Evanghelia adevărată

Textul biblic: Galateni 2:1-21

Versetul cheie: Galateni 2:16
Ideea centrală a lecției: Comportamentul nostru trebuie să reflecte adevărul Evangheliei pe care-o
mărturisim altora.
Scopul lecției: Să te încurajeze să trăiești în adevăr, la fel cum vorbești despre adevărul Cuvântului lui
Dumnezeu.

1. Predică o singură Evanghelie (Galateni 2:1-10)

Spune: Capitolul doi continuă apărarea apostolului Pavel privind autoritatea sa apostolică și
Evanghelia predicată de el, focalizându-se de data aceasta nu pe sursa acestui mesaj, ci pe conținutul lui.
Discută cu participanții despre umblarea prin călăuzirea Duhului Sfânt plecând de la afirmația din v.
2: M-am suit, în urma unei descoperiri. Întreabă: Mai este posibil și în zilele noastre un mod de călăuzire
similar prin „descoperire” dumnezeiască? Unii creștini dezaprobă ideea că Dumnezeu mai vorbește și astăzi
într-un mod direct unei persoane. Alții, dimpotrivă, sunt gata să dea crezare tuturor celor care afirmă că au un
mesaj din partea lui Dumnezeu.
Conform lui Dallas Willard, când ne uităm în Sfânta Scriptură putem distinge șase moduri de
comunicare pe care Dumnezeu le-a folosit: anumite fenomene plus o voce (Exodul 3:3-6), un mesager
supranatural sau un înger (Geneza cap. 18), visuri sau vedenii (Fapte 16:9), o voce deslușită (Geneza 22:11,
15), vocea omenească (Exodul cap. 4) și duhul omului. Pentru generația noastră mai putem adăuga la această
listă Cuvântul lui Dumnezeu, pe care-l avem în forma lui finală. Nu știm în ce fel a fost călăuzit apostolul
Pavel, dacă descoperirea a fost un vis sau o vedenie ca și în alte dăți sau a auzit pur și simplu o voce. Lucrul
cert însă este că acolo a fost călăuzirea Duhului Sfânt.
Spune: Noi găsim în Cuvântul lui Dumnezeu cea mai importantă sursă de călăuzire spirituală pentru
viața de fiecare zi. Cu cât vom cunoaște mai bine Sfânta Scriptură și o vom aplica la situații concrete din
viață, în acea măsură vom fi scutiți de multe greșeli. La fel de adevărat este și faptul că Dumnezeu continuă
să ne călăuzească și astăzi în moduri diferite. Pentru a fi receptivi la călăuzirea divină este important să avem
o viață curată, pentru ca astfel să putem face distincție între voia lui Dumnezeu și propria noastră voie.
Dezbaterea teologică dintre apostolul Pavel și iudaizatori ne este sugerată încă din versetul 3 prin
cuvintele: Nici chiar Tit... n-a fost silit să se taie împrejur. Tit era un creștin grec, provenit dintre neamuri.
Venirea lui împreună cu apostolul Pavel la Ierusalim a provocat nemulțumirea iudaizatorilor, care, probabil,
au început să ceară ca Tit să fie circumcis, ca să poată fi acceptat de frățietatea creștinilor iudei. Expresia „n-a
fost silit” indică faptul că Pavel a reușit să-i convingă pe ceilalți apostoli nu numai de inutilitatea gestului, dar
mai ales de implicațiile și pericolul lui. Pentru că mântuirea este doar prin credință, actul circumciziei putea
conduce spre ideea că jertfa Domnului Isus nu era perfectă, că mai trebuia făcut ceva pentru ca mântuirea să
fie completă, ceea ce nu numai că era fals, dar era contrar învățăturii Domnului Isus și a Apostolilor.
Reacția lui Pavel la încercarea de diversiune a iudaizatorilor a fost fără echivoc: noi nu ne-am supus și
nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar (v. 5). Vedem aici decizia unui mare om al lui Dumnezeu care nu
cedează în fața presiunilor care se fac asupra lui și rămâne de partea adevărului, indiferent cât de mult l-ar
costa acest lucru. Apostolul Pavel nu a avut mai multe evanghelii pe care să le predice, ci el a avut un singur
mesaj, acela pe care l-a primit din partea Celui care i-a ieșit în cale pe drumul Damascului, Domnul Isus
Cristos.

