„Insula orfanilor” de Laurel Snyder

O carte cu multă acțiune, suspans și personaje minunate, o carte despre prietenie și supraviețuire.
O insulă pe care întotdeauna erau trimiși nouă copii fără părinți care trebuiau să respecte niște
reguli impuse, iar cei mari să aibă grijă de cei mici. O fată care a devenit adult, pe nume Jenny, a
încercat să schimbe regulamentul și, atunci când a venit următorul copil, ea nu a mai vrut să
plece. Copiii de pe insulă trăiau cu ideea că , dacă regulamentul nu este respectat, va cădea cerul
pe ei. Jenny a învățat-o pe o fată mai mică, de care ea răspundea, nou-venită, să înoate, să facă
mâncare și să se ducă la vânătoare. Ea a susținut ideea de a rămâne pe insulă până într-o zi când
unul dintre cei mai mici copii a fost mușcat de un șarpe și a fost nevoită să-l ducă la spital,
părăsind insula.

Insula Orfanilor este o carte care vă lasă cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Și în mod clar
această părere personală poate fi luată în considerare.
Am citit titlul și primul cuvânt care a răsărit în minte a fost „neajutorat”. Acesta este un cuvânt
bun pentru asta. Când Jinny aude clopotul și îl vede pe prietenul ei Deen că se apropie de barca
verde, așa se simte. Neajutorată. În barca ce vine pe insula ei mică se află o fată pe nume Ess, nu
cu mult mai mare de patru sau cinci ani. Este rândul lui Jinny să aibă grijă de un copil și Deen să
părăsească insula pentru totdeauna. La urma urmei, este ca și cum ar spune vechea poezioară:
Nouă pe o insulă, și orfani cu toți,
Cerul le-ar cădea în cap.
Dar Jinny nu ține cu rima veche, ea vrea doar ca Deen să rămână. El nu. El pleacă. (neajutorat).
Jinny o ridică pe Ess în fața lor, a colegilor de pe insulă, învățând-o să înoate, să mănânce și să
citească, deși nu foarte bine (neajutorată). Și când a trecut un an și acea barcă vine cu un nou
copil cu ochii la fel de albaștri ca Jinny, ea se confruntă cu inevitabilul, nu? Vine barca. Un copil
pleacă. Este rândul ei. Ce se întâmplă atunci când cineva nu mai vrea să se simtă neajutorat? Ce
se întâmplă când îndrăznește cerul să cadă? Ce se întâmplă pe Insula orfanilor atunci când
cineva nu respectă regulile? Jinny, și toți ceilalți împreună cu ea, sunt pe cale să afle.
Îmi place această carte. Ceea ce trebuie să înțeleg atunci este gradul în care îmi place Insula
Orfanilor, deoarece sunt adult față de ceea ce ar simți un copil despre asta. Altfel spus, este
acesta paradisul copilului neprogramat al secolului XXI din părinții conduși de tehnologie sau

1
coșmarul? Întrucât am fost crescută într-o epocă în care părinții nu știau întotdeauna ce fac copiii
lor, sunt mai natural înclinată să văd această insulă printr-o lentilă mai trandafirie.

Această libertate de neatins este tocmai ceea ce ar face ca această carte să fie atrăgătoare pentru
un copil astăzi? Este probabil la fel de ispititoare (poate chiar mai mult). Aceste întrebări devin
mai accentuate atunci când intrăm, de la zero, pe anumite elemente ale poveștii. Să analizăm, de
exemplu, incapacitatea lui Jinny de a-i da drumul la Ess și să recunoască că a crescut și nu mai
are nevoie de ea. Aceasta este o problemă parentală. Este ceva care adulții înțeleg instantaneu și,
dacă nu empatizează, măcar recunosc. Care este echivalentul copilăriei? Sau chiar contează?
Dacă cititorul copil se identifică cu pierderea a tot ceea ce este familiar (un sentiment în Jinny
care este aproape rival cu protecția ei acerbă față de Ess), asta înseamnă că instinctele parentale
ale lui Jinny nu sunt considerate ca fiind importante?
Subiectul acesta va genera discuții aprinse, cu siguranță. Adică, sunt multe de analizat aici. Îmi
imaginez deja teoriile. Poate copiii sunt morți și acesta este un fel de purgatoriu fericit pentru ei,
insula este doar o metaforă a copilăriei. Poate este o lume post-apocaliptică în care această insulă
este singurul loc sigur pentru copiii speciali. Poate că sunt ultimii copii din lume. Poate că tuturor
copiilor din lume li se dau propriile insule. Imaginați-vă micii cititori din cluburile de lectură
frământându-și mintea cu toate întrebările de aici. Cel care conduce discuția trebuie să pună într-
adevăr o singură întrebare solitară pentru a face rost de minge: Ce se întâmplă aici?
Trebuie să aflați singuri însă atașez un fragment pe care numai întâmplarea l-a ales, fără ca eu să
premeditez nimic. Este exact fragmentul pe care l-am citit la Nada Florilor, pentru că acolo
ajunsesem cu lectura.