor din
sectorul privat (asociaţii profesionale). Singurele ONG-ri care au impact şi vizibilitate publică sunt
cele care activează în domeniul social, întrucât răspund unor probleme grave ale vieţii de zi cu zi,
fiind vizate protecţia copilului şi bătrânilor, sănătate; pe de altă parte ONG care îsi desfăşoară
activitatea în domeniul minorităţilor sunt destul de puţin vizibile, atât pentru opinia publică cât şi
pentru celelalte ONG din sector. Statisticile ne arată că mai puţin de 10% din ONG-ri sunt active şi
la nivel internaţional, iar 5% au desfăşurat activităţi la nivel regional. De asemenea, se observă că
2/3 din ONG activează în mediul urban, iar restul în mediul rural.

13
Oportunităţi de dezvoltare a sectorului ONG:
1. dezvoltarea comunitară – ONG-le trebuie să înţeleagă cadrul cel mai larg al planificării
stategice, planificare strategică care trebuie să vizeze îmbunătăţirea condiţiilor socio–
economice din zonele rurale sau semirurale. Dezvoltarea comunitară nu trebuie să ocolească
combaterea crizei de identitate din zonele sărace. Proiectele de dezvoltare comunitară vor
include şi activităţi ce susţin cooperarea şi spiritul comunitar. Criza de identitate se regăseşte
în migrarea populatiei.
2. continuarea furnizării de servicii sociale. În acest sens, în acord cu noile prevederi legale,
ONG-le şi administraţia publică locală trebuie sa negocieze sau să-şi împartă rolurile şi
responsabilităţile ce revin celor doi actori;
3. un domeniu putin exploatat este cel al campaniilor de advocacy şi lobby. Acestea se vor face
în noul context al descentralizării administraţiei publice locale. ONG pot să propună
autorităţilor locale proiecte care să vizeze dezvoltarea capacităţii de gestionare a resurselor
locale;
4. un alt domeniu puţin exploatat este cel al protecţiei mediului; în acest sens se propun
iniţiative în domeniul prevenirii poluării, cât şi adoptării şi menţinerii standardelor
internaţionale de calitate.
5. participarea cetăţenească – în acest moment în România asistăm la o stare de apatie şi
dezinteres vis-a-vis de spaţiul public, care se datorează în principal lipsei de perspectivă şi a
neputinţei de a genera schimbarea;
6. activitatea ONG ar trebui să se orienteze şi către grupurile informale din comunităţi, grupuri
care pot mobiliza resurse în vederea dezvoltării economice;
7. persoane şi grupuri devaforizate (bătrâni, copii, grupuri afectate de sărăcie, grupuri
defavorizate şi marginalizate);

Chestionar de autoevaluare
1. Care sunt cele trei structuri înfiinţate la nivel central, după 1996, în vederea realizării unei
colaborări între administraţia centrală şi ONG-ri ?
2. Prezentaţi sugestiile privind o colaborare mai eficientă dintre Administraţia locală şi ONG-
ri.
3. Enumeraţi două dintre cele mai importante domenii de activitate ale organizaţiilor
neguvernamentale din România?

13
 4. Care sunt cele mai importante oportunităţi în dezvoltarea organizaţiilor neguvernamentale?
5. Care sunt cei doi factori care influenţează imaginea publică a organizaţiilor non-profit ?
6. Care sunt metodele de îmbunătăţire a imaginii publice a organizaţiilor non-profit ?
7. Prezentaţi principalele forme de cooperare în interiorul sectorului nonprofit.
8. Care sunt atributele care caracterizează sectorul nonprofit ?

