Satele NJ 05 - 01 - 2021

SATELE
NISTRULUI DE JOS
ASPECTE ISTORICE ȘI
ETNOGRAFICE
Studiu privind tradițiile și
legendele locale nistrene
CZU 94(478-22)+398
M 78
Autori: Marina Miron, Viorel Miron

Imagini: Viorel Miron
Redactor: Eugenia Chiosa
Miron, Marina
Bibliogr.: p. 63-64 (42 tit.). – Referințe bibliogr. în subsol. – 1000 ex.
ISBN 978-9975-3335-1-1
prin educare, informare, vizitare”, implementat în cadrul Programului de Granturi Mici

(PGM) „Cetățeni activi pentru protecția mediului” de către Mișcarea Ecologistă Ștefan
Vodă, în parteneriat cu Direcția Cultură, Tineret, Sport și Turism Ștefan Vodă, Direcția
Educație Ștefan Vodă și Asociația de Dezvoltare a Turismului în Moldova. PGM este
2
În loc de introducere
Studiul care stă la baza acestei ediții a fost elaborat în cadrul proiectului „Va-
lorificarea patrimoniului natural „Nistrul de Jos” prin educare, informare, vizitare”,
implementat de AO Mișcarea Ecologistă Ștefan Vodă, în parteneriat cu Direcția Cul-
tură, Tineret, Sport și Turism Ștefan Vodă, Direcția Educație Ștefan Vodă și Asociația
de Dezvoltare a Turismului în Moldova, prin intermediul Programului de Granturi
Mici „Cetățeni activi pentru protecția mediului”, realizat de AO EcoContact cu supor-
tul financiar al Suediei.
Scopul acestei cercetări a constat în descoperirea și consemnarea unor tradiții
specifice arealului Nistrul de Jos, dezvăluirea modului de percepere de către localnici
a meleagului natal prin legendele și poveștile locale păstrate și transmise din gene-
rație în generație, precum și a modului în care omul interacționează cu natura de aici.
Publicația este alcătuită din partea introductivă, trei capitole distincte, în care
într-o logică firească sunt relevate subiectele abordate. Studiul se încheie cu un șir
de concluzii și recomandări, mai multe anexe și un aparat bibliografic pentru cei
preocupați de tematica acestei lucrări.
Capitolul 1, întitulat „Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a des-
tinației turistice Nistrul de Jos”, cuprinde crâmpeie din istoria locală, descrie eve-
nimentele importante pentru arealul nistrean, dar și pentru întregul spațiu româ-
nesc, personalitățile marcante cu origini din aceste locuri sau care au contribuit la
dezvoltarea acestui meleag. Subiectele abordate în capitol pot deveni o atracție în
sine pentru amatorii de istorie și cultură locală. La fel, pot motiva tinerii să-și cu-
noască mai bine baștina prin drumeții, dar și prin lecturarea acestui studiu.
Capitolul 2, cu denumirea „Elemente de etnografie ce pot fundamenta motivația
vizitelor în localitățile Nistrului de Jos”, cuprinde aspecte ale culturii tradiționale
mai rar abordate, prezentate într-o manieră interdisciplinară. Prima parte a capito-
lului conține o analiză a tezaurului folcloric sau, mai degrabă, a elementelor aces-
tuia păstrate până acum în memoria colectivă. În acest subcapitol autorii au reușit
să surprindă momente inedite, să lărgească spectrul legendelor locale ce explică
proveniența mai multor denumiri folosite de localnici.
Al doilea subcapitol abordează un subiect rar întâlnit în publicațiile de acest gen. În
ultimii ani tot mai des se vorbește despre casa tradițională ca parte a patrimoniului
cultural, tot mai des casele vechi sunt introduse în circuitele turistice. Însă, nu întot-
deauna ghidul turistic ne poate oferi informații edificatoare la acest subiect. Tocmai
de aceea autorii au abordat acest aspect prin prisma tradițiilor locale ce țin de con-
strucția și stăpânirea casei, oferind și un posibil scenariu de a dezvălui vizitatorului
esența locuinței tradiționale. Subcapitolul 3 este dedicat vestimentației tradiționale
locale și conservării acestui element al creației populare în arealul Nistrului de Jos.
Capitolul conține și descrieri ale unor muzee din zonă, care îmbină în sine și conser-
vează pentru generațiile următoare principalele elemente etnografice locale.
Capitolul 3 cu genericul „Elemente de gastronomie caracteristice localităților din
arealul Nistrului de Jos” abordează un subiect al culturii tradiționale care pare să fie
unul dintre cele mai atractive din punct de vedere turistic. În baza interviurilor cu
În loc de introducere 3
localnicii, autorii au sistematizat cele mai interesante și neobișnuite denumiri de bu-
cate caracteristice satelor din această zonă, au redat modul prin care gospodinele
de aici înțeleg proveniența denumirilor sau cum specifică și prezintă dacă prepara-
tul este local sau face parte din împrumuturile gastronomice. Conținutul capitolului
vine să-i asiste atât pe cei care doresc să presteze servicii alimentare vizitatorilor și
oaspeților zonei Nistrul de Jos, cât și să-i stimuleze pe potențialii turiști să vină și să
descopere specificul gastronomic al localităților din arealul nistrean.
Conținutul acestei publicații este o continuare firească a studiului „Localitățile
raionului Ștefan Vodă în legende”, realizat și editat în anul 2019 în cadrul proiectului
„Educația ecologică — o șansă pentru viitor”, implementat de AO Mișcarea Ecologis-
tă Ștefan Vodă, în colaborare cu Direcția Cultură, Tineret, Sport și Turism, Direcția
Generală Educație ale Consiliului raional Ștefan Vodă, AO Asociația de Dezvoltare a
Turismului în Moldova cu susținerea financiară a Agenției de Dezvoltare Austriacă.
4 În loc de introducere
STUDIU PRIVIND TRADIȚIILE ȘI LEGENDELE LOCALE NISTRENE
CAPITOLUL 1
Istoria locală — fundament pentru atracția
turistică a destinației „Nistrul de Jos”
Copanca
• Pe teritoriul actualului sat, prima așezare umană apare în sec. VII‑VI î.Hr.
• Cu câteva secole mai târziu (sec. II î.Hr.), aici a fost ridicat un segment al sistemului
roman de fortificații — Valul lui Traian, care s-a întins din Dobrogea până la Nistru, în
Moldova de sud-est.
• Din epoca marilor migrațiuni (sec. VI‑VIII), pe teritoriul satului actual au rămas 3
movile funerare ale triburilor nomade.
• În unele surse se afirmă că, pe vremea lui Alexandru cel Bun (circa 1410), această
așezare de la Nistru era bogată în pește și vânat.
• Într-un document semnat de Alexandru cel Bun la 31 august 1429 este pomenit satul
așezat pe moșia Zaharna.
• Un hrisov din 15 martie 1527 confirmă dăruirea de către domnitorul Țării Moldovei
Petru Rareș către Mănăstirea Neamțu a moșiei satului împreună cu gârlele și
iezerele. Statutul de sat mănăstiresc a fost pierdut doar după 1593, când acest
teritoriu cade sub stăpânirea turco-tătară.
• Aproximativ la 1660 prin sat trece celebrul călător turc Evlia Celebi, care a rămas
uimit de frumoasele gospodării, de livezile și grădinile de zărzăvaturi din lunca
Nistrului.
• Încă în sec. XVIII, pe timpul tătarilor, satul avea o biserică.
• După 1812 moșia satului devine proprietate de stat, aparținând Imperiului rus.
• În actele din 1827 (privind datele statistice obținute în urma recensământului militar
de pe vremea războiului ruso-turc) se menționează că în localitate erau 141 de familii
de țărani moldoveni, 20 de familii de ucraineni și 5 familii de evrei.
• La 11 ianuarie 1838 a avut loc un cutremur puternic, care a transformat considerabil
relieful local. Ca rezultat, râul Nistru și-a schimbat cursul spre est, porțiunea de albie
veche continuând să se numească și în prezent „Nistrul orb” (i se mai spune „Nistrul
mort” și „Nistrul chior”). Acest fenomen natural rar s-a produs din cauza mișcărilor
tectonice.
• În anul 1859 în localitate erau deja 267 de gospodării cu 655 de bărbați și 826 de femei.
• În 1859 a fost ridicată biserica din piatră, pe lângă care în 1860 se deschide prima
școală parohială.
• În 1875 în sat erau 281 de case cu 1656 de locuitori.
• În 1904 Grigore Budeac sapă cea mai adâncă fântână arteziană din sat, de 57 de metri.
• La începutul perioadei interbelice (1923), aici erau 710 gospodării cu 3221 de locuitori.
Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 5

• În următorii ani satul crește și în 1937 avea deja 885 de gospodării cu un număr de
3721 de locuitori, dintre care: 2500 de români basarabeni, 1060 de ruși, ucraineni și
bieloruși, 102 evrei, 32 de greci, 9 bulgari și 4 romi.
• În acea perioadă își desfășoară activitatea Institutul Sociologic din București, condus
de Dimitrie Gusti, creatorul școlii românești de sociologie. Cercetările grupurilor
mixte ajung și în mai multe localități din arealul Nistrului de Jos, inclusiv în s. Copanca.
Rezultatele studiului sunt editate în 1939 în Buletinul Institutului de Cercetări Sociale
al României, Regionala Chișinău (volumul 2).
• În timpul războiului II mondial, pe câmpurile de luptă au căzut zeci de locuitori ai satului.
• După război, situația s-a agravat și din cauza deportării în 1949 a celor mai instărite
familii din sat.
• În 1952 a avut loc colectivizarea, fiind organizat colhozul „V. I. Lenin”.
• În această localitate s-a născut și a copilărit scriitorul Grigore Chiper (16.04.1959).
• În pădurea de la „Nistrul orb” crește un stejar secular cu diametrul de peste 150 cm și
înălțimea de 16 m, având vărsta de peste 200 de ani.
Cârnățeni
• Cea mai veche atestare a satului datează din 18 mai 1651, când pe aici trecea suedezul
Iohann Mayer în căutare de câțiva călărași, care l-au însoțit până la hotarul Moldovei1.
• Un alt document datat cu 8 ianuarie 1811 redă mărturia hotarnică a unor răzeși din
Tabăra Cârlanilor (de fapt acesta și era satul Cârnățeni) cu privire la moșia Vlavnicul,
danie a lui Mihalcea Hâncu.
• Documentul din 11 aprilie 1835 atestă apartenența localității la moșia statului, pe
atunci având 201 bărbați și 203 femei.
• Putem presupune că în anul 1835 în sat era o biserică, deoarece în documentul
amintit se vorbește despre preotul Trofim Sârbu.
• La 1850 în sat erau 125 familii de țărani cu 262 de bărbați și 250 de femei.
• La 7 ianuarie 1861 în sat se deschide școala bisericească parohială.
• Pentru a face față provocărilor naturii (două mari inundații consecutive), în 1912
Adunarea Zemstvei acordă 6987,79 ruble pentru consolidarea iezăturii din Cârnățeni.
Tot atunci în sat funcționa o prăvălie, o moară, o oloiniță, se căuta o companie pentru
construcția școlii. Lucrările de construcție erau estimate la 11700,00 ruble.
• În acest sat s-a născut prozatorul român contemporan Anatolie Paniș (01.02.1930), autorul
cunoscutului roman „Ultimul tren spre România”, în care descrie drama Basarabiei din sec. XX.
• Tot aici s-a născut și poetul, dramaturgul, scenaristul și publicistul Andrei Burac
(17.08.1938), laureat al Premiului UNESCO pentru dramaturgie.
• Din războiul al II-lea mondial nu s-au întors în sat zeci de bărbați recrutați.
• În timpul deportărilor din 1949 din sat au fost ridicate sau dispărțite multe familii.
• În cadrul campaniei de colectivizare, a fost organizat sovhozul „Rodina”.
• În 1987 satul era deja unul destul de mare, cu 2 puncte medicale, 2 oficii poștale, mai
multe magazine, conexiune la conducta de gaze naturale. În localitate funcționau 2
școli medii, 4 biblioteci.
• În timpul conflictului militar de la Nistru din 1992 au decedat 4 persoane.
1
Iohann Mayer. Jurnal de drum. Călătoria prin Moldova, 1651, mai. În: Călători străini despre Țările Române.
Vol. V, București: Edit. Științifică, 1973, p. 446.
6 Capitolul 1
Plop-Știubei
• Legenda satului. Pe locurile acestea erau imașuri cu iarbă grasă, cu multă verdeață, iar
râulețul Botna era plin cu apă și bogat în pește… Nu departe era mănăstirea Chițcani.
Călugării se ocupau cu oieritul și cu vităritul. Ei căutau locuri bune pentru a întreține
animalele și au făcut câteva stâne pe aceste locuri. Periodic, păstorii duceau brânza la
mănăstire sau o vindeau negustorilor. Pentru ca negustorii să-i găsească mai ușor,
păstorii le spuneau să vină la stâna înconjurată de plopi. În scorbura unui plop și-a făcut
adăpost un roi de albine sălbatice. Păstorii au început să vândă mierea și ceara pentru
lumânări, spunând că toate bunurile sunt aduse de la Plopul cu știubei. De aici și
denumirea satului — Plop-Știubei.
• Prima atestare documentară a satului se referă la anul 1850. Așezarea se întemeează
atunci când călugării mănăstirii Noul Neamț din Chițcani își construiesc aici case de
locuit, bordee pentru păstrarea laptelui și a brânzei, stâne pentru oi, obținând și
dreptul de a locui în lunca Botnei la cele Șapte Fântâni ale Măscului (sau Mascului, o
altă denumire a satului). Mai târziu, în urma unui conflict cu mănăstirea Chițcani, aici
s-au mutat circa 50 de familii din satul vecin Copanca.
• Conform descrierilor făcute de statisticianul rus Al. Egunov, în 1870 în sat se numărau 74 de
case cu 165 de bărbați și 140 de femei, care dețineau 42 de cai și 146 de vite cornute mari.
• În vara anului 1872 asupra satului s-a abătut o epidemie de holeră.
• Descrierile lui Al. Egunov din 1875 conțin informații despre 95 de case cu 240 de
bărbați și 239 de femei, 72 de cai, 340 de oi, 184 de vite cornute mari. Statisticianul
menționează că „oamenii trăiesc greu”.
• Anul 1892 a fost unul secetos, în care țăranii au fost nevoiți să ia în împrumut cereale
de la Zemstva județeană, intrând în mari datorii.
• Datele recensământului general al Imperiului Rus din 1897 arată că satul avea deja o
populație mai mare de 500 de persoane (număra 808 persoane), o școală laică
elementară cu 19 elevi din cei 122 de copii.
• La 1901 în sat funcționa școala parohială.
• În 1901 locuitorii cătunelor Plop-Știubei și Fântâna Mascului, datorită ctitorilor Ana și
Alexandru Efremov, care au spus,,Proiectați o biserică mare, căci cheltuielile le acoperim noi”,
s-au bucurat de un locaș sfânt. Au ales unul dintre cele mai frumoase proiecte de biserici ale
arhitecților italieni. Se afirmă că și piatra tot din Italia a fost adusă. În 1904, la 8 noiembrie
biserica a fost sfințită cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dumitru Izvorâtor de Mir”.
• Reforma agrară efectuată de Statul Român în 1922 a oferit loturi de pământ la 157 de
țărani din localitate.
• Datele statistice din 1923 relevă o creștere economică importantă, satul având 310
case cu peste 2000 de locuitori, post de jandarmi, primărie și școală primară.
• În războiul din 1941‑1945, zeci de localnici recrutați au murit pe front.
• În august 1944, în urma operațiunii militare Iași — Chișinău, peste 700 de ostași au
căzut în lupta pentru eliberarea satului. În cinstea lor a fost ridicat Monumentul-
obelisc „Mama îndurerată”. Biserica din sat a fost distrusă în timpul acestor lupte.
• În 1949, 22 de persoane au fost deportate în regiunea siberiană Kurgan, în special din
familiile Mojar, Zatîc și altele.
• Din 1949 satul făcea parte din sovhozul-fabrică „Rodina” din Cârnățeni.
• În 1988 a fost construită o școală mare cu 464 de locuri, cu o cantină spațioasă, sală
de sport și Muzeul Ținutului Natal și al Eroilor participanți la operațiunea militară
Iași — Chișinău din august 1944.
• În anul 1990 se reconstruiește biserica din sat.

Leuntea, Grădinița și Valea Verde
• Conform cercetărilor lui Vl. Nicu, perioada atestării satului Leuntea se referă la anii
1443‑1447. Totodată, prima mențiune documentară a așezării Leuntea, scrisă într-un
document în limba germană și tradus în limba română, este datată cu 24.02.1460 (unele
cercetări menționează anii 1449 / 1461). Conform documentului menționat, Ștefan
Voievod întărește sfintei mănăstiri Moldovița o baltă pe Nistru, anume Leonta.
• La 17‑18 mai 1651 satul a fost vizitat de Iohann Mayer, emisarul reginei Cristina a
Suediei la hanul tătarilor, Islam Ghirai III. Iată ce a relatat suiedezul în jurnalul său de
călătorie referitor la vizitarea s. Leuntea: „am petrecut noaptea la Leonteva, un sat
mare turcesc, dar în acel sat locuiau numai creștini greci (adică de rit ortodox). Gazda
mea auzise că veneam de la hanul tătăresc și că maiestatea sa regina Suediei era o
regină creștină cu multă putere. Stătea lângă vatră cu mâinile împreunate, și oftând
vorbea singură cu sine, zicând pe moldovenește cu glas tare: „O creștini, ce ați făcut,
de ce v-ați umilit într-atâta în fața unui păgân? Și prin aceasta îl faceți să fie atât de
mândru și necrezut”. În 18 mai în același sat Leonteva, am serbat întâia zi de Rusalii.
După amiazi a venit însuși Feriz aga de la Cetatea Albă (acela care are sub
supravegherea lui satele și pe tătarii de la Cetatea Albă) <…> voia să-mi mai dea
câțiva călărași care să mă însoțeasă până peste hotare”2.
• Până în 1812 satul aparținea lui Ilie Catargi, general, moșier la Gura Bâcului și Leontia
(Tighina), descendent dintr-o mare familie de boieri moldoveni. Ilie Catargi a trăit între
anii 1747‑1822, a fost hatman al Ţării Moldovei şi una din căpeteniile boierimii rusofile.
• Recensământul efectuat în 1817 atestă printre alți locuitori un preot, un paracliser,
un țârcovnic, ceea ce confirmă faptul că satul pe atunci avea biserică.
• La 1817 satul a fost vândut și proprietar devine generalul rus de proveniență franceză
Mihail Ponset.
• Vinăria a fost fondată de el în 1817, fiind una dintre cele mai vechi fabrici vinicole de pe
teritoriul Basarabiei (actuala Fabrică vinicolă „Leuntea-Vin”). Se consideră că aceasta a
dat start industriei vinicole în regiune, introducând ştiinţa şi tehnologia de producere
europenă. Au fost angajaţi specialişti în domeniul agriculturii şi vinificaţiei din Franţa şi
Germania, pentru a prelucra pământurile și a cultiva cele mai deosebite soiuri de viță-
de-vie. Butașii de viţă-de-vie au fost importați, în mare parte, din Franţa şi, datorită
factorilor climatici favorabili, specifici regiunii din valea Nistrului de Jos, au început să
producă un vin deosebit de toate celelalte. Vizitatorii erau delectați, mai ales, cu vinurile
de rezervă. Vinăria a fost recunoscută la nivel internaţional.
• Reședința lui M. Ponset a fost adesea vizitată de сontele Voronțov, guvernatorul
general al Novorosiei și Basarabiei.
• În vara anului 1824, revenind dintr-o călătorie la Odesa, scriitorul rus A. S. Puşkin împreună cu
I. P. Liprandi au rămas peste noapte în casa lui Ponset (din memoriile lui Liprandi despre Puşkin).
• În 1827 M. Ponset a colonizat satul cu emigranți din Austria (25 familii, circa 200 de
persoane).
• Prima apreciere înaltă a vinurilor din Leuntea a avut loc la expoziţia din Sankt Petersburg
în anul 1847, urmată de alte concursuri, unde a păstrat statutul unei mărci onorabile.
• În Agenda Ministerului Proprietăţii de Stat, în anul 1864 a fost remarcat şi descris beciul
spaţios al vinăriei, cu butoaiele dure din lemn, în care se păstrau şi se maturau vinurile.
• Recensământul general al Imperiului Rus din 1897 surprinde aici 568 de locuitori
(286 de bărbați și 282 de femei).
2
Johann Mayer. Jurnal de Drum. Călătoria prin Moldova, 1651, mai. În: Călători străini despre Țările Române.
8 Capitolul 1
• Satul de la începutul secolului al XX-lea se compunea din 103 case, cu o populație de
1233 de locuitori, care dețineau 213 vite mari, 124 de cai și 490 de oi.
• În urma reformei agrare în Statul Român realizate în anii 1921‑1922, 162 de locuitori
au obținut 909 ha de pământ.
• Dicționarul statistic al Basarabiei editat în 1923 ilustrează o dezvoltare economică bună
a acestei localități și confirmă prezența primăriei, a unei școli primare mixte, a unei mori
de vânt, a unei băcănii, a unei poște rurale. În sat activau 3 fierari și 3 tâmplari.
• În decursul unui deceniu, au fost 4 ani de secete puternice, care au compromis roada
așteptată de țărani (în special anii 1920, 1921, 1924 și 1928).
• Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930 înregistrează
în s. Leuntea 859 de locuitori — 421 de bărbați și 438 de femei. Aici funcționează
școala pentru copii mici cu 47 de elevi cu profesoara Ana Bunăcale.
• Actualul s. Grădinița până 1940 făcea parte din moșia boierească (a familiilor Catragi,
Ponset, Efremov, Biom Foer), însă începând cu 20 iulie 1940 în baza acestor moșii a fost
creat sovhozul „Leontievo”, care în prima jumătate a anului 1941 reprezenta 98 % din trustul
„Moldvin” al RSSM.
• În anii 40 ai sec. XX satul făcea parte din sovietul sătesc Talmaza, raionul Căușeni.
• Din iunie 1961 s. Leuntea și moșia sovhozului au fost transmise sovietului sătesc Popovca.
• În 1964 satul capătă statut de comuna Grădinița, din care fac parte și satele Izvoraș,
Leuntea, Valea Verde. De atunci și până în 2003 localitatea se afla în componența
raionului Suvorov, iar din 1990 — în raionul Ștefan Vodă.
• În 1965 sediul sovhozului „Leontievo” se mută tot la Grădinița. Aici sunt înregistrate
deja 159 de case cu 676 de persoane. Satului îi aparțin 1833 ha de pământuri arabile,
827 ha de livezi, 725 ha de viță-de-vie.
• În 1967 se construiește clădirea școlii pentru 160 de locuri.
• În urma reformei administrative din 25 mai 2003, comuna Grădinița devine parte a
raionului Căușeni.
• Biserica nouă a satului poartă hramul „Acoperământul Maicii Domnului”.
• Datele primului recensământ din Republica Moldova din 2004 au stabilit că este un
sat multietnic, cu o populație de 715 persoane, dintre care 362 bărbați și 373 de
femei, inclusiv 322 moldoveni / români, 210 ruși, 106 ucraineni și 22 de reprezentanți
ai altor etnii. Pe teritoriul satului funcționa pe atunci un magazin, grădinița de copii,
casa de cultură, biblioteca publică, oficiul medical, poșta, stadionul.
• Valea Verde este o localitate nouă, creată în baza unei brigăzi agricole la 11 iunie
1964. Se află într-un cadru natural pitoresc din preajma albiei vechi „Nistrul orb” și
„Grădinii turcești” — una dintre cele mai vechi arii naturale protejate din Europa.
Popeasca
• Pe teritoriul satului actual sunt ridicate 7 movile funerare străvechi, datând din mileniul I.
• Unele surse menționează satul Popovca în cadrul celor 20 de sate moldovenești
administrate de tătari în zona Nistrului de Jos (circa 1660).
• Conform Dicționaruluiu geografic al Basarabiei (editat în 1923 la Chișinău), satul este
pentru prima oară menționat în 1769, pe atunci făcând parte din județul Cetatea Albă.
• În ianuarie 1770 prin sat au trecut spre Cetatea Albă circa 16 mii de moldoveni (în
mare parte femei și copii) strânși din toată țara, manați în robie de tătarii din Căușeni.
Acest drum și acum se numește în sat „Drumul tătarilor”.
• În 1774 găsim satul pe harta generalului Bauer, ca localitate de moldoveni ce se afla
sub administrarea tătarilor.

• La 1801 se înalță prima biserică din sat: era mică și construită din nuiele unse cu lut.
• În 1811 se construiește pe temelie de piatră biserica de vară cu hramul „Sf. Nicolae”
(menționată în Registrul monumentelor de importanță națională), dar care a fost
demolată în anii 2000.
• În 1816 o mare parte de țărani pleacă de pe terenurile proprietatea statului pe
pământuri libere. În localitate au rămas doar 23 de familii și 4 burlaci, care cu toții
munceau în livada plantată de armeanul Mardarosean.
• La 1827 în sat erau 33 de case, 2 mori de vânt, 5 fântâni și o prisacă.
• Recensământul oficial al Imperiului Rus din 1859 fixează în satul proprietate de stat
Popovca 84 de case cu 258 de bărbați și 253 de femei.
• În 1861, pe lângă biserică a fost deschisă școala parohială.
• În același an, satul dispunea de o poștă înzestrată cu 10 cai și trăsuri.
• Conform statisticianului Al. Egunov, la 1875 în sat erau 114 case cu 264 de bărbați și
261 de femei, care dețineau 2206 desetine de pământ, 83 de cai, 356 de vite cornute,
1188 de oi. Localitatea făcea parte din volostea Talmaza.
• Pe lângă școala primară ministerială, în 1905 au fost puse temeliile primei biblioteci.
• Gazeta „Drug” din 26.11.1908 menționează că „din septembrie și până astăzi la
Popovca, jud. Akkerman tifosul a cosit mortal peste 40 de bărbați și femei”.
• În sat, pe la 1915 se stabilesc 16 rascolnici, ortodocși de rit vechi.
• În urma reformei agrare din 1922, 82 de nevoiași din Popeasca, plasa Căușeni, au
primit 130 ha de pământ.
• O familie din 8 persoane, care a fugit de pe malul stâng al Nistrului, a fost cazată în
Popeasca la 1 aprilie 1932.
• La 30 iunie 1933 biserica din sat a fost vizitată de Mitropolitul Gurie.
• În 1936 în culegerea „Din datina Basarabiei”, editată la Chișinău, sunt trecute 4 doine culese în
satul Popeasca de la Serafim Roșca, Elisei Cazacu, Zaharică Țepușel și Anton Caraman.
• La 1940, conform datelor statistice, în sat trăiau 2064 de localnici.
• În războiul al II mondial au căzut pe câmpurile de luptă câteva zeci de săteni.
• În anii 1946‑1947, foametea organizată a adus multiple decese.
• În 1949 au fost deportate 29 de persoane în reg. Kurgan. Pe atunci în sat, conform
statisticilor, locuiau 1568 de persoane.
• În 1951 se creează sovhozul-fabrică „Voroșilov”.
• În 1989, Popovca se redenumește în Popeasca.
• 97 de bărbați din sat au participat la conflictul armat de pe Nistru (1992). Grigore
Catan (25.03.1957‑19.06.1992) a căzut în timpul bătăliei de la Chițcani.
• Recent au apărut 3 publicații despre localitatea Popeasca, scrise de meșterul
popular Anton Port.
Talmaza
• Teritoriul actualului sat este interesant din mai multe puncte de vedere. Este
cunoscut printre paleontologi deoarece pe teritoriul lui au fost descoperite oase de
elefant cu vârsta mai mare de 2 mln. de ani.
• De pe vremea marilor migrațiuni ale popoarelor (sec. V‑VII), aici s-au păstrat 41 de
movile funerare străvechi., din care 34 au fost descoperite și cercetate de arheologii
moldoveni.
• În urma luptei între armata Domnitorului Moldovei Ierimia Movilă și cea a hanului Crimeei Gazi
Ghirai din 1595, domnitorul, pierzând lupta, a reușit să-și păstreze tronul. Ieremia Vodă Movilă
a reușit să-și răscumpere domnia prin cedarea celor „7 sate de țară, ce să dzicu hănești”,
10 Capitolul 1
pentru ca „să fie de câșlele hanului în Bugeac”3. Unele surse istoriografice atribuie celor „7 sate
hănești” localitățile Copanca, Leuntea, Talmaza, Cioburciu, Răscăieți, Purcari și Olănești.
• În 1657 prin localitatea de la Nistrul de Jos trece celebrul călător turc Evlea Celebi,
care scrie următoarele: „De la cetatea Bender noi ne-am îndreptat spre est și am
ajuns în satul Enichioi, apoi în satele Kopan (Copanca), Levonta (Leuntea), Talmaz
(Talmaza) și, în general, după șapte ore de călătorie, am ajuns în satul Bazar-Ciabruci
(Cioburciu). Pe drumul de aici am trecut prin sate bine întreținute, similare cu orășele
Sultan-Savati, Korkmaz (Crocmaz), Hadjihancâșla (Tudora)”4.
• La 21 august 1794, episcopul Parfenie al Proilaviei (1793-1810) l-a rânduit la biserica
„Adormirii Precistiei” din Talmaza pe preotul Gavriil Handabescu. Aceasta a fost prima
informație despre prezența la Talmaza a unei fețe bisericești. Mica biserică din lemn de
la Talmaza a fost mistuită de flăcări în anul 1812. Însă, către sfârșitul anului 1815, locuitorii
au reușit să ridice o altă biserică din lemn pe temelie de piatră și acoperită cu șindrilă.
Această biserică a funcționat timp de peste 60 de ani. În acest lăcaș slujeau 2 preoți.
• După 1812 localitatea devine proprietate de stat.
• Se cunoaște că pe la 1827 aici locuiau 1021 de familii, dintre care; moldoveni — 828,
ucraineni — 91, evrei — 28, țigani — 15, reprezentanți ai altor etnii — 22, iar pe lângă
sat existau prisăci, grădini și vii în număr de 135. Satul avea 8 mori de cai, 5 mori de
vânt, 3 fierării. În afară de țărani, în sat mai locuiau șleahticii Ivan și Eftodi Osinschi,
care în 1824 au cerut repunerea în dreptul de nobil (dvorean).
• În 1835 localitatea în continuare era în proprietatea statului, cu 7189 de locuitori, din
care moldovenii erau în număr de 6610, ruși — 195, evrei — 366, alte etnii — 18.
• În 1861 se deschide școala parohială, iar în 1865 a fost deschisă școala laică ministerială.
• La în 1883 în s. Tălmaza, jud. Tighina s-a născut ilustrul enciclopedist și savant
Ștefan Ciobanu (11 / 23.11.1883‑28.02.1950 în București). În 1917 Ștefan Ciobanu
devine membru al primului Guvern al Republicii Democratice Moldovenești. Opere
cunoscute: „Legende românești despre Maica Domnului” (Moscova, 1911),
„Mitropolitul Sucevei Dosoftei și activitatea sa literară” (Kiev, 1915), „Dimitrie
Cantemir în Rusia” (București, 1925), „Basarabia” (Chișinău, 1926), „Cetatea Tighina”
(1928), „Unirea Basarabiei” (București, 1929), „Din istoria mișcării naționale în
Basarabia” (Chișinău, 1933).
• La Talmaza a fost înalțată pe alt loc a doua biserică din piatră, iar la 11 mai 1876 aceasta a
fost deschisă cu participarea Preasfințitului Pavel, Episcopul Chișinăului și al Hotinului.
• Către anul 1871 în sat funcționau 10 mori de vânt și 8 mori de cai.
• Recensământul general din Imperiul Rus efectuat la 1897 a arătat că localitatea este
una dintre cele mai mari așezări rurale din Basarabia, având 4157 de locuitori (2076
de bărbați și 2081 de femei).
• În 1908 în sat a fost o epidemie de tifos.
• În 1908, școala primară cu două trepte este frecventată de 124 de băieți și 37 de fete.
Din 1910 funcționează o școală ministerială de 2 clase și o școală parohială primară.
• În 1913 satul avea poștă.
• Revărsarea Nistrului din 1914 a distrus în Tălmaza, Cioburciu și Răscăieți 413 desetine
de sămănături și legumării, 85 desetine cu viță-de-vie, cauzând o pagubă colosală de
44785 ruble.
• Conform Dicționarului statistic al Basarabiei din 1923, în sat erau 1300 de gospodării, 3352 de
3
Bacalov, S. Satele hănești. Localizare și aspecte etnodemografice. În: Republica Moldova între Este şi Vest.
Opţiunile tineretului la etapa actuală. 15 aprilie 2013. Chişinău: Univ. de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău,
2013, pp. 39‑73. p. 42.
4
Ibidem.

bărbați și 2591 de femei, funcționau 15 mori de vânt, 5 cârciumi, un spital, un post de jandarmi.
• Pe teritoriul satului funcționau 3 școli, dintre care o școală-grădiniță cu 39 de copii,
o școală pentru băieți cu 221 de elevi, o școală pentru fete cu 120 de eleve (anul
1933). Satul Talmaza îl găsim în plasa Nistru, județul Cetatea Albă.
• În vara anului 1942, Șt. Ciobanu, originar din s. Talmaza, vine în satul său natal cu un grup
de savanți ai Academiei Române să studieze livezile din lunca Nistrului. Academicianul
Gheorghe Ionescu Sisești, referindu-se la această expediție de teren, a scris următoarele:
„am vizitat multe regiuni pomicole din SUA, inclusiv din California. N-am știut că în țara
noastră se găsesc grădini pomicole atât de frumoase, ca cele vizitate la Chițcani,
Copanca și Talmaza, care, cu buna seamă, prezintă o „Californie a României”.
• În timpul războiului al II-lea mondial, pe câmpurile de bătălie au decedat 139 de
locuitori ai satului Talmaza înrolați în armata sovietică, iar 171 s-au întors de la
război. Din cei care au fost înrolați în armata română toți sau întors acasă vii.
• În timpul foametei organizate din 1946‑1947, satul a pierdut peste 1000 de persoane.
• În anii grei de după război, la Talmaza s-a născut Valeriu Rudic (18.02.1947), dr. hab.
în biologie, membru corespondent al AȘM, care deține 200 brevete de invenție și
este membru titular al Academiei de Științe din New York.
• În vara anului 1949 au fost deportate 32 de familii.
• După instalarea puterii sovietice, pe teritoriul satului au fost formate 5 colhozuri:
„Stalin”, „Jdanov”, „Kotovski”, „Kutuzov”, „Calea spre comunism”, treptat fiind comasate
până în 1956 în gospodăria agricolă „Miciurin”.
• La sfârșitul anilor 70 ai sec. XX, în sat era un colhoz-gigant cu specializare în
legumicultură, viticultură, pomicultură, producerea cerealelor și culturilor tehnice,
care poseda un complex mare zootehnic, fabrică primară de prelucrare a roșiilor, un
ocol silvic, centru comercial, zeci de ateliere pentru prestarea serviciilor populației.
În sat funcționau 2 școli medii și una pentru clasele primare (în total peste 2000 de
elevi), 6 grădinițe de copii, un palat de cultură, un spital.
Cioburciu
• În sec. XX în timpul săpăturilor arheologice pe teritoriul satului actual a fost
descoperită o lespede mare cu inscripții grecești, care datează din sec. II.
• 11 movile funerare rămase în preajma satului de la nomazii veniți din stepele asiatice
datează cu sec. VI‑VIII.
• Cunoaștem că în 1405 pe aceste pământuri a fost înființată o așezare cu denumire Tubarcea
(autorul rus N. Molcialovski), deși unele surse scriu că satul este mai vechi — din 1361.
• În a doua jum. sec. XV, pe vremea domniei lui Ștefan cel Mare, după căderea Cetății
Albe în mâinile turcilor (1484), pârcălăbia sus-numită a fost mutată ceva mai la nord
pe Nistru, la Cioburciu sau Ciobărciu5.
• Printr-un hrisov din 22 martie 1535 principele Petru Rareș întărea lui Tomșa, pârcălab de
Ciubărciu, o moșie „unde este Cheșenăul Mare, situată pe Botna, în preajma s. Zaim”.
• După campania lui Suleiman Magnificul în Moldova (1538), țara suportă pierderi
teritoriale, între care și cetatea Tighina, transformată împreună cu satele din
împrejurimi în raia turcească. Astfel, și târgul Cioburciu a fost sub stăpânire turcească.
Petru Rareș a fost nevoit să stabilească hotarul ceva mai la nord, iar pârcălăbia de la
Ciobărciu o strămută, în a doua sa domnie, la Lăpușna6.
5
Eșanu A. Chișinău. File de istorie. Chișinău: Ed. Museum, 1998, p.31.
6
Eșanu A. Chișinău. File de istorie. Chișinău: Ed. Museum, 1998, p.31.
12 Capitolul 1
• În 1541 domnitorul Petru Rareș a reîntors Moldovei această localitate.
• La 1563 Ștefan Tomșa, pârcălabul de Cioburciu, l-a ucis pe Despot Vodă și a fost
declarat de boieri hatman al Moldovei.
• După înfrângerea din 1595 în fața lui Gazi Ghirai, hanul Crimeei, Domnitorul Moldovei
Ierimia Movilă a reușit să-și răscumpere domnia prin cedarea a „7 sate de țară, ce să
dzicu hănești”, pentru ca „să fie de câșlele hanului în Bugeac”7. Printre cele 7 sate,
unele surse istoriografice indică și satul Cioburciu.
• 1632: „De la Huși, după ce ai trecut Prutul și Nistrul, poți umbla 6 zile prin câmpurile
tătarilor și ajungi la Ciubărciu, unde sunt 12 sate, dar la Ciubărciu sunt vreo 300 de
familii care au fost în vechime catolice”8.
• 1639: „… După ce am trecut cu bine și acest braț, ne-am îndreptat spre un sat numit
Ciubărciu, care în ciuda faptului că se găsește în țara moldovenilor, este totuși în
stăpânirea hanului, împreună cu alte șapte sate așezate unul lângă altul, toate
lângă râul Nistru, pomenit mai sus. Acest sat Ciubărciu este cel mai mare din toate și
aici ne-am odihnit în timpul nopții; în afara faptului că se găsesc mulți moldoveni
acolo, se află și 30 de case de unguri catolici, cu o biserică clădită de curând”9.
• 1644, iunie: „Acestea sunt foarte pe scurt (cele ce am de spus) despre Moldova. Pentru cei
care ar merge de aici la tătari primul popas și cel mai potrivit ar fi în orașul Ciubărciu de sub
atârnarea hanului. Aici majoritatea locuitorilor sunt unguri. Dregătorul este și el ungur”10.
• „La 17 <mai 1651>, la Ciubărciu, am cumpărat, la prânz, patru crapi de mărime mijlocie,
prețul împreună cât unul mare, și am luat prânzul tot acolo”11.
• 1654, 6 aprilie: „La Ciubărciu, orașul se află în cuprinsul hotarelor Moldovei, dar acum
ascultă de hanul tătarilor împreună cu vreo douăzeci de sate în care locuiesc în cea
mai mare parte unguri catolici. Biserica este clădită din lemn, nu este preot”12.
• În 1657 prin localitate trece vestitul călător turc Evlia Celebi, care scria pe atunci „acesta
(Cioburciu) este un sat înfloritor de tătari și valahi, format din 500 case acoperite cu stuf,
cu geamie și cu 70 de dughene. O dată pe săptămână are aici loc un mare bazar”.
• 1743. Ciubărciu sat destul de mare în hotarele țării tătărești din Bugeac, toți catolici
maghiari, de mai mulți ani abia văd un preot13. Iar Francescantonio Manzi completează
aceasta informație cu detalii despre numărul de catolici, menționând că „la Huși și la
Ciubărciu în Țara Tătătrească sunt 100 de familii de catolici”14.
• În timpul războiului ruso-turc din 1768‑1774, au fost duși cu forța în Crimea de către
tătari o parte din locuitorii satului.
• În martie 1774, se formează un grup de voluntari din 13 persoane în frunte cu Grigoraș
7
Bacalov, S. „Satele hănești”. Localizare și aspecte etnodemografice. În: Republica Moldova între Este şi Vest.
Opţiunile tineretului la etapa actuală. 15 aprilie 2013, Chişinău: Univ. de Stat Tiraspol cu sediul la Chişinău,
2013, pp. 39‑73. p. 42.
8
Paolo Bonnici. Relațiune asupra Moldovei făcută de părintele Paolo Bonici, franciscan, care a locuit acolo
mai bine de 9 ani. În: Călători străini despre Țările Române. Vol. V, București: Edit. Științifică, 1973, p. 22.
9
Niccolo Barsi. Noua și adevărata povestire a călătoriei făcute de Niccolo Barsi din Lucca, din anul 1632 până
în 1639, în ținuturile tătarilor, cerchezilor… Întoarcerea. În: Călători străini despre Țările Române. Vol. V,
București: Edit. Științifică, 1973, p. 89.
10
Paul Beke. Relație despre Moldova. În: Călători străini despre Țările Române. Vol. V, București: Edit. Științifică,
1973, p. 284.
11
12
Trei rapoarte iezuite. Starea religiei catolice în Moldova sau Valahia în anul 1654. În: Călători străini despre
Țările Române. Vol. V, București: Edit. Științifică, 1973, p. 508.
13
Andras Patai. Catalogul localităților locuite de catolicii maghiari în Moldova. În: Călătorii străini despre
Țările Române. Vol. IX, București: Ed. Academiei Române, 1997, p. 295.
14
Francescantonio Manzi. Despre însemnătatea și caracterul misiunii din Moldova. În: Călătorii străini despre
Țările Române. Vol. IX, București: Ed. Academiei Române, 1997, p. 298.

