Proiect BioFizica

Andrei Dinica 1D
 Marimi fizice si unitati de masura

Mărimea fizică → o proprietate măsurabilă a unui corp

Mărimile fizice:

Fundamentale → se definesc fără ajutorul altora

[lungimea (l), masa (m), timpul (t), temperatura (T), intensitatea curentului
electric (i), intensitatea luminoasă (I), cantitatea de substanţă (ν)}

Derivate → se obţin prin relaţii matematice din combinarea celor

fundamentale

[ex: forţa, lucrul mecanic (combinaţia masei, lungimii si timpului]

Pentru măsurarea unei mărimi → se alege o mărime de același fel cu ea,

care se consideră etalon si, de aceea, se numeste unitate de măsură"
A măsură o mărime înseamnă a o compara cu unitatea de măsură aleasă
(cu etalonul) si a vedea de cate ori unitatea de măsură se cuprinde in mărimea
de măsurat

Unităţile de măsură:
Unităţi fundamentale
Unităţi derivate

1960 la cea de-a XI-a conferinţă generală de Măsuri si greutăţi s-au adoptat pe
plan internaţional unităţile fundamentale pentru mărimile fundamentale
Metrul (pentru lungime)
Kilogramul (pentru masă)
Secunda (pentru timp)
 Kelvinul (pentru temperatură)
Amperul (pentru intensitatea curentului electric)
Candela (pentru intensitatea luminoasă

Solutii [Link] solutiilor

Consideratii teoretice
O solutie este un amestec omogen, constituit din doua sau mai multe
componente, care formeaza o singura faza. Se numeste faza o portiune
omogena dintr-un sistem, despartita de celelalte parti ale sistemului prin
suprafete, in dreptul carora are loc o variatie brusca a proprietatilor fizice. Prin
componenta se intelege o anumita specie moleculara, adica o anumita
substanta.

Dupa starea de agregare solutiile pot fi gazoase, lichide sau solide. In

practica chimica importanta deosebita prezinta solutiile lichide: gaz in lichid, lichid
in lichid si solid in lichid.

La solutiile lichide, substanta care se gaseste in cantitate mai mare, care

prezinta continuitate moleculara in sistem, se numeste solvent, dizolvant,
dispergent sau mediu de dispersie. Celelalte substante, ale caror particule sunt
separate intre ele de moleculele dizolvantului, se numesc substante dizolvate,
solvate sau dispersate.

Concentratia solutiilor este o marime ce caracterizeaza solutiile si care

exprima raportul dintre cantitatea de substanta dizolvata si cea de solutie sau de
solvent. Concentratia unei solutii se poate exprima in mai multe moduri:
Concentratia procentuala indica numarul de parti de substanta dizolvata in
100 parti de solutie. Dupa cum partile sunt masurate in unitati de masa sau de
volum, procentele se pot exprima in patru moduri:
a) procente de masa (% g/g - procente greutate la greutate). De exemplu,
o solutie de clorura de sodiu 5 % g/g inseamna ca 100 g solutie contin 5 g NaCl.
Concentratia procentuala de masa se poate calcula folosind relatia:
in care: md - masa de substanta dizolvata (in grame);
ms - masa de solutie (in grame);
b) procente de volum (% V/V - procente volum la volum). De exemplu, o solutie
de acid acetic 5 % V/V inseamna ca in 100 ml solutie se gasesc 5 ml acid acetic.

Concentratia procentuala de volum se foloseste frecvent in cazul amestecurilor

de gaze (solutii gazoase) si se poate calcula folosind relatia:

in care: md - masa de substanta dizolvata (in grame);

M - masa moleculara a substantei dizolvate;
Vs - volumul solutiei (in dm3 ).

Concentratia normala sau normalitatea (n, N) unei solutii indica numarul de

echivalenti-gram (vali) de substanta dizolvata intr-un litru (dm3 ) de solutie.
Astfel o solutie 1 N are normalitatea N = 1, adica, 1 echivalent-gram de
substanta este dizolvat intr-un litru de solutie. O solutie 0,1 N are
normalitatea N = 0,1, adica 0,1 echivalentigram de substanta sunt dizolvati
intr-un litru de solutie. Concentratia normala (CN) poate fi calculata cu
relatia:

in care: md - masa de substanta dizolvata (in grame);

Eg - echivalentul gram al substantei dizolvate;
Vs - volumul solutiei (in dm3 ).

Echivalentul-gram, (Eg), reprezinta cantitatea de substanta, exprimata in grame,

care se combina sau inlocuieste 1 g de hidrogen sau 8 g de oxigen.

Echivalentul-gram, pentru diferite categorii de substante, se calculeaza astfel:

- pentru acizi: Eg = raportul dintre masa moleculara a acidului si numarul de
protoni cedati (H+ ) in reactia acido-bazica;
- pentru baze: Eg = raportul dintre masa moleculara a bazei si valenta metalului;
- pentru saruri: Eg = raportul dintre masa moleculara a sarii si valenta
metaluluinr. atomi de metal;
- pentru substante participante in procese redox: Eg = raportul dintre masa
moleculara a substantei si nr. electroni transferati.
APLICATII BIOMECANICE: MERSUL, PARGHIILE

Miscarile de locomotie sunt de doua feluri: ciclice si aciclice.

In miscarile ciclice, fiecare parte a corpului revine in pozitia initiala, adica capata
mereu un ciclu asemanator de miscari.
In locomotiile aciclice nu se produce o repetare succesiva a unor cicluri de
miscari; in executarea miscarilor aciclice (sariturile) corpul trece dintr-o pozitie
initiala intr-una finala, dupa care miscarea inceteaza.
Fiind una din cele mai obisnuite miscari executate de om, mersul se
perfectioneaza in procesul cresterii pana intr-atat, incat se poate afirma ca dintre
toate miscarile omului, el se efectueaza cu cel mai mare randament, cu cea mai
economica cheltuiala de energie. Aceasta se presupune pe de o parte,
adaptarea aparatului locomotor din punct de vedere morfologic, iar pe de alta
parte, o coordonare nervoasa perfecta a miscarilor segmentelor si ale corpului in
intregime, in timpul mersului.
Mersul este o miscare locomotorie ciclica, care se realizeaza prin ducerea
succesiva a unui picior inaintea celuilalt. Caracteristic mersului este sprijinul
permanent al corpului pe sol, fie pe un picior, fie pe ambele picioare. Sprijinul
unilateral dureaza de cinci ori mai mult decat sprijinul bilateral : astfel, intr-o ora
de mers, omul se sprijina 50 de minute pe un picior.
In perioada sprijinului unilateral, membrul inferior care sustine greutatea
corpului se numeste picior de sprijin, iar celalalt, picior oscilant.
Mersul este format dintr-o succesiune de pasi : in analiza biomecanica a
mersului se foloseste pasul dublu, compus din totalitatea miscarilor care se
efectueaza intre doua sprijiniri succesive ale aceluiasi picior. Pasul dublu este
unitatea functionala de miscare in timpul mersului. El se compune din doi pasi
simpli si poate fi descompus pentru studiu in sase faze, din care doua, de foarte
scurta durata, au fost numite momente.
Fazele pasului dublu sunt urmatoarele :
• Faza I sau faza de amortizare incepe din momentul cand piciorul anterior ia
contactul cu solul prin calcai si dureaza pana la momentul vertical
• Faza a II-a sau momentul verticalei piciorului de sprijin – corpul trece un
timp foarte scurt prin aceasta pozitie, fiind sprijinit pe un singur picior. In
acest moment corpul are inaltimea maxima, iar centrul de greutate este
usor deplasat lateral, catre piciorul de sprijin, pentru mentinerea
echilibrului
• Faza a III-a sau faza de impulsie incepe imediat dupa trecerea corpului prin
momentul verticalei piciorului de sprijin si dureaza pana la desprinderea de pe
sol a acestuia. Catre 1
partea finala a acestei faze, planta se dezlipeste de sol, incepand cu
calcaiul. Atunci cand sprijinul se face numai cu varful metatarsienelor si cu
degetele, corpul se afla in sprijin bilateral, intrucat piciorul anterior se
gaseste in contact cu solul prin calcai. In timpul mersului bilateral, centrul
de greutate a corpului are inaltimea minima. La sfarsitul acestei faze,
corpul este impins inainte si in sus prin forta de impulsie a piciorului de
sprijin, care apoi devine picior oscilant.
• Faza a IV-a sau pasul posterior al piciorului oscilant – se executa libera
oscilatie in articulatia coxofemurala, concomitent cu o usoara flexie in
genunchi si o usoara flexie dorsala in articulatia talocrurala ; flexia de
genunchi si talocrurala au ca scop realizarea unei usoare scurtari a
membrului inferior care oscileaza, inlesnind astfel miscarea, mai ales in
momentul trecerii pe verticala.
• Faza a V-a sau momentul verticalei piciorului oscilant – piciorul oscilant
trece usor flectat pe la verticala, incrucisandu-se cu piciorul de sprijin, aflat,
de asemenea, la momentul verticalei.
 • Faza a VI-a sau pasul anterior al piciorului oscilant, care oscileaza de la
verticala inainte, pregatindu-se sa ia contact cu solul, adica sa inceapa un
nou ciclu al pasului dublu.
Dintre toate fazele descrise, cea mai importanta pentru miscarea inainte este cea
de impulsie, cand forta musculaturii actioneaza in directia deplasarii corpului. In
faza de amortizare se franeaza miscarea progresiva a corpului, reactia sprijinului
opunandu-se deplasarii acestuia.
Deplasarea prin mers a corpului in spatiu rezulta din interactiunea fortelor
interne, si anume contractia musculaturii, cu forte externe care actioneaza in
toate fazele mersului si mai ales la punctele de contact al corpului cu solul.
Desi specificul aparatului locomotor al omului imprima o forta de impulsie
periodica, discontinua, totusi, in ansamblu, mersul este o miscare continua, care
prezinta unele oscilatii. Aceasta transformare a impulsului periodic intr-o miscare
continua este rezultatul interactiunii cu fortele de inertie care se nasc in timpul
mersului si cu particularitatile morfologice ale aparatului

locomotor, constituit din parghii articulare.

Dupa cum rezulta din descrierea fazelor pasului dublu, fiecare membru inferior
are un rol de sprijin si unul de oscilatie; sprijinul bilateral se asigura in mers cand
se termina impulsia si incepe amortizarea. Perioada de sprijin este putin mai
mare decat cea de oscilatie.

2
Pârghiile in organismul uman
O pârghie este formata dintr-un corp rigid (bara)
sprijinit pe un reazem simplu si supus actiunii a doua forte, una motoare si
cealalta rezistenta. Fata de reazem, cele doua forte ale pârghiei creeaza
un moment de rotatie, care se echilibreaza daca:
 F · l = R · r , în care F este forta motoare (musculara, în general), R este
forta rezistenta, l este bratul fortei motoare, iar r este bratul fortei rezistente.
In functie de pozitia punctului de spijin (reazemului) si a celor doua forte,
motoare si rezistenta, pârghiile sunt de trei grade:
• pârghii de gradul I, cu spijinul la mijloc;
• pârghii de gradul II, cu rezistenta la mijloc;
• pârghii de gradul III, cu forta motoare la mijloc.

Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru deoarece realizează

echilibrul static. Forţa rezistentă este reprezentată de greutatea corpului sau a
segmentului care se deplasează, iar forţa activă este reprezentată de inserţia pe
segmentul osos a muşchiului care realizează mişcarea. Identificarea pârghiilor
de gradul I în organismul uman:
• trunchiul se află în echilibru pe picioare ca o pârghie de gradul I;
• capul în echilibru pe coloana vertebrală. Punctul de sprijin este vertebra
atlas, rezistenţa este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă
înainte, iar forţa activă este dezvoltată de muşchii cefei, care opresc
căderea capului înainte;
• antebraţul în extensie se comportă ca o pârghie de gradul I; când se face
îndoirea şi extinderea braţelor în poziţia „stând pe mâini”, antebraţul
acţionează ca o pârghie de gradul I, muşchii extensori preiau rolul de
agonişti atât în mişcarea de extensie, cât şi în cea de flexie, îndoirea
braţelor în această poziţie o face greutatea şi o gradează muşchii
extensori (triceps), iar extensia coatelor este realizată de muşchii
extensori;

In situaţia în care piciorul este fixat pe sol (la mers, alergare, momentul bătăii în
săritură, cădere de la înălţime), segmentul gambei este tot o pârghie de ordinul I
cu punctul de sprijin la mijloc.
 Pârghiile de gradul II sunt pârghii de forţă deoarece au rolul de a
multiplica forţa. Aceste pârghii au, de obicei, formă de pană.

3
Identificarea pârghiilor de gradul II în organismul uman:
• incisivii
• caninii
• piciorul având ca rezistenţă greutatea corpului transmisă prin tibie; greutatea
corpului este aplicată la nivelul articulaţiei tibio-tarsiene, astfel încât forţa o
vor da muşchii inseraţi prin tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de
sprijin, când stăm pe vârful picioarelor, se află la extremitatea
metatarsienelor în contact cu solul;
• segmentul membrului superior în timpul executării flotărilor.

Pârghiile de gradul III sunt pârghii de deplasare, ele utilizând o forţă

mare pentru a învinge o forţă mică, în schimb deplasează mult punctul de
aplicaţie a forţei rezistente. Acest tip de pârghii este cel mai frecvent întâlnit în
corpul uman.
La acest tip de pârghii punctul de aplicaţie al forţei active – locul de inserare a
muşchiului – se află întru punctul de sprijin – articulaţia – şi punctul de
aplicaţie a forţei rezistente. Identificarea pârghiilor de gradul III în organismul
uman:
• antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când
muşchii flexori se contractă pentru a-l ridica; bicepsul se contractă
producând o forţă care are punctul de aplicaţie pe antebraţ. În acest caz,
braţul forţei active este de aproximativ 8 ori mai mic decât braţul forţei
rezistente, rezultă că forţa activă trebuie să fie de 8 ori mai mare decât
forţa rezistentă;
 • coastele, în timpul respiraţiei, la inspiraţie şi expiraţie. Articulaţia costo –
vertebrală reprezintă punctul de sprijin, zonele de inserţie a muşchiului pe
corpul coastei reprezintă punctul de aplicaţie al forţei active iar partea
anterioară a coastelor reprezintă rezistenţa;
• gamba acţionează ca o pârghie de gradul III, la fotbal, în cazul unui voleu,
piciorul nu este fixat pe sol, deci punctul de aplicaţie al forţei active se află
la mijloc iar rezistenţa este reprezentată de un ansamblu de forţe
(greutatea mingii, greutatea piciorului etc.). Spre exemplu, însumând
greutatea piciorului, greutatea gambei, greutatea obiectului lovit (mingii),
forţa de contracţie a extensorilor gambei pe coapsă, precum şi valorile
acceleraţiei rezultate din pendularea gambei spre înainte, rezultă că o
minge de fotbal poate fi lovită cu o forţă de aproximativ 2 kN chiar de un
individ neantrenat;
mâna, atunci când prinde obiectele ca o pensă.
In organismul uman, aceeaşi pârghie poate să-şi schimbe gradul în raport
cu poziţia în care acţionează segmentele: antebraţul, în mişcarea de flexie, se
comportă ca o pârghie de gradul III, iar în poziţia stând pe mâini, ca o pârghie de
gradul I.

STAREA DE INCALZIRE. TEMPERATURA CORPURILOR. GRAFICE

I. Introducere

Caldura, in fizica, reprezinta transferul de energie de la o

substanta la alta sau de la un corp la altul datorita diferentei de
temperatura.
Caldura poate fi transferata prin trei procese: prin
conductie, prin convectie si prin radiatii. Conductia este transferal
de caldura pe un obiect solid; este procesul datorita caruia
manuirea unui vatrai devine grea, chiar daca numai varful este in
foc. Convectia transmite caldura prin schimbul de molecule
fierbinti si reci; acesta este fenomenul prin care apa dintr un ibric
devine clocotita uniform chiar daca numai fundul ceainicului este
in contact cu flacara. Radiatia este transferul de caldura prin
radiatie electromagnetica; acesta este mecanismul prin care un
semineu incalzeste o camera.

II. Temperatura

Temperatura reprezinta proprietatea unui sistem care

determina starea lui, daca este in echilibru termic sau nu.
Senzatia de caldura sau frig a unei substante este cauzat de
temperatura. Desi este usor de comparat temperaturile
aproximative ale doua substante utilizand simtul tactil, evaluarea
magnitudinii temperaturilor prin reactii subiective este imposibila.
A incalzi o substanta nu inseamna numai a-I creste temperatura,
dar si a-l provoca sa imparta o senzatie de cald mai acuta, si
totodata sa produca transformari in mai multe proprietati fizice
care pot fi masurate cu precizie. Cand temperature variaza, o
substanta se extinde sau se contractam, rezistenta sa electrica
se schimba, si in forma gazoasa exercita presiuni variate. Variatia
unei simple proprietati serveste ca o baza pentru o scara de
temperature potrivita.
Temperatura depinde de energia cinetica medie a
moleculelor unei substante, si conform teoriei cinetice energia
poate exista in miscari circulare, vibrationale sau translationala
a,particulelor unor substante. Temperature depinde doar de
miscarea translationala a moleculelor. Teoretic, moleculele unei
substante n-ar manifesta nici o activitate la temperature de zero
absolute.
Conceptul de temperatura vine de la ideea de a masura
relativele stari de caldura sau frig si de la observatia ca adaosul
de caldura unui corp duce la sporirea temperaturii acestuia in
cazul in care nu apare fierberea sau topirea. In cazul a doua
corpuri cu temperature diferita, caldura se va transmite de la cel
mai cald la cel rece pana cand temperature lor este aceeasi, iar
echilibrul termic este atins. Astfel, temperatura si caldura, desi in
legatura, se refera la idei diferite, temperatura fiind o proprietate
a corpului, iar caldura o “scurgere” de energie dintre doua corpuri
cu caracteristici diferite. Schimbarile de temperatura trebuie
masurate in termeni ale altor schimbari de proprietati ale
substantelor.
 III. Unitati de masura ale temperaturii

Cinci tipuri diferite de scari sunt in uz astazi: scara Celsius,

cunoscuta si sub numele de centigrad, scara Fahrenheit, scara
Kelvin, scara Rankine si scara internationala termodinamica.
Una dintre primele unitati descoperite a fost aceea
inventata de fizicianul german Gabriel Daniel Fahrenheit. Potrivit
acestei, unitati la presiunea atmosferica normala, punctual de
inghet (si de topire a ghetii) este 32℉, punctual de fierbere este
212℉. Centigradul sau unitatea Celsius, inventata de astronomul
suedez Anders Celsius, si utilizat in foarte multe
parti ale lumii, atribuie valoarea de 0℃ punctului de inghet si
100℃ punctului de fierbere. In domeniul stiintei cea mai des
utilizata unitate este cea absoluta sau Kelvinul, inventata de
matematicianul si fizicianul britanic William Thompson, primul
baron Kelvin. In aceasta masura zero absolut este la -273,16℃,
care este 0 K, intervalele de temperatura fiind identice cu cele
masurate in Celsius. Corespondenta acesteia, “Fahrenheit
absolut” sau unitatea Rankine, descoperita de inginerul si
fizicianul britanic William J. M. Rankine plaseaza zero absolute la
-459,69℉, care este 0 R, si punctul de inghet la 491,69 R. O
scara mai consistenta din punct de vedere stiintific, bazata pe
scara Kelvin, a fost adoptata in1933.
Termometrul este un instrument utilizat la masurarea
temperaturii. Astfel, obisnuitul termometru cu mercur masoara
dezvoltarea unei coloane de Hg intr-un vas capilar de sticla,
schimbarea in lungime a coloanei reprezentand diderenta de
temperatura. Daca se incalzeste un gaz ideal continut de un vas
cu volum constant, presiunea creste si schimbarea temperaturii
poate fi determinata de modificarea presiunii conform legii lui
Gay- Lussac. Mercurul este des inlocuit de alcool, eter sau alte
lichide. Inventia terometrului ii este atribuita lui Galileo, chiar daca
termometrul inchis nu a fost folosit pana in 1650. Termometrele
moderne cu alcool si mercur au fost inventate de Fahrenheit,
care a propus adoptarea celei mai largi scari numite dupa el.
In 1933, fizicienii ai 31 de tari au adoptat o noua
temperature internationala cu temperature fixate pe puncte
termice, bazata pe scara Kelvin si pe principiile termodinamicii.
Scara internationala are la temelie proprietatea rezistivitatii
electrice, cu fir de platina ca ‘standard’ pentru temperatura.
Peste 660 pana la 1063, temperatura e topire a aurului,
este intrebuintat, un mecanism care masoara temperatura in
functie de voltajul produs intre doua fire fabricate din metale
diferite. Peste aceasta temperatura temperaturile sunt masurate
de asa-zisul pirometru optic care utilizeaza intensitatea luminii de
 o lungime de unda emanate de un corp fierbinte.

IV. Unitati de masura ale caldurii

Caldura este masurata in calorii, definite ca fiind cantitatea
de caldura necesara pentru a ridica temperature unui gram de
apa la o presiune de 1 atm de la 15℃ la 16℃. Aceasta unitate
este cateodata denumita mica calorie sau calorie-gram pentru a o
deosebi de caloria mare sau kilocaloria, egala cu 1000 calorii,
care este utilizata in studiile nutritioniste. Definitia acceptata
acum in Statele Unite si in termochimie este ca 1 cal= 4,1840 J.
La 0℃ si la 100℃ putem adauga caldura apei fara a-i
schimba temperatura. Aceasta ‘’caldura latenta’’ distruge
legaturile dintre molecule, dar nu le mareste energia cinetica.
Este nevoie de aproximatix de 4 ori mai multa caldura pentru a
evapora un gram de apa decat pentru a-l topi. Aceasta este
reprezentata de grafic prin lungimile relative ale portiunilor
orizintale. Pantele liniilor inclinate indica numarul de grade cu
care se schimba temperatura pentru fiecare calorie de caldura
adaugata unui gram. Reciprocul acestui numar este cantitatea de
Q care trebuie adaugata pentru a modifica temperatura unui
gram cu un grad. Aceasta este numita caldura specifica.

