Neuroplasticitatea creierului uman – o

descoperire ştiinţifică miraculoasă. Cum pot

gândurile noastre să remodeleze structura şi
funcţiile creierului?
Feb 26, 2018

Neuroplasticitatea creierului uman sau plasticitatea neuronală sunt termeni generici, care
denumesc miraculoasa putere de transformare, de regenerare, autovindecare şi
autoperfecţionare care se ascunde în creier, organul cel mai fascinant, dar şi cel mai
derutant, mai puţin cunoscut, ale cărui mistere se lasă greu descifrate, în pofida progreselor
în cercetarea ştiinţifică şi a experienţelor de tot felul prin care trecem fiecare dintre noi.

Creierul uman, spun tot mai insistent specialiştii în neuroştiinte, este suplu, se schimbă în
continuu de-a lungul vieţii, are neuroplasticitate, este modelabil, cu preţul unor eforturi,
este adevărat, dar care stau în puterea noastră.

Mintea umană este concepută să se îmbunătăţească pe măsură ce acumulam

experienţă, gândurile noastre, atitudinile, comportamentele repetabile pot schimba
structura şi funcţiile creierului, putem să ne învăţăm să fim sănătoşi şi fericiţi şi să ne
schimbăm în bine viaţa noastră şi pe a celor din jur.

Neuroplasticitatea creierului uman este expresia ştiinţifică a ceva ce mulţi consideră a fi

doar un mit – că putem fi oricine dorim să fim, că putem să ne împlinim aspiraţiile, să ne
depăşim limitele, dacă avem suficientă încredere în propriile forţe şi cultivăm, cu
convingere, gândurile, reperele care ne ghidează.

Creierul uman – un organ cu o potenţialitate

excepţională de autoperfectionare

Creierul uman cântăreşte doar cât aproximativ 2% din greutatea corpului, dar
consumă peste 20% din energia organismului. Conţine în jur de 73% apă şi, după o
deshidratare de doar 2%, funcţionarea sa este afectată. Este organul cel mai “gras” din
corp (60% grăsimi), iar dacă s-ar măsura lungimea fibrelor nervoase dintr-un singur creier,
s-ar putea înconjura Terra de cinci ori.

Într-un singur creier există aproximativ 100 de miliarde de celule nervoase şi fiecare
neuron este conectat la peste 40 de mii de sinapse. Creierul uman ajunge la maturitate
în jurul vârstei de 25 de ani, în fiecare secundă, în cortexul cerebral, au loc peste 100 de mii
de reacţii chimice, peste 50 de mii de gânduri ne trec zilnic prin minte şi, paradoxal, în jur de
70% dintre acestea sunt negative, după cum arată diverse statistici .

Cercetări recente au demonstrat că neuroplasticitatea creierului uman face posibil ca

zonele corticale specializate pentru anumite funcţii senzoriale (auz, văz, miros etc.)
sau motrice să se înlocuiască între ele, atunci când este nevoie. Cu ajutorul unor
aparate specializate, s-a constatat, de exemplu, că unii nevăzători au putut să “vadă”cu
limba sau cu pielea, stimulându-se zona din creier destinată percepţiilor tactile. Mai mult,
antrenamentul, obişnuinţa, repetabilitatea sunt forme comportamentale, mentale, care
cuprind neuroplasticitatea ca unul dintre fenomenele de interfaţă comportament – creier (ca
suport organic).

Norman Doidge, specialist în psihiatrie şi psihologie, în cartea sa – “The Brain That

Changes Itself” – explică neuroplasticitatea creierului uman printr-o comparaţie foarte
sugestivă. Să ne imaginăm creierul uman, spune el, precum un mare oraş – neuronii sunt
casele, sinapsele (punctul de contact între doi neuroni, la nivelul căruia se face transmiterea
influxului nervos de la o celulă nervoasă la alta) sunt porţile de intrare şi axonii (prelungiri
ale neuronilor) sunt căile de comunicare dintre case.

Pe măsură ce trece timpul, casele vechi sunt distruse, dispar. În mod similar, şi în creierul
nostru, neuronii îmbătrânesc, mor, “porţile de intrare”, adică sinapsele, dispar şi ele. În
fiecare zi, fiecare om pierde între 10 mii și 50 de mii de neuroni, o cifră care ar putea fi
neliniştitoare, deoarece ar însemna că, îmbătrânind, omul se devitalizează, devine mai
apatic, uita mai mult şi mai repede, se concentrează din ce în ce mai greu.