Tulpa, care a făcut parte din armata generalului G. A. Potiomkin.
• Recensământul din 1774 atestă aici 284 de locuitori, care țineau 49 de cabaline și 36 de bovine.
• Datele recensământului din 1827 atestă în sat o biserică din lemn, 116 case din nuiele
cu 668 de locuitori, dintre care 559 de români, 69 de ucraineni, 7 țigani și 9 evrei.
Funcționa o moară de vânt, 2 mori de apă, o fierărie, 3 fântâni de piatră, o cârciumă,
24 desetine de vii și livezi, 65 de stupi de albine.
• La mijlocul sec. XIX aici erau 884 de locuitori de origine română.
• În 1864 este zidită din piatră biserica cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”.
• În anii 20 ai sec. XX, satul făcea parte din plasa Volintiri. Aici era o primărie, o biserică
ortodoxă, 2 școli primare, 2102 locuitori, funcționa banca populară „Albina”, 6 băcănii;
lucrau un ceasornicar, un cizmar, 2 fierari, 7 tâmplari, iar 2 agricultori înstăriți aveau
5 mori de vânt în proprietate privată.
• Recensământul din 1933 atestă în sat 515 gospodării cu 2575 de locuitori (1286 de
bărbați și 1289 de femei).
• În acest sat s-a născut scriitorul Ion Lazu (06.01.1940). Și-a făcut studiile de geologie-
geografie la București. A scris volumul de povestiri „Ningea în ochii ei albaștri” și
romanul polițist „Despre vii numai bine”.
• În războiul al II-lea mondial au căzut pe câmpurile de luptă câteva zeci de săteni
dintre cei circa 300 luați pe front.
• Între anii 1944‑1961 funcționează școala medie incompletă, iar din 1962 — școala medie.
• În anii 1946‑1947, foametea organizată a făcut multiple decese.
• În 1949 multe familii au fost deportate în Siberia.
• În anul 1989 este reparată și redeschisă biserica cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”.
Răscăieți
• Mijl. sec IX‑XII î.Hr. Aici este atestată o așezare umană cu unelte de muncă din
cremene din paleoliticul târziu.
• Mijl. sec. IV‑III î.Hr., un alt sat din perioada eneoliticului: aici au fost atestate fragmente
de lut ars, obiecte casnice.
• Mijl. sec. III î.Hr. — așezare umană (în 1951 pe teritoriul satului a fost descoperită o
înmormântare umană cu trei vase de lut pline cu diferite scule, monede, alte obiecte).
• Sec. XIV‑XIII î.Hr. — o altă așezare din perioada târzie a bronzului.
• Până în anul 376 — un alt sat din perioada când Dacia a fost transformată în provincie
romană.
• Sec. VII‑XIII — sunt atestate 4 cătune, de la care au rămas diverse obiecte casnice.
• 1595 — prima atestare documentară când domnitorul Moldovei Ieremia Vodă fusese
nevoit să cedeze hanului din Crimeea „șapte sate de țară” de pe țărmul drept al
Nistrului, inclusiv Răscăieți.
• 1657 satul este menționat de călătorul turc Evlia Celebi în memoriile de călătorii
drept Tonal sau Topal.
• 1793 — se construiește biserica pe locul uneia mai vechi.
• 1812 — satul avea 77 de gospodării.
• 1816 — în sat sunt plasați coloniști germani și soldați ruși.
• 1822 — este înălțată o nouă biserică cu hramul „Sf. Arhanghel Mihail”.
• Recensământul din 1827 prezintă următoarele date statistice despre sat: biserica
de piatră cu hramul „Sf. Arhanghel Mihail”, 93 de case, 14 fântâni adânci de piatră,
3 mori de vânt, 135 stupi de albine, 33 de grădini cu pomi și vii, 41 de cai, 486 de vite
cornute mari, 351 de oi.
14 Capitolul 1
• La 1 septembrie 1861 este recunoscută de autorități școala parohială bisericească.
• În biserică se păstrau 16 cărți rare în limba română și un „Apostol” tipărit peste Prut
în 1794.
• Recensământul general al Imperiului Rus din 1897 atestă satul Răscăieți în jud.
Akkerman, cu 1703 oameni, dintre care 842 de bărbați și 861 de femei.
• În „Dicționarul geografic al Basarabiei” al lui Zamfir Arbore din 1904 se prezintă date
despre satul cu 206 case și o populație de 1438 de persoane, 217 cai, 300 de vite mari
cornute, 430 de oi.
• În anii 1913 și 1914 s-au produs inundații mari. În urma inundațiilor au suferit 400 ha
de livezi și semănături ale coloniștilor nemți, care s-au mutat și au creat cătunul
Răscăieții Noi.
• Prin Reforma agrară din România Mare din 1922‑1923 locuitorii satului au fost
împroprietăriți cu 968 ha de pământ.
• În perioada 1941‑1945, au fost recrutați peste o sută de bărbați din satul Răscăieți,
dintre care 92 au căzut pe câmpurile de luptă. În sat sunt câteva monumente
înalțate în memoria celor 92 de consăteni căzuiți pe front, celor 600 de ostași
sovietici căzuți în timpul luptelor din primăvara-vara anului 1944; al treilea —
amplasat pe Înălțimea eroilor (Lomakin) și dedicat celor 11 Eroi ai URSS.
• Între anii 1946‑1947 foametea a micșorat numărul populației din localitate.
• La 23.09.1947 a fost creat primul colhoz în sat, iar la 08.09.1948 a fost creat al
doilea, care un an mai târziu se contopesc în unul cu denumirea „Nistru”.
• În anul 1949 are loc valul de deportări în Aktiubinsk, RSSFR.
• În 1975 în sat erau 3 grădinițe, o școală medie, o casă de cultură, 2 biblioteci, 1
muzeu, o fabrică de vinificație primară, punct de colectare a fructelor și legumelor,
o maternitate, 46 de tractoare, 8 combine, 14 camioane.
• În anul 1990 a fost redischisă biserica cu hramul „Sf. Arhanghel Mihail”, care 40 de
ani a fost transformată în depozit.
Purcari
• Sec. IV‑III î.Hr, aici sunt atestate urme ale unei așezări din epoca timpurie a fierului,
descoperite de arheologul Ion Hâncu.
• Sec. VIII‑XI — este atestată o așezare din epoca migrațiilor, cu 5 movile funerare.
• În „Zapiski Odesskogo Obșcestva Istorii i Drevnostei” (1852), satul este menționat cu
anul 1518.
• La 1535 Petru Rareș îl numește pârcălab al cetății Cioburciu pe Tomșa, pentru apărarea
satelor de la Nistru: Chișinăul Mare (Cârnățeni), Talmaza, Răscăieți, Purcari și Olănești.
• Menționarea satului Purcari de către Francois de Pavie, în anul 1585, în calitate de
punct de hotar între Împeriul Otoman și Țara Moldova, nu semnifica neapărat că
satul s-ar fi aflat, la acea dată, pe teritoriul controlat de otomani. Cu ceva timp
înaintea anexării acelor „Șapte sate de țară” în anul 1585, călătorul Francois de Pavie,
dupa plecarea din Cetatea Albă, menționa că: „După ce am călătorit o zi în acest chip,
înaintând mai adânc am ajuns la un sat numit Porcaer care desparte țara sultanului
de țara Moldovei”.
• Cronicarul Miron Costin scria: „Beiul Tighinei, susținut masiv de tătari, în 1595 a rupt
din moșia țării un grup de sate moldoveneși ce se dzicu hănești”.
• În 1560 în cartea domnească de danie a voievodului Alexandru Lăpușneanu se scrie
despre închinarea mănăstirii Căpriana pe lângă alte sate și siliștii „Purcariu, la
fântâna Purcariilor, cu un ezer și toate gârlele”.

• Pe la mijl. sec. XVIII prin părțile acelea trece consulul francez Peyssonel, care face o
descriere amănunțită a târgului Căușeni și a locurilor adiacente din circumscripția
Cetății Albe. „În Bugeac, de la Akkerman până la Bender, în lungul Nistrului, se află
mai multe târguri și sate, numite Iali-Kieiler ori sate de pe litoral, ele sunt aproape
toate locuite de moldoveni supuși ai hanului. Principalele sunt Palanca, Purcari,
Sultan-Suvat (Olănești), Cioburciu, Sălcuța și Malcoci”.
• Prima biserică din lemn cu hramul „Sfinții Petru și Pavel” a ars în anii 1800‑1806. O a
doua biserică cu hramul „Bunavestire” a funcționat între anii 1807 / 1811‑1890, iar
biserica „Înălțarea Maicii Domnului” — din anul 1898. Biserica actuală cu hramul
„Înălțarea Domnului” a funcționat între anii 1944‑1986 și până în prezent.
• În anii 1821‑1823, poetul rus A. Pușkin, călătorind din Chișinău spre Odesa, ajunse la
Purcari, unde s-a rupt osia trăsurii și a rămas peste noapte în sat, fiind cazat la
preotul Turuta. Poetul a fost ospătat cu bucate și vinuri alese, iar în zori, cu trăsura
reparată, și-a continuat drumul prin Palanca spre Odesa.
• În 1827 a fost înființată o gospodărie vinicolă specializată, numită în cinstea unuia
dintre fondatori — germanul Ghermanson (Harmizone), originar din Rusia.
Iacob E. Harmizone și urmașii săi stăpăneau o casă proprie în orașul Odesa. Pe moșia
Purcari dispuneau, în calitate de arendași, de 36 desetine de vie, pentru care plăteau
dijmă mănăstirii Căpriana, fiind printre primii și cei mai mari producători de vin. În
câteva rânduri, Iacob Harmizone și urmașii săi au luat în arendă întreagă moșie
Purcari.
• În 1847 la expoziția agricolă din Chișinău vinul din Purcari a obținut Medalia de Aur.
• În a doua jum. sec. XIX la Purcari a fost fondată una din cele 4 școli inferioare de
agricultură din Basarabia.
• În 1878 la expoziția internațională din Paris vinul „Negru de Purcari” a obținut Medalia
de Aur. Deseori la mesele regale, ca ale țarului Nicolai II, ale regelui George V sau ale
reginei Victoria, erau servite vinuri de Purcari.
• La sf. sec. XIX podgoriile din Purcari au fost distruse de filoxeră.
• La recensământul din 1897 în s. Purcari, jud. Akkerman, se atestau 1519 suflete (817
bărbați și 702 femei).
• În 1904 satul avea 202 case, 1690 de locuitori, o școală de agricultură, 184 de cai, 630
de vite mari, 700 de oi; împrejurul satului erau vii și grădini.
• În 1922 satul făcea parte din plasa Nistru, jud. Cetatea Albă și trecea la învățământul
primar obligatoriu.
• În același an, potrivit Reformei agrare, au fost expropriate 4480 de moșii, care au
fost repartizate țăranilor.
• La 1923 în sat erau: primărie, școală primară mixtă, biserica ortodoxă, școală de
agricultură a zemstvei, medic de plasă, spital de stat, poșta, telefon, post de
jandarmi, 500 case cu 2403 locuitori (1198 de bărbați și 1205 femei), cooperativă de
consum, bancă populară, 5 mori de vânt, o cârciumă, o băcănie, 4 cizmari, 2 croitori.
• În 1940, după anexarea Basarabiei la URSS, a fost organizat sovhozul-fabrică
„Purcari” pe baza gospodăriei boierești, specializate în viticultură și vinificație.
• În războiul al II-lea mondial au căzut pe câmpurile de luptă câteva zeci de săteni.
• În 1949 au avut loc deportări ale gospodarilor din sat. Au fost deportate în Siberia trei
familii: a lui Molache Toadere (soția Toadere și două fiice); a lui Nistor Efrim (soția și
copiii); a lui Nistor Iacob (soția și copiii).
16 Capitolul 1
Olănești
• Pe teritoriul satului a fost atestată o stațiune umană din paleoliticul târziu (14 mii de
ani în urmă).
• Acum 5 mii de ani pe teritoriul actualului sat era o altă așezare umană.
• În sec. XIV‑XII î.Hr. a existat o așezare din epoca bronzului.
• Săpăturile arheologice din 1958 au scos la lumina zilei un coif și un opaiț de bronz,
care ar fi aparținut culturii Cucuteni-Tripolie (sec. VI î.Hr).
• Până în anul 379 (epoca romană) pe teritoriul satului erau 3 așezări, fiind descoperite
monede cu chipul lui Marc Aureliu (anii 450‑457).
• Și după anul 700 au fost descoperite alte 2 așezări umane.
• La 1410 localitatea actuală are prima atestare documentară, de pe timpurile lui
Alexandru cel Bun.
• La 1595, după ce a pierdut o bătălie, Ieremia Movilă cedează localitatea hanului din
Crimeea. Pe atunci localitatea s-a numit un timp Sultan Suvati Han.
• La 1641 pe harta geografului italian Samsone se menționează localitatea Olănești pe Nistru.
• 1651, mai: Am petrecut noaptea la Olănești, un sat mare și populat, și am fost
îndestulați cu hrană suficientă, dar ca băutură n-am avut decât apă neamestecată
cu nimic, căci nu puteam să beau braga lor15.
• La începutul sec. XIX se menționează că în sat trăiesc coloniști germani. Astfel, M. Bohmet
avea oloiniță, Otto Faighel — moara cu motor și pepiniera cu pomi fructiferi, Liust —
fabrica de sumane, Cristea — moară cu aburi, Foogele — lemnărie și fierărie, Flițian —
farmacie, Gheide Reingold — moară cu motor. Mori de vânt aveau F. Coval, Al. Petrenco,
F. Nizdrea (Adăscăliței) etc. În această perioadă în Olănești era o sinangoga evreiască,
biserica luterană a coloniștilor nemți, casa de rugăciuni baptistă, dar și bisericuța-pristol
pe locul altarului unei biserici mai vechi descoperit la săpatul fundației pentru casa
familiei Roznovschi-Garmaț.
• În 1832 este construită biserica „Sf. Parascheva” care a fost distrusă în 1973.
• Între 1855‑1873 în sat funcționa o casă de dormit pentru arestanții mânați pe etape
din Basarabia la închisorile din Odesa, Harkov ori în Siberia.
• Din 1856 la Olănești se făceau iarmaroace săptămânale.
• În 1875 invazia de lăcuste a distrus 180 desetine de ogoare.
• În 1897 în sat locuiau 2917 oameni, dintre care 1434 de bărbați și 1483 de femei, din ei 2701
ortodocși.
• În același an începe să funcționeze Școala elementară rusească.
• În 1902 școala primară (ministerială) este transformată în școală cu 2 trepte. Mai funcționa
și școala parohială. Cu timpul, pe lângă școala ministerială a apărut și o bibliotecă.
• În „Dicționarul geografic” al lui Zamfir Arbore (1904) este menționat că satul Olănești făcea
parte din volostea Palanca, jud. Akkerman și aici trăiau 2820 de suflete în 372 de case.
• La 6 martie 1907 se înființează „Întovărășirea de credit și păstrare”.
• În primăvara anului 1909 inundațiile provoacă mari stricăciuni în sat.
• 1909‑1911 — marele scriitor evreu Solomon Aleihem din Odesa a fost la Olănești la
semenii săi în ospeție. Unii dintre evreii locali au servit ca prototipi ai romanului
„Stelele rătăcitoare”, editat în idiș.
• Între 1910‑1918, Olănești este centru de voloste condus de starosta Andrei Pavlicenco,
decorat în 1912 cu „Crucea de Argint” a Imperiului Rus. Acesta a fost și primar în
perioada interbelică, când a realizat reforma agrară din 1922.
15

• În 1912 s-a pus temelia bisericii „Sf. Constantin și Elena”, care a rămas neterminată și
a fost distrusă în perioada sovietică.
• În perioada primului război mondial din 1914‑1918, au fost recrutați 50 de săteni.
• În prima jumătate a sec. XX, în special în perioada interbelică, aici era un târg însemnat în
lunca Nistrului de Jos, care era conectat cu orașele țării, având și un debarcader pe
Nistru, iar alături era o stație de autobuze a fraților Mihai, Nicolae și Vasile Donos, cu rute
săptămânale Olănești-București, Olănești-Tighina, Olănești-Cetatea Albă.
• În cadrul reformei agrare basarabene din 1922, țăranii au fost împroprietăriți cu pământ.
• Stanislav Bartoșevici (născut în Polonia, decedat în 1927 la Olănești) dezvoltă o pepinieră
exotică între Olănești și Crocmaz, cu scopul de a asigura parcurile publice din sudul Rusiei
cu arbori decorativi. De atunci, pădurea-parc sădită de el poartă denumirea „Împărăteasa”.
• La 23 februarie 1932 a avut loc masacrul celor 60 de moldoveni care au fugit de pe
malul stâng spre partea dreaptă a Nistrului, dar uciși de grănicerii sovietici.
• În iulie 1936, profesorul Dimitrie Gusti cu studenții săi din București (Școala sociologică)
începe o serie de cercetări sociologice și etnologice în sat. Studenții au construit 3
poduri din lemn, au sădit arbori decorativi de-a lungul străzii centrale, au deschis
căminul cultural „Spiru Haret”, Casa agricolă, Casa Națională a poporului „Astra” cu
bibliotecă și un mic muzeu (primul muzeu din zona Nistrului de Jos).
• Olănești este satul de baștină al actrițelor Nina Doni (09.05.1937) și Maria Doni (16.05.1944),
precum și al actorului Haret Spiru (1938-1999), care s-a produs în mai multe spectacole pentru
copii, dar și s-a filmat în peliculele regizorilor Emil Loteanu, Valeriu Gagiu, Vlad Ioviţă etc. la
studioul „Moldova-film”, învrednicindu-se de titlul Maestru în Artă din Republica Moldova.
• Olănești este locul de naștere al mamei pictorului Glebus Sainciuc.
• Evenimentele descrise de scriitorul român Paul Goma în romanul „Săptămâna roșie.
28 iunie — 3 iulie 1940”: „La Olănești (Cetatea Albă) învățătoarea Irina Țapu a fost
împușcată, autoritățile locale au fost atacate de bande teroriste. Fusese împușcat
pe loc și primarul satului George Postică”.
• Preotul martir Alexandru Grosu este deportat în 1940 în regiunea Irkutsk. Fiica lui
Leontina devine scriitoare la București cu numele binecunoscut Nițelea-Beniuc.
• În iunie 1941 au loc deportări ale mai multor familii din Olănești în regiunea Irkutsk.
• În perioada 1941‑1945 au căzut pe câmpurile războiului zeci de olăneșteni.
• În anii 1946‑1949 au loc din nou deportări în regiunea Kurgan a zeci de familii din Olănești.
• În 1949 are loc colectivizarea și primul recensământ după încheierea războiului.
• În 1973 a fost distrusă biserica „Sf. Parascheva”.
• La sfârșitul sec. XX în sat erau: 3 școli, 1 casă de cultură, 2 biblioteci, spital, policlinică,
farmacie, 1 oficiu poștal, fabrica de conserve, pavilion pentru prestarea de servicii, 2
cantine și o cafenea, brutărie, moară, mai multe magazine.
Crocmaz
• În anul 1970, pe moșia satului a fost găsită de A. Nudelman o monedă cu chipul lui
Lisimah (308‑281 î.Hr.).
• După cucerirea Daciei lui Decebal de armatele Imperiului Roman (a. 106 d.Hr), aici au fost
formate 3 sate, care la 376 au fost prădate și incendiate de hoardele barbare ale hunilor.
• După anii 700, aici s-a atestat o nouă așezare umană, care a existat până în anii 900
și de la care au rămas urme de locuințe de tip bordei.
• Din sec. VIII‑IX s-au păstrat pe moșia satului 10 movile funerare.
• Începând cu 1484 și câteva secole la rând teritoriul satului a fost în administrarea
turcilor și tătarilor.
18 Capitolul 1
• Pe timpul domniei lui Petru Șchiopu, haiducii neînfricați conduși de Târlu și moldovenii
băștinași se răzbunau cu cotropitori. Denumirea satului are o legătură directă cu
acțiunile haiducilor, deoarece „crocmaz” în limba nohailor tătari înseamnă „curajos”.
• După 1538 se întemeiază satul pe vatra actuală, așa cum consideră istoricul Ion
Dron: „numele satului este de origine turanică și coboară la un nume personal al
unui stăpân — deținător al satului (posibil etnic turc) după anul 1538”.
• 1595 — prima atestare scrisă a satului actual.
• 1656 — prin localitate trece vestitul călător turc Evlia Celebi, care a scris următoarele:
„De la cetatea Bender noi ne-am îndreptat spre est și am ajuns în satul Enichioi, apoi
în satele Kopan (Copanca), Levonta (Leuntea), Talmaz (Talmaza) și, în general, după
șapte ore de călătorie, am ajuns în satul Bazar-Ciabruci (Cioburciu). Pe drumul de
aici am trecut prin sate bine întreținute, similare cu orășele Sultan-Savati, Korkmaz
(Crocmaz), Hadjihancâșla (Tudora)”.
• 1657 — încă o atestare a satului actual.
• 1827 — în sat era o biserică din lemn cu hramul „Sf. Nicolae”, iar așezarea cuprindea
110 case cu 111 familii, sau 395 de oameni (152 de bărbați și 243 de femei), dintre
care:103 familii de români și 8 familii de ruși. Tot atunci erau 7 mori de vânt, 3 fântâni
de piatră, 23 loturi particulare de vii și livezi.
• Recensământul din Imperiul Rus de la 20 aprilie 1835 atestă în sat 155 de familii cu
653 de persoane (341 de bărbați și 312 femei).
• În 1863 se deschide prima școală parohială de un an.
• La 1875 în sat erau 223 de case cu 1239 de locuitori (641 de bărbați și 598 de femei).
Locuitorii creșteau 854 de ovine, dintre care 165 de lână fină. Tot mai mult se dezvolta
legumăritul, localnicii comercializând roada timpurie la Cetatea Albă și Odesa.
• 1887 — a fost zidită din piatră o nouă biserică cu același hram „Sf. Nicolae”.
• Recensământul general din cadrul Imperiului Rus din 1897 atestă aici 1886 de
locuitori cu 957 de bărbați și 929 de femei.
• „Dicționarul geografic al Basarabiei” al lui Zamfir Arbore descrie la 1904 satul
Crocmaz din județul Akkerman, volostea Palanca ca având 227 de case cu 2827 de
suflete, în preajma satului fiind multe vii.
• Între 1923‑1924, satul din județul Cetatea Albă, plasa Nistru avea o cooperativă de
credit, 2 băcănii, 2 mori de vânt, 2 măcelării, 8 cârciumi stăpânite de evrei.
• Recensământul general al României din 29 decembrie 1930 descrie satul în plasa
Cazacii Vechi cu 530 de case și 2648 de locuitori (1315 bărbați și 1333 de femei),
inclusiv 2456 de români, 127 de ruși, 51 de evrei și 11 ucraineni.
• În 1933 erau 2444 de locuitori. Grosu Eugen și Ivanova Capitolina dețineau câte 3 ha
de vie; Malcoci Ilarion și Popernoi Roman aveau câte o moară.
• La 1936 satul avea Cămin Cultural model al Fundației Culturale Regale „Principele Carol”.
• În 1936 a fost săpată „Fântâna Flăcăilor” de către tinerii satului, din banii adunați de
ei în timpul colindatului de Crăciun cu ceata „Căluțul”.
• Etnograful Petre Ștefănucă, reprezentant al școlii sociologice din București, scrie
despre sat: „Se aduce apă din Nistru, prin jgheaburi suspendate, până la o distanță
de 1500 metri, în sat, unde sunt grădinile. Un horticultor cu familia sa a câștigat din
comerțul cu tomate, în vara anului 1937, 100 mii de lei”.
• La 27 decembrie 1937 a fost organizată la Chișinău o serbare a datinilor de Crăciun și
Anul Nou, cu participare a 2 cete de colindători din Crocmaz și Palanca.
• În perioada 1941‑1945, circa 300 de bărbați au fost duși pe front, de unde nu s-au
întors 87 de persoane.
• În perioada 1945‑1962, în sat a funcționat școala de 7 ani.

• În 1948 se creează colhozurile „Kirov” și „Kalinin”, care în 1952 se comasează în colhozul
„Kirov”.
• La 6 iulie 1949 din sat au fost ridicate și deportate în Siberia, regiunea Kurgan, 32 de
persoane din 8 familii.
• În perioada 1957‑1964 funcționează școala de 8 clase. La școala din Crocmaz au învățat
Tihon Cealîc, academician (domeniul agriculturii); Ecaterina Malcoci, actriță la Teatrul
„Luceafărul” în anii 1960‑1993; Vlad Pâslaru, doctor habilitat în pedagogie, Doctor Honoris
Causa; Maria Dumitrașco, cântăreață în Capela corală „Doina”; Anatol Taranenco, Tatiana
Tabuncic, Valentin Constantinov, Elena Vîlcu, Leo Dumitrașco, Oleg Constantinov
(profesori universitari), Dima Belinschi, muzician; o dinastie de preoți din anii 1794‑1940,
din familia Gavrilovici, cu studii terminate la Seminarul Duhovnicesc din Chișinău.
• În anii 1960‑1970 în școală învățau 800‑900 de elevi, câte 3 clase paralele și activau
peste 40 de cadre pedagogice.
• Școală medie a activat între anii 1964‑2006.
• În 1968 a fost ridicat monumentul-obelisc în memoria sătenilor căzuți în al II-lea război
mondial.
• La sfârșitul anilor 70, colhozul „Kirov”, milionar pe atunci, era specializat în legumicultură
(producea și semințe de legume), în viticultură, pomicultură, producerea cerealelor și
culturilor tehnice, întreținea un complex mare zootehnic cu peste 1000 de capete de vite
mari cornute, avea ferme de păsări, de porcine și de cai.
• La războiul din Afganistan din 1979‑1989 au luptat 14 săteni.
• Din noiembrie 1980 elevii învață într-o școală-tip cu 1176 de locuri.
• În 1986 își deschide ușile Muzeul de Etnografie Crocmaz, fondat de familia Clașevici.
• În 1990 s-a început construcția unei noi biserici din banii adunați de locuitorii satului.
• În 1992 la conflictul armat de pe Nistru au luptat 13 crocmăzeni.
• Între 2004‑2005 în sat erau 3091 de locuitori, dintre care 678 de tineri, 527 de elevi, 33 de
profesori. Atunci din sat au plecat la muncă peste hotare 137 de locuitori, 123 de copii au
rămas acasă cu bunei și rude.
• În perioada 2006‑2016 funcționează Liceul Teoretic „Ecaterina Malcoci”. În 2006 în liceu
învățau 447 de elevi. Din ei: în clasele primare (8 clase) 163 de elevi, în clasele V‑IX (10
clase) 205 elevi, în clasele a X‑XII (3 clase) 59 de elevi. Cadrele didactice erau în număr de
32. De la 1 septembrie 2016, instituția se organizează în gimnaziul „Ecaterina Malcoci”.
• La Hramul satului din 22 mai 2016 în cimitir a fost inaugurat monumentul-troiță în
memoria ostașilor români căzuți pe teritoriul satului în al II-lea război mondial. Iar la 28
august 2016 este inaugurat monumentul-troiță de la marginea satului, în memoria
ostașilor români uciși în război.
• Peste 40 de pietre funerare, foarte vechi, se mai păstrează în cimitirul satului.
• La 1 septembrie 2020 în sat învățau 215 elevi și activau 18 cadre didactice.
• În 2020 în sat funcționează gimnaziul, filiala Școlii de Arte Olănești, filiala Școlii Sportive
Ștefan Vodă, Primăria, Casa de Cultură, Muzeul de Etnografie și Istorie, centrul de
sănătate, grădinița de copii, biserica ortodoxă cu hramul „Sf. Nicolae”, biserica baptistă
„Pâinea vieții”, biblioteca publică, brutărie, moară.
• Pe moșia satului activează o minifabrică de vin „Et Cetera”, care produce vinuri premiante,
deservește turiștii având în dotare o piscină, un traseu pentru bicicliști, un aerodrom și
avion pentru plimbare, un lot mare de levănțică. Turiștii sunt delectați cu bucate gustoase
„ca la mama acasă”.
• Monumente ale naturii: stejarii seculari din Pădurea Împărătească, mlaștina Togai de pe
malul Nistrului.
20 Capitolul 1
Tudora
• Aici a fost găsită o monedă din perioada împăratului roman Nero, care a guvernat
Imperiul Roman între anii 54‑68 d.Hr. Descoperirea a avut loc în 1973, în timpul
săpăturilor arheologice.
• În sec. II‑IV pe acest teritoriu erau amplasate 9 seliști ale culturii dacilor liberi
Sântana de Mureș. Una dintre ele, cu o lungime de 500 m, se află lângă păduricea
Cazadjic, altele două — pe panta vâlcelei Baicozeia. Acestea au fost descoperite în
timpul săpăturilor efectuate între anii 1947‑1949 de către istoricul Ion Leașco.
• Movila de 8‑9 metri înălțime de lângă sat ar putea fi de pe vremea marilor migrațiuni
(sec. VI‑VIII d.Hr.), fiind și punctul cel mai înalt al reliefului pe latura de sud-est a
satului.
• În sec. XVI localitatea se afla sub stăpânirea tătarilor și a purtat un alt nume: Hagi
Hasan (Hagi Asfan).
• Unii locuitori mărturisesc că și Tudora avea, nu se știe până la ce vreme, o cetate de
piatră, dărâmată cu timpul.
• În 1585 satul este menționat în notițele unui călător francez, Francois de Pavie, la
care face referință și cercetătorul din perioada interbelică Boris Malski.
• Prima atestare documentară a satului Tudora, conform cercetătorului Vl. Nicu, se
referă la anul 1595.
• În 1656 prin localitate trece vestitul călător turc Evlia Celebi, care scrie „De la cetatea
Bender noi ne-am îndreptat spre est și am ajuns în satul Enichioi, apoi în satele
Kopan (Copanca), Levonta (Leuntea), Talmaz (Talmaza) și, în general, după șapte ore
de călătorie, am ajuns în satul Bazar-Ciabruci (Cioburciu). Pe drumul de aici am trecut
prin sate bine întreținute, similare cu orășele Sultan-Savati, Korkmaz (Crocmaz),
Hadjihancâșla. De aici…efendiul nostru pașa (Melek Ahmed pașa), mergând de-a
lungul Nistrului spre apus, am sosit împreună în satul Hagi Hasan (Tudora). Aici se
află locul de iernat al lui Sefer aga, care este vizirul hanului tatar. În acest loc, fiul lui
Sefer aga, Islam aga, fiind agă de țărmuri, a ieșit în întâmpinarea pașei cu patruzeci
de mii de gazii tătari, viteji și supuși. El a dat un mare ospăț în cinstea pașei și oștii
islamice, tăind o mie de oi și o sută de vite, încât i-a săturat peste măsură pe toți
gaziii”.
• Anul 1770, conform lui Zamfir Arbore, este anul întemeierii satului, situat pe o pantă
înaltă a râului. Autorii Dicţionarului statistic al Basarabiei relatează: „anul înfiinţării
(este) neprecizat. După unele documente, ar fi luat naştere în 1770, iar după altele — în
1782. Întemeiat de o femeie ce purta numele de Tudora. De la ea a împrumutat numele
şi satul”.
• După o altă ipoteză, de anul 1809 ar ține prima atestare documentară a satului, în
opinia istoricului Ion Chirtoagă, aici se înregistrau atunci 47 de familii cu 235 de
locuitori.
• Potrivit datelor statistice, în anul 1922 aşezarea număra 370 de case cu 1845 de
persoane (900 de bărbaţi și 945 de femei), iar în 1928 — 2237 de locuitori.
• În anul 1918, administraţiei din sat îi aparţineau 109 ha şi bisericii –86 ha de pământ.
• În iulie 1941, la Tudora din judeţul Cetatea Albă, plasa Liman a fost reinstaurată
administraţia română. Către 1 august 1941 era creat consiliul local în frunte cu
primarul comunei Roman Culea.
• 180 de localnici au participat pe fronturile celui de-al doilea război mondial, din care
74 şi-au pierdut viaţa prin ţări străine.
• La 5 februarie 1948 în satul Tudora a fost creat colhozul „Molotov”.

