Titular disciplină: Lector univ. dr.

Kinetoterapeut Anca Jianu

an III EFS

EVALUARE MOTRICĂ ȘI SOMATO-FUNCȚIONALĂ - C 6

 Evaluarea prehensiunii, mersului și a alergării în activitatea sportivă

Prehensiunea este un gest precis, adaptat, conştientizat sau reflex care, pe baza informaţiilor
instantanee tactile, extero şi proprioceptive se automatizează prin repetare şi determină
coordonarea optimă a mâinii pentru prindere sau apucare.
 După Littler, mâna este divizată în trei elemente:
1.raza 1, policele - prin articulaţia în şa şi cei 9 muşchi proprii, metacarpianul I este independent
faţă de celelalte metacarpiene şi astfel, policele poate fi opus degetelor II - V
2.raza 2, indexul - prin cei 7 muşchi proprii, poate fi mobilizat independent faţă de celelalte trei
degete
Razele 1 şi 2 formează o unitate funcţională pentru activităţi de prehensiune fine, precise, la care
participă în mică măsură şi degetul III (mediusul)
3. raza 3 ‚ este formată din degetele III ‚ V şi metacarpienele corespunzătoare.
Legătura funcţională dintre aceste trei raze asigură prehensiunea de forţă. Ea este evidenţiată de
redoarea în extensie a inelarului, care face imposibilă *strângerea în pumn* a celorlalte degete.
Aceste trei raze de mişcare sunt grupate în jurul unei unităţi centrale stabile, reprezentată de
rândul distal al carpienelor, metacarpienele II şi III şi musculatura aferentă precum muşchiul
flexor radial al carpului şi muşchii extensori radiali ai carpului, lung şi scurt.
 Tipuri de prehensiune
 1. prehensiunea terminală se realizează între extremitatea pulpei policelui, aproape de
unghie şi extremitatea pulpei fiecarui deget, în particular a indexului.
2. prehensiunea subterminală se realizează între pulpa policelui şi pulpa altui deget când
este bidiigitală, sau pulpele a două degete când este tridigitală.
 3. prehensiunea subtermino - laterală se realizează între pulpa policelui şi faţa laterală a
unui deget, mai frecvent indexul, ca şi cum am număra banii, am prinde a farfurie sau am răsuci
o cheie, motiv pentru care se mai numeşte şi *pensa de cheie*.
4. prehensiunea palmară (lumbricală) este o prehensiune de forţă, realizată între
palmă, ultimele patru degete şi police
 5. prehensiunea prin opoziţie digito - palmară opune palmei, ultimele patru
degete şi permite sesizarea unor obiecte mai mici decât preedenta.
 6. prehensiunea latero - laterală se realizează interdigital, între feţele laterală şi medială a
două degete apropiate, mai ales index şi medius
 
Mersul este o deprindere motrică prin care se realizează în mod obişnuit locomoţia. activitate
motorie voluntară, mersul se învaţă, se perfecţionează treptat pentru a per- 'e deplasarea
automată, stereotipă (mişcare cu randament maxim şi cu cei mai eco- ic consum energetic) şi în
totală independenţă faţă de mediu. Aceasta presupune starea morfologică a aparatului locomotor
şi coordonarea perfectă a mişcărilor mbrelor şi ale întregului corp. Mersul constă din
dezechilibrări şi reechilibrări permanente, prin care corpul se adaptează suprafeţei de sprijin şi
mediului înconjurător. Succesiunea ciclică a paşilor, coordonarea şi armonia mişcărilor fac din
mers o activitate motrică specific umană. Una dintre caracteristicile esenţiale e contactul
permanent cu solul, prin sprijin bi- sau unipodal, ceea ce conferă siguranţă deplasarii şi precizie
orientării spaţiale.
Elementele mersului normal sunt:
Suportul antigravitaţional al corpului asigurat de reflexele antigravitaţionale, care realizează
extensia trunchiului, a coapselor şi a genunchilor; aceste reflexe sunt influenţate de poziţia
capului şi a gâtului.
Păsitul este componenta de bază a mersului, are centrul reflex în mezencefal, iar stimulii
declanşatori sunt reprezentaţi de:
contactul plantei cu o suprafaţă plană;
înclinarea corpului, dintr-o parte în alta, la transferul greutăţii de pe un membru inferior pe
celălalt.
Echilibrul constă în păstrarea direcţiei mişcării, deşi poziţia centrului de gravitaţie a corpului se
modifică în permanenţă prin balans, care reprezintă transferul greutăţii de pe un membru inferior
pe celălalt.
Propulsia se realizează prin înclinarea antero - laterală a corpului şi precede sprijinul unipodal.
Mersul, ca şi postura, necesită în permanenţă informaţii vizuale, activarea funcţiilor vestibulare
şi proprioceptive, acestea din urmă fiind importante