Bibliografie obligatorie
1. J. Steven Ott, Understanding nonprofit organizations, Westview Press, 2001,
Colorado
2. Vera Dakova, Bianca Dreosi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, Review of the Romanian
NGO Sector, september 2000, Bucureşti.
3. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale Ghid
practice, ed. Brumar, Timisoara 2002

Bibliografie recomandată
1. Keane, J., Civil Society – Old images, New Visions, Stanford University Press, Stanford,
1998

13
 III. ANEXE

Anexa 1

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Anheier, Helmut – Nonprofit Organisations – Theory, management and policy, Editura

Routledge, New York, 2005.
2. Badila, A., Lisetchi, M., Olteanu, I., Ticiu, R. - Organizatii neguvernamentale Ghid
practic, ed. Brumar, Timisoara 2002
3. Broce, E., Thomas, Fundraising – The Guide to raising money from private sources
(second edition), University of Oklahoma Press, USA, 1980.
4. Bucur, Maria „Filantropie, Naţionalism şi Dezvoltarea Societăţii Civile în România”,
studiu din arhiva Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile
5. J. Steven Ott, - Understanding nonprofit organizations, Westview Press, 2001, Colorado
6. Keane, John - Civil Society – Old Images, New Visions, Stanford University Press,
Standford, California, 1998.
7. Sibian, I. – Legislaţia cu privire la sectorul nonprofit în ţările Uniunii Europene, FDSC
8. Smith, Jackie, - Global civil society?, American Behavioral Scientist, 1998.
9. Vera Dakova, Bianca Dreosi, Jenny Hyatt, Anca Socolovschi, - Review of the Romanian
NGO Sector, september 2000, Bucureşti.
10. Warren, Mark R., - Community building and political power, American Behavioral
Scientist, 1998.
11. Wolf, Thomas, - Managing a Nonprofit Organisation in the Twenty-First Century
(revised and updated), Simon & Schuster Inc, 1999, New York.

****, Ghid legislativ pentru organizaţiile neguvernamentale din România, Ed. Exclus,
Bucureşti, 2002.
**** Review of Donor Support for the NGO Sector in Romania-, Bucureşti 2001.
****, The 1998 NGO Sustenability Index, USAID – Bureau for Europe, 1998.

14
 Anexa 2

Scurtă biografie a titularului de curs

BALOGH Marton

Studii:
2003-2008 Doctorand în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Știinte Politice,
Administrative și ale Comunicării,
Titlul tezei de doctorat”Contributii privind elaborarea unor politici locale în
contextul comunitătilor multietnice”
2000-2002 Studii aprofundate în cadrul Departamentului de Administraţie Publică,
Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative și ale Comunicării
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
1995-1999 Licenţiat în Administraţie Publică
Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative și ale Comunicării
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
1990–1994 Absolvent al Liceului Teoretic “Petru Maior”, Gherla
Secţia maghiară, profil: matematică–fizică

Activitate ştiinţifică:

I. STAGII DE PREGĂTIRE ÎN STRĂINĂTATE:

Ianuarie - Februarie 2006` Stagiu de pregătire doctorală la Universitatea Corvinus din

Budapesta,
Septembrie – Octombrie 2002 Participant într-un stagiu de pregătire la New York State
University, Rockefeller College of Public Affairs.

14
Noiembrie - Decembrie 2000 Participant la “Pregătirea coordonatorilor de programe Phare”,
organizat la Budapesta, de către Biroul Phare al Ministerului Agriculturii din
Ungaria
Noiembrie – Decembrie 1999 Stagiu de cercetare la Universitatea de Ştiinţe Economice,
Budapesta, la Centrul de studiere a serviciilor publice

II. PUBLICAŢII:

a) Cărţi

1. Közpolitika - editată de Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă, Cluj-Napoca, 2006.

2. A közigazgatás elemei – Összefoglaló dolgozatok szakvizsgára, editată de Fundaţia Civitas
pentru Societatea Civilă, Cluj-Napoca, 2006 – în colaborare
3. Agent de dezvoltare locală – suporturi de curs, editat de Centrul de Asistenţă Rurală,
Timişoara, 2006 – în colaborare.
4. Managementul afacerilor publice europene, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2005 – în
colaborare.
5. Facilitator comunitar – ghid de pregătire – Editat de Fundaţia Civitas, Cluj-Napoca, 2003 -
în colaborare
6. Managementul de proiect – Seria Sedap, Editura Marineasa, Timişoara, 2003
7. “Etapele şi obiectivele proceselor de elaborare a strategiilor de dezvoltare locală” –
Dezvoltare şi cercetare regională, Editura Gewalt, Cluj-Napoca, 2001 – în colaborare.
8. “Politici de dezvoltare. Rolul acestora în procesul dezvoltării regionale” – Dezvoltare
regională şi locală, Editura Gewalt, Cluj-Napoca, 2001 – în colaborare.