Palanca
• Localitatea este cunoscută din 1410, de pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun.
• Din martie 1443 până în februarie 1447, părcălabul Cetăţii Albe, Iurghici, înalţă aici o
cetate de pământ acoperită cu buşteni ascuţiţi, prinşi între ei, şi formând o întăritură de
nepătruns. La mai multe popoare, o atare fortificație se numea „palanca”, cuvânt de la
care provine și denumirea localității (Ion Chirtoagă). În 1486 se încheie pacea moldo-
otomană, iar hotarul de nord al raialei Cetatea Albă a fost stabilit mai la nord de așa-
numita Cetate a lui Iurghici, ce se afla lângă s. Palanca, denumit de turci Janâc-Husar.
• Iohann Mayer la 1651 menționează în jurnalul său satul Palanca dreptun orășel turcesc16.
• În 1656 Palanca este vizitată de renumitul călător turc Evlia Celebi: „Janâc-Husar e o
cetate cu un turn rotund viguros, cu vârf ascuțit din lemn, seamănă cu cetatea
Galata, stă în preajma vadului peste Nistru, în posesiile Akkermanului. În trecut, cică
aici era o cetate mare, zidită de sultanul Baiazid. După 1616, din porunca sultanului
Ahmed han, cârmuitorul de la Oceakov Șakșaki-pașa a zidit această cetate din
piatră, și acum ea este bine amenajată. La exterior se află o fortificație înconjurată
de un gard solid de pichet din lemn într-un rând. Toți cei care călătoresc din Akkerman
spre Ochakov și Crimeea trec peste Nistru la această cetate Janâk. Și întrucât ea este
un punct de trecere inevitabil, aici se află un comandant cu două sute de soldați
înarmați. Există, de asemenea, un arsenal și douăzeci de tunuri mici — șahi”.
• În perioada 1812‑1822 numărul familiilor în sat crește de la 8 la 55.
• În 1815 în sat se așează cu traiul câteva familii de polonezi venite din jud. Tiraspol.
• La 1827 în sat erau 57 de case și 9 bordeie cu 256 de oameni. Funcționa biserica „Nașterea
Maicii Domnului”. În sat era o moară de vânt, 5 fântâni de piatră, un sector de vie, o cârciumă.
• Recensământul din 1835 înregistrează aici 4 familii de boieri cu 17 membri, 102 familii
de țărani, dintre care 184 de bărbați și 172 de femei.
• La mijlocul sec. XIX în sat se dezvoltă o industrie rudimentară cu ateliere de cărămidă
și olane a lui Gheorghiu.
• Din datele statistice ale lui Al. Egunov de la 1870 aflăm că în sat erau 146 de case cu
877 de persoane.
• La 1923 erau 480 de case cu 2531 de locuitori (1190 de bărbați și 1341 de femei).
Prezența unui profesor și a unui preot-paroh confirmă faptul că în sat era biserică și
școală. La fel, aici la acea vreme erau doi cizmari și un croitor.
• Recensământul general al populației României din 1930 atestă satul Palanca în plasa
Cazaci, jud. Cetatea Albă, cu 441 de case și 2063 de locuitori de 5 etnii: români (etnia
principală), ucraineni, ruși, evrei și țigani.
• În 1933, școala primară mixtă avea 288 de elevi înscriși în registru din cei 550 de copii din sat.
• Palanca este baștina academicianului Gheorghe Ghidirim (20.03.1939), dr. hab. în
științe biologice Mihail Vronschih (25.06.1941) și dr. hab. în științe agricole Mihail
Dumitrașcu (10.08.1941).
• În timpul războiului din 1941‑1945, au fost înrolați peste 200 de bărbați, din care 53
nu s-au întors.
• La 13 iunie 1941 și la 6 iulie 1949 au loc deportări în Siberia a circa 30 de persoane din sat.
• În 1948 se creează colhozul „Stalin”.
• În anii 60 funcționa școala de 7 ani, transformată în 1970 în școală medie.
16
22 Capitolul 1
CAPITOLUL 2
Elemente de etnografie ce pot fundamenta
motivația vizitelor în localitatățile Nistrului de Jos
2.1 Tezaurul folcloric specific văii Nistrului de Jos
Tezaurul folcloric specific văii Nistrului de Jos de mai multe ori a fost în centrul atenției
cercetătorilor. În perioada interbelică, reprezentanții Școlii sociologice din București, printre
care au fost și basarabeni, precum Ștefan Ciobanu, născut la Talmaza, Petre Ștefănucă din
Ialoveni, au organizat expediții de teren la care au participat specialiști din diverse domenii,
inclusiv folcloriști. Spre nefericire, nu toate materialele au fost prelucrate și editate, dar
oricum în unele culegeri folcloristice editate în România mai găsim și subiecte legate de
teritoriul Basarabiei17. Deja în perioada sovietică au fost editate unele culegeri folcloristice
în urma cercetărilor de teren18. Azi, când ne dorim să evidențiem valoarea turistică a acestor
locuri, la rândul nostru încercăm să scoatem din anonimat unele elemente ale tezaurului
folcloric în speranța că din acest amestec vom reuși să descoperim lucruri cu adevărat
autentice, păstrate și transmise din moși-strămoși generației actuale.
Un set de întrebări au fost adresate reprezentanților tuturor localităților din arealul
Zonei Ramsar „Nistrul de Jos” în ideea că vom obține un rezultat interesant. Sinteza
rezultatelor începe cu s. Copanca, r-nul Căușeni.
Referitor la poveștile sau basmele tradiționale locului, observăm o combinație de creații,
care nu au în totalitate un caracter popular: aici sunt menționate poveștile adaptate de Ion
Creangă, precum „Capra cu trei iezi”, „Fata babei și fata moșneagului”, „Dănilă Prepeleac”, „Ivan
Turbincă”, „Ursul păcălit de vulpe”; povestea „Ciobanul” — considerată ca fiind preluată din
alte localități, alte povești — „Ridichea uriașă”, „Trei Urși” (povești rusești), „Scufița Roșie” de
Charle Pierro. Printre principalii eroi pe care îi găsim în operele folclorice (orale) cunoscute în
localitate sunt menționați Ciobanii la oi, Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana.
În calitate de cântece specifice unor rânduieli tradiționale locului au fost menționate
„Cântecul miresei”, „Turnați vin și dați găluce”, „Nașule, nașule” (cântece de nuntă),
„Cântă cucul în dumbrăvioară”, „Frunză verde sălcioară” — fără specificarea cărei
rânduieli erau dedicate acestea.
Urătura, colinda, sorcova cu semănatul sunt considerate principalele elemente ale
sărbătorilor de iarnă în Copanca. Se considera că în noaptea dintre ani este bine să fie bani
17
Legende populare românești. București: LITERA, 2002; Mihai Eminescu, Basarabia, Seria „Clio”, Editura
Mileniul Trei, Sibiu, 1990; Legendele geografice și istorice ale poporului român. Alese și povestite de
B. Crăciun. Iași, Ed. Porțile Orientului, 2004.
18
Folclor din Bugeac. Chișinău: Știința, 1982.
ELEMENTE ETNOGRAFICE 23
în buzunar, dar nu este bine să dăi din casă ceva pe 31 decembrie și 1 ianuarie. Straiele
purtate în noaptea între ani trebuiau să aibă ceva roșu, iar pe 1 ianuarie se îmbrăcau haine
noi pentru noroc. În ajun de Sf. Vasile se pornea așa-numitul obicei „Irodul”; înainte de
Bobotează, cete de copii se porneau cu vestirea Bobotezei, la biserică se desfășoară slujbe,
sfințirea apei. De Lăsatul secului, mai numit și „săptămâna albă”, se pregătesc clătite, babca.
În legătură cu sărbătorile Pascale au fost menționate variate activități de pregătire, precum
coacerea de cozanac, pască, vopsire de ouă roșii, prepărarea cărnii de miel. Principalele zile în
acest ciclu sunt considerate Joia Paștelui — „Deniile”, Vinerea seacă, slujbele la biserică toată
noaptea de sâmbătă spre duminică și anunțarea învierii lui Hristos.
Șezătorile în sat aveau loc în serile de iarnă. Se adunau seara după cină, de obicei la
o văduvă, copii, fete tinere, flăcăi, părinți și bunici, unde lucrau, cântau, spuneau povești,
ghicitori, glume, jucau anumite jocuri de socializare, torceau. Avea loc un schimb de informații
despre cele întâmplate în viața satului sau era un prilej de încheiere a viitoarelor căsătorii.
Referitor la fenomenul „clacă” s-a menționat faptul că pe vremuri oamenii se ajutau făcând
clacă la ridicarea casei, la strângerea recoltelor, torsul de lână, recoltarea porumbului etc.
Clăcile defineau viața unui sat și întăreau spiritul de apartenență la o comunitate.
Preferatele sărbători pentru localnicii s. Cârnățeni, r-nul Căușeni sunt Hramul satului,
Crăciunul, Paștele etc. Totodată, a fost păstrată tradiția organizării „Horei satului”. Cele mai
bine păstrate și cântate până acum sunt Colindele de Crăciun, în ajunul Bobotezei se face
aghiazmă, de Lăsatul secului se consumă plăcinte, babcă coaptă din tăieței de casă. În sat
vrăji pentru deochiuri sau farmece cu folosirea apei neîncepute se fac de Sf. Andrei.
În timpul rânduielilor de nuntă până acum se cântă „Iertăciunea tinerilor însurăței”.
Referitor la clacă, în sat exista o tradiție interesantă, când participanții la clacă neapărat
erau serviți cu tăieței cu lapte și cu învârtite, numite saralii. Oaspeții se îndemnau cu
fraza „Hai poftim și ajungeți la masă!”.
Poveștile lui Ion Creangă, precum „Capra cu trei iezi”, „Dănilă Prepeleac”, „Fata babei
și fata moșneagului”, „Făt Frumos și Ileana Cosânzeana” sunt menționate printre
preferatele multor generații de copii din s. Plop-Știubei.
Cele mai îndrăgite sărbători în localitate sunt Sf. Dumitru (8 noiembrie), când este
sărbătorit „Hramul satului” și Duminica Mare, când se pun frunzarii și corovatca (corovatică).
Oricum, un farmec aparte au sărbătorile de iarnă, când peste sat răsună urături, merge
Haiducia cu capra, apoi colindătorii vestesc Nașterea Domnului. De Anul Nou și de Crăciun
casele gospodarilor sunt vizitate de cete de urători, colindători, iar de Bobotează de preot,
care sfințește casele și curțile cu apă proaspăt sfințită în biserică. Respondenții au menționat
că în raionul Căușeni de câțiva ani există tradiția organizării în a treia zi de Paște a „Festivalului
Pascal” dedicat bucatelor tradiționale la masa de sarbătoare.
În ciclul obiceiurilor de nuntă își amintesc de jocul mare, sârba, dezbrăcatul miresei, cele
mai cunoscute cântece în acest ciclu erau „Iați Mireasă ziua bună”, „Turnați vin și dați galuce”.
Conform tradiției satului, la șezătoare se invitau doar câțiva tineri, mai mulți erau
căsătoriți, mai în vârstă, femeile torceau din furcă lână de oaie, altele împleteau
covorașe, horboțică, se cosea pe „veșcă” cu diferită ață colorată, bărbații dejghiocau
ciocălăi de păpușoi (știuleții de porumb).
Claca se făcea când tinerii însurăței își porneau construcția casei, apoi ei trebuiau să
meargă la fiecare să ajute ca să nu rămână datori. Din superstiții cea mai răspândită
este cea legată de interdicția de a ieși din casă la miezul nopții, „că umblă necuratul” și
24 Capitolul 2
„noaptea când mergi pe drum să nu te uiți peste umărul stâng”. Se mai crede în popor
„că lunea să nu dai bani în împrumut”.
Fiind localități multietnice, putem observa cum în comuna Grădinița (cu Leuntea
și Valea Verde) conlocuiesc tradiții și obiceiuri, creații artistice cu rădăcini românești
și slavone. Poveștile „Dănilă Prepeleac”, „Ivan Turbincă”, „Făt-Frumos și Ileana
Cosânzeana”, „Capra cu trei iezi”, „Gogoașa”, „Ursul păcălit de vulpe”, „Povestea câinelui”,
„Găinușa porumbacă” sunt ascultate de toți copiii, indiferent de etnia lor.
Sărbătorile preferate în aceste localități sunt Crăciunul (când asupra satului răsună hăituri
și colinzi) și Boboteaza cu Sfințirea apei și Împărtășanie; Duminica mare și Hramul satului.
Cântecul miresei, precum și „Cântă-mi cucule cu dor”, „Înfloriți flori, înfloriți”,
„Ascultați, masă frumoasă”, „De ce nu te-nsori, Gheorghiță” sunt obișnuite în repertoriul
nunților jucate în aceste localități.
Claca în sat se aduna pentru mai multe motive — la făcut chirpici (cărămizi din lut
nears, ceamur, saman), la pus podul la casă, la muruit (uns) pereții, la culesul strugurilor,
la săpat grădina. Mai multe prejudicăți sunt cunoscute pe aici, ca: traversarea străzii
de pisica neagră, traversarea străzii cu gălețile goale, a nu împrumuta bani lunea, a nu
pune ouă sub cloșcă lunea și vinerea etc.
Obiceiurile de nuntă din s. Popeasca au o structură bine definită, care practic
nu s-a schimbat sute de ani. Primul pas în crearea unei noi familii era Logodna,
când flăcăul împreună cu starosta, o rudă apropiată mai în vârstă, venea la casa
fetei mari ca să o ceară în căsătorie. Dacă rezultatul vizitei a fost pozitiv, starosta
cu părinții fetei se înțelegeau pentru un alt obicei –Răspuns. Răspunsul avea loc
la părinții flăcăului. Părinții miresei cu 1‑2 perechi de rude veneau în zua stabilită,
erau poftiți și nănășii deja aleși, se discuta data nunții, detaliile referitor la nuntă și
zestre. Faza definitivă era nunta, care ținea pe vremuri 3 zile — din ziua de sâmbătă
până luni. Iertăciunea, urăturile poporului, buchetul mirelui, dezbrăcatul miresei,
„masa mare” erau doar unele din elementele importante ale nunții19.
O altă tradiție mai veche era Jocul Mare (Hora satului), care avea loc în fiecare
duminică și de sărbători. Inițiatorii Jocului era flăcăii sau chiar bărbații căsătoriți care
strângeau bani și năimeau muzicanți, plătiți din banii strânși. Fiecare joc avea scenariul
său bine pus la punct. Muzicanții obligatoriu cântau Jocul Mare, Șaierul, Alunelul, Sârba
cu bătăi, Jocul în doi pași, Polispanțul și Polca20.
Superstiții și observații populare: dacă în ziua de Ajun, intră primul oaspete în casă un
bărbat, atunci gospodarul va avea un juncan, dar dacă o femeie — va avea o vițică. Dacă
cântă cocoșul în prag, acesta face a oaspeți. Dacă cântă găina, va fi mare gălăgie (rău).
Dacă stă motanul pe cuptor, va fi frig. Dacă cade o lingură de pe masă, va veni un oaspete
flămând. Dacă-ți iese o femeie cu căldările goale, nu-ți merge bine. Dacă urlă câinele, se
întâmplă o nenorocire. Dacă umblă porcul cu paiele în gură, va fi frig. Dacă pe casă cântă
bufnița, moare cineva. Dacă îți cântă cucul în față, îți merge bine etc.21
Denumiri locale în legende, s. Popeasca

1. Se zice că denumirea Popeasca (în trecut Popofca, apoi Popovca) provine de la
moșia unui preot.
19
Prezentat după Port, A. Popeasca. Chișinău: Foxtrot SRL, 2009, p. 64‑66.
20
Port, A. Popeasca. Chișinău: Foxtrot SRL, 2009, p. 135.
21
Port, A. Popeasca. Chișinău: Foxtrot SRL, 2009, p.105‑106.
2. O altă legendă spune că întemeietorul satului a fost Sava Popov — un baci de orgine
bulgară (deși anterior anului 1769 nu era încă masiv atestată migrația bulgarilor în
Bugeac), care s-a aşezat cu turmele sale într-un loc pitoresc din Stepa Bugeacului,
unde iarba grasă nu era atinsă de razele dogorâtoare ale soarelui. Acel loc şi acum
se numeşte Sovuşca. Mai târziu satul a fost strămutat câţiva kilometri mai spre
nord, în preajma unei şumele, despre care se zice că „cine bea apă din ea — aici va
dori să rămână”.
În anul 2003 are loc editarea unei culegeri „Talmaza. Creații folclorice”, îngrijită de
dl Vasile Grosu și vestitul etnograf dl Grigore Botezatu. Ediția conține multe elemente
din creația populară orală din s. Talmaza, precum: balade, legende, cântece, proverbe
și zicători etc. În descrierea ce urmează vom utiliza în compartimentele distincte și
informații din această culegere, pe lângă mărturiile respondenților noștri. În s. Talmaza
pe lângă basmele și poveștile îndrăgite pe întreg teritoriul țării s-a păstrat și un basm
deosebit, numit „O sută de case turcești”. Repertoriul legendelor cunoscut în localitate
este unul destul de divers: „Plugarii și fata uriașă”, „Baba Odochia”, „Moldova”, „Cetatea
Benderului și Valul lui Traian”, „Talmaz”, „Nistrul mort”.
Denumiri locale în legende, s. Talmaza

„Talmaz aista iara sat turșesc. După cum spun tot bătrânii, Talmaz asta însamnî
„o sutî di casî”22.
„Nistru chior / Nistru mort. Apa se rupe întotdeauna de-a dreptul și pe unde pământul
e mai slab. Cândva (până la 1838) Nistru curgea pe la Copanca, Leuntina, Talmza și se ducea
de la Talmaza spre Slobozia (regiunea Herson) la harsoneni. Dar cu vreme Nistrului nu-i
plăcea cursul apei liniștit, pe acest teritoriu terenul era drept și apa nu putea să se ducă
spre mare, ca un șerpe se învârte pe loc căutând pe unde să-și ducă apa la mare, că acolo
o așteptau. Iată așa căutând cum să-și ducă apa Nistru a făcut în acest teritoriu 42 de
cotituri (mirande). Dar, pe ascuns, ca să nu știe oamenii de la Copanca, Leuntina și Talmaza,
el (Nistru) își croise o scurgere neobservată de oameni, pe de-a dreptu, de la Chițcani
ieșind drept la Slobozia, visavi de Talmaza. Aceasta a fost cu multă vreme mai înainte de
decembrie 1838, pe acel pârău (Turunciuc) Nistru își ducea apa lărgindu-se tot mai tare
și mai tare. Dar odată Nistru s-a supărat avan pe copănceni și tămăzeni, folosindu-se de
cutremurul de pământ din decembrie 1838, și-a rupt răbdarea ducându-și apa pe acel
„Turunciuc” direct lăsându-și albia veche, ca șarpele pielea, cu apă stătătoare. Deatunci cei
de la Copanca albia veche a Nistrului o numesc „Nistru Mort”, iar la Talmaza „Nistru Chior”.
Fluviulului Nistru îi spun Nistru-Viu23.
„La Cotul Chirei”. Cândva pe malul Nistrului o femee înstărită din Talmaza avea
livadă, chiar pe malul râului și ea vroiea să se mai lărgească cu livada, dar vecinii nu-i
permiteau. Atunci ea s-a rugat lui Dumnezeu, s-a sfătuit cu apele Nistrului să-i mai
croiască din teritoriul harsonenilor o bucată bună de teren. Nistru o ascultat-o și de
la marginea livezii Chirei, întorce apa înapoi spre Slobozia la harsoneni, rupe de acolo
40 hectare de pământ întorcându-și cursul apei din nou spre Talmaza. Astfel a făcut
o cotitură mare și de atunci locul acesta se numește „Cotul Chirei”.
„Piscul amurgului”. Pe vremurile îndepărtate tălmăzenii se duceau cu producție
la târgurile mari: Căușeni, Manzâra (satul Ucrainca de azi), Tighina etc. Transportul
era căruța cu caii și cea cu boii. Vindeau ori nu vindeau, se întorceau spre seară acasă.
Încet, încet spre sat când urcau ultimul deal spre Talmaza, boii și caii obosiți, venind
22
Grosu, V. Talmaza. Creații folclorice. Chișinău: Tipogr. Centrală, 2003, p. 11.
23
Grosu, V. Talmaza. Creații folclorice. Chișinău: Tipogr. Centrală, 2003, p. 11.
26 Capitolul 2
de la Căușeni, îi apuca amurgul, deacuma însera. Cănd negustorii ajungeau acasă se
plângeu că au amurgit la piscul dinspre Căușeni. Acela era unicul drum de întrare în
sat de la Căușeni. Oamenii începuse să-l numească „Piscul amurgului”.
Printre eroii locali este menționat fierarul satului — Moș Trofim.

Datorită ediției dedicate creației folclorice din Talmaza aflăm că numărul de cântece,
balade și alte creații orale este mare. În memoria comunitară s-au păstrat cântece de
jale, de dor și de dragoste, ostășești, de pahar etc.
Sf. Andrei (cu „vrăjiile” sale aparte), Sf. Nicolae, Creciun (Crăciun), Paștele, Rusalii,
Duminica Mare, Iarba verde — sunt preferatele din toate sărbătorile ce au loc anul împrejur.
Ediția folclorică permite să cunoaștem repertoriul preferat al locuitorilor satului din ciclul
sărbătorilor de iarnă. Ca și în alte părți ale Moldovei, aici de Crăciun se merge cu colinzi,
iar repertoriul acestora este unul variat: „Pogorâta-i”, „Trei crai de la răsărit”, „O ce veste
minunată”, „Izgonirea din rai”, „Craii”, „Irodu” etc24. Înainte de Crăciun, tradițional prin sat se taie
porcii pentru ca gospodinele să reușească cu pregătirea bucatelor pentru masa de Crăciun.
De Bobotează are loc sfințitul apei, de Lăsatul secului se organizează șezători.
Aici de sfintele sărbători pascale se cântă colinda de paște, dar înainte de toate se
coace pasca și cozonaci, se vopsesc ouăle, are loc pregătirea coșului și lumânărilor cu
care se va merge la serviciiul divin la biserică în noaptea Învierii.
Obiceiurile de nuntă erau greu de închipuit fără muzică și voie bună. Cu ajutorul
culegerii desprindem „Iertăciunea” și un șir întreg de urături: „druștilor”, la poftiții
miresei, miresei, vornicelului, lăutarilor, paharului etc.25
La șezători torceau, brodau, dar se făceau și glume, scoteau fetele la jucat. În
perioada nunților cele mai des răsunate cântece în Talmaza sunt: Cântecul de păhar
pentru nănaș, pentru nuntași, cântece de iertăciune pentru tineri etc.
În timpul clăcilor se ajutau la făcut chirpici, la călcat lutul etc. Superstițiile ca parte a
creației populare din nou le surprindem în creațiile folclorice ale tălmăzenilor. Dintre
acestea vom transmite doar unele: „Joia nu sâ întrâ-n jii, sâ n-o batâ ploaia și gheața
(grindină)”. Căsim aici și o variație a superstiției precedente: „Jioile de la Paști până la Ispas
să nu lucrăm în jii, numai în jii! Pintru lăcusti, pintru razni”. „Când plouâ la nuntâ, dzâși c-o
mâncat din oalâ v-o unu dintr-ânșii (nirli sau mireasa); „Să nu dai bucățâca di la gurâ, câ
dai puterea”; „Di Rusalii di prășât, di lucrat în harman încâ mai merji. Sâ nu coș — iaca
principzlu! Sâ nu tai. Lucru fimeiesc sâ nu fași”26; Cântă cucul — prevestește cât de lungă va
fi viața; femeia care a născut nu trebuie să treacă drumul câteva zile etc.
Printre basmele tradiționale locului, locuitorii s. Cioburciu au trecut creațiile bine
cunoscute pe întreg spațiul românesc, precum „Miorița”, „Meșterul Manole”, în special
au menționat că toți, de la mic la mare, cunosc poveștile lui I. Creangă.
Legenda denumirii s. Cioburciu:

Legenda spune că aici la cotitura râului Nistru, pe malul drept, unde este în
prezent satul Cioburciu, se numără jumătate de cale de la cetatea Tighina spre
Cetatea Albă. Pe vremea domniei lui Ștefan cel Mare, oastea sa traversa această
distanță călare pe cai. Ajungând la această cotitură a râului ei făceau popas pentru
a se odihni sleiți de puteri, atât oamenii, cât și caii. Dealurile frumoase, balta
24
Grosu, V. Talmaza. Creații folclorice. Chișinău: Tipogr. Centrală, 2003, p. 34‑41.
25
26
mănoasă și plină de stuf, pădurea bătrână, toate aceste locuri i-au căzut la inimă
pârcălabului pe nume Ciobur. După ce a slujit 25 de ani în oastea lui Ștefan cel Mare,
Ciobur a cerut de la domnia sa, că vrea aici la cotitura Nistrului să înființeze un
târg. Ștefan cel Mare dărui pârcălabului moșii pentru fapta lui și dragostea ce-i
purtase. Târgul se afla în partea de sud-vest a satului pe o vale pitorească de lângă
pădurea de la deal, vestit prin comercializarea vitelor, oilor, cailor, a mierii și vinului,
a fructelor și legumelor, a grâului și porumbului, a peștelui și multe altele. Acel loc
și în prezent îi poartă denumirea de „Valea Târgului”.
De-a lungul anilor oamenilor le-au plăcut aceste locuri și încet, încet au început a
se construi mai multe case. După cucerirea Cetății Albe de către otomani, Ștefan cel
Mare și-a mutat pârcălăbia în satul Cioburciu, care administra mai multe localități.
Tot aici au fost formate cete înarmate de moldoveni care aveau misiunea să apere
hotarul format în urma cedării Cetății Albe. Ei au apărat cu dârzenie și eroism
această parte de pământ a țării de invaziile turcilor, tătarilor și cazacilor.
De la numele pârcălabului Ciobur a apărut și denumirea satului Cioburciu, sat
frumos, cu pământuri bogate, cu oameni buni la inimă.
Neagu Edvin (11 ani, s. Cioburciu)
Dintre sărbătorile tradiționale petrecute în mod special în localitate a fost
menționată ziua de Sf. Andrei, când se scot porțile la casele unde sunt fete mari. De
Bobotează tot satul se adună la Nistru, de Lăsatul secului se pregătesc multe bucate
speciale: babcă, clătite, plăcinte. De sărbătorile pascale copiii și în prezent umblă din
casă în casă cu cuvintele „Hristos a înviat”, unde sunt răsplătiți cu ouă roșii și dulciuri.
La șezători se adunau tinerii, care lucrau, cântau, glumeau, stăteau la masă. Se făcea
clacă la pus podul casei, la muruit pereții, la curățitul porumbului.
Spre deosebire de alte localități, sătenii comunei Răscăieți cunosc mai multe
legende, precum cea a denumirii s. Răscăieți, legenda Babei Dochia, legenda Sfântului
Arhanghel Mihail, legenda Mărțișorului, unele basme — „Strigoaica”, „Țiganul și
plăcinta”, „Punguța cu doi bani”, „Capra cu trei iezi” etc.
Legenda denumirii s. Răscăieți:

Legenda povestește că demult tare pamânturile de aici nu aveau stapân. Doar
turmele de oi mânate de ciobanii din Carpați ajungeau aici în căutarea pășunelor.
Pe pământul bogat, dar pustiu creșteau mulți curnuți-scai. Păscând pe aici, de
lâna oilor se agățau mulți scai, iar ciobanii indignați spuneau: „Vai ce răi scăieți
sunt pe aici”. Mulți din păstori rămâneau aici cu turmele, săpându-și bordee ca să
supraviețuiască frigului. Placându-le mult locurile, unii s-au așezat aici definitiv cu
traiul, iar așezării lor i-au dat denumirea Răscăiți.
Deși legenda zice că denumirea se trage de la plantele „scăieţi răi”, localității i s-a
mai zis „Tonal” sau „Topal”, „Resegniate” sau „Riscopiţa” (în hărţile vechi). Totodată,
nu trebuie ignorată nici invocarea numelui unui posibil întemeietor Raschev. Se
mai susține că denumirea provine de la cuvântul „rășchirați” — casele strămoșilor
înșirându-se pe o distanță mare la cotitura Nistrului.
Principalii eroi pe care îi găsim în operele folclorice (orale) cunoscute în localitate:

Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Sfarmă-Piatră, Baba Odoaica, la Stejar, la Jemeniri etc.
Preluate de la alte etnii sunt basmele și poveștile „Dafin și Vestra” (de fapt e o poveste
populară în spațiul românesc), „Broscoiul și Racul”, „Coloboc”, „Ochii tăi cei negri” (de la ruși),
cântecele „Măi Volodea dealu-i mate”, „O rămâi”, „Nese Galea vodu” (de la ucraineni).
28 Capitolul 2
Preferatele sărbători ale locuitorilor sunt Hramul satului, Creciunul (Crăciunul),
Boboteaza, Sărbătoarea pascală, Andriul (Sf. Andrei). Repertoriul folcloric al sărbătorilor
de iarnă este unul divers cu hăituri, teatrul folcloric cu Pluguşorul şi plugul mare, Jocul
ursului, Irodul etc., sămănatul și sorcova în dimineața de Anul Nou, de Crăciun se merge
cu Steaua, cu mai multe colinzi, precum: A născut un fiu frumos, O, ce veste minunată,
Adam când a greșit, Albina strângea din flori, Sculați boieri mari, Taci, fiuțule, nu plânge,
Grâul, vinul și mirul, Judecata florilor, Gazda nu-i acasă, Stăpâna cei de casă. În ajun de
Anul nou se tăia porcul.
Boboteaza înseamnă înnoirea omului creştin. Sărbătoarea începe însă cu o zi înainte.
Ajunul Bobotezei este zi de post, iar preoții merg la casele credincioșilor pentru a le sfinți.
Tot în Ajun se sfințesc apele. Preoții țin o slujbă în acest sens, însă agheasma mare este
primită de credincioși abia a doua zi după slujbă. La Bobotează preotul se duce la o apă în
care aruncă o cruce. Apoi mai mulţi bărbaţi curajoși înoată să o aducă înapoi, iar cel care va
scoate crucea din apă va avea noroc tot anul; se umblă prin sat cu „Chiroleise”.
Intrarea în Postul Sfintelor Paști (Lăsatul secului), cel mai aspru dintre cele patru
mari posturi de peste an, rânduite de Biserica Ortodoxă, este precedată de ziua în care
se lasă sec, ultima zi în care se mai poate mânca „de dulce” (adică de frupt). Se fac
parastase și se dă mâncare de pomană. Se pregătesc tot felul de bunătăți, se coace
pâinea, apoi se fac plăcințele cu mălai în frunze de varză, tăiței cu nucă sau cu mac,
poame coapte, babca, se face scrânciob, „strigarea peste sat”.
Conform tradiţiei, în ciclul sărbătorilor pascale desprindem activitățile de Joia
mare, când se merge la cimitir pentru curățirea mormintelor, Vinerea seacă, vopsirea
ouălelor, pregătirea coșului pascal. În ajunul Paștelui, la miezul nopţii între zilele de
sâmbătă şi duminică, oamenii se trezesc din somn în bătaia clopotelor. Se spală, îşi
pun haine noi, iau câte o lumânare şi merg spre biserică, acolo unde preotul iese cu
lumânarea aprinsă şi înconjoară biserica de trei ori.
Fiecare creştin se întoarce acasă având Lumina Sfântă de la slujba de Înviere și trebuie
să facă o cruce din fum pe grinda uşii, pentru ca toată gospodăria să fie protejată de
rele, iar lumânarea se va păstra tot restul anului. Oamenilor le este permis să consume
pască, ouă roşii, carne de miel, vin abia după ce acestea se sfinţesc. În dimineața de Paști
se pune un ou roşu şi unul alb într-un vas cu apă. Apoi se spală cu apa aceea, se dau pe
obraji cu cele două ouă, lăsând apoi câte o monedă în acel vas. Cei care fac astfel vor avea
obrajii rumeni şi pielea albă precum cele două ouă, tot anul.
Tradițiile de „șezătoare” îmbină în sine aproape toate elementele folclorice: dansul,
cântecul, snoavele, plăcintele coapte în cuptor, dar nu în ultimul rând voia bună. La
șezătoare se chemau special pentru tors, cusut etc., se făceau în timpul săptămânii,
participanții se serveau cu nuci, plăcinte, vin fiert.
În repertoriul nupțial în acest sat sunt prezente diverse melodii și cântece: „Iați
mireasă ziua bună”, „Iertăciunea”, „la îmbrăcatul miresei”, „la jocul buchetelor”, se
auzeau cântece de păhar, marșul pentru nuntași, marșul pentru nași, iertăciunea
pentru soacră etc.
Sunt câteva superstiții și reguli nescrise specifice pentru localitate: se crede că dacă te
mănâncă palma, este semn că vei primi bani; se crede că atunci când visezi urs, are să dea
norocul peste tine; când rămâne mămăliga lipită pe ceaun, să n-o mănânci căci vin necazurile
spre tine; pentru a avea noroc tot anul, trebuie să porţi haine noi în ziua de Paşte; când la masă
se varsă vinul din pahar, este semn de veselie, „stropitul miresei” sau dacă îți cântă cucul din
față — e bine; cântatul cucovelei sau trece mâța (pisica) drumul etc. — nu îți va merge.
Referitor la clacă, respondenții menționează că se adunau pentru pusul podului casei, la
strâns hlujani, la cosit, la călcat lut cu paie, la făcut chirpici (lampaci), la unsul pereților casei, la
țesutul covoarelor, la culesul poamei, la tors, la curățitul porumbului, lucrul de ajutor se făcea
întotdeauna gratuit, dar această datorie se întorcea cu o muncă similară respectivei persoane.
Poveștile populare, precum „Cișmeaua”, „Soacra cu trei nurori” — sunt printre
preferatele locuitorilor s. Purcari. Mulți cunosc și legenda satului.
Legenda denumirii s. Purcari