III. Efectele temperaturii

Temperatura are un rol important in determinarea
conditiilor in care viata poate exista. Astfel, pasarile si mamiferele
cer un restrans sir de temperaturi ale corpului pentru
supravietuire si trebuie protejate impotriva caldurii extreme sau a
frigului. Speciile acvatice pot exista doar in apa cu o anumita
temperatura care difera de la specie la specie. De exemplu,
cresterea temperaturii apei unui rau cu doar cateva grade ca
rezultat al eliberarii de caldura de uzine poate omori majoritatea
pestilor indigeni. Caldura este energia aflata in procesul de
transfer; intotdeauna ea se revarsa de la o substanta cu
temperature mai mare la una cu o temperatura mai scazuta,
radicand-o pe cea a ultimei si micsorand-o pe a primei, cu
conditia ca volumele celor doua sa ramana constante. Caldura
nu se transmite de la o substanta mai rece la un calda decat
daca un alt tip de transfer al energiei, forta, este de asemenea
prezenta.
Pana la inceputul secolului al XIX-lea, efectul caldurii
asupra temperaturii corpului a fost explicata prin presupunerea
existentei unei substante invizibile.
Conform teoriei calorice a caldurii, un corp la o temperature mai mare
contine mai multe calorii decat unul la o temperature mai scazuta.
Primul corp cedeaza cateva calorii celui de-al doilea corp aflat in
 contact, radicand temperatura acestuia si scazand-o pe a sa. Desi
teoria calorica a explicat cu succes cateva fenomene a transferului de
caldura, dovezi experimentale au fost presentate de fizicianul britanic
de origine americana pe nume Benjamin Thomphson in 1798 si de
chimistul englez Sir Humphry Davy in 1799 sugerand ca precum
forta, caldura este o forma de energie in tranzit si ca poate produce
aceleasi schimbari

intr-un corp ca si forta.

Corpurile macroscopice sunt formate din atomi şi molecule,
constituenţi microscopici, ce se află în continuă mişcare, numită
mişcare de agitaţie termică.
Când două sisteme macroscopice cu stări de încălzire diferită nu
sunt izolate, are loc un transfer de căldură de la un sistem la
altul. Dacă procesul se desfăşoară de la sine, transferul se face
în sens unic, de la corpul mai cald la corpul mai rece. Acest
transfer de energie termică se realizează în procesul
constituienţilor microscopici din cele două sisteme.
Transferul de energie încetează în mometul cand sistemele
ajung
într-o stare unică, caracterizată prin acelaşi grad de incălzire,
numită stare de echilibru termodinamic.
 EXCITABILITATEA ŞI LEGILE ACESTEIA

Materia vie se caracterizează prin trei proprietăţi

fundamentale: excitabilitatea, metabolismul şi reproducerea.

Excitabilitatea este proprietatea materiei vii de a răspunde specific la

acţiunea variaţiilor energetice ale mediului, cu scopul menţinerii homeostaziei
organismului.

Excitanţii sau stimulii sunt reprezentaţi de variaţii energetice ale

mediului, capabili să genereze un răspuns într-o structură vie. Există excitanţi
fizici, chimici şi biologici.

Răspunsul organismului viu este dependent atât de calitatea excitantului,

cât şi de structura excitată. Din punct de vedere al răspunsului, există structuri
excitabile, ce răspund prin formare de potenţiale de acţiune (de ex., fibrele
nervoase şi musculare) şi structuri neexcitabile, ce răspund prin fluxuri ionice;
fibrele musculare netede răspund în ambele moduri.

PARAMETRII EXCITABILITĂŢII

[Link] de [Link] biologice se caracterizează

printr-un anumit prag de excitabilitate, depolarizarea lor fiind posibilă numai
când intensitatea excitantului atinge acest prag. În funcţie de intensitate,
stimulii pot fi: subliminali, liminali (au intensitate cu valoare prag) şi
supraliminali.

Stimulii liminali sunt capabili să determine depolarizarea membranei cu

declanşarea unui potenţial de acţiune ce se autopropagă. Schimbarea de
polaritate este dependentă de cantitatea de ioni de Na+ care pătrund în
citoplasmă, în funcţie
de numărul de canale de ioni pentru Na+ deschise pe unitatea de timp,
proces dependent, la rândul lui, de intensitatea de stimulare.

2. Relaţia intensitate – durată

Între intensitatea stimulului şi durata lui de acţiune pentru obţinerea unui

răspuns există o relaţie invers proporţională: cu cât intensitatea stimulului este
mai mare, cu atât timpul necesar excitării este mai mic.
Lapique (1903) a stabilit următoarele mărimi:

- rheobaza, care reprezintă intensitatea minimă a stimulului care

acţionează un timp nedefinit (infinit);

- timpul util principal – cel mai scurt interval de timp în care un curent
de intensitatea rheobazei atinge pragul de excitabilitate;

- cronaxia – timpul util minim în care un curent cu intensitate

dublu rheobazică determină excitaţia.

3. Acţiunea polară a curentului galvanic. Efectele aplicării curentului

continuu pe fibra nervoasă depind de polaritatea electrodului în cauză:

- când catodul este miopolar – contracţia se produce la

deschiderea circuitului.

- când anodul este miopolar contracţia se produce la închiderea circuitului.

4. Electrotonusul reprezintă modificările de excitabilitate ce apar în

fibrele nervoase străbătute de curenţi subliminali: la catod pragul de
excitabilitate scade (catelectrotonus), iar la anod creşte (anoelectrotonus).
Catelectrotonusul şi anelectrotonusul scad pe măsură ce distanţa faţă de
electrodul de stimulare creşte; propagarea electrotonică a curentului subliminal
este decremenţială.

LEGILE EXCITABILITĂŢII

1. Pentru a genera un răspuns stimulul trebuie să aibă o intensitate

minimă numită prag (stimul liminal).

Stimulii cu intensitate mai mică decât cea prag se numesc subluminali,

iar cei cu intensitate mai mare – supraliminali.

2. Stimulii subliminali singulari nu pot genera un potenţial de acţiune

(numărul de canale ionice pentru Na+ deschise este prea mic pentru a
depolariza membranele), dar generează o depolarizare locală a membranei.
Depolarizarea membranei cu stimuli subliminali se poate obţine prin
fenomene de sumaţie sau adiţie:

- sumaţie temporală – se obţine prin aplicarea stimulilor subliminali

cu frecvenţă ridicată.
- sumaţie spaţială – se obţin prin aplicarea simultană de stimuli
subliminali în puncte diferite şi însumarea excitaţiilor subliminale sosite
simultan pe efector. Se realizează în reţele neuronale de tip convergent.

3. Structurile excitabile se supun legii “totul sau nimic” conform căreia

stimulii subliminali nu declanşează un răspuns, iar cei supraliminali nu
determină un răspuns mai intens decât stimulii liminali.

4. Latenţa. Între momentul excitării şi obţinerea răspunsului trece un

timp numit “timp de latenţă” necesar deschiderii canalelor ionice pentru
sodiu şi pătrunderii acestuia pe faţa internă a membranei.

5. Bruscheţea. Pentru a determina un răspuns stimulii trebuie să

aibă o anumită bruscheţe.

6. Acomodarea şi panta limită. Dacă stimularea se face pe un interval

mare de timp, intervine fenomenul de acomodare; există o pantă limită până la
care membrana răspunde prin depolarizare după care se instalează
acomodarea.

7. Descărcarea repetititvă şi automatismul. Structurile excitabile de tip

automat (ţesutul autonom cardiac, celulele din musculatura netedă viscerală)
se caracterizează printr-o creştere prelungită sau permanentă a
permeabilităţii membranei faţă de sodiu şi descărcarea de potenţiale de
acţiune.

8. Excitabilitatea structurilor vii poate fi modificată; astfel, ionii de Ca++ în

exces la faţa externă a membranei reduc excitabilitatea întrucât ei sunt
competitivi cu ionii de Na+, pentru canalele ionice de Na+. Diferite stări
fiziologice emoţionale sau de boală pot să scadă sau să crească pragul de
excitabilitate; cocaina, procaina, xilina scad excitabilitatea.
Efectele biologice ale ultrasunetelor.
Efectele negative ale zgomotului
[Link].
Din mediul ambiant omul vede doar 7 culori dar spectrul luminii este mult
mai [Link] umana percepe sunetele cu frecventa situata intre 16-
20000 vibratii/s sau hertzi,in timp ce gama acoperita de un pian de la tonul
cel mai grav pana la tonul cel mai ridicat este de la 27,[Link]
se propaga sub forma de unde elastice numai in substante(gaze lichide si
solide) dar nu se propaga in [Link] se propaga cu 331m/s in
[Link] lui sunt:
a)inaltimea(exprimata in frecventa vibratiei);
b)intensitatea(exprimata in energia vibratiei);

II

.Infrasunetele.
Infrasunetele sunt oscilatii sonore de frecvente foarte joase,situate
sub 16Hz,deci urechea umana nu le [Link] marine,cum ar fi
pestii,meduzele aud infrasunetele si simt aparitia furtunilor si uraganelor
care coboara si sub frecventa de [Link] nu sesizeaza in mod direct
prezenta infrasunetelor dar unele modificari ale starilor fizico-pshice
confirma ca si organismele umane sunt totusi influentate.O recenta ipoteza
lansata de savanti incearca sa dea o explicatie absolut stiintifica unor
"misterioase" accidente si catastrofe.
De-a lungul timpului au fost gasite pe diferite mari nave abandonate
sau avand la bordul lor cadavre ale caror fete purtau expresia durerii si a
[Link] ipotezei amintite in timpul furtunilor sunt emise infrasunete
care se propaga cu viteza sunetului,ajungand la mari departari cu mult
inaintea furtunii propriu zise,astfel incat in ciuda vremii bune se pot resimtii
efectele lor.
Masuratorile efectuate arata ca infrasunetele provocate de furtuni pe
mari si oceane au o frecventa medie de 6Hz.S-a constatat ca infrasunetele
de intensitati mari,la frecventa de 7Hz pot traumatiza grav sistemul
nervos,sistemul circulator,provocand chiar [Link] s-ar putea gasi o
explicatie pentru catastrofele misterioase care au avut loc pe diferite mari si
oceane.
Tot pe seama actiunii infrasunetelor cercetatorii explica si
senzationala distrugere a unei paduri siberiene in 1908,prin explozia in
atmosfera a unui [Link] infrasunetele pot fi produse de unele tipuri
de turbine,avioane turboreactoare cum ar fi avionul Concorde. Asa cum nu
pecepe vibratiile de frecvente foarte joase(infrasunetele), urechea umana nu
le percepe nici pe cele de frecvente foarte inalte(ultrasunetele).

[Link].
Ultrasunetele sunt vibratii sonore situate intre 20000-
[Link] fiinte cum ar fi liliacul percepe si [Link] se
propaga ca si sunetele sub forma de unde elastice,mai greu prin aer decat
prin lichide sau solide,avand o lungime de unda mai mica decat sunetele.