Parametrii generali ai mersului

Ciclul mersului este reprezentat de pasul dublu, compus din totalitatea mişcă efectuate între
două sprijine succesive ale aceluiaşi picior. Pasul dublu se compune doi paşi simpli şi reprezintă
unitatea de mişcare în timpul mersului.
In medie, se efectuează cca 2000-3000 de cicluri/zi.
Pasul simplu reprezintă distanţa care separă picioarele drept şi stâng în timpul mersului, când
sunt aşezate pe sol.
Littre defineşte pasul simplu ca fiind distanţa care separă cele două călcâie, c Sprijinul (stance
phase) reprezintă durata sprijinului pe sol a piciorului în timpul mersului. Aceasta ocupă cca
50% dintr-un ciclu de mers.
Dublul sprijin este faza în timpul căreia ambele picioare se sprijină pe sol, reprezentând cca 20%
din ciclul mersului. Această fază are două momente: dublul spijin anterior, de recepţie şi dublul
sprijin posterior, de propulsie, piciorul stâng preia 63% încărcare, din greutatea corporală (Weber
et al. 1988).
Lungimea pasului (step lenght) se stabileşte prin măsurarea distanţei dintre călcâiele aceluiaşi
picior la două cicluri de mişcări alternative (stângul-dreptul). Ace distanţă este cuprinsă între 70
şi 80 cm (fig. 13.1) la un adult de înălţime medie.
Lărgimea pasului (stride width) se măsoară între punctele cele mai posterioare fiecărui picior şi
linia de mers (axa de propulsie); este cuprinsă între 10 şi 12 cm.
Unghiul pasului (a) este format de axa longitudinală a piciorului cu linia mers Frecvent acesta
are o valoare de aproximativ 15° (fig. 13.1).
Cadenţa mersului (tempo-ul) reprezintă numărul de paşi efectuaţi pe unitatea timp. în mersul
normal, cadenţa este în jur de 70-80 de paşi/min.
Viteza de mers reprezintă distanţa parcursă în unitatea de timp (distanţa/tl măsurat) şi este în
medie de 4 km/oră (tabelul 13.1). în „pas vioi" atinge aproximat! km/oră. Viteza de mers se
poate calcula şi prin produsul dintre lungimea medie a pasu şi cadenţă (0,8 m x 70 paşi/min = 56
 Muşchii implicaţi în transferul greutăţii corpului şi deplasarea bazinului în cele trei
planuri: abductorii, rotatorii interni şi extensorii şoldului, pe de o parte, şi rotatorii trunchiului, pe
de altă parte; muşchii implicaţi în menţinerea
direcţiei anterioare a capului: muşchii trunchiului superior şi rotatori ai capului.
Succesiunea intrării lor în acţiune este dependentă de înălţimea şi lungimea fiecărui pas, de
integritatea musculo- articulară, a organelor de simţ şi a centrilor nervoşi superiori.

Fig 1. Parametrii mersului

După Duchroquet, timpii mersului sunt:

primul sprijin dublu;
primul sprijin unilateral cu:
semipasul posterior;
momentul verticalei;
semipasul anterior.
al doilea sprijin dublu;
al doilea sprijin unilateral.
Fig. 2. Timpii mersului: a. timpul 1; b, c, d. timpul 2; e,f. timpul 3; g, h, i. timpul 4