Cu aproximativ 600 de ani în urmă, în valea acestui sat, lângă apa în care se întindea
de la Nistru până la deal s-au aşezat câteva familii venite de departe. Au ales acest loc
deoarece balta era cu stuf, papură, bogată în peşte, păsări sălbatice. Ei au început să
se ocupe cu creșterea animalelor (în special cea a porcilor), cu agricultura. Populația
a crescut, când au început a face recensământe, trebuiau sa denumească acest sat.
Locuitorii erau cinstiți, curați, ajutători, puri, asemenea izvorului străveziu. Mai întâi s-a
pus denumirea de Porcari, de la ocupația cu creşterea porcilor. Dar pentru că erau puri,
blânzi, asemenea sufletului unui miel, s-a dat denumirea de Purcari.
Bînțu Rozana (cl.5, Gimnaziul „Grigore Vieru”, com. Purcari)
Respondenții menționează că în sat sunt preluate unele cântece, basme, povești

rusești, ale romilor, ucrainești, de exemplu, cântecul „Nese Galea vodu” (Ucraina).
Hramul satului, Hramul casei, Paștele, Creciunu (Crăciunul), Rusalele (Rusalii),
Duminca Mare sunt numite de locuitorii s. Purcari printre cele preferate sărbători de pe
parcursul anului. Mai multe obiceiuri sunt legate de ciclul sărbătorilor de iarnă așteptate
cu nerăbdare de mici și de mari în fiecare an. Pregătirile de Anul Nou se încep cu tăiatul
porcului, cu pregătirea hăiturilor, Buhaiului (un instrument popular pentru sunete
asemănătoare mugetului unui taur) cu care merg cetele de băieței și flăcăi în noaptea
dintre ani. Dimineața de 1 ianuarie copiii merg cu semănatul pentru a ura gospodarilor un
an bun, rodnic și sănătos. De Buteazu (Boboteaza) se mai practică scăldatul simbolic în
apă sfințită. Lăsatul secului se face cu clacă, șezători, plăcinte și verzeri (vărzari).
Pentru sărbătorile pascale se coceau pasca, cozonacul, mielul, se pregătea o găina
fiartă, se vopseau ouă — toate aceste bucate erau prezente în coșul cu care se mergea
în noaptea învierii la sfințit. Este cunoscută tradiția „umblatu cu ou roșu”.
Șezătorile se practicau pentru activități în comun, cum ar fi torsul, scărmănatul
lânei, brodatul; țesutul de covoare. Aici participau atât fete mari și băieți (flăcăi), cât și
bărbați și femei. La șezători se întâlneau pentru glume, dansuri, cântări.
De nuntă sunt legate Jocul mare, Cântecele pentru nănași, marșul pentru nuntași,
Cântecul miresei, Iertăciunea.
De Andrii (Sf.Andrei) se fac vrăji pentru ca fetele mari să-și găsească ursitul, flăcăii fură
porțile de la fetele mari numai bune de măritat. Superstițiile țin de mâța (pisica) neagră,
care trece drumul și, respectiv, nu vei avea noroc în ziua aceea sau de femeia care a născut
(lăuză) și nu are voie să se ducă la fântână după apă până nu face sfintele ape.
Motive pentru a strânge o clacă erau diferite — la făcut chirpici din lut, ridicarea casei,
la muruit pereții sau la strânsul fânului, la ciocleji (tulpine de porumb, hlujan) etc.
Locuitorii s. Olănești consideră că au păstrat mai multe poveşti vechi și balade:
„Povestea cumătrului”, „Povestea lu Pozderică”, „Capra jidanului”, „Povestea Elenei
30 Capitolul 2
şi a lui Ion”, „Moș Gheorghe”, „Baba Darca”, „Bujor”, „Ileana Consânzeana”, „Păcală şi
Tândală”, „Mioriţa”, „Zâna”, „Zmeul”, „Muma pădurii”, „Spiridușul”, „Strigoiul”, „Baba
Dochia”, „Prâslea”, „Ivan Turbincă”. Ei promovează și legenda satului.
Legenda Movilei Zmeului, s. Olănești

O frumoasă legendă din sat zice că „atunci când năvăliră zmeii pe pământul
moldovenesc, era mare prăpăd, ei furau şi distrugeau totul, iar fetele le duceau
într-un loc numai de ei ştiut. Un flăcău din acest sat într-o luptă l-o fi răpus pe zmeu
şi a eliberat fetele din tainiţele unei movili mari”. Acesta, eliberând pământul de
zmei, aici şi-a găsit fata inimii sale, iar în Olăneşti se găseşte acea Movilă a Zmeului,
pe care localnicii o ocolesc cu înfrigurare.
Sărbătorile preferate ale localnicilor sunt Hramul satului — când toţi se adună
pentru Hora satului; Sf. Nicolai, Andreiu (Sf. Andrei), Creciunu (Crăciunul), Boboteaza,
Paștele, „Iarba verde”, când se spală fântânile, Duminica Mare. Cântecele specifice unor
rânduieli tradiționale locului sunt baladele, doinele, cântecele de dor şi jele, cântecele
de nuntă, cântecele de leagăn, colindele, bocetul — „Colo-n vale…” „Busuioc la naștere”,
colinzile pascale. Repertoriul folcloric de iarnă este unul larg: Colinde de Crăciun, hăituri
şi obiceuri de Anul Nou, în special de Sfântul Vasile pe stil vechi: pluguşorul, semănatul,
„Capra”, „Căluțul”, „Ursul” prezentate de teatrul popular.
În noaptea de Sfântul Andrii (Andrei) se fură porţile de la casele cu fete mari.
De Bobotează (Sfântul Ioan Botezătorul) preoţii sfinţesc apa la biserică, fântânile,
oamenii o iau acasă şi stropesc gospodăriile, diverse obiecte, animalele. Oamenii
trebuie să se stropească cu ageazmă, pentru a fi fericiţi şi de a fi feriți de boli pe
tot parcursul anului. Conform tradiţiei populare, se spune că după Sfântul Ion „se
botează gerul” — încep să crească temperaturile.
Lăsatul Săcului (Secului) este împărțit în două faze — primul, lăsatul săcului
(secului) este pentru carne şi se ţine în „Duminica înfricoşatei judecaţi”, iar celălalt
este pentru ouă, peşte şi lactate şi se ţine în Duminica izgonirii din Rai a lui Adam.
De Lăsatul Săcului derulează tradiţii specifice începutului unui an agrar (conform
tradițiilor vechi de serbare a anului nou).
Obiceiurile pascale în general sunt aceleași ca și în alte localități din vecinătate: cu o
săptămână înainte au loc activități de pregătire — se coace pasca și cozonacul, mielul,
se pregătesc lumânările, se vopsesc ouăle. După sfinţire în noaptea Învierii, sătenii vin
acasă, unde fiecare se spală pe obraji cu un ou roşu şi unul alb, ceea ce simbolizează
puterea şi puritatea, să aibă noroc tot anul; în ziua de Paște toată mâncarea se servește
rece și se organizează scrânciobul.
În timpul șezătorii lumea se aduna din nou pentru munci casnice petrecute în comun.
Femeile și fetele mari se ocupau de torsul lânii, de broderii și alte activități specifice. La
șezători puteau participa tineri și oameni în vârstă, se făceau glume, răsunau cântece.
S-au păstrat mai multe creații folclorice legate de nuntă, care mai răsună și în timpul nunților
moderne: cântec de logodnă, cântece vechi „Conocării” (conocării, urare de nuntă făcută mirilor
și oaspeților) au apărut în legătură cu obiceiul când nuntașii se pofteau la nuntă de conăcari
călăreți, care se adresau poftiților spunând conăcăria. Alt cântec vechi, „Iertarea”, era adresat
miresei, cântec de păhar, marșul pentru nănași, iertăciunea, cântec pentru soacră etc.
Superstiţiile din Olăneşti, care circulau în tot satul:
• de-ţi iese un Ţâgan înainte, o să-ţi meargă bine;
• dacă mâţa se spală, vor veni musafiri;
• de-ţi cântă bufniţa pe casă — e semn de moarte în familie sau rude;
• de cântă găina ca cucoşul e semn de moarte;
• dacă trece mâţa drumul — nu-ţi merge;
• dacă iese cu căldarea deşartă în cale — nu-ți va merge;
• dacă mâncând scapi bucăţica din gură — este semn că se grăbeşte unul flămând;
• dacă erai deochet — te presurau cu cenuşă sau te stropeau cu agheazmă, etc.
Se adunau oamenii la clacă pentru a ajuta la făcut lampaci (cărămizi din lut nears), la
construit o casă, la bătut păreţii cu lut şi paie, la uns pereții casei şi pentru a da o mână
de ajutor la curăţirea porumbului sau la adunat fânul.
În s. Crocmaz, ca și în marea parte a satelor din valea Nistrului de Jos, copiilor din generație
în generație le sunt spuse povești despre „Fata babei și fata moșneagului”; „Ursul păcălit de
vulpe”; „Capra cu trei iezi”; „Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos”; povești mai puțin cunoscute
cu balauri, zmei, zgipțuroaică. În legendele locale ale satului găsim informații despre
întemeietorii satului, despre cei care au săpat fântâni, au curățat izvoare — Chiurtiu, Tapalig,
Maxim, Agușoi, Herdim, Flăcăii (care au săpat Fântâna Flăcăilor).
Legenda denumirii s. Crocmaz:

În secolul al XVI-lea pe întreg teritoriul Moldovei s-a stabilit jugul turcesc, care a
ținut aproximativ 3 secole. Urdiile turcești erau așezate de-a lungul malului drept al
Nistrului. Cea mai puternică întăritură a lor era Cetatea Albă (Acherman, Chirman).
Hoardele turcești, dislocate pe teritoriul viitorului sat, erau despărțite în două: cele ce
se aflau în partea de vest, în regiunea Iurtului (iurt, iurtă înseamnă casă de locuit; și
astăzi se mai păstrează râpa Iurt) și cele dislocate în partea de miază-zi — răsărit a
satului de azi, în regiunea râpei Curudurea. Turcii aduceau cu forța pe teritoriul ocupat
țărani argați din diferite locuri ale Bugeacului, ca să le crească vite, să le prelucreze
pământurile acaparate, iar ei păzeau hotarele ocupate.
La început numărul țăranilor argați era mic și ei locuiau împreună cu turcii la
Iurt și Curudurea. Mai târziu, când numărul lor s-a mărit, au primit dreptul să-și
facă gospodării aparte între râpile Iurt și Curudurea, mai aproape de Nistru. Pentru
aceasta ei plăteau turcilor biruri mari, trebuiau să-i aprovizioneze cu produse
alimentare. Storceau fără milă bani de la țăranii moldoveni și domnii Moldovei. O
nenorocire și mai mare erau jafurile tătarilor din Bugeac.
Gospodarii dintre Iurt și Curudurea, după ce și-au mai mărit numărul, s-au întărit, au
început a-i fugări pe turci, care veneau să le fure grânele, vitele, fetele să le ducă în robie
și băieții mici să-i ducă în țara lor să-i crească și să-i facă luptători împotriva propriilor
părinți, rude, împotriva țării lor de origine. Îi fugăreau cu ciomege, unelte agricole. Turcii,
cică, fugeau înspăimântați și strigau „Crocmaz”, adică „croc” înseamnă viteji, curajoși, iar
„maz” înseamnă localitate de viteji. Astfel a apărut satul Crocmaz.
De atunci încoace vitejii din Crocmaz și-au apărat eroic satul de război și moarte,
de tâlhari și foamete. Și-au construit case frumoase, au format un sat mare, cu
multe neamuri, sat ascuns între vii și levezi, înconjurat de câmpii roditoare.
Eugenia Clașevici, directorul Muzeului de Istorie și Etnografie, s. Crocmaz
Cântece specifice unor rânduieli există de demult, aici ne referim la cumetrii, nunți, petreceri
în armată. Se mai păstrează bocetele la înmormântare, cu melodie tristă, de jale grea.
Ceata „Căluțul” a împrumutat de la ucraineni urătura „Șcedrâi vecer”. Prin anii 70‑80
32 Capitolul 2
ai sec. XX se cânta cântecul rusesc „Calina” și multe altele.
Obiceiul „Ceapa” se ținea în a doua zi de luni după Duminica Mare. Se dădeau de
sufletul morților turte cu 2 cepe verzi, dulciuri, batiste, străchini, farfurii, cești cu cireșe.
Se adunau măhălenii la iarbă verde, la o masă improvizată, cu bucate, petreceau,
spuneau pătărănii, istorii de demult.
Scenariul folcloric al sărbătorilor de iarnă ținea de următoarea consecutivitate: la Anul
Nou ceata de bărbați mascați umblă cu „Căluțul”, îi urează pe oameni cu urăturile „Șcedrâi
vecer”, „Seară bună”, la 1 ianuarie se umbla cu semănatul, cu cuvintele: „Să crească grânele,
mălaiele, păpușoaiele! La Anul și la Mulți Ani!” La Crăciun se merge la casele oamenilor cu
„Steaua”, se colindă „Steaua sus răsare”, „Aist Domnu bun bătrânu”. În trecut erau cu mult
mai multe colinde, urături bătrânești. De exemplu, înainte în ajunul Crăciunului se umbla cu
„lichiile” (2 turte din aluat nedospit, pe care se puneau mere, nuci, dulciuri). Copiii mergeau pe
la rude spunând „Ne-a trimis tata și mama la Dvs cu lichiiul. Îl primiți?” Rudele primeau un
lichii, puneau altul și mulțumeau. Era un mijloc de împăcare, apropiere a rudelor. Obiceiurile de
iarnă erau interesante și respectate cu strictețe: de Ignat se tăia porcul, dacă splina era lungă,
înseamnă că iarna va fi lungă; dacă începutul splinei este îngroșat, începutul iernii va fi geros;
dacă splina e îngroșată la sfârșit, iarna se va prelungi. De Bobotează noaptea se făcea slujbă
la biserică, se făcea agheasma mare, care era folosită de leac, pentru sfințirea caselor. A doua
zi se sfințea apa într-o fântână de izvor (la Chiurtu ori la Dominte). Oamenii purtau steaguri,
icoane, luau apă sfințită. Se făcea o masă comună cu bucate aduse de gospodinele satului. La
masă se mai colinda, se cântau cântece din biserică. Cei cu nume Ion și Ioana primesc iconițe
cu Sfântul Ion Botezătorul. La Lăsatul secului, înainte de post, se adunau rudele și vecinii la
Lăsatul Secului. Pe mese erau bucate de frupt (carne, ouă, brânză). Oamenii ospătau, închinau,
glumeau, ca a doua zi, de dimineață să înceapă postul. Restul mâncării de aseară era dată la
păsări, animale, vesela era spălată bine, ca mâncarea de post să fie pregătită în vase curate27,
fără urme de grăsime animală. În ajun de post oamenii își cereau iertare unul de la altul.
Sunt câteva obiceiuri pascale în afară de pregătiri, specifice pentru întreg teritoriul
țării, precum coacerea de pască și cozonac, vopsitul ouălor, pregătirea bucatelor, cu
specific zonal, care nu s-au păstrat până acum — scrânciobul, jocul pe toloacă, umblatul
copiilor cu oul roșu. În noaptea Învierii se sfințesc pasca, ouăle, unele bucate. Oamenii se
salută cu „Hristos a Înviat!”, femeile se salută cu îmbrățișări și săruturi.
Folclorul legat de obiceiuri de nuntă în trecut era unul bogat. Se făceau conocării, se
rosteau cuvinte pentru pețitori, iertăciunea, cântecul la dezbrăcatul miresei. În prezent se
mai spune iertăciunea, muzicanții cântă „Cântecul miresei”, „Cântecul pentru soacră”.
Șezătorile în s. Crocmaz se petreceau, spre deosebire de alte sate, la casele fetelor mari,
uneori și la casa flăcăilor, cu acordul părinților. Veneau flăcăi, fete mari. Flăcăii dezghiocau
porumb, făceau ghemuri de lână, le țineau de vorbă pe fete, ele brodau prostiri (cearșafuri),
prosoape, salfetci (șervețele), împleteau zimțișori (dantele), unele țeseau la stative, torceau
lână. Participau și părinții-gazdă, care pregăteau la cuptor cartofi, bostan, mere coapte, gustări
pentru tineri. Se cânta, se glumea. Flăcăii petreceau fetele până acasă. Făceau șezători și
femeile în vârstă. Ele scărmănau lână, o torceau, băteau, curățau cânepa cu dăracul, cu ragila,
o periau și făceau fuioare. Unele țeseau la stative. Mâncau, serveau vin, glumeau și lucrau.
Superstiții ale locului: când cântă cocoșul în prag — vor veni oaspeți; ai scăpat la masă
lingura ori furculița jos — va veni cineva flămând; îți țiue o ureche — ai să auzi o veste;
27
În tradiția populară, lunea primei săptămâni de Postul mare se mai numea Lunea vaselor curate
(notă de autor).
te rod oasele — se va schimba timpul; se scaldă în țărână vrăbiile — are să plouă; te
mănâncă nasul — ai să faci chef.
Aici în sat oamenii se adunau la clacă la construcția unei case din ceamur, la pus
podul casei, la muruit casa, la făcut pați (cărămizi din lut nears) din ceamur. Se mai făcea
clacă la culesul poamei, strânsul popușoiului, dezghiocat porumb, săpat. Oamenii erau
veseli, prietenoși. Se întăreau relațiile de rudenie, vecinătate și cele comunitare prin
ajutorul reciproc. Claca îi unea pe oameni, îi făcea mai buni, mai prietenoși, era exemplu
pentru copii. La clacă oamenii se veseleau, glumeau, povesteau amintiri din trecut.
Legenda „Iridrei”, cea a „satului Tudora”, „Țiganul și plăcintele”; „Doi frați”, „Hai femeie,
să ne culcăm”; „În ospeție la cumătru”; „Soarele și Luna”, „Cucoșul năzdrăvan”; „Incel
voinic și Statu-Palmă-Barbă-Cot”; „Potcovarul și plăcintele”; „Strigoaica” — sunt printre
poveștile, legendele, snoavele preferatele în s. Tudora.
Legendele s. Tudora:
Legenda spune că denumirea actuală a satului provine de la prenumele Tudora.
Se zice că întemeietoarea localităţii a construit un mic han nu departe de vechiul șleah
moldovenesc, iar apoi feciorii și nepoții ei au pus temelia satului care îi poartă și azi numele.
Râpa Iridrea
Râpa are o denumire stranie, dar şi o legendă a locului. Se spune că atunci când
turcii erau atacaţi de Ştefan cel Mare, a fost omorât un comandant turc, Irider. Acest
comandant turc a fost înmormântat în această râpă ce îi poartă numele şi în ziua de azi.
Prin această râpă, în anul 1940 au intrat ruşii şi au înconjurat satul din trei părţi.
Au trecut prin sat şi au mânat românii spre Nistru. Nouă activişti ai satului au fost
împuşcaţi la marginea satului de pe o prăpastie, având pietre legate la gât. Printre
aceşti activişti era şi o femeie însărcinată. Astăzi în acest loc este ridicat un monument.
Locul Popii
Denumirea s-a luat de la părintele Gheorghe, care a slujit bisericii la sfârşitul
veacului XIX şi a avut desetine pe acest loc. Unii spun că era rudă cu Eugeniu Ureche,
vestit actor de teatru şi în sat îl cunoşteau după porecla „Bede”.
Principalii eroi pe care îi găsim în operele folclorice (orale) cunoscute în localitate:

Baba Odochia, legenda satului; legenda Nistrului mort, La cotul Chirei; Fântâna
Țiganului, Ion, Ghiță, Cumetrul, Badea Vasile; Lelea Catincă, Moș Toader; Sfântul
Gheorghe, Zâna din deal, Morărița Tudorița, Ion Olaru.
Cântece, basme, povești preluate de la alte etnii și înrădăcinate în localitatea
Tudora: Un moldovean care știa bulgărește; Bujorel; Albure și Negure, Ochii tăi cei negri
(cântec-romanță rusesc); De la Volga pân-la Șmidt (cântec de război).
Sărbătorile tradiționale de peste an preferatele locului sunt Crăciunul, Paștele, Duminica
Mare (cele religioase), sărbători de familie: naștere, nuntă, zile onomastice; calendaristice:
legate de natura și activitatea oamenilor; evenimente comunitare: claca, hramul bisericii,
hora satului. Toate acestea sunt acompaniate cu diverse piese din repertoriul folcloric. Printre
cele specifice sărbătorilor de iarnă, găsim hăituri, „vergelatul”, urare colacilor și urătură în
ajun de Anul Nou, teatrul popular cu Plugușorul, Căprițele, Ursul, Căluțul, Barza; semănatul
cu sorcova în dimineața Anului Nou; colinde, cântec de stea, „Vecera”, Luceafărul etc.
Sărbătorile de iarnă se asociază cu unele tradiții respectate cu strictețe din an în an:
Anul Nou și Crăciunul cu tăiatul porcului și „pomana porcului”, hăituri, „urarea colacilor”,
34 Capitolul 2
semănatul, Irozii, steaua, colindatul, arderea butucului, coacerea colindețelor,
dulciurilor (turte); descolindatul; masa de post în seara de Crăciun; ghicitul în plăcintă,
ceapa; Boboteaza — se sfințesc apele, se merge cu „Chiroleisa”; Lăsatul Săcului (secului)
prevede șezători pentru tineret, iertăciune, focuri, „strigarea peste sat”, scrânciobul,
joaca și sărituri peste foc, „ziua ciorilor”, întrecerea cu caii.
Ciclul pascal din nou este asociat cu un șir de obiceiuri realizate de Florii, de Joia Mare
(joimărica) și alte zile anterioare duminicii Pascale, în care gospodinele sunt preocupate de
vopsitul ouălor, pregătirea bucatelor și coșului pascal (cozonac, pască, miel, găină, pește, ouă
roșii); sfințirea (preluarea luminii sfinte); sosirea oaspeților în duminica de Paști etc.
Tradiționalele nunți moldovenești îmbină în sine multe obiceiuri și acțiuni, îndreptate
spre asigurarea bunăstării și protecției familiei nou-create. Cântecele și alte opere de
folclor însoțesc întregul ciclu nupțial: formule de poftit la nuntă, conocăria, conocăria-
parodie; transmiterea miresei mirelui; corabia (pocloanele), „bradul” — orație de
împreunare (datul mâinii), iertăciune, marșul oaspeților, urarea păharului, strigături către
nuntași, cântecele miresei (la gătit, îmbrăcat, scoaterea florilor) etc.
Șezătoarea avea scopul de a transmite generațiilor mai tinere experiențele în
croșetatul, brodatul, torsul lânii, pregătirea bucatelor etc., inclusiv jocurile, cântecele
tradiționale locului. Se organizau în cursul săptămânii, nu și sâmbăta sau duminica, cei
invitați aduceau ceva de-ale gurii pentru eveniment.
Superstițiile păstrate până acum în Tudora sunt legate de cântarea cucuvelei; pisica
neagră; cântarea cocoșului în prag, care prevestește sosirea oaspeților; zburdarea
vitelor, care prevestesc schimbarea vremii; cântarea cucul din față ce prevestește
mersul bun al lucrurilor etc.
Din vremuri străbune claca se organiza la făcut chirpici sau pațuri (lampaci, cărămizi
din lut nears) pentru construcția casei noi, pentru punerea podului la casă, pregătirea
zestrei fetei de măritat; la tors lână, inclusiv pentru femeile singure; la țesut covoare;
strânsul păpușoiului, la cosit fân, prășit, la cules struguri; pentru muncile câmpului. La
sfârșitul evenimentului se făceau petreceri — gazda organiza masă, veselie, joc.
Dacă vorbim despre operele populare locale, în s. Palanca găsim povestea-basm
„Malanca” și proverbul „De rând ca la Palanca”. Totodată, avem câteva legende locale
interesante pentru înțelegerea viziunii localnicilor despre localitatea lor.
Legendele s. Palanca
„Palancă” în limba veche însemna o fortificaţie de pământ sau o cetăţuie, fapt
confirmat de mai multe surse istorice aici la Nistrul de Jos. Și astăzi se păstrează
locul unde încă la 1447 se înălţa Cetatea lui Iurghici.
O legendă locală zice că pe aici a ajuns poetul roman Ovidiu, exilat la Tomis, şi că s-ar
fi oprit pe malul unui lac pitoresc, care azi se numeşte „Davidu”. Azi o movilă întretăiată
de drumul central se numeşte „La cetate”, odinioară se cunoștea drept „târgul Pălăncii”,
unde potrivit tradiţiei era trecătoare la Vadul Nistrului şi Drumul Vadului.
Amplasarea localitatății în imediată apropiere cu hotarul Ucrainei a determinat în

decursul ultimelor decenii influențe reciproce, care au rezultat în împrumuturi, inclusiv
în folclorul local. Printre piesele împrumutate, respondenții cel mai des au menționat
cântecul „Raspreahaite hlopțî coni”.
Referitor la sărbătorile de iarnă, în decursul mai multor ani s-au format niște
asocieri remarcabile păstrate de generațiile actuale. Conform opiniilor respondenților,
Anul Nou și Crăciunul se asociază cu colinzile, sămănatul, coacerea turtelor cu mac;
Boteaza (Boboteaza) cu umblatul prin sat cu Ciraleisa (Chiraleisa); Lăsatul secului —
cu mirosul de babca ce se coace în cuptor. În ciclul sărbătorilor pascale, accentul este
plasat pe Florii, Joia mare, când se face curățenie la cimitir; pe gătirea coșului pascal.
Din ciclul nupțial aici s-au păstrat iertăciunea; urarea druștelor și vorniceilor. În timpul
nunții se practica vărsarea găleții cu apă înaintea miresei care prezicea bunăstare
viitoarei familii. Din superstiții se mai ține cont de următorul lucru: după naștere lăuza
nu are dreptul să iasă din casă o lună de zile.
Ca și în localitățile vecine, la șezători se invitau persoane concrete — fete mari și
băieți (flăcăi). În timpul șezătorilor se lucra — se broda, se găteau bucate. Claca se
organiza la facerea pațurilor (cărămizi din lut nears); la strâns păpușoi etc.
2.2 Complexul de obiceiuri legate de construcția casei în valea

Nistrului de Jos
Casa tradițională sătească (vernaculară) din cele mai vechi timpuri în societatea
tradițională răspundea întocmai nevoilor și modului de viața ale omului. Dezvoltarea
socioeconomică întotdeauna era și rămâne însoțită de schimbări în plan material și spiritual,
casa fiind un indicator important al acestor schimbări. Pe parcursul sec. XIX — începutul
sec. XX în sudul polietnic (datorită politicii de colonizare a țarismului rus) al Basarabiei s-a
format un tip de locuință sud-basarabeană sau casa de Bugeac.
În a doua jumătate a sec. al XX-lea se impune utilizarea de planuri tipizate pentru
construcția de case particulare, ceea ce generează o deviere de la propriile tradiții
în planificarea, construcţia şi echiparea locuințelor. Are loc schimbarea organizării
interne și decorării interiorului casei. Modificările apărute în acea perioadă la nivel
de standarde de viață au provocat schimbări importante la nivel de vocabular, drept
urmare, avem împrumuturi din limba rusă pentru denumirea mai multor elemente ale
casei și interiorului la români / moldoveni, bulgari, găgăuzi etc. Treptat încetinește să fie
construită tradiționala casă de Bugeac specifică sudului Basarabiei, care îngloba o serie
de aspecte ce țin de practicile de construcție și superstițiile seculare, decorarea casei
în interior, obiceiurile și credințele populare legate de locul și rolul locuinței la diferite
grupuri etnice din acest spațiu. În acest studiu am încercat prin intermediul chestionarelor
să colectăm acele cunoștințe care s-au mai păstrat în valea Nistrului de Jos referitor la
construcția casei și credințele care erau strâns legate de acest fenomen.
Când se pornește o casă nouă, în s. Copanca, în temelia ei se pune apă sfințită, bani
sau un ban de argint și o pană de cocoș. Banul de argint se pune la temelia casei pentru
spor, iar pana de cocoș pentru sănătate. A fost menționat că mai înainte în pereți se zidea
o umbră, un cui, pentru trăinicie, iar acum asta rar se respectă. După ce erau ridicați
căpriorii pentru acoperiș, meșterii primesc daruri de la proprietari, apoi ultimul căprior
este stropit cu ulei și cu agheazmă. Când casa era gata, în casa nouă se intră cu pâine și
sare, acestea sunt primele lucruri aduse într-o casă. Mai multă sare înseamnă mai mult
noroc, sarea nu trebuia să se termine nici odată. Stăpânii trebuiau să treacă în casă de
luni sau de joi, primul intra bărbatul. Dar era bine să te muți în casă nouă și în ziua de
miercuri pentru că vei avea spor și veselie, pentru că te vei întoarce mereu vesel acasă.
Referitor la ocrotitorii spațiului nou locuit, există un amalgam de tradiții religioase și
precreștine. Deși fiecare familie își ia un sfânt pentru ca locuința să fie protejată (Sf. Nicolae,
36 Capitolul 2
Sf. Mihail și Gavriil etc.), totuși se mai crede în șarpele casei, sunt considerați protectorii
casei cocostârcul, câinele, pisica. Pentru binele spiritului, în interior se aprinde o candeluță,
se ține vază cu busuioc, prosopul ornamentat, icoana, lumânări, cruciulițe.
În s. Cârnățeni oamenii mai practică zidirea banilor în temelia casei. Trecerea în casă
nouă se făcea doar când era lună plină. Sfinții casei deveneau cei pe care îi alegeau
tinerii la cununie.
În localitatea Plop-Știubei se pun în colțurile fundamentului casei patru candile cu ulei;
apă sfințită, bani, vin, zahăr, sare, ouă pentru ca locuința să fie ocrotită. Când se trece în casa
nouă, gospodina pregătește bucate bune și gustoase și invită toate rudele. Fiecare vine cu
cadouri la casa nouă, iar bărbatul casei pășea primul cu piciorul drept. Familia nou formată
se cununa la un sfânt care pe urmă le ocrotea casa. Însă, aici se mai crede în șarpele casei.
Bătrânii spuneau că în peretele casei „întotdeauna bate șarpele de casă”.
Cei din s. Grădința și s. Leuntea își amintesc că la punerea temeliei se întrebuința apă
sfințită și bani. La fiecare colț al casei se punea câte o cruce mică de lemn, pentru ca ea să
fie păzită de Dumnezeu. Constructorilor li se interzicea să înjure și să cinstească vin în timpul
lucrărilor. De asemenea, se interzicea fluieratul, ca stăpânii să nu rămână fără bani.
Înainte de a trece în casă nouă, ea era sfințită de preot în zori de zi. La casă nouă se pofteau
vecinii care veneau cu daruri. După ritual se așezau la masă. Nu cântau, nu vorbeau tare,
ca să nu sperie pe îngerul păzitor al casei; femeia prima pășea pragul casei nou construite.
Despre protectori se crede că acesta este Arhanghelul Mihail și „domovoi” (observăm
un amestec de tradiții creștine și păgâne, influența tradițiilor slavone), cocostârcul. Pe
„domovoi” îl îmblânzeau cu lapte pus lângă horn. Icoanele, crucile, apa sfințită, busuiocul
sunt menite să purifice și să protejeze casa. De Arhanghelul Mihail se pofteau oaspeți la
masă, li se dădeau colac cu lumânare, se rugau.
Când se pornește casa la Popeasca, în temelie se pun bani, grâne, vin și sare, pentru
asigurarea bunăstării în familie. La temelia casei se pune cruce, se stropește cu apă
sfântă. La trecerea în locuința nouă se face sfințirea casei, se pregătește masă de
pomenire, se dau lumânări. Primul în casa nouă pășește pragul bărbatul, capul familiei.
Referitor la sfinții care protejază casa, în sat cel mai des ocrotirea casei este
încredințată Sf. Mihail. Dintre animale, se crede că funcția de protector o împlinește
rândunica, deaceea nu se doboară cuiburile rândunicii, pe porțile casei se desenau
păsări, animale. Până acum localnicii sunt convinși că „casa părintească nu se vinde”.
Apă sfințită, banii, grânele, sarea — sunt acea combinație de elemente care se pune
în temelia casei la Cioburciu. Se mai pune și un buchet de flori vii la un colț al casei,
pentru ca gospodarii care vor locui aici să prospere.
La trecere în casă nouă se aducea focul din vatra casei vechi, pentru ca puterea lui magică
s-o protejeze de nenorocire, ca aceasta să fie la fel de călduroasă. După preot, pragul casei
era pășit de o pisică și un cocoș. Dacă pisica era calmă și se apuca să miroase odăile, era
bine, în cazul în care cocoșul se apuca de cântat, acest lucru însemna ca familia va avea un
trai îndestulat și fericit. Apoi intrau locatarii cu icoana și pâine cu sare.
Pentru ca locuința nouă să fie una cu noroc, în s. Răscăieți aveau grijă întâi de toate
să așeze în temeliile casei un vas cu apă sfințită, bani, grâne, vin, zahăr, sare. Se pune
în patru părți ale casei busuioc să fie noroc; se stropește cu apă sfințită. Primii intrau
în casă bărbatul și femeia împreună. La trecere în casă nouă are loc sfințirea casei, se
pregătește masa pentru sănătatea familiei, oaspeților li se dădeau colaci cu lumânări.
Aici se crede că hramul satului poartă sfinții. Totodată, localnicii cred că pentru ca să fie
bine în casă nu se strică cuibul de rândunele, nu se omoară șarpele, imaginea acestor
ființe se încrustează în lemn.
Ca și în vremurile mai vechi, locuitorii s. Purcari înainte de a construi casa au grijă ca
locul să fie „curat”. Pentru utilizarea rațională a căldurii și luminii naturale, pun casa „cu fața
la soare”, iar pentru rezistență și putere, în pereții abia ridicați se zidește un ou.
Un alt obicei, specific pentru toate satele vecine, luarea Sfântului casei are loc
de obicei la trecerea în casă nouă. Primul pășește pragul locuinței bărbatul. Din
animalele considerate tradițional simbolul casei plină de bunăstare, locuitorii satului
poartă respect și grijă pentru cocostârc. Încrustează pe fronton și poartă imaginea
cocostârcului și dacă în sat apare cuib de cocostârc, el nu se strică și se crede că aduce
satului noroc.
Cu mare grijă alege locul pentru locuința nouă și locuitorii s. Olănești. Până azi se
crede că locul trebuie să fie liber, dar și mai departe de cimitir. Nici odată nu se face casă
în locul unde cineva s-a spânzurat. Când locul este ales și se pornește casa, temelia se
stropește cu apă sfințită în biserică în cele patru colțuri, se zidesc în fundamentul casei
apă sfințită, bani, grâne, zahăr și sare.
Prima dată intră în casa nouă gospodarii cu icoana în mână, are loc sfințirea casei de
către preot. Printre spiritele protectoare ale casei, pe lângă Sf. Nicolai sunt menționați
cocostârcul, rândunica și mâța (pisica). Pe frontoane erau încrustate elemente solare,
imaginea cocostârcului. Până acum se consideră că nu este bine să strici cuiburile
rândunicilor de sub streșini.
Și în s. Crocmaz locul de casă trebuia ales minuțios: să nu fie pe locul unei biserici, a unui
cimitir, pe locul unei case în care strigoii purtau pe cineva nopțile pe dealuri („cu bludul”),
nu se construia casă prea aproape de malul râpei sau de malul Nistrului, nu cumva „Cel
rău” să tragă casa ori în râpă, ori în Nistru. Se mai spune că nu e bine să construiești pe
locul unei case în care s-a spânzurat cineva, stăpânul a dat foc la casă; nu se construia
casă acolo unde se cunoaște că au fost boli grele. Aceste case trebuiau curățate prin
rugăciuni și sfințire, să fii bun la Dumnezeu, să fii credincios, să respecți legile credinței.
Tot atât de minuțios se alegeau și materialele de construcție: nu se permitea folosirea
la construcția casei a unor materiale de la o biserică ruinată. Apă sfințită, bani, grâne,
pâine, sare erau acele obiecte care neapărat se zideau în temelia viitoarei case. În timpul
lucrărilor de construcție se respectau reguli clare și stricte: să nu înjuri, să nu blestemi,
să nu ții ură pe oameni, să fii iertător și rugător.
Când se trecea în casă nouă, se respectau anumite ritualuri: mai întâi să intre o
pisică, prietena fidelă a gospodarilor; un bătrân (simboliza înțelepciunea și experiența),
ori un băiețel (simboliza continuitatea, bărbăția, apărarea, puterea). Casa era sfințită,
împodobită cu covoare, prosoape, broderii, paturi așternute cu prostiri (cearșafuri)
brodate, cu icoana sfântului casei sau Sfântul Nicolae (Hramul bisericii satului), candila
aprinsă. Pentru mai multă bunăstare, casa trebuie să fie sfințită după fiecare 7 ani,
de sărbători să ardă candela, să se spună rugăciuni, să se meargă la biserică, să țină
posturile, să se împărtășească, ca locuințele să fie ocrotite de Puterea Divină.
Fiecare casă avea spirite protectoare: sfinții de pe icoanele la care gospodarii se
închinau. Oamenii se închinau și la Sfântul Gheorghe, care era considerat ocrotitorul
animalelor și păsărilor. Șarpele casei, calul, cocostârcul la fel erau considerați
protectorii casei. Cocoșul (prevestitor de oaspeți) și șarpele (înțelepciune) se încrustau
pe acoperișul casei (pe fronton).
38 Capitolul 2
2.3 Vestimentația tradițională arealului Nistrul de Jos
Costumul tradițional este un element important care reflectă specificul socioeconomic al

unui popor sau al unui grup dintr-o regiune anume, fiind puternic dependent de activitatea
economică a societății, de producția locală de materie primă pentru confecționarea acestuia,
de iscusința și măiestria femeii care confecționează podoaba vestimentară. Odată cu
creșterea numărului de manufacturi pe teritoriul Basarabiei la sf. sec. XIX — încep. sec. XX,
treptat decade necesitatea de a cultiva în totalitate materia primă, precum inul, cânepa,
creșterea oilor pentru lână, pentru că sporește oferta manufacturilor anume pentru diverse
stofe, care sunt procurate pentru confecționarea acestora, în special a hainelor cotidiene. În
același timp, crește oferta în zilele de târg și în magazinele specializate din orașe și satele
mai mari pentru haine gata și încălțăminte, ce din nou ușurează soarta localnicilor, care au
fost preocupați de problemele de asigurare a familiei cu haine și încălțăminte. Dar, pe de altă
parte, se pierde treptat aspectul individual al costumului tradițional.
La începutul sec. XXI deja este greu de găsit ansambluri de costume tradiționale
cu specific local, păstrate în localitățile din Republica Moldova. Se mai întâmplă să fie
transmise în muzeul local, în caz dacă el există, însă aceasta este mai degrabă o fericită
excepție și nu regulă.
În acest sens, am dat curs acestei provocări pentru a stabili cu ajutorul locuitorilor
satelor din Zona Nistrului de Jos situația la zi legată de vestimentația tradițională în
acest areal, iar cel mai mare accent este pus pe denumirile locale de piese vestimentare,
nivelul de conservare a costumelor și cât de des putem găsi persoane care mai păstrează
asemenea straie în garderoba proprie.
În s. Copanca, r-nul Căușeni ansamblul costumului bărbătesc conține mai puține variante
tipologice și este decorat mai modest. Piesele care definesc aspectul vizual-decorativ al
costumului bărbătesc sunt: cămașa, ițarii, brâul, căciula sau pălăria, sumanul, cojocul și
mantaua. Portul bărbătesc este completat pe timp de vară cu anumite haine, care se îmbracă
deasupra cămășii — „jaletcă”. Pe timp de iarnă bărbații purtau „bernevici”, „nădraji”, când era
frig, „sumanul” pe timpul rece și ploios „manta cu glugă”, „burcă”, cojoc, încălțau opinci.
Dicționar explicativ vestimentar local

Bernevici — pantaloni țărănești largi și lungi, din stofă groasă (de iarnă).
Ițari — pantaloni lungi (strâmți și încrețiți pe picior), confecționați dintr-o
țesătură din bumbac sau din lână, specifici portului popular țărănesc.
Cămașa / ia, cătrința, fota, șorțul sunt elementele de bază ale portului femeiesc
tradițional local. Îmbrăcămintea de iarnă se completa cu pieptare, bondițe, zăbun, scurtă;
învelitoarele de cap: broboadă, maramă, ștergarul de îmbrobodit, la care se adăuga
încălțămintea — opinci și ciorapi de lână. În trecut mirele îi dăruia miresei un „șal mare” de
lână, care servea iarna în calitate de palton, totodată pe timp de iarnă femeile îmbrăcau
jaletca, cojocul, bondița. Absolut toate straiele pe vremuri erau confecționate din fibre
naturale, printre care găsim: straie de vară cusute din țăsătură din fibre de in, din bumbac
alb; în straiele de iarnă predominau fibrele de lână.