Ultrasunetele pot fi produse prin mijloace mecanice(generatorul Hartman),

mijloace electromagnetice,sau mijloace [Link] ultrasunetele
diferitelor stari de agregare a materiei si asupra organismelor vii sunt
variate:unele fiind utile altele fiind daunatoare.
Dintre aplicatiile utile face parte sondajul submarin pe baza de
ultrasunete utilizat pentru a stabili adancimea apei sau pentru detectarea
unor vase esuate in adancul marilor.O alta aplicatie o constituie
defectoscopia cu ultrasunete,care permite punerea in evidenta a unor
defecte in elementele de beton armat sau in organele de masini,fara a
produce nici cele mai mici deteriorari suplimentare ale acestor piese.
Ultrasunetele sunt utilizate la distrugerea unor bacterii sau virusuri ale
unor boli contagioase cum sunt bacilul tuberculozei,virusul gripei,insa
ultrasunetele au si multe efecte nocive asupra omului atunci cand acesta se
afla in imediata apropiere a sursei. [Link],cercetator la Departamentul
de Biofizica al Universitatii Manchester(M.B.) facand experiente pe animale
apoi pe
oameni,considera ca terapia cu ultrasunete poate dezintegra globulele rosii
din sange si afecteaza chiar globulele albe.
In cazul folosirii ultrasunetelor pentru stabilirea unui diagnostic
intensitatea lor este mult mai redusa dar totusi reclama prudenta. O alta
aplicatie utila este si realizarea unui bisturiu cu [Link]
olandeza A.H.S. a fabricat un bisturiu cu ultrasunete numit D.X.-101 utilizabil
cu bune rezultate in neurochirurgie.

Zgomotul si efectele sale nocive

In conditiile civilizatiei contemporane,omul traieste intr-o continua
ambianta [Link] el este insotit neincetat de un cortegiu de
sunete si zgomote de cele mai diferite intensitati avand efecte mai mult sau
mai putin agresive asupra confortului si chiar asupra sanatatii sale.
Zgomotul poate fi definit ca vibratii sonore fara caracter periodic care
se propaga prin diverse medii(aer,apa,etc.) si care impresioneaza negativ
urechea omeneasca.
Dupa -Larousse - zgomotul constitue un asmblu de sunete fara
[Link] definesc zgomotul ca o suprapunere dezordonata cu
frecvente si intensitati diferite, iar fiziologii considera zgomotul
 ,

orice sunet suparator care produce o senzatie dezagreabila.

Caracteristicile fizice sau obiective ale zgomotului privesc taria sau
intensitatea,durata si frecventa.
Intensitatea este caracterul cel mai important care depinde de
trasaturile sursei,de distanta si posibilitatile de transmitere sau
[Link] se masoara in decibeli sau [Link](d.B.)este o marime
fizica si reprezinta unitatea logaritmica calculata pornind de la pragul absolut
de audibilitate 0 d.B. pentru un sunet de 1000Hz.
Fonul este unitatea de masura fiziologica de perceptie de catre
urechea umana a celei mai slabe excitatii sonore.S-a admis ca cifra 80 pe
scara de decibeli sau pe scara de foni reprezinta pragul la care intensitatea
sunetului devine nociva.
Durata reprezinta timpul cat excitantul sonor(zgomotul)actioneaza
asupra analizatorului [Link] nociv al zgomotului este direct
proportional cu durata acestuia iar peste anumite limite de suportabilitate se
ajunge la o pshihoza periculoasa.S-a observat ca daca zgomotul intens
actioneaza un anumit timp asupra urechii drepte iar apoi asupra celei
stangi,persoana respectiva are senzatia ca zgomotul este mult mai intens
decat cel pe care il auzea anterior cu urechea [Link] acest caz se poate
spune ca urechea dreapta s-a adaptat la zgomot.
Frecventa reprezinta numarul de vibratii acustice intr-o secunda si se
masoara in numar de perioade pe secunde sau [Link] banda de frecvente
1000-5000Hz in care urechea are sensibilitatea cea mai ridicata,inaltimea
este direct proportionala cu frecventa. Sunetele joase cuprind gama de
frecvente cuprinse intre 30-400Hz;cele mijlocii 400-1000Hz iar cele inalte
peste 100Hz.
 Nivelul zgomotului se masoara tinandu-se seama atat de
intensitatea,cat si de frecventa sunetelor care-l [Link] insusiri
confera zgomotului potente nocive, indiferent de preferinte si de starea
psihica a individului. Zgomotul poate produce la nivelul organului auditiv
fenomenul de oboseala auditiva,traumatism sonor si surditate profesionala.
1)Oboseala auditiva este caracterizata printr-o scadere temporara a
pragului perceptiei auditive;ea se accentueaza in cazul maririi
intensitatiim,frecventei si timpului de expunere a [Link] un zgomot
cu intensitate de peste 92d.B. si cu ofrecventa cuprinsa intre 500-800Hz
produce dupa 60 de minute de expunere o scadere temporara a auditiei.
2)Traumatismul sonor produs brusc de zgomotul puternic chiar pentru un
timp foarte scurt poate cauza ruptura [Link] de situatii se intampla
in cazul unor explozii,impuscaturi,eruptii intense de gaze din recimpiente
sub [Link] vindecarea leziunii poate persista surditatea pentru
sunete cu frecvente de peste 9000Hz.
3)Surditatea profesionala se datoreaza efectuarii anumitor activitati
expuse in mod deosebit la [Link] datorata zgomotelor se
caracterizeaza printr-o pierdere definitiva si ireversibila a auditiei.

Surse de poluare sonora

Sursele de poluare sonora sunt foarte numeroase si [Link] sunt:
a)circulatia sau transporturile
b)industria
c)constructiile si montajele
d)comertul
e)copiii in terenurile de joaca(tipetele lor inregistrand 70-80dB.
f)terenurile sportive si stadioanele(zgomotele provenite din acestea fiind de
peste 100dB.
 STUDIUL LENTILELOR

DEFECTE DE VEDERE ŞI CORECTAREA LOR

1. Scopul lucrării

La această şedinţă de laborator se va urmări recunoaşterea tipului de

lentile, calcularea distanţelor focale, respectiv ale convergenţelor
lentilelor şi configurarea, cu ajutorul bancului optic, a defectelor de
vedere şi corectarea acestora.

2. Principiul lucrării

Lentilele sunt medii optice transparente cuprinse între două

suprafeţe curbe (suprafeţele plane sunt suprafeţe curbe de raza
infinită). Prin refracţii pe cele două suprafeţe lumina îşi schimbă direcţia
de propagare devenind astfel posibil să obţinem imagini ale obiectelor
luminoase cu caracteristici diferite de ale obiectelor. Imaginea unui
punct al obiectului se obţine la intersecţia a cel puţin două raze
luminoase, trecute prin lentilă şi provenite de la acesta. Imaginile pot fi
drepte sau răsturnate, reale sau virtuale, mai mari sau mai mici decât
obiectul, de aceeaşi formă cu acesta sau deformate. Caracteristicile
imaginilor depind de tipul lentilei dar şi de poziţia obiectului faţă de
aceasta.

Clasificarea lentilelor

Atunci când se face o clasificare, în primul rând, trebuie ales

criteriul (criteriile) de interes în acea clasificare. Pentru lentile am
 putea, de exemplu, utiliza criteriile:

1. formei din care provin acestea. Din acest punct de vedere

lentilele de interes pot fi SFERICE, CILINDRICE sau
PRISMATICE.

2. formei particulare a fiecărei suprafete (numai pentru lentilele

sferice şi cilindrice). Astfel putem avea lentile biconvexe,
biconcave, plan convexe, plan concave sau concav convexe
(meniscuri).

3. comportării lentilei faţă de un fascicul paralel de lumină

incident pe lentilă (din nou doar pentru lentile sferice sau
cilindrice deoarece în lentilele prismatice un fascicul incident
paralel iese tot paralel). După trecerea prin lentilă fasciculul
poate fi „strâns” sau „împrăştiat”. Avem de a face cu lentile
convergente respectiv divergente.

Desigur, o caracterizare completă a unei lentile se face ţinând seama

simultan cel puţin de aceste trei criterii. De exemplu, putem vorbi de o
lentila sferică, biconvexă, convergentă.
STUDIUL LENTILELOR - DEFECTE DE VEDERE ŞI CORECTAREA LOR

Criterii simple pentru aflarea tipului de lentile

Pentru a ne da seama cu ce fel de lentilă avem de a face, fără a

utiliza nici un fel de aparat, este suficient să ne gândim la simetria
acestora precum şi la tipul de imagini formate. Lentilele sferice au o
formă simetrică faţă de centrul lor. Prin urmare, dacă privim printr-o
lentilă sferică un obiect oarecare (de exemplu un colţ în unghi drept) şi
rotim lentila faţă de centrul ei de simetrie, imaginea nu se modifică
(unghiul în orice poziţie rămâne drept). Lentilele cilindrice sunt
simetrice faţă de axa de cilindricitate. Imaginea de-a lungul axei de
cilindricitate va fi nedeformată; în schimb, perpendicular pe acest ax,
imaginea se deformează cu atât mai mult cu cât ne îndepărtăm de ax
(vezi imaginea într-o sticlă cu apă). Astfel, dacă ne uităm printr-o lentilă
 cilindrică la un obiect oarecare, acesta va apărea deformat. Rotind
această lentilă faţă de centrul ei imaginea se modifică. De exemplu, un
unghi drept devine pe rând ascuţit sau obtuz. În lentila prismatică un
fascicul de lumină intrat paralel iese tot paralel. Imaginea pe care o
vom vedea printr-o lentilă prismatică va fi nedeformată dar va fi
deplasată faţă de poziţia ei reală. Dacă ne uităm printr-o lentilă
prismatică la un obiect oarecare şi rotim lentila faţă de centrul ei
imaginea nu se va deforma dar se va roti odată cu lentila. Pentru a ne
da seama dacă o lentilă, sferică sau cilindrică, este convergentă sau
divergentă trebuie să ne gândim la tipul imaginilor formate. Lentilele
divergente dau imagini drepte şi micşorate indiferent de poziţia
obiectului real aflat în faţa lor. Deci printr-o astfel de lentilă vom vedea
o imagine dreaptă şi micşorată indiferent de cât de departe este
obiectul. Imaginea va fi cu atât mai mică cu cât obiectul este mai
îndepărtat. Lentilele convergente dau, pentru obiecte aflate între focar
si vârf, imagini drepte şi mărite, iar pentru obiecte aflate dincolo de
focar imagini răsturnate. Deci, uitându-ne printr-o lentilă convergentă la
un obiect îl vom vedea fie mărit şi drept fie răsturnat.

Formule fundamentale ale lentilelor sferice subţiri

Pentru lentilele sferice în aproximaţie Gauss (fascicule înguste, puţin

înclinate faţă de axul optic principal al lentilei şi învecinate acestuia)
sunt valabile următoarele formule:

)
11
111
( 1)(
Cn
x x f   − == = − − (9.1)
21 R1 R2

unde
x1, x2= distanţele obiect-lentilă respectiv lentilă-imagine
R1, R2 = razele de curbură ale suprafeţelor lentilei în ordinea în
care le întâlneşte lumina
BIOFIZICA – LUCRARI PRACTICE y
β  = = (9.2)
y 21 xx 21
unde y1, y2 = dimensiunea obiectului, respectiv a imaginii.
Aceste formule sunt valabile cu convenţiile de semne:
segmentele orizontale se măsoară faţă de centrul lentilei, cele
măsurate în sensul propagării luminii sunt pozitive, iar cele măsurate în
sens contrar sunt negative; segmentele verticale de deasupra axei sunt
pozitive, cele de sub axă sunt negative.