Această pierdere neuronală era considerată în ştiinţa tradiţională ca ireversibilă. Cercetările

recente au demonstrat însă că, pe măsură ce mor neuroni, apar alţii (în număr mai mic,
este adevărat) şi, ceea ce este esenţial, aceştia, ca şi neuronii care rămân, dezvoltă noi
“căi” de comunicare, alte conexiuni, cu alţi neuroni funcţionali.
Excepţional este faptul că oamenii de ştiinţă au descoperit că apariţia unor noi
conexiuni între neuroni este stimulată, în mare măsură, de dorinţa individului de a
progresa, de a desfăşura activităţi diverse, de a crea, de curiozitatea lui, de
disponibilităţile afective, de voinţă şi gândire.

Neuronii nu mor neapărat din pricina stresului, a bătrâneţii sau a bolilor, ci din cauză că nu
sunt utilizaţi, valorificaţi la adevărata lor capacitate. Cu fiecare experienţă fizică, emoţională
sau mentală, reţeaua neuronală se remodelează.

S-a mai demonstrat, de asemenea, că informaţia circulă, prin axoni, sub forma unui influx,
iar neurotransmiţătorii (mesagerii chimici) se eliberează, la trecerea influxului, în cantităţi din
ce în ce mai mari, în sinapse, iar miliardele de reţele minuscule din creierul nostru, care
cântăreşte doar în jur de 1500 de grame, reprezintă marele şi uimitorul potenţial al minţii
noastre.

Neuroplasticitatea şi neurogeneza – miracolul

creierului uman
Aşadar, până în anii 1990, neuroplasticitatea creierului uman, această spectaculoasă
putere a minţii noastre, era mai degrabă contestată de către lumea ştiinţifică, în pofida
faptului că, pe la jumătatea secolului trecut, de exemplu, doi medici necunoscuţi reuşiseră
să-şi vindece tatăl, un profesor de dans, paralizat în urma unui accident cerebral, fără ca
acestuia să i se dea vreo şansă de vindecare.

Fiii săi, în perioada de recuperare a tatălui bolnav, au mizat tocmai pe această capacitate a
creierului uman, neuroplasticitatea, şi, mulţi ani mai târziu, după moartea profesorului, la
autopsie, s-a constatat că funcţia nervilor distruşi în accidentul vascular suferit fusese
preluată de alte legături neuronale, fapt care i-a permis profesorului să danseze din nou,
situaţie apreciată, de către cei mai mulţi, la vremea respectivă, ca fiind miraculoasă.

Neurogeneza se referă la naşterea şi proliferarea de noi neuroni în creier, marea

descoperire a epocii moderne fiind că procesul de neurogeneză se manifestă pe tot
parcurcursul vieţii. Neurogeneza se produce când celulele suşă, un tip special de
celule care se găsesc în hipocamp şi, probabil, spun specialiştii, în cortexul
prefrontal, se divizează într-o altă celulă suşă şi o a doua celulă care se converteşte
într-un neuron total “echipat” cu axoni şi dentrite.

Aceşti noi neuroni migrează către diferite zone ale creierului, acolo unde este nevoie de ei,
permiţând creierului să-şi menţină capacităţile neuronale. Moartea subită a neuronilor, din
pricina unei afecţiuni, este un adevărat detonator pentru neurogeneză, ceea ce confirmă că,
structural, corpul uman este făcut pentru a se regenera, a se recupera.

Neuroplasticitatea sau formarea de “poteci” în

reţelele neuronale, prin învăţare, experimentare,
creativitate

Neuroplasticitatea creierului uman este implicată în formarea de obiceiuri, în orice proces

cognitiv, în învăţare, în recuperarea şi restructurarea post boală, compensează diferite
deficienţe survenite în urma unor afecţiuni, accidente, traume.

Comportamentul repetat induce neuroplasticitate şi formarea de “poteci” în reţelele

neuronale, iar aceste “poteci” influenţează apoi interpretarea noilor emoţii, informaţii şi
comportamente. E ca o buclă de influenţă reciprocă şi în permanentă modelare.

Ori de câte ori trecem printr-o nouă experienţă, creierul stabileşte o serie de conexiuni
neuronale, prin intermediul sinapselor, un fel de “drumuri”care devin tot mai puternice şi
vizibile prin repetare.