Ie — bluză femeiască specifică portului național românesc, confecționată din
pânză albă de bumbac, de in sau de borangic, împodobită la gât, la piept și la mâneci
cu diverse cusături, uneori cu mărgele.
Catrință — haină femeiască în locul fustei, necusută în părți, legată cu bete,
țesută în casă, din lână de diferite culori, predominând roșul și negrul.
Fotă — parte componentă a costumului popular românesc (bogat ornamentată)
purtată de femei, formată dintr-o țesătură dreptunghiulară de lână, care se petrece
în jurul corpului, ținând locul fustei, sau din două bucăți de stofă acoperind partea
din față a corpului (ca un șorț) și pe cea din spate.
Referitor la podoabe, trebuie de menționat că ele nu au fost purtate zilnic. În schimb, în

zilele de sărbătoare podoabele, precum inele, cercei, rânduri de mărgele, reflectau exact
starea socială și nivelul de înstărire al femeielor sau fetelor care le purtau.
La nuntă mirii erau îmbrăcați în haine tradiționale de sărbătoare, asortate cununei
de flori, la mireasă, și buchetului mirelui alcătuit cu grijă din flori de câmp și spice de
grâu pentru a asigura belșugul viitoarei familii.
Referindu-se la vestimentația copiilor, respondenții subliniază că ei purtau aceleași
haine ca și adulții, doar că făcute pe măsura lor. Pe vremuri copiii aveau un singur rând
de haine pentru fiecare ocazie: haine de toată ziuă și haine de sărbătoare, purtate doar
la biserică sau evenimente speciale.
Decorul costumului tradițional se bazează pe armonia culorilor naturale (alb, bej,
sur, negru, cafeniu, gălbui), pe motive ornamentale geometrice și vegetale stilizate.
Ca element utilitar, costumul se raportează la condițiile geografice și de climă, la
ocupații și meșteșuguri. Ca element de podoabă, el este legat de cele mai importante
ceremonii din viața purtătorului.
A fost menționat de respondenți că seturi de straie tradiționale pot fi găsite în sat
până acum la Bolandău Solomonia, Iliev Zinovia și Tabac Terinte.
În s. Cârnățeni, r-nul Căușeni, elementele specifice costumului bărbătesc erau
cămașa, brâul roșu, căciula din cârlan, iarna completate cu cojoace confecționate
din pielicele de oi. Elementele principale ale portului femeiesc local erau iile asociate
cu fuste, rochii, broboade. Respondenții menționează că iarna se purtau paltoane
și broboade din lână. Podoabele principale locale erau mărgelele, la femeile
căsătorite se completau cu broboade cu gherghef. În ceea ce ține de încălțăminte, se
menționează pantofii negri pentru bărbați și femei. Printre straiele purtate de copii
este menționată „jamca”. Și în această localitate hainele se confecționau din stofe
țesute din fibre naturale, predominant din in, bumbac și cânepă.
În memoria localinicilor din s. Plop-Știubei, r-null Căușeni, ansamblul
vestimentar bărbătesc era format din cămașă albă, un brâu roșu și pantaloni negri,
în unele cazuri se punea pălăria. Vestimentația feminină cuprinde fusta cu bluză,
rochia. Straiele de iarnă se deosebesc de cele de vară prin faptul că ultimele sunt
mai subțiri, mai ușoare și deschise la culoare. Femeile neapărat își acoperă capul cu
batista, iar bărbații purtau căciuli pe cap.
În vestimentația tradițională feminină, elementele specifice femeilor mai în
vârstă sunt batista obligatorie pe cap, fusta largă și lungă și numaidecât șorțul
înfrumusețat cu broderii. În confecționarea straielor de vară / de iarnă erau pe larg
utilizate fibrele vegetale sau alte materiale naturale, precum pălării împletite din
paie pentu bărbați și pentru femei, bluze la femei și bărbați, cămăși confecționate
din stofe de bumbac, feștilă și din tort. Bluzele la femei se decorau cu ornamente
în „cruciulițe” brodate cu diferite culori cu ață „muline” pe mâneci și la piept, iar la
40 Capitolul 2
fuste, la poale se împleteau horboțele. Deseori împodobirea hainelor avea loc în
timpul șezătorilor, care se desfășurau în special iarna.
Comoara satului este considerată doamna Vasilisa Sărătinean care până astăzi
brodează, croșetează și păstrează elemente ale portului național.
Denumiri interesante întâlnim în obiectele de vestimentație tradițională la locuitorii
com. Grădinița, r-nul Căușeni. Cămașa, ițarii, izmenele, cingătorile de piele sau lână,
pungile de piele făceau parte din ansamblul vestimentar bărbătesc, cu mici variații în
funcție de sezon. Vara ițarii cu cămașă erau completate cu pălăria de paie, pe când
iarna predomina cămașa cu meșinii, sumanul sau cojocul, zăbunul.

Chimir — brâu lat de piele, adesea ornamentat și prevăzut cu buzunare, pe care
îl poartă țăranii.
Cingătoare — fâșie de pânză, de mătase, de piele etc., care servește la încins și
de care se pot prinde diferite obiecte (la bărbați: arme, fluiere etc., la femei: furcă,
basma, flori etc.).
Portul local tradițional feminin era format din cămașa cu catrință, pestelcă,
cingătoare. Iarna acestea erau completate cu bundiță, suman, cațaveică, cojoc.
Completul vestimentar se încheia cu încălțăminte, precum opinci atât pentru femei,
cât și pentru bărbați. Hainele copiilor, în opinia localinicilor sunt versiunea mai mică a
portului celor maturi. În portul de vară predominau stofele din cânepă, bumbac, in, în
cele de iarnă — pânza de lână, obiecte vestimentare confecționate din piele de oaie.
Printre podoabele care completau portul femeilor din aceste locuri erau năframele,
colierele, mărgelele, mărțișoarele la început de primăvară, panglicile colorate, traista.
Romburi, zigzaguri, pătrate, triunghiuri, flori și frunze, ramuri și păsări erau elementele
decorative care se utilizau la împodobirea straielor tradițonale în localitate.
Diverse elemente textile se utilizau în localitate la ceremoniile funerare, precum
giulgiul (pânză cu care se acoperă mortul), chinga (fâșie de stofă) cu care se leagă
picioarele răposatului, covorul, prosopul.
Traseul tradițiilor vestimentare continuă cu localitățile raionului Ștefan Vodă. În
s. Popeasca, respondenții, printre denumirile specifice costumului bărbătesc, enumeră
pantalonii, sumanul, cojocica, căciula. În setul vestimentar feminin mai des purtate erau
ia, fusta, catrința, cheptarul, sumanul, broboada, șorțul. Materialele din care de obicei au
fost confecționate hainele în societatea tradițională erau naturale, din fibre produse, în
mare parte, în condiții casnice, precum inul, cânepa, fustă de marchizăt, lânăa mătasea.
Diferite ornamente florale, animale, păsări, gherghef erau utilizate la decorarea
vestimentației, în special pentru cea de sărbători. În afară de acestea, fetele și femeile
tinere în zilele de sărbătoare se împodobeau cu panglici, mărgele, cercei, inele.

Bundă — 1. haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați. 2 (Reg.)
blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă.
3 (Reg.) pieptar.
Bundiță (bondiță) — bundă (mică) din piele de miel cu cusături.
Opinci, cizme, păpuci erau felul de încălțăminte purtate de locuitori. Pălăria și căciula le puneau
pe cap bărbații în diferite anotimpuri; marama și broboada — acopereau capetele femeilor.
În vestimentația tradițională feminină, elemente specifice diferitor vârste sau categorii sociale
deja practic s-au pierdut, deaceea nici nu mai există informații de acest tip. Cu toate acestea, în
localitate s-au mai păstrat costume vechi, care pot fi găsite la Anton și Ecaterina Port.
În s. Talmaza prin denumirile deja menționate mai sus apar denumiri de proveniență
slavonă. De exemplu, referindu-se la hainele bărbătești, respondenții menționează
cămașa, pantalonii, ițarii și șalavarii. În denumirile vestimentației feminine, pe lângă
cămașă, ie, pestelcă, putem auzi denumiri ca de exemplu, bariz, „cosânci”, „sarafan” —
mai puțin specifice populației autohtone arealului Nistrului de Jos. Straiele de vară, spre
deosebire de cele de iarnă, sunt mai subțiri, mai albe, cum a fost menționat de respondenți
și din alte sate. Cele de vară, predominant erau confecționate din stofe naturale țesute
din ațe de cânepă, in, bumbac, mătase produsă în condiții de casă. În decorarea pieselor
vestimentare se foloseau ornamente florale, horboțica etc. Fetele și femeile măritate
purtau în mâină băsmăluță brodată, la piept se puneau rânduri de mărgele, cruciulițe.
Referitor la felurile de încălțăminte, aici desprindem așa denumiri, precum opinci, păpuci
cu blană, cizme „cu hrom”. Printre podoabele cu care acopereau pe vremuri capul, sunt
menționate broboada, tulpanul, barizele — la femei, căciuli, cușme — la bărbați.
În localitate costume tradiționale vechi păstrate până acum pot fi văzute la dna
Mândru Evghenia.
În s. Răscăieți și s. Răscăieții Noi ansamblul vestimentar bărbătesc pe vremuri era
format din cămașă, jaletcă, pe timpul mai rece completate cu bondiță, mai numită și
cheptar sau boandă, suman, burcă, cojoc; ițari sau izmene, desaji, bernevici, nădraji, mai
târziu — pantaloni, chimire, opinci.
Portul feminin era alcătuit din cămașă sau ie, catrință, fotă, brâu, fustă și șorțul / pestelca,
se încălțau în opinci cu ciorapi de lână, pe timp de iarnă. Pe vremea rece asupra rândului
de haine se purtau cheptari (pieptare), bondiţe, zăbun, sumănele, ceva mai nou — scurtă
(derivat din limba rusă „куртка”). Capul era acoperit cu șalincă, ștergarul de îmbrobodit,
marama, tulpanul, în funcție de timpul de afară. Bărbații purtau cușme de caracul (de oi).
Straiele se deosebeau prin faptul că vara erau mai subțiri, de culori mai deschise.
Vestimentația femeilor depindea de ocupaţie, de anumite împrejurări, de anotimp,
de vârstă, de starea social-economică ş.a.
Dicționar explicativ vestimentar local:

Opincile erau încălțămintea tradițională locală. Ele se făceau manual din piele
de porc sau de vită prelucrată în condiţii de casă. Opincile se încălţau peste ciorapi
de lână sau obiele28 albe. Ele erau de obicei încălţămintea săracilor.
Bondiţele din blană de oi sunt răspândite îndeosebi la sudul Moldovei. La Răscaieți,
unde se cresc oi pentru blană şi carne s-a dezvoltat „cojocăritul” ca meşteşug. Se cos
cojoace, bondițe, care se înfrumusețează cu piele de altă culoare contrastă.
(Bâtcă Daniela, 21 ani, s. Răscăieți)
Pentru fetițe și băieți se coseau și se brodau costume în stil național ca la femei și ca

pentru bărbați, dar de proporții mai mici și cu desene ornamentale mai simple.
În Muzeul de Istorie și Etnografie din s. Răscaieți, amplasat în edificiul Casei de
cultură, se păstrează mai multe costume tradiționale. În s. Răscăieții Noi ansamblul
de straie vechi tradiționale locului poate fi admirat la dna Cuciuc Vicaria.
28
Bucată de pânză sau de postav (țesătură de lână groasă, adesea păroasă) care se punea în cizme sau în
opinci în loc de ciorap sau peste ciorap.
42 Capitolul 2
Caracteristice portului popular bărbătesc din s. Purcari erau: cămașa de in, opincile, ițarii,
izmenele (obiect de lenjerie bărbătească, asemănător pantalonului, care acoperă corpul
de la talie în jos), sumanul, cojocul, bondița, cușma de cârlan. În vestimentația feminină se
observă o diversitate mare de denumiri, de la acele tradiționale până la denumiri care vin
odată cu industrializarea teritoriului nostru — cămașă lungă din in brodată; colț, cârpă (de
strâns părul), „șvartuh”; opinci, sandale, „papuci cu muftă”. Podoabele cele mai des întâlnite
la fete și femei tinere sunt mergelele și cerceii. Referitor la elemente specifice diferitor vârste
sau categorii sociale, respondenții au menționat doar faptul că femeile căsătorite neapărat
purtau broboadă că nu aveau voie să lase capul descoperit, iar peste fustă sau rochie legau
un șorț. Despre modul de aranjare a broboadei, a fost menționat că se poate întâmpla în trei
feluri: în pălărie, sub barbă, după gât.
Costume tradiționale vechi s-au mai păstrat în sat la doamnele Dicusar Maria, Coca
Lidia, Molache Larisa.
Dicționar explicativ vestimentar local:

Izmană, izmene — obiect de lenjerie bărbătească, asemănător pantalonului,
care acoperă corpul de la talie în jos; indispensabili, nădragi.
Referitor la costumul local bărbătesc din s. Olănești, găsim informații mai ample.
Apelând la memoria localnicilor actuali, am descoperit următoarele. Setul de bază era
format din cămașă albă (greșit numită ie, care se referă la elemente de port popular
femeiesc) cu elemente naţionale, brâu roşu de lână. Pantalonii se purtau în funcție de
sezon: iţari — pantaloni bărbăteşti de culoare albă îmbrăcați vara, iarna se purta o
pereche de pantaloni groşi de lână cu izmene. Aceste straie în sezonul rece se mai
completau cu bondiță — haină de blană care se îmbracă de-asupra cămăşii, cojoc sau
cojocica, mantaua. La picioare opinci, obiele de lână, legate cu nojiţe, cuşmă de blană
de oaie pe cap, care în sezonul cald se înlocuia cu cartuz (şapcă) sau pălărie.
Este menționată o deosebire importantă între gulerele cămăşilor femeieşti și celor
bărbătești: cele bărbăteşti fiind mai largi, mai înalte decât femeiești, se încheiau în partea
stângă a gâtului (probabil este o închipuire greșită, fiind substituită de cămașa rusească
„косоворотка”), spre deosebire de cele femeieşti care se încheiau imediat deasupra
pieptului. Cămăşile femeilor se brodau şi la marginea mânicelor şi la „horboţica” de jos
a poalelor. În general, cămăşile femeieşti se compuneau din două părţi bine distinse:
stanul — partea care ţine de sus până la brâu, făcut din pânză de bumbac, şi „poalele”
făcute din cânepă sau fir mai gros de bumbac. Pânza de bumbac pentru piepţii cămăşii
era ţesută de gospodină în patru sau cinci fire (iţe), cu linii colorate, în poziţie verticală. În
sezonul rece la anului, femeile mai purtau pe corp „coftă bombăcită”, două rochii sau fuste,
burnuz (palton vătuit), ciorapi de iarnă şi pantaloni de bărbaţi scurţi. În zi de sărbătoare,
pe cap purtau şalincă sau mai multe colţare (barizuri). La toată îmbrăcămintea de vară
se obsearvă ţesături fine, cu figuri mărunte, geometrice, făcute cu aţă albă, mai subţire
decât cea obişnuită. Broderiile se făceau de către gospodină sau fată la şăzători (șezători).
De obicei, se brodează ghirlande de flori, de diferite culori. Ghirlandele sunt încadrate, de
jur-împrejur, de câte un chenar. Figurile se numesc „pui”, iar fragmentele de pe chenar —
„jiernişori”. Brodăria se numeşte: „zimţi”, „crujeva” sau horboţică, „musculiţă”, „cruciuliţă”.
Culorile predominante: câmp alb, flori roşii, frunze negre încadrate cu mici fragmente.
Partea de jos a cămăşii (poala) este brodată cu diferite floricele (pui), colorate în negru, roşu
sau albastru. Ornamentul de jos al poalelor se mărgineşte cu figuri reprezintând ramuri şi
flori. Când ramurile sunt negre, florile sunt roşii şi invers, în cap se purta bariz subţire —
colţar. Peste cămaşă se îmbrăca „coftă” subţire, fustă. Fetele purtau rochii, pestelcă. De
sărbători, straiele erau completate cu mărgele şi cioircei (cercei), inele. Mergelele puteau
să fie în două rânduri şi de diferite culori.
Referitor la încălțăminte: în perioada caldă a anului în zile de lucru toți mergeau
desculți. La sărbători, bărbații purtau cizme „de hrom” sau papuci, care nu aveau,
purtau opinci; femeile — opinci sau papuci (ghete).
În vestimentația tradițională feminină, elementele specifice diferitor vârste s-au cam
pierdut, respondenții menționând doar deosebiri în culori. La vârsnici, vestimentaţia feminină
era în culori, de obicei roşu şi negru. Referitor la diferențele sociale, au menționat că fetele
bogate aveau mai mult timp și posibilități pentru a se ocupa de ţesut, brodat decât cele sărace,
în casa cărora se simțea lipsa lânei, bumbacului, dar și timpului. Flăcăul de moldovean nu prea
avea chef să ia o moldoveancă fără zestre. La cei bogaţi se găseau mai multe scoarţe, mai
multe cămăşi înflorite, şervete brodate cu fir de mătase, iar cu fir de bumbac la acei săraci.
Respondenții nu cunosc dacă la cineva în sat s-au mai păstrat straie tradiționale locului.
Localnicii s. Crocmaz consideră că astăzi nu mai au port popular tradițional local,
deoarece bărbații se îmbracă mai mult cu vestimentație produsă în manufactură sau
de magazin. În trecut, bărbații purtau haine tradiționale din pânză de casă — cămăși,
pantaloni, brâie, ițari etc. Iarna bărbații purtau sumane groase, din pânză de casă,
berneveci, cămăși lungi, izmene, cușme de cârlan, opinci cu obiele groase. Vara — ițari,
cămăși subțiri, pălării, „chepci” cusute la croitori.
Straiele feminine erau confecționate din pânză de casă: cămăși din pânză de tort, rochii,
fuste lungi, jilete cusute de croitori, piptare, taioare (tufin), șaluri, barizuri, opincuțe, ciupici
cusuți cu talpă groasă, apoi papuci cu blană, ciubote „de hrom”, făcute la comandă la meșteri
(Vanea Petricenco, meșterul din sat). Iarna se îmbrăcu cu „cufaica” (cuvânt împrumutat din
limba rusă, evident apare odată cu puterea sovietică pe acest teritoriul), zăbonul (cusut
la croitor), jileta, haine mai groase, mai multe haine una peste alta, din lână, „polușubca”
(derivat din cuvânt rusesc „полушубок” — haină scurtă de blană), opinci, șal mare de lână.
În perioada caldă a anului, hainele erau confecționate din pânze de casă mai subțiri: taioare,
rochii, fuste, cămăși din pânză de tort, pestelci, capul se acoperea cu șalinci subțiri, barizuri,
colțuri triunghiulare din mătasă, „gazdice”, „marchizături”, brâie, băsmăluțe.
Referitor la podoabele ce completau straiele feminine, au fost menționate mai multe
denumiri de elemente, care, în mare parte, sunt împrumuturi, apărute deja în perioada
sovietică: barizuri, baticuri, „gazdice”, „marchizături”, „bucouci”, fesuri, brâie, curelușe,
băsmăluțe brodate, mărgele, șosete, poșete, gentuțe, broșe, „pricolci”.
Încălțămintea tradițională și universală erau opincile — iarna, cu obiele groase, vara —
cu subțiri. De sărbători, duminica, bărbații încălțau ciubote „de hrom”, femeile la fel ciubote
„de hrom”, papuci cu blană, meșteriți la cizmari. Croitorii făceau ciupici din postav, cu talpă
din piele sau cauciuc, pentru bărbați și femei.
Femeile măritate, în special cele în vârstă, purtau pestelci, fetele nu. Îmbroboditura
la femei era cu îndoitură la tâmple, la fete nu. Fetele mari, de sărbători, la joc, purtau
în sân ori la bată — brâul fustei sau rochiei — o batistă brodată și croșetată. Femeile o
țineau în buzunarul pestelcii ori al hainei.
Pe vremuri, țăranii creșteau cânepă, in, bumbac, le prelucrau special, le torceau în fir
pentru a țese pânză din care confecționau straie. Iarna țeseau postav — stofă din lână de oi
pentru sumane, din firele de cânepă, in, bumbac țeseau pânză pentru haine subțiri, de vară.
44 Capitolul 2
În trecut principalele elemente de ornament utilizate la împodobirea rochiilor,
bluzelor, fustelor, erau broderiile cu buchețel de flori la poale, la guler, manjete
(mâineci), la piept; băsmăluțele erau frumos brodate și croșetate, cu mărgeluțe,
cămășile femeiești de pânză de tort aveau cusuturi (broderii) cu semnificație aparte.
Din păcate, așa cum menționează sursele locale, puțini au păstrat straiele
tradiționale vechi, deoarece în vremurile grele sărăcia i-a făcut pe oameni să le
poarte zi de zi, să le ducă în Ucraina ca să le schimbe pe produse alimentare în timpul
foametei. Decedații erau îngropați cu hainele mai bune. În Muzeul de Etnografie și
Istorie al s. Crocmaz s-au păstrat un cojoc, un costum, rochii de mireasă, cămăși cu
broderii pentru femei, bărbați.
2.4 Muzeele și colecțiile muzeale ale Zonei Ramsar „Nistrul de Jos”
Muzeul de Istorie și Etnografie din s. Crocmaz a fost înființat la 1 septembrie 1986 la

inițiativa dnei Eugenia Clașevici, directorul actual al muzeului. Sediul muzeului este la etajul II
al unui bloc al gimnaziului „Ecaterina Malcoci” din localitate. În Registrul național al muzeelor
a fost introdus cu nr.70 din 22.09.2004, de Ministerul Culturii al Republicii Moldova. Se află
în gestiunea Consiliului local, este de importanță raională. Profilul principal al muzeului este
Etnografie, cu fonduri formate din 4895 de obiecte. Totodată, aici pot fi văzute obiecte de artă
decorativă, documente, istorie memorială, numismatică, de știinţele naturii.
Colecția etnografică este atuul principal al acestui muzeu. Aici putem distinge
câteva categorii de obiecte de colecție — mobilier, obiecte de textile pentru decorarea
interiorului, obiecte de ritual, vestimentație. Mobilierul vechi este reprezentat de paturi
mari de lemn, laiță, mese, lăzi de zestre, scaune vechi, ceasuri de perete, drainiță, pat mic
de lemn, pătuc (liulică). Textilele de decor sunt prosoape foarte vechi din pânză de casă,
prosoape pe pânză de fabrică, prostiri (cearșafuri), fețe de masă, broderii decorative.
Portul popular este reprezentat de cămăși din pânză de tort, cămăși bărbătești, rochii
de mireasă, broboade, pantaloni bărbătești etc. Un interes deosebit pot trezi icoanele și
documentele vechi din colecția muzeului.
Muzeul dispune de propria pagină pe Facebook: „Muzeul de Etnografie Crocmaz”.
Muzeul de Istorie și Etnografie din s. Răscăieți este unul dintre cele mai vechi muzee
din raionul Ștefan Vodă. Muzeul a fost înființat la 23 februarie 1968 de dl Șireaev Anatolie în
spațiile Casei de Cultură. Edificiul se află în centrul satului, accesul este comod, se ajunge
ușor cu automobilul și cu transportul public. Actualmente fondurile muzeului alcătuiesc
2184 de obiecte de istorie, arheologie și etnografie. Muzeul este gestionat de Consiliul
local, are statut de muzeu raional. Nu este înregistrat în Registrul național al muzeelor.
Expoziția permanentă a muzeului este amplasată în două săli mari, cuprinzând
trei tematici distinse: artefacte descoperite în timpul săpăturilor arheologice pe
teritoriul localității; secția etnografică care cuprinde ograda gospodarului, toate
uneltele gospodărești, precum greble, pluguri, sămănătoare, budăi, seceră etc. În
colecția muzeală sunt prezente toate obiectele din interiorul locuinței, 21 de obiecte
de vestimentație: rochii, cămașe, fuste, tulpane, șalinci. Pe lângă excursia prin sălile
muzeale, vizitatorii pot vedea în localitate monumentele „Lomakin”, „Devizia 353”, „96
camarazi căzuți în război”. Satul este de o frumusețe rară, de pe Înălțimea eriolor se
deschide o priveliște extraordinară spre bătrânul Nistru, pădurea și izvoarele satului.
Muzeul dispune de pagină pe Facebook: „Muzeul de Etnografie Răscăieți”.
CAPITOLUL 3
Elemente de gastronomie caracteristice
localităților din arealul Nistrului de Jos
Despre ospitalitatea moldovenilor din zona, numită mai târziu Basarabia, încă D. Cantemir a
scris următoarele: „Chipul cu care primesc oaspeţi străini şi drumeţi e vrednic de cea mai mare
laudă; căci deşi foarte săraci din pricina învecinării cu tătarii, totuşi nu se dau înapoi niciodată
să dea mâncare şi găzduire unui oaspe şi-l adăpostesc fără plată timp de trei zile, împreună
cu calul său. Pe străin îl primesc cu faţa voioasă, ca şi când le-ar fi frate sau altă rudenie. Unii
aşteaptă cu masa de prânz până la al nouălea ceas din zi şi, ca să nu mănânce singuri, îşi trimit
slugile pe uliţe şi le poruncesc să poftească la masă drumeţii pe care îi întâlnesc”29.
Încă la mijl. sec. XIX călătorii europeni care traversau acest teritoriu remarcau faptul că
„țăranii din Basarabia şi Moldova trăiesc de obicei cu un fel de mâncare zilnică, numită de ei
mămăligă, făcută din făină de porumb, pe care o prepară împreună cu unt, slănină sau lapte.
Ei îmbunătăţesc acest fel de mâncare adăugând mici cocoloaşe de mei bine fiert (păsat
moldovenesc) şi-l numesc atunci mălai. Pâinea ţăranului este din orz, moldoveneşte pită…”.
Pe tot parcursul zilei, ritmul activităților se dădea de dimineață de mirosurile dulce-amare ce
se răspândeau deasupra satului, deoarece gospodinele pregăteau bucatele pentru o zi întregă
fie la cotlonul de afară (vara), fie în cuptorul din bucătărie (în sezon de iarnă). Meniul tradițional
era unul bine ajustat la perioada anului, dar ținea și de iscusința sau priceperea gospodinei.
Altfel se gătea la sfârșit de săptămână și de sărbători. Gospodinele pricepute depuneau
toată iscusința pentru a-i surprinde pe cei de acasă și răsfăța cu bucate mai deosebite.
Dar și aici varietatea bucatelor în totalitate depindea de perioada anului — postul și toate
prevederile și restricțiile introduse de acesta se respectau fără îndoială.
Bucatele tradiționale specifice moldovenilor, în general, și celor din zona Nistrului de
Jos, în special, până în zilele de azi pot fi ordonate în câteva grupuri:
1. cotidiene: mămăligă sau malai cu untură topită și brânză de oi; borș cu
legume / borș cu tocmagi (zeamă altfel spus), ciorbă; sos (inghe) cu ceapă; terci
(plachie) din orz sau porumb etc. Evident, lista terciurilor acum este una mult
mai largă datorită diversității care ne oferă magazinele contemporane;
2. de sărbători: răcituri, zeamă cu carne de găină sau porc, fricăței, friptură, sarmale
cu unt sau untură topită; pilaf din orez (mai nou), colțunași cu brânză sau varză etc.;
3. de post, cotidiene: borș cu fasole, cu varză (curechi), cu mazăre, cu tocmagi, cu
cartofi; fasole prăjite, fasole făcăluite, tocanițe din legume etc.;
4. de post, de sărbători (la dezlegare): pește prăjit, fasole cu untdelemn, sarmale
de post, răcitură din pește, chiseliță din mere, prăsade, prune uscate etc.;
29
Cantemir D. Descrierea Moldovei, București: Ed. Ion Creangă, 1978, pag. 52.
46 Capitolul 3
5. copturi de diferite feluri, precum plăcinte și învârtite cu brânză, prune, vișine etc.,
prăjituri, turte cu untdelemn etc.;
6. conserve și uscături: varză (curechi) cu moare, roșii, castraveți (pepeni) murați etc.;
7. băuturi, care pot fi deosebite în cele alcoolice și nealcoolice. În acest areal întâlnim
vinuri preponderent roșii, cât despre vinurile albe, se spune că sunt destinate
doamnelor, dar mai sunt și vinuri „care servește doar preotul”, adică alese, care nu
se servesc în fiecare zi. Băuturile nealcoolice sunt cele de vară, când din fructe de
sezon se pregătea chiselița din vișine, caise, apoi din mere. În sezonul de iarnă, se
prepara băutura caldă și dulce din fructe uscate, precum mere, prăsade;
8. plante medicinale și buruiene din care erau preparate infuzii pe timp rece sau
erau adăugate la diferite bucate pentru a le sublinia și a le evidenția gustul.
Cu toate acestea, lista de preparate moldovenești este disponibilă doar pentru un
sătean înstărit. Țaranul se mulțumește cu o singură mămăligă. În zilele de post, castraveții
murați, varza cu saramură — aceasta este mâncarea obișnuită a sătenilor30. Cu timpul,
au apărut clasificări de genul preparate lichide sau felul întâi, preparate de bază sau felul
doi, deserturi, aperitive, însă în bucătăria tradițională o asemenea distribuire nu exista.
Fiind și o zonă de interferențe culturale, aici multe secole la rând s-au derulat împrumuturile
multilaterale, inclusiv în domeniul bucătăriei. Cu atribuirea în sec. XX a unei părți a Basarabiei
către Ucraina, aici apar influențe ucrainești, mai ales în localitățile din apropierea imediată
a hotarului. Acest moment a fost luat în considerare în cadrul cercetărilor, evidențiind în
cazurile potrivite aceste împrumuturi. Totuși, acestea nu se limitează doar la influența
ucrainească, care este una mai nouă, apărută abia în sec. XX, pe timpul URSS.
Referitor la utilizarea cărnii, în tradiția alimentară trebuie de remarcat că carnea de
porc, mai rar de oaie, capră, şi mai rar de vită, era o hrană ocazională, un aliment ce
putea fi conservat pentru iarnă (slănină, pastramă). Laptele era alimentul important,
complementar fierturii de mei, mămăligii, păsatului.
Odată cu scăderea volumului de lapte (la sfârșit de iarnă — început de primăvară)
şi cu respectarea posturilor ortodoxe, pe primul plan reveneau cele câteva verdeţuri
cultivate (ceapa, usturoiul, varza, bobul, lintea, fasolea) şi multele buruieni culese, nu
neapărat doar în grădină de lângă casă, ci și în natura din jur.
În zilele de frupt, în alimentaţie se întrebuinţau mai des grăsimile de provinienţă
animală, în special cele derivate din lapte (untul, mai puţin smântâna). Totodată,
tehnica „prăjirii” alimentelor este relativ recentă (sfârşitul secolului al XIX-lea) și a fost
puţin utilizată de strămoşii noştri (se fierbea, se frigea pe cărbuni, la „frigare”).
Aici pe vremuri aproape toate bucatele erau pregătite în cuptor și ne referim nu doar
la preparate calde din carne, ci și la preparatele lichide, cum ar fi: borș cu costiță și
varză; borș gros cu alac. În satele de hotar se prepară și până acum borș ucrainesc,
rasolnic, care erau drese cu zeamă de murături, suc de roșii și mai puțin cu borș acru.
Referitor la conservarea legumelor pentru perioada de iarnă, respondenții din partea Nistrului
de Jos au menționat că se fac multe și diverse murături — roșii, varză, ardei umpluți cu varză pisată
(chisată), vinete murate, care se serveau nu doar la mese cotidiene, ci și chiar la mese de nunți și
cumetrii. Se explică prin faptul că se servea mult rachiu, care se potrivește bine cu murătura.
Conservarea cărnii, de obicei de porc, avea loc iarna, pentru cei care ajutau se prepăra
carne (friptură) care se servea cu mămăligă și brânză de oi. În satele mai apropiate de
30
Защук, А. Материалы для Географии и Статистики России, собранные офицерами Генерального Шта-
ба. Бессарабская область. Санкт Петербург, 1862, стp. 274.
ELEMENTE GASTRONOMICE 47
hotarele Ucrainei, de exemplu Palanca, preparatul era din carne cu cartofi cu multă
sorghitură și se numea „svejac”, aici nu se servea cu mămăligă. Din ficat de porc se făcea
pârjoale învelite în prapor — cighiri, însă în părțile de la Prut era atribuită denumirea
maiurele. Un alt fel de preparat ucrainesc este cârnațul croveanca preluat de locuitorii s.
Palanca de la vecinii ucraineni. Din cele comune pentru tot sudul Moldovei se pregătește
santison (tobă, altfel zis), carnea se prăjea și se păstra conservată în untură.
În special au fost menționate multe preparate interesante din domeniul patiseriei, gama
copturilor este una extrem de variată: învârtita cu varză; pampuști cu usturoi. Respondenții
din Palanca au menționat că aceste pampuști erau servite în post și la înmormântări.
Alte feluri de copturi mai erau plăcinta grasă pe tava din aluat întins așezat în straturi cu
umplutură din brânză; ghițmani cu brânză sau cartofi; vărzări din aluat dospit cu varză sau
măr; malavanca din brânza de oi și făină coaptă în sobă pe tava unsă cu untură sau ulei, fără
ouă; covrigei cu mac; saralii din aluat dospit, dulce cu umplutură din brânză, dulceață cu
miez de nucă (toate sunt întâlnite în s. Popeasca), turte cu mac. Acele turte de mac se făceau
din aluat simplu, nedospit, însă după ce erau scoase din cuptor se dădeau cu mac pisat
în piuă și amestecat cu zahăr. În satele Tudora, Palanca este prepărată plăcinta miresei
pregătită din foi sibțiri, fine, presărate cu brânză dulce. În unele sate nistrene se prepară
așa-numita plăcintă pe vatră coaptă direct pe cenușă, umplută cu cartofi, varză sau bostan.
În satele nistrene sunt făcute chiroști — colțunași numite altfel, însă se folosește ca umplutură
cartofii, vișina, ce nu erau specifice pentru bucătăria moldovenească, mai degrabă pentru cea
ucrăinească. A fost subliniat în mod special că, sub influența tradițiilor ucrainești, sunt pe larg
folosite în satele moldovenești de la Nistru cartofii, în special ca umplutură pentru patiserie —
plăcinte, pirojoace, ghițmani și pentru colțunași, numiți pe aici chiroști (s. Palanca, s. Tudora).
Dintre deserturi, respondentele au menționat mere / gutui umplute cu orez fiert cu
halva și fierte în vin; bostan fiert cu lapte și zahăr sau copt.
Evident, în satele din valea Nistrului un loc important în alimentația tradițională
ocupă peștele și bucatele prepărate din acesta. Peștele de obicei se usca, se punea
la copt sau se prăjea. În satele Palanca, Tudora, amplasate mai aproape de limanul
Nistrean preparau de obicei iarna răcitură de chișcar (pește cu corpul cilindric alungit,
semănând cu un șarpe) și de plătică. Din bucătăria evreiască gospodinele din Palanca,
Tudora au preluat peștele umplut, larg răspândit în partea Odesei.
Aici am auzit și o denumire mai specială — huciuma din carne năbușită cu vin și
usturoi (probabil provine de la ciulama, cuvânt turcesc; acest preparat este cunoscut și în
gastronomia românească). Pentru sosuri cu carne de diferite feluri și legume se utilizează
denumirea ciuhambica, putem admite că denumirea este împrumutată de la preparatul
georgian чахохбили. În părțile nistrene pe larg sunt preparate bucate din nahut (năut,
mai numit și mazăre turcească). Boabele fierte ale năhutului puteau fi servite cu carne,
cu legume sau chiar cu zahăr. La diferite evenimente familiale, de exemplu nuntă, nahutul
era servit în ultimul rând și se numește aici „sculătură” sau „sculău” (s. Palanca), adică prin
acest fel de bucate oaspeților li se spune că ceremonia este încheiată.
Referindu-ne la băuturile specifice locului, ținem să menționăm că încă în anul 1848
funcționarul rus A. Zasciuk menționa în lucrarea sa bazată pe date statistice că „cei mai
buni producători de vinuri în Basarabia sunt concentrați în preajma Akermanului (Cetatea
Albă): Șabo, Crocmaz, Purcari, Cioburciu”31. Din băuturi tradiționale locului în afară de rachiu,
31
Защук, А. Материалы для Географии и Статистики России, собранные офицерами Генерального Шта-
ба. Бессарабская область. Санкт Петербург, 1862, стp. 274.
48 Capitolul 3
jin bălan și negru (adică vin alb și roșu), se făcea din fructe uscate brajca — o băutură slab
alcoolică cu aromă de fructe. În părțile de hotar băutura din fructe uscate se numește
chiseli. Din fructe proaspete la început de vară se prepară și până acum băutura ce se
numește chiseliță — denumire comună cam pentru toate satele din părțile nistrene.
În scopuri profilactice se consumau aşa-numitele „plante culese” (buruieni
alimentare), care constituiau principala sursă de nutriţie în primăvară şi vară sau în
zilele de post. Pe lângă efectul profilactic, acestea mai posedă şi importante calităţi
terapeutice, numite fiind azi alimente-medicament. Unele dintre ele se consumă şi în
prezent, dar cu o frecvenţă mult mai redusă.
Supravieţuirea acestui obicei străvechi de a utiliza multe vegetale în alimentaţie,
compensa, fără îndoială, aceeaşi insuficienţă a cultivării zarzavaturilor, care conform
datelor istoriografice, a început destul de târziu pe teritoriul ţării noastre (se consideră că
cultivarea legumelor se dezvoltă rapid odată cu așezarea coloniștilor bulgari pe teritoriul
Basarabiei acum 200 ani). Ierburile erau consumate nu numai crude, dar şi fierte (sub
formă de ceaiuri, infuzii), macerate etc.
Sondajul efectuat în satele moldovenești din raionul Ștefan Vodă și Căușeni — satele din
arealul Nistrului Inferior, a permis să completăm imaginea generală referitor la bucătăria
tradițională moldovenească specifică acestei părți a Moldovei de est, dar și să surprindem
specificul culinar în fiecare din cele 13 sate amplasate în valea Nistrului de Jos.
În s. Copanca, r-nul Căușeni printre bucatele cotidiene tradiționale locului am desprins
următoarele preparate lichide, precum zeama din pește, ciorba din măruntaie de găină cu
tocmagi, borș. La preparate solide sunt atribuite cartofi cu carne, pilaf cu varză sau sarmale
leneșe; legume; murături, ouă, brânză de oi cu roșii și ceva mai puțin tradițional — hrișcă cu
ciuperci. În zilele de sărbători se gătesc bucate tradiționale — mămăligă cu carne, brânză de
oi și smântână, tăiată în felii cu fir de ață; carne de porc, sarmale, răcituri din carne de porc, de
pasăre, de pește. Cu timpul aici apar și bucate create sub influenta unor tehnici noi utilizate
la prepararea felurilor de mâncare, precum chifteluțe, mititei, rațe umplute, pește, ciuperci
umplute, salate, clătite etc.
Pentru prepararea alimentelor de post se utilizează materie primă vegetală, precum
legume, fructe, plante de condimentare, uleiuri vegetale în diverse combinații. Printre
cele specifice locului am desprins supe de post, fasole, năut, pârjoale din cartofi,
tocană din vinete și ardei, vinete umplute, colivă, bostan copt, mere umplute coapte
etc. Datorită circulației libere a populației în alte zone geografice, aici s-au răspândit
și feluri precum cartofi dulci la cuptor cu rozmarin și usturoi, pizza vegetariană, vinete
„limba soacrei”, paste cu sos aromat din roșii și ciuperci.
Pentru sublinierea gustului bucatelor, de-alungul timpului erau utilizate diferite
plante în rol de condimente. Respondentele noastre au mențional printre plantele
alimentare mărarul, țelina, pătrunjelul, leușteanul, spanacul, pichinca etc., folosite la
prepararea și ornamentarea bucatelor, menționând că acestea conțin multe vitamine.
Varietatea preparatelor de patiserie (copturi) în s. Copanca impresionează. Lipiile,
colăceii, plăcințelele „terfoase”, colțunașii, vărzarele cu umpluturi, saralii, covrigi de casă,
diferite rețete și forme de biscuiți de casă, chifle, cornuri, tăieței. Aparte în această grupă
putem evidenția pâinea de ritual specifică locului, cum ar fi crăciunelul, hulubașii, cozonacul,
pasca, colacul, colacul vornicelului, colacii nunilor, cuscrilor, mirelui / miresei, jemna,
crestețele, podișoarele, colacii / pâinea nanilor la botez. Denumirea, forma, ingredientele
sunt direct legate de evenimentul pentru care acestea au fost și sunt destinate.
Printre băuturile nealcoolice cu care pot fi asortate produsele de patiserie, au fost
menționate ca specifice pentru această localitate mustul de mere, cvasul, compoturile
din fructe, din poamă, ceaiurile din plante locale.
La conservele tradiționale, precum murăturile, în ultimii ani s-au mai adăugat: vinete
coapte la borcan, ghiveciul din vinete, gogoșari marinați, ardei copți, diferite salate din
legume, gustări din legume, sosuri din roșii, sucuri din tomate, compoturi din fructe,
magiun, dulceață. În ultimii cca 30 de ani, odată cu apariția congelatoarelor, varietății
mare de feluri de carne proaspătă prin marketuri, conservarea cărnii devine opțională și
poate fi întâlnită doar în familii cu experiență. Cei tineri deja optează pentru procurarea
cărnii proaspete, la necesitate.
Referitor la împrumuturile culinare, observăm că în rândul celor preluate din satele
vecine moldovenești au fost menționate: banița cu brânză, salata „mimoza”, purceluș
umplut, cihambele, saralii, diferite salate din legume și fructe, plăcinte în forme. La cele
preluate de la alte etnii au fost trecute salata „Olivie” și pizza.
Platoul de bucate locale în închipuirea gospodinelor din s. Copanca se asociază cu
următoarele mâncăruri: sarmale, mămăligă cu carne de porc, brânză de oi și smântână, mititei,
răcituri; plăcinte, saralii, învârtite, clătite. Observăm că unele preparate din „împrumuturi” au
intrat atât de bine în uzul local că au devenit parte a ospățului festiv local.
Dicționar explicativ culinar local