Factori care influenţează mersul

Mersul prezintă variaţii fiziologice şi patologice, după cum urmează:
a) Variaţiile fiziologice depind de ereditate, vârstă, obişnuinţă, greutăţi transportate, încălţăminte,
tipul suprafeţei pe care se efectuează deplasarea (teren accidentat, în pantă etc.).
în evoluţia ontogenetică se produc modificări esenţiale ale mersului. Astfel: primii paşi ai
copilului nu au regularitatea celor de la vârsta adultă. Iniţierea deplasării este rapidă ţ| puţin
controlată atât în privinţa direcţiei de mers, cât şi a opririi, care se realizează brusc.
Dacă viteza de deplasare scade, se produce flexia rapidă a coapselor, ca reacţie Adaptivă de
creştere a stabilităţii corpului. în acest scop, membrele superioare sunt abduse din umăr şi
flectate din cot şi umăr.
-între 7 şi 12 luni este caracteristic contactul iniţial cu suprafaţa de sprijin prin haluce şi
încordarea tricepsului sural înaintea contactului degetelor cu solul (mers digitigrad).
-între 12 şi 24 de luni, mersul se realizează pe toată planta. Sunt activaţi toţi muşchii nntagonişti
ai gambei în timpul fazei de sprijin.
-între 2 şi 4 ani, scade contracţia muşchilor gambei, iar activitatea tricepsului sural începe să se
moduleze în timpul sprijinului.
-între 5 şi 7 ani, creşte activitatea tricepsului sural în timpul sprijinului, mersul se apropie de cel
al adultului.
La vârstnici, mersul se realizează de obicei cu mijloace ajutătoare (cel mai frecvent bastoane)
plasate de partea homo- sau controlaterală a dizabilităţii. Acestea modifică tempo-ul mersului,
dar cresc securitatea deplasării prin neutralizarea oscilaţiilor şi creşterea stabilităţii corpului.
Mersul înregistrează particularităţi în funcţie de sex.
Mersul de tip feminin are un caracter ondulatoriu. Femeile au tendinţa de a păstra axa liniei de
mers prin „unduirea" şoldurilor (doar prin translaţia bazinului).
Mersul de tip masculin se realizează cu înclinarea globală a corpului, care însoţeşte variaţiile
proiecţiei centrului de gravitaţie.
Poziţia trunchiului în mers poate fi o caracteristică individuală.
Legănarea şi gradul de rotaţie al pelvisului, care tind să dispară la vârstnici, precum şl poziţia
capului, oferă diferenţe apreciabile în examinarea mersului.
b) Variaţiile patologice se produc atât prin afectarea directă a membrelor inferioare (din cauze
neurologice, ortopédico-traumaticé, reumatismale), cât şi indirectă (repercu siuni ale afecţiunilor
trunchiului sau membrelor superioare).
Evaluarea mersului
Succesiunea paşilor şi mişcările complexe care se produc în timpul mersului relativ rapide, fapt
pentru care ridică dificultăţi în analiza cu ochiul liber. Ca ur cercetătorii s-au preocupat de-a
lungul timpului să găsească metode, tehnici şi apa. de studiu şi măsurare a parametrilor mersului.
Pe baza măsurătorilor efectuate s-au stabilit norme biomecanice, de referinţă pe diagnosticul
mersului normal sau patologic.
Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin metoda fotografică.
Sistemele 2D, şi, mai nou 3D, permit evaluarea performanţei mersului în stare concretă.
Analiza baropodometrică a mersului constă din analiza cantitativă (secven posturografică)
dinamică a amprentelor, cu un sistem electronic, bazat pe distri presiunilor plantare în timpul
mersului. într-un examen dinamic, unele amprente tare normale în stare statică îşi pot modifica
suprafeţele, prin restrângere sau extind în funcţie de forţa de presiune. Se poate realiza astfel,
diagnosticul unor deficienţe bolţii plantare, nemanifeste clinic în stare statică. Examenul are ca
scop cunoaşt adaptărilor funcţionale ale aparatului locomotor pentru a asigura echilibrul dinam!
corpului.
Presiunile plantare şi forţele de reacţie ale sprijinului se analizează în laborator,, echiparea
interfeţei plantare cu senzori de presiune şi prin platforme dinamometrice forţă), situate în lungul
unei piste de mers (cu o lungime de cca 8 m), care descom reacţiile de sprijin în cele trei planuri
ale spaţiului. în timpul mersului, piciorul de sp" exercită o presiune asupra solului, care poate fi
studiată prin înscriere grafică, cu ajut platformelor de forţă. Curba presiunilor exercitate
oscilează cu valori pozitive şi nega de o parte şi de alta a liniei greutăţii corpului (linia de
propulsie), descriind o traiect caracteristică tipului de mers. Se măsoară: timpul de presiune,
timpul de contact, vit mersului, parametrii încărcării, orientarea şi coordonarea paşilor, repartiţia
sprijinului.
Analiza cinematică a mersului. Parametrii cinematici ai mersului rezultă din traiectoriile în
mişcare ale diverselor segmente ale corpului, unghiurile şi variaţiile lor în funcţie de timp viteza
(velocitatea) şi acceleraţia liniară şi angulară. Aceşti parametrii lunt independenţi de forţele care
generează mişcarea.
Accelerometrele măsoară parametrii simpli ai mersului, cum ar fi: lungimea paşilor, cadenţa şi
simetria lor, viteza de mers şi durata sprijinului unipodal.
La nivelul trunchiului, înregistrările acceleraţiilor furnizează informaţii despre ritmul mersului
(variabilitatea sau regularitatea acestuia).
Alergarea
Alergarea este o deprindere motrică complexă cu caracter ciclic, care cuprinde o succesiune de
faze de zbor şi sprijin unipodal a corpului..
Intervalul de timp şi spaţiu care separă două poziţii succesive identice de sp unui picior, până la
sprijinul următor al aceluiaşi picior se numeşte fuleu.
De fapt, ciclul alergării se descompune în două fulee simetrice - drept şi stang corespunzătoare
sprijinului alternativ pe un picior şi pe celălalt.
între perioadele de sprijin unipodal sunt intercalate perioade de zbor. Spre deosebire de mers, în
alergare lipseşte faza sprijinului dublu.
Aspecte cinematice ale alergării
Fuleul este divizat în două perioade succesive.
Perioada de contact cu solul (support phase), care reprezintă 20-40% din alergării (în mers
durează 60%), în funcţie de viteză.
Perioada de zbor (forword recovery), care reprezintă 60-80% din ciclul alergării
Întrebări de autoevaluare
 

1. Ce este prehensiunea ?
2. În ce elemente este divizată mâna pentru prehensiune ?
3. Care sunt tipurile de prehensiune ?
4. Cine asigură prehensiunea de forţă ?
5. Cum se realizează prehensiunea de forţă ?
6. Ce este mersul?
7. Care sunt timpii mersului?
8. Ce este alergarea?