b) Studii, articole:

1. ”The involvment of the bussines sector in Corporate Social Responsability Projects (SCR)” -
Revista Transilvană de Știinte Administrative 22(E)/February 2008, Editura Accent, Cluj –
Napoca – în colaborare
2. ”Citizen participation and the involvement of the Romanian nonprofit sector in CSR
projects” (împreună cu Natalia Negrea) – prezentat la Conferinta „Civil Organisations as

14
 the Building Elements of European Participative Democracy”, Europe for Citizens’
Programme Projects – CSP-2007-156 finantat de Uniunea Europeana, 13-15 octombrie
2007, Eger, Ungaria
3. ”Szociális partnerség Székelyudvarhelyen”, apărut în revista Korunk, editia a III-a, iunie
2007, Cluj-Napoca.
4. ”The role of Romanian NGOs in the democratization process of the society after 1990”
apărut în ”The Third Sector in Europe: Trends and Prospects” volum coordonat de Stephen
P. Osborne, apărut la Routledge Reserch, 2007.
5. ”Reforma Administratiei Publice – Impactul organelor deconcentrate ale ministerelor asupra
politicilor publice locale” - studiu editat de Fundatia pentru o Societate Deschisă împreună
cu Centrul pentru Politici Publice (CENPO), 2007.
6. ”The role of Romanian NGO’s in democratization process of the society after 1990” -
Revista Transilvană de Știinte Administrative 17(E)/2006, Editura Accent, Cluj –Napoca –
în colaborare
7. ”Întărirea capacităţii administraţiilor publice locale de a adopta şi implementa politici de
dezvoltare – Argument pentru introducerea funcţiei de Agent de Dezvoltare Locală”, Editat
de Consorţiul pentru Dezvoltare Rurală, Cluj – Napoca, 2005 – în colaborare
8. ”Facilitator comunitar – Ghid practic de dezvoltare locală”, Editat de Fundaţia Civitas
pentru Societatea Civilă, Cluj–Napoca, 2004 – în colaborare
9. ”Managerial reform in Romanian Public Administration” –apărut în ”Society and
Economics”, 26 (2004), Akademia Kiado, Budapest, 2004 – în colaborare.
10. ”Etapele de elaborare a strategiilor de dezvoltare locală” - Revista Transilvană de Știinte
Administrative 1(9)/2003, Editura Accent, Cluj –Napoca
11. ”Harta actorilor şi problemelor aderării României la Uniunea Europeană în ceea ce priveşte
dezvoltarea regională”, Fundaţia pentru o Societate Deschisă (sub-contractor Fundaţia
Civitas pentru Societate Civilă), Cluj-Napoca, 2002.
12. ”Folosirea limbii materne în administraţia publică” – Anuarul maghiar din România, Editura
Polis, Cluj-Napoca, 2002.
13. ”Administratia publică în programele partidelor politice din România” - Revista Transilvană
de Știinte Administrative, Cluj-Napoca, 2(5)/2000.
14. ”Apariţia politicilor de dezvoltare regională şi rolul regiunilor în Europa Centrală şi de Est”
- Revista Transilvană de Știinte Administrative, Cluj-Napoca, 1(4)/2000.

14
 15. ”Autonomia locală în România, modele şi perspective” – Lucrările Conferinţei
Internaţionale de Administraţie Publică, Cluj-Napoca, 1998.
16. ”Imaginea funcţionarilor publici în administraţia publică locală” – Lucrările Colocviului
Naţional de Administraţie Publică, Cluj-Napoca, 1997.