Mămăligă — mălaiul, adică făina de porumb este denumirea populară veche a meiului.
Altă variantă — provine de la „mama Ilinca”, femeia care a încercat prima dată să înlocuiască
meiul pe care îl folosea la terci. Se prepara prin fierberea mălaiului în apă cu sare la foc
încet, timp de 20 minute, bine amestecată într-un ceaun din tuci (fontă). Poate fi servită la
o mulțime de preparate, de la brânză cu smântână până la tochituri, sosuri și sărmăluțe.
(Tabac Irina, s. Copanca)
În parcursul nostru gastronomic, următorul sat în care ajungem este s. Cârnățeni,

r-nul Căușeni. Localnicii, printre bucatele cotidiene tradiționale locului au moștenit:
zeama, cavarmaua, fasolele, cârnăciorii din intestine de porc umplute cu cartofi, coraslă
(laptele de vacă muls imediat după ce animalul aduce urmași, e copt în tavă). Corasla
considerăm că este mai degrabă un aliment ritualic, care se întâmplă să fie servit doar
o dată în an, în ultimii câteva zeci de ani doar în acele familii, care țin vacă. În bucatele
de sărbătoare prevalează produsele de patiserie, precum plăcinte, saralie, babcă.
Din bucate de bază au fost menționate doar sarmalele. Fasolea, nautul, pampuștele,
borșul sec, cartofii scăzuți — sunt acele bucate care prevalează în meniul local pe timp
de post. În rândul condimentelor, sunt menționate măcriș, mărar, pătrunjel, leuștean.
La diversitatea de tipuri de pâine de ritual au fost trecuți doar colacii, la general
și cozonacii, alte produse de patiserie mai sunt plăcintele, saraliile, biscuiții fără
specificarea tipurilor acestora. Acestea pot fi servite cu băuturi nealcoolice, precum
compot, cvas, lapte acru, chișleac (lapte degresat analogic chefirului).
Tradiția conservării legumelor și fructelor pentru iarnă rămâne vie. Aici sunt trecute
pentru iarnă compoturile, salatele din legume, roșiile murate, castraveții murați,
harbujii murați, varza murată etc.
Platoul local care de obicei este propus oaspeților satului este compus de sarmale,
mămăligă cu brânză și cavarma; saralie și plăcinte. Anume cu asemenea bucate
gospodinele sunt gata să vină chiar și la un concurs gastronomic.
50 Capitolul 3
Satul Plop-Știubei, r-nul Căușeni vine cu altfel de combinații de bucate tradiționale locului,
conform mărturiilor localnicilor. Zeamă de găină cu leuștean, mămăligă și friptură din carne
de porc, găluște, plăcinte împăturite, rețetele fiind păstrate din vremuri mai îndepărtate. În zile
de sărbători gospodinele întâmpină oaspeții casei și îi răsfață pe cei apropiați cu răcituri din
cocoș, cârnațul cu sânge, găluște și cavarma. Biscuiții de casă copți în cuptor, prăjițeii și biscuiții
cu magiun completau masa de sărbătoare sau erau preparate la sfârșit de săptămână pentru
a bucura copiii cu gustoșenii mult așteptate. Compotul de vișine, horomele, caise, căpșune,
cornișoare completau tabloul gusturilor simple, dar specifice locului.
Fasolea, varza murată, pampuștele cu usturoi erau mâncărurile tradiționale în zilele
de post. În Postul mare a sf. Paști, de Florii se face dezlegare la pește. Pătrunjelul,
mărarul, leușteanul, cozile de ceapă verde și busuiocul erau condimentele tradițional
folosite la pregătirea bucatelor simple și la evidențierea gustului acestora.
Împrumuturile gastronomice localnicii zic că, în mare parte, sunt legate de satele vecine.
De exemplu, se zice că saraliile și plăcintele terfoase sunt preluate din Cârnățeni. Alții cred
că plovul (pilaful) s-a răspândit pe aceste teritorii de la găgăuzi, iar tartinele de la ruși.
Probabil fraza „de la ruși” este asociată cu perioada sovietică când apare această tradiție de
a pregăti tartine la mic dejun cu unt și salam, și tartine cu șprote pentru mese festive. Însă,
împrumuturile într-atât s-au înrădăcinat în bucătăria locului că gospodinele zic că pe platoul
bucatelor tradiționale locale sunt gata să plaseze plăcintele terfoase, saraliile și găluștele.
Dicționar explicativ culinar local:

Plăcinta miresei provine de la străbunei, care le coceau în sobă special pentru nunți.
(Cibotari Zinaida, 62 ani, s. Plop-Știubei).
Ucraineni, moldoveni și alte etnii locuiesc în com. Grădinița, r-nul Căușeni, ceea ce a adus
o diversitate interesantă în bucătăria locală. Rețetele au fost transmise în decurs de decenii de
la o gospodină la alta și astăzi sunt considerate proprii multe feluri de mâncare, care în alte
circumstanțe ar fi considerate împrumuturi. De exemplu, în calitate de bucate cotidiene specifice
locului sunt menționate următoarele: mămăligă cu jumere, cartofi fierți cu coajă și mujdei, cartofi
prăjiți, înăbușiți cu carne, ardei cu umplutură, pârjoale, perișoare, borș, ciorbă, zeamă cu tăiței,
zeamă de pește, pește prăjit, sos de pește și de carne, cășuri (adică terciuri), plăcinte, colțunași,
pelmeni. Surprindem un amalgam de preparate din bucătăriile moldovenească și slavonă, care
sunt considerate proprii acestei localități cu reprezentanți ai mai multor etnii.
Același amalgam întâlnim și prin bucatele de sărbătoare, fiind trecute aici sarmalele,
piftia (o altfel de denumire a răciturii), bătutele, pârjoalele, micii, frigăruiele, nutul cu carne,
peștele prăjit, cârnățeii, carnea afumată, păsările la cuptor, învârtitele, saraliile, copturile,
ceva mai nou — salatele, torturile. Masa festivă este completată cu diverse copturi mai
mult sau mai puțin tradiționale locului: chifle, cornișori cu dulceață, clătite cu vișină și
brânză, blinii, rulade, biscuiți, torturi. Pentru anumite sărbători calendaristice sau familiale,
gospodinele coc colaci de nuntă, colaci de cumătrie, hulubași, crăciunei, pomene, cozonaci,
caravai (denumire evident slavonă și nu este specificat exact cărui eveniment este destinat).
Datorită diversității etnice, întâlnim și un asortiment mai mare de bucate de post — borș,
supă, fasole făcăluite, sos cu fasole, varză călită cu cartofi, colțunași cu cartofi și varză,
macaroane cu ceapă prăjită, plăcinte cu cartofi și varză, orez dulce cu stafide, mere coapte,
pateuri cu magiun etc. Gustul bucatelor, inclusiv al celor de post, se îmbunătățește cu ceapă
verde, usturoi, pătrunjel, mărar, leuștean, urzică, măcriș, mazăre verde, în funcție de sezon.
Aici a fost subliniată importanța condimentelor la pregătirea de murături și marinade.
Lista conservelor locale din nou este una suficient de lungă și variată: roșii marinate și
murate, castraveți marinați și murați, varză murată, mere și harbuji murați, ghiveci de dovlecei,
de vânătă, dovlecei marinați, salată de roșii cu castraveți, suc de roșii, compoturi etc.
Gama împrumuturilor alimentare este una vastă și interesantă. Gospodinele consideră
că din satele vecine moldovenești au fost împrumutate așa tipuri de bucate, precum
sarmale, sălămurică cu pește, mujdei cu usturoi și adjică, salată cu cartofi și ceapă, saralii,
învârtite. De alte etnii sunt legate bucate, cum ar fi ștrudel cu cartofi, borș ucrainesc cu
slănină și pampuște, supă cu fricăței, pateuri cu mazăre, pilaf, pește cu umplutură etc.

Ștrudelul cu cartofi provine din limba germană și înseamnă — vârtej, care de fapt
este o ruladă cu diferite umpluturi.
Borșul cu „pampuște” provine din limba ucrainească. Pampușca este o gogoașă
mică din aluat.
(Raisa Sîrghi, 58 ani, com. Grădinița)
În s. Talmaza menționam că printre bucatele cotidiene în special este numită mămăliga în

jurul căreia se formează întreaga compoziție culinară. Din bucatele festive aparte sunt puse
sarmalele și năhutul, care sunt axa principală a mesei de sărbătoare. Între copturile ce vin
să completeze prânzul festiv în special sunt menționate cornulețele cu vișine, minciunelele.
Copturile pot fi asortate cu băuturi nealcoolice, cum ar fi cvasul, ceaiurile (mai degrabă,
infuziile de plante), mustul. Din diversele forme de pâine ritualică specifică zonei Nistrului de
Jos, în acest sat se mai coc colaci de botez, colaci pentru nănași, hulubași, sfințișori, pasca etc.
Printre bucatele de post, cele mai des menționate sunt preparatele din boboase, în special
din fasole, turte de mac. Gustul bucatelor se drege cu diferite buruiene, precum leuștean,
mărar, mai nou — frunze de salată, păpădie, unele fiind atribuite și la plantele de leac.
În compartimentul conservelor vedem aproximativ același sortiment ca și în celelate
sate vecine — murături din chiperi, roșii, harbuji, pepeni; compoturi.
Printre împrumuturile gastronomice, gospodinele locale au distins borșul scăzut,
plăcinta miresei, pampuștele, răciturile din pește, intestinele (mațe) umplute, bucate
preluate din satele vecine moldovenești. Totodată, ele cred că plăcinta în patru, plăcinta
împletită, rasolul sunt preluate de la alte etnii.
Pe platoul culinar local ele sunt gata să plaseze învârtita cu brânză, curechi sau
cartofi și ceapă, fiind considerată autentică locului.

Zeamă de pește — preparat lichid, se pregătește din pește la care în timpul fierberii se
adaugă ceapă, se drege cu suc de roșii, după gust se pune la finalul fierberii mărar și leuștean.
(Moroșan T., s. Talmaza)
Fiind una dintre cele mai vechi localități din valea Nistrului de Jos, s. Cioburciu păstrează
multe secrete și mai multe legende din vremurile îndepărtate. Acest lucru putem spune și despre
bucătăria locală. Sarmalele, mămăliga, răciturile, cartofii în sobă, mititeii, nahutul — ocupă un loc
important în lista preparatelor tradiționale pregătite de gospodinele locului, în special de sărbători.
Masa festivă de obicei este completată cu cornulețe cu miez de nucă și dulceță de prune. Pe lângă
vin și alte băuturi alcoolice, oaspeții casei erau serviți cu cvas preparat în condiții casnice.
În zilele de post predomină bucatele din legume, zarzăvaturi, aici în special au fost menționate
fasolele în diverse moduri de servire, cartofii cu usturoi etc. Bucatele de post în primul rând erau
condimentate cu diferite plante și asortate cu murături, pregătite după rețete vechi.
52 Capitolul 3
Ca și în alte localități, aici unele feluri de bucate au fost împrumutate de la vecini — fie
de la moldoveni, fie de alte etnii. Se spune că învârtita cu jumări și plăcinta „poale-n brâu”
pot fi atribuite anume la această categorie de mâncăruri. La un concurs gastronomic
gospodinele din Cioburciu sunt gata să vină cu platoul de bucate locale pe care vor plasa
o mămăliguță cu brânză de oi, cu friptură și murături. Totodată, aici se consideră că, mulți
ani la rând, saraliile se făceau numai la ei în sat.
În Răscăieți găsim atât bucate specifice întregului spațiu moldovenesc, cât și
denumiri rar auzite în alte sate. Friptură, mămăligă cu brânză, zeamă de găină, zeamă
de pește, pilav (pilaf), cartofi înăbușiți cu carne, varză înăbușită — sunt acele bucate pe
care azi le putem găsi pe mesele de zi cu zi ale răscăiețenilor.
În zilele de sărbători varietatea preparatelor este una vastă. Aici putem desprinde
mâncăruri reci, atât cele tradiționale, cât și apărute pe lista bucatelor în prezent: răcituri,
saltison, rulade, mititei, salate, icre de vânătă, ardei copți, diferite coșulețe cu brânză și
usturoi, pește umplut etc. La mâncăruri calde se referă sarmale, pârjoale, fripturi, găini
umplute, tăiței, plăcinte, babă neagră, babă albă, prune fierte umplute cu nucă, mere coapte
etc. Mai nou, sunt un număr mare și variat de prăjituri de casă și torturi. Specialitățile de
patiserie și copturile tradiționale locului cuprind în sine plăcinta miresei, învârtite, babcă,
babă alba, clătite umplute cu vișină în sucul lor, saralii, diverse plăcinte cu brânză de vaci și
cartofi, clătite dulci în ceaun, saralie cu brânză și varză, tăieței de casă, coltunași cu brânză
și cartofi, cucoșei în ulei. Hulubași, colaci, jamnă, pomene, creciunași, colacii nunului,
colacul miresei, pâine pentru primire / întilnire, colaci de botez pentru nași, sfințișori, pasca,
cozonacul — sunt acele feluri de pâine ritualică care se mai coc în aceste locuri de sărbători.
Vremea postului pentru răscăiețeni nu înseamnă și lipsă de diversitate pe masă. Borș
gros, ciorbă de sfeclă roșie cu fasole, fasole, sau local — fasule, nahut, bob, mazăre,
sarmale de post, cartofi copți, cartofi cu păstăi și usturoi, răcituri din pește, pește prăjit,
ciuperci coapte, pilaf cu varză, salată de legume, plăcinte la tigaie cu cartofi, turte pe
ulei, fructe. Pentru condimentarea preparatelor și în alte scopuri, precum infuzii pentru
tratament sau profilaxie, aici se foloseau următoarele plante: urzică, mărar, pătrunjel,
leuștean, țelină, măcrișul, flori de romanițe, trandafir, măcieșul, menta etc.
În arta conservării gospodinele din Răscăieți folosesc mai multe modalități de preparare —
sălămură, marinade, fierbere, năbușire. Aici avem exemple de conservare a cărnii și peștelui
prin metodă de năbușire, dată fiind pentru prima dată menționată în această zonă o
modalitate de păstrare a produselor din carne și pește. Conservarea legumelor este una
diversă — castraveți murați, roșii marinate, pepene verde murat, pastă de roșii, adjică, ardei
în oțet și miere de albini, ghiveci, soc de roșii, ardei prăjiți, ardei în oțet pentru umplut, vânătă
coaptă, compoturi din vișină, căpșună, persici, mere, prune, struguri, vișină în sucul ei.
La această varietate de bucate se adaugă și câteva împrumuturi culinare, pe care gospodinele
locale le desprind în cele împrumutate de la satele vecine moldovenești — pârjoale cu orez și
carne, zrază, babă neagră, plăcinte pe bază de zer, turte cu mac și miez de nucă, cartofi cu carne
de porc în oală la cuptor, borș scăzut, plăcinta miresei, ghiveciuri etc. Preluate de la alte etnii sunt
pilaful, salata olivie, șuba, spagheti cu cașcaval, lazanie, slănina, clătitele, pizza. Se consideră că
pelimenele, salata olivie sunt preluate de la ruși, iar frigăruiele — de la gruzini (georgieni).
Dacă ar fi să participe la concursul culinar cu platoul de bucate locale, atunci sunt
propuse friptură cu mămăligă, cu brânză și smântână, pește prăjit, roșii marinate,
castraveți murați. Altele completează acest platou cu sarmale (galuște), carne de
pasăre sau de prepeliță la cuptor. La desert propun plăcinta miresei și mere coapte.
Plăcinta miresei este un deliciu nelipsit până în prezent la nunțile petrecute în
Răscăieți. Rețeta este transmisă din generație în generație și este o specialitate pe
care o gătesc toate gospodinele din această zonă de la Nistru.
(Doncilă Svetlana, 31 ani, s. Răscăieți)
Sarmaua noastră cea de toate sărbătorile nu este, de fapt, numai a noastră. Sunt şi
alte ţări care pretind a fi locul de provenienţă al sarmalei. Sarmalele sunt de sute de ani pe
mesele populaţiei unei părţi importante a lumii, dar au fost, se pare, inventate de turci.
(Ceban Maria, 59 ani, s. Răscăieți)
Sarmalele sunt cunoscute nu doar în Moldova, dar aici au căpătat statut aparte de
patrimoniu national. Sarmalele sunt rude apropiate ale găluștelor ucrăinești și ale dolmei
balcanice, preparate din frunze de varză sau viță-de-vie cu adăugare de carne tocată și orez.
Denumirea „sarmale” provine de la cuvântul turcesc „sarmak”, însemnând „a răstogoli”. Este
în gustul măncărurilor moldovenești, nu pierdeți șansa să savurați această bucată.
(Bîtcă Daniela, 21 ani, s. Răscăieți)
Satul Purcari, fiind considerat localitate cu vinuri deosebite, vine și cu o diversitate mare de
bucate cu care gospodinele sunt gata să-și servească familia și oaspeții atât în viața de zi cu zi,
cât și în zile de sărbători. Aici cu siguranță vor primi un răsfăț gastronomic cei cărora le place
mâncarea gen „slow-food”. Zeamă de pui și zeamă de pește, răcituri, sarmale și năut cu carne,
carne și pește în diverse variații, pârjoale și bătute, mămăligă și cartofi în sobă, plăcinta miresei,
saralii, plăcintă cu varză și învârtită pot fi asortate cu renumitele vinuri produse pe podgoriile
Purcari, dar și de fiecare gospodar din această localitate. Cornișoarele cu dulceață sau cu vișine,
hrusnici, zdobnă, covrigi — toate vin să îndulcească sufletele celor care participă la ospăț.
Nici zilele de post nu aduc mare bătaie de cap gospodinelor care prin felurile preferate
de mâncare de sec au trecut sarmalele cu ciuperci, cartofii cu ulei, fasolea, năutul,
turta cu mac. În funcție de sezon, la condimentare sunt utilizate mărarul, pătrunjelul,
leușteanul. Urzica, care apare în timpul postului de Paște, permite prepararea unor
gustări cu vitamine, frunzele de salată aprovizionează pe localnici cu vitamine până la
apariția legumelor în grădinile nistrene.
În s. Purcari de diferite sărbători se mai coace pâine de ritual, diferită și variată: jemne, colacul
miresei, colaci la nuntă, colaci de botez, colaci pentru colindători, pomene, pască, cozonaci.
Pentru a completa beciurile cu cele necesare pentru iernat, gospodinele din sat
pregătesc mai multe feluri de conserve, printre care: roșii murate și marinate, castraveți
murați, varză murată, ghiveciuri, vânătă, chiperi (ardei) dulci etc.
Contactele permanente cu satele învecinate, căsătoriile între tinerii din satele vecine etc.
au adus la împrumuturi de rețete culinare, atât de la vecinii moldoveni, cât și de la alte etnii.
Pampuște, saltison, borș scăzut, învârtita cu jumere, maț (intestin) umplut, mule (o denumire
recent apărută a clătitelor calde cu diferite umpluturi) — în opinia gospodinelor locale au fost
împrumutate din satele vecine moldovenesti, pe când borșul scăzut, turtele pe apă cu mac,
plăcinta în pătură, lavașul, lichiele, solianca — provin din bucătăria altor etnii.
Respondenții noștri consideră că alimentația țăranului de la Olănești este legată de
mai multe aspecte de ordin economic și religios. Deseori din nevoia de bani, țăranul vindea
produsele cele mai scumpe, fiind mai modest cu alimentația sa. Mămăliguță cu scrob și
brânză de oaie, cartofi copți cu mujdei, cartofi înăbușiți, plăcinte cu brânză, dovleac, varză,
54 Capitolul 3
ciorbă s.a. sunt bucatele cele mai des puse pe masă în viața lor cotidiană. Untul, brânza, ouăle
sunt rezervate pentru vânzare. De pe timpuri în sat se creșteau animale și se produceau
pentru vânzare cărnuri de bovine, porcine, păsări, se prindea pește, se scoteau icre.
În zilele de sărbători din produse animaliere se prepară diferite bucate: din carne
de porc se face borșul cu carne, friptură, prăjitură de porc cu mămăligă, mâncare
scăzută, jambon, cârnați de Crăciun și răcitură (piftie), găluște cu frunze de vie, varză
sau din cireș. Untura de porc se întrebuințează pentru preparate din carne de bovine
sau pasăre. De sărbători se mai prepară și iepure, miel sau rață coaptă. Se folosea des
pește proaspăt, care se servea pe masă sub formă de pește prăjit, zeamă sau borș de
pește. Pentru a da gust bun mâncărurilor lichide, se folosește borșul acru, obținut prin
fermentarea tărâței de grâu sau porumb.
În zilele de post locuitorii Olăneștiului pregăteau bucate în care predominau alimentele
vegetale: grâu, secară, orz, porumb, cartofi, fasole, mazăre, bob, ceapă, usturoi, toate
legumele crescute, praj, pere, mere, prune, nuci, struguri, vin. În aceste zile pe masă sunt
așezate fasole făcăluite cu ceapă prăjită, cartofi copți cu murături, pampuște cu mojdei
(mujdei), mămăligă, terciuri diferite din crupe, plăcinte cu cartofi, varză, dovleac, mere, se
consumă și păpușoi (porumb) fiert sau copt la foc. Oamenii mai în vârstă își amintesc că
nu erau ore de masă. Mâncau când „îi ajunge soarele drept inimă”. Când olăneștenii plecau
în baltă la lucru își luau de acasă mâncare rece: șuncă, pâine din zete, pește sărat. Tocmai
seara, când ajungeau acasă, măncau bucate fierbinți. În timpul verii, fructele și legumele
și până în prezent formează hrana principală. Pentru copii, în Postul mare de Paști, se
prăjeau mezelichi (cucoșei albi).
Din preparatele de patiserie și panificație au fost menționate, hrustici (prăjiței) cu pudră,
cornișoare, cornulețe, învârtite, plăcinta miresei. Pentru diferite sărbători și evenimente de
familie, se coceau diferite feluri de colaci: colacul miresei, colaci pentru nunii mari, colaci în
pereche pentru cumetri, colaci mici pentru pomene, colaci pentru gropari, colaci împletiți
din 2 gâțe sau chiar din 3 gâțe pentru hăitori, colindeți; pască, cozonacul de Paști și hulubași.
Pentru fiece zi pâinea putea să fie sură cu zătie, pâine sură cu secară sau cu tărâțe.
Dintre plante aromate și ierburi există o varietate mare de specii folosite la Olănești:
romaniță, pojarniță, mentă, melisă, flori de tei, sălcâm, talpa-gâștei, flori de castan, petale
de roze, măcieși, mătasă de porumb, cimburel (cimbru). Ba mai mult, gospodinele au descris
pentru care tip de tratament se recomandă utilizarea uneia sau altei plante. Așadar: romanița
și florile de tei — sunt folosite pentru răceală și febră; menta (ninta), melisa, salcâmul —
pentru liniștire și tonus; talpa-gâștei și măcieși — conțin vitamina C, curăță rinichii împreună
cu mătasea de porumb. Florile de castan și mugurii de liliac — curăță vasele sangvine;
cimburelul cu rădăcina de brusture — ajută la boli de ficat; măcieși cu miere — ridică
imunitatea ș.a. La prepararea bucatelor sunt folosite pătrunjel, leuștean, mărar.
Ca și în localitățile vecine, conservarea produselor pentru sezonul rece se practică
până acum de gospodinele din Olănești. Murături, precum varză murată, roșii murate,
carne și slănină conservată, carne afumată, carne păstrată în untură, pasta de roșii
(cu multă sare și ulei), fructe uscate, diverse salate de legume, compoturi din piersici,
mere, prune, abricoase (caise) ș.a. sunt și în prezent pregătite pentru iarnă.
Printre preparatele preluate din alte sate moldovenești sunt menționate sarmalele,
cartofii înăbușiti, mațe (intestine) umplute cu cartofi, plăcinta miresei, pampuște, giveri
(cighiri). Se crede că de la alte etnii au fost împrumutate rețetele de hrustici (prăjiței) cu
pudră, plăcinta în pătură, lavaș pentru turtele, turtele, rasolnic, salata olivie, carne de
miel, borș cu burechiți (ficăței din aluat), galuști, pelimene.
La un concurs cu platoul de bucate locale gospodinele sunt gata să asorteze
sarmalele, tocana din carne de miel, mămăliga, răciturile și plăcinta miresei.
Satul Crocmaz este încă o localitate menționată la mijlocul sec. XIX printre cei mai
buni producători de vinuri în Basarabia. Prin anii 2000 aici apare o vinărie absolut
deosebită — EtCetera, care asigură piața internă, dar face și export cu vinuri de calitate
înaltă. La solicitare, vizitătorii întreprinderii pot servi bucate locale asociate cu vinuri
porduse din struguri crescuți în valea Nistrului de Jos. Pe măsura vinurilor sunt și
bucatele pregătite de gospodinele din localitate.
În viața de zi cu zi, gama de bucate servite în timpul meselor este destul de variată:
zeamă de găină sau de pește, borș cu burechiți (pelmeni), cartofi prăjiți, copți, fierți,
înăbușiți, scăzuți; mămăligă, pește prăjit, fasole fierte cu ceapă tăiată și ulei, fasole
făcăluite. O mare parte a preparatelor de bază sunt asociate cu murături. Patiseria este
una la fel de variată: plăcinte, pirojoace (în formă de opincă), pirojoace (pateuri) din
aluat de pâine cu cartofi, varză murată, brânză, bostan, pampuște etc.
În zilele de sărbători, pe masă conform tradițiilor locale sunt puse preparate alese —
găluște, răcituri, cârnați de casă, saltison, nahut, cartofi scăzuți (cu carne sau de post, în
sobă sau pe plită), babcă, plăcinte în tăvăli (în foi) la cuptor, plăcinte țărănești, turte cu mac,
dulciuri de casă, rulade, pască.
În afară de pâine de casă, asortimentul pâinei de ritual este la fel de variat — la naștere,
cumetrie, la nuntă, la Crăciun, la Anul Nou, la înmormântare, la prazdnicele de pomenire a
morților, la Sâmbăta morților se făceau colaci speciali. Pentru nuntă se pregăteau colaci
pentru prinderea de nași, pentru nuni, pentru cuscri, staroste, pentru mireasă, pentru
femeile care chemau la colac a doua zi după nuntă la casa miresei; pentru cumetri.
Gospodinele cu mare dragoste plămădeau pentru urători mari și mici colacei în ajun
de Anul Nou și de Crăciun. De Paște se cocea pască, cozonac, dulciuri (băieței, hulubași,
suhari, hrustnici). La înmormântare se coceau 9 colăcei pentru poduri, ciur pentru preot
(2 colaci plus o pomană), pentru babă (femeia cu mojdeuca).
Plante aromatice și buruiene, precum mărarul, pătrunjelul, țelina, ceapa, usturoiul,
salata, leușteanul, menta, busuiocul întotdeaună în Crocmaz au crestut în grădinițele
din preajma caselor. Se foloseau și se folosesc pentru diverse scopuri: mărarul — la
borș, supe, zeamă, la plăcinte cu cartofi, cu cozi de ceapă verde și brânză; pătrunjelul
— la borș, supe, zeamă, la salate sau la ornamentarea bucatelor; țelina întotdeauna la
murături; leușteanul — la zeama de pește, la borș, supe; frunzele de salată — la diverse
salate și la ornamentarea bucatelor.
Gama conservelor tradiționale în acest sat este diversă: în cuptor sunt înăbușite tot felul
de cărnuri sau pește; legumele se pregătesc marinate și murate, se face curechi hăcuit
(varză mărunțită) și brojbane (căpăține de varză murate întregi) pentru găluște; în afară de
legume se fac și mere și prăsade murate. Dar tradițional din fructe și pomușoase pentru
iarnă sunt preparate compoturi, sucuri, dulcețuri, jemuri și magiunuri.
Setea poate fi potolită cu variate băuturi nealcoolice: cvas, bragă, chisăliță, suc,
must dulce din struguri.
Respondenții consideră că preparate preluate din satele vecine moldovenești sunt
multe (clătite mărunțele cu brânză de vaci, fierte la aburi ori coapte la foc încet la cuptor),
ciulinele — cubușoare de unt rece tăvălite în brânză mărunțită de oi, plachia, saraliile.
Împrumuturi de la alte etnii sunt considerate salatele, precum olivie, de crabi, cu
fructe, cu verdețuri, bucate netradiționale, diferite copturi cu drojdie, torturi.
56 Capitolul 3
Plăcintă în pătură — din aluat nedospit o turtă subțire, mărișoară, se unge cu
ulei, se îndoaie în jumătate, iar se unge și se îndoaie iar în jumătate, se întinde, se
pune brânză sărată de oi sau de capră, se adună laturile peste brânză (rotund), se
turtește cu citorul (sucitor sau făcăleț) ca o plăcintă, se lasă puțin, apoi se coace pe
plită în tigaia unsă cu ulei. Se obține o plăcintă în foi.
(Clașevici Eugenia, 70 de ani, s. Crocmaz)
Conform legendei satului, denumirea Tudora se trage de la legenda că odată pe aici era o
femeie cu nume Tudora, care a deschis un han, unde erau primiți și ospătați călătorii obosiți pe
Drumul vechi moldovenesc. Gospodinele satului până acum păstrează această deschidere și
ospitalitate pentru cei care ajung în satul lor. Printre bucatele cele mai îndrăgite de localnici
se numără: plăcinta miresei, mămăliga, răcitura, nautul cu rață, cartofii scăzuți, peștele copt.
În zile de post sunt pregătite bucate care nu conțin carne, grăsimi animale sau
lactate: fasole, turte, năut.
Din produsele de panificație și patiserie au fost menționate cel mai des colacii de
botez, pentru nuntă, pomene, hulubași, pască; cornulețe și rulade cu diferite umpluturi.
În bucătăria tradițională a locului, pentru fierturi sunt întrebuințate plante, precum:
pătrunjel, mărar, mintă, salată, urzică etc.
Din categoria conservelor fac parte: legumele murate sau marinate; fructele
conservate prin marinare sau compoturi. Cvasul, sucurile de fructe, mustul de struguri
sunt băuturi nealcoolice preferate de localnici.
Referindu-se la împrumuturile din satele vecine sau de la alte etnii, cei intervievați au
răspuns că borșul scăzut, borșul cu burechiți, învârtitele, plăcintele, răciturile de pește sunt
bucate preluate din satele vecine moldovenești, de la alte etnii sunt considerate plăcintele
în pături, lavașul, borșul ucrainesc, soleanca. Pentru prezentarea mai bună a bucătăriei
locale, gospodinele din sat propun asortarea platoului local din pește copt, placintă, copturi.
În s. Palanca din bucatele cotidiene și de sărbători gospodinele locale pot propune
printre altele plăcinte, zeamă de găină, pampuște, pește copt, răcituri, inclusiv din
pește. În zilele de sec mesele din nou nu rămân goale, deoarece ele cunosc diferite
rețete de salate, fasole, cartofi copți, murături.
Preparatele pregătite din aluat din nou sunt diverse: învârtite, saralii, turtă cu mac,
colacu neresîi (miresei), pomeni (colaci de pomenire).
Pentru îmbunătățirea gustului bucatelor cu timpul au fost selectate dintr-o listă largă de
plante anume acele care vin să sublinieze gustul: leușteanul, sindirei (țelină), salațâca, flori de
trandafir, care sunt utilizate la copturi, la murături, la ceaiuri. Din conserve sunt menționate
preparatele din castraveți, coacăză neagră, mere, piersici, struguri, vișini, dar suntem siguri
că lista acestora nu se limitează aici. Băuturile locale nealcoolice sunt chiselița și cvasul.
Respondenții au confirmat unele împrumuturi din satele vecine moldovenești, precum
orezul cu izium (stafide), copt în cuptor, sau de la alte etnii: pampuște, chiseli, găluște.
Pentru prezentarea platoului local sunt propuse asa preparate, precum învârtită cu
brânză de oaie și jumere, pește umplut.
În urma celor expuse mai sus am observat o preferință aparte pentru sarmale și
diferite tipuri de plăcinte, de aceea am decis să mergem mai departe și să vedem cum
au evoluat în timp aceste bucate, ce s-au păstrat de la străbuni, precum și aspectele
modificate sau cu inovații la această temă. Astfel, am ajuns la următoarele concluzii.
Sarmalele (mai numite local galuște, galuci) — sunt dintre cele mai cunoscute și
preferate preparate din țara noastră, de regulă sunt învelite sau „împletite” în frunză de viță-
de-vie sau de varză, proaspătă în sezonul de vară și cea murată în perioada rece a anului.
Apropo, și frunzele de viță-de-vie la noi sunt murate sau sărate pentru sezonul de iarnă.
Însă, diversitatea florei din Republica Moldova și spiritul inventiv al gospodinelor a adus la
aceea că sarmalele în Moldova se fac din frunze de podbal și hrean, arțar și tei, lobodă și
salată (respondent Silvia Pricop), zmeură și coacăză, ba chiar și în frunză tânără de cireș (s.
Olănești, r-nul Ștefan Vodă) etc. Sunt, de altfel, niște variații de sezon. Dar, probabil, că cele
mai neobișnuite pot fi numite sarmalele învelite în frunze de nuc. Frunzele întâi se opăresc,
se amestecă cu altfel de frunze și se obține o combinație de sarmale foarte gustoase.
O varietate mai puțin obișnuită este sarmaua cu umplutură din urdă și învelită în frunze
de fasole. De fapt, este vorba despre sărmăluțele mănăstirești cu urdă (România), care sunt
umplute în frunze de sfeclă, dar gospodinele experimentează cu învelirea lor în stevie sau
frunză de fasole (respondent Sv. Ciobanu, Răciula, r-nul Călărași). În Republica Moldova
sarmale cu frunze de sfeclă (de zahăr sau roşie) se prepară la nord, iar ţiganii mai fac sarmale
și cu frunze tinere de hrean. La Orhei primăvară devreme sarmalele sunt împletite în frunze
de podbal, iar în frunză de coacăză și zmeură — vara. În Codrii Călărașului se fac și din frunze
de arțar tânăr (respondent A. Amariei).
Ghițmanii (un fel aparte de plăcintă locală) se prepară din aluat dospit pregătit pentru a coace
pâine. După ce pâinea era așezată în tăvi (jaroance), din aluatul rămas se boțesc ghițmanele, se
taie pămpuștele care de multe ori erau așezate direct pe vatra cuptorului (respondent Gr. Oprea,
s. Popeasca, r-nul Ștefan Vodă). În alte părți ale raionului Ștefan Vodă le mai zic bochinețe,
pregătite din aluat frământat cu drojdie: se face turta care se umple cu cartofi tăiați cubulețe,
jumări și ceapă, sare, piper negru și mărar. Turta se lipeste ca ochincuța. Se dă la cuptor și „poftă
mare” (respondent T. Marin, or. Ștefan Vodă). Tot prin părțile Nistrului de Jos se fac cu varză
și cu carne (respondent T. Cociaș, or. Chișinău). Dl Gr. Oprea a conchis că la Antonești, unde a
copilărit, se numesc doschite, la Slobozia, unde a învățat, se coceau bochinețe, iar la Popeasca în
mahalaua Nighicei se delectează cu ghițmane. Acestea sunt trei denumiri ale unuia și aceluiași
fel de mâncare. Tot la Popeasca ghițmane se mai fac,,cu buruiene”, adică frunze de sfeclă roșie,
ceapă, mărar, se adaugă și un ou — două, puțin ulei. Se cocea,,înaintea focului”, se punea într-o
tavă în gura cuptorului cu focul arzând încă și se pârpâlea repejor — era coptură pentru „a
astâmpăra foamea” (respondent T. Pogor, s. Popeasca, r-nul Ștefan Vodă).
Prin zona Călărașului se numeau „cânișuri”, s-ar putea să fie cunoscute și ca „cnișuri”,
depinde de zonă. În satul Răciula (r-nul Călărași) se coceau tot din aluat dospit (aluat
de pâine). Aluatul se umplea cu amestecul din cartof crud tăiat cubulețe, ceapă crudă,
sare, piper, ulei. Erau scoase primele din cuptor, servite aproape întotdeauna aburinde
și neapărat cu murături (respondent Sv. Ciobanu, Răciula).
La nordul Moldovei, s. Nimereuca, r-nul Soroca, ghițmanii se fac cu vișine, cu varză, cu
amestec de zarzavat și jumări (respondent Lidia Beznițchi, s. Lăpușna, r-nul Hâncești).
În s. Ulmu, r-nul Ialoveni, se numesc vărzari și umplutura e cu cireșe amare; în s. Mingir, r-nul
Hâncești, tot vărzari le numesc, dar sunt umplute și cu dovleac tăiat cubulețe și cu ceapă. În s.
Pitușca, r-nul Călărași, la fel cu dovleac tăiat cubulețe se fac și tot vărzari le spun. În toate aceste
sate se coc pe vatră, diferență e că la Ulmu vărzarele se așează pe frunze de hrean, apoi pe vatră
(respondent Tatiana Lozovan, or. Chișinău).
58 Capitolul 3
În loc de concluzii
Crâmpeie din istoria satelor Nistrului de Jos