Imaginile

obiectelor reale în lentilele sferice

Lentile convergente
Fig. 9.1 Formarea imaginii prin lentila convergentă
când obiectul este situat la - Fig. 9.2 Formarea

imaginii prin lentila convergentă când obiectul este

 situat la – 2f

Fig. 9.3 Formarea imaginii prin lentila convergentă când

obiectul este situat între –2f şi -f Fig. 9.4 Formarea imaginii

prin lentila convergentă când obiectul este situat la -

fSTUDIUL LENTILELOR - DEFECTE DE VEDERE ŞI

CORECTAREA LOR
 Fig. 9.5 Formarea imaginii prin lentila convergentă când

obiectul este situat între –f şi vârf Lentile divergente indiferent

de poziţia obiectului real

Fig. 9.6 Formarea imaginii prin lentila divergentă

Pentru determinarea convergenţei unei lentile sferice, cu
convergenţa necunoscută, se poate apela la metoda compensării şi
utilizarea trusei de lentile. Pentru aceasta, după ce am stabilit dacă
lentila este convergentă sau divergentă, apelăm la lentile sferice de
semn contrar şi prin încercări, stabilim ce lentilă anulează efectul
primei lentile. Cu alte cuvinte cele două lentile alipite trebuie să se
comporte ca o lamă cu feţe plan-paralele. Uitându-ne prin ele trebuie
să vedem aceeaşi imagine ca şi cu ochiul liber. În acest caz,
convergenţa necunoscută este egală cu cea a lentilei de compensaţie
dar de semn contrar ei. În acelaşi mod se poate proceda şi pentru
lentilele cilindrice dar pentru ele trebuie întâi să stabilim direcţiile axelor
de cilindricitate şi să avem grijă ca, în momentul compensării, cele
două axe să fie paralele. Convergenţa lentilelor sferice şi cilindrice,
precum şi orientarea axelor celor cilindrice, pot fi determinate cu
precizie cu ajutorul plan-focometrului. Pentru aceasta, fără lentilă, se
reglează zeroul aparatului ducând indicatorul de citire la zero şi reglând
ocularul până ce imaginea luminoasă devine clară. Punem apoi lentila
sub obiectiv. Imaginea dispare sau devine neclară. Din macroviză
căutăm din nou imaginea clară. Când o găsim, pe ocularul de citire,
citim direct convergenţa. Pentru lentilele cilindrice putem citi şi
orientarea axului de cilindricitate deoarece imaginea va fi alungită
perpendicular pe axul de cilindricitate.
BIOFIZICA – LUCRARI PRACTICE

Defecte de vedere

Din momentul în care lumina intră în ochi acesta suferă o serie

de transformări (adaptări) având ca scop formarea unei imagini clare
pe retină. Prima adaptare se referă la acomodarea la fluxuri luminoase
diferite. Aceasta adaptare are loc prin existenţa a două tipuri de celule
fotoreceptoare, celulele cu conuri şi bastonaşe pentru vederea diurnă
(fotopică) respectiv nocturnă (scotopică). În primul caz celulele au
nevoie de un flux luminos mare dar căpătăm şi informaţia de culoare.
În al doilea caz este suficient un flux luminos mult mai mic dar se
pierde informaţia de culoare. Putem spune că, în acest ultim caz, s-a
renunţat la o parte din informaţie în favoarea sensibilităţii. În cazul
vederii fotopice apare şi un mecanism de adaptare fină la fluxuri
luminoase diferite prin mărirea sau micşorarea diametrului pupilar,
irisul acţionând în acest caz ca o diafragmă.

Al doilea mecanism de adaptare se referă la adaptarea pentru a

vedea obiecte aflate la distanţe diferite faţă de ochi. Dacă ne uităm la
prima formulă a lentilelor observăm că pentru a putea vedea obiecte
 aflate la distanţe diferite (x1 variabil), în condiţiile în care x2 (practic
distanţa cristalin-retină) este fixă trebuie să poată varia convergenţa
cristalinului. Acest lucru se poate obţine prin varierea razelor de
curbură ale acestuia. Dacă se bombează cristalinul scad razele de
curbură, creşte convergenţa şi putem vedea obiectele apropiate,
respectiv prin tractarea cristalinului cresc razele de curbură, scade
convergenţa şi apare posibilitatea vederii obiectelor îndepărtate. Pentru
ochiul normal (emetrop) adaptarea se face în limita 25 cm – 6 m.
Obiectele aflate la distanţe mai mari de 6 m le putem vedea fară un
efort suplimentar de

1
sub
erea la distanţa de 6m şi este de δ  6
∞

limita de 0,25δ  pentru care are rost efortul de adaptare.

În diferite situaţii, determinate de cauze diferite, cum ar fi

lungimea nepotrivită a axului ochiului, convergenţa neadecvată a
cristalinului sau a altor medii optice din ochi, ce pot apărea inclusiv în
deshidratări severe, sau imposibilitatea tractării sau bombării adecvate
a cristalinului apar defecte geometrice de vedere ce duc la formarea
imaginii neclare a obiectului pe retină. În cazul formării imaginii în faţa
retinei, cauza poate fi lungimea prea mare a axului ochiului,
convergenţa prea mare a cristalinului sau imposibilitatea scăderii
adecvate a convergenţei cristalinului prin tractarea lui. Rezultatul este
imposibilitatea vederii obiectelor îndepărtate iar defectul se numeşte
miopie. Corectarea miopiei se face cu ajutorul lentilelor sferice
divergente. Prin adăugarea acestor lentile, convergenţa sistemului
format
STUDIUL LENTILELOR - DEFECTE DE VEDERE ŞI CORECTAREA LOR

(cristalin-lentilă) va fi mai mică iar imaginea se va îndepărta putându-

se forma din nou pe retină.

Dacă imaginea se formează în spatele retinei cauza poate fi

lungimea prea mică a axului ochiului, convergenţa prea mică a
cristalinului sau imposibilitatea bombării suficiente a lui. În acest caz nu
putem vedea clar obiectele apropiate iar defectul se numeşte
hipermetropie. Acest defect se poate corecta prin adăugarea în faţa
ochiului a unei lentile sferice convergente. Rezultatul va fi un sistem
optic mai convergent, apropierea imaginii şi deci posibilitatea formării
ei pe retină.

Există şi un defect care înglobează, practic, miopia şi

hipermetropia astfel încât nu pot fi văzute nici obiecte îndepărtate nici
apropiate. Acest defect apare, de regulă, datorită scăderii elasticităţii
ţesuturilor odată cu înaintarea în vârstă, deci a limitării posibilităţilor de
tractare sau bombare a cristalinului. Defectul se numeşte prezbiţie şi
poate fi corectat cu două perechi de lentile: sferice convergente, de
convergente diferite pentru vederea la apropiere respectiv la distanţe
medii, sau divergente, pentru vederea la distanţă respectiv sferice
convergente pentru vederea la apropiere în cazul asocierii prezbiţiei cu
miopia. O altă modalitate de corectare a prezbiţiei este utilizarea
ochelarilor bifocali. Aceştia sunt formaţi din două lentile dispuse astfel:
în partea superioară o lentilă divergentă pentru vederea la distanţă, iar
la partea inferioară o lentilă convergentă pentru vederea la apropiere
(citit).

Un alt tip de defect apare atunci când cristalinul nu se comportă

ca o lentilă perfect sferică ci ca o asociere dintre o lentilă sferică şi una
cilindrică. Acest defect se numeşte astigmatism. Imaginea va fi
deformată perpendicular pe axa de cilindricitate şi anume, cu atât mai
mult cu cât ne îndepărtăm de aceasta. Corectarea astigmatismului se
face prin purtarea unei lentile cilindrice de semn contrar şi cu axa de
cilindricitate exact pe axa de cilindricitate a ochiului.

Un alt tip de defect geometric priveşte vederea binoculară. Este

de remarcat că existenţa a doi ochi permite apariţia informaţiei de
distanţă deci a vederii spaţiale. Aceasta este posibilă prin analiza
micilor diferenţe ce apar în imaginile obţinute pe cei doi ochi. Lucrul
acesta este utilizat în practică pentru simularea vederii tridimensionale
prin generarea de imagini plane uşor diferite pe cei doi ochi, de
exemplu, în aşa numita realitate virtuală utilizată în calculatoare.
Pentru ca vederea tridimensională să apară este necesar, însă, ca
imaginile pe cei doi ochi să fie majoritar suprapuse iar diferenţele să nu
fie prea mari. De aceea axele celor doi ochi trebuie să fie practic
paralele (în realitate uşor convergente la circa
BIOFIZICA – LUCRARI PRACTICE

6 m în faţa ochilor). Dacă acest lucru nu se întâmplă apare strabismul

convergent sau divergent. Dacă defectul persistă în timp se poate
ajunge la blocarea pe cale neuronală a informaţiei de pe unul din ochi
deoarece informaţiile pe cei doi ochi sunt diferite, iar cantitatea prea
mare de informaţie nu poate fi analizată. În timp blocarea poate deveni
ireversibilă. Corectarea strabismului se poate face prin plasarea în faţa
unui ochi (sau a ambilor) a unei lentile prismatice. Prin refracţii pe cele
două suprafeţe ale prismei se ajunge ca informaţia care intră pe axa
ochiului să provină din aceeaşi regiune din care vine şi pe celălalt ochi.

3. Mod de lucru

Pentru efectuarea lucrării experimentale, aveţi nevoie de:

- banc optic
- trusă de lentile

Filamentul becului de pe bancul optic va fi obiectul luminos. Pe

suportul de lentilă vom pune o lentilă adecvată ţinând seama de faptul
că imaginea trebuie prinsă pe ecran (este reală) iar distanţa maximă
dintre obiect şi ecran este de 80 cm. Prin deplasarea suportului cu
lentila între obiect şi ecran vom găsi două poziţii ale lentilei pentru care
se formează imagini clare ale filamentului pe ecran. Se poate verifica,
prin măsurarea distanţelor pe bancul optic, că cele două poziţii sunt
simetrice (x1 în modul devine x2’, iar x2 este numeric egal cu x1’). Pentru
poziţia lentilei mai apropiată de obiect (pentru care imaginea pe ecran
 este mărită) măsurăm x1, x2 şi y2 şi utilizând formulele lentilelor
calculăm convergenţa lentilei C şi distanţa focală f.

Fig. 9.1 Bancul optic

STUDIUL LENTILELOR - DEFECTE DE VEDERE ŞI CORECTAREA LOR

Pentru simularea miopiei îndepărtăm puţin lentila de bec.