2. Umblă drept înaintea tuturor (Galateni 2:11-14)

Dacă întâlnirea apostolului Pavel cu conducătorii Bisericii prezentată în prima parte a capitolului a
avut loc la Ierusalim și s-a terminat în cele din urmă într-o atmosferă de armonie, întâlnirea prezentată în
acest pasaj are loc la Antiohia, și se va solda cu unul dintre momentele tensionate din istoria Bisericii
primare: mustrarea apostolului Petru de către apostolul Pavel „în fața tuturor” pentru atitudinea de duplicitate
doctrinară.
Antiohia a fost unul dintre centrele majore al creștinismului în acea vreme. Pentru prima oară
urmașilor Domnului Isus li s-a dat numele de „creștini” aici în Antiohia (Fapte 11:26). Biserica din Antiohia
a avut o viziune foarte bună asupra evanghelizării și misiunii, fiind cea care i-a trimis pe Pavel și Barnaba în
prima lor călătorie misionară (Fapte 13:1-3).
 Spune: Versetele 12-14 ne ajută să înțelegem mai bine ce s-a întâmplat. În Antiohia, orașul cel mai
important al Siriei de atunci și unul din marile orașe ale Asiei, biserica se născuse între neamuri, între oameni
care se convertiseră la creștinism și care nu erau iudei. Primindu-L pe Domnul Isus Cristos în viața lor ca
Domn și Mântuitor și pocăindu-se de păcatele comise, ei erau acum cu toții în marea familie a lui Dumnezeu.
În perioada în care apostolul Petru a vizitat biserica din Antiohia, el n-a avut nicio problemă în a sta la
masă (și nu e vorba aici de Cina Domnului) cu noii frați dintre neamuri, chiar dacă ei nu erau circumciși. La
un moment dat însă, biserica din Antiohia a fost vizitată de un grup de frați convertiți la creștinism dintre
iudei, care veneau din biserica din Ierusalim, și care este posibil să fi făcut parte din partida celor care
susțineau necesitatea circumciziei celor care treceau la creștinism dintre neamuri. În momentul în care aceștia
au venit, ni se spune despre apostolul Petru că s-a ferit și a stat de-o parte, de teama celor tăiați împrejur
(v.12), adică, a încetat să mai stea la masă cu frații săi proveniți dintre neamuri care nu erau circumciși.
Apostolul Pavel numește această atitudine duplicitară „de osândit”, pentru că arată un comportament
fluctuant, care se modifică în funcție de atitudinea și presiunea făcută de oameni, și nu de adevărul
Evangheliei. Mai mult, atitudinea apostolului Petru i-a făcut și pe alți lucrători să cadă în același păcat al
ipocriziei spirituale: așa că până și Barnaba a fost prins în lațul fățărniciei lor (v. 13).
Spune: Fiecare dintre noi este chemat să umble în adevăr și să lupte pentru adevăr, atunci când apar
diferite situații în viață. Exemplul apostolului Pavel este edificator. Dincolo de interesele proprii, ceea ce
contează în primul rând este păstrarea curată și nediluată a mesajului Cuvântului lui Dumnezeu, în mijlocul
unei lumi care alege de multe ori calea compromisului pentru o trăire creștină.

3. Trăiește prin credință pentru Dumnezeu (Galateni 2:15-21)

Spune: Ultimul paragraf al capitolului doi este unul dintre cele mai importante din scrierile pauline,
pentru că aici autorul dezbate doctrina justificării prin credință. Martin Luther a spus legat de aceasta: „Dacă
s-ar pierde vreodată articolul justificării, atunci s-ar pierde toată credința creștină veritabilă”.
Termenul justificare (în traducerea fratelui Cornilescu, socotit neprihănit) provine din domeniul
juridic și înseamnă a declara pe cineva nevinovat, drept sau inocent. Termenul este opusul condamnării.
Întreabă: Care este semnificația termenului în Biblie? El se referă la actul de grațiere prin care
Dumnezeu îl consideră pe un păcătos iertat, îndreptățit. Biblia ne spune foarte clar că plata păcatului este
moartea (Romani 6:23). Omul care trăiește în păcat, este mort din punct de vedere spiritual. Atunci când este
justificat prin credință, nu numai că este iertat, ci și considerat drept înaintea lui Dumnezeu.
Spune: Doctrina justificării numai prin credință a fost criticată de unii, spunând că ea deschide ușa
către o trăire în păcat (din moment ce noi suntem socotiți neprihăniți înaintea lui Dumnezeu doar prin
credință, și nu și prin fapte). Versetul 17 ne spune însă clar: cei care spun că sunt socotiți neprihăniți înaintea
lui Dumnezeu nu pe baza meritelor lor ci pe baza jertfei Domnului Isus, și mai continuă să trăiască în păcat,
trăiesc încă sub osânda Legii și sunt morți încă față de Dumnezeu. Noi suntem chemați să trăim nu pentru
păcat, ci „pentru Dumnezeu” (v. 19).
Credința în Domnul Isus Cristos trebuie înțeleasă în două moduri care nu pot fi și nu trebuie separate:
ca o convingere intelectuală și ca o dedicare personală. Apostolul Pavel clarifică atât doctrina justificării prin
credință, cât și consecințele ei în viața credinciosului. Cel care L-a primit în viața lui pe Domnul Isus prin
credință și pocăință, înțelege că, de-acum el nu mai trăiește pentru sine, ci pentru Cel care L-a mântuit prin
moartea pe cruce.
Întreabă: Ce face un copil al lui Dumnezeu socotit neprihănit prin credința în Domnul Isus? Moare
față de păcat și Legea cea veche (v. 19a), este răstignit împreună cu Domnul Isus față de trecut (v. 20a) și
trăiește o viață nouă, pentru Dumnezeu Tatăl (v. 19b) împreună cu Fiul Lui (v. 20b), pentru ca trăind în felul
acesta harul lui Dumnezeu și moartea Domnului Isus să nu fie zadarnice (v. 21).