Localitățile de la Nistrul de Jos au o istorie bogată, aceste locuri fiind populate din
cele mai vechi timpuri (circa 14 mii ani în urmă).
Aici sunt peste 40 de situri arheologice, ce reprezintă mai multe culturi și civilizații
umane (epoca bronzului sec. XIV‑XII î.Hr., Cucuteni-Tripolie sec. VI î.Hr, Epoca romană
sec. I‑IV, Sântana de Mureș-Cerneahov sec. II‑IV, culturi de pe vremea Marilor migrați-
uni sec. VI‑VIII d. Hr.), ajunse la noi sub formă de vestigii ale unor orașe (Cioburciu) sau
fortificații (Copanca, Cioburciu, Tudora, Palanca), tezaure monetare sau armuri antice
(Olănești), necropole sau movili funerare (Cârnățeni, Plop-Știubei, Popeasca, Talmaza,
Cioburciu, Răscăieți, Purcari, Olănești, Crocmaz, Tudora, Palanca) etc.
În zona Nistrului de Jos au fost înălțate câteva valuri de protecție, inclusiv Valul lui
Traian de sus (sec. II î.Hr.), ce are aici extrema nord-estică, dar și Valul Zmeului ce se
întindea de-a lungul Nistrului de la Copanca spre Cetatea Albă și Marea Neagră.
Cele mai vechi atestări din Moldova de est (1361 Cioburciu, 1410 Palanca, Olănești)
sunt mărturii ale unor vetre medievale locuite neîntrerupt la Nistru până în zilele noas-
tre. De fapt, și cele mai recente localități tot din valea Nistrului de Jos sunt: Grădinița și
Valea Verde (11 iunie 1964).
Locurile Nistrului de Jos sunt menționate de cancelariile mai multor Domnitori ai
Moldovei (Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Ieremia Movilă, Alexandru
Lăpușneanu, Petru Șchiopu).
În zona Nistrului de Jos în perioada medievală apar două centre de putere domnească:
pârcălăbia Cioburciu (la 1484 când se mută aici administrația de la Cetatea Albă cucerită
de turci) și cetatea lui Iurghici (construiește cetatea la Palanca în martie 1443 — februarie
1447) care stăpânea trecătoarea peste Nistru.
Pe aici trecea celebrul Mare Drum Moldovenesc, de fapt un segment din căile co-
merciale dintre Europa și Asia controlat de Domnitorii moldoveni.
În perioada medievală, aici au avut moșii mănăstirile cunoscute din Moldova, cum
ar fi Căpriana (cu terenuri în satul Purcari), Neamț (în Copanca), Moldovița (în Leuntea),
dar și de pe Muntele Athos, din Grecia.
La 1595 o parte din satele de aici sunt cedate în administrare tătarilor din Crimeea (Copanca,
Leuntea, Talmaza, Răscăieți (atunci Topal sau Tonal), Purcari, Olănești (atunci Sultan Suvati Han),
Crocmaz), care periodic erau recâștigate de Domnitorii moldoveni pentru perioade scurte de
timp. În timp, tătarii și-au extins puterea și asupra altor localități vecine acestor „sate hănești”.
În ianuarie 1770, prin satele de aici (Cârnățeni, Popeasca, Cioburciu, Răscăieți, Pur-
cari, Olănești, Crocmaz, Tudora, Palanca) au fost mânați în robie de către tătarii din
Căușeni spre Cetatea Albă cca 16 mii de moldoveni (în mare parte femei și copii) strânși
din toată țara. Acest drum și acum se numește în unele sate „drumul tătarilor”.
Din sec. XVIII se păstrează primele mențiuni despre bisericile creștine de aici. Cea
mai veche biserică ajunsă până în zilele noastre este biserica „Sf. Averchie” (Tudora).
În loc de concluzii 59
Cele mai vechi școli apar în satele de aici la 1860 (Copanca) și 1861 (Popeasca, Răs-
căieți, Talmaza).
În a doua jumătate a sec. XIX la Purcari a fost fondată una din cele 4 școli inferioare
de agricultură din Basarabia.
Primul muzeu din zona Nistrului de Jos se deschide la Olănești în 1936. În același
an în Crocmaz era un Cămin Cultural model al Fundației Culturale Regale „Principele
Carol”.
Moșiile de aici au fost administrate de importanți demnitari de stat: Părcălabul Ce-
tăţii Albe Iurghici (martie 1443- februarie 1447, construiește cetatea la Palanca), Pârcă-
labii de Cioburciu Fătu (feciorul lui Coste, Pârcălab de Soroca) și Ștefan Tomșa (din 1535
și care la 1563 l-a ucis pe Despot Vodă și a fost declarat de boieri hatman al Moldovei),
căpitanul Târlu, care conducea haiducii moldoveni ce se răzbunau pe cotropitori, hat-
manul Ţării Moldovei Ilie Catargi (1747–1822), generalul rus de proveniență franceză
Mihail Ponset.
În satele Nistrului de Jos s-au născut și au copilărit mai multe personalități notorii:
ilustrul enciclopedist și savant Ștefan Ciobanu (11 / 23.11.1883‑28.02.1950), scriitorul
Grigore Chiper (16.04.1959), prozatorul român contemporan Anatolie Paniș (1.02.1930),
poetul, dramaturgul, scenaristul și publicistul Andrei Burac (17.08.1938), scriitorul Ion
Lazu (06.01.1940), actrițele Nina Doni (9.05.1937) și Maria Doni (16.05.1944), actorul Ha-
ret Spiru (1938-1999), scriitoarea Nițelea-Beniuc (Leontina Grosu), academicianul Ti-
hon Cealîc, actrița Teatrului „Luceafărul” Ecaterina Malcoci, fondatoarea și regizoarea
Teatrului „Geneza Art” Daniela Burlaca, Doctorul Honoris Causa Vlad Pâslaru, academi-
cianul Gheorghe Ghidirim (20.03.1939) etc.
Cele mai vechi fabrici de vin din Basarabia sunt din Leuntea (1817) și Purcari (1827).
În zona Nistrului de Jos au fost mai multe colonii. Astfel, în 1632 este menționată o co-
munitate de unguri catolici la Cioburciu; coloniști germani au locuit în mai multe localități
moldovenești (Răscăieți (1816, iar în 1914 fondează cătunul Răscăieții Noi), Olănești, Pur-
cari); familii de polonezi s-au așezat cu traiul în câteva localități (Cioburciu, Palanca); la
1827 generalul M. Ponset a colonizat moșia sa (formând cătunul Izvoraș între actualele
sate Grădinița și Popeasca) cu emigranți din Austria (25 de familii, cu cca 200 de persoa-
ne); familii de ucraineni au populat mai multe localități de la Nistrul de Jos potrivit politicii
coloniale a Imperiului Rus.
Tezaurul folcloric specific văii Nistrului de Jos

Poveștile vorbesc despre aceste locuri și redau o interpretare naivă a istoriilor întâmpla-
te demult. La Nistrul de Jos găsim povești și balade despre „Cetatea Benderului” și „Valul lui
Traian”, „Nistrul mort”, La cotul Chirei, la Stejar, la Jemeniri, „Povestea cumătrului”, „Poves-
tea lu Pozderică”, „Țiganul și plăcintele”, „Capra jidanului”, „Povestea Elenei şi a lui Ion”, „Moș
Gheorghe”, „Baba Darca”, Zâna din deal, Morărița Tudorița, „Zâna” sau povești mai puțin cu-
noscute cu balauri, zmei, zgipțuroaice („Zmeul”, „Muma pădurii”, „Spiridușul”, „Strigoiul”), dar
și legendele satelor, cum ar fi legenda „Iridrei”, cea a satului Tudora, „O sută de case turcești”
(Talmaza) sau celebra legendă locală a Movilei Zmeului (s. Olănești): O frumoasă legendă
din sat zice că „atunci când năvăliră zmeii pe pământul moldovenesc, era mare prăpăd, ei
furau şi distrugeau totul, iar fetele le duceau într-un loc numai de ei ştiut. Un flăcău din acest
sat într-o luptă i-o fi răpus pe zmei şi a eliberat fetele din tainiţele unei movili mari”. Acesta,
60 În loc de concluzii
eliberând pământul de zmei, aici şi-a găsit fata inimii sale, iar în Olăneşti se găseşte acea
Movilă a Zmeului, pe care localnicii o ocolesc cu înfrigurare.
În legendele locale ale satelor găsim informații despre întemeietorii localităților,
despre cei care au săpat fântâni și au curățat izvoare (Chiurtiu, Tapalig, Maxim, Agușoi,
Herdim, Flăcăii (care au săpat Fântâna Flăcăilor din Crocmaz) etc.). În s. Palanca circulă
povestea-basm „Malanca” și zicătoarea „De rând ca la Palanca”.
Câteva cântece specifice sunt tradiționale locului, cum ar fi „Cântă cucu-n dumbrăvi-
oară”, „Frunză verde sălcioară”, Jocul ursului, iar într-un sat nu este veselie fără „Sârba de
Popeasca”.
Calendarul este plin de sărbători, printre acestea amintim că aici e păstrată tradiția
organizării „Horei satului” și a „Hramului satului”. O tradiție mai veche era Jocul Mare
(Hora satului), care avea loc în fiecare duminică, dar și de sărbători. Inițiatorii Jocului
erau flăcăii sau chiar bărbații căsătoriți care strângeau bani și angajau muzicanți. Fie-
care joc avea scenariul său bine pus la punct. Muzicanții trebuiau să cânte obligatoriu
Jocul Mare, Șaierul, Alunelul, Sârba cu bătăi, Jocul în doi pași, Polispanțul și Polca (Po-
peasca).
De Andrii (Sf. Andrei) se fac vrăji pentru ca fetele mari să-și găsească ursitul, flăcăii
fură porțile de la casele cu fete mari numai bune de măritat.
De Sf. Nicolae, Crăciun, Paște, Rusalii, Duminica Mare toată lumea se veselea și che-
fuia.
Este prezent obiceiul „Iarba verde” sau „Ceapa”, care se ținea la Crocmaz în a doua zi
de luni după Duminica Mare. Se dădeau de sufletul morților turte cu 2 cepe verzi, dul-
ciuri, batiste, străchini, farfurii, cești cu cireșe. Se adunau măhălenii la iarbă verde, la o
masă improvizată, cu bucate, petreceau, spuneau pătărănii, istorii de demult.
De Ignat se tăia porcul: dacă splina era lungă, înseamnă că iarna va fi lungă; dacă
începutul splinei este îngroșat, începutul iernii va fi geros; dacă splina era îngroșată la
sfârșit, iarna se va prelungi.
Un farmec aparte au Sărbătorile de Iarnă, când peste sat răsună urături, merge Hai-
ducia cu capra, apoi colindătorii vestesc Nașterea Domnului.
În ajun de Anul Nou, ceata de bărbați mascați umblă cu Plugușorul, Căprițele, Ur-
sul, Căluțul, Barza, „vergelatul”, urarea colacilor. Sunt mai multe hăituri şi obiceuri și
de Sfântul Vasile pe stil vechi: pluguşorul, semănatul, „Capra”, „Ursul” prezentate de
teatrul popular.
În dimineața Anului Nou era obiceiul semănatului cu sorcova.
De Crăciun (mai des pe data de 6 spre 7 ianuarie), se merge cu Steaua, cu mai multe
colinzi, precum: „A născut un fiu frumos”, „ O, ce veste minunată”, „Pogorâta”, „Steaua
sus răsare”, „Aist Domnu bun bătrânu”, „Adam când a greșit”, „Albina strângea din flori”,
„Sculați, boieri mari”, „ Taci, fiuțule, nu plânge”, „Grâul, vinul și mirul”, „ Judecata florilor”,
„Gazda nu-i acasă”, „ Stăpâna ce-i de casă”, „Trei crai de la răsărit”, „Izgonirea din rai”,
„Craii”, „Irodu” etc. La fel, erau „Cântecul de stea”, „Vecera”, „Luceafărul” etc.,însoțite de
arderea butucului, coacerea colindețelor, descolindatul, ghicitul în plăcinta sau ceapă.
În trecut erau cu mult mai multe colinde și urături bătrânești. De exemplu, înainte în
ajunul Crăciunului se umbla cu „lichiile” (2 turte din aluat nedospit, pe care se puneau
mere, nuci, dulciuri). Copiii mergeau pe la rude spunând „Ne-a trimis tata și mama la
Dvs cu lichiiul. Îl primiți?”. Rudele primeau lichia, puneau alta în loc și mulțumeau. Era
un mijloc de împăcare, de apropiere între rude (Crocmaz).
La Bobotează preotul merge la o apă în care aruncă o cruce de lemn. Apoi mai mulţi
bărbaţi curajoși înoată ca să o aducă la mal, iar cel care scoate crucea din apă va avea
noroc tot anul. Tot atunci se umblă prin sat cu „Chiroleisa” (Răscăieți, Palanca).
De Lăsatul Secului, de regulă, se făceau șezători pentru tineret, iertăciunea, focuri, „striga-
rea peste sat”, scrânciobul, joaca și sărituri peste foc, „ziua ciorilor”, întrecerea cu cai. (Tudora).
Sărbătorile Pascale au fost menționate cu variate activități, mai specifice locului
fiind „Deniile”, scrânciobul, jocul pe toloacă. În raionul Căușeni de câțiva ani există
tradiția organizării în a treia zi de Paște a „Festivalului Pascal” dedicat bucatelor tra-
diționale la masa de sărbătoare.
Tradițiile locale legate de „șezătoare” îmbină în sine aproape toate elementele fol-
clorice: dansul, cântecul, snoavele, coptul plăcintelor în cuptor și nu în ultimul rând voia
bună. La șezătoare se chemau în special pentru activități comune și acestea se făceau
în timpul săptămânii, iar participanții se serveau cu nuci, plăcinte, vin fiert. La șezători
se torcea, se scărmăna lâna, se broda, se țeseau covoare. Aici participau atât fete mari
și băieți (flăcăi), cât și bărbați și femei.
Șezătorile în s. Crocmaz se petreceau, spre deosebire de alte sate, la casele fetelor
mari, cu acordul părinților. Veneau flăcăi și fete mari. Flăcăii mai mult le țineau de vorbă
pe fete, ele brodau prostiri (cearșafuri), prosoape, salfetci (șervețele), împleteau zim-
țișori (dantele), unele țeseau la stative, torceau lână. Participau și părinții-gazdă, care
pregăteau la cuptor cartofi, bostan, mere coapte, alte gustări pentru tineri. Se cânta, se
glumea. Flăcăii petreceau fetele acasă. Făceau șezători și femeile în vârstă.
Clăcile defineau viața unui sat și întăreau spiritul de apartenență la o comunitate. În
satele Nistrului de Jos se făcea clacă la diferite munci colective legate de construcția
casei (ridicarea casei, la călcat lutul, la făcut chirpici, la pus podul la casă, la muruit
(uns) pereții), de muncile agricole (la prășit, la culesul poamei, la curățatul porumbului,
la strângerea altor recolte, la săpat grădina, la strâns hlujani, la cosit, la adunat fâ-
nul), de muncile casnice mai mari (la torsul de lână, la țesutul covoarelor, la pregătirea
zestrei pentru fata de măritat) etc. De regulă, lucrul de ajutor se făcea întotdeauna
gratuit, dar această datorie se întorcea cu o muncă similară mai târziu, la necesitate. În
Cârnățeni, participanții la clacă neapărat erau serviți cu tăieței cu lapte și cu învârtite
numite saralii.
Sunt interesante aici și rânduielile de nuntă. De remarcat „Cântecul miresei”. Or, cân-
tecele și alte piese folclorice însoțesc întregul ciclu nupțial, de la formule de poftit la
nuntă, conocăria, furatul miresei, conocăria-parodie la transmiterea miresei mirelui,
corabia (pocloanele), „bradul” — orație de împreunare (datul mâinii), iertăciune, marșul
oaspeților, urarea paharului, strigături către nuntași, cântecele miresei (la gătit, la îm-
brăcat, la scoaterea florilor) etc.
În satele de la Nistrul de Jos nunta ținea pe vremuri 3 zile — din ziua de sâmbă-
tă până luni. Iertăciunea, urăturile poporului, buchetul mirelui, dezbrăcatul miresei,
„masa mare” erau doar unele din elementele importante ale nunții.
S-au păstrat prin unele sate mai multe creații folclorice legate de nuntă, care mai ră-
sună și în timpul nunților moderne: cântecul de logodnă, conocăriile (urare de nuntă fă-
cută mirilor și oaspeților; obiceiul a apărut în legătură cu faptul că nuntașii se pofteau
la nuntă de conăcari călări, care se adresau poftiților spunând conăcăria) (Olănești).
Complexul de obiceiuri legate de construcția casei în
valea Nistrului de Jos
Locuința tradițională este un loc deosebit și este înconjurată de multe tradiții misti-
ce și neobișnuite omului contemporan.
În zona Nistrului de Jos, când se pornește o casă nouă, la temelia ei se pune apă sfințită,
bani — lucru specific pentru întregul spațiu carpato-balcanic, însă în părțile de aici se practica
zidirea în temelia casei a unui ban de argint și unei pene de cocoș. Banul de argint se pune la te-
melia casei pentru spor, iar pana de cocoș pentru sănătate (s. Copanca). Se mai pun în colțurile
fundației patru candele cu ulei (s. Plop-Știubei), iar la Leuntea la fiecare colț al casei se punea
câte o cruce mică de lemn, pentru ca „ea să fie păzită de Dumnezeu”. La Cioburciu se pune un
buchet de flori vii la un colț al casei, pentru ca gospodarii care vor locui aici să prospere. Ca și în
vremurile mai vechi, locuitorii unor sate înainte de a construi casa au grijă ca locul să fie „curat”
(s. Purcari, Olănești, Crocmaz).
Aici se mai crede în șarpele casei, ca ocrotitor al spațiului de locuit. Mai sunt conside-
rați protectorii casei cocostârcul, câinele sau pisica (s. Copanca). Și în s. Plop-Știubei se
mai crede în șarpele casei, bătrânii de aici spuneau că în peretele casei „întotdeauna bate
șarpele de casă”. În mai multe sate se consideră că funcția de protector o îndeplinește
rândunica, de aceea nu se strică cuiburile de rândunele (s. Popeasca, Răscăieți, Olănești).
Totodată, în unele localități observăm un amestec de tradiții creștine și păgâne, influența
tradițiilor slavone, în special în s. Grădinița, unde se crede că protectorii casei sunt Ar-
hanghelul Mihail și „domovoi”. Animalele protectoare — șarpele casei, calul, cocostârcul,
cocoșul, erau încrustate pe fronton, iar pe porțile caselor se desenau păsări, animale (s.
Popeasca, Răscăieți, Olănești, Crocmaz).
Trecerea în casă nouă neapărat era însoțită de ritualul de sfințire a locuinței. Deși
în mare parte a satelor se crede că primul în casa nouă intră bărbatul, în s. Răscăieți
bărbatul și femeia intrau împreună. În alte părți se credea că primul trebuie să intre
în casa nouă un bătrân sau un băiețel (s. Crocmaz). Totodată, în s. Grădinița în timpul
mesei cu ocazia trecerii în casă nouă nu cântau, nu vorbeau tare, ca „să nu sperie pe
îngerul păzitor al casei”.
Vestimentația tradițională arealului Nistrul de Jos

La începutul sec. XXI este greu de găsit costume tradiționale cu specific local, păs-
trate în localitățile din Republica Moldova, or localitățile arealului Nistrului de Jos nu
sunt o excepție. În memoria colectivă a localnicilor s-a format un amalgam de cunoș-
tințe din aceea „cum ar trebui să fie un costum tradițional” și „ce am văzut și am auzit
eu de la părinți în realitate”.
Putem menționa că localnicii vârstnici foarte bine cunosc elementele principale ale
costumului tradițional bărbătesc și ale portului femeiesc. Însă, perioada sovietică s-a
înrădăcinat puternic în memoria localnicilor și a influențat mult vocabularul acestora
referitor la vestimentație. De rând cu denumirile tradiționale întregului spațiu româ-
nesc, aici au devenit uzuale cele de proveniență slavonă, care în plan cotidian deja sunt
considerate specifice locului și nu sunt percepute ca ceva „străin” graiului local.
Mult mai specifice sunt explicațiile de țin de diverse elemente ale portului tradițional.
În arealul Nistrului de Jos se utilizau figuri geometrice (romburi, zigzaguri, pătrate,
triunghiuri), vegetale (flori, frunze, ramuri) și zoomorfe (mai frecvent păsări), se brodau
cămeșile în special din ansamblul feminin cu ghirlande de flori, de diferite culori
încadrate, de jur-împrejur, de câte un chenar. Figurile ce le descoperim aici se numesc
„pui”, iar fragmentele de pe chenar – „jiernişori”. Brodăria se numeşte: „zimţi”, „crujeva”
sau horboţică, „musculiţă”, „cruciuliţă (s. Olănești, Grădinița, etc.). În afară de acestea,
fetele și femeile tinere în zilele de sărbătoare se împodobeau cu panglici, mărgele, cercei,
inele (s. Popeasca, Purcari, etc.).
Elemente de gastronomie caracteristice localităților din

arealul Nistrului de Jos
Bucătăria tradițională locului a fost și rămâne atu-ul discuțiilor despre specificul lo-
cal și despre elementele păstrate cel mai bine din cultură autentică. În acest studiu am
respectat principiile de clasificare a bucatelor pentru a aduce mai multă ordine în înțele-
gerea specificului local și împrumuturilor inevitabile la Nistru. De fapt, în arealul Nistrului
de Jos, ca în marea parte a spațiului românesc, sunt preparate cam aceleași tipuri de
bucate, însă amplasarea geografică și interferențele culturale au un aport considerabil
la dezvoltarea bucătăriei locale.
Astfel, în zilele de frupt la prepararea bucatelor cotidiene, dar în special a celor de
sărbători se utiliza carnea: borș cu burechiți (ficăței din aluat sau, în altă variantă —
cu pelmeni), galuști, huciuma (carne înăbușită cu vin și usturoi, probabil provine de la
ciulama, specialitate turcească), ciuhambica (putem admite că denumirea este împru-
mutată de la preparatul georgian чахохбили), piftie (s. Olănești). Un loc aparte ocupă
bucatele din pește: răcitură de chișcar, pește copt, borș de pește etc. (aici Nistrul are
cea mai mare varietate de pește).
Pentru zilele de post se utilizau alimente vegetale, precum fasolele, cartofii, zarza-
vaturile, dovleacul, nahutul (năut, nut; în unele sate nistrene bucatele din nahut erau
considerate bucate „de priceput, sculătoare”). Un rasfăț pe timpul Postului mare pen-
tru copii erau cucoșeii albi (floricele de porumb), care la Olănești se numesc mezelichi.
În același timp, un loc aparte în bucătăria locală ocupau și mai ocupă copturile și
preparatele de patiserie. Aici am descoperit o mulțime de denumiri și rețete: plăcinta
grasă pe tava, pampuști cu usturoi, ghițmani cu brânză sau cartofi; vărzări din aluat
dospit cu varză sau măr; malavanca din brânză de oi și făină coaptă în sobă pe tava
unsă cu untură sau ulei, fără ouă; covrigei cu mac; saralii din aluat dospit, dulce cu um-
plutură din brânză, dulceață și cu miez de nucă (s. Popeasca), turte cu mac. În satele
Tudora, Palanca este preparată plăcinta miresei, pregătită din foi sibțiri, fine, presă-
rate cu brânză dulce. În unele sate nistrene se prepară așa-numita plăcintă pe vatră,
coaptă direct pe cenușă, umplută cu cartofi, varză sau bostan. Plăcințelele terfoase (s.
Copanca), plăcintele împăturite (s. Plop-Știubei), minciunelele (s. Talmaza), băiețeii (s.
Crocmaz) etc. completează această listă.
În ce privește conservarea în condiții casnice, aici se folosesc mai multe modalități —
în sălămură, marinade, fierbere. Avem exemple de conservare a cărnii și peștelui prin
metoda de înăbușire sau uscare (pește uscat).
Printre băuturile nealcoolice a fost menționată brajca — o băutură slab alcoolică
cu aromă de fructe. În părțile de hotar, băutura din fructe uscate se numește chiseli.
Din fructe proaspete la început de vară se prepară și până acum băutura ce se numeș-
te chiseliță, specifică tuturor satelor nistrene, compot din horomele (s. Plop-Știubei).
Împrumuturi culinare au avut loc atât între satele moldovenești, cât și cu alte etnii
așezate în imediata apropiere. La împrumuturi sunt atribuite învârtita cu jumări și plă-
cinta poale-n brâu, plăcinta în pătură, plăcinta miresei și saralii, sălămurică cu pește și
răciturile din pește, baba neagră, ciulinele — cubușoare de unt rece tăvălite în brânză
mărunțită de oi, și plachia etc. Banița cu brânză este greșit atribuită de locuitorii s.
Copanca împrumuturilor din satele vecine moldovenești, acest preparat fiind specific
bucătăriei bulgare. În satele nistrene se prepară soleancă, chiroști — colțunași numiți
altfel, însă se folosește ca umplutură cartofii sau vișina, care nu erau specifice bucă-
tăriei moldovenești, mai degrabă pentru cea ucrainească. În s. Palanca, când se taie
porcul, se prepară din carne cu cartofi cu multă sorghitură sau svejac, și nicidecum
mămăliga cu jumere. Hrusnici sau hrustnici, zdobnă sunt preparate care de mult sunt
considerate specifice locului, însă denumirile mărturisesc proveniența slavonă a aces-
tora (хрустики, сдоба). Desigur, lista împrumuturilor culinare poate fi mult mai largă,
însă mai multe detalii găsiți în capitolul dedicat acestui subiect.
Sunt câteva recomandări succinte pentru utilizare turistică a acestui variat patri-
moniu cultural și istoric din localitățile Nistrului de Jos:
• necesitatea de a fixa prin fotografiere sau alte mijloace de memorat toate exemplele
din tradiția și istoria locală, în mod special pentru a încuraja interesul oaspeților;
• folosirea acestor materiale ce amintesc de istoria și cultura locală în scopuri de
promovare a destinației turistice „Nistrul de Jos”;
• prezentarea în excursii a obiectelor și mostrelor care au o încărcătură istorică
proprie, dar și interpretarea captivantă a informațiilor despre acestea în vizitele
organizate oaspeților;
• conservarea și valorificarea tezaurului local prin diverse evenimente locale
(festivaluri, concursuri regionale sau naționale);
• valorificarea comercială a unor elemente din patrimoniul cultural și istoric local (de
ex.: bucate specifice, suveniruri ș.a.).
Bibliografie
1. Agachi, Șt., Vascan, I. Vechiul târg Cioburciu (1361–2016). Chișinău, 2016, 408 p.
2. Apă vie. Din comoara folclorului moldovenesc. Chișinău: „Literatura artistică”, 1980.
3. Arbore Z. Dicționarul geografic al Basarabiei. București, 1904.
4. Bacalov S. Regiunea Nistrului de Jos: Istorie. Genealogie. Demografie. Vol. 1, Chișinău, 2003.
5. Bacalov, S. Sate hănești. Localizare și aspecte etnodemografice: Conferința „Republica Moldova între Est
şi Vest. Opţiunile tineretului la etapa actuală”. Chişinău, Moldova, 15 aprilie 2013, p. 39-73.
6. Bâtcă, M. Unitatea culturii țărănești românești. Portul femeiesc. În: Sociologie Românească, Volumul III,
nr. 3, toamna 2005, p. 73-85.
7. Cantemir, D. Descrierea Moldovei. București: Ed. Ion Creangă, 1978, 263 p.
8. Călătorii străini despre Țările Române, vol. V, București: Edit. Științifică, 1973.
9. Călătorii străini despre Țările Române, vol. IX, București: Ed. Academiei Române, 1997.
10. Ciocanu, S. Orașul Chișinău. Începuturi, dezvoltare urbană, biserici (sec. XV-XIX). Chișinău: Cartdidact, 2017.
11. Eminescu, Mihai. Basarabia. Seria „Clio”, Sibiu: Editura Mileniul Trei, 1990.
12. Eremia, A. Toponimia raionului Ștefan Vodă. În: Revista de Istorie a Moldovei. Nr. 3, 1996, pp. 104-126.
13. Eremia, A. Toponimia raionului Ștefan Vodă. În: Revista de Istorie a Moldovei. Nr. 1-2, 1997, pp. 114-131.
14. Folclor din Bugeac. Chișinău: Știința, 1982.
15. Grădinaru, N. Cunoștințe și practici de medicină populară din Basarabia. Aspecte istorico-etnografice.
Chișinău: Notograf Prim, 2017, 232 p.
16. Grosu, V. Talmaza. Creații folclorice. Chișinău: Tipografia Centrală, 2003, 132 p.
17. Hâncu, I. Vetre strămoșești din Republica Moldova. Chișinău, 2003.
18. Legende populare românești. București: Ed. „Litera”, 2002.
19. Legendele geografice și istorice ale poporului român. Alese și povestite de B. Crăciun. Iași, Ed. Porțile
Orientului, 2004.
20. Localitățile raionului Ștefan Vodă în legende. Chișinău: Ideea-Com, 2019, 32 p.
21. Localitățile Republicii Moldova. Chișinău: Fundația Draghiștea, vol. 4, 2002.
24. Localitățile Republicii Moldova. Chișinău: Fundația Draghiștea,vol. 7, 2007.
30. Malski B. Olănești. Monografia sociologică. Cet. Alba, 1936.
31. Miron, M., Miron, V. Case tradiționale din sudul Republicii Moldova – modalități de protejare și valorificare
economică: Materialele Conf. șt. intern. „Patrimoniul cultural de ieri – implicaţii în dezvoltarea societăţii
durabile de mâine”, ediția a II-a. Eveniment organizat de Academia de Științe a Moldovei, Universitatea de
Stat „Dimitrie Cantemir”, Centrul de Cercetări T.A.B.O.R. (Iaşi, România) și Biblioteca Națională a Republicii
Moldova la 22-23 septembrie 2020. Iași - Chişinău, 2020, p. 321-326.
32. Miron, M., Miron, V. Muzeul local ca instrument extra-curricular de promovare a istoriei, culturii și tradițiilor
naționale în Republica Moldova: Materialele Simpozionului național cu participare internațională
„Educația în spiritul valorilor naționale și universale din perspectiva dialogului pedagogic”, Ediția a II-a,
Chişinău, 27-28 martie 2020.
33. Miron V., Miron M. Interferențe în bucătăria tradițională din sudul Republicii Moldova ca motivație turistică:
cum le valorificăm? În: Журнал гуманитарных исследований “Bilgilär”. Комрат, 2020. №4 (5), с. 81-92.
34. Miron, V. Ștefan Vodă. Ghid turistic, UNDP Moldova, Chișinău, 2017.
35. Port, A. Popeasca. Chișinău: Foxtrot SRL, 2009, 209 p.
36. Port, A. Popeasca. Etnogeneza satului. Chișinău, 2015, 304 p.
37. Postolachi, E. Casa Mare – funcţii şi decor. În: Buletinul științific. Etnografie, științele naturii și muzeologie.
Chișinău, 2007. Nr. 7(20), p. 34-44.
38. Van Gennep, Ar. Riturile de trecere. Iași: POLIROM, 1996.
39. Защук, А. Материалы для Географии и Статистики России, собранные офицерами Генерального
Штаба. Бессарабская область. Санкт Петербург, 1862, 580 с.
40. Эвлия Челеби. Книга путешествия. Вып. 1. Москва: Изд-во восточной литературы, 1961, 342 c.
41. https://dexonline.ro/definitie/legend%C4%83
42. https://www.dictionarroman.ro/?c=legenda
66 Bibliografie
Lista respondenților
1. Tabac Irina, s. Copanca, r-nul Căușeni