De exemplu, când privim şi vrem să recunoaştem o pasăre, noi conexiuni se stabilesc între
neuroni – cei ai cortexului vizual identifică despre ce culoare e vorba, cei ai cortexului
auditiv, cântecul, alţii, numele păsării. Pentru a cunoaşte/recunoaşte pasărea şi
caracteristicile sale, aşadar, culoarea, cântecul şi numele sunt evocate repetitiv şi fiecare
încercare de acest fel îmbunătăţeşte transmisia sinaptică, iar cunoaşterea/actualizarea
informaţiilor devine tot mai rapidă.

Neuroplasticitatea creierului uman este unul dintre fenomenele care integrează, la

nivel organic, experienta individului – comportamentală, emoţională etc. – şi care, în
faţa unor noi contexte de viaţă sau mentale, dictează probabilitatea cu care un
comportament sau altul, o reacţie sau o emoţie vor fi manifestate preferenţial şi care,
ulterior, în funcţie de feedback, va întări “potecile” formate de neuroplasticitate sau
va determina modificarea acestora la diferite nivele – de la nivelul micro, al unui
număr de neuroni, până la reţele nervoase mai extinse ale creierului.

Orice proces de învăţare se produce într-un anume fel şi din diverse motive, de-a
lungul vieţii noatre. De exemplu, copiii învaţă multe lucruri noi, într-un timp scurt –
învăţare intensivă – ceea ce determină schimbări esenţiale în creier. O altfel de învăţare se
produce după un accident vascular cerebral, când funcţiile unei anumite zone din creier
sunt afectate şi multe lucruri trebuie învăţate din nou.

Pe de altă parte, cunoaşterea este specifică naturii umane, învăţăm mereu, în domenii
diverse. Întrebarea este dacă de fiecare dată, cu fiecare proces de învăţare, în creierul
nostru se schimbă ceva. Specialiştii spun că schimbări semnificative se produc mereu, mai
ales atunci când învăţăm ceva nou.

Neuroplasticitatea creierului uman – gândurile

noastre pot remodela structura şi funcţiile creierului

Neuroplasticitatea creierului uman înseamnă că putem forma “poteci” neuronale şi

prin gândurile noastre, prin cele pe care le cultivăm cu insistenţă şi convingere.

Da, gândurile noastre, a fost demonstrat ştiinţific, ne modifică structura şi

funcţionalitatea creierului. De aceea este important ca aceste gânduri să fie pozitive,
creative, stimulative, să ne ajute să descoperim adevărata esenţă a fiinţei noastre.

Până la urmă, nu creierul este responsabil de ceea ce suntem, noi suntem

responsabili de ceea ce îi cerem, inducem, pe ce “poteci” îl călăuzim. Creierul nostru
doar răspunde.
Putem să-i cerem minţii noastre, în virtutea neuroplasticitatii creierului, lucruri aparent
banale, alegând, de exemplu, alt drum spre şcoală sau spre serviciu, decât cel obişnuit,
oferindu-i posibilitatea să “cunoască” altceva.

Putem să-i cerem să-i placă gustul unei legume sau al unui fruct care nu intră în preferinţele
noastre, putem să-i cerem lucruri importante, să găsim soluţii atipice la problemele
care ne preocupă, să gândim “out of the box”, să atingem o performanţă, să găsim
căi spre îndeplinirea aspiraţiilor noastre. Cei care au trecut prin experienţe dramatice,
boli, suferinţe, pot să-i ceară creierului să reînveţe tot ce au pierdut, să se reprogrameze, să
reechilibreze fizicul şi psihicul.

Mulţi specialişti în neurostiinte sunt tot mai convinşi că multe dintre bolile secolului nostru –
depresia, tulburările bipolare, anxietatea, epuizarea profesională etc. – sunt în mare măsură
determinate de felul în care un individ îşi programează, conştient sau nu, gândirea.

După ce, în 2007, psihologul american Norman Doidge şi-a publicat volumul “The Brain
That’s Changes”, New York Times a recunoscut, în recenzia cărţii, că “puterea gândirii
pozitive a câstigat în cele din urmă credibilitatea stiinţifică”.