Imaginea se va forma înaintea ecranului. În acest caz, lentila va fi pe
post de cristalin, iar ecranul de retină. Măsurând x1, x2 (dimensiunea
„ochiului”) şi cunoscând convergenţa lentilei se va calcula convergenţa
lentilei ce trebuie adăugată „cristalinului” pentru ca imaginea să se
formeze din nou pe „retină”. Verificăm corectitudinea calculului prin
adăugarea lentilei având convergenţa calculată. Ar trebui ca acum
imaginea să se formeze din nou pe ecran. Pentru a simula
hipermetropia şi corectarea ei procedăm ca mai sus, doar că
îndepărtăm lentila de bec faţă de poziţia în care imaginea se forma pe
ecran.

Pentru simularea astigmatismului, după ce prindem imaginea

filamentului becului pe ecran, alipim de „cristalin” o lentilă cilindrică.
Vom observa că imaginea se deformează perpendicular pe axa de
cilindricitate a lentilei. Pentru corectarea astigmatismului vom adăuga o
a doua lentilă cilindrică, cu aceeaşi convergenţa ca şi prima, orientând
axul ei de cilindricitate paralel cu al primei lentile cilindrice. Dacă am
procedat corect, imaginea va apărea din nou nedeformată pe ecran.
Vom putea vedea că orice altă orientare, decât paralelă cu axul de
cilindricitate a „ochiului”, a axului lentilei de corecţie nu numai că nu
corectează astigmatismul, dar face ca imaginea să fie deformată pe
toate direcţiile. Prin urmare, pentru corectarea astigmatismului trebuie
cunoscută nu numai valoarea convergenţei lentilei cilindrice de corecţie
ci şi orientarea axului ei de cilindricitate.

Pentru simularea strabismului  şi a

corectării sale se pot folosi două bancuri
optice pe postul a doi ochi identici dar cu
 axele nealiniate. Vom folosi doar sursa de
lumină a unuia din bancurile optice. Evident,
pentru acesta vom putea obţine imaginea
clară pe „retină”. Pentru a obţine imaginea şi
pe al doilea ecran va trebui ca în faţa
„cristalinului” celui de-al doilea „ochi” să poziţia adecvată.
punem o lentilă cilindrică adecvată şi în
Fig. 9.8 Corectarea starbismului

Decizia corectării oricărui defect de vedere trebuie luată numai

de medicul oftalmolog deoarece, în cele mai multe cazuri, nu este
suficient să fie identificat şi măsurat defectul ci trebuie cunoscute atât
cauzele cât şi evoluţiile ulterioare ale defectului. În funcţie de aceste
BIOFIZICA – LUCRARI PRACTICE

lucruri se poate lua decizia unei corectări doar parţiale a defectului

dacă, prin efortul propriu de adaptare, ochiul îl va micşora (miopie,
strabism). Dacă efortul de adaptare duce la agravarea în timp a
defectului de vedere se poate lua decizia supracorectării defectului
pentru a întârzia agravarea (hipermetropie, prezbiţie).
 PROCEDEE TERAPEUTICE BAZATE PE FACTORI FIZICI:
TERMOTERAPIA, CRIOTERAPIA, ELECTROTERAPIA,
ULTRASONOTERAPIA, RADIOTERAPIA, FOTOTERAPIA -
LASER

1. TERMOTERAPIE

Incalzirea locala sau generala a organismului produce efecte

terapeutice, legate indeosebi de vasodilatatie si de cresterea debitului
sanguin, precum si de faptul ca dezvoltarea tumorilor canceroase este
inhibata prin cresterea temperaturii acestor tumori.

Incalzirea locala se poate face prin :

- conductie, situatie in care zona ce trebuie incalzita este

pusa in contact cu obiecte calde (perna electrica, pilota cu apa calda,
bai calde etc.);
- radiatie, prin expunere la soare sau la raze infrarosii
generate de lampi de infrarosii (lampi cu filament incandescent si cu filtru
 de infrarosii ce lasa sa treaca radiatii cu lungimi de unda cuprinse intre 0,
si !0 mm, radiatii ce patrund la adancimi de pana la " mm in piele);
- diatermie, care se clasifica in :
a) diatermie cu unde lungi sau #$%rsonvalizare, care
utilizeaza curenti electrici alternativi cu frecventa de &0 'z, aplicati prin
intermediul unor electrozi aflati in contact cu pielea;
b) diatermie cu unde scurte, care utilizeaza unde
electromagnetice cu frecventa de "0 z, aplicate tesutului prin placi
metalice situate la o oarecare distanta (capacitiv) sau inductiv prin
bobine (magnetodiaflux), adica prin dispozitive care nu intra in contact
cu pielea;
c) diatermie cu microunde, care foloseste microunde cu
frecventa de *z
- ultrasonare, care foloseste fascicule de ultrasunete cu
frecventa de ordinul z si permite o buna localizare a incalzirii, atat prin
directionarea fasciculului cat si pe baza capacitatii diferite de absorbtie
a ultrasunetelor de catre tesuturi.

2. CRIOTERAPIE

btinerea unor temperaturi scazute cu autorul bioxidului de carbon solid

(zapada
medicale, atat
carbonica) la - /1 sau a azotului lichid (-&/21), a permis utilizarea frigului in scopuri

pentru conservarea unor tesuturi sau organe (sperma, maduva osoasa

etc. sau chiar a unor persoane decedate sau a capetelor acestora) in
vederea revitalizarii si3sau utilizarii lor ulterioare cat si pentru
executarea unor manevre chirurgicale (criochirurgie). %vantaele
criochirurgiei constau in lipsa durerii, sangerari putin importante si
distrugeri bine localizate ale tesuturilor (tumori, nevi sau chiar nuclee din
talamus, ca in cazul tratamentului maladiei 4ar'inson).

5ara a se incadra strict in crioterapie, tehnicile de realizare a

hipotermiei controlate (coborarea temperaturii corpului cu cateva grade)
permit efectuarea unor operatii pe cord in conditiile unei mai mici crize
de timp.

3. ELECTROTERAPIE

In aplicatiile medicale, electricitatea se utilizeaza sub

 urmatoarele forme : - electricitate statica sau
fran'linizare
- curent electric continuu sau galvanizare
- curent electric alternativ sau faradizare
- curent electric in impulsuri

6lectricitatea statica produsa de un generator de curent continuu

de inalta tensiune poate fi utilizata pentru a administra unui pacient o
asa numita baie electrostatica, prin simpla conectare a acestuia la polul
pozitiv sau negativ al sursei. 4acientul, asezat pe un suport bine izolat
de pamant, poate fi adus cu usurinta la un potential de cateva mii de
volti. 6lectricitatea statica poate fi administrata si local, sub forma de
efluvii sau de scantei, prin apropierea de corpul pacientului a unui
electrod aflat la un potential electric ridicat.
1urentul continuu de oasa tensiune, generat de baterii,
acumulatori sau redresori de curent alternativ, se aplica tesuturilor prin
intermediul a doi electrozi, numiti anod si catod. 1urentul circula prin
tesuturi nu numai de-a lungul liniei drepte ce uneste electrozii ci si prin
regiuni aflate in afara acestei linii, dispersandu-se sub forma de curenti
din ce in ce mai slabi, pe masura ce se departeaza de aceasta linie.
%cesti curenti poarta numele de curenti electrotonici (figura). In
vecinatatea anodului circula curenti anelectrotonici iar in apropierea
catodului, curenti catelectrotonici. 4rimii au proprietatea de a micsora
excitabilitatea tesuturilor iar ceilalti de a o mari; aceste efecte ustifica
utilizarea lor medicala.
 aplicatie medicala importanta a curentului continuu este
defibrilarea cardiaca, ce poate salva viata unui om aflat in stop cardiac.
#eoarece tesuturile sunt conductori ionici, curentul continuu da
nastere in ele unor fenomene de electroliza, soldate cu aparitia la catod
a hidroxidului de sodiu si la anod a acidului clorhidric. %sa se explica
de ce, la intensitati mari ale curentului electric continuu, pot aparea
escare negative cenusii in zona de contact a tegumentului cu catodul si
escare pozitive brune la anod. %semenea efecte sunt folosite pentru
distrugerea pe cale galvanocaustica a unor tumori.
1urentul continuu de mica intensitate poate fi folosit pentru
introducerea in organism, prin piele si prin mucoase, a unor ioni
medicamentosi (iod, salicilat etc.) prin fenomenul numit ionoforeza in
cadrul ionoterapiei.
1urentii alternativi de oasa frecventa (+0-&00 z) produc
modificari circulatorii locale, senzatii dureroase, contractii musculare
precum si o incalzire locala. 1urentii alternativi de inalta frecventa nu
 produc excitatii. 6fectele lor principale sunt cele termice iar aplicarea
lor in medicina poarta numele de diatermie.
prin
6fectul curentilor de inalta frecventa poate fi folosit si pentru distrugerea unor tumori

diatermocoagulare, ca si pentru taierea tesuturilor (bisturiu electric),

precum si in electrofiziologia interventionala.
1urentul electric poate fi aplicat si sub forma de impulsuri. In
functie de forma, durata, amplitudinea si frecventa lor, impulsurile pot
produce efecte biologice dintre cele mai diverse (de la stimulare,
contractii musculare, durere si pana la sedare, anestezie sau somn).
Impulsurile de durata mare se supun legilor lui 4fl7ger conform carora,
la inchiderea
circuitului electric, excitarea nervilor si a muschilor se produce la catod
iar la deschiderea circuitului, excitarea se produce la anod. %plicate la
nivelul capului, impulsurile pot produce sedare, electrosomn,
electronarcoza sau electrosoc (in aceleasi scopuri se folosesc si
curentii alternativi de oasa frecventa).