2. Burac Tudor, Cârnățeni, r-nul Căușeni
3. Cibotari Zinaida, s. Plop-Știubei, r-nul Căușeni
4. Sârghi Raisa, s. Leuntea, r-nul Căușeni
5. Moroșan Tatiana, s. Talmaza, r-nul Ștefan Vodă
6. Pogor Iurie, s. Popeasca, r-nul Ștefan Vodă
7. Cazacu Dumitru, s. Popeasca, r-nul Ștefan Vodă
8. Port Anton, s. Popeasca, r-nul Ștefan Vodă
9. Miron Tatiana, s. Popeasca, r-nul Ștefan Vodă
10. Agachi Dina, s. Cioburciu, r-nul Ștefan Vodă
11. Gorun Anatol, s. Cioburciu, r-nul Ștefan Vodă
12. Bâtcă Daniela,s. Răscăieți, r-nul Ștefan Vodă
13. Doncilă Svetlana, s. Răscăieți, r-nul Ștefan Vodă
14. Ceban Maria, s. Răscăieți, r-nul Ștefan Vodă
15. Goliz Tamara, s. Răscăieți, r-nul Ștefan Vodă
16. Ștefan Eudochia, s. Răscăieții Noi, r-nul Ștefan Vodă
17. Cuciuc Maria, s. Răscăieții Noi, r-nul Ștefan Vodă
18. Popușoi Eudochia , s. Răscăieții Noi, r-nul Ștefan Vodă
19. Vasilache Agafia, s. Purcari, r-nul Ștefan Vodă
20. Mezeneva Galina, s. Purcari, r-nul Ștefan Vodă
21. Dimitrovici Tatiana, s. Purcari, r-nul Ștefan Vodă
22. Danilevschi Lidia, s. Purcari, r-nul Ștefan Vodă
23. Moldovanu Liuba, s. Olănești, r-nul Ștefan Vodă
24. Caușnean Galina, s. Olănești, r-nul Ștefan Vodă
25. Șciur Vladimir, s. Olănești, r-nul Ștefan Vodă
26. Clașevici Eugenia, s. Crocmaz, r-nul Ștefan Vodă
27. Buraciov Galina, s. Tudora, r-nul Ștefan Vodă
28. Vornicescu Tatiana, s. Tudora, r-nul Ștefan Vodă
29. Uța Nicolae, s. Tudora, r-nul Ștefan Vodă
30. Ghidirim Vera, s. Palanca, r-nul Ștefan Vodă
31. Voloh Larisa, s. Palanca, r-nul Ștefan Vodă
Lista respondenților 67
ANEXE
Tabelul 1. Sugestii pentru repertoriul etnofolcloric local propus vizitatorilor
Nr. Localitate Denumire piesă Gen de creație

1 Copanca, r-nul Căușeni „Chirița în Iași” de V. Alecsandri Piesă teatrală
2 Cârnățeni, r-nul Căușeni Cântec de leagăn Cântec
3 Plop-Știubei, r-nul Căușeni Cântece despre mamă Cântec
„Plop-Știubei, flori de tei, aici sunt
părinții mei” (Grigore Vieru, 2001)
4 Grădinița / Leuntea, r-nul „La Nistrul, la mărgioară” Cântec
Căușeni
5 Talmaza, r-nul Ștefan Vodă Cântece de leagăn, de bocete Cântec
6 Popeasca, r-nul Ștefan Vodă „Popească — meleag de Fetească” Cântec
7 Cioburciu, r-nul Ștefan Vodă „La Nistru, la margioară” Cântec
8 Răscăieți / Răscăieții Noi, „Trei Crai de la Răsărit” Colind
r-nul Ștefan Vodă
9 Purcari, r-nul Ștefan Vodă „M-a trimis mama la vie”; Cântec
„Primăvara va veni”
10 Olănești, r-nul Ștefan Vodă „Mioriţa” de V. Alecsandri Balada
11 Crocmaz, r-nul Ștefan Vodă „Mămăliga” Cântec
12 Tudora, r-nul Ștefan Vodă Descântecul melcului, soarelui, Descântec
untului, ploii, borșului, pentru
alungarea șoarecilor, oprirea
furtunii, grindinii
13 Palanca, r-nul Ștefan Vodă Cântec de leagăn Cântec
Tabelul 2. Zicale, formule de poftit la masă
Nr. Localitate Formula locală

1 Copanca Poftim, mâncați, oameni buni! Îndemnați și nu vă rușinați! Poftim
la masă! Pofă bună, serviți din bucate! La plăcinte înainte, la
război — înăpoi!
2 Cârnățeni Hai poftim și ajungeți la masă!
3 Plop-Știubei Poftim de gustați din bucatele pregătite special pentru Dvs!
68 ANEXE
4 Grădinița / Luați din bucatele noastre, că sînt bune și gustoase,
Leuntea Чем богаты, тем и рады,
La plăcinte înainte, la război înapoi,
Oala aduce, nu duce.
5 Talmaza Poftim la masă!
6 Popeasca Nu vă rușinați, cinstiți meseni!
7 Răscăieți / Țiganul mănâncă când are, moldovanul când îi foame.
Răscăieții La plăcinte înainte, la război înapoi.
Noi Hai poftim și mai mâncați!
Mânțănim că ați venit; Gustați că tare m-am fript!
8 Purcari Bine ați venit; Câte un păhăruț de vin.
Da, Vă rog, ian poftiți, ian luați!
9 Olănești La botu calului să luăm un pahar de vin.
Se ne auzim de bine!
Câte un păhăruț în cinstea gospodarului.
Hai poftim să facem dragoste de masă că mă supăr.
10 Crocmaz Poftiți, oameni buni în casă, să gustați ce-am pus pe masă;
Vă rugăm să mâncați ce Dumnezeu ne-a dat;
Nu vă rușinați, nu vă sfiiți;
Ian luați și serviți, acasă nu vă grăbiți;
Ia gustați din sărmăluțe, din plăcinte, chifteluțe.
11 Tudora Mulțumim că ați întrat, gustați din bucate!
Poftim și mai mâncați! Cinstiți meseni, dragi oaspeți, vă îndemnăm să
serviți din cele puse pe masă! Căci pentru gurițele Dvs sunt pregătite!
12 Palanca Poftim serviți!
Tabelul 3. Denumiri specifice locale din bucătăria tradițională
Nr. Tip preparat Denumire locală Localitatea unde se utilizează

1 Gustare Ciulinele Crocmaz
2 Gustare rece Piftie Grădinița/Leuntea
3 Preparat lichid Borș cu burecheți Purcari, Olănești, Crocmaz, Tudora
4 Preparat lichid Rasol Talmaza
5 Preparat lichid Borș gros Răscăieți
6 Preparat lichid/de bază Borș scăzut Talmaza, Purcari, Tudora
7 Preparat de bază Sarmale cu frunză Olănești
de cireși
8 Preparat de bază Găluște Plop-Știubei
ANEXE 69
9 Preparat de carne Cavarma Cârnățeni, Plop-Știubei
10 Preparat de carne Chifteluțe Copanca, Popeasca
11 Desert Plachie Crocmaz
12 Pâine de ritual Crestețele Copanca
13 Patiserie Baniță cu brânză Copanca
14 Patiserie Babcă Cârnățeni, Răscăieți
15 Patiserie Lichie/Lipie Purcari, Crocmaz
16 Patiserie Pampuște Cârnățeni
17 Patiserie Plăcinta miresei Plop-Știubei, Talmaza, preluată;
Popeasca, Răscăieți, Purcari,
Olănești, Tudora
18 Patiserie Plăcinta în patru/ Talmaza, Purcari, Crocmaz, Tudora
în pătură
19 Patiserie Plăcintă împăturită Plop-Știubei
20 Patiserie Plăcintă poale-n Cioburciu
brâu
21 Patiserie Plăcintă terfoasă Plop-Știubei, preluată din
Cârnățeni
22 Patiserie Saralie Cârnățeni, Grădinița/Leuntea,
Plop-Știubei, Popeasca, Cioburciu,
Răscăieți, Purcari, Crocmaz, Palanca
23 Patiserie Ștrudel cu cartof Grădinița/Leuntea
24 Plante alimentare Pichincă Copanca
Tabelul 4. Platouri locale (pe baza răspunsurilor respondenților)
Nr. Platoul local Localitate

1 Mămăligă cu carne de porc, brânză de oi și smântână, sarmale, Copanca
mititei, răcituri, plăcinte, saralii, învârtite, clătite
2 Sarmale, mămăligă cu brânză și cavarma, saralie, plăcinte Cârnățeni
3 Găluște, plăcinte terfoase și saralii Plop-Știubei
4 Sarmale, pui copt, mici, cârnăciori, pârjoale, plăcinte, clătite și Grădinița /
copturi Leuntea
5 Învârtită cu brânză, curechi, cartofi, ceapă Talmaza
6 Prăjitură, pește înăbușit Popeasca
7 Mămăliguță cu brânză de oi și cu friptură, murături Cioburciu
70 ANEXE
8 Friptură (prăjitură) cu mamaligă și brânză, pește prăjit, smântână, Răscăieți
roșii marinate și castraveți murați, sarmale sau găluște, carne de
pasăre, prepelițe coapte, plăcintă, plăcinta miresei, mere coapte
9 Sarmale, răcituri, carne de miel, mămăliga cu friptură Răscăieții Noi
10 Borș cu burecheți, mămăliga cu brânză de oaie, sarmale, Purcari
plăcinta miresei
11 Sarmale, tocană din carne de miel, mămăligă, răcituri, plăcinta Olănești
miresei
12 Sarmale, mămăligă cu scrob și jumări, plăcinte țărănești, Crocmaz
plăcinta miresei, turte cu mac
13 Pește copt, plăcintă, copturi Tudora
14 Pește umplut, învârtită cu brânză de oaie și jumere Palanca
Tabelul 5. Proverbe tradiționale locului
Nr. Proverb Localitate

1 Capul plecat sabia nu-l taie; Copanca
De zece ori măsoară și o dată taie;
Laudă-mă gură, că ți-oi da friptură;
Frate-frate, dar brânza-i cu bani.
2 Paza bună trece primejdia rea; Plop-Știubei
Capul plecat sabia nu-l taie;
Nu săpa groapa altuia că vei cădea singur în ea;
Nu scuipa în fântâna părăsită că vei ajunge și vei bea apă din ea.
3 Cine adună la tinerețe, are la bătrânețe; Grădinița /
Vorba lungă — sărăcia omului; Leuntea
Cine tace, aur face;
Cum îți așterni, așa dormi;
Omul muncitor, ca un pom roditor;
Работа не волк, в лес не убежит;
Тише едешь, дальше будешь;
Друг познается в беде.
4 L-o scos din săriți. Talmaza
Când beu jin pe nebăuti, mă îmbăt.
Vorba lungă-i sărăcia omului.
Băiet de dobâ (Băiet punctual).
Dacâ bei și mai mănânși și ti mai culși nu te prea usuși.
Sâ-ni scoți ochii, câ nu ț-oi spuni.
Ai ajuns la sapă di lemn.
Nebunii niș nu sâ vând, niș nu sâ cumpără.
N-ari-o doagâ (Prostuț)
ANEXE 71
Surșica nu sari diparti di trunchi.
Prost șâ șii, noroc sâ ai. Îi fodul di o urechi.
O-nțarcat Balaia (s-a terminat vinul din butoi).
Tari-ni plași usturoiu, c-amiroasâ a cârnaț.
El închega apili (când spunea o minciunâ)
Am nimerit ca niercurea la stânâ32.
5 A pus-o de mămăligă Popeasca
Ți-a fost dragă a săruta, fie-ți dragă și a legăna.
Nu-i prea mers la biserică.
În tacu zace dracu.
Și grasă, și frumoasă, și devreme acasă.
Dacă tăceai, cumătru erai.
La mâncare ca lupu, da la lucru ca butucu.
Ieftin la făină și scump la tărâță.
Caută nod în papură.
I-a mers ca lui Dudel cu cireșele.33
Cine aleargă după doi iepuri, nu prinde nici unul.
6 Ziua bună se cunoaște di dimineață; Cioburciu
Cine se scoală mai dimineața, mai departe ajunge;
Calul care trage întra cela și bate.
7 Ai carte, ai parte; Răscăieți
A pune bețe-n roate;
Bine faci, bine găsești;
După război, mulți viteji s-arată;
La nevoie se cunoaște prietenul;
Casa fără oaspete este ca pâinea fără sare.;
O înțărcat bălaia;
Cum îi vine cheful bogatului;
După soc și cârpola.
8 Ziua bună se cunoaște de dimineață; Răscăieții
Cum îi Tanda așa-i și Manda; Noi
De o sută de ori măsoară și o dată taie.
9 Omul la nevoie se cunoaște; Purcari
O zi de vară te hrănește un an;
Prostului cât nu mai zici, tot prost rămâne.
10 Adevărul e dulce ca mierea — minciuna e amară ca fierea; Olănești
Ai carte, ai parte;
Apa trece — pietrele rămân;
A pune beţi în roate;
Bine faci — bine găseşti;
Frate, frate — dar brânza e cu bani;
Cu răbdarea treci şi marea;
Fii tăcut de voieşti a trăi mult; Firu rupt nu se mai toarce;
32
33
Port, A. Popeasca. Chișinău: Foxtrot SRL, 2009, p.106‑107.
72 ANEXE
Fântâna adevărului nu îngheaţă niciodată;
Foamea e cel mai bun bucătar;
Zicale vechi: Dumnezeu nu bate cu băţul;
Frica e mai mare decât spaima;
Răbdarea trece marea;
Știi carte — știi tot;
De 7 ori măsuri — o dată tai;
Cum îi Tanda, așa și Manda;
După buna ziua și mulțămita.
11 Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face; Crocmaz
A sta ca pe ace;
Parcă nu i-s boii acasă;
N-are cei 7 ani de acasă;
Parcă nu-i în apele lui;
S-au dus pe apa sâmbetei;
Crește ca din apă;
I-a venit mintea la cap;
Cine muncește vara, are de mâncat iarna;
A arunca banii în vânt;
Nu pricepe nici o boabă;
La cel sărac nici boii nu trag;
Cine știe carte, are parte;
Nu da vrabia din mână pe cea de pe gard;
Toamna se numără bobocii;
Ziua bună se cunoaște de dimineață;
După faptă și răsplată;
Găina bătrână face zeama bună;
Vrabia mălai visează;
Parcă vin turcii;
Limba oase n-are;
Prost să fii, noroc să ai;
A rupt cuiul;
A sfeclit-o;
A da de dracul;
Mai răruț, mai drăguț;
Banul îi ochiul dracului.
12 Cine se scoală mai dimineață mai departe ajunge; Tudora
Tari-ni plași usturoiul, c-amârosî a cârnaț;
Cum îi Tanda, așa-i și Manda;
Trăiește de pe schinarea altora;
O-nțarcat Balaia;
Până vine cheful bogatului, iesă sufletul săracului;
Casa fără oaspete este ca moara fără apă;
Copacul se ține cu rădăcinile, iar oamenii — cu prietenii; Întreaga
lume am umblat, dar raiul acasă l-am aflat;
În casa ta și ungherele te ajută;
13 De rând ca la Palanca. Palanca
ANEXE 73
Tabelul 6. Jocurile copilăriei localnicilor (din răspunsurile respondenților)
Nr. Denumire de joc Localitate

1 „De-a gulița”, „De-a baba-oarba”, „De-a băsmăluța”, „Curelușa”, „Păsărica, Copanca
mută-ți cuibul”, „De-a urda”, „În rezină”, „Cimilituri”, „Numărături”
2 „De-a plicul”, „Urda”, „În pietricele”, „Podul de piatră”, „Împărate-Împărate” Cârnățeni
3 „De-a mijatcă”, „Cu țurca”, „Iepurele fără casă” Plop-
Știubei
4 „De-a baba-oarba”, „De-a ascunselea”, „Împărate, dă-mi soldatul”, Leuntea
„De-a capra la gard”
5 „Oina”, „Capra”, „Alunelul”, „De-a bâza”, „De-a războiul” Talmaza
6 „Oina”, „Capra”, „Țapul”, „Țurca”, „De-a războiul”, „De-a ascunselea”, Popeasca
„Mijatca”, „De-a baba-oarba”, „În cuțite”, „De-a țara”, „Pietricele”
7 „De-a capra la gard”; „Telefonul stricat”, „În zapasuri” Cioburciu
8 „Poarca”, „De-a capra la gard”, „Țurca”, „De-a războiul”, „De-a magazinul”, Răscăieți și
„De-a școala”, „De-a ascunselea”, „Mijatca”, „De-a partizanii” Răscăieții
Noi
9 „Pietricelele”, „Cânișorul”, „Coarda”, „Râzânca”, „Țurca”, „De-a Purcari
războiu”, „De-a magazinu”
10 „Ţurca”, „Mijatca”, „Basmaluţa”, „Raţa împuşcată”, „Harbujeii”, „De-a prinsa”, Olănești
„Ferestruişile”, „Iepurele fără casă”, „Telefonul stricat”, „De-a războiul”
11 „De-a mijatca”; „De-a împietrita”; „De-a băsmăluța”; „De-a Crocmaz
elefantul”; „De-a școala”; „De-a magazinul”; „De-a familia”; „Noi
avem castel frumos”; „Împărate-împărate”; „Într-un coș cu viorele”;
„Podul stricat”; „De-a călimara”; „De-a telefonul stricat”; „De-a
războiul”
12 „Șoarecele și motanul”; „Gâștele și lupul”; „De-a culorile”; „Într-un coș Tudora
cu viorele”, „Cloșca și Găina”; „De-a călimara”; „Hai, Ileană”; „Joacă, joacă,
tânără fetiță”, „Podul de piatră”, „Țurca”, „Ștander cu mingea”, „De-a
ascunselea”
13 „De-a tata și mama” Palanca
Jocurile copilăriei de adinioară au lăsat amprente în memoria tuturor respondenților. Interesant faptul
că aici s-au îmbinat jocurile mai vechi, preluate încă de la bunici, cu cele mai noi, apărute în acest spațiu
în perioada sovietică. Pritre cele mai vechi jocuri sunt „Oina”34, „Țurca”, „Capra”. O amprentă mare au lăsat
jocurile tematice, precum „De-a războiul”, „De-a magazinul”, „De-a școala”, „De-a partizanii”. În perioada
sovietică, când se punea accent mare pe educația colectivă, în instituțiile de învățământ în activitățile în
aer liber, orele de educație fizică, se practicau mai multe jocuri colective: „Împărate-Împărate”, „Șoarecele
și motanul”; „Gâștele și lupul”; „De-a culorile”, „Într-un coș cu viorele” etc.
34
Oina (sau hoina) este un joc sportiv tradițional românesc. Jocul de oină este practicat continuu cel puțin
din secolul al XIV-lea conform cronicilor și hrisoavelor timpului, fiind menționat prima dată documentar
la 1364, în timpul domniei lui Vlaicu Vodă. În 1898 Spiru Haret a introdus practicarea obligatorie a oinei în
școlile de toate gradele.
74 ANEXE
Hărțile satelor
Copanca, raionul Căușeni
LEGENDA
1 Primăria veche
2 Biserica veche
3 Școala veche
4 Crâșma veche
5 Gârla
6 Fostul turn de apă
7 Dugheana
8 Meșter
9 Fântâna lui Gore Pasat
10 Pompa de la șes
11 La Pasat, plaja
Hărțile satelor 75
Cârnățeni, raionul Căușeni
LEGENDA
1 Primăria veche
2 Biserica veche
3 Școala veche
4 Clubul vechi
5 Biserica/școala
6 Școala bisericească
7 Cimitirul vechi
8 Școala după război
9 Casa veche Mărioara
Ciobanu
10 Șumeaua veche
11 Pristol
12 Școala intrebelică
13 Peste râpă la moș Lupu
14 La fântână
76 Hărțile satelor
Plop-Știubei, raionul Căușeni
LEGENDA
1 Primăria veche
2 Casa dascălului
3 Clubul vechi
4 Dugheana
5 Poșta veche
6 Moara Garea Anton
7 Școala veche
8 Monumentul „Maica îndurerată”
9 Muzeu/Școala
10 Valea lui Bogatu
11 Pereprava
12 Jandarmeria
13 Ambulatoriul
14 Casa boierului Gherman Guja
15 Șumeaua veche
16 Beciul Guja
17 Școala în casa Panaghiei Andrian
18 Școala în casa Ulinei Doloi
19 Școala în casa lui Malcocean
Grigore
20 Școala în casa lui Toader
Osipenco
21 7 Fântânile Mascului
22 Școala în casa lui Irimia Streche
23 Moara lui Viță Gavril
24 Hârtopul
25 Școala primară
26 Crama satului
Com. Grădinița cu Leuntea și Valea Verde, raionul Căușeni
LEGENDA
1 Locul fostului debarcader
2 Țvinter/locul fostului cimitir
3 Locul școlilor vechi
4 Locul fostelor Primării
5 Beciul vechi
6 Fântâna veche
7 Locul horei/Crâșma veche
8 Moara veche
9 Jandarmeria
Popeasca, raionul Ștefan Vodă
Talmaza, raionul Ștefan Vodă
LEGENDA
1 Biserica de lemn “Adormi-
rea Maicii Domnului”
2 Locul Primăriei vechi
3 Fosta Biserică “Adormirea
Maicii Domnului”
4 Casa lui Ștefan Ciobanu
5 Locul Sinagogii vechi
6 Locul vechii Loznițe
7 Locul de joc al Vălenilor
8 Fostul Târg al Satului
9 Fosta Casa Chirienco
10 Fântâna Purcăreanu
11 Cișmeaua
12 Făntăna lui Buivan
Cioburciu, raionul Ștefan Vodă
LEGENDA
1 Primaria veche
2 Clubul vechi
3 Biserica veche
4 Beciul vechi
5 Podul Marcocean
6 Vâlicica lui Antoci
7 Toloacele
8 La trei Fântâni
9 Drumul la Lahutin
10 Ruprura
11 Râpa lui Albu
12 Drumul Drăgaicei
13 La Cobaș
14 Moara veche
15 Fântâna lui Popa
Răscăieți, raionul Ștefan Vodă
LEGENDA
1 Clubul vechi
2 Primăria veche
3 La dugheană
4 Locul Popii
5 La horara satului
6 La poștă
7 Școala veche
8 Spitalul vechi
9 La Plop
10 Drumul paromului
11 La Potcoavă
12 Vadul tătarilor
13 Petruș
14 La crivdă
15 Fântâna lui moș Chirilă
16 Cișmeaua lui Odobescu
17 Cișmeaua de la rădii
18 Fântâna lui Feofan
19 Fântâna lui Dănilă
20 Fântâna lui Heșcu
Purcari, raionul Ștefan Vodă
Olănești, raionul Ștefan Vodă
LEGENDA
1 Primăria veche
2 Biserica veche
3 Școala veche
4 Școala din 1864
5 Sinagoga veche
6 Muzeul vechi
7 Parcul vechi
8 Plaja
9 Portul
10 Etapa
11 Hora Satului
Crocmaz, raionul Ștefan Vodă
LEGENDA
1 Primăria veche
2 Biserica veche
3 Biserica de lemn
4 Clubul vechi
5 Beciul vechi
6 Școala veche
7 Jandarmeria
8 Fântâna Chiurtu
9 Chirhana/ghețăria
10 Poloboc/Pod vechi/
Debarcader
11 În Vale
12 Plaja
13 Fântâna Agustoaiei
14 La Stadion
Tudora, raionul Ștefan Vodă
LEGENDA
1 Pensiunea „La Tudora”
2 Debarcaderul
3 Cutocul lui Olaru
4 Cutocul Maricica
5 Baibol
6 Cetatea
7 Răpa Ciuduc
8 Cotul lui Corulean
9 Clubul vechi
10 Prăvălia veche
11 Cutocul lui Câșleanu
12 Hârtopul lui Ivlampe
13 Fântâna veche
14 Vinăria
15 Râpa lui Ciuleac
16 Plaja
17 Cutocul lui Țimbala
Palanca, raionul Ștefan Vodă
LEGENDA
1 Locul vechii Biserici Naște-
rea “Maicii Domnului”
2 Locul vechii școli
3 Locul vechii primării
4 Centrul satului, locul unde
se făceau jocuri
5 La Chioru, locul unde se
făceau jocuri
6 Locul vechiului târg,
dugheana veche
7 Vadul lui Grecu
8 La Casian
9 Movila din sat
10 Locul vechii cetăți
11 Locul cimitirului vechi
Cuprins
În loc de introducere.................................................................................................... 3
CAPITOLUL 1
Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul

de Jos”.............................................................................................................................. 5
Copanca........................................................................................................................................................ 5
Cârnățeni......................................................................................................................................................6
Plop-Știubei................................................................................................................................................ 7
Leuntea, Grădinița și Valea Verde.......................................................................................................8
Popeasca......................................................................................................................................................9
Talmaza......................................................................................................................................................10
Cioburciu..................................................................................................................................................... 12
Răscăieți.....................................................................................................................................................14
Purcari......................................................................................................................................................... 15
Olănești....................................................................................................................................................... 17
Crocmaz......................................................................................................................................................18
Tudora......................................................................................................................................................... 21
Palanca...................................................................................................................................................... 22
CAPITOLUL 2
Elemente de etnografie ce pot fundamenta motivația vizitelor în

localitatățile Nistrului de Jos.................................................................................. 23
2.1 Tezaurul folcloric specific văii Nistrului de Jos...................................................................... 23
2.2 Complexul de obiceiuri legate de construcția casei în valea Nistrului de Jos.......... 36
2.3 Vestimentația tradițională arealului Nistrul de Jos............................................................ 39
2.4 Muzeele și colecțiile muzeale ale Zonei Ramsar „Nistrul de Jos”................................. 45
CAPITOLUL 3
Elemente de gastronomie caracteristice localităților din arealul Nistrului

de Jos..............................................................................................................................46
88
În loc de concluzii....................................................................................................... 59
Crâmpeie din istoria satelor Nistrului de Jos............................................................................... 59
Tezaurul folcloric specific văii Nistrului de Jos............................................................................ 60
Complexul de obiceiuri legate de construcția casei în valea Nistrului de Jos................. 63
Vestimentația tradițională arealului Nistrul de Jos................................................................... 63
Elemente de gastronomie caracteristice localităților din arealul Nistrului de Jos....... 64
Bibliografie................................................................................................................... 66
Lista respondenților.................................................................................................. 67
ANEXE............................................................................................................................. 68
Tabelul 1. Sugestii pentru repertoriul etnofolcloric local propus vizitatorilor................ 68
Tabelul 2. Zicale, formule de poftit la masă................................................................................. 68
Tabelul 3. Denumiri specifice locale din bucătăria tradițională............................................ 69
Tabelul 4. Platouri locale (pe baza răspunsurilor respondenților)..................................... 70
Tabelul 5. Proverbe tradiționale locului.......................................................................................... 71
Tabelul 6. Jocurile copilăriei localnicilor (din răspunsurile respondenților).................... 74
Hărțile satelor............................................................................................................. 75
Copanca, raionul Căușeni.....................................................................................................................75
Cârnățeni, raionul Căușeni...................................................................................................................76
Plop-Știubei, raionul Căușeni.............................................................................................................77
Com. Grădinița cu Leuntea și Valea Verde, raionul Căușeni................................................... 78
Popeasca, raionul Ștefan Vodă..........................................................................................................79
Talmaza, raionul Ștefan Vodă............................................................................................................80
Cioburciu, raionul Ștefan Vodă...........................................................................................................81
Răscăieți, raionul Ștefan Vodă.......................................................................................................... 82
Purcari, raionul Ștefan Vodă.............................................................................................................. 83
Olănești, raionul Ștefan Vodă............................................................................................................84
Crocmaz, raionul Ștefan Vodă........................................................................................................... 85
Tudora, raionul Ștefan Vodă............................................................................................................... 86
Palanca, raionul Ștefan Vodă............................................................................................................. 87
89
90

Satele NJ 05 - 01 - 2021

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Satele NJ 05 - 01 - 2021

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SATELE

Autori: Marina Miron, Viorel Miron

Bibliogr.: p. 63-64 (42 tit.). – Referințe bibliogr. în subsol. – 1000 ex.

prin educare, informare, vizitare”, implementat în cadrul Programului de Granturi Mici

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 5

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 7

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 9

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 11

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 13

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 15

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 17

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 19

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul de Jos” 21

Vol. V, București: Edit. Științifică, 1973, p. 446.

2.1 Tezaurul folcloric specific văii Nistrului de Jos

Denumiri locale în legende, s. Popeasca

Denumiri locale în legende, s. Talmaza

Printre eroii locali este menționat fierarul satului — Moș Trofim.

Legenda denumirii s. Cioburciu:

Legenda denumirii s. Răscăieți:

Principalii eroi pe care îi găsim în operele folclorice (orale) cunoscute în localitate:

Legenda denumirii s. Purcari

Respondenții menționează că în sat sunt preluate unele cântece, basme, povești

Legenda Movilei Zmeului, s. Olănești

Legenda denumirii s. Crocmaz:

Principalii eroi pe care îi găsim în operele folclorice (orale) cunoscute în localitate:

Amplasarea localitatății în imediată apropiere cu hotarul Ucrainei a determinat în

2.2 Complexul de obiceiuri legate de construcția casei în valea

Costumul tradițional este un element important care reflectă specificul socioeconomic al

Dicționar explicativ vestimentar local

Dicționar explicativ vestimentar local

Referitor la podoabe, trebuie de menționat că ele nu au fost purtate zilnic. În schimb, în

Dicționar explicativ vestimentar local

Dicționar explicativ vestimentar local

Dicționar explicativ vestimentar local:

Pentru fetițe și băieți se coseau și se brodau costume în stil național ca la femei și ca

Dicționar explicativ vestimentar local:

2.4 Muzeele și colecțiile muzeale ale Zonei Ramsar „Nistrul de Jos”

Muzeul de Istorie și Etnografie din s. Crocmaz a fost înființat la 1 septembrie 1986 la

Dicționar explicativ culinar local

În parcursul nostru gastronomic, următorul sat în care ajungem este s. Cârnățeni,

Dicționar explicativ culinar local:

Dicționar explicativ culinar local:

În s. Talmaza menționam că printre bucatele cotidiene în special este numită mămăliga în

Dicționar explicativ culinar local:

Crâmpeie din istoria satelor Nistrului de Jos

Tezaurul folcloric specific văii Nistrului de Jos

Vestimentația tradițională arealului Nistrul de Jos

Elemente de gastronomie caracteristice localităților din

1. Tabac Irina, s. Copanca, r-nul Căușeni

Tabelul 1. Sugestii pentru repertoriul etnofolcloric local propus vizitatorilor

Nr. Localitate Denumire piesă Gen de creație

Tabelul 2. Zicale, formule de poftit la masă

Nr. Localitate Formula locală

Tabelul 3. Denumiri specifice locale din bucătăria tradițională

Nr. Tip preparat Denumire locală Localitatea unde se utilizează

Tabelul 4. Platouri locale (pe baza răspunsurilor respondenților)

Nr. Platoul local Localitate

Tabelul 5. Proverbe tradiționale locului

Nr. Proverb Localitate

Nr. Denumire de joc Localitate

Copanca, raionul Căușeni

Istoria locală — fundament pentru atracția turistică a destinației „Nistrul