III. PARTICIPĂRI, COMUNICĂRI SUSŢINUTE LA CONFERINŢE,

SIMPOZIOANE, SESIUNI ŞTIINŢIFICE, COLOCVII:

- Conferinta „Civil Organisations as the Building Elements of European Participative

Democracy”, Europe for Citizens’ Programme Projects – CSP-2007-156 finantat de
Uniunea Europeană, 13-15 octombrie 2007, Eger, Ungaria.
- Conferinta Internatională ”Leader” organizată de Biroul Leader Ungaria, iunie 2007,
Tokaj, Ungaria.
- Conferinţa Internatională ”European Science Foundation The Third Sector in a
Changing Europe: Key Trends and Challenges”, organizată de Universitatea Corvinus, 6–
8 decembrie 2006, Budapesta, articol prezentat „The role of Romanian NGO’s in
democratization process of the society after 1990”.
- Conferinţa Internaţională de Administraţie Publică - ”Contribuţia învăţământului
universitar de administraţie publică la reforma administraţiei publice”, Șuncuiuș, 6–10
octombrie 2006, Maramureș.
- Conferinţa ”Local Development Agent”, organizată de Consorţiul pentru Dezvoltare
Rurală în perioada 13–16 iulie 2006, Timişoara. Lucrarea prezentată – ”Agent de
dezvoltare locală – posibilităţi de extindere a modelului”.
- Conferinţa Internaţională „Digital Opportunity for E-inclusion” în organizarea European
Union of Telecottage Associations (EUTA) şi International Development Research
Centre (IDRC), 20 Martie 2006 Budapesta, Ungaria.
- Conferinţa de Dezvoltare Regională - organizată de către Asociaţia Ştiinţifică în
Dezvoltare Regională din Ungaria, 24–26 noiembrie 2005 Sopron (Ungaria).
- Conferinta Internatională organizată în proiectul ”Coast Regada”de Agentia de
Dezvoltare Regională a Provinciei Svillupo, 16-19 Noiembrie 2005, Livorno, Italia.

14
- Conferinţa ”Policy Experience and Lessons Sharing After One Year of Membership–
What could Romania Learn from The Experience of Acceding Countries?”, organizată
în parteneriat de Fundaţia Civitas pentru Societatea Civilă şi Centrul pentru Politici
Publice, 26–30 Septembrie 2005, Băile Felix, Romania.
- Al doilea simpozion al Public Integrity Education Network, organizat de Universitatea
Central Europeană şi TIRI în parteneriat cu Universitatea Tsingshua, 2–5 iunie 2005,
Beijing, China.
- Conferinta Internatională organizată în proiectul ”Coast Regada”, de către Camera de
Comert din Jaen, 21-25Aprilie 2005, Jaen, Spania.
- Conferinţa ”Improvement of Communication between Food and Agriculture
Organisation (FAO) and CEE Member Countries”, organizată de Biroul sub-regional al
FAO din Budapesta, Mai 2004, Praga, Cehia.
- ”The Eight International Symposium on Public Management” - cu lucrarea „Managerial
reform in Romanian Public Administration”, organizat la Universitatea Corvinus,
Budapesta, 31 martie – 2 aprilie 2004, Ungaria.
- Primul simpozion al Public Integrity Education Network, organizat de Universitatea
Central Europeană şi TIRI, 23–28 august 2004, Szirak (Ungaria).
- Conferinta Anuală a NISPAcee – (Network of Institutes and Schools of Public
Administration from Central and Eastern Europe), 21-24 aprilie 2003, București.
- Conferinţa Internaţională de Administraţie Publică, Ediţia a III-a, mai 2001, Cluj-
Napoca.
- Seminarul internaţional ”Regional Development and Research”, organizat de Fundaţia
Civitas pentru Societatea Civilă în parteneriat cu Centrul de Cercetări Regionale al
Academiei Maghiare de Ştiinţe, 4-8 iulie 2001, Băile Homorod, Romania.
- Conferinţa Internaţională de Administraţie Publică, Ediţia a II-a, organizată de
Departamentul de Administraţie Publică al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj–Napoca,
1999.
- Conferinţa Internaţională de Administraţie Publică, prima ediţie, organizată de
Departamentul de Administraţie Publică al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj–Napoca,
1998.
- Conferinţa Naţională de Administraţie Publică organizată de Departamentul de
Administraţie Publică al Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj – Napoca, 1997.

14
14