[Link] 2/7
8/11/2019 Procedee Terapeutice Bazate Pe Factori Fizici

cazional, pentru grabirea vindecarii fracturilor, pseudoartrozelor

etc. se utilizeaza campuri electromagnetice pulsate.
In anumite conditii, curentul electric poate deveni primedios,
provocand electrocutarea. 1el mai periculos, in acest sens, este
curentul alternativ de oasa frecventa, care poate produce moartea prin
electrocutare la o intensitate de patru ori mai mica decat cea
la care produce electrocutarea mortala un curent continuu, in conditii
identice. 1urentii alternativi de frecvente inalte nu produc
electrocutare.
4rocedeele electroterapeutice sunt extrem de numeroase si variate,
un loc deosebit in randul lor fiind ocupat de stimulatoarele electrice,
cu intrebuintari multiple (defibrilatoare, stimulatoare cardiace,
aparate de electroanestezie, aparate pentru electrosocuri etc.).
 4. ULTRASONOTERAPIA

4roducerea ultrasunetelor

8ndele acustice cu frecvente mai mari de *0.000 z, produse prin

vibratiile mecanice ale unui mediu elastic, se numesc ultrasunete.
4rintre organismele vii, cea mai mare parte a insectelor si unele
vertebrate (delfini, lilieci) pot produce si receptiona ultrasunete (pana la
*00 'z), pe care le folosesc pentru orientare spatiala. In tehnica,
ultrasunetele se obtin cu
autorul unor traductoare aero-, hidro-, electro- sau magnetomecanice.
1el mai frecvent utilizate sunt traductoarele electro- sau
magnetomecanice. #intre acestea, traductoarele piezoelectrice se
bazeaza pe proprietatea unor cristale (cuart, tartrat dublu de sodiu si
potasiu 9 numit sare eignette-, fosfat de amoniu etc.), taiate dupa
anumite plane geometrice, de a se comprima si dilata succesiv atunci
cand sunt supuse unei tensiuni alternative de mare frecventa.
%mplitudinea vibratiilor produse in cristal este maxima pentru o
frecventa egala cu frecventa proprie de rezonanta a cristalului.
raductoarele electrostrictive folosesc dielectrici (ex. titanat de <a) in
loc de cristale. raductoarele magnetostrictive sunt reprezentate de
materiale feromagnetice plasate in interiorul unui solenoid alimentat cu
curent alternativ de inalta frecventa. iezul solenoidului se comprima
atunci cand curentul alternativ instantaneu trece prin valorile maxime si
revine la starea initiala atunci cand acesta trece prin valoarea de zero.
4roprietatile fizice ale ultrasunetelor
1a si sunetele, ultrasunetele se propaga cu viteze care depind
numai de proprietatile mediului prin care se propaga. 6le se reflecta,
refracta, difracta, interfereaza si difuzeaza. %bsorbtia in diferite medii
se face exponential conform legii =ambert:

I > I0 e-mx

m - coeficientul de atenuare, proportional cu n*

I0 9 intensitatea undei incidente

I 9 intensitatea undei emergente

x 9 grosimea stratului de substanta strabatut

6nergia absorbita este disipata sub forma de caldura. #eci, in

 acelasi mediu, ultrasunetele vor disipa cu atat mai multa caldura cu
cat frecventa lor este mai mare.
#eoarece ultrasunetele sunt folosite in medicina, atat in explorari
functionale, cat si in terapie, trebuie sa se tina seama de acest efect
important.

[Link] 3/7
8/11/2019 Procedee Terapeutice Bazate Pe Factori Fizici

?eflexia la suprafata de separare a doua medii este caracterizata

prin coeficientul de reflexie ?: ? > 6r36i, unde 6r este energia undei
reflectate, iar 6i energia undei incidente. In functie de impedanta
acustica caracteristica, @c > rv (r - densitatea mediului, v 9 viteza
undei), coeficientul de reflexie va fi:

=a interfata aer3apa, coeficientul de reflexie este practic egal cu

unitatea, de aceea, in explorarile ultrasonografice, trebuie sa fie evitat
stratul de aer care s-ar forma intre sonda emitatoare si pielea
pacientului (de ex. prin ungerea pielii cu ulei de parafina prin care se
poate realiza un contact bun).

6fectele ultrasunetelor

&. 6fecte fizice

*. 6fecte chimice si electrochimice
". 6fecte biologice

&. 6fectele fizice pot fi: mecanice (cavitatie, omogenizare,

precipitare, coagulare, dispersie), electrice (formarea dublului strat
ionic la suprafata de separare dintre doua medii cu aparitia unor
diferente de potential, ionizari), optice (modificarea indicelui de
refractie al substantei).
1avitatia
 8nul dintre efectele fizice de mare interes este cavitatia. In
anumite conditii, ultrasunetele produc intr-un lichid ruperi locale ale
acestuia, cu aparitia unor bule care contin vapori de lichid sau gaze
rarefiate. %cest fenomen se produce datorita faptului ca lichidul este
supus unor dilatari si comprimari succesive cu o frecventa identica cu
aceea a ultrasunetelor. #e exemplu, la * z ( l > 0,+ mm) doua
puncte situate la d > l3* sunt unul comprimat, altul decomprimat,
atingand o diferenta de presiune de zeci de atmosfere. 8n calcul simplu
arata ca pentru o unda cu I > "0 B3cm*:

pmax* > *@I > * rcI > * C&0" C&,+ C&0" C" C&0+ > &0&*

pmax > &02 D3m* > &0 atm

e formeaza cavitati, cu durata de viata foarte mica (&0-2 s), dar in care
se pot
diferente de
produce o serie de fenomene cum ar fi: excitarea si ionizarea unor molecule, aparitia unor

potential electric intre peretii cavitatii, care pot duce la descarcari

electrice in gazele rarefiate din cavitate, emisii de radiatii luminoase
(ultrasonoluminescenta), formare de radicali liberi foarte activi si nocivi.
#isparitia cavitatii se face printr-o decompresie violenta (implozie) in
cazul in care frecventa ultrasunetelor este egala cu frecventa proprie de
rezonanta a cavitatii. 4resiunea in cavitate poate aunge la mii de
atmosfere, iar temperatura la mii de grade. %cestea pot avea ca efect
ruperea unor structuri sau a unor macromolecule aflate in apropiere.
*. 6fectele chimice si electrochimice pot fi de oxidare,
reducere, polimerizare, depolimerizare, sinteza, modificare a
conductibilitatii electrice a lichidelor.

[Link] 4/7
8/11/2019 Procedee Terapeutice Bazate Pe Factori Fizici

". 6fectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecinta efectelor

fizico-chimice asupra structurilor vii. In functie de intensitatea
ultrasunetelor, exista trei categorii de efecte: a. 8ltrasunetele de
intensitate mica, E 0,+ B3cm*, produc modificari functionale.

b. 8ltrasunetele de intensitate medie, 0,+ E I E + B3cm*,

produc modificari structurale reversibile.

c. 8ltrasunetele de intensitate mare, F + B3cm*, produc

modificari structurale ireversibile. 4ot fi utilizate la distrugerea
bacteriilor, prepararea vaccinurilor si distrugerea tumorilor.

8tilizarea ultrasunetelor in medicina

8ltrasunetele se pot utiliza atat in terapie cat si in diagnostic.
5recventele optime de utilizare sunt cuprinse intre, iar adancimea de
patrundere in tesuturi este de +-6 cm. 8ltrasunetele de inalta frecventa
sunt puternic absorbite si produc efecte locale. 8ltrasunetele de oasa
frecventa produc efecte generale. =a doze moderate pielea are o
permeabilitate marita pentru substantele medicamentoase. #ozele
milocii produc vasodilatatie, cele mari vasoconstrictie. 8ltrasunetele
din categoriile a si b pot fi folosite in tratamentul starilor reumatismale,
afectiunilor sistemului nervos periferic, nevralgiilor, nevritelor (diatermie
cu ultrasunete). unt spasmolitice, antialgice, antiinflamatorii. e pot
folosi, de asemenea, in afectiuni ale aparatului locomotor, nervilor
periferici, aparatului circulator, in tratamentul bolii ulceroase, spasme
pilorice, intestinale etc.
4ersonalul care lucreaza cu ultrasunete (&2-*+ 'z, &00 d<) pot
sa prezinte anumite manifestari neurovegetative cum ar fi perturbarea
functiilor de termoreglare si a functiei suprarenalei, tulburari psihice
(halucinatii), tulburari de echilibru, bulimie.

5. RADIOTERAPIE

?adioterapia este folosita, aproape in exclusivitate, pentru

tratamentul bolii canceroase. 4rincipiul de baza al radioterapiei este
concentrarea iradierii in zona tumorii, asociata cu menaarea zonelor
sanatoase ale organismului. ?espectarea acestui principiu presupune:
- localizarea precisa a tumorii (in special cu autorul
tehnicilor de imagerie medicala);
- iradierea tumorii cu fascicule de radiatii proiectate
pe mai multe directii, care converg in centrul tumorii, sau prin
iradiere locala strict delimitata;
 - ecranarea si protearea pe cat posibil a zonelor sanatoase;
- cunoasterea cat mai precisa a dozelor de radiatie
absorbite de tumora si de tesuturile sanatoase, in scopul optimizarii
dozelor administrate (in acest scop se utilizeaza microdozimetre si se
fac calcule teoretice cu autorul computerelor).
?adioterapia consta din proceduri teleradioterapice si
brahiradioterapice. In teleradioterapie se utilizeaza surse exterioare de
radiatii, care produc fascicule ce pot fi proiectate din multiple directii
asupra tumorii, in functie de localizarea acesteia. 4rintre sursele de
radiatii se numara:
- surse de raze G sub forma de tuburi 1oolidge,
alimentate cu tensiuni cuprinse intre *+0 'H si & H;
- surse de raze G realizate cu autorul unor betatroane
(acceleratoare circulare de electroni), in care electroni accelerati la *+
eH dau nastere la radiatii G de franare;

[Link] 5/7
8/11/2019 Procedee Terapeutice Bazate Pe Factori Fizici

- surse de electroni accelerati (betatronul mentionat mai sus si

acceleratori liniari in care electronii sunt accelerati sub o tensiune de !
H; acesti din urma acceleratori au dimensiuni relativ mici, comparabile
cu cele ale unitatilor de cobaltoterapie);
- surse de raze  produse de izotopul 201o
(cobaltoterapie). ?adiatiile  emise de 201o au energii de &,*+ eH;
sursele utilizate sunt foarte intense, avand o activitate
radioactiva de "0 <J (terabecJuereli), adica ",.&0&!
dezintegrari3secunda sau &0.000 curie. ursele se afla in containere de
plumb si emit *00 rontgeni3minut la o distanta de & m de sursa, ceea ce
asigura circa " KraL in mai putin de doua minute (vezi dozimetria radiatiilor
ionizante in cursul de radiobiologie). %ctivitatea sursei scade la umatate
dupa +," ani (interval de timp care este perioada de inumatatire a
cobaltului 20);
 - surse de protoni, deuteroni, nuclee de heliu accelerate la
peste &00 eH in ciclotroane sau acceleratoare liniare;
- surse de mezoni p negativi, obtinuti prin ciocnirea
protonilor accelerati cu nuclee atomice;
- surse de neutroni, obtinuti prin franarea de catre tinte de beriliu a
deuteronilor accelerati in ciclotron .

<rahiradioterapia (numita si radioterapie de mica distanta

sau radioterapie de contact) consta in introducerea de izotopi
radioactivi in tumora sau in imediata ei vecinatate. 5orma sub care se
introduc sursele radioactive este cea de ace (de **2?a sau &"1s) care
se lasa " -  zile in tumora, sau sub forma de capsule implantate
permanent in tumora. 1apsulele, confectionate din aur sau platina,
contin radioizotopi cu viata scurta, asa cum sunt ***?n (M > ", zile),
&/%u (M > *, zile) sau /0N (Lttrium cu M 2! de ore; de fapt,
capsula de Lttrium contine /0r care, prin dezintegrare produce Lttrium,
a carui radiatie O de *,* eH este lasata sa treaca prin peretii
capsulei, spre deosebire de radiatiile O de numai 0,+! eH ale
strontiului). 8n radioizotop special este *+*1f (californium), care emite
neutroni rapizi.
In anumite situatii, in tumora se poate inecta solutie coloidala de
&/%u.
4acientii supusi brahiradioterapiei devin surse de iradiere pentru ceilalti
bolnavi si pentru personalul medical, astfel incat acestia trebuie sa ia
masurile de protectie impotriva radiatiilor ionizante (vezi cursul de
radiobiologie).