Michael Mezernich, profesor la Universitatea California, din SUA, specialist în bolile

degenerative şi în deficienţele mentale, recomandă, pentru antrenamentul permanent al
creierului şi pentru stimularea neuroplasticităţii, activităţile noi, creative, în domenii
noi, antrenamentul mental zilnic, echilibru, învăţarea prin intermediul jocurilor
interactive şi, eventual, cu promisiunea unei recompense, alimentaţie sănătoasă, sport,
cultivarea unor stări de spirit pozitive – empatie, calm, bucurie etc.

Neuroplasticitatea creierului uman – o experienţă

ştiinţifică

La începutul anilor 1990, psihologul Alvaro Pascual-Leone, profesor la Harvard Medical

School, împreună cu echipa sa, au făcut un experiment muzical, pentru a demonstra felul în
care gândurile influenţează neuroplasticitatea creierului uman.
A constituit două echipe de voluntari, cărora le-a propus să înveţe să execute câteva
acorduri la pian, observându-le progresele, pe măsură ce se antrenau, şi impactul acestei
învăţări asupra creierului.

Una dintre echipe trebuia să se antreneze practic, cântând cu adevărat la pian, membrii
celeilalte echipe fiind puşi în situaţia doar de a vizualiza mental interpretarea la pian, timp
de două ore pe zi, cinci zile la rând (ca şi cealaltă echipă, dar fără a-şi folosi mâinile).

Scanarea creierului pentru fiecare dintre participanţii la experiment a arătat că cei din
prima echipă şi-au lărgit aria corticală motrice, responsabilă de coordonarea
mişcărilor, pentru a cânta la pian, iar la cei din a doua echipă, rezultatul era identic,
concluzia fiind că vizualizarea mentală a unui gest a avut acelaşi efect asupra
creierului ca şi gestul fizic propriu-zis.

Prin urmare, având în vedere că şi alte experimente au indicat acelaşi efect, trebuie
să fim atenţi la ceea ce gândim, o afirmaţie pe care mulţi dintre noi au auzit-o, probabil,
frecvent, dar poate că nu i-am acordat intotdeauna suficientă atenţie. Când ne gândim la
lucruri pozitive sau negative se activează anumite părţi ale creierului, care ne dictează tipul
de emoţie pe care îl resimţim.

Graţie neuroplasticităţii creierului, putem să dezvoltăm voluntar diferite părţi ale

creierului, prin antrenament, repetiţie şi, mai ales, atenţie. Dacă, de exemplu, decidem
să ne focalizăm atenţia asupra lucrurilor pozitive sau cel puţin constructive, cel puţin
cu cinci minute mai mult decât de obicei, timp de mai multe zile, ne vom dezvolta
capacitatatea de a fi pozitivi. Putem apoi să sporim numărul minutelor de
antrenament, ceea ce va face şi mai vizibile rezultatele.

Desigur, pe de altă parte, ne recomandă psihologii, nu trebuie să trecem în cealaltă

extremă şi să alungăm, cu obstinaţie, orice gând “parazit”, şi aceste gânduri au rostul lor, ne
fac să înţelegem deiverse lucruri, să progresăm, numai că nu trebuie să devină dominante.
Neuroplasticitatea creierului uman este, evident, o calitate miraculoasă, iar faptul că lumea
ştiinţifică a reuşit să demonstreze acest adevăr este un progres remarcabil pe calea
cunoaşterii acestui univers fascinant şi inepuizabil, care este mintea noastră.

Tot ceea ce trăim modifică structura şi felul de a reacţiona al creierului nostru: ceea
ce vedem, ceea ce auzim, ceea ce facem, ceea ce simţim, ceea ce gândim. Simplul fapt
al vizualizării unui gest modifică aceeaşi parte a creierului, ca şi cum am fi făcut cu adevărat
respectivul gest.

Implicaţiile unei astfel de descoperiri sunt enorme, pentru că trebuie să devenim tot
mai conştienţi de responsabilitatea pe care o avem faţă de noi înşine, faţă de gândurile
şi faptele noastre, aspecte legate esenţial de viziunea noastră despre lume, despre viaţă,
legate de comportamentele noastre, de emoţiile noastre.

Să ne facem o deviză din a spune şi o convingere din a crede că: “Eu pot, dacă doresc cu
adevărat, să-mi schimb gândurile, implicit viaţa, în bine”. Este o chestiune de
antrenament, de practică, de concentrare, de voinţă şi de bucurie de a fi. Nimic nu este
imposibil pentru creierul uman. Neuroplasticitatea este o resursă inepuizabilă.