6. FOTOTERAPIE

Iradierea corpului cu radiatii electromagnetice neionizante (radiatii

infrarosii, vizibile si ultraviolete), efectuata in asa numitele bai de soare
sau bai de lumina (naturala sau artificiala) are efecte terapeutice in
unele afectiuni generale, dereglari ale echilibrului
biologice ale
hidromineral, boli de piele etc. In cursul de fotobiologie au fost mentionate cateva efecte

radiatiilor ultraviolete, care ustifica utilizarea procedurilor terapeutice

de iradiere cu aceste radiatii, fie ca atare, fie dupa o prealabila
administrare de substante fotosensibilizante.
Tera!e "# ra$!a%!e &a'er
4unerea la punct a amplificarii luminii prin emisie stimulata (=
%6?) a permis dezvoltarea rapida a terapiei bazata pe iradierea cu
raze laser a organismului. 8n laser este alcatuit dintr-un mediu activ
(cristale dielectrice, semiconductori, solutii lichide de coloranti sau
amestecuri gazoase), un sistem de pompa optic si un rezonator
format din doua oglinzi semitransparente plane si paralele (figura).
4rintre laserii cu cristale dielectrice se numara laserul N%K (sau
laserul cu granat de Lttrium si aluminiu dopat cu neodim) care emite
raze infrarosii avand lungimea de unda &,02

mm si laserul cu rubin (oxid de aluminiu impurificat cu ioni de crom)

care emite radiatii vizibile (rosii) cu lungimea de unda de 0,2/ mm.
4entru a putea emite, acesti laseri au nevoie de un pompa optic
cu lumina de la o lampa cu descarcare in gaz, care realizeaza inversia
de populatie a nivelelor energetice ale centrilor activi (in cazul de fata,
centrii activi sunt ionii de neodim si ionii de crom).
4rintre laserii cu amestec gazos, mai cunoscuti sunt laserul cu
heliu-neon care emite radiatii infrarosii cu lungimi de unda de ","/ mm si
&,&+ mm precum si lumina rosie cu lungimea de unda de 0,2" mm (in
laserul cu heliu-neon, atomii de neon sunt centrii activi care se excita
prin ciocniri cu atomii de heliu si cu electronii liberi ce apar in cursul
pompaului optic realizat prin descarcari electrice chiar in amestecul
gazos) si laserul cu amestec de bioxid de carbon si azot care emite
radiatii infrarosii cu lungimi de unda de /,2 si &0,2 mm (in acest laser,
centrii activi sunt moleculele de 1*).
=aserii pot emite radiatii in mod continuu sau in impulsuri. ?aza
laser are un inalt grad de monocromaticitate si o foarte mica divergenta
in propagare ceea ce favorizeaza concentrarea unei mari puteri pe
unitatea de suprafata.
8tilizarea terapeutica a laserului consta in chirurgia cu radiatii
laser si in biostimularea cu radiatii laser.
8n laser cu 1* cu o putere de cativa Pati si care emite in
regim continuu poate fi folosit pentru realizarea unui bisturiu cu laser;
radiatia emisa, condusa printr-un ghid optic (un fascicul de fibre optice)
fiind focalizata pe tesutul ce urmeaza a fi taiat, tesut pe care il
incalzeste rapid si extrem de localizat pana la vaporizare. 1hirurgia cu
laser este foarte precisa, nu solicita efort mecanic si nu este insotita de
sangerari importante, deoarece peretii plagii se coaguleaza termic iar
vasele mai mici se inchid.
erapia laser este foarte indicata in dezlipirile de
retina, deoarece fasciculul laser poate strabate mediile transparente
ale ochiului fara a fi absorbit de acestea, intreaga lui energie fiind
cedata retinei, care se lipeste de sclerotica prin fotocoagulare
(figura). =aserul este utilizat si in tratamentul glaucomului, permitand
refacerea sistemului de drena al lichidului intraocular si scazand,
astfel, presiunea intraoculara.
In multe cazuri, laserul este utilizat in endoscopie, atat
pentru iluminare cat si pentru eventuale microinterventii chirurgicale. 8n
exemplu este utilizarea laserului in chirurgia cardiaca: prin perforari
punctiforme ale peretelui ventricular este stimulata geneza unor noi
vase si, in final, o mai buna vascularizare a miocardului.
In literatura de specialitate se fac referiri la capacitatea
radiatiei laser de a stimula unele procese biologice, de a grabi
vindecarea ranilor si a fracturilor, de a produce efecte terapeutice prin
lasero-punctura (echivalent al acupuncturii) etc.

RADIAȚII IONIZANTE
6.1. Clasificare. Interacţiunea primară a radiaţiilor ionizante cu substanţa

Prin radiații ionizante înțelegem acele radiații care au energia mai mare
decât 10eV.
Acestea pot fi de natură electromagnetică sau corpusculare.
Dintre radiațiile electromagentice, doar cele din domeniul X și gama au
energii mari, încât sunt considerate ionizante.

10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 10 -14 -13 -12 -11 -10 -9 -8 -7 -6 -5 -4

-3 -2 -1 0 1 2 3 4

radiatii UV
radiatii unde radio
radiatii IR microunde
radiatii X vizibil
spectrul 400 - 700 nm

Fig. 6.1. Clasificarea spectrală aradiațiilor electromagnetice

Radiațiile corpusculare ionizante sunt cele nucleare, adică formate din

particule alfa, beta plus, beta minus, neutroni, protoni.

Radiațiile ionizante au această denumire deoarece, la interacțiunea cu

materia, produc ioni.
Ce este un ion?
Un atom în starea neutră are numărul de protoni din nucleu egal cu numărul de
electroni din învelișul electronic. el devine ion dacă cedează sau primește
electroni: 1. dacă atomul primește un număr de electron, atunci numărul
sarcinilor elementare negative este mai mare decât numărul sarcinilor
elementare pozitive și atomul devine ion negativ
2. dacă atomul cedează un număr de electroni, atunci numărul sarcinilor
elementare negative este mai mic decât numărul sarcinilor elementare pozitive
și atomul devine ion pozitiv.

3
BIOFIZICĂ Ș BIOINGINERIE - Note de curs

Tipuri de radiații ionizante:

α = nuclee de He (sarcină electrică pozitivă 2e)
β+= pozitroni (sarcină electrică pozitivă e)
β-= electroni (sarcină electrică negativă e)
neutroni (fară sarcină electrică)
X, γ (unde electromagnetice)
La iradierea unui corp cu radiații ionizante, o parte a energiei radiaţiei este
cedată substanţei, restul este transmis sau difuzat. Cuantumul energiei
absorbite şi efectele primare produse unei probe biologice, depind de
natura radiaţiei,
energia ei,
tipul ţesutului
timpul de expunere.

Interacţiunea radiaţiilor electromagnetice (X şi γ) cu substanţa

a) Efectul fotoelectric. La interacţiunea unui foton cu un atom, energia
fotonului va fi cedată unui electron periferic care va părăsi atomul,
rezultând un ion pozitiv. La iesirea din atom, electronul va avea o energie
cinetică egală cu diferența dintre energia fotonului incident și lucrul
mecanic de extracție al electronului.
b) Efectul Compton. Fotonul incident, la întâlnirea cu un electron liber sau
slab legat, îi cedează o parte a energiei, rezultând un electron cu o
energie cinetică, și un foton cu energie mai mică (lungime de undă mai
mare), deviat faţă de direcţia fotonului incident cu un unghi oarecare.
c) Formarea de perechi electron – pozitron. În câmpul intens din vecinătatea
nucleului, dintr-un foton poate rezulta o pereche electron – pozitron, dacă
energia fotonului este mai mare de 1,022 MeV (echivalentă masei create).
Energia excedentară va fi transferată particulelor sub forma de enrgie
cinetică.
d) Reacţii fotonucleare. Fotonii cu energie mai mare de 10 MeV pot produce
reacţii nucleare.
În funcţie de energia radiației incidente şi de numărul atomic al atomilor ţintei
poate să predomine unul dintre efectele mai sus enumerate.

Interacţiunea radiaţiilor corpusculare cu sarcină electrică (α, β, protoni) cu

substanţa Aceste tipuri de radiaţii interacţionează în special cu învelişul
electronic al atomului producând numeroase ionizări şi excitări, fiind radiaţii
direct ionizante. În urma interacţiunilor apar perechi de ioni negativi şi pozitivi.
De asemenea, aceste radiaţii ionizante cu sarcină electrică pot
interacţiona direct şi cu nucleele atomilor ţintă, producând radiaţii de frânare, ca
în tuburile de raze X.

4
Interacţiunea radiaţiilor corpusculare neutre cu substanţa
Neutronii nu interacţionează cu învelişul electronic al atomului, deoarece
nu au sarcină electrică, dar pot interacţiona direct cu nucleul, producând efecte
diferite în funcţie de energia lor, astfel:
- Neutronii rapizi (energii mai mari de 1 keV) se pot ciocni elastic cu
nucleele cedându-le o parte din energia lor.
Nucleul ţintă va avea recul, cu atât mai puternic cu cât numărul de
masă al său este mai mic.
Prin urmare, eficienţa unui astfel de transfer energetic va fi maximă
tocmai pentru nucleul de hidrogen, pe care îl întâlnim în mod masiv în
probele biologice.
Alături de radiaţia α sunt recunoscuţi ca fiind cea mai periculoasă
radiaţie ionizantă.
- Neutronii lenţi – neutroni termici (aceştia pot proveni şi din încetinirea
neutronilor rapizi, deci procesele sunt simultane) pot fi captaţi de
nucleul atomic, determinând excitarea acestuia.
La revenirea pe starea fundamentală, nucleul emite o cuantă gamma.
În sistemele biologice, neutronii sunt captaţi mai ales de către nucleele
de hidrogen şi azot.
101
H n H 1 1 2 + → +
7061
N n C p 14 1 14 1 + → +
Deoarece nucleul este foarte mic comparativ cu atomul, probabilitatea ca
un neutron să întâlnească un nucleu pe traiectoria sa este destul de mică,
neutronii fiind penetranţi.

Atenuarea radiaţiilor direct ionizante la interacția cu substanța

Radiaţiile ionizante corpusculare încărcate electric interacţionează cu
câmpurile coulombiene ale electronilor şi nucleelor atomilor constituenţi, cedând
o parte din energia lor pentru a produce excitări şi ionizări.

Se defineşte transferul linear de energie (TLE) ca fiind energia cedată de către

o particulă incidentă pe unitatea de lungime a traiectoriei sale şi se măsoară în
keV/μm. TLE = Wi⋅N
Wi - energia transferată la o ionizare
N – numărul de ioni formaţi pe unitatea de lungime

Numim densitatea liniară de ionizare (DLI) numărul de ioni creaţi pe

unitatea de lungime a traiectoriei de către fiecare particulă incidentă.
Se exprimă în perechi de ioni pe micrometru.

Parcursul reprezintă distanţa medie străbătută de particulă într-un anumit

mediu şi depinde de puterea ei de ionizare, încheindu-se când întreaga energie
a fost cedată sau, în cazul pozitronului când acesta a fost anihilat.

Particulele grele (α, protoni) au o putere de ionizare mai mare şi sunt

repede încetinite prin disiparea energiei. TLE este de ordinul 15 keV/μm.